UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ II

Lect. univ. dr. IOANA MARIA MICHINICI

- SUPORT CURS -

Anul II

Semestrul II

2009

La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere:

1. prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 /

1968 (publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în

vigoare la data de 1 ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-

56 / 23.04.1973, republicat în temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of.

nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 278

/ 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi

pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of. nr.

601 / 12.07.2006).

2. Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009,

dată când va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de

adoptare a noului Cod penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie

2004, rectificată în M. Of. nr. 303 / 12 aprilie 2005.

3. Comentariile din doctrina penală extrase din practica judiciară,

inclusiv decizii ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, pronunţate pentru admiterea unor recursuri promovate în

interesul legii.

Unde am apreciat ca necesar am reprodus – şi comentat succint –

principalele modificări faţă de legea actuală, implicând schimbările majore de

optică a legiuitorului noului Cod penal.

4

C U P R I N S

Răspunderea penală – aspecte generale. Înlăturarea răspunderii penale

1. Noţiune şi principii 2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Ansamblul sancţiunilor de drept penal 1. Pedepsele

1.1. Noţiune şi caracterizare 1.2. Pedepsele aplicabile persoanei fizice

1.3. Pedepsele aplicabile persoanei juridice 1.4.Perspective legislative 2. Individualizarea pedepselor 2.1.Individualizarea judiciară a pedepselor (Criterii generale) 2.2. Mijloace de individualizare judiciară a executării pedepsei 2.3. Perspective legislative

3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori 3.1. Măsurile educative 3.2. Pedepsele aplicabile infractorilor minori 3.3. Particularităţi privind individualizarea pedepselor în cazul infractorilor minori

4. Măsurile de siguranţă

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei 1. Graţierea 2. Prescripţia executării pedepsei

Cauzele care înlătură consecinţele condamnării 1. Reabilitarea – scurtă caracterizare 2. Formele reabilitării

2.1. Reabilitarea de drept 2.2. Reabilitarea judecătorească

I. RĂSPUNDEREA PENALĂ – ASPECTE GENERALE. ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE

1. Noţiune şi principii Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal –

reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce se realizează prin intermediul raportului juridic penal de conflict, constând în dreptul statului de a trage la răspundere persoana ce a comis o infracţiune – prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare şi dispunerea executării acesteia – şi obligaţia corelativă a infractorului de a suporta consecinţele faptei săvârşite, respectiv aplicarea şi executarea sancţiunii ce a fost dispusă. Promovând definiţia răspunderii penale în sens larg şi având în vedere complexitatea acesteia, doctrina penală reţine totodată şi obligaţia ce revine statului de a aplica sancţiunea în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, cât şi dreptul infractorului de a cere sancţionarea sa potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea penală.

Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice, fapta ce constituie infracţiune reprezentând singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 C.pen.).

Principiile fundamentale ale dreptului penal guvernează şi instituţia răspunderii penale [a se vedea, în acest sens, dezvoltarea ideilor expuse în tratarea acestei teme]. Doctrina reţine şi alte principii specifice instituţiei de care ne ocupăm, menţionând dintre acestea: principiul unicităţii răspunderii penale potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală; principiul prescriptibilităţii răspunderii penale; principiul inevitabilităţii răspunderii penale potrivit căruia persoana care săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal urmând să suporte consecinţele faptei sale, în afară de cazurile prevăzute de lege când este înlăturată răspunderea penală.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt consacrate în lumina Titlului VII al părţii generale a Codului penal, conform art. 119 şi următoarele şi sunt reprezentate de: amnistie, prescripţia răspunderii penale, lipsa şi retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

În condiţiile în care este incidentă una dintre aceste cauze generale de înlăturare a răspunderii penale pentru fapta comisă ce constituie infracţiune se înlătură răspunderea penală a persoanei ce a săvârşit-o şi, pe cale de consecinţă, se înlătură aplicarea pedepsei prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

4

2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Amnistia Amnistia este un act de clemenţă ce se acordă prin lege organică de forul

legiuitor (Parlament) prin care se înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, după cum se înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării – conform art. 119 alin.1 teza I C.pen. – pentru infracţiunile ce se înscriu în dispoziţiile sale, comise anterior adoptării actului de clemenţă.

Amnistia este obligatorie pentru organele judiciare penale care nu pot refuza incidenţa sa, beneficiul actului de clemenţă putând fi însă refuzat de către învinuitul sau inculpatul în cauză dacă acesta se consideră nevinovat. Potrivit dispoziţiilor art. 13 C.pr.pen., acesta poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia; în situaţia în care este găsit vinovat, nu se pierde beneficiul actului de clemenţă, amnistia va fi incidentă producându-şi efectele.

Literatura penală descrie diferite feluri ale amnistiei, dintre care reţinem în cele ce urmează amnistia antecondamnatorie şi cea postcondamnatorie, după cum aceasta intervine înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi atrăgând efecte specifice.

Aşa cum rezultă din art. 119 alin. 1 C.pen., amnistia antecondamnatorie înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, atrăgând după caz, pe plan procesual penal, soluţia neînceperii urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale ori încetarea procesului penal. Producând, de regulă, efectele „in rem”, în cazul săvârşirii infracţiunii în participaţie se înlătură răspunderea penală a tuturor participanţilor (în condiţiile în care executarea faptei este anterioară momentului intervenirii actului de clemenţă). Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate (a pedepsei principale şi complementare), precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Sub acest din urmă aspect, amnistia face să înceteze interdicţiile, incapacităţile prevăzute în alte legi penale sau extrapenale. Condamnările pentru infracţiunile amnistiate sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (art. 38 alin.1 lit.c C.pen). Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie (conform art. 119 alin. 1 teza a III-a C.pen). Limitele efectelor amnistiei sunt înscrise în alin. 2 al art. 119 C.pen. potrivit căruia amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Lipsa efectelor asupra măsurilor de siguranţă şi a celor educative se întemeiază pe scopul acestor

5

sancţiuni de drept penal, respectiv cel al înlăturării unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni (în cazul măsurilor de siguranţă) şi scopul preponderent educativ al măsurilor educative. Lipsa efectelor asupra drepturilor persoanei vătămate, implică înlăturarea doar a răspunderii penale nu şi a răspunderii civile, cel care a comis infracţiunea fiind ţinut la despăgubiri civile faţă de persoana vătămată.

Prescripţia răspunderii penale Instituţia prescripţiei răspunderii penale - prevăzută de art. 121-124 C.pen., articole ce cuprind dispoziţii privitoare la termenele de prescripţie, cazurile de întrerupere şi suspendare a cursului acesteia – este cauza de înlăturare a răspunderii penale după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data comiterii infracţiunii, prin stingerea dreptului statului de a aplica pedeapsa, respectiv a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele faptei sale. Prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor contra păcii şi omenirii (Titlul XI, Cap. I al părţii speciale a Codului penal care sunt infracţiuni imprescriptibile). Potrivit art. 122 C.pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a răspunderii penale având o durată diferită dată de gravitatea infracţiunii, termene ce se calculează de la data săvârşirii infracţiunii. Astfel, se prevăd următoarele termene de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică:

• 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

• 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15;

• 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10;

• 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

• 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, sau amenda; Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică,

conform art. 122 alin. 1¹ C.pen. sunt: • 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică

pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; • 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică

pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani, sau amenda; Calculându-se de la data săvârşirii infracţiunii, în cazul infracţiunilor de

durată interesează momentul epuizării. Astfel, se prevede expres faptul că în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii,

6

iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (art. 122 alin. 2).

Prescripţia răspunderii penale operează in rem, ceea ce înseamnă că în caz de participaţie, termenul curge pentru toţi participanţii de la data săvârşirii infracţiunii. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (art. 129 C.pen.).

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (art. 123 alin.1 C.pen.). În acest sens, doctrina menţionează exemplificativ următoarele acte de urmărire penală şi judecată: punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală, comunicarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti ş.a..

Întreruperea cursului prescripţiei operează „in rem”, producând efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Prescripţia răspunderii penale operează totuşi oricâte întreruperi ar surveni, dacă termenul de prescripţie a fost depăşit cu jumătate din durata prevăzută de lege (art. 124 C.pen.), legea reglementând aşa-numita „prescripţie specială”.

În afară de întreruperea cursului prescripţiei, legiuitorul reglementează şi suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale care are loc pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (art. 128 alin. 1 C.pen.). Spre exemplu, constituie cauze de suspendare: boala gravă de care suferă învinuitul sau inculpatul, împiedicându-l să ia parte la proces sau intervenirea unor cazuri de forţă majoră (inundaţii, stare de război) ş.a..

Intervenirea unei cauze care atrage suspendarea conduce la oprirea cursului prescripţiei de la data apariţiei şi până la încetare, prescripţia urmând să-şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin.3).

Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile prevăzute în art. 121-124 C.pen. aplicându-se în mod corespunzător.

Legea procesual penală a creat posibilitatea pentru învinuit sau inculpat de a cere continuarea procesului penal şi în cazul intervenirii prescripţiei penale (conform art. 13 C.pr.pen.), în situaţia în care nu s-a dovedit nevinovăţia persoanei, prescripţia producându-şi efectele.

Lipsa / retragerea plângerii prealabile

Tragerea la răspunderea penală se realizează, de regulă, din oficiu potrivit unui principiu fundamental ce guvernează materia procesual penală (principiul

7

oficialităţii), cu rezerve în aplicare în cazurile de disponibilitate. Astfel, în cazul anumitor infracţiuni, prin voinţa expresă a legiuitorului se lasă la latitudinea persoanei vătămate dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a continua procesul penal, prin înscrierea în lege – corespunzător normelor de incriminare a unor fapte – a dispoziţiei conform căreia: „acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Spre exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 180 alin.3); infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 alin.2); infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192 alin.3); infracţiunea de ameninţare (art. 193 alin.2) ş.a.. Instituţia plângerii prealabile constituie o instituţie ce are caracter mixt, găsindu-şi reglementare atât în dreptul penal material cât şi procesual, constituind o condiţie pentru tragerea la răspundere penală (condiţie de pedepsibilitate) cât şi de procedibilitate. Lipsa cât şi retragerea plângerii prealabile reprezintă cauze care înlătură răspunderea penală. Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 131 alin.1 C.pen. care dispune: „În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.” Plângerea prealabilă nu este necesară în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu (art. 131 alin.5). Plângerea prealabilă are un caracter personal, dreptul de a face plângerea aparţinând persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii. Lipsa plângerii prealabile (lipsa propriu-zisă prin neintroducere) înlătură răspunderea penală, fiind asimilate şi următoarele situaţii: introducerea acesteia de către o altă persoană decât cea vătămată (spre exemplu, cea făcută de părinte pentru copilul său major) sau introducerea tardivă peste termenul prevăzut de lege. Plângerea prealabilă are şi un caracter indivizibil consacrat prin lege potrivit art. 131 alin.3 şi 4. Astfel, fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele (indivizibilitatea activă conform art. 131 alin.4); de asemenea, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitatea pasivă conform art. 131 alin.4). Cu alte cuvinte, dacă prin fapta săvârşită s-a adus o vătămare mai multor persoane, este suficient ca plângerea prealabilă să fie introdusă numai de una dintre acestea, iar atunci când fapta este săvârşită în participaţie, este suficient ca plângerea prealabilă să fie introdusă numai faţă de un participant pentru a atrage răspunderea penală. Introdusă cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege – în cazul

8

infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de această instituţie – retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlătură răspunderea penală (art. 131 alin.2). În opinia doctrinei, retragerea plângerii prealabile constă într-un act unilateral de voinţă al persoanei vătămate prin infracţiune care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, asupra acesteia. Pentru ca retragerea plângerii prealabile să înlăture răspunderea penală se cer întrunite următoarele condiţii:

• persoana îndreptăţită a retrage plângerea prealabilă este persoana vătămată;

• retragerea plângerii prealabile trebuie să constituie o manifestare de voinţă expresă a persoanei vătămate de a renunţa la aceasta.

• în doctrina majoritară se apreciază că retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată. Retragerea trebuie să fie totală (adică să privească atât latura penală, cât şi cea civilă a cauzei); caracterul necondiţionat al retragerii este strâns legat de caracterul total, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea plângerii prealabile este făcută – spre exemplu – sub condiţia unor reparaţii civile. Relativ la această condiţie, ţinem să precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. 4 C.proc.pen., modificat prin legea nr. 356/2006, instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă încetarea procesului penal în caz de retragere a plângerii prealabile.

• retragerea plângerii prealabile trebuie să se facă într-un anumit interval de timp care se situează între momentul depunerii sale şi până la intervenirea hotărârii definitive de condamnare. Retragerea plângerii prealabile produce efecte irevocabile, în sensul că

după ce retragerea a avut loc, persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere cu privire la aceeaşi faptă.

Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (conform art. 13 C.pr.pen.).

Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor – prevăzută în art. 132 C.pen. – constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale care stinge şi acţiunea civilă, constând într-un act bilateral (înţelegere) ce intervine între partea vătămată şi infractor, în cazurile prevăzute de lege.

Împăcarea părţilor operează, de regulă, în cazul acelor infracţiuni pentru care acţiunea penală porneşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, existând şi infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, împăcarea părţilor înlăturând răspunderea penală (spre exemplu, infracţiunea de

9

seducţie – art 199 C.pen.). Pentru ca împăcarea părţilor să atragă efectele – de a înlătura răspunderea

penală şi de a stinge acţiunea civilă – se cer întrunite următoarele condiţii: • împăcarea părţilor se poate realiza în cazurile prevăzute de lege; • împăcarea trebuie să intervină între persoana vătămată şi infractor; trebuie

să fie explicită adică exprimată clar între cele două părţi. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea părţilor produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu (art. 132 alin. 3). Împăcarea fiind personală, ea produce efecte numai faţă de persoana sau

persoanele cu care partea vătămată s-a împăcat, deci produce efecte „in personam”, spre deosebire de lipsa şi retragerea plângerii prealabile care operează „in rem”.

• împăcarea părţilor trebuie să fie totală şi necondiţionată, ceea ce implică stingerea conflictului între părţi atât sub aspectul laturii penale cât şi a celei civile şi nu trebuie să fie condiţionată în faţa organului judiciar;

• împăcarea părţilor produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi trebuie să fie definitivă, adică să nu mai existe o cale de revenire asupra ei.

Perspective legislative

Noul Cod penal reglementează cauzele care înlătură răspunderea penală conform Titlului VI al Părţii Generale, care cuprinde: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa / retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, fără deosebiri semnificative în raport de actuala reglementare.

10

II. ANSAMBLUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL 1. Pedepsele 2. Individualizarea pedepselor 3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori 4. Măsurile de siguranţă Ansamblul sancţiunilor operante în materie juridico-penală cuprinde, pe de o parte, sancţiunile de drept penal, pe de altă parte, unele sancţiuni extrapenale cu caracter administrativ. Sancţiunile de drept penal constituie – alături de instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale – o instituţie fundamentală de drept penal şi le reprezintă pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Sancţiunile cu caracter administrativ sunt atrase de săvârşirea faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni (art. 18¹ C.pen.), respectiv: mustrarea, mustrarea cu avertisment şi amenda administrativă, cât şi de înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, în condiţiile art. 90 C.pen. Sancţiunile de drept penal sunt definite în doctrină ca măsuri de constrângere, reeducare şi prevenire prevăzute de lege, care se aplică în cazul săvârşirii faptelor penale, în vederea sancţionării şi îndreptării celor vinovaţi, a restabilirii ordinii încălcate şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Pedepsele sunt sancţiunile specifice – sancţiuni penale – care se aplică în cazul săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni. Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal ca sancţiuni proprii aplicabile infractorilor minori ce săvârşesc infracţiuni. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală. Pedepsele

Reglementări privitoare la pedepse sunt cuprinse în Titlul III al părţii generale a Codului penal (astfel intitulat) care înscrie dispoziţii ce consacră categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei fizice şi persoanei juridice; regimul de aplicare şi regimul general de executare a pedepselor; individualizarea pedepselor. 1.1. Noţiune şi caracterizare. Pedeapsa este o măsură de constrângere

11

aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni (art. 52 alin.1 C.pen.). Pedeapsa este cea mai severă sancţiune de drept penal (sancţiune penală) care realizează o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare, având drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către cel condamnat (prevenţia specială) cât şi de către alte persoane înclinate să adopte un astfel de comportament (prevenţia generală). Pedeapsa este o sancţiune cu caracter public ce se aplică de instanţele de judecată persoanelor ce au comis fapte ce constituie infracţiuni, instituţia pedepsei fiind guvernată de principiile: legalităţii, individualizării şi personalităţii. Cadrul general al pedepselor cuprinde categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei fizice (art. 53) şi persoanei juridice (art. 53¹). 1.2. Pedepsele aplicabile persoanei fizice Articolul 53 C.pen. consacră trei categorii de pedepse care se aplică persoanei fizice: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii.

Pedepsele principale Aplicarea pedepselor principale este consecinţa comiterii unei infracţiuni (legea prevede pentru fiecare faptă incriminată o pedeapsă principală) şi nu depinde de o altă sancţiune. Pedepsele principale sunt:

• detenţiunea pe viaţă; • închisoarea, de la 15 zile la 30 de ani; • amenda, de la 100 lei la 50.000 lei;

Detenţiunea pe viaţă şi închisoarea sunt pedepse principale privative de libertate, legiuitorul penal reglementând potrivit art. 533 şi 534 C.pen. dispoziţii comune acestora, din punct de vedere al regimului de executare, cu referire la regulile generale ale executării acestor pedepse şi la regimul de muncă (precizăm că Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal reglementează amănunţit toate aceste aspecte, asupra cărora – însă – nu vom insista.

A) Detenţiunea pe viaţă Este o pedeapsă privativă de libertate pe timp nelimitat, prevăzută de lege pentru cele mai grave infracţiuni; spre exemplu, în cazul unor infracţiuni contra siguranţei statului, contra capacităţii de apărare, contra păcii şi omenirii ş.a. În partea generală a Codului penal sunt înscrise dispoziţii privitoare la această pedeapsă potrivit art. 54 (locul şi modul de executare), art. 55 (neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă), art. 55² (calculul pedepsei în caz de comutare sau

12

de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă), inclusiv dispoziţii privitoare la liberarea condiţionată (art. 55¹). Detenţiunea pe viaţă nu se aplică infractorilor minori, cărora atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită această pedeapsă, li se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani, conform art. 109 alin. 2 C.pen. Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată de Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

B) Închisoarea Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate pe timp limitat şi constă – de regulă – în lipsirea condamnatului de libertate, prin plasarea lui într-un mediu de deţinere, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus, excepţiile constând în dispunerea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării ori în executarea pedepsei la locul de muncă. În Partea Generală a Codului Penal sunt înscrise dispoziţii privitoare la această pedeapsă potrivit art. 57 (regimul de deţinere). Pedeapsa închisorii este prevăzută în legislaţia noastră penală fie ca sancţiune unică, fie ca sancţiune alternativă cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu amenda. Limitele generale ale închisorii (minimul de 15 zile şi maximul de 30 de ani) nu pot fi depăşite în situaţia aplicării cauzelor sau circumstanţelor de agravare sau de atenuare a răspunderii penale, care permit numai depăşirea limitelor speciale, în condiţiile legii. Pedeapsa închisorii, potrivit normelor speciale, variază de la o infracţiune la alta, reflectând gravitatea faptelor incriminate, distingând ca limite speciale: minim 1 lună, maxim 25 de ani.

C) Amenda penală Amenda este o pedeapsă pecuniară, constând în suma de bani pe care infractorul e condamnat să o plătească. În partea generală a Codului penal sunt înscrise dispoziţii privitoare la această pedeapsă potrivit art. 63 (stabilirea amenzii) şi art. 63¹ (înlocuirea pedepsei amenzii). Pedeapsa amenzii este prevăzută în legislaţia noastră penală fie ca o sancţiune unică, fie ca sancţiune alternativă cu pedeapsa închisorii. În afara limitelor generale ale amenzii – minim 100 lei, maxim 50.000 lei – sunt indicate şi limitele pentru infracţiunile cărora legiuitorul le-a stabilit numai pedeapsa amenzii, sau amenda alternativ cu pedeapsa închisorii. Astfel, potrivit art. 63 alin. 2, 3 C.pen., ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei. Când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul

13

special de 15.000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei. Stabilirea pedepsei amenzii trebuie să se realizeze fără a-l pune pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care acesta are această obligaţie legală (art. 63 alin. 5). În ceea ce priveşte executarea, persoana condamnată la pedeapsa amenzii e obligată să depună recipisa de executare integrală la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii. Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând cont de partea din amendă care a fost executată (art. 63¹ C.pen.). Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 50/2007, au decis că dispoziţia art. 63¹ C.pen. se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă. Liberarea condiţionată O instituţie complementară regimului de executare a pedepselor privative de libertate o reprezintă liberarea condiţionată (instituţia NU se numeşte eliberare condiţionată), reglementată conform dispoziţiilor art. 59-61 C.pen., art. 55¹ C.pen., menţionând şi reglementarea acesteia potrivit Cap. VIII al Titlului IV din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor. Liberarea condiţionată constă în (e)liberarea celui condamnat înainte de expirarea duratei pedepsei închisorii pronunţate de către instanţă (deci înainte de executarea în întregime a pedepsei), după executarea unei părţi din durata pedepsei, dacă a fost stăruitor în muncă, disciplinat şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, sub condiţia să nu săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei. Liberarea condiţionată este o instituţie de generală aplicare, la acordarea sa având vocaţie toţi cei condamnaţi la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, deci indiferent de natura şi gravitatea infracţiunii comise, de durata pedepsei sau de starea de antecedenţă penală a condamnatului. În vederea acordării liberării condiţionate, legea prevede întrunirea următoarelor condiţii:

• Executarea unei părţi (fracţiuni) de pedeapsă, respectiv executarea a cel puţin 2/3 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin 3/4 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, iar în cazul formelor pluralităţii de infracţiuni durata care trebuie executată se

14

apreciază în raport de pedeapsa rezultantă pe care o execută condamnatul, sau de totalul pedepselor - atunci când acestea nu se contopesc (art. 59 alin. 1 şi 3). Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a minim 20 de ani de detenţiune. Atât în cazul pedepsei închisorii cât şi al detenţiunii pe viaţă, liberarea condiţionată poate fi acordată numai după ce s-a executat o anumită fracţiune din pedeapsă (după cum s-a arătat în cele ce preced) şi numai dacă – în plus – cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama – totodată – şi de antecedentele sale penale. În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, cel condamnat pentru comiterea uneia sau mai multor asemenea infracţiuni poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, dar după ce a executat cel puţin 1/2 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii legale anterior prezentate (a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 59¹ C.pen.). În vederea acordării liberării condiţionate Codul penal şi Legea nr. 275/2006 creează o situaţie mai avantajoasă celor care prestează o muncă utilă la locul de deţinere, considerând ca executată (pe baza unor criterii normative), o parte din pedeapsă, pe baza muncii executate.

Legea instituie şi cazuri speciale în care poate opera liberarea condiţionată, referitoare la:

• Condamnatul care, din cauza stării sănătăţii, sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă, ori nu mai este folosit (a se vedea art. 60 alin. 1 C.pen.).

• Cei condamnaţi în timpul minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 ani – pentru bărbaţi, sau 55 de ani – pentru femei, pot fi liberaţi condiţionat după executarea a cel puţin 1/3 din pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani, respectiv după executarea a cel puţin 1/2 din durata închisorii mai mari de 10 ani; aceste categorii de persoane, condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni din culpă, pot fi liberate condiţionat după executarea acel puţin 1/4 din durata pedepsei care nu depăşeşte 10 ani, respectiv după executarea a cel puţin 1/3 din durata pedepsei care depăşeşte 10 ani. În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, condamnatul trecut de 60 de ani – pentru bărbaţi, sau 55 de ani – pentru femei, poate fi liberat condiţionat după executarea a cel puţin 15 ani de detenţie.

• Pe lângă aceste condiţii, condamnaţii trebuie să fi dovedit şi îndeplinirea

15

celorlalte cerinţe prevăzute de art. 59 alin. 1 C.pen. Şi în aceste cazuri, la calcularea fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei considerate ca executată pe baza muncii prestate.

Din punctul de vedere al efectelor distingem, în cazul liberării condiţionate, atât efectele imediate (punerea în libertate a celui condamnat până la împlinirea duratei pedepsei pronunţate de instanţă sub condiţia nesăvârşirii unei noi infracţiuni), cât şi efectele definitive, care se produc la expirarea intervalului de timp ce a mai rămas de executat (de către cel liberat condiţionat), dacă se îndeplineşte condiţia de a nu se săvârşi o nouă infracţiune (când starea de liberare condiţionată se transformă în liberare definitivă); pedeapsa apare ca un antecedent penal, producând toate consecinţele unei pedepse stinse prin executare. Dacă în acest interval de timp cel liberat comite din nou o infracţiune, instanţa – ţinând seama de gravitatea acesteia – poate dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea – aceasta fiind de două feluri: obligatorie sau facultativă. Revocarea este obligatorie atunci când infracţiunea face parte dintre cele indicate expres, limitativ, de dispoziţiile art. 61 alin. 2 C.pen. Revocarea este facultativă atunci când în perioada liberării condiţionate s-au comis alte infracţiuni decât cele indicate mai sus. În cazul revocării, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară (calculat de la data dispunerii măsurii) se contopesc, putându-se aplica un spor de până la 5 ani. Prin comiterea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate urmează a se reţine – după caz – starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară de infracţiuni, care au (potrivit legiuitorului) acelaşi tratament penal derogatoriu de la dispoziţiile art. 39 alin. 2 şi art. 40 alin. 1 C.pen. În cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, obligaţia de a nu săvârşi o nouă infracţiune este legată de un interval de timp de 10 ani după data liberării; dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune i se aplică – în mod corespunzător – dispoziţiile art. 61 C.pen. (a se vedea, în acest sens, art. 55¹ alin. 3 C.pen.).

Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt pedepse secundare care se aplică obligatoriu sau facultativ pe lângă anumite pedepse principale – privative de libertate – în cazul comiterii unei infracţiuni. Pedepsele complementare care se aplică în cazul persoanei fizice sunt: interzicerea unor drepturi de la un an la 10 ani şi degradarea militară. Pedepsele complementare nu se aplică infractorilor minori (art. 109 alin. 3 C.pen.).

16

(a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe timp determinat a exerciţiului unor drepturi prevăzute limitativ de lege, conţinutul acestei pedepse fiind reglementat de art. 64 care prevede interzicerea exerciţiului unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:

• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

• dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; • dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura

o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

• drepturile părinteşti; • dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat se poate pronunţa numai pe lângă interzicerea exerciţiului dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, în afară de cazul când legea dispune altfel.

Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă potrivit normei de incriminare a faptei, dacă pedeapsa principală stabilită este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani (art. 65 alin. 2, 3 C.pen.).

Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă când nu este prevăzută de lege (potrivit normei speciale), dacă pedeapsa principală stabilită este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei (art. 66 C.pen.). Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară s-a apreciat că în cazul în care se dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este obligatorie dacă legea o prevede [punct de vedere la care subscriem], deoarece – în anumite cazuri – cel condamnat la această pedeapsă poate fi liberat condiţionat sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu închisoarea pe timp mărginit, ori poate fi graţiată sau comutată. În asemenea situaţii, cel condamnat trebuie să execute pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, dacă pentru infracţiunea săvârşită aplicarea acestei pedepse este obligatorie.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. XXIV/2007, au decis că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzută în art. 64 C.pen. se aplică în condiţiile art. 65 şi inculpaţilor cetăţeni

17

străini. (b) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea definitivă a

gradului şi a dreptului de a purta uniformă (art. 67 alin.1 C.pen.), aplicându-se unei anumite categorii de infractori – condamnaţi militari şi rezervişti. Sub aspectul modului de aplicare, legea consacră un regim obligatoriu, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă (art. 67 alin.2 C.pen.) şi un regim facultativ pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea strică de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Degradarea militară se execută în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pedeapsa accesorie

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C.pen. în condiţiile prevăzute în art. 71 C.pen., care reglementează conţinutul şi modul de executare a acesteia.

Potrivit dispoziţiilor legale, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate (detenţiune pe viaţă sau închisoare) atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) C.pen. din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 74/2007, au decis că dispoziţiile art. 71 C.pen., referitoare la pedepsele accesorii, se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal. În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pedeapsa accesorie privind interzicerea dreptului de a alege, prevăzută în art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen., nu se aplică în mod automat, ci numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, dacă instanţa constată că, în raport cu gravitatea infracţiunii comise, interzicerea dreptului de a alege respectă principiul proporţionalităţii.

Interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) C.pen. se aplică

ţinându-se seama de: natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, împrejurările cauzei, persoana infractorului, interesele copilului ori ale persoanei aflate sub

18

tutelă sau curatelă. Legea mai prevede că pe durata amânării sau a întreruperii executării pedepsei privative de libertate, condamnatul poate să-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de condamnare.

1.3. Pedepsele aplicabile persoanei juridice Art. 53¹ C.pen. consacră felurile pedepselor care se aplică persoanei juridice şi care sunt: pedepsele principale şi pedepsele secundare, ca pedepse complementare. Spre deosebire de pedepsele aplicabile persoanei fizice, pedepsele secundare sunt reprezentate, în acest caz, exclusiv de pedepse complementare, deoarece – aşa cum s-a arătat – pedepsele accesorii decurg din pedepse principale privative de libertate, inaplicabile persoanei juridice.

Pedeapsa principală este amenda – ca pedeapsă pecuniară – şi constă în suma de

bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească. Limitele generale ale amenzii sunt de la 2500 lei (RON) la 2.000.000 lei (RON).

În art. 711 alin.2 şi 3 C.pen. legiuitorul indică limitele pedepsei amenzii corespunzător pedepsei prevăzută de lege în cazul săvârşirii infracţiunii de către persoana fizică. Astfel, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei (RON), iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei (RON). Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei (RON), iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.

Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:

• dizolvarea persoanei juridice; • suspendarea activităţii pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea

uneia dintre activităţile persoanei juridice (în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea) pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

• închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

• interzicerea dreptului de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la 3 ani;

• afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. În cazul persoanei juridice pedepsele complementare sunt pedepse

secundare care se aplică obligatoriu sau facultativ pe lângă pedeapsa principală a

19

amenzii în cazul comiterii de infracţiuni susceptibile să angajeze răspunderea penală a persoanei juridice, a căror executare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare, din prevederile art. 532 se distinge între aplicarea facultativă sau obligatorie a acestora. Aplicarea facultativă a uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, acestea sunt necesare (art. 532 alin. 1 C.pen.). Aplicarea obligatorie a uneia sau mai multor pedepse complementare are loc când legea prevede această pedeapsă (art. 532 alin. 3 C.pen.), cum este cazul, spre exemplu, al infracţiunilor indicate potrivit art. 2851 C.pen.

Pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice, se pot aplica în mod cumulativ.

Dizolvarea persoanei juridice se apreciază ca fiind „pedeapsa capitală” aplicabilă persoanelor juridice, având ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii.

Conţinutul şi modul de executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice sunt reglementate de art. 712 C.pen., care prevede că această pedeapsă se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop (alin. 1), precum şi atunci când persoana juridică, deşi condamnată definitiv la una sau mai multe pedepse complementare (cu excepţia afişării sau difuzării hotărârii de condamnare) nu execută, cu rea-credinţă, aceste pedepse (alin. 2).

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice nu poate fi aplicată partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii. De asemenea, dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei (art. 714 C.pen.).

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice.

Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 713 C.pen., care prevede că pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (alin. 1), prin lege fiind instituită ca şi sancţiune în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, când instanţa dispune pedeapsa suspendării până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni (conform art. 713 alin. 1-3 C.pen.). Dacă nici până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, instanţa dispune dizolvarea persoanei

20

juridice. Această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată partidelor politice,

sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii. De asemenea, dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei (art. 714 C.pen.).

Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 715 C.pen., care prevede că această pedeapsă constă în închiderea unuia sau a mai multor puncte de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia s-a comis infracţiunea. Această pedeapsă nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Interzicerea dreptului de a participa la procedurile de achiziţii publice. Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 716 C.pen., constând în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege, pe o durată de la un an la 3 ani.

Pedeapsa complementară a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare a persoanei juridice este reglementată de art. 717 C.pen., pedeapsa fiind apreciată ca una infamantă, supunând oprobiului public persoana condamnată, constituind o adevărată publicitate negativă, menită să avertizeze publicul asupra activităţii persoanei juridice. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, prin afişare sau difuzare neputând fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentatului său legal.

Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras în forma şi locul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între 1-3 luni (art. 717 alin. 3).

Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă prin intermediul presei scrise sau audiovizuale, ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.

1.4. Perspective legislative

Noul Cod penal cuprinde reglementări privitoare la pedeapsă în Titlul III al Părţii Generale şi consacră: categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei fizice şi persoanei juridice; regimul de aplicare şi regimul general de executare a pedepselor; individualizarea pedepselor. Se consacră trei categorii de pedepse care se aplică persoanei fizice: pedepse principale, pedepse

21

complementare şi pedepse accesorii, pornind de la clasificarea bipartită a infracţiunilor în crime şi delicte. Pedepsele principale se împart în pedepse principale pentru crime (detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă) şi pedepse principale pentru delicte (închisoarea strictă, închisoarea, amenda – sub forma zilelor-amendă, munca în folosul comunităţii). Pedepsele secundare pentru crime şi delicte sunt pedepsele complementare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) şi pedeapsa accesorie (care constă în interzicerea tuturor drepturilor care sunt prevăzute în conţinutul pedepsei complementare). Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt: pedepse principale sau pedepse complementare. Pedeapsa principală este amenda; pedepsele complementare sunt: dizolvarea; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice; interzicerea dreptului de a participa la procedurile de achiziţii publice; interzicerea accesului la unele resurse financiare; afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

2. Individualizarea pedepselor

2.1. Individualizarea judiciară a pedepselor (criterii generale) Ca formă a individualizării pedepsei, individualizarea judiciară se

realizează de către instanţa de judecată şi reprezintă concretizarea răspunderii penale a persoanei fizice/juridice ce a comis infracţiunea. Stabilirea şi aplicarea pedepsei nu se realizează aleatoriu, ci conform unor reguli instituite expres prin lege, configurând criteriile generale de individualizare judecătorească a pedepsei (art. 72 C.pen.).

La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama de dispoziţiilor părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (art. 72 alin.1). La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se ţine seama de aceleaşi criterii, cu excepţia celei privitoare la persoana făptuitorului (art. 72 alin. 4).

Criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei sunt obligatorii şi se valorifică în ordinea înscrisă de legiuitor. Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de aceste reguli atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea acesteia (art. 72 alin. 2).

Dintre aceste criterii generale ne ocupăm de prezentarea „criteriului nr. 5” dat de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (denumite în doctrină cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală), cu referire dintre acestea la circumstanţele generale atenuante şi agravante.

22

Împrejurările care constituie circumstanţe generale sunt situaţii, calităţi care nu fac parte din conţinutul infracţiunii influenţând gravitatea infracţiunii sau periculozitatea persoanei ce a comis fapta. Din reglementarea ce li se acordă reţinem clasificarea acestora în circumstanţe atenuante şi agravante (după efectul atras asupra pedepsei) distingând între:

• circumstanţe legale şi judiciare. Circumstanţele legale sunt prevăzute expres şi limitativ de lege, prin

constatarea lor impunând instanţei obligativitatea reţinerii lor. Circumstanţele judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei în raport de infracţiunea comisă şi infractor, odată reţinute atrăgând efectele prevăzute de lege.

• circumstanţe personale şi reale. Dacă circumstanţele personale privesc persoana infractorului, cele reale

sunt legate de infracţiunea comisă. În cazul participaţiei penale, circumstanţele personale – privitoare la persoana unui participant – nu se răsfrâng asupra celorlalţi, spre deosebire de circumstanţele reale – privitoare la faptă – care se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut (conform art. 28 C.pen.).

După cum am menţionat, circumstanţele generale nu fac parte din conţinutul infracţiunii, deosebindu-se de circumstanţele speciale care sunt incluse în conţinut. Atunci când aceeaşi împrejurare este prevăzută şi ca o circumstanţă generală şi ca una specială (de regulă, cele de agravare a răspunderii penale) se va reţine numai circumstanţa specială deoarece specialul primează asupra generalului.

Circumstanţele generale atenuante Potrivit art. 73 C.pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale (sau

obligatorii) fiind reprezentate de următoarele împrejurări: a. depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate [a se vedea

legitima apărare şi starea de necesitate unde am tratat şi aceste situaţii]; b. săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă (sau starea de provocare - cum o denumeşte doctrina penală - la care trimitem cu privire la condiţiile de reţinere a acestei atenuante şi pentru extrase de practică judiciară reţinute în acest sens); Potrivit art. 74 C.pen. sunt prevăzute - cu titlul exemplificativ - unele

împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante judiciare (facultative) privitoare la buna conduită antedelictum (înainte de săvârşirea infracţiunii) şi postdelictum, constând în atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii,

23

rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. De asemenea, stăruinţa depusă de făptuitor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită poate constitui o atenuantă judiciară.

Mai pot fi reţinute şi alte împrejurări, spre exemplu: starea de beţie voluntară completă (beţie ocazională), o situaţie materială precară, situaţia familială deosebită a infractorului etc.

După cum s-a precizat, spre deosebire de atenuantele legale, aceste împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante dacă instanţa le apreciază în acest fel, având în vedere toate împrejurările de comitere a faptei. Dacă sunt reţinute de către instanţă îşi produc efectul consacrat prin lege.

Efectele circumstanţelor atenuante sunt prevăzute de art. 76 C.pen., constând în atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea comisă. În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se schimbă, după cum urmează:

• când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

• când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

• când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

• când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, dar nu mai jos de minimul general;

• când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei;

• când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general atunci când minimul special este sub 500 lei.

În cazul anumitor infracţiuni (cele indicate limitativ în art. 76 alin. 2 C.pen.), dacă se constată că există circumstanţe atenuate, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special. Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dacă există circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor complementare. Astfel, legea prevede că, atunci când există circumstanţe

24

atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală a amenzii pentru persoana juridică se reduce după cum urmează:

• când minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime;

• când minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai mare, amenda se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o treime; Circumstanţele generale agravante Potrivit art. 75 alin. 1 C.pen. sunt prevăzute circumstanţele agravante

legale fiind reprezentate de următoarele împrejurări: a. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoanei împreună [vezi în acest

sens, participaţia penală sub aspectul naturii juridice]. b. Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra

membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public. Potrivit doctrinei, actele de cruzime sunt săvârşite în cadrul comiterii infracţiunii prin care se provoacă victimei suferinţe fizice, psihice sau chinuri prelungite; săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei se realizează în cazul infracţiunilor comise prin acte de violenţă asupra unui membru de familie (în sensul art. 1491 C.pen.); metodele sau mijloacele prin care se produce pericol public se caracterizează prin faptul că pot provoca urmări grave asupra persoanelor sau bunurilor, în masă, creând o stare de pericol pentru securitatea socială, pentru un număr indeterminat de persoane, bunuri sau alte valori sociale (explozii, otrăviri de ape, etc.).

c. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. Această împrejurare atrage agravarea răspunderii penale a infractorului major, neinteresând dacă minorul este răspunzător penal sau nu. Se cere ca majorul să fi cunoscut starea de minoritate a făptuitorului.

c1. Săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV / SIDA. Temeiul acestei agravante rezidă în mobilul antisocial, respectiv într-unul dintre motivele discriminatorii enumerate de către legiuitor, determinante în comiterea infracţiunii.

d. săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Spre exemplu, motive cum sunt lăcomia, ura, răzbunarea, cupiditatea ş.a.

25

e. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (sau beţia preordinată, premeditată); este starea de beţie pe care infractorul şi-o provoacă pentru a dobândi mai mult curaj în săvârşirea infracţiunii.

f. săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate. Prin situaţie prilejuită de o calamitate se înţelege situaţia determinată de starea de tulburare specială pe care o produce existenţa unei calamităţi (spre exemplu: inundaţie, pericol ş.a.), de care pot profita unele persoane pentru a săvârşi mai uşor infracţiunile programate. În cazul anumitor infracţiuni, unele dintre împrejurările descrise ca

circumstanţe agravante legale – spre exemplu cele prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. a), b), f) – constituie agravante speciale, însemnând că nu se mai reţine ca agravantă generală în condiţiile săvârşirii faptei într-o astfel de împrejurare.

Orice altă împrejurare în afara celor enumerate limitativ în art. 75 alin. 1 C.pen. care imprimă faptei un caracter grav poate constitui o circumstanţă agravantă judiciară. În acest sens dispune art. 75 alin. 2 C.pen., legiuitorul neprevăzând (nici măcar exemplificativ, cum s-a procedat în cazul atenuantelor judiciare) unele împrejurări ce pot constitui circumstanţe agravante judiciare. Pot fi reţinute ca agravante judiciare, împrejurările privitoare la o conduită necorespunzătoare antedelictum sau postdelictum, starea de beţie voluntară completă etc.

Efectele circumstanţelor agravante sunt înscrise prin dispoziţiile art. 78 C.pen., fiind diferite în funcţie de persoana ce a comis infracţiunea.

În cazul când există circumstanţe agravante, persoanei fizice i se aplică o pedeapsă până la maximul special; dacă acesta este neîndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul aplicării amenzii, se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special (art. 78 alin. 1).

Când există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică pedeapsa amenzii, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o pătrime din acel maxim (art. 78 alin. 2).

Aşa cum am arătat, în cazul când există circumstanţe atenuante, efectele asupra pedepsei sunt cele prevăzute de art. 76 C.pen., iar în cazul când există circumstanţe agravante, efectele asupra pedepsei sunt cele prevăzute de art. 78 C.pen..

Atunci când săvârşirea unei infracţiuni are loc în condiţiile unui concurs între cauzele de agravare şi cele de atenuare, legiuitorul distinge mai multe situaţii, astfel:

• în caz de concurs între împrejurările atenuante şi cele agravante, pedeapsa

26

se va stabili ţinându-se seama de: circumstanţele agravante, atenuante şi starea de recidivă.

• în caz de concurs între circumstanţele atenuante şi cele agravante, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie (efectul obligatoriu al circumstanţelor atenuante se converteşte într-un efect facultativ); potrivit doctrinei, efectul circumstanţelor atenuante este facultativ şi atunci când acestea intră în concurs cu starea de recidivă.

• în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi nu poate depăşi 30 de ani dacă maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani închisoare.

• în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa amenzii aplicată persoanei juridice poate fi sporită până la maximul general.

2.2. Mijloace de individualizare judiciară a executării pedepsei După stabilirea şi aplicarea pedepsei potrivit criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C.pen., instanţa poate continua opera de individualizare şi sub aspectul modului de executare a sancţiunii (pedepsei) aplicate. Mijloacele (sau măsurile) de individualizare judiciară a executării pedepsei sunt: suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanei fizice, art. 81 şi următoarele; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată persoanei fizice, art. 86¹ şi următoarele; executarea pedepsei la locul de muncă, art. 867; executarea pedepsei într-o închisoare militară, art. 62 C.pen. ş.a.. Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei – în cele două forme reglementate, suspendarea simplă şi suspendarea sub supraveghere – reprezintă mijlocul de individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate persoanei fizice prin care instanţa, dacă sunt întrunite condiţiile legii, poate dispune suspendarea executării pedepsei aplicate pe o anumită durată de timp denumită termen de încercare, la expirarea căruia, dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat revocarea măsurii, operează reabilitarea sa de drept. În această materie, legiuitorul reglementează condiţiile de dispunere a suspendării – care este o facultate şi nu o obligaţie a instanţei dacă acestea sunt întrunite -, durata termenului de încercare, cazurile de revocare şi anulare, precum şi efectele definitive constând în reabilitarea de drept a condamnatului, aspecte de care ne vom ocupa în continuare.

27

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate a executării pedepsei sunt prevăzute de art. 81 C.pen., fiind atât condiţii obiective (privitoare la condamnare), cât şi de ordin subiectiv (privitoare la persoana condamnatului) ce trebuie întrunite cumulativ, caz în care instanţa poate dispune această măsură de individualizare. În acest sens legea prevede următoarele condiţii:

• Pedeapsa aplicată de instanţă – trebuie să fie închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea sau închisoarea strictă de cel mult 2 ani.

• Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, în afară de cazurile când condamnarea intră în unul din cazurile prevăzute în art. 38 C.pen. (condamnări care nu atrag starea de recidivă).

• Instanţa să aprecieze că scopul pedepsi poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie motivată. O situaţie specială de acordare a suspendării condiţionate a executării

pedepsei este prevăzută în art. 305 alin. 4 C.pen., în cazul infracţiunii de abandon de familie (infracţiune contra familiei). Astfel, dacă inculpatul trimis în judecată pentru această infracţiune nu s-a împăcat cu persoana vătămată dar în cursul judecăţii şi-a îndeplinit obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva sa o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81.

O altă situaţie specială de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei este prevăzută în art. 869 alin. 4 C.pen., în cazul executării pedepsei la locul de muncă, atunci când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, caz în care instanţa dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 C.pen.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se acordă pe o anumită durată de timp care constituie termen de încercare pentru condamnat. Potrivit legii – art. 82 – termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, iar în cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată constă în amendă, termenul de încercare este de un an. Termenul de încercare se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.

Pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să aibă o bună

28

conduită şi să nu săvârşească din nou o infracţiune, prin adoptarea unei conduite contrare, beneficiul măsurii aplicate se pierde pe calea revocării. Legea consacră două feluri ale revocării, respectiv o revocare obligatorie şi una facultativă.

Astfel, revocarea obligatorie operează dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune cu intenţie şi descoperită în acest interval de timp, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen (ceea ce rezultă din prevederile art. 83 alin. 1-3 C.pen.).

Săvârşirea unei noi infracţiuni în aceste condiţii îi poate atrage celui condamnat, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, instanţa urmând să dispună executarea în întregime a pedepsei (pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune se va cumula cu pedeapsa iniţială pentru care instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării).

Dacă, de regulă, săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare atrage revocarea măsurii, legea prevede un caz de excepţie – art. 83 alin. 3 – atunci când infracţiunea nou comisă este săvârşită din culpă, caz în care instanţa poate aplica din nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Revocarea obligatorie are loc şi în cazul neexecutării obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare, atâta timp cât suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării acestora (după cum, nici suspendarea executării măsurilor de siguranţă). Dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei, în afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a îndeplini acele obligaţii.

Revocarea – ce se datorează unor cauze survenite după dispunerea măsurii în condiţiile legii – nu trebuie confundată cu anularea acestei măsuri ce implică desfiinţarea sa şi care se datorează unor cauze anterioare dispunerii suspendării, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă, ar fi exclus dispunerea acestei măsuri.

Potrivit art. 85 C.pen., anularea suspendării are loc dacă se descoperă în termenul de încercare că cel condamnat a mai săvârşit o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă. În aceste cazuri, dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni sau recidiva nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate aplica dispoziţiile art. 81 C.pen..

Din ansamblul reglementărilor în materia acestei instituţii de individualizare judiciară a executării pedepsei, desprindem concluzia potrivit

29

căreia suspendarea condiţionată a executării pedepsei este incidentă în cazul anumitor categorii de condamnări de gravitate relativă uşoară [vezi condiţiile de aplicare] atrăgând ca efecte imediate, provizorii nepunerea în executare a pedepsei definitive, prin suspendarea executării pedepsei închisorii sau achitării amenzii pe durata termenului de încercare. Dacă pe durata termenului de încercare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, la expirarea termenului acesta este reabilitat de drept. Efectele definitive ale suspendării constau, deci, în reabilitarea de drept a condamnatului care face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnarea suferită.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere implică, în esenţă – ca

şi suspendarea în formă simplă anterior prezentată -, suspendarea executării pedepsei pe o anumită perioadă de timp (termen de încercare) la expirarea căruia, dacă cel condamnat a respectat condiţiile impuse, intervine reabilitarea de drept. Spre deosebire însă de suspendarea în formă simplă, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere implică – aşa cum rezultă din însăşi denumirea pe care o are – un ansamblu de măsuri de supraveghere la care este supus cel condamnat cât şi anumite obligaţii pe care trebuie să le respecte pe durata termenului de încercare.

În ceea ce priveşte condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere acestea sunt prevăzute de art. 86¹ C.pen., instanţa putând dispune această măsură dacă sunt realizate următoarele condiţii obiective şi subiective:

• Pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani.

• Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, în afară de cazul când condamnarea intră în unul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C.pen.

• Instanţa să aprecieze, ţinând seama de persoana condamnatului şi de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi – chiar fără executarea pedepsei – condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. Acordarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie motivată. Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub

supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se

30

adaugă un interval de timp stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani, calculându-se de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.

Pe durata termenului de încercare, cel condamnat este supus unui ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii care sunt prevăzute de art. 86³ C.pen.. Astfel, pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

• să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la serviciul de probaţiune sau la alte organe stabilite de instanţă;

• să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte opt zile, precum şi întoarcerea;

• să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; • să comunice informaţii de natură a permite controlul mijloacelor lui de

existenţă. De asemenea, instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia

sau a mai multora din următoarele obligaţii: • să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de

calificare; • să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita

teritorială stabilită decât în condiţiile fixate de instanţa; • să nu frecventeze anumite locuri stabilite; • să nu intre în legătură cu anumite persoane; • să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; • să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în

scopul dezintoxicării. Dacă cel condamnat nu îndeplineşte cu rea-credinţă măsurile de

supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta revocă suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei.

Ca şi în cazul suspendării în formă simplă, revocarea obligatorie are loc dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune cu intenţie şi descoperită în acest interval de timp, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen, precum şi în cazul neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare. Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare îi poate atrage celui condamnat, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu un tratament penal derogatoriu, instanţa urmând să dispună executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere are loc în aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării în formă simplă.

31

De asemenea, cel condamnat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este reabilitat de drept dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune în termenul de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea acestei măsuri.

Executarea pedepsei la locul de muncă Executarea pedepsei la locul de muncă este acea instituţie de

individualizare judiciară a executării pedepsei, prin care instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a infractorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, dacă apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune această măsură. Astfel, executarea pedepsei poate avea loc în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile, cu acordul scris al unităţii şi respectarea condiţiilor impuse prin lege. Precizăm că, după împlinirea duratei executării pedepsei, aceasta apare ca un antecedent penal, producând toate consecinţele pedepsei închisorii stinse prin executare.

Condiţiile de aplicare a executării pedepsei la locul de muncă sunt prevăzute de art. 867 C.pen. şi privesc:

• pedeapsa aplicată de instanţă trebuie să fie închisoarea de cel mult 5 ani sau – în caz de concurs de infracţiuni – o pedeapsă de cel mult 3 ani închisoare;

• cel condamnat să fie apt de muncă şi – totodată – cel în cauză să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, în afară de cazul în care condamnarea intră în unul din cazurile prevăzute în art. 38 C.pen. (condamnări care nu atrag starea de recidivă);

Această măsură de individualizare, prin particularităţile privitoare la modul de executare, reprezintă o executare a pedepsei închisorii nu în regim de detenţie, ci în stare de libertate, implicând, însă, o serie de limitări şi interziceri de drepturi, de măsuri şi obligaţii care trebuie respectate, dintre care enumerăm:

• pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei, pe timpul executării (conform art. 868 alin 4-6 C.pen.);

• pe durata executării pedepsei este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, având şi drepturile persoanei încadrate în muncă, cu anumite limitări, cum sunt, spre exemplu: condamnatul nu poae fi promovat, nu poate ocupa funcţii de conducere, durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă şi altele, conform art. 868 alin. 1 C.pen.;

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii cu executarea pedepsei la locul de muncă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe executarea sau în timpul executării acestei pedepse îi va atrasă – după caz – starea

32

de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară. Beneficiul măsurii se pierde pe calea revocării, pedeapsa urmând a se aplica potrivit regulilor de sancţionare a recidivei (art. 39 C.pen.), sau, după caz, ale art. 40 C.pen. De asemenea, revocarea este obligatorie atunci când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, în condiţiile art. 869 alin. 4 C.pen. Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de muncă. În acest caz revocarea nu mai are loc şi pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni. Revocarea este facultativă dacă cel condamnat se sustrage de la prestarea activităţii sau nu-şi îndeplineşte, în mod corespunzător, îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare, cazuri în care se dispune executarea pedepsei într-un loc de deţinere. Spre deosebire de revocarea executării pedepsei, care apare ca o sancţiune a nerespectării condiţiilor impuse de lege, pe durata executării, anularea acestei măsuri constă în desfiinţarea hotărârii prin care s-a dispus executarea în acest mod a pedepsei, dacă măsura a fost luată fără îndeplinirea condiţiilor legale. Astfel, aşa cum prevede art. 8610 C.pen., pedeapsa se va stabili – după caz – potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă. În reglementarea executării pedepsei la locul de muncă legiuitorul actual a prevăzut şi o instituţie complementară, denumită „încetarea executării pedepsei”, prevăzută potrivit dispoziţiilor art. 8611 C.pen., instituţie care apare ca un corespondent al instituţiei liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii în regim de detenţie. Dacă cel condamnat a executat o anumită o parte din pedeapsă (cel puţin 2/3 din durata pedepsei), a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea. Dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei executării pedepsei condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune, pedeapsa se consideră executată. Dimpotrivă, dacă cel condamnat a comis o nouă infracţiune în acest interval de timp, i se va reţine în sarcină o pluralitate de infracţiuni, instanţa putând dispune fie menţinerea acestei instituţii fie revocarea ei, în acest din urmă caz pedeapsa aplicându-se potrivit dispoziţiilor art. 61 C.pen. şi urmând a se executa într-un loc de deţinere.

Executarea pedepsei într-o închisoare militară Un alt mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei având în

33

vedere condamnări de gravitate redusă suferite de anumite persoane – militari în termen – îl reprezintă executarea pedepsei într-o închisoare militară, care are loc dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie prevăzută de lege (spre exemplu, în cazul infracţiunii de absenţă nejustificată, art. 331 alin. 2 C.pen.) sau când nu este prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, în funcţie de împrejurările cauzei şi persoana condamnată, instanţa să o dispună;

• pedeapsa aplicată condamnatului militar în termen (calitate existentă la data săvârşirii infracţiunii sau a judecăţii ori după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare) să nu depăşească 2 ani. În cazul în care, înainte de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deţinere (art. 62 alin. 7 C.pen.). Buna comportare pe durata executării pedepsei într-o închisoare militară

atrage reducerea corespunzătoare a acesteia. Distinct de această situaţie, dacă în timpul executării pedepsei militarul săvârşeşte din nou o infracţiune – şi care, după caz îi poate atrage starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară – instanţa care pronunţă condamnarea aplică dispoziţiile art. 39 sau ale art. 40. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deţinere (art. 62 alin. 4 C.pen.).

După executarea pedepsei într-o închisoare militară potrivit art. 62 alin. 1-3 C.pen. sau după graţierea totală ori după graţierea restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

2.3. Perspective legislative

Noul Cod penal reglementează individualizarea pedepselor în Titlul III, Capitolul VI din Partea Generală, conform art. 87 şi următoarele. Spre deosebire de actuala reglementare, este lărgit cadrul legal al circumstanţelor legale atenuante obligatorii (se introduc noi împrejurări, respectiv „săvârşirea faptei cu un mobil sau scop care pune în evidenţă pericolul redus al persoanei făptuitorului” şi situaţia în care „dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fapta prezintă o gravitate redusă”), cât şi al circumstanţelor agravante obligatorii (se introduc noi împrejurări, cum ar fi: „săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra”, „săvârşirea infracţiunii asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani”, „săvârşirea infracţiunii pentru a se sustragere pe sine sau pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei” şi altele), fiind reglementate într-o manieră nouă şi efectele atrase de acestea asupra pedepselor. În acest sens menţionăm: atenuarea obligatorie a pedepsei prin efectul

34

circumstanţelor atenuante legale şi atenuarea facultativă în cazul circumstanţelor atenuante judiciare; reglementarea nouă în caz de concurs între cauzele de atenuare şi cele de agravare, instanţa urmând să aplice prevederile efectelor acestor circumstanţe după cum unele sau altele au caracter preponderent, iar în caz de echivalenţă a acestora pedeapsa aplicându-se făcându-se abstracţie de cauzele de agravare sau atenuare. Cu referire la instituţiile de individualizare judiciară a executării pedepsei, noul Cod penal menţine măsura suspendării simple (sub supraveghere) a pedepsei, introducând şi o nouă formă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii. Se menţine, de asemenea, instituţia executării pedepsei într-o închisoare militară, dar se renunţă la instituţia executării pedepsei la locul de muncă. Codul penal din 2004 extinde cadrul legal destinat individualizării executării pedepsei, introducând două noi mijloace de individualizare: renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei.

3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori

Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate reprezintă o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei – în condiţiile art. 50 C.pen. care reglementează minoritatea făptuitorului - dar şi o cauză de diferenţiere a răspunderii penale a acestei categorii de infractori – minori răspunzători penal – în raport de răspunderea penală angajată de infractorii majori.

Starea de minoritate – cauză de diferenţiere a răspunderii penale – se reflectă în regimul specific de sancţionare care este un regim mixt, alcătuit din măsurile educative sau pedepse, cât şi pe planul executării sancţiunilor aplicabile (sub acest din urmă aspect, avem în vedere, în special, executarea pedepselor aplicabile infractorilor minori cât şi particularităţile privind individualizarea executării pedepselor în cazul acestora).

După cum am precizat, legea consacră un regim mixt de sancţionare prin măsuri educative şi pedepse – având caracter prioritar măsurile educative (aplicabile exclusiv minorilor care răspund penal) –, pedeapsa aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului (art. 100 alin.2 C.pen.). Fiind sancţiuni de drept penal specifice infractorilor minori, măsurile educative nu pot fi luate decât faţă de persoane care au calitatea de minori la data pronunţării lor; persoanelor care, deşi au comis infracţiunea în timpul minorităţii, au împlinit vârsta de 18 ani în timpul judecării cauzei, nu li se pot aplica decât pedepse (dar, în limitele reduse potrivit art. 109 alin. 1 C.pen.).

La alegerea sancţiunii - măsură educativă sau pedeapsă – se ţine seama de

35

anumite criterii prevăzute expres de lege, şi anume: de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (conform art. 100 alin. 1 teza a II-a C.pen. care înscrie aceste criterii).

3.1. Măsurile educative Măsurile educative sunt reglementate în lumina Titlului V al părţii

generale a Codului penal (art. 101 şi următoarele) şi reprezintă acele sancţiuni de drept penal ca măsuri specifice ce pot fi atrase în sancţionarea minorilor care răspund penal pentru infracţiunile comise.

Potrivit art. 101 C.pen. sunt prevăzute limitativ măsurile educative care se pot lua faţă de minor:

• mustrarea; • libertatea supravegheată; • internarea într-un centru de reeducare; • internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea (art. 102 C.pen.) este cea mai uşoară măsură educativă şi

constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

Mustrarea este eficientă în cazul sancţionării unor infracţiuni de o gravitate scăzută, comise de infractori minori primari şi se execută de îndată, în şedinţa în care s-a executat hotărârea, în prezenţa minorului care trebuie să asculte dojana şi celelalte sfaturi ale instanţei.

Din practica instanţelor noastre penale semnalăm, în legătură cu această măsură educativă, problema controversată referitoare la posibilitatea aplicării mustrării faţă de un infractor care a depăşit vârsta majoratului la data aplicării hotărârii, cu orientarea dominantă în acest sens. De pe poziţia contrară, ne raliem, după cum am menţionat deja, punctului de vedere care susţine opinia conform căreia măsurile educative, inclusiv aceasta (fără durată de executare în timp), nu pot fi luate faţă de persoane care nu au calitatea de minor şi la data pronunţării, ceea ce rezultă din ansamblul reglementărilor în materie.

Libertatea supravegheată (art. 103 C.pen.) urmează măsurii mustrării în

ordinea gravităţii – fiind o măsură educativă neprivativă de libertate şi implicând supravegherea deosebită realizată asupra minorului de anumite categorii de persoane, pe o anumită durată de timp (care curge de la data punerii în executare a

36

măsurii) în condiţiile prevăzute de art. 103 care dispune: „Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului

în libertate, pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a adoptat sau tutorelui; dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Măsura educativă a libertăţii supravegheate este eficientă în cazul sancţionării infracţiunilor de gravitate medie, instanţa penală urmând să dispună această sancţiune dacă sunt îndeplinite condiţiile ce reies din textul legal menţionat, privitoare la persoana minorului cât şi la persoanele cărora li se încredinţează supravegherea acestuia. Astfel, pentru luarea acestei măsuri educative este necesar ca, la data pronunţării, minorul să nu fi împlinit încă vârsta majoratului, mai exact să nu fi depăşit vârsta de 17 ani, condiţie ce rezultă din durata de executare a măsurii (1 an), cât se va afla sub supraveghere deosebită. În ceea ce priveşte persoanele cărora instanţa le poate încredinţa supravegherea minorului, prin lege se instituie o anumită ordine de preferinţă, printr-o enumerare limitativă: părinţi, înfietori sau tutore şi – numai în măsura în care aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare – instanţa va putea încredinţa supravegherea minorului unor persoane de încredere (de preferinţă rude apropiate), ori unor instituţii specializate în supravegherea minorilor (Serviciul de Probaţiune – Legea nr. 123/2006).

Potrivit legii instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile consacrate potrivit art. 103 alin. 3 atrăgând totodată atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.

Dacă pe durata executării acestei măsuri, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă măsura şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă. Săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de un an face să se nască o pluralitate de infracţiuni, fiind excluse atât starea de recidivă cât şi pluralitatea intermediară, ceea ce atrage revocarea şi tratamentul penal instituit de legiuitor potrivit dispoziţiilor art. 103 alin.6 C.pen..

Legea prevede şi două măsuri educative privative de libertate, respectiv

măsura internării într-un centru de reeducare şi cea a internării într-un institut medical-educativ.

37

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C. pen.) Internarea într-un centru de reeducare constituie măsură educativă cea mai

severă care se ia faţă de minorul infractor în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura se ia pe timp nedeterminat însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, de unde rezultă că la data aplicării acesteia făptuitorul trebuie să fie minor, în caz contrar urmând a se recurge la aplicarea de pedepse. La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării acestuia pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării (conform art. 106 C. pen.).

In materia acestei sancţiuni cu un caracter privativ de libertate, legiuitorul reglementează şi instituţia liberării, denumită liberarea minorului înainte de a deveni major, care prezintă un caracter condiţionat de trecere a cel puţin un an de la data internării şi de dovezile temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi însuşirea pregătirii profesionale; dacă pe perioada liberării minorul adoptă o conduită necorespunzătoare, instanţa poate să dispună revocarea, iar dacă minorul săvârşeşte din nou o infracţiune – funcţie de aprecierea instanţei, respectiv că este sau nu cazul să i se aplice o pedeapsă -, instanţa va proceda conform dispoziţiilor legale (vezi în acest sens art. 108 alin. 2 C. pen.).

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C.pen.) Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură educativă

privativă de libertate având un caracter mixt care se ia faţă de minorul care, din cauza stării fizice sau psihice are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie.

Ca şi în cazul măsurii internării într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar la data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.

Măsura trebuie să fie ridicată însă de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia; dispunând ridicarea instanţa poate, dacă e cazul, să ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare (art. 106 C. pen.).

Dacă în perioada internării într-un institut medical-educativ minorul săvîrşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii instanţa revocă internarea (art. 108 alin. 2 teza a 2-a).

3.2. Pedepsele aplicabile infractorilor minori Dintre categoriile de pedepse care se aplică persoanei fizice, infractorilor

38

minori le sunt aplicabile doar pedepsele principale – privarea de libertate sub forma închisorii sau amenda penală – însă limitele minime şi maxime speciale se reduc la jumătate şi pedepse secundare reprezentate de pedepsele accesorii.

Pedepsele pentru minori sunt reglementate potrivit art. 109 C. pen. care înscrie prin dispoziţiile alin. 1 că pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, pedepse ale căror limite se reduc la jumătate, iar în urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică acestei categorii de infractori atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită această pedeapsă, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani.

Dacă pentru infracţiunea săvârşită de infractorul minor se constată existenţa unor cauze sau circumstanţe agravante sau atenuante, acestea îşi produc efectele prevăzute de lege în raport de limitele reduse potrivit stării de minoritate.

De asemenea, pedepsele secundare ca pedepse complementare (interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) nu se aplică minorului potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. 3 care dispune în acest sens

În ceea ce priveşte însă pedepsele secundare ca pedepse accesorii, prin Decizia nr. 51 din 4 iunie 2007, Secţiile Unite au decis că pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a, b şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Pentru a ocroti persoana minorului şi a o feri de consecinţele ce decurg din condamnare, legea a inserat prevederea - art. 109 alin. 4 C. pen. – potrivit căreia condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi; de asemenea potrivit art. 38 alin. 1 lit. a C. pen. condamnările pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă.

3.3. Particularităţi privind individualizarea pedepselor în cazul infractorilor minori

La stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infractorii minori se ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei din art. 72 C.pen., instanţa putând dispune – dacă sunt întrunite condiţiile legii – art. 81 şi art. 1101 C.pen. – suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, fiind consacrate dispoziţii mai avantajoase (termenele de încercare sunt reduse).

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei în formă simplă se

39

poate dispune şi în cazul infractorilor minori, condiţiile mai favorabile fiind prevăzute de art. 110 C. pen. care prevede că în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă iar dacă pedeapsa aplicată este amenda termenul de încercare este de 6 luni.

Conform articolului imediat următor – art. 1101 C. pen. - legiuitorul înscrie o altă instituţie denumită suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control. Potrivit dispoziţiilor legale odată cu suspendarea simplă aplicată minorului în condiţiile art.110, instanţa poate dispune pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103 (ce reglementează măsura educativă a libertăţii supravegheate), putând stabili pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 863 (ce reglementează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

Prin Decizia nr. 75 din 5 noiembrie 2007 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au decis că dispoziţiile art. 1101 din Codul penal se interpretează în sensul că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicată inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod şi nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal.”

4. Măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt reglementate în lumina dispoziţiilor Titlului VI al părţii generale a Codului penal, conform art. 1181 (dispoziţii generale şi regimul măsurilor de siguranţă).

Ca sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală.

Măsurile de siguranţă au un caracter preponderent preventiv, iar temeiul dispunerii acestor sancţiuni rezidă în starea de pericol pe care o prezintă persoana ce a comis fapta prevăzută de legea penală (sau infracţiunea), aplicându-se pe lângă o pedeapsă sau ca sancţiune de sine-stătătoare, de regulă, pe o perioadă nedeterminată, cât timp subzistă starea de pericol.

Spre deosebire de pedepse, anumite instituţii de drept penal nu funcţionează în cazul măsurilor de siguranţă, spre exemplu: actele de clemenţă nu

40

produc efecte asupra măsurilor de siguranţă; suspendarea condiţionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă; de regulă, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă etc..

Potrivit art. 112 C.pen. măsurile de siguranţă sunt: • obligarea la tratament medical; • internarea medicală; • interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie

ori o altă ocupaţie; • interzicerea de a se afla în anumite localităţi; • expulzarea străinilor; • confiscarea specială. • interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;

Doctrina penală reţine următoarele categorii de măsuri de siguranţă, în urma clasificării măsurilor prevăzute de lege în:

• măsuri de siguranţă cu caracter medical; • măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate; • măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial.

Măsurile de siguranţă cu caracter medical Obligarea la tratament medical (art. 113 C.pen.) constă în obligarea

persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală de a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire, dacă din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.

Internarea medicală (art. 114 C.pen.) constă în privarea de libertate prin internarea într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire, a persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.

Când persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală (art. 113 alin. 2).

Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate (deci fapta comisă constituie infracţiune, iar măsura se aplică pe lângă o pedeapsă), tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.

Legea prevede că măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii (art. 113 alin. 4), ceea ce este valabil şi în cazul măsurii internării medicale (art. 114 alin. 2).

Măsurile de siguranţă cu caracter medical se iau pe o durată

41

nedeterminată şi încetează odată cu însănătoşirea persoanei. Dacă s-a dispus măsura obligării la tratament medical, dar boala se agravează, se poate înlocui cu măsura internării medicale. Dacă s-a dispus măsura internării medicale şi se constată o ameliorare considerabilă, poate fi înlocuită cu obligarea la tratament medical.

Măsurile de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate Interzicerea unei funcţii sau profesii (art. 115 C.pen.) se poate dispune când făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii şi prezintă o stare de pericol ce se datorează uneia dintre aceste cauze. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe o perioadă nedeterminată, prin lege fiind prevăzut că ea poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 115 alin. 2).

Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu trebuie confundată cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (conform art. 64 alin. 1 lit. c – dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), date fiind temeiurile diferite ale acestor sancţiuni, respectiv vinovăţia persoanei în cazul pedepsei şi starea de pericol în cazul măsurii de siguranţă. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) se distinge prin unele caracteristici proprii, putând fi luată în cazul săvârşirii unei fapte ce constituie infracţiune şi aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind anumite condiţii în acest sens cât şi durata de aplicare a măsurii, conform dispoziţiilor art. 116 care prevede: Dacă instanţa constată că prezenţa unei persoane condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate, poate lua faţă de aceasta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare (alin. 3). Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 5 ani şi poate fi prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial (alin. 2). Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat pentru alte infracţiuni nu se cere când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani. In cazul anumitor

42

infracţiuni limitativ prevăzute de lege (cum ar fi spre exemplu infracţiunile de tâlhărie, furt sau viol) măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infracţiuni (a se vedea în acest sens art. 116 alin. 4). Măsura poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 116 alin. 5). Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, excepţie făcând (şi) măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi (conform art. 155 alin. 3). Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (art. 1181 C.pen.) se distinge, de asemenea, prin unele caracteristici proprii, putând fi luată în cazul săvârşirii anumitor fapte ce constituie infracţiuni şi aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind anumite condiţii în acest sens cât şi durata de aplicare a măsurii, conform dispoziţiilor art. 1181 care prevede: Dacă instanţa constată că prezenţa, în locuinţa familiei, a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, la cererea părţii vătămate (alin. 1). Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani. Expulzarea (art. 117 C.pen.) poate fi luată faţă de cetăţeanul străin sau apatridul care nu domiciliază în ţară care a comis o infracţiune, constând în interzicerea de a rămâne pe teritoriul ţării, datorită stării de pericol pe care o prezintă. Statul în care persoanele urmează să fie expulzate este statul al cărui cetăţean este infractorul sau statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul; aceste persoane nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzat (art. 117 alin. 4). În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei (alin. 2). Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial Confiscarea specială (art. 118 C.pen.) este măsura de siguranţă care se ia în vederea înlăturării unei stări de pericol ce decurge din deţinerea anumitor categorii de bunuri prevăzute de lege, respectiv:

43

bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri care nu au avut o existenţă anterioară faptei fiind create, produse sau fabricate prin acţiunea ce constituie elementul material al faptei

bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului sau dacă aparţinând altei persoane aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; Din practica instanţelor noastre penale rezultă măsura confiscării speciale cu privire la autovehicolul care a servit la săvârşirea infracţiunilor de omor, furt ş.a., măsura impunându-se atunci când între fapta penală comisă şi cea de folosire a mijlocului de transport există o legătură indisolubilă. In cazul acestei categorii de bunuri – bunuri care au fost folosite în orice mod la săvârşirea unei infracţiuni – dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporţionată faşă de natura şi gravitatea infracţiunii se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea acesteia. Dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă.

bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Potrivit doctrinei bunurile produse în scopul pregătirii infracţiunii sunt bunuri create de infractor prin transformarea, combinarea sau prelucrarea altor materiale, substanţe care îşi pierd identitatea iniţială intrând în componenţa unui nou produs. Bunurile modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni au existenţă materială anterioară infracţiunii însă sunt supuse unor operaţiuni de modificare sau adaptare pentru a le face mai eficiente în vederea atingerii scopului infracţional. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului. Dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.

bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

44

bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri preexistente săvârşirii faptei şi care ajung în posesia infractorului prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

bunurile a căror deţinere este interzisă de lege. Prin Legea nr.278/2006 au fost completate prevederile art. 118 C. pen. ce reglementează această măsură cu dispoziţii exprese privind confiscarea prin obligarea la plata echivalentului bunurilor confiscabile sau confiscarea altor bunuri de aceeaşi valoare (a se vedea în acest sens art. 118 alin. 4 şi 5). De asemenea, prin legea menţionată s-a reglementat expres individualizarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale conform dispoziţiilor alineatului final care prevede că instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării speciale are caracter definitiv şi este irevocabilă.

45

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ

EXECUTAREA PEDEPSEI

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt consacrate în lumina Titlului VII al părţii generale a Codului penal şi sunt reprezentate de graţiere şi prescripţia executării pedepsei. Acestor cauze li se poate alătura şi amnistia postcondamnatorie (art. 119 alin.1 teza a 2-a) care înlătură executarea pedepsei pronunţate şi celelalte consecinţe ale condamnării. Se observă că, spre deosebire de aceasta, cauzele reprezentate de graţiere şi prescripţia executării pedepsei înlătură numai executarea pedepsei, însă condamnările rămân ca antecedente penale [a se vedea, în acest sens, materia recidivei cu referire, pe de o parte, la naşterea stării de recidivă în raport de instituţia graţierii sau de intervenirea prescripţiei executării pedepsei, pe de altă parte, privitor la condamnările care nu atrag starea de recidivă printre care se înscriu şi cele pentru infracţiuni amnistiate].

1. Graţierea Graţierea este un act de clemenţă care se acordă de către forul legiuitor

prin lege organică (graţierea colectivă) sau de către Preşedinte prin decret prezidenţial (graţierea individuală) prin care se dispune înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară (când nu se înlătură executarea, operând înlocuirea cu o pedeapsă mai uşoară).

In Codul penal graţierea îşi găseşte reglementarea în art. 120; menţionăm de asemenea reglementarea prin Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării acesteia.

Literatura penală descrie diferite feluri ale graţierii în raport cu persoanele cărora se acordă (graţiere colectivă sau individuală); după întinderea efectelor pe care le produce (graţierea totală sau parţială ori comutare de pedeapsă); după cum actul de graţiere impune sau nu realizarea unor condiţii pentru incidenţa sa (graţierea necondiţionată sau condiţionată) – [a se vedea pe larg dezvoltarea ideilor din doctrină].

Graţierea operează, de regulă, „in personam”, în unele cazuri putând avea şi un caracter obiectiv având în vedere persoana, spre exemplu, cei condamnaţi pentru anumite infracţiuni.

Ca efect al unui act de graţiere se înlătură executarea totală (remitere de pedeapsă) sau parţială (reducere de pedeapsă) a pedepsei principale ori are loc comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară.

Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata

46

pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea din pedeapsă rămasă negraţiată (art. 120 alin. 2).

Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere (art. 120 alin. 3 C.pen.). De asemenea, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative (art. 120 alin.3 C.pen.). Graţierea nu produce efecte nici asupra despăgubirilor civile.

Din această prezentare sumară a graţierii şi a efectelor (limitelor efectelor) pe care le produce se desprind atât asemănări cât şi deosebiri în raport de clemenţa sub forma amnistiei intervenită după condamnare (postcondamnatorie), ceea ce trebuie să conducă la corecta delimitare a acestor două cauze [subiect de reflecţie1.

2. Prescripţia executării pedepsei Instituţia prescripţiei executării pedepsei – prevăzută de art. 125-128 C.

pen. ce cuprind dispoziţii privitoare la termenele de prescripţie, cazurile de întrerupere şi suspendare a cursului acesteia – este cauza de înlăturare a executării pedepsei după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data pronunţării hotărârii de condamnare, prin stingerea dreptului statului de a impune executarea pedepsei, respectiv a obligaţiei celui condamnat de a o executa.

Prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale, cu excepţia pedepselor pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii (art. 125 alin.1,2 C.pen.).

Potrivit art. 126 C.pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a executării pedepsei, având o durată diferită în funcţie de pedeapsa aplicată, termene ce se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă – conform art. 126 alin. 3,4 C.pen.. Astfel, temenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

• 20 de ani, când pedeapsa care urmează să fie executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;

• 5 ani, plus durata pedepsei închisorii stricte sau închisorii care urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

• 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Executarea pedepsei închisorii atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se prescrie în 20 de ani.

47

Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (art. 129).

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani (125 alin.11 C.pen.).

Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei ceea ce face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii de la executare (art. 127 C.pen.). Cursul termenului prescripţiei executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, începând să curgă un nou termen de prescripţie de la data săvârşirii noii infracţiuni.

Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală (art. 128 alin.2 C.pen.), spre exemplu, executarea pedepsei poate fi suspendată în cazurile de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei consacrate prin dispoziţiile art. 453 şi 455 C.pr.pen.. Din ziua în care a încetat cauza de suspendare, prescripţia îşi reia cursul.

Prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale (cu excepţia infracţiunilor imprescriptibile), însă nu are efecte asupra pedepselor complementare şi nici asupra măsurilor de siguranţă.

48

IV. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

1. Reabilitarea – scurtă caracterizare În lumina Titlului VII, Cap. IV al părţii generale a Codului penal sunt

reglementate cauzele care înlătură consecinţele condamnării reprezentate de cele două feluri ale reabilitării: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.

Instituţiei reabilitării – cauză care înlătură consecinţele condamnării – i se poate alătura şi amnistia intervenită după condamnare (postcondamnatorie) care are ca efect înlăturarea executării pedepsei, precum şi a consecinţelor condamnării (art. 119 alin.1 teza a 2-a C.pen.). [Pornind de la aprecierea doctrinei că reabilitarea produce efecte mai întinse, mai favorabile decât cele ale amnistiei sub diferite aspecte, de reflectat pe marginea unor asemănări/deosebiri între aceste cauze].

Reabilitarea este definită în literatura de specialitate ca fiind instituţia prin care fostul condamnat este reintegrat total în societate, prin înlăturarea pentru viitor a incapacităţilor şi interdicţiilor care decurg din condamnare şi dobândirea, din punct de vedere moral şi social, a situaţiei pe care a avut-o înainte de condamnare.

Sub aspectul naturii juridice, reabilitarea este o cauză legală şi personală care înlătură consecinţele condamnării care prezintă următoarele trăsături:

• operează în cazul tuturor condamnărilor indiferent de gravitate, precum şi în cazul condamnărilor succesive suferite de o persoană (în cazul unor condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse).

• este indivizibilă, însemnând că nu se poate dobândi numai pentru o parte din condamnări.

• produce efecte pentru viitor. Legea reglementează două forme (feluri) ale reabilitării, respectiv

reabilitarea de drept (sau legală) cu o sferă de aplicare mai restrânsă, în cazul condamnărilor de gravitate scăzută şi reabilitarea judecătorească (sau judiciară) care constituie forma tipică de reabilitare şi are o sferă mai largă de aplicare. Pentru a opera reabilitarea se cer întrunite anumite condiţii (mai multe în cazul reabilitării judecătoreşti), obţinându-se din oficiu dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (reabilitarea de drept) sau prin hotărârea instanţei de judecată, în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege (reabilitarea judecătorească).

2. Formele reabilitării

49

2.1. Reabilitarea de drept Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării ce se obţine din oficiu, prin efectul legii, odată cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, operând în cazul condamnărilor de gravitate redusă atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice. Potrivit art. 134 alin. 1 C.pen., reabilitarea de drept a persoanei fizice are loc în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune. Din textul legal rezultă condiţiile instituite pentru a opera reabilitarea de drept şi care privesc:

• condamnarea de gravitate redusă care se reflectă în pedeapsa aplicată de instanţă, respectiv amendă sau pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an.

• termenul de reabilitare care are un cuantum fix de 3 ani şi care se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a stins într-un alt mod. În acest sens se prevede în art. 136 C.pen. (calculul termenului de reabilitare). Pentru cei condamnaţi la amendă, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în orice alt mod (alin.2).

• conduita condamnatului care în decursul termenului de 3 ani să nu fi săvârşit o altă infracţiune. Reabilitarea de drept intervine şi în unele cazuri speciale, fiind de reţinut:

• reabilitarea în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 86 C.pen.);

• reabilitarea în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 866 C.pen.);

• în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară, după executarea pedepsei (în situaţiile prevăzute de lege) sau după graţierea totală ori după graţierea restului de pedeapsă, când cel condamnat este reabilitat de drept (art. 62 alin. 5 C.pen.). Aşa cum am precizat, reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării

care se obţine din oficiu, în măsura în care s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege. Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de judecată, caz în care aceasta verifică îndeplinirea condiţiilor legale, după care pronunţă o hotărâre în constatare.

Prin Legea nr. 278/2006 s-a reglementat expres reabilitarea de drept a persoanei juridice care are loc dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau după caz pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nici o infracţiune (art. 134 alin. 2 C. pen.).

50

2.2. Reabilitarea judecătorească Reabilitarea judecătorească este acea formă a reabilitării ce se obţine la

cererea condamnatului, în urma unei proceduri desfăşurată în faţa instanţei de judecată. Procedura reabilitării judecătoreşti este reglementată de Codul de procedură penală potrivit art. 494 şi următoarele.

Reabilitarea judecătorească operează în cazul condamnărilor pentru care nu operează reabilitarea de drept, în funcţie de gravitatea pedepsei stabilită de instanţă, prin lege – art. 135 alin. 1 – fiind prevăzute următoarele termene de reabilitare:

• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

• în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutate sau înlocuite, unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare. Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea

termenelor mai sus menţionate (conform art. 135 alin. 2 C.pen.). După cum se observă, termenele de reabilitare sunt alcătuite dintr-un

interval de timp fix (după caz, de 4, 5 sau 7 ani) la care se adaugă un interval de timp variabil constând în jumătate din durata pedepsei pronunţate de instanţă – rezultând termene astfel compuse. Aceste termene se calculează potrivit dispoziţiilor art. 136 C.pen..

Condiţiile privitoare la conduita condamnatului – denumite în doctrină şi condiţii de fond – sunt cele reglementate de art. 137 C.pen., implicând ca cel condamnat:

• în cursul termenului de reabilitare să nu fi suferit o nouă condamnare; • să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste,

precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă;

• a avut o bună conduită. Doctrina apreciază că această condiţie a bunei conduite (la locul de

muncă, în familie, în general, în societate) nu trebuie îndeplinită numai în decursul termenului de reabilitare, ci pe toată perioada scursă de la stingerea pedepsei până când se solicită reabilitarea, deoarece, uneori, cel ce o solicită o

51

poate face după un interval mai mare decât cel prevăzut de lege. De asemenea, se apreciază ca nerealizată această condiţie, în situaţia în care cel condamnat a săvârşit o infracţiune care a fost amnistiată sau pentru care a intervenit o altă cauză care înlătură răspunderea penală, deoarece infracţiunea comisă semnifică o realitate care infirmă buna conduită a persoanei.

• a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnarea. Când instanţa constată că nu este îndeplinită această condiţie, dar aceasta nu se datorează relei-voinţe a condamnatului, poate dispune reabilitarea. Dacă cel condamnat întruneşte toate aceste condiţii, cererea de reabilitare

judecătorească se admite, ceea ce atrage reabilitarea condamnatului. Dimpotrivă, dacă cel condamnat nu întruneşte condiţiile de fond, cererea de reabilitare judecătorească se respinge, caz în care nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani şi după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 alin. 1 C.pen.). Condiţiile reabilitării judecătoreşti trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.

Respingerea cererii de reabilitare pentru lipsa condiţiilor de formă este reglementată de art. 497 C.pr.pen.. Cererea respinsă ca urmare a introducerii ei înainte de termenul legal poate fi reînnoită după împlinirea acestui termen, iar în celelalte cazuri, poate fi reînnoită oricând.

În materia reabilitării judecătoreşti, legiuitorul reglementează sancţiunea anulării acesteia care intervine atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare (art. 139). Indiferent de felul reabilitării – de drept sau judecătorească – efectele sunt aceleaşi şi constau în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare. După cum s-a arătat, condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (art. 38 alin. 2 C.pen.) în cazul reiterării unui comportament infracţional. Aşa cum se subliniază în doctrină, efectele reabilitării nu înseamnă numai înlăturarea consecinţelor de ordin juridic, ci şi reabilitarea în plan social şi moral; însă, cu toate acestea, reabilitarea nu constituie o repunere totală a condamnatului în situaţia avută anterior condamnării. Altfel spus, există unele limite ale efectelor

52

reabilitării, limite prevăzute expres de lege. Astfel, în art. 133 se prevede că reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care făptuitorul a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut (alin. 2). De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art. 112 lit. d), respectiv interzicerea de a se afla în anumite localităţi.

53

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc,

Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;

4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;

5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006, Comentarii şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;

6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare)

1. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;

2. Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, ediţia a 2-a, revizuită, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005;

3. Dan Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal. Teorie şi practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

4. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 1998; 5. Ioana Cristina Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Culegere de practică judiciară, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007; 6. Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,

Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.