DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

66
1 DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ DR. CRISTINEL GHIGHECI JUDECĂTOR – CURTEA DE APEL BRAŞOV I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE 1. Partea generală a dreptului penal presupune o discuţie teoretică mai accentuată, deoarece fiecare soluţi e aleasă de legiuitor are la bază o anumită teorie, aleasă dintr-un număr mai mare de teorii propuse de doctrină. În raport cu art. 1 (Legalitatea incriminării) s-ar putea considera ca improprie formularea aliniatului 2 al art. 1, deoarece face trimitere la sancţiune (nicio persoană nu poate fi sancţionată penal dacă nu se respectă regula anteriorităţii), deşi textul ar trebui să se refere la descrierea faptei incriminate în normă şi nu la pedeapsă, deoarece art . 1 consacră legalitatea incriminării şi nu a pedepsei (G. Antoniu). 2. Art. 2 (Legalitatea sancţiunilor de drept penal). Deşi ar fi lăudabilă sub aspect didactic, soluţia prezintă neajunsul că separă artificial principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în două principii distincte , pe care le consacră în texte diferite ale noului C.pen. (G. Antoniu). În doctrina penală s-a observat că o atare soluţie separă nejustificat elementele structurii normei penale care este compusă din precept şi sancţiune ceea ce ar implica o formulare unitară în cadrul principiului legalităţii, a preceptului şi a sancţiunii. „Legalul şi ilegalul în dreptul penal trebuie să fie privite sub un îndoit aspect: al infracţiunii şi al pedepsei. Împreună aceste două aspecte constituie ceea ce se numeşte legalitatea incriminării” (V. Dongoroz, Explicaţii…). Principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor nu are o enunţare unitară nici în cuprinsul Constituţiei, art. 23 alin. 9 referindu-se doar la legalitatea pedepselor (nu şi a celorlalte măsuri ce pot fi luate faţă de cei care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală), iar legalitatea incriminărilor din conţinutul prevederilor art. 72 lit. f, care rezervă legilor organice reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora (V. Paşca). Regula anteriorităţii prevederii unei fapte ca infracţiune în raport cu data comiterii faptei din cuprinsul art. 2 alin. 2 din noul C.pen. (sub titlul marginal Legalitatea sancţiunilor de drept penal) se regăseşte în legea în vigoare în art. 11 C.pen. din 1968 (la capitolul „Aplicarea legii penale în timp”, sub titlul marginal Neretroactivitatea legii penale). Neretroactivitatea sancţiunilor penale nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu neretroactivitatea incriminărilor, deoarece ar face inaplicabile sau ar restrânge aplicarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă (V. Paşca). Prevederile cuprinse în aliniatul al doilea, în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită”, ar putea duce la concluzia că legea mai favorabilă trebuie să se limiteze în a prevedea doar limite diferite ale sancţiunilor penale, nu şi sancţiuni noi, neprevăzute de legea veche, dar care sunt mai favorabile. De ex. munca în folosul comunităţii, în loc de închisoare. Acesta ar trebui reformulat în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită, decât dacă acestea sunt mai favorabile” (V. Paşca). Ultimul aliniat al art. 2 din noul C.pen. conţine o dispoziţie regăsită în C.pen. din 1968 în materia sancţionării pluralităţii de infracţiuni, în sensul că prin sporurile aplicate pedepsei rezultante nu se poate depăşi maximul general al pedepsei. Acest text pare a fi în contradicţie cu cel de la art. 43 alin. 3 din noul C.pen., care a fost interpretat în doctrină ca fiind un text ce permite depăşirea maximului general al pedepsei (30 de ani), în cazul recidivei postcondamnatorii (Gh. Ivan). Există şi opinia contrară, că nu poate fi depăşit maximul general al pedepsei, opinie care pare a fi mai întemeiată, având în vedere dispoziţiile explicite ale art. 2 alin. 3 din noul C.pen. (V. Paşca). Această divergenţă de opinii a fost favorizată probabil de amplasarea neinspirată a dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din noul C.pen. în capitolul privind „Principiile generale”, în loc să fie amplasată în capitolul referitor la pedepse sau la sancţionarea concursului de infracţiuni. Principiul legalităţii cunoaşte noi valenţe, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, având în vedere principiul supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în jurisprudenţa CJUE. În practica legislativă italiană s -a admis se poate reţine vinovăţia unei persoane care nu respectă regulile privind concurenţa din Tratatul de la Roma chiar

Transcript of DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

Page 1: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

1

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

DR. CRISTINEL GHIGHECI

JUDECĂTOR – CURTEA DE APEL BRAŞOV

I. LEGEA PENALĂ ŞI LIMITELE EI DE APLICARE

1. Partea generală a dreptului penal presupune o discuţie teoretică mai accentuată, deoarece fiecare soluţie

aleasă de legiuitor are la bază o anumită teorie, aleasă dintr-un număr mai mare de teorii propuse de doctrină.

În raport cu art. 1 (Legalitatea incriminării) s-ar putea considera ca improprie formularea aliniatului 2 al

art. 1, deoarece face trimitere la sancţiune (nicio persoană nu poate fi sancţionată penal dacă nu se respectă regula

anteriorităţii), deşi textul ar trebui să se refere la descrierea faptei incriminate în normă şi nu la pedeapsă, deoarece art.

1 consacră legalitatea incriminării şi nu a pedepsei (G. Antoniu).

2. Art. 2 (Legalitatea sancţiunilor de drept penal). Deşi ar fi lăudabilă sub aspect didactic, soluţia

prezintă neajunsul că separă artificial principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în două principii distincte, pe care

le consacră în texte diferite ale noului C.pen. (G. Antoniu). În doctrina penală s-a observat că o atare soluţie separă

nejustificat elementele structurii normei penale care este compusă din precept şi sancţiune ceea ce ar implica o

formulare unitară în cadrul principiului legalităţii, a preceptului şi a sancţiunii. „Legalul şi ilegalul în dreptul penal

trebuie să fie privite sub un îndoit aspect: al infracţiunii şi al pedepsei. Împreună aceste două aspecte constituie ceea

ce se numeşte legalitatea incriminării” (V. Dongoroz, Explicaţii…).

Principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor nu are o enunţare unitară nici în cuprinsul Constituţiei,

art. 23 alin. 9 referindu-se doar la legalitatea pedepselor (nu şi a celorlalte măsuri ce pot fi luate faţă de cei care

săvârşesc fapte prevăzute de legea penală), iar legalitatea incriminărilor din conţinutul prevederilor art. 72 lit. f, care

rezervă legilor organice reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora (V. Paşca).

Regula anteriorităţii prevederii unei fapte ca infracţiune în raport cu data comiterii faptei din cuprinsul art.

2 alin. 2 din noul C.pen. (sub titlul marginal Legalitatea sancţiunilor de drept penal) se regăseşte în legea în vigoare în

art. 11 C.pen. din 1968 (la capitolul „Aplicarea legii penale în timp”, sub titlul marginal „Neretroactivitatea legii

penale”).

Neretroactivitatea sancţiunilor penale nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu neretroactivitatea incriminărilor,

deoarece ar face inaplicabile sau ar restrânge aplicarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă (V. Paşca).

Prevederile cuprinse în aliniatul al doilea, în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua

o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost

săvârşită”, ar putea duce la concluzia că legea mai favorabilă trebuie să se limiteze în a prevedea doar limite diferite

ale sancţiunilor penale, nu şi sancţiuni noi, neprevăzute de legea veche, dar care sunt mai favorabile. De ex. munca în

folosul comunităţii, în loc de închisoare. Acesta ar trebui reformulat în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori

nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data

când fapta a fost săvârşită, decât dacă acestea sunt mai favorabile” (V. Paşca).

Ultimul aliniat al art. 2 din noul C.pen. conţine o dispoziţie regăsită în C.pen. din 1968 în materia

sancţionării pluralităţii de infracţiuni, în sensul că prin sporurile aplicate pedepsei rezultante nu se poate depăşi

maximul general al pedepsei. Acest text pare a fi în contradicţie cu cel de la art. 43 alin. 3 din noul C.pen., care a fost

interpretat în doctrină ca fiind un text ce permite depăşirea maximului general al pedepsei (30 de ani), în cazul

recidivei postcondamnatorii (Gh. Ivan). Există şi opinia contrară, că nu poate fi depăşit maximul general al pedepsei,

opinie care pare a fi mai întemeiată, având în vedere dispoziţiile explicite ale art. 2 alin. 3 din noul C.pen. (V. Paşca).

Această divergenţă de opinii a fost favorizată probabil de amplasarea neinspirată a dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din noul

C.pen. în capitolul privind „Principiile generale”, în loc să fie amplasată în capitolul referitor la pedepse sau la

sancţionarea concursului de infracţiuni.

Principiul legalităţii cunoaşte noi valenţe, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, având în vedere

principiul supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în jurisprudenţa CJUE. În practica legislativă italiană s-a admis

că se poate reţine vinovăţia unei persoane care nu respectă regulile privind concurenţa din Tratatul de la Roma chiar

Page 2: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

2

dacă nu ar exista o normă corespunzătoare în legislaţia internă. Tot astfel s-a admis că exercitarea unui drept

recunoscut de legislaţia comunitară poate să constituie o cauză justificativă de natură să înlăture existenţa infracţiunii

prevăzute în legea internă (G. Antoniu).

3. Mai înainte de a se examina aplicarea legii penale în spaţiu trebuie ca voinţa legiuitorului să se înscrie

în anumite condiţii temporale, adică să ia forma de lege care să intre în vigoare la o dată determinată şi să devină

obligatorie pentru toţi destinatarii ei. Pe de altă parte, sistematizarea regulilor de aplicare în timp a legii penale, mai

înainte de cele care privesc aplicarea în spaţiu, este menită să asigure o continuitate a principiului fundamental al

legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal prevăzute în art. 1 şi 2 din noul C.pen., principiul care îşi

fundamentează existenţa şi rolul în raport cu timpul de existenţă al legii şi al actelor de conduită ale destinatarilor legii

penale (G. Antoniu).

4. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, în care aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor

definitiv judecate este prevăzută în două variante, cu reglementări diferite (art, 14 şi 15), în noul C.pen. aplicarea

legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o singură variantă (art. 6),

referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi când maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este

mai redus sau de o specie mai uşoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul.

Se pune problema dacă art. 15 din C.pen. din 1968 va continua însă să se aplice faptelor săvârşite sub

imperiul Codului penal în vigoare, ca fiind legea mai favorabilă sub acest aspect? Legea de punere în aplicare a noului

Cod penal interzice expres acest lucru, iar în doctrină s-a subliniat că aceasta nu ar contraveni dispoziţiilor

constituţionale (F. Streteanu).

Criteriile de stabilire a legii mai favorabile au fost reduse la unul singur şi anume compararea pedepsei

aplicate în baza legii în baza căreia s-a pronunţat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în

legea nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximul pedepsei prevăzut de legea nouă.

Art. 6 alin. 2 din noul C.pen. nu se aplică decât în cazul în care legea nouă prevede doar pedeapsa

închisorii pentru această infracţiune, nu şi în cazul în care aceasta prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu

pedeapsa închisorii (G. Antoniu). Rămâne de văzut dacă această afirmaţie este valabilă şi în cazul în care legea nouă

prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii, însă aceasta din urmă are maximul special

mai redus decât cuantumul pedepsei pe care o execută condamnatul. Nu poate fi vorba de aplicarea legii mai favorabil

pedepselor definitive, în cazul în care limitele pedepsei închisorii sunt aceleaşi, dar legea nouă prevede alternativ şi

pedeapsa amenzii.

5. Este o noutate pe care noul C.pen. o consacră, de a determina legea penală mai favorabilă nu numai

după criteriul pedepselor principale ci şi a pedepselor complementare ori a măsurilor de siguranţă, când pedepsele

principale rămân neschimbate (art. 6 alin. 6). În doctrină s-a susţinut că această reglementare, neregăsită în cazul

faptelor în curs de judecată, permite ca în cazul aplicării legii mai favorabile faptelor definitiv judecate să se realizeze

o lex tertia, în sensul că rămâne pedeapsa principală aplicată în baza legii vechi, fiind mai favorabilă, iar pedepsele

complimentare şi măsurile de siguranţă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute sub legea nouă, mai favorabilă

sub acest aspect (V. Paşca). S-a susţinut însă că aplicarea regulii instituite de art. 6 alin. 6 din noul Cod penal în cazul

în care legea nouă este mai severă sub aspectul pedepsei principale faţă de reglementarea anterioară, dar este mai

favorabilă în privinţa pedepsei complementare sau a măsurilor de siguranţă, rupe coerenţa sistemului prezentat,

întrucât conduce la o dublă verificare a incidenţei legii penale mai favorabile, o dată cu privire la pedeapsa principală

şi apoi, separat, cu privire la pedeappsa complementară sau la măsura de siguranţă (F. Streteanu).

S-a renunţat la aplicarea legii mai conforme cu nevoile societăţii, în ceea ce priveşte pedepsele

complementare sau măsurile de siguranţă (aceasta fiind legea nouă), deoarece se contravine dispoziţiilor art. 15 alin. 2

din Constituţie (F. Streteanu).

Prevederile art. 5 din noul C.pen. ar trebui completate cu o prevedere identică celei din art. 6 alin. 6, altfel

s-ar crea un regim diferenţiat pentru faptele în curs de judecată faţă de cele definitiv judecate în ceea ce priveşte

aplicarea legii mai favorabile pedepselor complimentare (V. Paşca).

În doctrină se susţine opinia că ultraactivitatea legii penale temporare nu este influenţată de faptul că

legea ordinară în vigoare după abrogarea legii temporare este mai favorabilă (G. Antoniu). S-a susţinut şi opinia

contrară, anume că are prioritate principiul aplicării legii penale mai favorabile, care este un principiu constituţional

(V. Paşca).

6. În raport cu dispoziţiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuităţii este limitat numai la

locul unde s-a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii, în noul Cod penal (art. 8 alin. 4)

principiul ubicuităţii a fost extins şi la cazurile în care pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc ori

Page 3: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

3

pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de instigare sau de complicitate ori s-a produs chiar în

parte rezultatul infracţiunii (I. Griga). Potrivit art. 73 din noul C.pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art.

8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate

în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România. Nu sunt aplicabile

în acest caz dispoziţiile privind autoritatea de lucru judecat, cu excepţia situaţiei prevăzute în art. 141 alin. 1 din Legea

nr. 302/2004, potrivit căreia o persoană în privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat din

spaţiul Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă dacă hotărârea de condamnare a fost executată,

este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legii statului care a pronunţat condamnarea.

7. La dispoziţiile privind personalitatea legii penale (art. 9) a fost introdusă condiţia dublei incriminări,

care este însă limitată numai la situaţia infracţiunilor de gravitate mică şi medie, pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii de cel mult 10 ani. Se apreciază că soluţia este discutabilă, deoarece dubla incriminare s-ar fi impus şi în

cazul infracţiunilor grave (I. Griga).

O altă noutate este cea a extinderii aplicării legii penale române şi cu privire la alţi subiecţi activi

(personalitatea legii penale) sau subiecţi pasivi (realitatea legii penale), respectiv la persoana juridică română.

8. În acord cu dispoziţiile art. 19 din Constituţia României a fost exclusă posibilitatea acordării sau

solicitării extrădării în temeiul legii, aşa cum prevede textul actual al art. 9 din Codul penal în vigoare. O dispoziţie

nouă este şi aceea, în acord cu prevederile Legii nr. 302/2002 privind cooperarea judiciară, care prevede că predarea

sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale U.E., se acordă şi se solicită în condiţiile legii. În

aliniatul 3 se prevede posibilitatea predării unei persoane către un tribunal internaţional.

II. INFRACŢIUNEA

1. Noua definiţie a infracţiunii abandonează ideea că infracţiunea ar fi fapta care prezintă pericol social,

supunându-se cerinţelor doctrinei în sensul de a se renunţa la pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Se

acordă prioritatea meritată trăsăturii ca fapta să fie prevăzută de legea penală, urmată de o altă trăsătură, respectiv

vinovăţia. Noua definiţie adaugă alte două trăsături esenţiale ale infracţiunii şi anume caracterul nejustificat şi

imputabil al faptei.

Prin aceste modificări s-a făcut trecerea de la o definiţie substanţială (C.pen. din 1968) la o definiţie

formală a infracţiunii (noul C.pen.).

Trăsăturile infracţiunii sunt: tipicitatea, antijuridicitatea şi imputabilitatea.

Prevederea imputabilităţii în conţinutul definiţiei infracţiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o

dorinţă a deplasării „abordării vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria

normativă” (Expunerea de motive), dar a eşuat într-o definiţie redundantă, după intervenţia comisiei parlamentare

asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând şi vinovăţia printre trăsăturile caracteristice ale infracţiunii,

deşi imputabilitatea acesteia înseamnă implicit săvârşirea faptei cu vinovăţie (F. Streteanu). În plus, în art. 16 din noul

C.pen. formele legale ale vinovăţiei sunt definite tot în termenii teoriei psihologice a vinovăţiei (V. Paşca).

Tipicitatea fiind enumerată ca o trăsătură esenţială, deosebită de vinovăţie, nu poate să se refere decât la

concordanţa elementelor obiective ale faptei cu cele ale conţinutului incriminării (G. Antoniu).

Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menţionat în conţinutul definiţiei legale a infracţiunii nu

înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele diferite ale pedepselor

prevăzute de lege pentru diferite infracţiuni (V. Paşca).

2. Conceptul de vinovăţie este definit mai cuprinzător (art. 19), introducându-se în sfera faptelor comise

cu vinovăţie nu numai cele comise cu intenţie sau din culpă, dar şi pe cele comise cu intenţie depăşită. Potrivit noului

Cod penal, atât fapta constând într-o acţiune cât şi cea constând într-o inacţiune constituie infracţiuni numai când sunt

comise cu intenţie. Fapta comisă din culpă trebuie anume prevăzută de lege ca infracţiune.

Legea noastră penală nu a adoptat în materia definirii vinovăţiei teoria reprezentării, preferată de

profesorul Dongoroz, ci teoria voinţei (G. Antoniu).

3. Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune a fost reglementată în art. 17 din noul Cod penal,

pentru respectarea principiului legalităţii incriminării, deoarece în caz contrar s-ar fi ajuns la o analogie in mala

partem, interzisă de lege. Obligaţia poate să rezulte din lege sau din contract (cum prevede şi legea spaniolă), dar

poate să reprezinte şi încălcarea unei obligaţii naturale (de pildă mama care îşi ucide copilul nou născut refuzându-i

hrana) ori să rezulte dintr-o situaţie de fapt (acela care sapă o groapă pe un drum circulat are obligaţia să avertizeze pe

Page 4: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

4

cetăţeni asupra pericolului). Aşadar obligaţia încălcată de făptuitor poate să aibă surse mai numeroase decât cele

enumerate de lege (G. Antoniu).

4. Conceptul de cauzele justificative (art. 18) presupune ca infracţiunea poate să nu existe atunci când fapta

concretă este comisă în situaţii care îi conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerinţe superioare ordinii

juridice. Fapta comisă nu este contrară ordinii juridice în ansamblul său, adică tuturor ramurilor dreptului

(antijuridicitate). Normele permisive, spre deosebire de cele de interdicţie sau onerative, nu operează numai în cadrul

unei ramuri determinate a dreptului (de ex. dreptul penal), ci îşi manifestă incidenţa în raport cu toate ramurile

dreptului. Aceasta înseamnă că normele permisive izvorăsc nu din cerinţele ordinii juridice specializate şi realizate

prin respectarea normelor aparţinând unei ramuri determinate a dreptului (ordinea juridică penală, civilă,

administrativă etc.), ci exprimă cerinţele unei ordini juridice superioare, formată din ansamblul ordinelor juridice

specializate (G. Antoniu).

Sunt considerate cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau

îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul victimei. Ultimele două cauze justificative sunt instituţii complet noi,

primele două fiind reglementate şi în Codul penal din 1968 sub forma unor cauze care înlătură caracterul penal al

faptei. Noul Cod penal împarte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în cauze justificative, enumerate

anterior şi cauze de neimputabilitate, care înlătură cea de-a treia trăsătură esenţială a infracţiunii, anume ca fapta să fie

imputabilă (acestea sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,

iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit).

Diferenţa esenţială dintre cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate constă în aceea că primele,

fiind permise de ordinea juridică în ansamblu, adică fiind permise de „lege”, produc efecte in rem, pentru toţi

participanţii, şi înlătură toate formele de răspundere (penală, civilă, administrativă), nu doar răspunderea penală.

Când sunt incidente cauzele justificative nu se poate lua contra persoanei care a săvârşit fapta în aceste condiţii nici

măsuri de siguranţă.

Noul Cod de procedură penală nu face distincţie între soluţiile pronunţate în cursul procesului penal, ca

efect al cauzelor justificative sau al cauzelor de neimputabilitate (art. 16 lit. d), în ambele cazuri instanţa pronunţând

achitarea.

5. În lumina celor de mai sus trebuie privită formularea de la art. 19 şi următoarele, în sensul că „este

justificată fapta prevăzută de legea penală …”. Prin recunoaşterea legitimei apărări ca o cauză justificativă, operând

in rem , noul Cod penal a abandonat concepţia Codului penal din 1968 care justifica legitima apărare pe ideea de

constrângere morală şi a imposibilităţii determinării libere a voinţei celui care ripostează (G. Antoniu). Din acest

motiv noul Cod penal a abandonat soluţia Codului penal din 1968, de a asimila excesul de apărare datorat tulburării

sau temerii (legitimă apărare improprie) cu legitima apărare proprie, considerând că în primul caz suntem în

prezenţa unei cauze de neimputabilitate, iar în al doilea caz în prezenţa unei cauze justificative. A fost criticată această

soluţie deoarece acest caz este mai apropiat de legitima apărare proprie decât de o cauză de neimputabilitate, atât prin

aceea că o atare cauză (temerea, tulburarea) intervine în executarea legitimei apărări, adică în condiţiile existenţei unui

atac material, direct, imediat, injust, adică a îndeplinirii majorităţii condiţiilor legitimei apărări, iar pe e altă parte,

legitima apărare improprie se extinde şi asupra participanţilor, ceea ce nu ar fi posibil dacă socotim această cauză ca

aparţinând acelora care înlătură vinovăţia (G. Antoniu).

Avându-se în vedere atât opiniile exprimate în doctrină, cât şi experienţa altor state, s-a renunţat la

condiţia pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate

pe terenul proporţionalităţii (Expunerea de motive).

S-a înlocuit noţiunea de interes public cu cea de interes general , care priveşte atât autorităţile publice,

instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează proprietatea publică, cât şi interesele

private ale cetăţenilor sau colectivităţilor (V. Paşca).

S-a renunţat la extinderea prezumţiei de legitimă apărare şi la orice loc împrejmuit sau marcat prin semne

de hotar, care putea fi considerată excesivă (V. Paşca).

6. Ca şi în cazul legitimei apărări improprii, legiuitorul noului Cod penal a reglementat excesul de acţiune

salvatoare în rândul cauzelor de neimputabilitate (art. 26 alin. 2), separat de cauza justificativă a stării de necesitate.

Noţiunea de interes obştesc a fost înlocuită cu cea de interes general, care este considerată în doctrină ca

fiind mult mai echivocă decât prima (V. Paşca).

7. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii (art. 21) a mai fost reglementată şi în Codul

penal din 1936, fiind abordată şi în doctrină sub denumirea de „Ordinul legii şi ordinul ierarhic”. Sub imperiul

Codului penal din 1968 se considera că în cazul în care o faptă este conformă cu legea privită în general, se poate

considera că fapta nu este prevăzută de legea penală şi ca atare nu există nici infracţiune şi nici răspundere penală. Un

Page 5: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

5

alt argument invocat a fost şi acela că în acest caz fapta prevăzută de legea penală nu poate fi considerată infracţiune

şi datorită lipsei pericolului social, ca trăsătură esenţială necesară. În noul Cod penal nu a mai fost însă prevăzut

pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fiind necesară reglementarea expresă acestor cauze justificative.

În plus, conflictul dintre norma de incriminare şi norma care îngăduie sau chiar impune săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală nu poate fi soluţionat decât pe cale juridică, prin lege (I. Molnar).

Se pune problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept în cazul prevederilor care

îndreptăţesc săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, de pildă în cazul utilizării forţei sau a armelor din dotare

de către agenţii poliţiei sau jandarmeriei, efectuarea înregistrărilor audio-vizuale ca mijloace de probă, folosirea

investigatorilor sub acoperire în activităţi incriminate de normele penale, plângerile penale contra judecătorilor şi

procurorilor pentru soluţiile date, operaţiile medicale periculoase, jocurile sportive, imunităţile politice, juridice,

familiale, în exercitarea dreptului la libera exprimare, cumpărătorul de bună credinţă a bunurilor sustrase.

Hotărârile de guvern, regulamentele, instrucţiunile sau alte asemenea acte normative pot fi date doar în

executarea legii, motiv pentru care ele nu pot înlătura caracterul penal al faptei, impunând sau autorizând conduite

care constituie fapte prevăzute de legea penală (V. Paşca).

Ordinul ierarhic superior (îndeplinirea unei obligaţii) a fost invocat, în practica judiciară, de cei care, în

calitate de demnitari a regimului comunist sau de militari, au fost implicaţi în actele de reprimare a manifestaţiilor

revoluţionare. Nu a fost acceptată această apărare de către instanţe, printre altele, deoarece nu era prevăzută de legea

penală, iar ordinul avea un caracter vădit ilegal. În doctrina penală şi în dreptul pozitiv au fost promovate de-a lungul

timpului atât teoria subordonării necondiţionate cât şi teoria baionetei inteligente, dominând în prezent teoriile

eclectice, apte să promoveze un echilibru care să dea satisfacţie atât interesului represiunii penale a faptelor

periculoase cât şi interesului bunei funcţionări a administraţiei publice. Astfel, executantul are dreptul să exercite un

control formal al legalităţii ordinului primit; în afara acestui control formal, agentul executor nu are dreptul, în

principiu, să cenzureze ordinul primit, sub aspectul legalităţii lui substanţiale, cu excepţia situaţiei în care ordinul este

vădit ilegal.

8. Cauza justificativă a consimţământului persoanei vătămate (art. 22) are menirea de a concilia

conflictul ce poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe de o parte şi o altă normă juridică, aparţinând

altei ramuri de drept, în temeiul căreia o persoană poate să dispună de un bun juridic, de un drept al său, chiar şi în

ipoteza în care acest drept al său s-ar afla sub protecţia unei norme juridico-penale (I. Molnar). Trebuie să fie vorba de

o valoare socială cu privire la care persoana vătămată să poată dispune în mod legal, făcându-se distincţia în doctrină

între drepturi alienabile şi drepturi inalienabile (ex, la trafic de persoane, e prevăzut expres). Au fost discuţii în

practica franceză dacă operaţiile de schimbare de sex privesc un drept alienabil sau un drept inalienabil.

Exercitarea unui drept constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută de legea penală săvârşită de

titularul dreptului, pe când consimţământul persoanei vătămate constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută

de legea penală, săvârşită de o altă persoană (V. Paşca).

În doctrina italiană şi practica judiciară se consideră că falsul în înscrisuri sub semnătură privată, chiar

dacă este executat cu consimţământul titularului, nu este cauză justificativă, deoarece valoarea ocrotită este încrederea

publică în aceste înscrisuri (V. Paşca).

Consimţământul poate fi în unele cazuri un element care înlătură tipicitatea faptei (de ex. la furt, violare

de domiciliu, raport sexual cu un minor).

9. Cauzele de neimputabilitate. În literatura penală mai veche noţiunea de cauze care exclud

imputabilitatea era considerată, alături de cauzele justificative, ca făcând parte dintre cauzele care exclud infracţiunea

(T. Pop). Cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei înlătură vinovăţia, inclusiv în cazul fortuit, însă, acesta,

având o cauzalitate obiectivă, operează in rem, pe când celelalte cauze privesc stări sau împrejurări strâns legate de

persoana făptuitorului, motiv pentru care au efect in personam (V. Paşca). Dacă în cazul unei cauze justificative

suntem în prezenţa a două valori sociale sau interese în conflict, dintre care numai una poate fi salvată, în ipoteza

cauzelor de excludere a vinovăţiei există o situaţie excepţională care exclude un raproş la adresa autorului pentru

comiterea faptei tipice şi antijuridice (H.H. Jescheck, T. Weigend).

10. Noul Cod penal reglementează distinct constrângerea fizică (vis major) şi constrângerea morală

(vis compulsiva), subliniind prin aceasta deosebire calitativă dintre cele două cauze de neimputabilitate. Constrângerea

fizică elimină posibilitatea făptuitorului de a acţiona liber, pe când constrângerea morală înlătură posibilitatea acestuia

de a decide liber (V. Paşca).

11. Denumirea de exces justificat nu ar mai fi adecvată în condiţiile noii reglementări, depăşirea legitimei

apărări nefiind o cauză justificativă, ci o cauză de neimputabilitate. De aceea s-a adoptat denumirea de exces

Page 6: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

6

neimputabil. În literatura de specialitate s-a arătat că excesul de legitimă apărare nu priveşte fapta, ci făptuitorul,

astfel că nu înlătură antijuridicitatea faptei, efectele acesteia nerăsfrângându-se asupra tuturor participanţilor la

săvârşirea faptei, ci numai asupra persoanei aflate în stare de puternică tulburare (F. Streteanu). Se susţine în doctrină

că excesul justificat exclude vinovăţia şi în privinţa despăgubirilor civile (V.Paşca).

12. Legiuitorul foloseşte denumirea de intoxicaţie pentru cauza de neimputabilitate, în locul celei de

beţie, utilizată pentru cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei (art. 29). Nu se mai prevede în acest articol

efectele atenuante sau agravante ale intoxicaţiei, îndepărtându-se doar aparent de reglementarea existentă în Codul

penal din 1968, deoarece la art. 77, printre circumstanţele agravante este prevăzută săvârşirea infracţiunii în stare de

intoxicaţie voluntară cu alcool sau alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii.

Pe cale de consecinţă, intoxicaţia voluntară cu alcool sau alte substanţe psihoactive, când nu a fost provocată în

vederea comiterii infracţiunii, poate constitui circumstanţă atenuantă judiciară ca şi în actuala reglementare. Deşi

noua reglementare nu mai cere ca starea de intoxicaţie involuntară să fie completă, se consideră că doar într-o

asemenea stare fapta nu este imputabilă, lipsind vinovăţia făptuitorului (V. Paşca).

13. În noul Cod penal (art. 30) nu a mai fost menţionată eroarea de drept penal, fiind reglementată

eroarea asupra normei de drept extrapenal şi eroarea asupra caracterului ilicit al faptei. Procedând în acest fel

legiuitorul a dat satisfacţie sugestiilor doctrinei penale de a alinia legislaţia noastră la legislaţiile moderne,

recunoscând posibilitatea ca necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale să-şi producă efecte în anumite

cazuri: să înlăture caracterul penal al faptei, când este invincibilă, iar când este vincibilă, să atragă răspunderea penală

numai pentru faptele incriminate din culpă (V. Paşca).

În doctrina penală română s-a admis soluţia după care eroarea asupra unei legi nepenale este asimilată cu

eroarea de fapt (G. Antoniu) şi ca atare, dacă este invincibilă exclude răspunderea penală, iar dacă este vincibilă

exclude răspunderea penală numai pentru faptele comise cu intenţie, nu şi pentru cele comise din culpă (afară de cazul

când eroarea nu s-ar datora culpei făptuitorului). Această soluţie este acum consacrată legislativ, în art. 30 alin. 4 din

noul Cod penal. Au fost discuţii în practică cu privire la necunoaşterea unor prevederi legale extrapenale, cuprinse în

Instrucţiunile nr. 103/1970, care enumerau substanţele stupefiante. Se arată în doctrină că au caracterul de norme

extrapenale şi dispoziţiile care apar în unele incriminări ca element constitutiv sub forma condiţiei săvârşirii „pe

nedrept” sau „contrar prevederilor legale” (V. Paşca).

La alin. 1, 2 şi 4 din art. 30 din noul C.pen. este reglementată eroarea asupra tipicităţii, întrucât eroarea

priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca element al laturii subiective şi culpa,

dacă este invincibilă. La alin. 5 al art. 30 este reglementată eroarea asupra antijuridicităţii, care poartă asupra

caracterului ilegal al comportamentului, făptuitorul considerând că fapta sa este autorizată de legea penală. Ea poate fi

o eroare de fapt – autorul crede greşit că se află în faţa unui atac ce ar legitima o apărare, deşi în realitate nu este aşa

(legitimă apărare putativă), sau o eroare asupra normei de drept penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură

imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situaţiile în care aceasta este culpabilă, ea poate fi valorificată

doar ca o circumstanţă atenuantă judiciară (V. Paşca). În cazul erorii asupra antijuridicităţii, autorul este conştient de

comiterea unei fapte tipice, a unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta este autorizată de ordinea

juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă; spre exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra antijuridicităţii cel

care consideră în mod eronat că aceasta nu este prevăzută de o normă penală ori că în cazul stării de necesitate nu este

necesar ca acţiunea de salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul (F. Streteanu).

III. TENTATIVA

1. Noul Cod penal se deosebeşte de Codul penal din 1968 în reglementarea tentativei, prin modul cum

aceasta este definită şi prin faptul că nu mai cuprinde prevederi referitoare la aşa-numita tentativă relativ improprie

(art. 32).

În noul Cod penal se prevede că tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi

infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Într-o opinie s-a considerat că sub imperiul

Codului penal din 1968, care făcea vorbire de punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, tentativa nu

ar fi posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu intenţie directă (V. Dongoroz, Explicaţii). Într-o altă opinie majoritară,

se consideră că tentativa este posibilă şi în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie indirectă.

De asemenea, legiuitorul Noului Cod penal a considerat că precizările privind existenţa tentativei şi în

cazul în care consumarea tentativei nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ar fi

inutile, câtă vreme sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru existenţa tentativei, aşa cum sunt acestea prevăzute de lege.

Page 7: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

7

Nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente

de voinţa făptuitorului, pentru a angaja răspunderea penală a acestuia (Expunerea de motive). Tentativa relativ

improprie preluată din Codul penal din 1936 nu se mai justifică şi pentru că fapta comisă în aceste condiţii se

sancţionează în aceleaşi limite de pedeapsă ca şi tentativa proprie, în timp ce în Codul penal din 1936 se sancţiona în

alte limite de pedeapsă (C. Bulai). Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către

radactorii Codului penal din 1936 (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal din 1968), pentru a pune capăt

discuţiilor referitoare la sancţionarea sau nesancţionarea aşa-numitei infracţiuni imposibile. În prezent aceste chestiuni

au fost definitiv tranşate, astfel încât nu se mai justifică menţinerea textului în discuţie (F. Streteanu). Reglementând

aşa-zisa tentativă absolut improprie, când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a

fost concepută executarea, se consideră într-o altă opinie că era util să se menţină definiţia tentativei relativ improprii,

cu atât mai mult cu cât ea este pedepsibilă şi în condiţiile noului Cod penal (V. Paşca).

Legiuitorul se referă în alin 2 şi la ipoteza în care existenţa tentativei este cu neputinţă, şi anume

atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. Este

vorba de o concepţie neraţională de a acţiona, în contradicţie cu legile naturii care guvernează fenomenele care au loc

în societate, inclusiv fenomenele antisociale prin care se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale. Modul iraţional

în care este concepută executarea unei infracţiuni se referă la mijloacele care sunt absolut inapte să producă rezultatul

urmărit, la inexistenţa în realitate a obiectului material asupra căruia ar urma să se îndrepte acţiunea, la modul absurd

în care este concepută executarea (C. Bulai).

2. Cu privire la pedepsirea tentativei, noul Cod penal nu mai reproduce dispoziţia din art. 21 alin. 2

din Codul penal din 1968, potrivit căreia minimul pedepsei pentru tentativă nu poate fi mai mic decât minimul general

al pedepsei. În literatura de specialitate s-a considerat că legiuitorul noului Cod penal a considerat această limitare ca

neîntemeiată şi a lăsat judecătorului libertatea de a individualiza pedeapsa pentru tentativă, folosind în acest scop

mijloacele prevăzute de lege (C. Bulai). Această afirmaţie trebuie privită prin prisma art. 2 alin. 3 din noul C.pen.,

care interzic aplicarea pedepsei în afara limitelor generale.

Pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în afara prevederii unui maxim special mai redus al pedepsei (20

de ani, în loc de 25 de ani), în noul Cod penal se precizează că aceste limite speciale de pedeapsă pentru tentativă nu

se stabilesc în mod automat, ci numai în cazul când instanţa, în urma aprecierii probelor, ajunge la concluzia că, în

cazul infracţiunii consumate respective, ea ar fi optat pentru pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ştiut fiind că această

pedeapsă este prevăzută aproape totdeauna alternativ cu pedeapsa închisorii.

Este de precizat că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele

principale, nu şi pedepsele complementare, care se aplică în condiţiile şi limitele prevăzute de lege (C. Bulai).

3. Prevederile noului Cod penal prevede două moduri în care autorul tentativei poate acţiona pentru

împiedicarea consumării infracţiunii: fie încunoştinţând în timp util autorităţile despre săvârşirea infracţiunii, astfel

încât consumarea să poată fi împiedicată, fie procedând el însuşi la împiedicarea producerii rezultatului.

În cazul în care autorităţile nu vor acţiona la timp pentru împiedicarea consumării infracţiunii, se pot

contura două soluţii: autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunţat în timp util autorităţile sau autorul va fi pedepsit,

putându-se trage la răspundere şi persoana vinovată din cadrul autorităţii, pentru infracţiunea proprie. Problema este

dacă legiuitorul a reglementat un caz nou de nepedepsire a tentativei sau este doar un caz particular, o modalitate de

împiedicare a producerii rezultatului (V. Paşca). În doctrină s-a precizat că legiuitorul i-a creat autorului posibilitatea

de a încunoştinţa autorităţile competente pentru ca acestea să intervină în vederea producerii rezultatului, „iar dacă

prin aceasta rezultatul a fost efectiv împiedicat să se producă, autorul se va bucura de impunitate” (C. Bulai). Legea

condiţionează nepedepsirea făptuitorului numai de neproducerea rezultatului, nu şi de simpla punere în mişcare a

procesului cauzal de împiedicare a rezultatului, persoanele din cadrul autorităţilor sesizate putând eventual răspunde

pentru fapta proprie (V. Paşca).

Pentru infracţiunile comise în participaţie se prevede, la art. 51 din noul Cod penal, că participantul

nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei împiedică consumarea acesteia sau „dacă denunţă săvârşirea

infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată”.

Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei,

adică înainte ca fapta să fie cunoscută de către organele de urmărire penală sau chiar de către orice persoană care ar fi

putut înştiinţa organele de stat competente. Acest fapt este incompatibil cu desistarea voluntară. În caz de nereuşită în

acţiunea de împiedicare voluntară, cauza de nepedepsire nu va opera, astfel că făptuitorul va răspunde pentru

infracţiunea consumată (C. Bulai).

Page 8: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

8

Într-o opinie s-a considerat că desistarea voluntară este necesar să fie şi definitivă (G. Antoniu, V.

Papadopol), iar într-o altă opinie este suficient ca desistarea să reprezinte o renunţare voluntară la continuarea acţiunii,

fiind imposibil de dovedit că renunţarea este definitivă (T. Pop, V. Dongoroz, V. Paşca).

IV. UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1. În materia unităţii de infracţiuni o primă modificare se referă la definiţia legală a infracţiunii

continuate, în care a fost introdusă o nouă condiţie, anume unitatea de subiect pasiv. Comisia de redactare a noului

Cod penal s-a oprit la această soluţie a incompatibilităţii totale a unităţii infracţiunii continuate cu pluralitatea de

subiecţi pasivi, deoarece se deschidea calea extinderii nejustificate a domeniului de incidenţă al acesteia în cazuri în

care după unii autori ar fi vorba despre un concurs de infracţiuni. Soluţia a fost criticată în doctrină (G. Antoniu).

2. O altă modificare are în vedere definiţia infracţiunii complexe, la care expresia „ca element sau

circumstanţă agravantă” este înlocuită cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant”,

modificare cerută de doctrina penală.

3. Tratamentul penal al infracţiunii continuate este mai blând decât cel din Codul penal din 1968,

având în vedere că aceasta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim

se poate majora cu cel mult 3 ani, în cazul pedepsei închisorii, respectiv cel mult o treime, în cazul pedepsei amenzii

(în loc de cel mult 5 ani, respectiv până la jumătate din pedeapsa amenzii).Tratamentul penal mai blând pentru

infracţiunea continuată, spre deosebire de concursul de infracţiuni, a fost justificat prin aceea că la infracţiunea

continuată, chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe când la concursul de

infracţiuni există mai multe hotărâri infracţionale.

4. A fost tranşată şi controversa legată de sancţionarea tentativei la infracţiunea complexă

praeterintenţionată, în cazul în care infracţiunea principală a rămas în faza de tentativă, ar s-a produs în întregime

rezultatul infracţiunii secundare. La art. 36 alin. 3 se prevede că infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită,

dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea complexă consumată. De ex. la infracţiunile de tâlhărie sau viol, care au avut ca urmare moartea victimei,

acestea vor fi sancţionate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă furtul sau violul au

rămas în faza de tentativă, dar s-a produs moartea victimei.

5. Prin art. 154 alin. 3 din noul Cod penal a fost rezolvată controversa legată de data săvârşirii

infracţiunii progresive, respectiv dacă aceasta este data executării acţiunii sau inacţiunii specifice infracţiunii de bază

sau data producerii definitive a rezultatului mai grav. Deşi soluţia se regăseşte în materia privind prescripţia

răspunderii penale, ea are valoare de principiu, cu privire la data la care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă.

Potrivit soluţiei din textul legal menţionat anterior, în cazul infracţiunii progresive, termenul de prescripţie a

răspunderii penale va începe să curgă la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, dar se va calcula în raport cu pedeapsa

corespunzătoare rezultatului definitiv produs. De pildă, dacă la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte făptuitorul avea sub 14 ani la data comiterii lovirii, dar împlinise 14 ani la data producerii morţii victimei,

acesta nu va răspunde penal pentru fapta comisă.

În doctrină şi practică sunt controverse cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat, în cazul în

care autorul a fost definitiv condamnat pentru infracţiunea de bază, mai înainte de a se produce rezultatul mai grav.

Într-o primă opinie (L. Biro, N.T. Buzea) se consideră că în acest caz ne aflăm în faţa unei alte fapte ilicite, faţă de

care nu va opera autoritatea de lucru judecat. Într-o altă opinie (I. Dobrinescu, D. Pavel), sub influenţa unei decizii a

fostului Tribunal Suprem (Plenul T.S., d.î. nr. 1/1987, C,D., 1987, p. 12), s-a susţinut că, în materia lucrului judecat,

noţiunea de faptă se identifică cu acţiunea constitutivă, astfel că, în cazul infracţiunii progresive, ceea ce apare nou nu

este o altă faptă, ci doar o altă urmare, ce poate atribui faptei o nouă încadrare juridică.

6. În legătură cu cauzele juridice de întrerupere a infracţiunilor continue, continuate şi de obicei,

într-o opinie începerea urmăririi penale are caracter întreruptiv (V. Dongoroz), într-o altă opinie pronunţarea hotărârii

de condamnare de către prima instanţă are un asemenea efect (V. Papadopol). În ce priveşte întreruperea rezoluţiei

infracţionale unice, în cazul infracţiunii continuate, există şi opinia că aceasta este determinată de condamnarea

definitivă a făptuitorului (R. Garraud, F. Streteanu).

7. În cazul complicităţii la infracţiunea continuată, nu este posibilă reţinerea acesteia în formă

continuată, dacă se ajută sau înlesneşte săvârşirea mai multor infracţiuni, chiar dacă complicele ar acţiona în baza

aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Instanţa supremă a decis că în sistemul dreptului nostru penal, actele de complicitate

nu constituie infracţiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de autorat, cu care formează un întreg (T.S., s.p.,

Page 9: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

9

d. nr. 1825/1974, R1, p. 216). Această concluzie este valabilă atât în cazul complicităţii proprii, cât şi în cazul

complicităţii improprii (C. Duvac). Daca a înlesnit un singur act material, într-o opinie se poate reţine complicitate la

infracţiunea continuată, dacă a cunoscut că autorul comite o astfel de infracţiune (M Petrovici, M. Basarab, I.

Tănăsescu), într-o altă opinie se va reţine complicitate la forma simplă a infracţiunii (M. Zolyneak, V. Papadopol, C.

Bulai).

8. Noul Cod penal reproduce soluţia Codului penal din 1968, tratând concursul formal de infracţiuni

ca o pluralitate reală de infracţiuni şi nu ca o pluralitate aparentă. Spre deosebire de alte legislaţii (germană, italiană) şi

de Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 (care nu a mai intrat în vigoare), noul Cod penal prevede acelaşi

tratament juridic atât pentru concursul real cât şi pentru concursul formal de infracţiuni, menţinând concepţia

promovată de prof. Vintilă Dongoroz cu prilejul elaborării Codului penal din 1968. Trebuie menţionat că doctrina

majoritară se situează pe poziţia contrară celei adoptate de noul Cod penal, referitor la caracterul real al pluralităţii de

infracţiuni, în cazul concursului formal (G. Antoniu, O. Predescu).

Există concurs de infracţiuni şi în cazul în care una din infracţiuni a fost comisă după rămânerea

definitivă a unei hotărâri de condamnare, însă aceasta a fost ulterior desfiinţată în urma unei căi extraordinare de atac,

dar s-a menţinut apoi condamnarea.

9. Noul Cod penal a consacrat, în sancţionarea concursului de infracţiuni, sistemul absorbţiei, în

cazul în care una din pedepse este detenţiunea pe viaţă, sistemul cumulului juridic, cu spor obligatoriu şi fix, în cazul

în care sunt aplicate mai multe pedepse cu închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda şi sistemul cumulului

aritmetic,atunci când s-au aplicat o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amenda.

Sistemul cumulului aritmetic este cel mai vechi sistem de sancţionare, fiind o aplicare a teoriei

expiaţiunii, conform căreia fiecare faptă merită o pedeapsă distinctă pentru ispăşire (quod delicta, tot poena). A fost

criticat pentru că ar putea conduce la o pedeapsă excesivă, neraţională sau pentru că produce un plus de suferinţă, însă

doctrina majoritară recunoaşte că aceste critici privesc o totalizare nelimitată, excesivă a pedepselor şi nu o totalizare

limitată.

Sistemul cumulului juridic consacrat de noul Cod penal diferă de cel din Codul penal din 1968 prin

faptul că sporul care se aplică este obligatoriu şi nu facultativ, prin cuantumul sporului (fie că sunt stabilite pedepse

cu închisoarea, fie că este vorba de pedepse cu amenda, cuantumul său este de o treime) şi prin baza la care se

raportează (totalul celorlalte pedepse). Această soluţie are în vedere existenţa unor pedepse principale omogene (O.

Predescu). Sistemul adoptat de noul Cod penal a fost denumit în doctrină sistemul cumulului juridic cu spor

obligatoriu şi fix (V. Paşca).

În doctrină se susţine că dispoziţiile art. 40 alin. 4 din noul C.pen., potrivit cărora dispoziţiile

privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa

detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, nu are sens. Se arată că în cazul comutării

(operaţiune specifică graţierii) sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă în condiţiile art. 58 C.pen., aceasta se

înlocuieşte cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei

maximă; prin urmare nu mai pot avea loc operaţiunile de contopire la care se face trimitere, deoarece maximul general

de 30 de ani al pedepsei închisorii nu poate fi depăşit, ci din acesta se deduce perioada de detenţiune executată (V.

Paşca).

10. Nu se mai reglementează distinct aplicarea pedepselor complementare sau a măsurilor de

siguranţă în cazul concursului de infracţiuni, deoarece acestea sunt reglementate la art. 45 pentru toate formele de

pluralitate de infracţiuni.

În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară

executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă

pedeapsa rezultantă, iar, în principiu, măsurile de siguranţă se cumulează

11. O prevedere nouă se referă la situaţia în care pedeapsa pentru infracţiunea concurentă a fost

aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta va fi luată în considerare de instanţa

penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

12. Practica judiciară a decis că în caz de contopire a pedepselor aplicate anterior, nu se poate dispune

micşorarea sau înlăturarea sporului de pedeapsă stabilit prin hotărârea anterioară, fiind vorba de autoritate de lucru

judecat. În acest sens poate fi invocat şi art. 37 din noul Cod penal, privitor la recalcularea pedepsei pentru

infracţiunea continuată şi complexă, din care rezultă cu valoare de principiu, că în caz de reindividualizare post

judicium pedeapsa pronunţată nu poate fi mai mică decât cea anterioară, dacă infractorul este judecat ulterior şi pentru

alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (O. Predescu). De asemenea, practica a stabilit că

Page 10: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

10

în cazul în care pedeapsa rezultantă este închisoarea, la care s-a adăugat amenda, nu se poate dispune suspendarea

condiţionată numai a pedepsei închisorii; într-un asemenea caz se dispune suspendarea executării pedepsei pentru

ambele componente ale pedepsei rezultante (C.S.J., s.pen., d.nr. 174/1997, Culegere de practică judiciară).

13. Legiuitorul a renunţat la reglementarea micii recidive, considerând că aceasta nu relevă aceeaşi

periculozitate ca şi marea recidivă.

Legislaţia germană consideră recidiva ca o circumstanţă agravantă şi rămâne la aprecierea

judecătorului individualizarea pedepsei în acest caz. În doctrina noastră se consideră că recidiva este o cauză de

agravare obligatorie a pedepsei şi că pentru acest motiv ea nu constituie o circumstanţă agravantă, nu intră în

conţinutul abstract sau concret al infracţiunii şi nu serveşte la încadrarea juridică a faptei (V. Paşca).

Primul termen al recidivei a fost modificat în sensul că poate fi considerat ca recidivist numai acea

persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii de o anumită gravitate (închisoarea mai mare de 1 an). În caz

de concurs de infracţiuni se are în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 1 an şi nu pedeapsa

stabilită pentru fiecare infracţiune, care poate să fie de 1 an sau mai mică (G. Ivan).

Stabilirea săvârşirii unei noi infracţiuni are loc, cu efectul autorităţii de lucru judecat, cu ocazia

pronunţării hotărârii definitive de condamnare, aceasta având rolul de a transforma o situaţie de fapt verificată prin

intermediul probaţiunii într-o stare de drept de natură să producă efecte juridice. În acest moment se stabileşte şi

săvârşirea de către făptuitor a infracţiunii în stare de recidivă, aplicându-se tratamentul juridic al acesteia (M. Basarab

ş.a.).

Nu poate constitui prim termen al recidivei o hotărâre în privinţa căreia s-a amânat aplicarea pedepsei

sau instanţa a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, deoarece în aceste cazuri se înlătură orice efect penal al

hotărârii, cu excepţia aceluia al executării măsurilor de siguranţă şi al obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre (G.

Ivan).

Pentru existenţa stării de recidivă, în cazul în care primul termen este format dintr-un concurs de

infracţiuni, într-o opinie se susţine că pedeapsa pentru cel puţin o infracţiune intenţionată trebuie să fie mai mare de 1

an (G. Antoniu, M. Basarab, M. Udroiu), în timp ce într-o altă opinie se susţine că se ia în considerare pedeapsa

rezultantă şi nu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea din culpă, chiar dacă aceasta din urmă este cea mai ridicată (G.

Ivan).

Starea de recidivă va apărea la data săvârşirii infracţiunii constituind cel de-al doilea termen al

recidivei. Deci, făptuitorul devine recidivist la data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni şi nu la data condamnării

inculpatului pentru această infracţiune. Cu ocazia condamnării, instanţa verifică doar existenţa condiţiilor recidivei şi

aplică tratamentul juridic corespunzător (M. Basarab, C. Bulai, T.S., s.pen., d.nr. 2049/1973). Hotărârea

judecătorească nu are caracter constitutiv al stării de recidivă, ci doar constatator , întrucât priveşte o situaţie care s-a

petrecut anterior, în momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni, moment în care s-a conturat starea de pericol

social al inculpatului şi s-a pus în evidenţă necesitatea unui tratament penal agravat corespunzător (V. Papadopol). La

această dată făptuitorul devine recidivist, iar nu la data condamnării (V. Paşca).

Cel de-al doilea termen al recidivei poate consta, fie într-o singură infracţiune, fie dintr-un concurs de

infracţiuni, ceea ce interesează este doar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru cel puţin una dintre infracţiunile care

compun concursul să fie închisoarea mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă (V. Paşca). Starea de recidivă se

examinează şi se stabileşte în raport cu fiecare infracţiune în parte (T.M. Bucureşti, s. I p, s.pen. nr. 124/1974,

Repertoriu II, p. 366). La determinarea pedepsei prevăzute de lege nu se va avea în vedere decât textul incriminator,

fără a se ţine seama de circumstanţele agravante sau atenuante, ori de prevederile privind concursul de infracţiuni,

infracţiunea continuată sau pluralitatea intermediară (V. Paşca).

Infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei poate îmbrăca şi forma continuă, fiind

suficientă existenţa unei părţi din activitatea infracţională şi intervalul de timp necesar existenţei recidivei. Într-un

asemenea caz subzistă starea de recidivă deoarece infracţiunea continuă se consumă în momentul în care începe

activitatea infracţională şi se epuizează când această activitate încetează (G. Ivan). Aceeaşi soluţie, reţinerea recidivei,

se impune şi atunci când începerea infracţiunii continue se situează înainte de intervenirea unei condamnări definitive,

iar epuizarea are loc după aceea, fiind suficient ca o parte din activitatea infracţională să se situeze în intervalul de

timp necesar existenţei recidivei (V. Papadopol, G. Ivan). Dacă infracţiunea continuă s-a epuizat după ce durata

pedepsei s-a împlinit, într-o opinie recidiva va fi postexecutorie, deoarece se ia în considerare data epuizării

infracţiunii (V. Papadopol), iar într-o altă opinie, va fi o recidivă postcondamnatorie, deoarece o parte din activitatea

infracţională continuă se situează în intervalul de timp necesar existenţei acestei modalităţi a recidivei (G. Ivan). Acest

din urmă autor motivează şi prin argumentul că potrivit Codului penal din 1968, dacă infracţiunea continuă s-a epuizat

Page 11: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

11

după împlinirea termenului de încercare al suspendării executării pedepsei anterioare, inculpatul este reabilitat de

drept, astfel încât nu mai este posibilă reţinerea stării de recidivă postexecutorie. În concepţia noului Cod penal, dacă

noua infracţiune este săvârşită după împlinirea termenului de supraveghere, atunci ne aflăm în faţa recidivei

postexecutorii, deoarece nu mai intervine reabilitarea de drept.

La fel, în cazul infracţiunii continuate, este suficient ca una dintre acţiuni sau inacţiuni care intră în

conţinutul său să se situeze în intervalul de timp necesar existenţei recidivei (G. Ivan).

În cazul infracţiunii progresive se susţine că recidiva subzistă dacă data comiterii acţiunii sau

inacţiunii ori data producerii rezultatului mai grav s-a situat în intervalul de timp necesar existenţei recidivei (G.

Ivan). S-ar putea susţine şi punctul de vedere rezultat din dispoziţiile art. 154 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit

căruia termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor progresive începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau

inacţiunii.

Nu aceeaşi soluţie este promovată în cazul infracţiunilor de obicei, susţinându-se că dacă unele

acţiuni incriminate au fost săvârşite înainte de intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare pentru

pedeapsa anterioară, iar altele, care fac ca infracţiunea de obicei să îmbrace forma consumată, au intervenit după,

existenţa recidivei este exclusă (G. Ivan).

În ce priveşte al doilea termen al recidivei, în forma iniţială a Codului penal din 1968 nu era

prevăzută nicio limitare a gravităţii infracţiunii care constituia cel de-al doilea termen al recidivei, considerându-se

suficientă pentru existenţa recidivei numai gravitatea infracţiunii anterioare. Ulterior s-a introdus condiţia existenţei

unui cuantum minim al pedepsei prevăzute de lege. Şi în noul Cod penal se prevede un astfel de cuantum, de minim 1

an închisoare. În cazul în care infracţiunea care constituie al doilea termen al recidivei este sancţionată cu pedeapsa

închisorii de 1 an sau mai mare, alternativ cu amenda (iar condamnatului i s-a aplicat amenda), după unii autori este

exclusă starea de recidivă, în timp ce alţii consideră că există recidivă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus (G. Antoniu, G. Ivan).

În cazul în care inculpatul este obligat, prin aceeaşi hotărâre, să execute două pedepse cumulate,

Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) a stabilit, prin decizia nr. 3/2009, ca termenul de reabilitare judecatoreasca se

va socoti in raport de pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic

sau aritmetic. În raport de acesta se calculează recidiva. Sub imperiul Codului penal din 1968, într-o opinie s-a

susţinut că împlinirea termenului de reabilitare priveşte doar reabilitarea judecătorească, deoarece reabilitarea de drept

operează ope legis, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească (V. Rămureanu, G. Antoniu, M Zolyneak), într-o altă

opinie s-a considerat că acesta priveşte doar reabilitarea de drept, deoarece pentru reabilitarea judecătorească trebuie

îndeplinite şi celelalte condiţii legale (M. Basarab. Gh. Mateuţ). Această dispută este depăşită prin definiţia dată de

legiuitor recidivei în noul Cod penal. Din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio distincţie între reabilitare şi

împlinirea termenului de reabilitare în definirea recidivei, împlinirea termenului de reabilitare este limita temporară

ultimă până la care săvârşirea unei infracţiuni intenţionate atrage starea de recidivă, indiferent dacă sunt sau nu

îndeplinite celelalte condiţii ale reabilitării judecătoreşti (V. Paşca).

La art. 42 din noul C.pen. nu mai sunt enumerate, printre condamnările care nu atrag starea de

recidivă, cele pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare (deoarece rezultă acest lucru

din definirea recidivei) şi condamnările pentru infracţiuni comise în minorat (deoarece pentru acestea se aplică doar

măsuri educative).

Recidiva internaţională, în raport cu noul Cod penal, recidiva internaţională prezintă următoarele

trăsături caracteristice: a) Recidiva internaţională are un caracter obligatoriu, spre deosebire de art. 37 alin. ultim din

C.pen. din art. 1968, care prevede că “se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate”. b)

Fapta la care se referă condamnarea pronunţată de o instanţă străină trebuie să fie prevăzută şi de legea română (dubla

incriminare). c) Hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate trebuie să fie recunoscută de o instanţă română

potrivit legii noastre. Această formă de recidivă este posibilă atât pentru forma recidivei postcondamnatorii cât şi

pentru recidiva postexecutorie (V. Paşca). Se consideră în doctrină că cererea de contopire a unor pedepse nu

formează obiectul unui proces penal în sensul legii şi, ca atare, în acest cadru nu se poate cere recunoaşterea pe cale

incidentală a unei hotărâri străine (V. Paşca).

Dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă graţiată condiţionat, aceasta se consideră

executată după împlinirea termenului stipulat expres în actul de clemenţă. În cazul în care noua infracţiune a fost

săvârşită în interiorul termenului condiţie prevăzut de legea de graţiere, atunci ne aflăm în faţa unei recidive

postcondamnatorii, iar dacă a fost comisă după aceea, există recidivă postexecutorie (C.A. Ploieşti, s.pen., d. nr.

289/1994).

Page 12: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

12

La stabilirea stării de recidivă nu se va ţine seama de infracţiunile săvârşite din culpă. Această

condiţie nu a fost prevăzută iniţial în Codul penal din 1968, deoarece în cazul culpei cu prevedere, este relevată o stare

de pericol la fel de mare ca în cazul intenţiei.

14. Pedepsa în caz de recidivă. În concepţia noului Cod penal, ca şi a Codului penal din 1968,

recidiva nu constituie o circumstanţă agravantă, chiar dacă în esenţă reprezintă o împrejurare privitoare la persoana

infractorului (circumstanţă personală de identitate sau de individualizare). Legiuitorul a înscris recidiva în rândul

cauzelor modificatoare, considerând-o stare de agravare. Doctrina consideră că doar în cazul recidivei postexecutorii

putem vorbi de o cauză de agravare a pedepsei, deoarece doar aceasta permite aplicarea unei pedepse mai mari decât

totalul pedepselor infracţiunilor ce constituie termenii recidivei (G. Antoniu).

Pentru recidiva postcondamnatorie pedeapsa se stabileşte prin adăugarea pedepsei stabilite pentru

infracţiunea săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul de

pedeapsă rămas neexecutat, din aceasta. În doctrină se susţine că atâta timp cât noua lege foloseşte o exprimare

imperativă, regula cumulului aritmetic al celor două pedepse este obligatorie, neexistând nicio excepţie de la aceasta,

chiar dacă s-ar depăşi maximul general al pedepsei (G. Ivan). Această opinie contravine însă dispoziţiei din art. 2 alin.

3 din noul Cod penal.

În doctrină s-a susţinut că noul Cod penal duce la stabilirea unui regim sancţionator mai grav pentru

recidiva postcondamnatorie, decât pentru cea postexecutorie, deşi aceasta din urmă este considerată cea mai gravă

formă a recidivei. Se arată că în cazul recidivei postexecutorii nu s-ar putea aplica niciodată pedeapsa detenţiunii pe

viaţă, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, chiar dacă prin majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei pentru noua

infracţiune s-ar depăşi maximul general de 30 de ani (V. Paşca).

În cazul săvârşirii infracţiunii de evadare, pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se adaugă la

restul rămas neexecutat din pedeapsă, la data evadării (art. 285 alin. 4 din noul C.pen.), indiferent dacă această

infracţiune a fost săvârşită în stare de recidivă sau nu. Potrivit noului Cod penal, în cazul săvârşirii unei infracţiuni

după evadare, pedepsele stabilite pentru infracţiunea de evadare şi pentru infracţiunea săvârşită după evadare se

contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la restul rămas

de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul în momentul evadării. Aceeaşi soluţie şi în cazul

săvârşirii mai multor infracţiuni după evadare (G. Ivan).

15. Tratamentul recidivei postcondamnatorii este identic şi în cazul în care noua infracţiune este

săvârşită înăuntrul termenului de supreveghere (de încercare, în concepţia C.pen. din 1968) al suspendării executării

pedepsei sub supraveghere, iar aceasta îndeplineşte condiţiile recidivei (G. Ivan). Această situaţie era denumită de

doctrină ca recidivă postcondamnatorie specială.

La fel, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni înăuntrul termenului de încercare (de definitivare,

condiţie) al graţierii condiţionate sau în termenul de liberare condiţionată.

În cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, mai înainte de executarea sau considerarea ca executată

a pedepsei anterioare, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie, noul Cod penal (art. 43

alin. 2) a îmbrăţişat opinia că pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de

infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din

aceasta. Sub imperiul Codului penal din 1968 era controversată această problemă, susţinându-se şi opinia că în acest

caz se face aplicarea mai întâi a dispoziţiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie şi apoi a celor care guvernează

concursul de infracţiuni (M. Basarab, C. Bulai, V. Rămureanu, V. Dongoroz). La recidiva postexecutorie nu mai poate

fi aplicat acest model, consacrat de art. 43 alin. 2 din noul C.pen., şi pe cale de consecinţă, neexistând o altă prevedere

legală, pentru fiecare infracţiune concurentă pedeapsa va fi stabilită între limitele speciale majorate cu jumătate, după

care pedepsele astfel aplicate, vor fi contopite după regulile privind concursul de infracţiuni (V. Paşca).

Dacă prin însumarea pedepselor se depăşeşte cu mai mult de 10 ani maximul general, iar pentru una

dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul

pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 43 alin. 3 din noul C.pen.). S-ar putea

obiecta că prin această dispoziţie se agravează şi pedeapsa pentru infracţiunile din culpă aflate în componenţa

concursului, deşi acestea nu pot constitui termen al recidivei (V. Paşca).

16. Tratamentul recidivei postexecutorii nu se mai stabileşte în doi timpi, ci se aplică într-un singur

timp, între limitele de pedeapsă majorate cu jumătate.

Dacă un condamnat săvârşeşte o pluralitate de infracţiuni, unele în stare de recidivă

postcondamnatorie iar altele în stare de recidivă postexecutorie, instanţa va aplica regulile recidivei postcondamnatorii

în raport cu infracţiunile aflate în această situaţie (art. 43 alin. 1-4 din noul C.pen.) şi, separat, regulile recidivei

postexecutorii în raport cu infracţiunile aflate în această situaţie (art. 43 alin. 5 din noul C.pen.). Astfel, în prima

Page 13: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

13

situaţie (a recidivei postcondamnatorii), pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente se contopesc potrivit

dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară

neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, rezultând o pedeapsă rezultantă. În a doua situaţie, aplicând

regulile recidivei postexecutorii, se vor stabili pedepsele între minimul special şi maximul special ale pedepselor

prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite ulterior majorate cu jumătate, după care se contopesc potrivit

dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, ajungându-se la o pedeapsă rezultantă. În final, se vor contopi cele

două rezultante, potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă

unică pentru toate infracţiunile, indiferent de modalitatea recidivei în care s-au săvârşit infracţiunile concurente (G.

Ivan).

Dacă printr-o hotărâre definitivă s-a constatat existenţa recidivei postcondamnatorii, însă nu s-a

procedat la cumularea aritmetică, potrivit noului Cod penal, pedepselor, aceasta nu se mai poate face pe baza unei

cereri ulterioare a condamnatului, ci eventual, în condiţiile noului Cod de procedură penală, s-ar putea apela la

recursul în casaţie, invocându-se motivul de la art. 438 alin. 1 pct. 12 (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele

prevăzute de lege), cu condiţia să nu fi fost invocat cu ocazia judecării apelului, ori, dacă a fost invocat instanţa de

apel să-l fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra lui (G. Ivan). Sub imperiul C.pen. din 1968 în doctrină s-a

apreciat că în acest caz contopirea pedepselor ca urmare a recidivei postcondamnatorii poate fi făcută oricând (dacă

instanţa a omis să o facă) din oficiu, ori la cererea condamnatului interesat să execute pedepse multiple totalizate, dacă

legea permite contopirea acestora, potrivit art. 449 din C.pr.pen. din 1968 (G. Antoniu, C. Bulai). Într-o altă opinie, se

susţine că descoperirea ulterioară a stării de recidivă desemnează situaţia înstanţa n-a putut cunoaşte starea de recidivă

în momentul stabilirii şi aplicării pedepsei, nu şi atunci când proba recidivei există la dosar, dar a fost ignorată de

instanţă sau aceasta a apreciat greşit că nu există recidivă (V. Paşca).

17. Pluralitatea intermediară este reglementată distinct, sub această denumire marginală, în art. 44

din noul C.pen., spre deosebire de Codul penal din 1968, care reglementează această pluralitate de infracţiuni sub

denumirea marginală “pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă”. Se apreciază în doctrină că denumirea

marginală este discutabilă deoarece nu există în relitate o pluralitate distinctă între concurs şi recidivă; această

denumire poate fi folosită în scopuri didactice, dar nu ca un termen tehnic consacrat în legea penală (G. Ivan). Această

pluralitate de infracţiuni nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt şi nu de drept (G. Antoniu). Trebuie ca

infracţiunile successive să nu îndeplinească condiţiile legale ale recidivei postcondamnatorii, fie că această

neîmplinire se referă la primul ori la al doilea termen al pluralităţii menţionate (G. Ivan).

În ce priveşte sancţionarea pluralităţii intermediare, noul Cod penal reglementează numai tratamentul

aplicabil persoanei fizice (art. 44), omiţând să-l reglementeze şi pe cel aplicabil persoanei juridice (art. 146). Se

apreciază că, pentru identitate de raţiune, se impune aplicarea aceluiaşi tratament şi persoanei juridice, cum se

procedează şi în present potrivit Codului penal în vigoare (G. Ivan).

Potrivit art. 44 alin. 2 noul C.pen., sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit regulilor

stabilite pentru sancţionarea concursului de infracţiuni. Sub imperiul Codului penal în vigoare practica judiciară a

statuat că nu este posibil, în acest caz, ca pedeapsa ulterioară să se contopească cu restul rămas de executat din prima

pedeapsă, ci ea se contopeşte cu întreaga pedeapsă aplicată pentru infracţiunea anterioară (T.S., s.pen., d.nr.

218/1981). Din pedeapsa rezultantă se va deduce pedeapsa anterioară executată integral sau parţial. Dar în felul acesta

nu este avantajat făptuitorul, care ar executa mai puţin decât în cazul recidivei postcondamnatorii sau chiar a

concursului de infracţiuni?

18. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate

de infracţiuni. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, care reglementează regimul pedepselor complementare şi a

măsurilor de siguranţă numai în cazul concursului de infracţiuni, noul Cod penal le reglementează în raport cu toate

formele pluralităţii de infracţiuni. În plus, noul Cod penal reglementează şi regimul pedepselor accesorii în cazul

pluralităţii de infracţiuni.

În cazul pedepselor complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se

aplică principiul totalizării pedepselor complementare.

În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut: a)

dacă există concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, se aplică principiul absorbţiei pedepselor

complementare; b) dacă există recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară stabilită pentru noua

infracţiune. În cazul în care nu a fost executată nicio parte din pedeapsa complementară anterioară se aplică principiul

totalizării pedepselor (G. Ivan). În caz de recidivă, indiferent că este postcondamnatorie sau postexecutorie, dacă pe

Page 14: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

14

lângă pedeapsa care constituie primul termen al recidivei a fost aplicată şi o pedeapsă complementară de aceeaşi

natură şi cu acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară aplicată pentru noua infracţiune se va aplica sistemul

cumulului pedepselor în sensul că partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa

stabilită pentru noua infracţiune (V. Paşca). În cazul contopirii ulterioare a pedepselor principale aplicate pentru

infracţiuni concurente , partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii se scade din durata

pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă (V. Paşca).

Noul Cod penal distinge între pedeapsa accesorie care însoţeşte pedeapsa principală şi pedeapsa

accesorie care însoţeşte detenţiunea pe viaţă. Dintr-o asemenea perspectivă se poate vorbi de două pedepse accesorii

de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit: prima are un conţinut variabil, fiind dependentă de pedeapsa principală, a

doua are un conţinut bine determinat, nefiind dependentă de pedeapsa principală (G. Ivan).

În caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară la rezultanta pedepselor principale

privative de libertate s-ar părea că ar trebui aplicată o singură dată pedeapsa accesorie, şi anume, cea mai grea (potrivit

principiului absorbţiei pedepselor accesorii). În caz de recidivă, pedeapsa accesorie va avea tratamentul pedepsei

principale, ca urmare, toate modificările pe care le suferă pedeapsa principală, în caz de recidivă, se răsfrâng şi asupra

pedepselor accesorii.

De la sistemul absorbţiei, legiuitorul a prevăzut un regim derogatoriu pentru măsura de siguranţă a

confiscării speciale. Astfel, în cazul în care au fost luate mai multe măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute de noul

Cod penal în art. 112, acestea se cumulează.

V. AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII

1. Noul Cod penal corectează parţial greşeala din Codul penal în vigoare, care enumeră pe autor

alături de instigator şi comlice, ca participant la infracţiune, deşi între aceştia există o deosebire calitativă; autorul

comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit,

prin autor. Însă trebuiau excluşi şi coautorii din rândul participanţilor la infracţiune, deoarece în definiţia acestei

noţiuni (art. 46 alin. 2) se prevede că aceştia sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea

penală. Trebuie evitată confuzia care se face între noţiunea de în sens comun de participant la o activitate (în acest

sens sunt participanţi toate persoanele care îşi aduc contribuţia la efectuarea acelei activităţi: autori, coautori,

instigatori, complici) şi noţiunea în sens tehnic, juridico-penal de participant la o faptă prevăzută de legea penală (I.

Pascu).

Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o

contribuţie efectivă a doi sau mai mulţi subiecţi activi la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, iar sub

raportul laturii subiective, voinţa acestora de a coopera la comiterea faptei respective. Voinţa este comună chiar dacă

există deosebiri din punctul de vedere al modului în care s-a produs psihic determinarea voinţei fiecăruia (previziune,

scop, mobil, etc. ). Întrunirea acestor condiţii face posibilă distincţia dintre pluralitatea de infractori şi un grup sau un

lot de infractori (I. Pascu).

Unicitatea infracţiunii ca temei al răspunderii penale a făptuitorilor face ca toate cauzele care, în mod

obiectiv înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale) sau care o exclud (abrogarea

incriminării, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii) să producă efecte faţă de toţi făptuitorii deopotrivă şi în

acelaşi timp (I. Pascu).

2. Doctrina penală face distincţia între pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea

ocazională (participaţia) de infractori. Doar această din urmă formă a pluralităţii de infractori este reglementată în

partea generală a Codului penal. Participaţia este posibilă şi la infracţiunile la care norma de incriminare prevede ca

necesară o pluralitate naturală cu incriminare nedisociată (unică), dar numai sub forma instigării sau a complicităţii; în

cazul pluralităţii naturale de infractori cu incriminare disociată, participaţia penală este posibilă şi sub forma

coautoratului, dar pentru existenţa acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea specială cerută de lege

autorului (V. Paşca). În ceea ce priveşte pluralitatea constitutivă, unii autori apreciază că ea este compatibilă cu

pluralitatea ocazională (V. Dongoroz, V. Papadopol), alţii că participaţia penală nu este compatibilă cu pluralitatea

constitutivă (M. Basarab, V. Paşca).

3. Participaţia penală ca formă ocazională a pluralităţii de făptuitori constituie, în principiu, potrivit

majorităţii opiniilor doctrinare şi a soluţiilor legislative, o circumstanţă obiectivă cu efecte in rem de agravare a

regimului sancţionator al participaţiei (V. Paşca).

Page 15: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

15

Definind participaţia prin referire la fapta prevăzută de legea penală, legiuitorul român a urmărit să

atragă în sfera participaţiei penale nu numai pe cei care au contribuit la săvârşirea cu vinovăţie a faptei prevăzute de

legea penală, de către autor, dar şi pe aceia a căror contribuţie nu îndeplinea această condiţie, deoarece autorul a

săvârşit fapta fără vinovăţie (I. Pascu). În doctrină s-a apreciat că legiuitorul nu trebuia să se ghideze după situaţiile de

excepţie (participaţia improprie) ci după cele care constituie regula (participaţia proprie). În toate celelalte legislaţii

participaţia penală este definită prin raportarea la o infracţiune şi nu la o faptă prevăzută de legea penală (G. Antoniu).

Contribuţia mai multor persoane la săvârşirea faptei poate interveni din momentul conceperii faptei şi

până în momentul consumării sau epuizării acesteia. În cazul infracţiunilor continui, continuate sau progresive ,

contribuţia poate avea loc până în momentul când prelungirea în timp a încetat, ori s-a executat ultimul act din

componenţa infracţiunii continuate sau rezultatul s-a produs în cazul infracţiunii progresive. Infracţiunile de obicei

pot fi săvârşite în participaţie dacă participantul a contribuit la un număr de acţiuni care să dea caracterul de

obişnuinţă sau îndeletnicire. Dacă participantul a cooperat la o singură acţiune sau la un număr de acţiuni care nu pot

conduce la stabilirea unei obişnuinţe, nu vom avea participaţie (I. Pascu).

Ca urmare a adoptării teoriei unităţii de infracţiune, infracţiunea se consideră comisă la data

consumării ei sau a rămânerii în formă de tentativă pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a

adus contribuţia. Ca urmare, amnistia şi graţierea operează din acel moment pentru toţi participanţii, chiar dacă

instigarea sau complicitatea a avut loc înainte de adoptarea actului de amnistie sau graţiere, deoarece acestea au

căpătat semnificaţie penală numai din momentul începerii acţiunii (inacţiunii) de către autor sau coautor. De

asemenea, legea aplicabilă reportului juridic este legea sub care a avut loc actul de executare şi tot potrivit acesteia se

sancţionează toţi participanţii indiferent de data săvârşirii actului de instigare şi complicitate (V. Paşca).

4. Conceptul de autor. În doctrină este controversată chestiunea dacă prin autor înţelegem numai

autorul material, adică acela care realizează direct şi imediat acţiunea tipică a faptei incriminate sau ar trebui socotiţi

autori toţi cei care realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (care cuprinde atât elemental material, cât pe cel

psihic), astfel încât ar trebui consideraţi autori ai infracţiunii şi autorii morali (instigatorii). În legislaţia unde autorul

este definit ca persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea în mod consecvent instigatorul trebuie considerat un

participant secundar şi nu principal. Numai într-o legislaţie care ar defini autorul ca persoana care realizează

substanţa intrinsecă a infracţiunii, instigatorul ar fi cuprins în sfera autoratului, fiind un participant principal la

infracţiune. Legea penală română, definind numai autorul ca fiind acela care realizează nemiijlocit fapta prevăzută de

legea penală, a adoptat teza caracterului secundar al instigării. Pe de altă parte, dacă s-ar defini noţiunea de autor,

socotind că are această calitate şi persoana care realizează substanţa intrinsecă a infracţiunii (elemental material şi cel

psihic) caracterizarea autorului şi instigatorului ar trebui să se refere, în mod obligatoriu, la infracţiune şi nu la fapta

prevăzută de legea penală, care este un concept pur obiectiv, excluzând orice referire la poziţia psihică cu care se

comite infracţiunea (I. Pascu).

În cazul infracţiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul dintre coautori să fi

urmărit realizarea lui, ceilalţi însă trebuie doar să-l fi cunoscut (de ex, la furt, scopul însuşirii pe nedrept trebuie

urmărit doar de unul din coautori).

În cazul în care este necesară o anumită calitate a subiectului activ al infracţiunii, lipsa acesteia face

ca activitatea făptuitorului, deşi una specifică autoratului, să se transforme într-una de complicitate (ex. la delapidare,

lipsa calităţii de funcţionar a unuia dintre făptuitori atrage reşinerea complicitaţii la delapidare, chiar dacă acesta a

efectuat aceleaşi acte ca şi autorul).

Doctrina penală recentă (C. Bulai) şi mai veche (V. Dongoroz) precum şi practica judiciară sunt în

favoarea tezei existenţei coautoratului la infracţiunile săvârşite din culpă. Există însă şi opinia imposibilităţii

existenţei acestei forme de pluralitate de infractori, la infracţiunile din culpă (M. Basarab, V. Papadopol). Doctrina şi

practica judiciară admit însă fără reserve posibilitatea coautoratului la infracţiunile praeterintenţionate.

Coautoratul nu este posibil la infracţiunile cu autor unic (ex. conducerea unui autovehicul fără permis

de conducere) şi la infracţiunile omisive proprii (V. Paşca). În acest din urmă caz s-a susţinut şi opinia contrară, în

cazul în care obligaţia unei anumite conduite revine unui organ colectiv şi membrii săi se înţeleg să nu o îndeplinească

(V. Dongoroz). În opinia altui autor, atunci când obligaţia de a face este impusă, în raport cu aceeaşi situaţie de fapt,

mai multor persoane, şi acestea rămân în inacţiune, fiecare persoană este autor al unei fapte de omisiune săvârşită

individual, iar nu coautor. Dacă obligaţia de a face care revine mai multor persoane este supusă unui termen,

îndeplinirea ei în termen de către una dintre acestea profită tuturor. Dacă însă obligaţia de a face este impusă unui

organ colectiv, în caz de omisiune a acestuia, membrii colectivului vor fi coautori ai faptei (I. Pascu).

5. Instigatorul este definit la fel ca în Codul penal din 1968. Noul Cod penal nu mai preia însă

dispoziţiile art. 29 din acest cod, referitoare la instigarea neurmată de executare, deoarece acestea puteau duce la

Page 16: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

16

pronunţarea unor hotărâri inechitabile, răspunderea penală a instigatorului putând să depindă, în acest caz, doar de

declaraţia celui instigat, care putea să arate că a fost sau nu determinat să săvârşească o infracţiune.

Raportarea, în definiţia instigatorului, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu la

săvârşirea unei infracţiuni, după unii autori, extinde noţiunea de instigare şi la situaţiile în care fapta este săvârşită de

un autor din culpă sau fără vinovăţie, deci la fapte care nu constituie infracţiuni, dar sunt prevăzute de legea penală.

Acţiunea de instigare are un caracter complex, presupunând atât o activitate psihică cât şi una fizică;

însă o atare activitate nu poate fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor, spre a avea caracterul unei

forme principale de participaţie.

Activitatea de determinare trebuie să se manifeste în mod efectiv printr-o acţiune (V. Paşca). Ea nu se

poate realiza prin omisiune, iar omisiunea de a nu dezaproba comiterea infracţiunii nu poate fi considerată instigare,

ci, eventual, o complicitate morală, prin întărirea ideii infracţionale (M. Basarab).

Instigarea poate exista la infracţiunile intenţionate comisive sau omisive; este discutabil dacă şi la

cele din culpă ar fi posibilă instigarea. E posibilă la cele săvârşite de o singură persoană, cât şi la cele cu pluralitate

naturală sau constituită de subiecţi activi (I. Pascu).

Activitatea de determinare trebuie să se efectueze cu intenţie, adică instigatorul să fie conştient că îl

determină pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală şi să urmărească sau să accepte rezultatul

acelei fapte (I. Pascu).

Instigarea ca act de participaţie penală este condiţionată de începerea executării de către cel instigat.

Dacă instigatul se va desista ori va împiedica producerea rezultatului, va exista participaţie dacă legea pedepseşte

tentativa, iar instigatorul va fi pedepsit pentru instigare la tentativă, chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă

conform art. 34 C.pen., apărarea de pedeapsă având doar efecte in personam. În ceea ce priveşte sancţionarea

instigării urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, noul Cod penal

este o lege mai aspră în raport cu Codul penal din 1968 (V. Paşca).

Este posibil ca instigatul să comită o infracţiune mai uşoară sau mai gravă decât cea la care a fost

determinat (excessus mandati). În cazul în care persoana instigată a săvârşit o infracţiune mai gravă, instigatorul va

răspunde pentru infracţiunea la care a instigat. Dacă autorul săvârşeşte o faptă mai uşoară, instigatorul va răspunde şi

el pentru această infracţiune. Aceste reguli sunt valabile în cazul în care între infracţiunea mai gravă sau mai uşoară,

efectiv comisă şi infracţiunea la care s-a instigat există un raport de la infracţiune calificată la infracţiune simplă; dacă

între cele două fapte nu există o asemenea relaţie, instigatorul şi complicele nu va răspunde nici în raport cu fapta mai

gravă, efectiv săvârşită, deoarece reprezentarea pe care o implică intenţia lor nu s-a referit la această faptă, nici în

raport cu fapta mai uşoară la săvârşirea căreia au înţeles să-şi aducă contribuţia, întrucât acea faptă nu s-a săvârşit (I.

Pascu).

În cazul infracţiunilor complexe praeterintenţionate, într-o opinie se susţine că răspunderea

instigatorului nu poate fi reţinută pentru rezultatul mai grav, produs din culpă, deoarece instigarea nu se poate săvârşi

din culpă, iar într-o altă opinie instigatorul va răspunde şi pentru rezultatul mai grav (V. Dongoroz). Instanţa supremă

s-a pronunţat în sensul că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârşească o tâlhărie fără a prevedea că

victima va deceda în urma exercitării actelor de violenţă, putând însă prevedea un asemenea rezultat, dar a socotit fără

temei că un asemenea rezultat nu se va produce, iar autorul tâlhăriei va ucide victima cu intenţie, fapta celui dintâi

constituie instifare la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, iar fapta autorului constituie

infracţiunea de omor deosebit de grav; s-a motivat că soluţia se impune ţinând seama de forma de vinovăţie a fiecărui

participant, caracterizată prin intenţie depăşită, în cazul instigatorului şi prin intenţie, în cazul autorului infracţiunii

(T.S., dec. nr. 23/1987).

6. Complicele este definit la fel ca şi în Codul penal din 1968. Complicitatea este o formă de

participaţie secundară în raport cu actele autorului sau ale instigatorului, deoarece actele de complicitate sunt extranee

conţinutului constitutiv al infracţiunii (V. Paşca).

Înlesnirea , ca act de complicitate, vizează acele activităţi efectuate de complice anterior săvârşirii

faptei de către autor. Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către autor a

acţiunii incriminate. Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului constituie un sprijin de care

autorul are nevoie după executarea faptei (I. Pascu).

După ce infracţiunea s-a consumat (adică după ce s-a executat acţiunea tipică) nu mai poate exista

participaţie penală şi deci nu mai există nici complicitate.

Dacă o persoană, după ce determină altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,

ajută pe aceasta prin procurarea mijloacelor de săvârşire a acestei fapte sau în orice alt mod, va fi sancţionată pentru

instigare, întrucât instigarea este o formă mai cuprinzătoare în raport cu actele de complicitate.

Page 17: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

17

Este necesară legătura subiectivă dintre participanţi, care în cazul complicităţii porneşte de la

complice către autor; legătura poate fi bilaterală atunci când între autor şi complice există o înţelegere prealabilă,

autorul cunoscând cine este complicele şi cine l-a ajutat, sau unilaterală când autorul nu cunoaşte cine este

complicele, care este prestaţia şi în ce constă contribuţia sa la săvârşirea faptei (legătură specifică participaţiei

improprii) (I. Pascu).

În practica judiciară s-a reţinut că paznicul unităţii care permite unor persoane străine să pătrundă în

magazin şi să sustragă diferite lucruri este complice la furt prin inacţiune şi nu favorizator (T. Constanţa, dec. pen. nr.

316/1992); paznicul care, în schimbul unei sume de bani, lasă uşa de la magazie deschisă, astfel ca o altă persoană să

poată sustrage anvelope auto, comite o complicitate prin omisiune la furt şi luare de mită în concurs real de infracţiuni

(C.A. Craiova, dec.pen. nr. 320/1992).

Complicitatea anterioară reprezintă de fapt acte preparatorii săvârşite de o altă persoană decât autorul

şi care devin acte de complicitate atunci când autorul folosind acest sprijin a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel

puţin o tentativă pedepsibilă (I. Pascu).

La infracţiunile continue şi continuate, contribuţia complicelui poate interveni oricând până la

epuizarea inracţiunii. Dacă activitatea complicelui se rezumă la ajutorarea sau înlesnirea unui singur act al infracţiunii

continuate şi el nu are reprezentarea şi a celorlalte acte, el va răspunde doar pentru infracţiunea în formă simplă, nu

pentru forma continuată a infracţiunii (V. Paşca). În cazul infracţiunilor de obicei, actele de complicitate trebuie să fie

la rândul lor într-un număr sificient ca să denote obişnuinţa (V. Dongoroz).

Complicitatea prin inacţiune presupune neîndeplinirea de către complice, cu intenţie, a unor acte (pe

care era obligat să le efectueze), spre a ajuta astfel la săvârşirea faptei de către autor. Interesul distincţiei între

complicitatea prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune rezidă, pe de o parte, în faptul că atrage atenţia asupra valorii

cauzale a contribuţiei prin omiciune la săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, în necesitatea de a deosebi

complicitatea prin inacţiune de aşa numita complicitate negativă. (I. Pascu). În acest din urmă caz nu există în realitate

complicitate, deoarece nu există o obligaţie legală generală de denunţare sau de împiedicare, pe care cel care rămâne

inactiv să o încalce.

7. În doctrină au fost identificate şi anumite forme speciale de participaţie penală, cum sunt

organizatorul, conducătorul sau finanţatorul, care apar în Legea nr. 143/2000 (V. Paşca).

8. Pedeapsa în cazul participanţilor. Textul art. 49 din noul Cod penal a lăsat autorul în afara

participanţilor şi a introdus în această categorie coautorul.

În cadrul teoriei unităţii, participaţia este o instituţie care priveşte pe subiecţii activi ai infracţiunii sau

ai faptei prevăzute de legea penală, fără a aduce atingere conţinutului juridic al infracţiunii sau conţinutului real al

faptei prevăzute de legea penală. În cadrul teoriei participaţiei delict distinct sau a autonomiei actelor de participaţie,

minoritară, se consideră că fiecare participant săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

În ce priveşte sancţionarea participanţilor, după importanţa care se acordă fie laturii subiective, fie

laturii obiective a faptei săvârşite de participanţi, se deosebeşte sistemul parificării, potrivit căruia toţi participanţii,

acţionând cu aceeaşi formă de vinovăţie, trebuie să fie sancţionaţi în aceleaşi limite de pedeapsă şi sistemul

diversificării, potrivit căruia contribuţia efectivă a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii este diferită iar aceştia

trebuie sancţionaţi în limite de pedeapsă diferite. În ambele sisteme se admite necesitatea diferenţierii pedepsei

concrete, însă este preferabil sistemul parificării, deoarece în abstract toţi cei care au contribuit la săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală trebuie să fie consideraţi ca având o poziţie egală (I. Pascu). Noul Cod penal, ca şi Codul

penal în vigoare, a consacrat sistemul parificării pedepsei, în cazul participaţiei penale proprii şi sistemul diversificării

pedepsei, în cazul participaţiei improprii. Sistemul diversificării pedepsei este consacrat şi în cazul participaţiei penale

la unele infracţiuni-program specifice criminalităţii organizate (V. Paşca).

În ipoteza în care în norma de incriminare a faptei săvârşite în participaţie se prevăd pedepse

alternative, s-a pus problema dacă este posibil ca pentru unii dintre participanţi să se aplice una din pedepsele

alternative, iar pentru alţii cealaltă. Într-o opinie, acest lucru nu este cu putinţă, deoarece acţiunea fiind unică, se va

aplica pentru toţi participanţii pedeapsa care corespunde gravităţii infracţiunii concrete. Într-o altă opinie, concordantă

cu art. 49 C.pen., instanţa trebuie să se fixeze mai întâi pentru fiecare participant, asupra uneia dintre cele două feluri

de pedepse alternative prevăzute în textul de incriminare şi apoi să se stabilească pedeapsa concretă a fiecăruia.

Regulile privind sancţionarea participanţilor se aplică şi în cazul faptelor prevăzute de legea penală

care nu pot fi săvârşite decât de o pluralitate naturală sau constituită de autori, ţinându-se seama că în cea dintâi există

de cele mai multe ori un iniţiator, iar un altul aflat în situaţia de dominat, iar în cea de-a doua unul sau mai mulţi

autori au rolul de organizatori ai grupului, alţii de susţinători ai acestuia (I. Pascu).

Page 18: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

18

9. Circumstanţele personale şi reale. Modificările faţă de textul art. 28 din C.pen. din 1968 sunt

determinate de faptul că în concepţia noului Cod penal autorul nu mai face parte dintre participanţii la infracţiune.

Aceasta este raţiunea pentru care în dospoziţiile art. 50 din noul Cod penal, a fost introdusă expresia “privitoare la

persoana autorului sau a unui participant”, în loc de “persoana unui participant”.

Circumstanţele nu fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, ele făcând parte din conţinutul concret

sau circumstanţial al infracţiunii, determinând gradul concret de pericol social şi elementele în funcţie de care se

califică fapta ori numai se individualizează pedeapsa (V. Paşca).

Circumstanţele privitoare la persoană sunt atât circumstanţe personale subiective (legate de poziţia

subiectivă a autorului sau participantului, cauzele de neimputabilitate, retragerea mărturiei mincinoase de către autor,

împăcarea părţilor, împiedicarea de către participant a consumării infracţiunii) şi circumstanţe personale de

individualizare (calitatea făptuitorului, starea civilă, situaţia faţă de victimă).

Este posibil ca o circumstanţă să fie personală mai multor participanţi, cum ar fi săvârşirea

infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor, caz în care va fi incidentă doar pentru aceştia, nu şi

pentru ceilalţi participanţi (I. Pascu).

Sunt situaţii de fapt în care o circumstanţă, prin natura ei personală, să capete un aspect obiectiv şi să

dobândească semnificaţia unei circumstanţe privitoare la faptă, răsfrângându-se asupra participanţilor, în măsura în

care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Într-o opinie premeditarea se poate converti în circumstanţă reală, dacă

participantul efectuează acte de pregătire a executării împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii şi modul

de concepere a executării (V. Dongoroz), iar într-o altă opinie, care porneşte de la concepţia psihologică asupra

premeditării, aceasta nu se poate obiectiviza în circumstanţă reală, deoarece aspectul subiectiv ce o caracterizează se

întâlneşte strict în persoana celui care premeditează (M. Basarab). Starea de provocare a fost considerată fie ca o

circumstanţă ce se poate obiectiviza (L. Biro), fie ca una ce nu poate fi întrunită decât în persoana fiecărui participant,

ca orice emoţie sau tulburare (M. Basarab). Aceeaşi observaţie s-a făcut şi cu privire la prncucidere, la care starea de

tulburare gravă determinată de naştere este personală şi nu se poate răsfrânge asupra participanţilor (V. Paşca).

De asemenea, sunt fapte prevăzute de legea penală, la care autor nu poate fi decât o persoană care are

o anumită calitate (funcţionar public, militar) ori este rudă apropiată sau membru de familie. În măsura în care aceste

calităţi califică subiectul activ al unei infracţiuni determinate, devenind elemente constitutive sau circumstanţiale de

agravare ale infracţiunii, nu mai sunt luate în seamă ca circumstanţe personale, încetează de a mai fi astfel de

circumstanţe, ele se obiectivează, având regimul elementelor constitutive ale infracţiunii în conţinutul tipic sau

agravat al acesteia (I. Pascu). De pildă, dacă o persoană ajută pe autor la săvârşirea infracţiunii de omor sau de viol

asupra unui membru de familie, va răspunde pentru formele agravate ale acestor infracţiuni.

Dacă unul din elementele ce constituie circumstanţe personale este prevăzut expres în norma de

incriminare, ca element de tipicitate, condiţionând conţinutul legal al infracţiunii, el încetează a mai fi o circumstanţă

personală, devenind o circumstanţă reală, legată în mod direct de conţinutul infracţiunii (V. Paşca).

Circumstanţe privitoare la faptă privesc circumstanţele exterioare persoanei autorului sau

participanţilor şi care se referă ori aparţin infracţiunii înseşi. Sunt circumstanţe privitoare la faptă: cauzele

justificative, circumstanţele ce ţin de actul material al infracţiunii, mijloacele folosite, împrejurările de loc şi timp,

rezultatul produs, circumstanţele personale care se obiectivează (I. Pascu).

Sunt circumstanţe reale concomitente: săvârşirea faptei de către trei persoane împreună, prin cruzimi,

prin mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, de un infractor major împreună cu un minor (?),

profitând de starea de vădită vulnerabilitate a victimei (I. Pascu). Într-o altă opinie, în mod unanim este apreciată ca

fiind o circumstanţă personală obiectivizabilă comiterea faptei împreună cu un infractor minor (V. Paşca).

Cunoaşterea sau prevederea participantului pot rezulta, uneori, din însăşi înţelegerea explicită dintre

participanţi anterior comiterii infracţiunii, alteori ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt care au

precedat săvârşirea infracţiunii, precum şi a condiţiilor în care aceasta s-a comis (I. Pascu).

În cazul infracţiunilor praeterintenţionate instigatorul şi complicele răspund dacă trebuiau şi puteau să

prevadă consecinţele mai grave ale faptei săvârşite de autor. Această soluţie se impune deoarece rezultatul mai grav,

cauzat din culpă, constituie – în raport cu infracţiunea de bază la care participanţii au înţeles să contribuie – o

circumstanţă reală (I. Pascu).

10. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii. Noul Cod penal a înlocuit termenul de “faptă” cu cel de

“infracţiune”, deoarece în art. 51 se instituie o cauză de nepedepsire, or numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni se

Page 19: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

19

pune problema ca participantul să nu fie pedepsit; dacă fapta nu constituie infracţiune nu mai putem vorbi de pedeapsă

şi, respectiv, de nepedepsire (I. Pascu). A doua modificare faţă de textul Codului penal din 1968 constă în precizarea

obligaţiei pe care o are de îndeplinit participantul pentru a nu fi pedepsit, în noul Cod penal această obligaţie constând

în împiedicarea consumării infracţiunii înainte de descoperirea acesteia, fie prin denunţarea săvârşirii infracţiunii, fie

prin împiedicarea cu forţe proprii a consumării infracţiunii.

Justificările pentru această soluţie au fost diferite: lipsa intenţiei de a săvârşi infracţiunea, lipsa

pericolului social al faptei sau lipsa voinţei de a continua executarea faptei, pentru a-I da un impuls participantului să

nu finalizaze activitatea infracţională, raţiuni de politică penală.

Participantul poate să îndeplinească obligaţia cerută de lege în timpul executării (cum se prevede în

actualul Cod penal) dar şi după executare, dar mai înainte de a se produce rezultatul, în cazul infracţiunilor materiale

de rezultat (I. Pascu).

Când sunt mai mulţi autori, aceştia n-ar putea să renunţe la infracţiune decât dacă toţi se manifestă în

acest mod, adică împiedică producerea rezultatului ca să beneficieze de impunitate. E o circumatnţă personală.

Împiedicarea trebuie să se producă înainte de descoperirea infracţiunii. Se admite că nu poate fi

asimilată descoperirii cunoaşterea faptei de către anumite persoane care în mod inevitabil trebuie să ştie despre

comiterea ei (victima, instigatorul, complicele) sau care nu ar fi în măsură să o denunţe sau să prevină survenirea

urmărilor (copii mici, alienaţi mintal) precum nici încunoştinţarea cu privire la cele săvârşite făcută de participant

unor persoane chemate să-l ajute să împiedice consumarea infracţiunii (I. Pascu). Participanatul poate beneficia de

dispoziţiile art. 51 C.pen. şi în unele situaţii în care a acţionat după ce autorităţile luaseră cunoştinţă despre săvârşirea

infracţiunii, dacă acestea n-ar fi fost în măsură să împiedice consumarea fără contribuţia participantului la acea

infracţiune sau dacă n-a cunoscut că autorităţile descoperiseră între timp fapta (V. Papadopol, I. Pascu). S-a considerat

că această din urmă aserţiune contravine atât dispoziţiilor art. 30 din Codul penal din 1968 cât şi celor ale art. 51 din

noul Cod penal, care se referă la împiedicarea consumării infracţiunii înainte de descoperirea ei (V. Paşca).

Denunţul făcut la timp, înainte de descoperirea infracţiunii şi care a condus la împiedicarea

consumării acesteia, va atrage pentru participantul denunţător împiedicarea de pedeapsă, chiar dacă datorită

întârzierilor cu care a intervenit autoritatea infracţiunea s-a consumat, fiindcă acţiunea de împiedicare a participantului

putea avea rezultat şi dacă acesta nu s-a produs nu este din vina denunţătorului (I. Pascu). Într-o altă opinie, la fel ca în

cazul împiedicării producerii rezultatului în cazul tentativei perfecte, legiuitorul a prevăzut că împiedicarea

consumării infracţiunii se poate datora acţiunii proprii a participantului sau împiedicarea se poate datora altor

persoane, dacă participantul denunţă înainte de descoperirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi

împiedicată; dacă terţele persoane chemate în ajutor sau autorităţile sesizate de făptuitor nu vor putea împiedica

producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea condiţionează nepedepsirea sa numai de

neproducerea efectivă a rezultatului (V. Paşca). Este greu de crezut că ar putea opera “un transfer” al răspunderii

autorului, prin simpla anunţare a faptei, fără împidicarea efectivă a rezultatului.

11. Participaţia improprie. În Codul penal din 1968 participaţia improprie este reglementată numai

prin raportarea la persoana instigatorului şi a complicelui, ca participanţi, în timp ce noul Cod penal completează

această reglementare prin referire şi la coautor, ca un alt participant la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Această completare se justifică, dar nu în raport cu reglementarea participaţiei potrivit noului Cod penal (după care

coautorii sunt participanţi la infracţiune), ci pentru că în cazul coautoratului de asemenea există mai multe persoane

(care însă săvârşesc nemijlocit fapta) fiecare putând acţiona cu o formă diferită de vinovăţie (I. Pascu). Impropriu

denumit coautorat, această formă de participaţie penală la comiterea aceleiaşi fapte materiale nu însemnă şi comiterea

aceleiaşi infracţiuni, deoarece autorul care acţionează cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru

fapta comisă cu intenţie, pe când autorul care acţionează din culpă, va fi pedepsit pentru o altă infracţiune, săvârşită

din culpă (V. Paşca).

Teoria autorului mediat nu a fost împărtăşită deoarece s-a apreciat că lipsa vinovăţiei executantului

acţiunii nu poate duce la modificarea naturii activităţii instigatorului sau complicelui, care nu se poate converti în act

de executare (G. Antoniu).

Pentru separarea participanţilor infractori de cei neinfractori şi a participaţiei propriuzise de de cea

improprie, instituţia participaţiei a fost definită nu prin referire la entitatea obiectivă, la fenomentul concret, adică la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, aceasta fiind o realitate unică pentru toţi făptuitorii, indiferent dacă

fapta săvârşită în participaţie ar constitui infracţiune pentru autorul acelei fapte sau nu (I. Pascu).

Deşi textul art. 52 alin. 2 din noul Cod penal se referă numai la contribuţia coautorului, instigatorului

sau a complicelui cu intenţie, la infracţiunile comise din culpă, în doctrina penală s-a exprimat opinia că există

Page 20: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

20

participaţie improprie şi când acestea se referă la o infracţiune săvârşită de autor cu intenţie depăşită sau

praeterintenţie (V. Papadopol). În realitate în acest caz suntem în prezenţa participaţiei proprii la infracţiunea

intenţionată şi problema care se pune este în ce fel se răsfrânge rezultatul mai grav produs din culpă asupra

instigatorului sau complicelui (V. Paşca).

Participaţia improprie, modalitatea intenţie-culpă, este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt

incriminate atât atunci când sunt comise cu intenţie cât şi atunci când sunt comise din culpă sau cu praeterintenţie.

Complicitatea în modalitatea intenţie-culpă şi intenţie-lipsă de vinovăţie poate consta doar în acte de

înlesnire sau de ajutor, fiind excluse cazurile de promisiune a tăinuirii sau favorizării (V. Paşca).

Deşi textul art. 52 din noul Cod penal, la fel ca şi art. 1 din Codul penal din 1968, nu prevede expres,

în literatura de specialitate s-a exprimat opinia că prevederile amintite se referă la culpa fără prevedere, opinie

îmbrăţişată de majoritatea autorilor (V. Paşca).

Participaţia în modalitatea intenţie-lipsă de vinovăţie presupune ca autorul să acţioneze fără acea

formă de vinovăţie prevăzută de lege sau în prezenţa unei cauze de neimputabilitate. Neincriminarea faptei comise din

culpă, echivalează practic cu lipsa de vinovăţie a autorului (V. Paşca).

Participaţia improprie se poate manifesta şi împreună cu cea proprie, dacă unii din participanţi

acţionează cu intenţie iar alţii din culpă sau fără vinovăţie (V. Paşca).

VI. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Dispoziţii generale

Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice. Spre deosebire de Codul penal din 1968, în care

condiţiile privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice sunt dispersate în titluri diferite, în noul Cod penal

toate dispoziţiile care reglementează această răspundere sunt grupate într-un singur titlu.

Cu privire la modul în care se justifică răspunderea penală a persoanei morale se confruntă teza

răspunderii primare (prin ricoşeu), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice este o răspundere indirectă,

pentru fapta altuia, iar răspunderea persoanei morale nu poate fi angajată decât dacă a fost identificat individul care a

comis fapta ilicită, în persoana căruia se analizează existenţa vinovăţiei (consacrată în C.pen. din 1936) şi teza

răspunderii directe (primare), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei morale este o răspundere pentru fapta

proprie (consacrată de cele mai multe legislaţii europene) (M. K. Guiu).

În Expunerea de motive ale noului Cod penal se arată că legiuitorul a optat pentru modelul de

răspundere directă a persoanei juridice, iar răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană

fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 135) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentanţilor

acesteia.

În doctrină s-a susţinut că expresia “cu excepţia statului şi a autorităţilor publice”, din art. 135 alin 1

din noul Cod penal (inspirată din legislaţia franceză) ar trebui înlăturată, deoarece este în evidentă discordanţă cu

concepţia pe care o consacră acest cod, care nu cuprinde nicio excepţie de la regula că persoana juridică răspunde

penal; cel mult, ţinând seama de dispoziţia din alin. 2 al art. 135 din noul Cod penal, se poate spune că răspunderea

penală a persoanei juridice suportă unele nuanţări în cazul instituţiilor publice (M.K. Guiu). Soluţia excluderii

răspunderii penale a statului sau a instituţiilor publice se întemeiază pe argumentul că statul având monopolul

dreptului de a pedepsi, nu se poate pedepsi pe sine însuşi (J. Pradel).

Cele mai multe legislaţii condiţionează răspunderea penală a persoanei juridice atât de o legătură

personală (in personam), cât şi de o legătură obiectivă (in rem) între făptuitor şi persoana juridică (de pildă, în Olanda,

infracţiunea poate atrage răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă s-a săvârşit de către un prepus al

persoanei juridice şi numai dacă ea are legătură cu obiectul social), în timp ce alte legislaţii par să condiţioneze

răspunderea penală a persoanei juridice de două circumstanţe personale (de pildă Codul penal francez pretinde, pe de

o parte, ca infracţiunea să fi fost comisă de un organ sau reprezentant al persoanei morale, iar, pe de altă parte, să fi

fost comisă “pe seama” persoanei morale). Pornind de la aceste modele şi observând, totodată, că există o anumită

identitate între legătura personală şi cea obiectivă, legiuitorul român a decis să renunţe la cerinţa legăturii personale şi

să condiţioneze răspunderea penală a persoanei juridice exclusiv de existenţa unei legături reale, obiective, între

persoana juridică şi infracţiunea ce I se impută – ceea ce reprezintă soluţia cea mai raţională, deoerece permite

legiuitorului să fixeze în limite mult mai precise sfera infracţiunilor ce pot fi imputate persoanei juridice (M.K. Guiu).

Page 21: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

21

Art. 135 alin. 1 din noul Cod penal prevede că “Persoana juridică (…) răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în

realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei jurdice”.

Trebuie să existe o conexiune între infracţiunea săvârşită şi activitatea persoanei juridice, conexiune

ce derivă fie din realizarea obiectului de activitate al acesteia , fie din interesul urmărit, care trebuie să profite

persoanei juridice, fie fapta să fie săvârşită în numele persoanei juridice de către persoanele care pot acţiona legal şi

statutar în numele acesteia; această conexiune trebuie dovedită de către organele de urmărire penală, persoana juridică

beneficiind, ca şi persoana fizică, de prezumţia de nevinovăţie (V. Paşca). S-au exprimat însă şi opinii contrare (G.

Dimofte, C. Rus).

În ceea ce priveşte organele de conducere, acestea sunt atât organele statutare, cât şi persoanele care

exercită conducerea de facto a persoanei juridice (V. Paşca). Se consideră că răspunderea persoanei juridice nu ar

putea fi antrenată dacă aceasta face dovada că a luat măsuri rezonabile de supraveghere a activităţilor angajaţilor săi

pentru a evita comiterea unor fapte ilicite (G. Dimofte, C. Rus).

Textul art. 135 alin. 3 din noul Cod penal, inspirat din Codul penal francez, ar consacra, într-o opinie,

regula cumulului de răspunderi, impunând ca răspunderea penală a persoanei juridice să se cumuleze cu răspunderea

penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte, iar într-o altă opinie un atare text consacră

regula răspunderii penale independente şi exclusive a persoanei juridice (M.K. Guiu).

Datorită interconexiunilor care există între răspunderea persoanei juridice şi răspunderea persoanei

fizice care a săvârşit infracţiunea şi persoana juridică răspunde în aceeaşi calitate ca şi agentul său, respectiv ca autor,

instigator sau complice, fără ca legătura dintre persoana juridică şi persoana fizică să poată fi caracterizată ca fiind

coautorat. Cauzele justificative şi cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei persoanei fizice profită şi

persoanei juridice (V. Paşca).

Pedepsele aplicabile persoanei juridice. Pedeapsa principală este în continuare amenda, iar ca

pedeapsă complementară s-a introdus în plus “plasarea sub supraveghere” (art. 136 alin. 3 lit. e din noul Cod penal).

Spre deosebire de pedeapsa amenzii, care poate fi aplicată singură, pedepsele complementare nu pot

fi pronunţate sau aplicate decât alături de pedeapsa amenzii.

Stabilirea amenzii pentru persoana juridică. Spre deosebire de Codul penal din 1968, care

stabileşte limite de pedeapsă, în noul Cod penal se stabileşte pedeapsa amenzii prin sistemul zilelor-amendă. Aceasta

presupune, ca şi în cazul stabilirii pedepsei amenzii pentru persoanele fizice, mai întâi stabilirea numărului zilelor-

amendă, între minimul de 30 de zile şi maximul de 600 de zile, apoi stabilirea sumei corespunzătoare unei zile

amendă, între minimul de 100 de lei şi maximul de 5000 de lei şi în final stabilirea cuantumului amenzii, prin

înmulţirea numărului de zile-amendă cu suma stabilită pentru o zi-amendă.

Potrivit art. 137 alin. 5 din noul Cod penal, în cazul în care, prin săvârşirea infracţiunii, persoana

juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor amendă se pot majora cu o treime, fără

a depăşi maximul general al amenzii. În doctrină s-a susţinut că acest articol stabileşte o circumstanţă agravantă

legală, aplicabilă exclusiv persoanei juridice (M.K. Guiu).

Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice. Pedepsele

complementare aplicabile persoanei juridice se pot cumula, iar executarea acestora începe după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare.

Dizolvarea persoanei juridice. În jurisprudenţă s-a considerat că este suficient, pentru aplicarea

acestei pedepse complementare, ca realizarea planului delictuos să fi constituit unul din motivele care au determinat

înfiinţarea persoanei juridice, în timp ce în doctrină (F. Desportes, F. Le Gunehec) predomină părerea că ar fi necesar

ca realizarea planului delictuos să fi constituit motivul principal care a determinat înfiinţarea persoanei juridice (M.K.

Guiu).

De asemenea, s-au exprimat opinii diferite, în legătură cu faptul dacă este sau nu necesar ca planul

delictuos să fi fost cunoscut şi împărtăşit de toţi fondatorii persoanei juridice (în sens afirmativ, J.Pradel). O altă

problemă este aceea dacă asociaţii vor răspunde sau nu pentru asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni (în sens

afirmativ, F. Streteanu şi M.K. Guiu).

În tăcerea legii s-a considerat că în noul Cod penal pedeapsa complementară a dizolvării persoanei

juridice poate fi atrasă chiar de săvârşirea unor infracţiuni de mică gravitate, cum ar fi de pildă falsul material în

înscrisuri oficiale (M.K. Guiu).

Page 22: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

22

Potrivit art. 139 alin. 2 din noul Cod penal, în caz de neexecutare cu rea credinţă a uneia din

pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lir. b)-e) din noul Cod penal, instanţa va dispune dizolvarea

persoanei juridice. Doctrina a considerat că în acest caz dizolvarea încetează de a mai fi o pedeapsă complementară şi

devine o pedeapsă principală, de sine stătătoare, ceea ce nesocoteşte dispoziţia din art. 136 alin. 2 potrivit căreia,

pentru persoana juridică, singura pedeapsă principală este amenda (M.K. Guiu).

Suspendarea activităţii persoanei juridice. Cu privire la condiţiile de aplicare a pedepsei

complementare a suspendării activităţii, art. 140 alin. 1 face o singură precizare, anume aceea ca infracţiunea să fi fost

săvârşită în realizarea activităţii a cărei suspendare dispune, ceea ce înseamnă că textul instituie cerinţa ca fapta pentru

care se aplică această pedeapsă să aibă legătură cu obiectul social; totuşi această cerinţă nu poate fi analizată ca o

condiţie specială de aplicare a pedepsei complementare a suspendării activităţii, din moment ce potrivit prevederilor

art. 135 alin. 1 ea reprezintă o condiţie comună de existenţă a infracţiunilor de corporaţie (M.K. Guiu).

S-a observat că în ceea ce priveşte durata durata susppendării, acelaşi text prevede o durată maximă

de 3 luni, ceea ce contravine prevederilor art. 136 alin. 3 lit. b din noul Cod penal, potrivit cărora limitele generale

(care nu pot fi depăşite) ale pedepsei suspendării activităţii sunt de minimum 3 luni şi de maxim 3 ani (M.K. Guiu).

Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice. Aceste pedepse

complementare nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor

religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, precum şi persoanelor juridice din domeniul

presei. În doctrină s-a susţinut că raţiunea excluderii acestor persoane juridice de la aplicarea celor două pedepse

complementare este dificil de precizat, atâta vreme cât intră în această categorie nu numai statul şi unităţile

administrativ-teritoriale, dar şi alte persoane juridice, chiar constituite din fonduri private (M.K. Guiu).

Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Pedeapsa complementară a închiderii unor

puncte de lucru se poate aplica numai persoanelor juridice cu scop lucrativ şi numai cu privire la punctele de lucru în

care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

S-a remarcat că, fiind formulat în termeni imperativi, textul art. 142 lasă să se înţeleagă că aplicarea

pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ar fi întotdeauna obligatorie, ceea ce este discutabil faţă de

prevederile art. 138, după care aplicarea pedepselor complementare este facultativă (M.K. Guiu).

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice. În doctrină s-a susţinut că aplicarea

acestei pedepse complementare nu împiedică persoana juridică să participa la procedurile de atribuire a unui contract

de concesiune de lucrări publice, ceea ce este foarte greu de înţeles (M.K. Guiu).

Este controversat conţinutul noţiunii de participare “indirectă” la procedura de achiziţie publică. Într-

o opinie s-a susţinut că textul ar avea în vedere exclusiv simulaţia prin interpunerea de persoane, iar nu şi cazul în care

persoana juridică condamnată ar beneficia, în calitate de subcontractant, de pe urma unui contract de achiziţie publică

încheiat de o altă persoană juridică (F. Streteanu). Într-o altă opinie se consideră că interdicţia priveşte şi acest din

urmă caz, având în vedere că raţiunea unei asemenea pedepse nu poate fi decât aceea de a interzice accesul persoanei

juridice la fondurile publice (M.K. Guiu).

Interdicţia priveşte doar dreptul de a obţine în viitor, pe durata pedepsei, un contract de achiziţie

publică; altfel spus aplicarea pedepsei interzicerii de a partcicipa la procedurile de achiziţii publice nu poate avea

drept efect rezilierea unui asemenea contract, pe care persoana juridică l-a încheiat anterior condamnării sale la

această pedeapsă (F. Streteanu, M.K. Guiu).

Plasarea sub supraveghere judiciară. A fost criticată limitarea textului la activitatea “ce a ocazionat

săvârşirea infracţiunii” a fost criticată, deoarece nu este posibilă o delimitare precisă a unei activităţi de alta, din

moment ce activitatea principală a oricărei persoane juridice se întrepătrunde cu alte activităţi conexe (M.K. Guiu). De

asemenea textul a fost criticat deoarece lasă nelămurită chestiunea, care era esenţială, de a şti cărei persoane îi revine

obligaţia de a stabili acel program de măsuri: instanţei, administratorului judiciar ori persoanei juridice condamnate; s-

a considerat că aceata ar trebui să revină persoanei juridice condamnate, urmând ca ea să supună propriului program

controlului mandatului judiciar (M.K. Guiu).

Din moment ce înlocuirea pedepsei survine pentru o faptă subsecventă condamnării şi din moment ce

noua faptă atrage o nouă pedeapsă, mult mai gravă, înseamnă că vorbim nu de o normă penală generală, ci de o normă

de incriminare, care trebuie să-şi găsească loc în partea specială a Codului penal, iar nu în partea lui generală (M.K.

Guiu).

Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. Această pedeapsă are corespondent în

dispoziţiile art. 717 din Codul penal din 1968, care are un conţinut identic.

Textul din Codul penal francez stabileşte regula că, prin afişarea sau difuzarea hotărârii, nu poate fi

dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul când aceasta sau reprezentantul ei legal şi-a dat acordul, în acest sens. În

Page 23: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

23

schimb, art. 145 alin. 2 din noul Cod penal român stabileşte regula că prin afişarea sau difuzarea hotărârii de

condamnare “nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane” – ceea ce înseamnă că, în legislaţia noastră, nu numai

identitatea victimei, dar nici identitatea persoanei sau persoanelor fizice care au săvârşit infracţiunea n-ar putea fi

dezvăluită, ceea ce este imposibil de justificat (M.K. Guiu). Trebuie precizat că noul Cod penal prevede ca pedeapsă

complementară distinctă pentru persoanele fizice condamnate, publicarea hotărârii de condamnare, fapt care ar putea

justifica dispoziţia din art. 145 alin. 2 din noul Cod penal.

În baza art. 145 alin. 4 din noul Cod penal, instanţa trebuie să stabilească dacă publicarea extrasului

din hotărâre se va face prin presa scrisă (în Monitorul Oficial, în ziare sau în alte publicaţii), prin cea audiovizuală (la

un post de radio sau de televiziune) ori prin alte mijloace audiovizuale (de exemplu, se publică pe Internet); în Franţa,

Curtea de Casaţie a decis (Crim. 13 mai 1997) că reprezintă o violare a principiului legalităţii faptul că instanţa de

apel a ordonat atât afişarea hotărârii de condamnare, cât şi publicarea ei în presă, din moment ce textul art. 135-35

prevede afişarea “sau” difizarea hotărârii de condamnare, soluţia fiind considerată legală în doctrina noastră (M.K.

Guiu).

Dispoziţii comune

Recidiva în cazul persoanei juridice. Ca şi în cazul recidivei pentru persoanele fizice, se

menţionează în definiţia recidivei pentru persoanele juridice condiţia ca noua infracţiune să fi fost săvârşită “după

rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare”, deoarece legiuitorul noului Cod penal a

considerat că, spre deosebire de dezincriminare şi amnistie, reabilitarea şi împlinirea termenului de reabilitare ar

reprezenta nişte simple limite de timp, până la care se poate săvârşi noua infracţiune. S-a considerat că aceasta

constituie o eroare, deoarece termenul limită până la care se poate săvârşi noua infracţiune poate fi marcat şi de

intervenţia dezincriminării sau a amnistiei, cât şi pentru că dezincriminarea, amnistia sau reabilitarea (inclusiv

împlinirea termenului de reabilitare) reprezintă, toate, cauze de excludere a recidivei şi, mai exact, cauze de

inexistenţă a primului termen al recidivei (M.K. Guiu).

În ce priveşte tratamentul penal al recidivei, recidiva constituie o cauză de agravare obligatorie a

pedepsei principale care se aplică persoanei juridice, limitele de pedeapsă majorându-se cu jumătate. S-a considerat că

prin această reglementare instanţa ar fi privată de dreptul său de a individualiza pedeapsa şi nu se vede care mai este

utilitatea stabilirii unor criterii de individualizare a răspunderii penale, pentru aceste persoane (M.K. Guiu).

În cazul în care pedeapsa anterioară a amenzii nu a fost executată (situaţia similară recidivei

postcondamnatorii din cazul persoanei fizice), se aplică sistemul cumulului aritmetic al pedepselor.

Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice nu mai sunt limitate la cazul

pluralităţii de infracţiuni, ci devin incidente în toate cazurile în care instanţa reţine existenţa unor stări de atenuare a

pedepsei sau a unor circumstanţe atenuante ca şi în toate situaţiile în care instanţa reţine existenţa unor stări de

agravare a pedepsei sau a unor circumstanţe agravante (M.K. Guiu).

S-a susţinut că dispoziţiile art. 147 alin. 1 din noul Cod penal incită în fond la săvârşirea de cât mai

multe infracţiuni, din moment ce, pentru persoana juridică, tratamentul penal este mai blând în caz de concurs de

infracţiuni sau de intervenţie a altor cauze de agravare răspunderii; acest articol omite că în obiectul său de

reglementare intră, pe lângă cauzele de atenuare şi cauzele de agravare a pedepsei (altele decât recidiva), astfel că el

impune, pentru toate aceste cauze, un unic regim sancţionator, anume “regimul amenzii prevăzut de lege pentru

persoana fizică” (M.K. Guiu).

S-a mai susţinut că regulile din art. 147 alin. 2 din noul Cod penal nu se pot aplica, pentru simplul

motiv că nici în lege şi nici în doctrină nu există o clasificare a pedepselor complementare, fie ea după natura ori

conţinutul acestora, fie după vreun alt criteriu (M.K. Guiu).

Prescripţia răspunderii penale a fost considerată o instituţie neclară, fiind de fapt vorba de o

prescripţie a acţiunii penale, care ar trebui reglementată în Codul de procedură penală (M.K. Guiu).

Prescripţia executării pedepsei curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Criteriul distincţiei între întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei este incert. La originea

acestei distincţii a stat, se pare, ideea că ar trebui să separăm situaţiile în care imposibilitatea de a acţiona în care se

află titularul dreptului se datorează unor cauze obiective (cauze de “suspendare”) de situaţiile în care imposibilitatea

titularului dreptului de a acţiona se datorează unei fapte ilicite a aceluia căruia îi revine obligaţia corelativă (cauze de

“întrerupere”), nevoia acestei separări fiind discutabilă (M.K. Guiu).

Noul Cod penal introduce o nouă cauză de întrerupere, constând în înlocuirea obligaţiei de plată a

amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, deşi schimbarea modalităţii de

Page 24: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

24

executare a pedepsei nu poate fi, nici ea, analizată ca o situaţie de imposibilitate în care s-ar afla organele statului de a

pune în executare pedeapsa (M.K. Guiu).

Este considerată discutabilă dispoziţia din art. 149 alin. 2 din noul Cod penal, deoarece neavând

autonomie, pedepsele complementare ar trebui să urmeze soarta pedepsei principale şi ar trebui să se prescrie odată cu

pedeapsa amenzii; pe de altă parte o reglementare care tinde să confere autonomie pedepselor complementare riscă să

transforme aceste pedepse din pedepse secundare în pedepse principale, cu consecinţa că nu se mai pot cumula decât

nesocotind principiul unicităţii pedepsei, înscris în art. 4 din Protocolul adiţional nr 7 la Convenţia europeană a

drepturilor omului (M.K. Guiu). Acest ultim text invocat nu exclude posibilitatea aplicării a două pedepse principale

pentru aceeaşi infracţiune, soluţie adoptată de noul Cod penal şi în alte cazuri.

Din moment ce, potrivit art. 138 alin. 4 din noul Cod penal, executarea pedepselor complementare începe la

data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, stabilirea unui moment ulterior acestei date, echivalează cu

instituirea unei cauze sui generis de suspendare a prescripţiei, care, spre deosebire de celelalte cauze de suspendare,

nu se mai justifică prin imposibilitatea titularului dreptului de a acţiona (M.K. Guiu).

Reabilitarea persoanei juridice operează de drept, dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa

amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio

infracţiune.

Profesorul Dongoroz arăta că reabilitarea constituie “un mijloc legal de înlăturare a pedepselor

complementare” şi a consecinţelor perpetue ale condamnării, oar, dacă se porneşte de la această premisă, nu se poate

institui ca o condiţie a reabilitării cerinţa ca pedepsele complementare să fi fost executate ori considerate ca executate

(M.K.Guiu).

Efectele comasării şi divizării persoanei juridice. Stabilind regula transmiterii răspunderii penale de la

persoana juridică dispărută la persoana juridică succesoare, acest text contravine vechii reguli potrivit căreia moartea

infractorului înlătură răspunderea penală (împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii penale) – fiindcă

încetarea persoanei juridice are, în drept, aceeaşi semnificaţie ca şi moartea individului (M.K. Guiu). Se nesocoteşte

funcţiile retributivă şi de prevenţie ale pedepsei, în virtutea cărora a fost formulat principiul Nulla poena sine culpa

(B. Bouloc).

În Franţa, Curtea de Casaţie s-a pronunţat expres, în sensul că societatea absorbantă sau rezultată prin fuziune

nu răspunde penal pentru infracţiunile comise de persoanele juridice absorbite sau care au fuzionat (Crim. 20 iunie

2000).

Art. 151 din noul Cod penal nu arată cum se stabileşte pedeapsa în sarcina persoanei sau persoanelor juridice

succesoare, ci se mulţumeşte să prevadă, în aliniatul 2 că, la individualizarea pedepsei se ţine seama de cifra de

afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi de partea

din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune (M.K. Guiu).

Nu s—ar putea admite o răspundere penală a aşa-numitelor societăţi create de fapt sau a asociaţiilor în

participaţie, fiindcă o societate fără personalitate juridică nu reprezintă un subiect de drept de sine stătător şi, în

consecinţă, răspunderea care intervine nu poate fi decât o răspundere personală a acelora care au săvârşit infracţiunea

(M.K. Guiu).

VII. PEDEPSELE

Pedepsele principale

1. Este de necontestat faptul că în dreptul penal fundamentul pedepsei, justificarea ei nu poate fi decât

apărarea socială (V. Dongoroz).

Pedepsele principale. O primă deosebire faţă de legea penală în vigoare o constituie renunţarea de

către noul Cod penal la un capitol distinct “Dispoziţii generale” care să cuprindă definiţia pedepsei şi a scopului

acesteia. Noul legiuitor a avut în vedere că o atare dispoziţie este mai mult proclamativă, o declaraţie de principiu care

şi-ar avea locul mai potrivit în lucrările de doctrină decât în legislaţie. Pe de altă parte, s-a ţinut cont că textul în

discuţie (art. 52 din C.pen. din 1968) putea da naştere la controverse, deoarece concepea pedeapsa ca având o dublă

esenţă: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare, în contradicţie cu părerea unanimă a specialiştilor după care

pedeapsa nu poate fi decât un rău, o măsură de constrângere; eventuala reeducare a celui condamnat, ca şi prevenirea

generală şi specială realizându-se ca o consecinţă a constrângerii sau a ameninţării cu constrângerea (Ş. Daneş).

Page 25: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

25

Art. 53 din noul C.pen. cuprinde o enumerare limitativă a pedepselor principale: detenţiunea pe viaţă,

închisoarea şi amenda, fără a le arăta în acelaşi loc şi limitele generale ale acestora. Acestea vor fi arătate odată cu

descrierea conţinutului fiecărei categorii de pedepse. S-a susţinut în doctrină că regimul detenţiunii şi regimul

închisorii au în vedere conţinutul acestor pedepse şi modul lor de executare, nu şi limitele de pedeapsă ce

caracterizează pedeapsa respectivă; ceea ce caracterizează pedepsele principale nu este numai denumirea lor, ci şi

durata lor, sau cuantumul, în cazul amenzii (Ş. Daneş). În ciuda discuţiilor şi sugestiilor din doctrină, de lărgire a

sferei pedepselor principale, pentru a oferi organelor represive posibilităţi mai mari de adaptare a pedepsei gravităţii

faptelor comise, împrejurărilor în care acestea s-au săvârşit şi a trăsăturilor care particularizează persoana

infractorului, noul legiuitor prevede ca pedepse principale detenţiunea pe viaţă şi închisoarea, preluate identic din

Codul penal în vigoare, iar amenda penală s-a stabilit după un sistem nou, acela al zilelor-amendă.

Cuvântul pedeapsă s-a transmis de la romani, care denumeau sancţiunea penală “poena”. Cuvântul are

însă o origine şi mai veche, deoarece romanii l-au preluat de la greci, “poini”, iar aceştia din limba sanscrită –

“koena”, care înseamnă “verificare”, “socotire” (Ş. Daneş).

2. Pedeapsa accesorie este prevăzută în noul Cod penal după pedepsele principale, adică în ordinea

în care acestea urmează să fie executate. Această sistematizare subliniază mai bine faptul că această categorie de

pedepse însoţeşte pedeapsa principală privativă de libertate, chiar dacă nu întotdeauna durata pedepsei accesorii este

identică cu durata pedepsei principale privative de libertate. Dacă numai în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă

interzicerea unor drepturi este de drept înseamnă că pedeapsa accesorie este modificată în esenţă şi ar trebui să

distingem între pedepse accesorii care operează de drept şi pedepse accesorii care operează facultativ, ipoteză în care

nu s-ar mai putea numi accesorie, adică strânsă legată de pedeapsa principală privativă de libertate (Ş. Daneş).

O abatere de la regula că pedeapsa accesorie urmează soarta pedepsei principale, o constituie

dispoziţia art. 65 alin. 4 din noul C.pen., din care pare a rezulta că interzicerea unuia din drepturile de la art. 65 alin. 2

şi art. 66 alin. 1 lit. c, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, începe nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare, ci de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată. Această

dispoziţie constituie şi o abatere de la regula că pedeapsa accesorie nu poate să existe decât concomitent cu pedeapsa

principală, deoarece pedeapsa accesorie prevăzută la art. 65 alin. 2 lit. c din noul C.pen. (dreptul străinului de a se afla

pe teritoriul României) se pune în executare de la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca

executată. De asemenea se poate susţine că aceste dispoziţii constituie o abatere şi de la regula că aplicarea pedepsei

accesorii derivă automat din pedeapsa principală, deoarece această pedeapsă accesorie derivă dintr-o altă realitate, pe

care ar trebui să o aibă în vedere organul de aplicare a legii (Ş. Daneş).

Se consideră că încălcarea obligaţiei de a se abţine de la efectuarea vreunui act care implică

exercitarea vreunuia din drepturile interzise, ar putea constitui infracţiunea de uzurpare a calităţii oficiale sau

infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi sau infracţiunea de fals în declaraţii, după caz (Ş.

Daneş).

Omisiunea de a se face menţiune despre pedeapsa accesorie în hotărârea de condamnare constituie o

simpă eroare materială, fiindcă pedeapsa accesorie operează în baza legii, iar nu în temeiul unei intervenţii a organului

de aplicare a legii; ca urmare, îndreptarea unei asemenea omisiuni se poate face pe căi procedurale şi nu în baza unei

hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească ierarhic superioară (Ş. Daneş).

Practica judiciară a decis că de vreme ce legea prevede interzicerea dreptului de a exercita profesia şi

nu o anumită specializare în cadrul profesiei, este ilegală interzicerea specializării de medic chirurg, în loc de

interzicerea profesiei de medic (T.S., dec. nr. 164/194).

3. Pedepsele complementare nu au caracter de sine stătător, ele acţionând numai alăturat unor

pedepse principale privative de libertate de o anumită gravitate.

Noul cod penal lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă

complementară şi extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora (V. Paşca). Acesta conţine o

pedeapsă complementară nouă, anume publicarea hotărârii de condamnare (care era prezentă în Codul penal de la

1936), iar durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este de la 1 la 5 ani, spre deosebire de

Codul penal în vigoare care prevede o durată de la 1 la 10 ani.

Aplicarea pedepsei complementare are ca scop completarea pedepsei principale privative de libertate

şi ca atare, nu poate fi niciodată aplicată singură. Îşi are justificarea în faptul că de multe ori pedeapsa principală,

datorită caracterului infracţiunii săvârşite sau a trăsăturilor proprii persoanei infractorului, apare ca insuficientă pentru

atingerea scopului urmărit prin pedeapsă. Are un conţinut variabil şi divizibil, poate fi uşor individualizată în raport cu

nevoile de reeducare a infractorului, contribuind la o mai justă individualizare a pedepselor (Ş. Daneş).

Page 26: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

26

Spre deosebire de Codul penal din 1968, în noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală este amenda sau închisoarea, indiferent de durata

pedepsei închisorii prevăzute de lege. În cazul în care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare şi nu după terminarea duratei de suspendare a executării pedepsei închisorii.

Noul Cod penal nu conţine un text care să prevadă explicit faptul că pedepsele complementare nu se

aplică minorului, această concluzie rezultă însă din art. 133, unde se precizează că măsurile educative – prin măsuri

educative se înţelege potrivit legii noi, atât cele neprivative de libertate, cât şi cele privative de libertate – nu atrag

interdicţii, decăderi sau incapacităţi. Ar fi fost mai bine să se reproducă textul art. 109 alin. 3 din legea penală în

vigoare, spre a se evita unele eventuale interpretări greşite în activitatea instanţelor judecătoreşti (Ş.Daneş).

4. Regimul detenţiunii pe viaţă. Noul Cod penal se deosebeşte de Codul penal în vigoare prin faptul

că înainte de a se referi la regimul de executare, defineşte conţinutul pedepsei detenţiunii pe viaţă ca privare de

libertate perpetuă a unei persoane. Gravitatea detenţiunii pe viaţă, ca şi a altor pedepse privative de libertate, se

exprimă însă nu numai prin durata lor, dar şi prin condiţiile sau prin regimul lor de executare. Sub acest aspect, noul

Cod penal prevede că pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în

secţii speciale ale celorlalte penitenciare (B. Bulai).

Odată fixată asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă, activitatea instanţei ia sfârşit în ceea ce priveşte

individualizarea pedepsei principale, având în vedere că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor

drepturi nu poate fi pronunţată pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci numai pe lângă pedeapsa alternativă a

închisorii (B. Bulai).

5. Neaplicarea detenţiunii pe viaţă, este un mijloc de individualizare legală a pedepsei, pe care

instanţa este obligată să-l folosească în procesul penal, ce subliniază umanismul politicii penale a legiuitorului, văzând

în pedeapsă un mijloc de îndreptare a condamnatului, iar nu un scop în sine (B. Bulai). S-a majorat vârsta la care

operează această instituţie, de la 60 la 65 de ani, precum şi cuantumul pedepsei închisorii care se aplică în acest caz,

de la 25 la 30 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.

6. Înlocuirea detenţiunii pe viaţă este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, deoarece

hotărârea instanţei cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege condamnatului este

hotărâtoare pentru luarea acestei măsuri, iar instanţa este suverană în această apreciere (B. Bulai).

Reglementarea se deosebeşte de cea din Codul penal din 1968 în primul rând prin modificarea vîrstei

condamnatului de la 60 la 65 de ani şi a pedepsei închisorii ce se aplică în acest caz, de la 25 la 30 de ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. În al doilea rând, în timp ce Codul penal din 1968 prevede

că simpla constatare a îndeplinirii vârstei de 60 de ani de către condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe care o

execută, determină, fără alte condiţii, înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii de 25 de ani, noul Cod penal prevede

că, prin înplinirea de către condamnat a vârstei de 65 de ani devine numai posibilă înlocuirea pedepsei detenţiunii pe

viaţă, instanţa dispunând aceasta numai dacă a constatat că cel condamnat a avut într-adevăr o bună conduită pe toată

durata executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, că şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare sau a făcut dovada că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească şi că a făcut progrese constante şi

evidente în vedere reintegrării sociale (B. Bulai).

În doctrină s-a susţinut că aceste modificări pot pune din nou problema constituţionalităţii pedepsei

detenţiunii pe viaţă deoarece au un caracter discriminatoriu. Astfel, inculpaţii care au împlinit vârsta de 65 de ani până

la data pronunţării hotărârii de condamnare beneficiază în mod obligatoriu de înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

cu pedeapsa închisorii de timp de 30 de ani şi pedeapsa complementară, în schimb pentru inculpaţii care împlinesc 65

de ani în timpul executării pedepsei , pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de

30 de ani şi pedeapsa complementară numai condiţionat, ei având doar o vocaţie la înlocuirea pedepsei (V. Paşca).

În acest caz, ca şi în cazul neaplicării detenţiunii pe viaţă, perioada de detenţie executată se consideră

ca parte executată din pedeapsa închisorii.

7. Regimul închisorii conţine atât cuantumul general al pedepsei închisorii, de la 15 zile la 30 de ani,

ci şi definiţia pedepsei închisorii, care constituie o privare de libertate pe durată determinată.

Perioada în care condamnatul s-a aflat în stare de arest preventiv se deduce din pedeapsa amenzii, în

cazul în care instanţa va aplica inculpatului numai pedeapsa amenzii. Dacă pedeapsa amenzii este însă aplicată

cumulată cu pedeapsa închisorii, durata arestului preventiv se deduce din pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa

închisorii (V. Paşca).

Page 27: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

27

8. Stabilirea amenzii se face, spre deosebire de Codul penal din 1968, printr-un sistem nou, denumit

sistemul zilelor-amendă, care se regăseşte şi în legislaţiile finlandeză, suedeză, germană, austriacă ş.a. Potrivit acestui

sistem amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei sume de bani ci sub forma unui număr de zile amendă, iar

suma corespunzătoare unei zile amendă urmează a fi stabilită de instanţă între anumite limite prevăzute de lege. S-a

observat contradicţia existentă între noul Cod penal, care prevede pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă şi

dispoziţiile din legile speciale, care prevăd amenda sub forma sumelor de bani, fiind necesar ca prin legea de punere

în aplicare a noului Cod penal să se prevadă modul în care pedeapsa amenzii din legile speciale poate fi convertită în

pedeapsă sub forma zilelor-amendă (B. Bulai).

În art. 61 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit

obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru

aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor amendă se pot majora cu o treime. S-a observat în doctrină că,

după această majorare, se poate atinge în anumite cazuri maximul general al zilelor-amendă, fără însă a-l depăşi, dar

acest lucru nu înseamnă că, printr-o lege specială, nu s-ar putea prevedea un maxim special al zilelor amendă care să

depăşească maximul general, deşi acest lucru se apreciază că nu este recomandabil (B. Bulai). E discutabil acest punct

de vedere, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. 3 din noul Cod penal.

Noul Cod penal foloseşte două elemente pentru determinarea cuantumului amenzii şi anume: numărul

zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care

numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei şi valoarea unei zile-amendă

ce se determină ţinând seama de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de

persoanele aflate în grija sa (V. Paşca).

9. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii este o dispoziţie care nu se regăseşte în Codul penal

din 1968, dar care a existat în Codul penal din 1936, justificându-se renunţarea la ea prin aceea că aplicarea amenzii

cumulativ cu pedeapsa închisorii constituie o pedeapsă excesivă şi nejustificată sub raportul politicii penale. Noul Cod

penal reintroduce, după modelul Codului penal francez din 1994, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă

pedeapsa închisorii, însă numai în cazul infracţiunilor prin săvârşirea cărora s-a urmărit obţinerea unui folos

patrimonial. S-a considerat necesar să se pună la dispoziţia instanţei un mijloc adecvat de reacţie antiinfracţională şi

de combatere mai eficientă a aşa-numitei criminalităţi achizitive, a infracţiunilor comise în scop de înavuţire (B.

Bulai).

Potrivit art. 62 alin. 2 din noul Cod penal, limitele speciale ale zilelor-amendă, prevăzute în art. 61

alin. 4 lit. b şi c se determină, în acest caz, în raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi

reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepsei.

Întrucât aplicarea amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii reprezintă un caz special de

individualizare a pedepsei, destinat să combată un anumit gen de criminalitate, caracterizată prin scopul obţinerii de

către infractor a unui folos patrimonial prin săvârşirea infracţiunii, legiuitorul prevede că, la stabilirea cuantumului

sumei corespunzătoare unei zile-amendă, de care depinde cuantumul amenzii, instanţa trebuie să ţină seama de

valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit de infractor (B. Bulai).

10. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, spre deosebire de Codul penal din 1968,

este obligatorie în noul Cod penal, în cazul în care persoana condamnată, cu rea credinţă, nu execută pedeapsa

amenzii, în tot sau în parte.

În cazul unei neexecutări parţiale, instanţa trebuie să stabilească în mod corect numărul de zile

amendă neexecutate, raportându-se la cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă stabilit anterior. În cazul

unei amenzi aplicate pe lângă pedeapsa închisorii, zilele de închisoare care înlocuiesc pedeapsa amenzii se adaugă la

pedeapsa închisorii, având în vedere că pedeapsa amenzii a fost aplicată cumulativ cu pedeapsa închisorii, ca

pedeapsă corespunzătoare unei infracţiuni săvârşite cu scopul obţinerii unui folos patrimonial (B. Bulai).

În cazul neexecutării amenzii cu rea credinţă, se trece mai întâi la executarea silită a condamnatului şi

dacă nici în acest fel nu se poate obţine contravaloarea amenzii, din cauza relei credinţe a condamnatului, care şi-a

diminuat patrimoniul ori a înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanţa procedează la înlocuirea pedepsei

amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea iniţială de condamnare în

zile de închisoare. În felul acesta dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii

cu înschisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de incriminare (V. Paşca).

11. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii

nu este prevăzută şi în Codul penal din 1968, fiind reglementată detaliat în art. 64 din noul Cod penal. Aceasta

operează numai în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată din motive neimputabile.

Page 28: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

28

În art. 64 alin 6 din noul Cod penal se prevede înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate din motive

neimputabile cu pedeapsa închisorii, în cazul în care condamnatul nu-şi dă consimţământul la executarea pedepsei

amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În doctrină a fost criticată această dispoziţie,

deoarece asimilează lipsa consimţământului cu neexecutarea cu rea credinţă a pedepsei amenzii; or numai în caz de

înlocuire obligatorie a obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunităţii lipsa acordului condamnatului, care de altfel nu era cerut, putea fi privită ca o sustragere de la executarea

pedepsei, care să atragă înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii (B. Bulai).

Reglementată în acest fel, munca în folosul comunităţii apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă

substitutivă de executare a pedepsei amenzii, în cazul persoanelor de bună-credinţă, insolvabile. Până la executarea

integrală a obligaţiei de muncă, aceasta poate înceta dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare.

Dacă săvârşeşte o nouă infracţiune, zilele amendă neexecutate la data comiterii noii infracţiuni, înlocuite cu

închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune. În acest caz, regimul sancţionator este asemănător celui al

recidivei postcondamnatorii, deşi amenda nu poate constitui temei al recidivei pentru persoanele fizice (V. Paşca). În

acest caz ce se va întâmpla cu munca prestată între data comiterii noii infracţiuni şi rămînerea definitivă a hotărârii de

condamnare pentru această infracţiune?

12. Conţinuul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi.

Opţiunea legiuitorului de a reglementa pedeapsa accesorie mai înainte de pedepsele complementare ar putea fi supusă

unor critici ce ţin de tehnica legislativă, deoarece în art. 65 se face referire la un articol următor cu care se

completează (art. 66); se consideră că ar fi fost mai bine ca referirea să privească o dispoziţie anterioară, deja

cunoscută (Cristian Mitrache).

În noul Cod penal, ca şi în Codul penal în vigoare, aplicarea pedepsei accesorii se face în virtutea

legii (ope legis), dar în unele cazuri este lăsată la aprecierea instanţei (ope judicis), ceea ce se abate principial de la

noţiunea de accesoriu, care presupune a avea la bază numai voinţa legiuitorului. În Codul penal din 1968 deosebirea

între aplicarea de drept şi facultativă se face pe criteriul conţinutului drepturilor interzise, în timp ce în noul Cod penal

doar aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă atrage de drept aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor

drepturi, pe când aplicarea pedepsei închisorii atrage interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. 1 lit

a, b şi lit. d-n din noul Cod penal, ca pedeapsă accesorie, doar dacă exercitare acestor drepturi a fost interzisă de

instanţă şi ca pedeapsă complementară. În sistemul Codului penal din 1968, anterior modificării aduse prin Legea nr.

278/2006, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii atrăgea de drept interzicerea tuturor

drepturilor de la art. 64. Ulterior, ÎCCJ prin Decizia nr. 74 din 2007 (RIL) a decis că “Dispoziţiile art. 71 din Codul

penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a (teza I) – c din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii în funcţie de

criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal”. Interpretarea dată de instanţa supremă a fost întemeiată pe

motivele care au condus la modificarea dispoziţiilor art. 71 din Codul penal, în acord cu dispoziţiile art. 8 din CEDO

şi art. 52 alin. 2 din Constituţie, care prevăd că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă

numai dacă este necesară, precum şi că o asemenea măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Aşadar s-ar putea susţine că în sistemul Codului penal în vigoare aplicarea pedepsei accesorii se face în toate cazurile

în urma aprecierii de către instanţă a existenţei temeiurilor pentru interzicerea drepturilor respective, ope judicis

(Cristian Mitrache).

Pedepsele accesorii sunt obligatorii sau facultative. Întotdeauna sunt obligatorii pedepsele accesorii

care constau în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, ori

de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, raţiunea fiind starea de vădită incompatibilitate dintre

starea de persoană condamnată aflată în executarea unei pedepse şi exigenţele cerute pentru reprezentarea sau slujirea

interesului public (V. Paşca).

Singurele categorii de drepturi care nu pot fi interzise pe perioada executării pedepsei închisorii sunt

dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau

alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, deoarece aceasta ar însemna evident şi negarea executării

pedepsei principale (V. Paşca).

În noul Cod penal pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi are un conţinut mai bogat decât cel

al Codului penal din 1968, iar acest fapt se datorează modificării substanţiale a conţinutului pedepsei complementare

a interzicerii exercitării unor drepturi. De asemenea, aceasta nu mai are prevăzută o dispoziţie în sensul că “intervine

de drept”, deoarece aplicarea ei este în funcţie de aplicarea pedepsei complementare. Doar în cazul pedepsei

detenţiunii pe viaţă este interzisă de drept exercitarea unor drepturi, printre care şi drepturile părinteşti. Se pune

Page 29: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

29

întrebarea dacă prin noua reglementare s-a consacrat o altă orientare a legiuitorului sau a fost o eroare ce poate fi

corectată, având în vedere motivarea ÎCCJ din decizia menţionată anterior? (Cristian Mitrache).

Două dintre cele 15 categorii de drepturi ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară nu au fost

prevăzute şi ca pedeapsă accesorie, respectiv dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (art. 66 alin. 1 lit. c)

şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale

(art. 66 alin. 1 lit. o).

S-a pus problema dacă pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă ar putea fi luată pedeapsa accesorie a

interzicerii altor drepturi decât cele enumerate în art. 65 alin. 2 din noul C.pen., care în mod obligatoriu trebuie

interzise în acest caz? Interzicerea exercitării drepturilor la care se referă art. 65 alin. 1 din noul C.pen. este posibilă

doar dacă aceleaşi drepturi au fost interzise şi ca pedeapsă complementară. Legea nu prevede aplicarea pedepsei

complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci doar pe lângă pedeapsa

închisorii sau amenzii. S-ar putea susţine că, întrucât aplicarea interzicerii exercitării drepturilor respective ca

pedeapsă complementară nu este posibilă pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, exercitarea aceloraşi drepturi nu

poate fi interzisă nici ca pedeapsă accesorie pe lângă detenţiunea pe viaţă. În noul Cod penal, ca şi în Codul penal din

1968, nu s-a prevăzut în mod expres posibilitatea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedeapsa detenţiunii pe

viaţă, deoarece executarea acesteia după executarea detenţiunii pe viaţă, teoretic, nu ar mai fi posibilă. Însă în mai

toate cazurile în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se prevede şi

obligativitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Aşadar, răspunsul nu poate fi decât

afirmativ şi un argument în plus ar putea fi că, întrucât interzicerea exercitării acestor drepturi ca pedeapsă accesorie

este posibilă pe lângă pedeapsa închisorii, cu atât mai mult s-ar putea aplica o astfel de pedeapsă pe lângă o pedeapsă

principală privativă de libertate mai grea, cum este cazul detenţiunii pe viaţă (Cristian Mitrache).

Executarea pedepsei accesorii începe la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi

durează până la executarea pedepsei principale sau până la considerarea ca executată a acesteia. Excepţie, punerea în

executare a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care însoţeşte în

mod obligatoriu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se face la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost

considerată ca executată, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal (Cristian Mitrache). Această prevedere ar putea

pune probleme din prisma dispoziţiilor art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum au fost

interpretate în jurisprudenţa CEDO.

În noul Cod penal nu a mai fost reglementată expres situaţia pedepsei accesorii, când executarea

pedepsei principale a fost suspendată. Doctrina a considerat că şi în noua reglementare executarea pedepsei accesorii

urmează soarta pedepsei principale, deci executarea acesteia se suspendă odată cu suspendarea executării pedepsei

principale. O astfel de soluţie rezultă din dispoziţiile art. 68 alin. 1 lit. b şi art. 68 alin. 3 din noul C.pen., potrivit

cărora executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de

condmnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Or, pedeapsa accesorie nu se poate

executa în acelaşi timp cu executarea pedepsei complementare. Dacă intervine revocarea suspendării executării

pedepsei principale, executarea pedepsei complementare va avea loc după terminarea executării pedepsei închisorii

(Cristian Mitrache).

Dacă pedeapsa principală privativă de libertate nu a fost pusă în executare ori nu a fost executată în

întregime, fiindcă cel condamnat s-a sustras de la executare, odată cu împlinirea termenului de prescripţie a executării

pedepsei principale încetează şi pedeapsa accesorie (Cristian Mitrache).

Pedepsele complementare

1. Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. În noul Cod penal

este reglementată posibilitatea restrângerii exercitării unui număr de 15 drepturi (art. 66 alin. 1 lit. a-o) faţă de 5

categorii de drepturi a căror exercitare este interzisă în Codul penal din 1968 (art. 64 alin. 1 lit. a-e). În noul Cod penal

se foloseşte denumirea de interzicerea exercitării unor drepturi, care este de preferat faţă de cea de interzicere a unor

drepturi, deoarece această pedeapsă poartă asupra exerciţiului drepturilor respective (Cristian Mitrache).

Unle din drepturile ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară sunt incluse în Codul penal din

1968 în categoria măsurilor de siguranţă (dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, dreptul de a se afla în

anumite localităţi stabilite de instanţă) sau a obligaţiilor impuse condamnatului, în cazul suspendării executării

pedepsei sub supraveghere (dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, dreptul de a se

afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanţă,

Page 30: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

30

dreptul de a nu comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea

sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea).

Multe din aceste categorii de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă ca pedeapsă complementară,

s-ar justifica mai degrabă ca măsuri de siguranţă, deoarece raţiunea interzicerii acestora este starea de pericol şi nu

pedepsirea făptuitorului, impunerea unei suferinţe (de ex. dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,

dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, dreptul de a se afla în anumite localităţi

stabilite de instanţă, dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări

publice, stabilite de instanţă, dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele

care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea, dreptul de a se

apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoală sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile

stabilite de instanţa de judecată).

În doctrină s-a precizat că interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se

aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, deoarece în acest caz pedeapsa ar

fi un non sens, pedeapsa complementară negând însăşi esenţa suspendării executării pedepsei sub supraveghere (V.

Paşca).

Noul Cod penal disociază interzicerea dreptului de a alege, de dreptul de a fi ales, dat fiind că

exercitarea celui de-al doilea nu exclude exercitarea primului, noua reglementare fiind în acord cu practica CEDO,

potrivit căreia interzicerea automată a dreptului de a participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deţinuţilor

condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, care nu lăsa nicio marjă de apreciere judecătorului naţional,

reprezintă o încălcare a art. 3 Protocol 1 din Convenţie (Cauza Sabou şi Pârcălab c. Romîniei).

Sfera de acţiune a pedepsei complimentare a interzicerii drepturilor părinteşti este mai restrânsă ca

acelorlalte pedepse complimentare, întrucât se pot aplica numai părinţilor şi numai pentru infracţiuni săvârşite de

aceştia şi care-I fac nedemni să mai exercite drepturile părinteşti un interval de timp, după executarea pedepsei

închisorii. Şi această pedeapsă complimentară îndeplineşte în paralel cu funcţiile preventive ale oricărei pedepse şi pe

acelea ale unei măsuri de siguranţă, pentru evitarea pericolului la care vor fi expuşi copiii (V. Paşca).

În cazul interzicerii dreptului de a purta şi folosi orice categorii de arme, trebuie să existe o legătură

între deţinerea, portul sau folosirea armei şi infracţiunea săvârşită, interdicţia vizând înlăturarea unui potenţial pericol

pe care l-ar reprezenta asemenea activităţi desfăşurate în continuare de condamnat (V. Paşca). La fel pentru

interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule.

Interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României nu poate fi aplicată cetăţenilor străini şi

apatrizilor, ci doar cetăţenilor români (V. Paşca).

Dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, prevăzută în Codul penal din 1968 ca

măsură de siguranţă, devine în noul Cod penal pedeapsă complimentară, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterul de

măsură de prevenire a unei stări de pericol, decurgând din prezenţa inculpatului în localităţile respective (V. Paşca).

La fel interdicţia de a comunica cu victima sau cu membrii familiei ai acesteia sau cu alte persoane.

2. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se poate face nu

numai pe lângă pedeapsa principală a închisorii, dar şi pe lângă pedeapsa amenzii. De asemenea pedeapsa

complementară poate fi aplicată pe lângă pedeapsa închisorii indiferent de durata acesteia, nemaifiind condiţionată de

cuantumul acestei pedepse, de minim 2 ani.

Aplicarea pedepsei complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru

infracţiunea săvârşită, iar în lipsa unei astfel de prevederi aplicarea ei este facultativă.

Pedeapsa complementară va putea fi aplicată indiferent dacă instanţa a hotărât executarea amenzii sau

a închisorii ori a dispus amânarea aplicării pedepsei (în condiţiile art. 83 din noul Cod penal) sau suspendarea

executării sub supraveghere (în condiţiile art. 91 din noul Cod penal). Nu trebuie confundată aplicarea pedepsei

complementare a interzicerii exercitării unor drepturi cu executarea ei. Ca efect al amânării aplicării pedepsei

principale, dacă nu s-a săvârşit o nouă infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus

revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, persoana în cauză nu este supusă niciunei decăderi,

interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită (art. 90 alin. 1 din noul Cod penal) (Cristian

Mitrache).

În cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, instanţa nu va putea aplica şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi întrucât, potrivit art. 67 alin. 1 din noul Cod penal, pedeapsa

complementară se aplică pe lângă pedeapsa principală a închisorii sau amenzii. Dacă însă condamnatul, pe parcursul

executării detenţiunii pe viaţă, împlineşte 65 de ani, va putea beneficia de înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa

Page 31: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

31

închisorii pe timp de 30 de ani şi obligatoriu i se va aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor

drepturi pe durată maximă (V. Paşca).

3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi are loc, spre

deosebire de Codul penal anterior, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sau a

hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Se precizează explicit că în cazul în care condamnatul este liberat condiţionat, executarea pedepsei

complementare are loc după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, fapt care era acceptat şi sub

imperiul Codului penal din 1968, chiar dacă nu se menţiona expres. Pe durata termenului de supraveghere a liberării

condiţionate condamnatul se află în executarea pedepsei accesorii. Excepţie face pedeapsa complementară a

interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care se execută la data liberării condiţionate (art. 68

alin. 2). Textul priveşte doar pedeapsa complementară luată alături de pedeapsa închisorii, deoarece atunci când se

aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României se interzice ca pedeapsă

accesorie, care se execută tot la momentul liberării condiţionate, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal.

O prevedere deosebită este cea de la art. 68 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul

revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte

motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.

4. Degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi se pune în

executare de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Ca şi în codul penal din 1968, pedeapsa complementară a degradării militare este obligatorie, în cazul

aplicării pedepsei principale a închisorii mai mari de 10 ani sau a detenţiunii pe viaţă şi facultativă, în cazul pedepsei

principale a închisorii cuprinse între 5 şi 10 ani, aplicate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Nu are importanţă

modalitatea intenţiei cu care s-a comis infracţiunea: intenţie directă, indirectă sau intenţie depăşită (Cristian Mitrache).

5. Publicarea hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă complementară aplicabilă

persoanelor fizice, introdusă în noul Cod penal, dar care a mai existat şi în Codul penal din 1936. Ea exista şi în Codul

penal din 1968, însă doar ca pedeapsă complementară aplicabilă persoanelor juridice, sub denumirea de “afişarea sau

difuzarea hotărârii de condamnare”. Este corectă o unificare a acestei pedepse complementare pentru persoanele fizice

şi juridice.

Formularea folosită de legiuitor, că aplicarea acestei pedepse complementare se dispune când

“instanţa apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni” este discutabilă,

deoarece pedeapsa (inclusiv pedeapsa complementară) nu poate avea exclusiv un rol de prevenţie. Mai degrabă este

vorba de o pedeapsă cu caracter infamant, care are rolul de a provoca făptuitorului o suferinţă morală, prin supunerea

la oprobriul public.

Doctrina apreciază că în lipsa unei prevederi contrare această pedeapsă complementară se poate

aplica indiferent de natura şi gravitatea pedepselor pronunţate, chiar şi în cazul în care, cu privire la pedeapsa

principală, s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere (Cristian Mitrache).

În lege nu s-a prevăzut un termen de punere în aplicare a pedepsei complementare a publicării

hotărârii definitive de condamnare, ceea ce înseamnă că executarea ei se poate face imediat după rămânerea definitivă

a hotărârii de condamnare. Pedeapsa trebuie să vizeze exclusiv persoana faţă de care a fost aplicată, identitatea

victimei neputând fi dezvăluită (Cristian Mitrache). Interdicţia de a nu dezvălui identitatea victimei poate să rămână

fără eficacitate în cazul faptelor care au o anumită notorietate, fie în comunitatea unde s-au comis, fie una mai largă.

Calculul duratei pedepselor

1. Durata executării. Noul Cod penal conţine o prevedere care nu are corespondent în Codul penal

din 1968, deoarece, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod nu mai este posibil ca pedeapsa închisorii să fie

executată la locul de muncă. Pe cale de consecinţă, nu a mai fost menţinută prevederea potrivit căreia “În durata

executării pedepsei închisorii la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă”. În

schimb, art. 71 alin. 4 din noul Cod penal conţine o prevedere nouă, care rezolvă o problemă concretă, precizând că

“Permisiunea de ieşire din penitenciar, acordată condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în

durata executării pedepsei” (Ş. Daneş).

Page 32: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

32

2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate. Deşi în formulări diferite,

noul Cod penal păstrează soluţiile din Codul penal din 1968, referitoare la deducerea din pedeapsa închisorii a duratei

măsurilor preventive privative de libertate, chiar dacă aceste măsuri s-au dispus pentru alte infracţiuni, concurente. Un

sistem mai bun îl reprezintă însă înlăturarea în tot sau în parte a zilelor amendă corespunzătoare zilelor în care

condamnatul a fost privat de libertate, prin luarea faţă de acesta a unor măsuri preventive. În codul penal din 1968 se

prevede că pedeapsa amenzii poate fi înlăturată în tot sau în parte, ca urmare a luării măsurilor preventive faţă de

făptuitor, fără însă a se stabili un sistem clar de deducere.

Trebuie menţionat că în noul Cod de procedură penală se prevede inclusiv posibilitatea deducerii

măsurii preventive a arestului la domiciliu, echivalându-se trei zile de arest la domiciliu cu o zi de pedeapsă a

închisorii.

Justificarea scăderii duratei măsurilor preventive constă în aceea că deţinerea preventivă constituie o

consecinţă a faptei, la fel ca şi pedeapsa, iar în cazul în care nu s-ar proceda în acest mod condamnatul ar executa o

pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanţă. Nu toate sistemele de drept prevăt însă această obligativitate (de ex.

C.pen. din 1864), deoarece se consideră că deţinerea preventivă este o custodia honesta, care are alt scop decât

pedepsirea făptuitorului. Pentru aceste motive au existat legislaţii în care deducerea măsurilor preventive era

obligatorie, altele în care aceasta era facultativă şi altele în care nu era posibilă.

Problemele de practică judiciară au fost legate de posibilitatea rectificării erorii de deducere, în sensul

înrăutăţirii situaţiei inculpatului, în calea de atac declarată exclusiv de către acesta, considerându-se că nu ar fi posibil

acest lucru (C.A. Bucureşti, dec.pen. nr. 27/1995), sau dacă se impune efectuarea deducerii, în cazul condamnării la o

pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea executării acesteia sau dacă este posibilă deducerea deţinerii preventive pe

calea înlăturării omisiunilor vădite.

3. Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării este prevăzută în

ambele coduri, cu mici deosebiri. Potrivit noului Cod penal, deducerea pedepsei sau a deţinerii preventive executate în

afara teritoriului ţării se face şi în baza infracţiunilor săvârşite în condiţiile principiului teritorialităţii (comise în parte

sau în totalitate pe teritoriul Romîniei), pentru care s-a aplicat o pedeapsă sau s-a dispus o măsură preventivă în

străinătate. Codul penal din 1968 face referire doar la deducerea în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, pentru

care se aplică legea română potrivit principiilor personalităţii legii penale, realităţii legii penale sau universalităţii legii

penale.

Totodată se menţionează expres în noul Cod penal că deducerea se face şi în cazul în care pedeapsa

executată în afara ţării este amenda. În doctrină s-a considerat că nu era necesară această precizare, deoarece termenul

de pedeapsă folosit de legea penală se referă atât la pedeapsa ănchisorii, cât şi la pedeapsa amenzii (Ş. Daneş).

Potrivit unei opinii computarea privaţiunii de libertate executate în afara teritoriului ţării presupune

recunoaşterea hotărârilor de condamnare străine şi a actelor prin care s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă.

Recunoaşterea actelor de urmărire penală şi a hotărârii de condamnare a instanţei străine presupune ca instanţa

judecătorească română să verifice legalitatea acestora şi, dacă constată că emană de la organele competente ale ţării

unde s-a săvârşit infracţiunea, să dispună computarea restului de pedeapsă, precum şi a măsurilor preventive privative

de libertate din durata pedepsei aplicate în România pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (Ş. Daneş). Considerăm că

în acest caz nu este vorba de o recunoaştere a hotărârilor penale pronunţate în străinătate, procedură reglementată de

dispoziţiile Legii nr. 302/2004, în cazul transferării în vederea executării pedepselor pronunţate în străinătate. Art. 73

din noul Cod penal se referă la cazurile în care făptuitorul este din nou judecat în România, în baza principiilor

teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii legii penale, pentru aceeaşi infracţiune pentru care a fost

condamnat în străinătate.

Individualizarea pedepselor

1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei. În noul Cod penal nu se mai menţionează

printre criteriile de individualizare a pedepsei: dispoziţiile Părţii generale, limitele de pedeapsă fixate în partea

specială a Codului penal şi cauzele care atenuează sau agravează răspunderea penală. S-a considerat probabil că ceea

ce interesează, în procesul de individualizare a pedepsei, în principal sunt doar acele elemente care urmează a fi avute

în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale prevăzute de lege. Soluţia este considerată discutabilă, deoarece

individualizarea judiciară nu se poate lipsi de cea legală, întrucât efectele atenuării sau agravării pedepsei concrete

pune în discuţie limitele legale ale pedepsei, care nu se pot depăşi prin individualizarea judiciară, precumpeciale de

care trebuie să se ţină seama atât în cazul atenuării, cât şi al agravării pedepsei concrete (I. Ristea). După unii autori,

criteriul privind dispoziţiile părţii generale a Codului penal şi criteriul referitor la limitele de sancţionare fixate în

Page 33: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

33

partea specială ar fi nespecifice operaţiei de individualizare propriu-zisă a pedepsei, întrucât se identifică cu baza

legală a individualizării (F. Streteanu).

În efectuarea operaţiunii de individualizare, punctul de plecare îl constituie fapta penală în raport cu

complexul de date care indică periculozitatea ei socială (gravitate, frecvenţă, posibilitate de prevenire, mod de

săvârşire, urmări), iar ca punct final situaţia personală a infractorului privită în raport cu personalitatea socială a

acestuia (rolul avut la săvârşirea faptei, forma şi gravitatea vinovăţiei, starea psiho-fizică, antecedente, etc.) (V.

Dongoroz). S-a subliniat că există şi un argument dedus din fundamentul şi funcţiile pedepselor; cauza pentru care se

aplică o pedeapsă este gravitatea infracţiunilor; or, a individualiza sancţiunea înseamnă a statornici o ecuaţie între

pedeapsă şi cauza ei (infracţiunea).

Pericolul social al fapei, “izgonit” dintre trăsăturile caracteristice ale infracţiunii definită ca fapt

abstract, se reîntoarce în câmpul penal ca element al individualizării judiciare a pedepsei în raport de gravitatea

infracţiunii (V. Paşca).

Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante

1. Circumstanţele atenuante legale (art. 75 alin. 1) sunt aceleaşi din Codul penal din 1968. Printre

circumstanţele atenuante judiciare (art. 75 alin. 2) noul Cod penal nu a mai menţionat conduita bună a infractorului

înainte de săvârşirea infracţiunii şi nici atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea

sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. Se

constată că noul Codul penal reglementează unitar, într-un singur articol, circumstanţele atenuante legale şi cele

judiciare.

Practica judiciară a statuat că nu poate exista provocarea în cazul infracţiunilor comise din culpă

(C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 109/1995).

Opiniile au fost diferite cu privire la posibilitatea coexistenţei provocării cu premeditarea, fie în

sensul că acestea se exclud reciproc, fie în sensul că sunt compatibile, fie în sensul că sunt incompatibile doar în cazul

în care provocarea precede premeditarea, nu şi în cazul în care premeditarea este anterioară provocării.

În doctrină s-a subliniat că existenţa stării de tulburare sau emoţie se analizează prin raportare la

făptuitorul concret şi nu prin raportare la omul mijlociu (V. Papadopol).

Deşi iniţial practica judiciară acreditase ideea că trecerea unui interval de timp exclude starea de

provocare (T.S., dec.pen. nr. 41/1957), ulterior s-a ajuns la concluzia trecerea timpului poate duce şi la amplificarea

tulburării sau a emoţiei (T.S., dec.pen. 2279/1986).

În cazul comiterii unei pluralităţi de infracţiuni, în aceleaşi împrejurări, nu este obligatorie reţinerea

stării de provocare pentru toate, deoarece este posibil ca unele dintre acestea să nu se afle în relaţie cauzală cu actul

provocator (T.S., dec.pen. nr. 1860/1978).

În doctrină s-a reţinut că întrucât textul nu cuprinde vreo menţiune cu privire la latura subiectivă a

faptei ce constituie actul provocator, în principiu orice astfel de faptă, considerată exclusiv sub aspectul său material,

obiectiv, poate constitui izvorul stării de provocare, indiferent de ceea ce şi-a reprezentat voit autorul (V. Papadopol).

Se susţine că circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinută şi în cazul unui act provocator comis din culpă sau

fără vinovăţie (I. Ristea). Rămâne de reflectat dacă această din urmă afirmaţie poate fi valabilă întotdeauna. De altfel,

acelaşi autor face o distincţie, după cum făptuitorul a cunoscut sau nu situaţia provocatorului (I. Ristea).

Faptul că în cazul provocării acţiunea se comite după executarea actului provocator face diferenţa faţă

de legitima apărare, unde fapta se comite fie în condiţii de iminenţă, fie în timpul agresiunii (I. Ristea).

Doctrina şi practiva au considerat iniţial este necesară existenţa unei proporţionalităţi între actul

provocator şi infracţiune (V. Papadopol). Ulterior practica instanţei supreme a fost în sensul că pentru existenţa

provocării interesează starea psihică a infractorului (T.S., dec.pen. nr. 71/1976, T.S., dec.pen. nr. 475/1979).

Depăşirea limitelor legitimei apărări se referă doar la depăşirea proporţionalităţii dintre apărare şi

atac, nu a oricăror limite (exces intensiv de apărare).

Pentru ca fapta săvârşită prin depăşirea stării de necesitate să cadă sub incidenţa legii penale, este

necesar ca făptuitorul să fi acţionat cu intenţie directă sau indirectă, ori din culpă, dar numai în modalitatea uşurinţei,

pentru că numai în aceste cazuri poziţia sa subiectivă implică reprezentarea disproporţiei vădite dintre cele două

categorii de urmări (I. Ristea).

În cazul depăşirii limitelor stării de necesitate făptuitorul trebuie să-şi dea seama că urmările faptei

sunt vădit mai grave decât cele cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, ceea ce

Page 34: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

34

presupune sub aspectul formei de vinovăţie prezenţa intenţiei directe, a intenţiei indirecte şi a culpei cu prevedere (V.

Paşca). Este o circumstanţă concomitentă săvârşirii unei infracţiuni (V. Paşca).

Circumstanţele atenuante ale provocîrii, depăşirii legitimei apărări şi depăşirii stării de necesitate sunt

circumstanţe personale (V. Paşca).

Circumstanţele atenuante judiciare sunt tot realităţi obiective, care nu pot fi ignorate, dar,

constatându-le, instanţa nu este obligată să recunoască în mod automat, caracterul lor uşurător (T.S., dec.pen. nr.

55/1976).

Noul Cod penal a înlăturat circumstanţa privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii

infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare

a pedepsei (V. Paşca). Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a pus problema reţinerii circumstanţei atenuante a

recunoaşterii faptei, alături de cauza de reducere a pedepsei a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, ÎCCJ

considerând că cele două nu pot fi reţinute concomitent.

Într-o opinie se susţine că circumstanţele atenuante judiciare ar trebui reţinute în raport cu toate

infracţiunile aflate în concurs, pe când într-o altă opinie se susţie că circumstanţele atenuante pun într-o lumină

favorabilă persoana făptuitorului numai în raport cu o infracţiune determinată.

2. Efectele circumstanţelor atentante sunt diferite în noul Cod penal, faţă de Codul penal din 1968.

Astfel, reţinerea acestora nu mai atrage aplicarea în mod obligatoriu a unei pedepse sub minimul special prevăzut de

lege, ci reducerea limitelor minimă şi maximă cu câte o treime. Noul Cod penal nu mai cuprinde reglementarea de

excepţie care reduce efectul uşurător al circumstanţelor atenuante, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, enumerate

limitativ în art. 76 alin. 2 din C.pen. din 1968. În cazul pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, dacă se reţin

circumstanţe atenuante este obligatorie aplicarea în locul acesteia a pedepsei închisorii de la 10 la 20 de ani.

Prin reducerea limitei minime a pedepsei cu o treime nu se poate coborâ sub minimul general al

pedepsei şi nici nu poate fi înlocuită pedeapsa închisorii cu amenda, aşa cum prevede Codul penal din 1968 (V.

Paşca).

3. Circumstanţe agravante. În noul Cod penal s-a extins sfera de aplicare a circumstanţei privind

comiterea infracţiunii de către o persoană în stare de intoxicaţie preordinată care poate fi produsă, pe lângă alcool, şi

de alte substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale sau medicale şi s-a

introdus o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate

a persoanei vătămate datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze.

În schimb s-a renunţat la agravarea răspunderii penale în cazul comiterii infracţiunii din motive

josnice, probabil deoarece acesta reprezintă un concept destul de vag şi în general persoanele care comit fapte comise

de legea penală nu sunt animate de mobiluri lăudabile. În plus, conţinutul acestei circumstanţe nu a fost niciodată

delimitat cu precizie în doctrină sau jurisprudenţă (V. Paşca).

De asemenea s-a renunţat la categoria circumstanţelor atenuante judiciare, deoarece se consideră că

acestea aduc atingere principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, având în vedere că nu sunt precizate în lege şi nu

puteau fi cunoscute de făptuitori.

Practica a decis că nu ar putea fi admisă reţinerea circumstanţei agravante a săvârşirii faptei de trei

sau mai multe persoane împreună, în cazul unor activităţi concomitente de la distanţă (de ex. complicele ţine de vorbă

victima la telefon). De asemenea ea nu poate fi reţinută în cazul pluralităţii naturale de infractori, deoarece ar însemna

ca aceeaşi împrejurare – numărul de făptuitori – să constituie un element al infracţiunii şi totodată o circumstanţă

agravantă, ceea ce nu ar fi de conceput (I. Ristea). Doctrina a susţinut, într-o opinie, că această agravantă se va extinde

şi asupra complicilor, instigatorilor care nu au fost de faţă, dacă au ştiut sau au prevăzut că fapta se va comite în

condiţiile menţionate, fiind vorba de o circumstanţă reală (V. Dongoroz şi colab., Plenul T.S., dec. nr. 13/1965), iar

într-o altă opinie, că săvârşirea împreună nu poate însemna decât o săvârşire în comun, o conlucrare conjugată,

simultană, la comiterea faptei (Ş. Daneş, V. Papadopol).

În definirea noţiunii de cruzime în practica fostului Tribunal Suprem s-a considerat iniţial că au acest

caracter actele care au provocat indignarea, oroarea, groaza celor din jur (T.S., dec. pen. nr. 18/1980) după care s-a

revenit, considerându-se că au acest caracter acele acte care produc suferinţe grele, prelungite, victimei, din cauza

modului feroce în care inculpatul a înţeles să realizeze infracţiunea (T.S., dec. pen. nr. 1445/1983). În ce priveşte

chestiunea dacă este necesar ca făptuitorul să fi urmărit anume producerea suferinţelor sau este suficient să fi acceptat

numai survenirea lor, soluţia dominantă în practica instanţei supreme a fost în sensul primei opinii (T.S. dec.pen. nr.

1557/1978). Noul Cod penal, într-o redactare mai raţională, a asociat cruzimii şi supunerea victimei la tratamente

degradante; acestea constau în faptul de a produce asupra unei persoane acte care îi provoacă suferinţe fizice sau

Page 35: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

35

mentale puternice, acestea fiind compatibile doar cu existenţa intenţiei directe de a produce astfel de consecinţe,

precum şi urmărirea unui scop precis (V. Paşca).

Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri

presupune o simplă potenţialitate. Dacă folosirea acestor mijloace constituie un element al infracţiunii sau al

conţinutului agravant al acesteia (ex. distrugerea) agravanta nu se mai reţine.

În doctrină se susţine că agravanta săvârşirii infracţiunii de un infractor major împreună cu un minor

ar trebui extinsă şi la cazurile de pluralitate naturală şi pluralitate constituită de făptuitori (I. Ristea). Alţi autori susţin

că e aplicabilă doar în cazul participaţiei şi pluralităţii naturale (V. Paşca). Este vorba de o circumstanţă reală, care se

răsfrânge asupra participanţilor, în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (V. Papadopol). Este

exclusă în cazul infracţiunilor in persona propria.

Doctrina susţine că prin natura sa, beţia preordinată este o circumstanţă personală, dar, ca şi

premeditarea pe care o dă în vileag, ea se poate converti în circumstanţă reală, atunci când este cunoscută de

participanţi, care îşi însuşesc scopul urmărit prin provocarea stării de beţie (I. Ristea).

Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate, de

starea de asediu sau de starea de urgenţă, este o circumstanţă reală, care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura

în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (I. Ristea).

Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etc. este o circumstanţă cu caracter

personal subiectiv, care nu se răsfrânge asupra participanţilor, conform art. 28 alin. 1 C.pen. (I. Ristea). Săvârşirea

infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate etc. poate fi reţinută doar în cazul infracţiunilor comise cu

intenţie directă (V. Paşca)

4. Efectele circumstanţelor agravante. În noul Cod penal sporul care se poate adăuga în cazul

reţinerii circumstanţelor agravante, în cazul pedepsei închisorii, este de până la 2 ani şi nu până la 5 ani, ca în Codul

penal din 1968.

În prezenţa unor asemenea circumstanţe agravarea pedepsei este facultativă. În literatura juridică s-a

exprimat opinia că ar trebui ca circumstanţele agravante să atragă agravarea obligatorie a răspunderii penale, ca

simetrie cu circumstanţele atenuante şi cu faptul că celelalte cauze de agravare a răspunderii penale (concursul,

recidiva) au devenit în noul Cod penal cauze de agravare obligatorie a răspunderii penale (V. Paşca).

A fost introdus aliniatul 2 al art. 78 din noul Cod penal potrivit căruia majorarea limitelor speciale ale

pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute, dar în realitate este vorba

numai despre limita specială maximă, nu şi limita specială minimă (I. Ristea).

Circumstanţele agravante produc efecte numai asupra pedepselor principale, nu şi asupra pedepselor

complementare.

5. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare. Potrivit art. 79 alin. 1 din noul Cod penal,

dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei

prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,

circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale,

pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune

continuată, concurs sau recidivă.

Sub imperiul Codului penal din 1968 fostul Tribunal Suprem a statuat, într-o decizie de îndrumare

(nr. 9/1970) că în cazul în care circumstanţele atenuante sunt în concurs cu starea de recidivă, pedeapsa trebuie

stabilită în acelaşi mod ca în cazul concursului dintre circumstanţe agravante şi circumstanţe agravante şi deci

coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatoriu. Aceeaşi decizie preciza că noţiunea de “maxim special”

este cel prevăzut de lege pentru infracţiuna respectivă şi nu cel redus ca urmare a circumstanţelor atenuante. Acest

punct de vedere al instanţei supreme a fost criticat de doctrină, care a susţinut că legea nu face o astfel de precizare şi

că ar trebui ca recidiva să-şi producă efect după aplicarea efectelor circumstanţelor atenuante.

S-a mai reţinut în doctrină că nu este întemeiată opinia că art. 80 ar îndreptăţi o soluţie care nu ar ţine

seama de ordinea de aplicare a cauzelor de agravare şi de atenuare, arătată de acest articol şi că dispoziţiile amintite ar

fixa numai limita inferioară şi limita superioară a sancţiunii ce s-ar putea aplica în caz de concurs între aceste cauze.

S-a spus că aceasta ar însemna o aplicare concomitentă a cauzelor de agravare şi atenuare menţionate în art. 80 alin. 1

C.pen. din 1968, în ciuda deosebirilor calitative care există între ele şi care au impus ordinea statornicită de legiuitor

în dispoziţia examinată (I. Ristea).

Toate aceste controverse au fost înlăturate prin art. 79 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în caz

de concurs între cauze de reducere şi cauze de majorare a pedepsei, mai întâi limitele de pedeapsă se reduc potrivit

Page 36: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

36

alin. 1 al articolului, după care limitele rezultate se majorează, potrivit alin. 2 al articolului. Această soluţie este mai

echitabilă decât cea propusă în doctrină, de a se ţine seama doar de cauzele care sunt preponderente.

Renunţarea la aplicarea pedepsei

1. Atât renunţarea la pedeapsă cât şi renunţarea la urmărirea penală au ca efect înlocuirea răspunderii

penale cu o răspundere administrativă (V. Paşca).

Chiar dacă s-a renunţat la noţiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de

infracţiune, vedem că în realitate nu se poate face abstracţie de acesta (V. Paşca).

Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei. Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie

introdusă prin noul Cod penal, ce constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficienţă a devenit

tot mai discutabilă. Ea are drept temei încrederea – mai întâi a legiuitorului care o instituie şi apoi a judecătorilor care

o aplică la cazurile concrete – în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârşit o infracţiune, fără a I se aplica o

pedeapsă (Ş. Daneş).

Legea prevede posibilitatea folosirii acestei instituţii numai la infracţiunile de o gravitate relativ

redusă, anume în cazul celor sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de până la 3 ani inclusiv. Este consecinţa

renunţării la instituţia pericolului social concret, care permitea procurorului şi instanţei de judecată să înlăture

aplicarea legii penale în cazul faptelor prevăzute de legea penală de o gravitate foarte redusă. Echivalentul acestei

instituţii, din cursul urmăririi penale, este instituţia renunţării la urmărirea penală, reglementată în art. 318 din noul

Cod de procedură penală, care dă conţinut unui nou principiu de drept procesual penal, respectiv principiul

oportunităţii urmăririi penale. O necorelare între cele două instituţii există totuşi, având în vedere că renunţarea la

urmărirea penală se poate dispune în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani. Criteriile

de aplicare a acestei măsuri sunt similare celor prevăzute în art. 181 din Codul penal din 1968 (modul şi mijloacele

folosite de infractor, întinderea urmărilor produse, motivul şi scopul urmărit, persoana infractorului, etc.).

S-a susţinut că instituţia renunţării la aplicarea pedepsei trebuie condiţionată de recunoaşterea

vinovăţiei, altfel renunţarea la aplicarea pedepsei s-ar putea transforma într-un mod de a scăpa de o cauză în care

dovedirea vinovăţiei este un proces dificil (V. Paşca).

În doctrină s-a susţinut că instanţa nu are obligaţia să motiveze respingerea cererii inculpatului de a

nu I se aplica o pedeapsă, ci numai măsura luată de renunţare la pedeapsă, pentru ca instanţele de control să-şi poată

exercita misiunea de control, în cazul în care procurorul declară apel sau recurs împotriva hotărârii pronunţate. Ca

urmare, renunţarea la pedeapsă nu este un drept al inculpatului, ci o facultate a instanţei, care va lua această măsură

numai dacă ca aprecia că există elemente suficiente de a ajunge la concluzia că cel în cauză se va îndrepta chiar fără

aplicarea unei pedepse şi că nu există pericolul ca acesta să săvârşească o nouă infracţiune (Ş. Daneş).

Alte condiţii (negative) pentru aplicarea instituţiei sunt lipsa antecedentelor penale, condiţia ca acelaşi

infractor să nu fi beneficiat de renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracţiunii şi

condiţia ca inculpatul să nu se fi sustras de la urmărirea penală sau judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării

adevărului sau tragerii la răspundere a participanilor.

În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare

infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 80 alin. 1 noul Cod penal. De remarcat că pentru

aplicarea instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei, reglementată în art. 81 din Codul penal din 1968,

în cazul unui concurs de infracţiuni, se cere ca pedeapsa aplicată concursului să fie de maxim 2 ani închisoare.

2. Avertismentul care se aplică infractorului în cazul renunţării la aplicarea pedepsei conţine două

componente: arătarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea

infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor comiterii altor infracţiuni.

În doctrină s-a susţinut că o trăsătură caracteristică avertismentului priveşte specificitatea acestuia;

instanţa, în fiecare cauză modelează avertismentul în raport cu conţinutul şi gravitatea faptei, cu atitudinea

făptuitorului faţă de fapta sa şi mai ales în raport cu receptivitatea acestuia la avertismentul aplicat de instanţă (Ş.

Daneş).

În noul Cod penal avertismentul nu este prevăzut în rândul sancţiunilor de drept penal şi nu este

considerat nici sancţiune având caracter administrativ (aşa cum este considerată sancţiunea “mustrării cu

avertisment”, de la art. 91 lit. b din C.pen. din 1968). Neavând o valoare cu caracter sancţionator, avertismentul nu

poate fi consemnat în niciun act judiciar; numai administrativ se ţine seama de avertismentele aplicate persoanelor de

către instanţe (Ş. Daneş). Existenţa interdicţiei de renunţare la aplicarea pedepsei în cazul celor care au mai beneficiat

de această instituţie în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracţiunii(art. 80 alin. 2 lit. b) impune, în opinia noastră,

Page 37: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

37

înscrierea în cazierul judiciar a acestei sancţiuni. Acest fapt impune şi concluzia că natura juridică a acetuia nu poate

fi decât cea a unei sancţiuni (similară celei din materia contravenţională).

S-a susţinut că este inadmisibil ca în caz de renunţare la aplicarea pedepsei judecătorul să aibă doar

posibilitatea avertizării inculpatului, iar procurorul în caz de renunţare la urmărirea penală să aibă o paletă mai largă

de măsuri, deşi în cazul infracţiunilor pentru care instanţa ajunge la concluzia oportunităţii renunţării la pedeapsă,

anterior procurorul a apreciat că interesul general reclamă sesizarea instanţei (V. Paşca).

În cazul unui concurs de infracţiuni se va aplica un singur avertisment pentru toate infracţiunile (art.

81 alin. 3 din noul C.pen.).

3. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei se extind doar asupra decăderilor, interdicţiilor sau

incapacităţilor care ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, nu şi asupra executării măsurilor de siguranţă şi a

obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

În doctrină s-a susţinut că acest din urmă efect (art. 82 alin. 2) subliniază natura diferită de aceea a

pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, fiecare dintre acestea fiind menite să înlăture o stare de pericol şi să

preîntâmpine săvârşirea de noi infracţiuni, nu să exercite o acţiune represivă împotriva făptuitorului care a să exercite

o acţiune represivă împotriva făptuitorului care a săvârşit o infracţiune (Ş. Daneş).

Măsurile de siguranţă pot fi aplicate în situaţia în care instanţa dispune renunţarea la aplicarea

pedepsei, deoarece ele se justifică fie din considerente de ocrotire a inculpatului şi pentru înlăturarea stărilor maladive

care au favorizat săvârşirea infracţiunii, fie de periculozitatea generată de lăsarea unor bunuri în posesia inculpatului

(V. Paşca).

Deşi repararea pagubei sau înţelegerea cu partea civilă asupra modalităţilor de despăgubire, până la

pronunţarea hotărârii trebuie să constituie unul din criteriile de apreciere a eforturilor depuse de inculpat pentru

înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, nu este exclusă posibilitatea ca prin hotărârea de renunţare la

aplicarea pedepsei instanţa să rămână legată de soluţionarea acţiunii civile. În acest sens trebuie înţeleasă exprimarea

improprie a legiuitorului potrivit căreia renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra obligaţiilor civile

prevăzute în hotărâre (V. Paşca).

Amânarea aplicării pedepsei

1. Condiţiile amânării aplicării pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de

individualizare a pedepsei şi poate fi aplicată de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins fără

executarea acesteia. Este o instituţie similară suspendării condiţionate a aplicării pedepsei, de la art. 81 C.pen. din

1968. Noul Cod penal menţine şi instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere (chiar dacă într-o formă

diferită), care se deosebeşte de amânarea aplicării pedepsei prin aceea că în primul caz, la împlinirea termenului de

încercare pedeapsa se consideră executată, în timp ce în cazul amânării aplicării pedepsei pedeapsa stabilită nu se mai

execută şi infractorul nu este supus niciunei decăderi sau interdicţii. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de

renunţarea la aplicarea acesteia prin aceea că în acest din urmă caz infractorul nu este supus vreunui termen de

supraveghere.

Originea ei trebuie căutată în sistemul anglo-american (common law), respectiv în acţiunea

filantropică a unui cizmar din Boston, John Augustus, de a se prezenta ca garant în faţa judecătorului pentru anumiţi

infractori, a căror conduită viitoare urma să fie supravegheată o perioadă de timp pentru care judecătorul amâna

pronunţarea sentinţei (V. Paşca).

Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care pedeapsa stabilită de instanţă, inclusiv

în cazul concursului de infracţiuni, este închisoare de 2 ani.

O altă condiţie este ca infractorul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia

cazurilor în care faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile au fost amnistiate, a intervenit reabilitarea

sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Chiar dacă acestea sunt şi cazuri care nu atrag recidiva, nu există o

suprapunere între cazurile care nu atrag starea de recidivă şi cele care fac posibilă amânarea aplicării pedepsei,

deoarece printre primele cazurile care nu trag starea de recidivă se regăseşte şi cel ca infracţiunile să fie săvârşite din

culpă. Deci în cazul în care infractorul a mai fost anterior condamnat pentru o infracţiune săvârşită din culpă, chiar

dacă acesta nu este recidivist, el tot nu poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei.

O altă condiţie pozitivă pentru aplicarea instituţiei este aceea ca infractorul să-şi fi manifestat acordul

de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Această condiţie va ridica dificultăţi în practică, deoarece ar

putea crea impresia că instanţa s-a antepronunţat, solicitând inculpatului să-şi exprime acest acord, înainte de a da o

soluţie în cauză. Această condiţie ca şi cea de la lit. d a art. 83 din noul Cod penal, ne-ar putea conduce la concluzia că

Page 38: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

38

instituţia amânării aplicării pedepsei nu ar fi posibilă decât în cazul în care inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei.

Este greu de acceptat această condiţie, de vreme ce legiuitorul nu a menţionat-o explicit, iar practica judiciară a

considerat că instituţia similară din Codul penal din 1968, a suspendării condiţionate a executării pedepsei (art, 81

C.pen. din 1968), putea fi aplicată şi în cazul în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei.

O ultimă condiţie poszitivă este aceea ca instanţa să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu

este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Criteriile după care se face

această evaluuare sunt legate exclusiv de persoana infractorului şi de conduita acestuia.

Deşi legea nu o prevede, s-a considerat că numai o conduită procesuală concretizată în recunoaşterea

infracţiunii şi a vinovăţiei poate justifica motivarea instanţei, în sensul că aplicarea imediată a unei pedepse nu este

necesară (V. Paşca).

Legiuitorul prevede şi nişte condiţii negative, anume ca pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 7 ani, iar infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală

ori judecată sau să fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere a participanţilor.

Instanţa e obligată să atragă atenţia celui condamnat asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor

la care se va expune dacă va comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere; pentru acest motiv

amânarea aplicării pedepsei nu poate fi dispusă în lipsa inculpatului din instanţă, iar dacă instanţa a amânat

pronunţarea hotărârii, trebuie ca inculpatul să fie prezent la pronunţare (V. Paşca). E discutabil acest punct de vedere,

având în vedere că atragerea atenţiei se poate face şi în scris, în minută.

2. Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a

hotărârii.

3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse de instanţă sunt enumerate în art. 85 din noul Cod

penal.

Un prim grup de obligaţii au caracter facultativ, în sensul de a obliga pe condamnat să urmeze un curs

de pregătire şcolară sau profesională, să presteze o muncă neremunerate în folosul comunităţii, frecventarea unor

programe de integrare socială, efectuarea controlului sau tratamentului medical indicat de instanţă; un al doilea grup

de obligaţii au caracter prohibitiv pentru inculpat, în sensul să nu comunice cu victima sau cu apropiaţii acesteia, să nu

frecventeze anumite manifestări sociale, să nu conducă anumite vehicule, să nu deţină arme, să nu părăsească

teritoriul României, să nu ocupe poziţii profesionale de genul celei de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii (C.

Sima).

Legea prevede că la stabilirea conţinutului obligaţiilor instanţa “va consulta” serviciul de probaţiune,

care este obligat să formuleze propuneri în acest sens (art. 85 alin. 3 noul C.pen.). Se pare că această consultare este

obligatorie pentru instanţă, fapt ce ar putea să ridice probleme de antepronunţare, în cazul în care inculpatul nu

recunoaşte săvârşirea faptelor.

La alin. ultim al art. 85 se prevede obligativitatea persoanei condamnate de a îndeplini integral

obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere,

pentru a preîntâmpina dificultăţile născute din actuala formulare de la art. 84 din Codul penal din 1964, care a

necesitat pronunţarea unui RIL cu privire la termenul în care se impune sesizarea instanţei, în cazul neîndeplinirii

obligaţiilor civile în termenul de încercare a suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Când stabileşte în sarcina condamnatului obligaţia să nu comunice cu victima sau cu membrii de

familie ai acesteia, instanţa are obligaţia de a stabili în concret conţinutul acestei obligaţii. S-a considerat că interdicţia

trebuia să prevadă nu atât comunicarea cu aceste persoane cât dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă,

şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, deoarece acestea sunt de natură să perpetueze starea

de temere (V. Paşca).

4. Supravegherea se exercită de către serviciul de probaţiune, care are obligaţia de a sesiza instanţa

de judecată în cazul în care au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie

încetarea executării unora dintre acestea, fie în cazul în care persoana supravegheată nu respectă măsurile de

supraveghere, fie în cazul în care aceasta nu a îndeplinit obligaţiile.

Codul nu precizează dacă partea civilă are dreptul de a sesiza instanţa de judecată, în cazul

neîndeplinirii obligaţiilor civile, însă acest lucru nu este un motiv pentru care să-I fie exclus acest drept. De altfel, art.

583 alin. 2 din noul C.pr.pen. prevede explicit că în cazul neîndeplinirii obligaţiilor civile în termenul prevăzut la art.

95 alin. 2 C.pen. sesizarea instanţei poate fi făcută, pe lângă serviciul de probaţiune, de procuror sau de partea

interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.

5. Revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de

supraveghere persoana supravegheată, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile

Page 39: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

39

impuse, nu îndeplineşte integral obligaţiile civile sau a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită. În

cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din culpă, în termenul de supraveghere, revocarea amânării aplicării pedepsei nu

este obligatorie. Deşi legea nu prevede expres, s-a considerat în doctrină că în acest caz nerevocarea pedepsei

anterioare se justifică numai în măsura în care şi pentru infracţiunea din culpă se dispune amânarea aplicării pedepsei

sau suspendarea pedepsei sub supraveghere, deoarece executarea în regim penitenciar a celei de-a doua pedepse ar

face inaplicabile măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă (V. Paşca).

De reţinut, că spre deosebire de soluţia Codului penal din 1968 adoptată pentru revocarea suspendării

condiţionate a executării pedepsei, noul Cod penal prevede că în cazul revocării amânării aplicării pedepsei pentru

săvârşirea unei noi infracţiuni se aplică regulile concursului de infracţiuni (art. 88 alin. 3 teza a II-a). În opinia

legiuitorului noului Cod penal nu suntem deci în prezenţa unui caz de recidivă postcondamnatorie, deşi s-a pronunţat

o hotărâre de condamnare, în care s-a stabilit o pedeapsă (chiar dacă s-a dispus amânarea aplicării pedepsei), după

care condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune. În doctrină s-a susţinut că practic, în acest caz, suntem în prezenţa

unei pluralităţi intermediare, între cele două infracţiuni existând o hotărâre definitivă de condamnare; nu există însă

nicio justificare pentru abaterea de la regulile sancţionării recidivei postcondamnatorii, persistenţa infracţională şi

încălcarea încrederii ce i-a fost acordată condamnatului justificând un asemenea tratament (V. Paşca).

6. Anularea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de

supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă

a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pentru care I s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după

expirarea acestui termen. Din formularea “i s-a aplicat” am putea deduce că nu se dispune anularea amânării aplicării

pedepsei în cazul în care pentru infracţiunea nou descoperită instanţa a dispus tot amânarea aplicării pedepsei. Textul

de la art. 89 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul în care se reţine concursul de infracţiuni instanţa poate

dispune amânarea pedepsei rezultante pare să impună soluţia contrară. Altfel, dacă nu s-ar putea dispune anularea

amânării aplicării pedepsei în cazul în care instanţa ar dispune amânarea aplicării pedepsei pentru infracţiunea nou

descoperită, ce rost ar mai avea dispoziţiile art. 89 alin. 2 din noul Cod penal?

Doctrina a precizat că pentru a se dispune anularea amânării aplicării pedepsei este necesar ca pentru

infracţiunea săvârşită anterior să se pronunţe o hotărâre de condamnare; o hotărâre de încetare a procesului penal ca

efect al amnistiei, a retragerii plângerii prealabile ori a împăcării părţilor, nu are ca efect anularea amânării aplicării

pedepsei (V. Paşca).

Legea nu distinge dacă este vorba de o infracţiune săvârşită cu intenţie sau din culpă, ceea ce

înseamnă că săvârşirea unei infracţiuni, indiferent de forma de vinovăţie, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii a

hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, determină anularea măsurii (C. Sima).

În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei

rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83 C.pen.; în acest caz termenul de supraveghere se

calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei (V.

Paşca).

7. Efectele amânării aplicării pedepsei. Potrivit art. 90 alin. 1 din noul Cod penal, persoanei faţă de

care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii

sau incapacităţi. Nici pe durata termenului de supraveghere persoana nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau

incapacităţi, desigur cu excepţia măsurilor de supraveghere sau obligaţiilor stabilite potrivit art. 85 din noul Cod

penal.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

1. Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere este singura formă de suspendare a executării pedepsei în noul Cod penal, care prevede însă pentru

aceasta condiţii de dispunere şi efecte diferite, faţă de dispoziţiile Codului penal din 1968. Potrivit noului Cod penal

se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani,

inculpatul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor care atrag starea de recidivă,

instanţa apreciază că aceasta este suficientă şi, în plus faţă de Codul penal din 1968, infractorul şi-a manifestat acordul

de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (art. 91 alin. 1 din noul Cod penal). Cu privire la această din

urmă condiţie, pe care o regăsim şi în cazul amânării aplicării pedepsei, rămâne vlabilă obiecţiunea legată de

posibilitatea concretă de manifestare a acestui acord, în cazul în care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei.

Trebuie precizat însă că acordul persoanei care este obligată să presteze o muncă este o condiţie impusă de Convenţia

europeană a drepturilor omului. În doctrină s-a afirmat că exprimarea acestui acord trebuie corelată cu recunoaşterea

Page 40: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

40

vinovăţiei; nerecunoaşterea vinovăţiei este ireconciliabilă cu acordul de a presta o muncă în folosul comunităţii şi cu

convingerea instanţei că nu se mai impune executarea pedepsei (V. Paşca).

O precizare importantă, care face deosebirea dintre soluţia noului Cod penal şi cea a Codului penal

din 1968, este cea din art. 91 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căreia atunci când pedeapsa închisorii este însoţită de

pedeapsa amenzii, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. În

doctrină s-a menţionat că deşi art. 91 alin. 2 din noul Cod penal prevede explicit că pedeapsa amenzii se execută

numai în cazul în care amenda însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 din noul Cod penal, pedeapsa amenzii

se execută şi în cazul în care amenda se adaugă la pedeapsa închisorii în condiţiile art. 39 alin. 1 lit. d şi e din noul

Cod penal, referitor la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, iar executarea pedepsei închisorii aplicată

pentru concursul de infracţiuni a fost suspendată sub supraveghere (A. Vlăşceanu). Sub imperiul Codului penal din

1968 practica judiciară a statuat că nu este posibilă suspendarea doar a executării pedepsei închisorii, atunci când în

urma contopirii acesteia i-a fost adăugată şi pedeapsa amenzii, deoarece este vorba de o singură pedeapsă rezultantă,

pentru care nu se pot stabili două modalităţi de individualizare a executării acesteia.

Dacă noul Cod penal exclude posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul

în care s-a dispus iniţial amânarea aplicării pedepsei, iar ulterior revocarea amânării, acesta nu exclude posibilitatea

instanţei de a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care s-a dispus iniţial amânarea

aplicării pedepsei, iar ulterior anularea amânării, dacă în urma aplicării dispoziţiilor privitoare la concursul de

infracţiuni pedeapsa rezultantă aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt îndeplinite celelalte condiţii

prevăzute în art. 91 Cod penal. Dacă pedeapsa stabilită este amenda, instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei,

neputând dispune suspendarea executării pedepsei amenzii sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 1 lit. a şi art.

91 alin. 3 lit. a din noul Cod penal, iar dacă aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, iar ulterior amânarea a fost

revocată, instanţa nu va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 3

lit. b din noul Cod penal, întrucât, chiar în cazul infracţiunii de abandon de familie, legiuitorul prevede fie amânarea

aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dar nu prevede posibilitatea instanţei de a

dispune, succesiv, ambele măsuri de individualizare (A. Vlăşceanu).

Potrivit art. 91 alin. 3 lit. c din noul Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu

poate fi dispusă, dacă instanţa constată că infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată ori a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Aşadar, în concepţia noului Cod penal conduita infractorului în cursul procesului penal constând în sustragerea de la

urmărirea penală sau judecată ori în încercarea de a zădărnici aflarea adevărului sau identificarea şi tragerea la

răspundere penală a autorului ori a participanţilor, constituie un impediment al suspendării executării pedepsei sub

supraveghere (A. Vlăşceanu).

În forma reglementată în noul Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se

apropie de o altă instituţie cunoscută în dreptul francez, anume suspendarea cu obligaţia de a îndeplini o muncă de

interes general (sursis assorti de l`obligation d`accomplir un travail d`intèrêt gènèral ), instituţie care combină

suspendarea cu punere la încercare şi obligaţia de a îndeplini o muncă de interes general (A. Vlăşceanu).

Decizia-cadru nr. 2008/947/JAI permite ca, în cazul suspendării executării pedepsei, supravegherea

“măsurilor de probaţiune” impuse condamnatului (măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului) într-un stat

membru al Uniunii Europene (statul de condamnare) să fie realizată într-un alt stat membru al Uniunii Europene

(statul de executare). (A. Vlăşceanu).

2. Termenul de supraveghere este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata

pedepsei aplicate.

Efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată şi asupra termenului de

încercare, nu rămân valabile în raport cu dispoziţiile noului Cod penal, întrucât pe de o parte durata pedepsei aplicate

nu constituie în concepţia noii legi penale o componentă a termenului de supraveghere, iar graţierea nu are efecte,

conform art. 160 alin. 4 din noul Cod penal, asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere,

în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere; în consecinţă, urmează ca, prin actele de graţiere în

care se dispune altfel, să se stabilească efectele graţierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub

supraveghere şi asupra duratei termenului de supraveghere (A. Vlăşceanu). Această precizare este importantă,

deoarece în noul Cod penal împlinirea termenului de supraveghere nu mai are ca efect reabilitarea de drept a

condamnatului, iar în cazul în care actele de graţiere nu ar preciza nimic în legătură cu persoanele condamnate la

pedepse a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, s-ar crea acestora din urmă o situaţie mai grea decât

persoanelor condamnate la pedepse cu executarea în regim de detenţie.

Page 41: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

41

3. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile sunt relativ similare celor prevăzute în Codul penal din

1968, cu deosebirea că Noul Cod penal stabileşte exclusiv serviciul de probaţiune, ca autoritate în faţa căreia trebuie

să se prezinte condamnatul, eliminând referirea la judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului, se referă la

anunţarea oricărei deplasări care depăşeşte 5 zile (în loc de 8 zile) şi nu se mai referă şi la anunţarea întoarcerii (aspect

criticat în doctrină, deoarece ţine de efectuarea supravegherii – A. Vlăşceanu), se referă numai la anunţarea schimbării

locului de muncă, nu şi la justificarea acestui lucru. Noul Cod penal prevede însă, pe lângă obligaţia de a comunica

informaţiile de natură a fi controlate mijloacele de existenţă, şi obligaţia de a comunica documentele de natură a

permite controlul mijloacelor de existenţă a condamnatului.

S-a prevăzut în plus obligaţia condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanţei

şi de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (numărul zilnic de ore şi modalitatea de executare se va

stabili prin legea de executare a pedepselor).

Nu au mai fost realuate în noul Cod penal o serie de obligaţii existente în Codul penal din 1868 (de a

nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane şi de a nu conduce anumite

vehicule), deoarece acestea pot fi impuse ca pedeapsă complementară (art. 66 alin. 1 din noul Cod penal).

De remarcat că impunerea uneia sau mai multor obligaţii persoanei consamnate constituie o facultate

a instanţei în concepţia art. 863 alin. 3 din Codul penal din 1968 şi o obligaţie, în viziunea art. 93 alin. 2 din noul Cod

penal (A. Vlăşceanu).

S-a remarcat în doctrină că sfera obligaţiilor condamnatului în cazul suspendării executării pedepsei

sub supraveghere este mult mai retrânsă decât sfera obligaţiilor ce pot fi impuse, conform art. 85 alin. 2 din noul Cod

penal, persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, deoarece, pe de o parte, impunerea cel puţin a

unei obligaţii în cazul suspendării executării pedepsei este obligatorie, pe când în cazul amânării aplicării pedepsei,

este facultativă, iar condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere I se pot impune anumite obligaţii

cu titlu de pedeapsă complementară (A. Vlăşceanu).

Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută în art. 93 alin. 3 din

noul Cod penal, poate coexista cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prevăzută în art.

64 din noul Cod penal (în cazul în care persoana condamnată nu poate executa, din motive neimputabile, pedeapsa

amenzii). În acest din urmă caz, dacă persoana condamnată nu va executa munca în folosul comunităţii, se va dispune

înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate prin muncă neremunerată în folosul comunităţii cu pedeapsa închisorii, fapt

care va atrage şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă cele două pedepse coexistau (A.

Vlăşceanu).

4. Supravegherea condamnatului. Un prim element de diferenţiere faţă de reglementarea Codului

penal din 1968 este atribuirea supravegherii condamnatului şi a sesizării instanţei în sarcina serviciului de probaţiune,

iar nu a judecătorului desemnat cu supravegherea sau serviciului de probaţiune, iar un al doilea element de

diferenţiere în constituie reglementarea în art. 94 alin. 3 cazurilor în care serviciul de probaţiune are obligaţia de a

sesiza instanţa (A, Vlăşceanu).

Modul de îndeplinire a obligaţiei de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală

şi a obligaţiei de a nu părăsi teritoriul României se verifică de organele abilitate, respectiv de instituţiile sanitare şi de

autorităţile de frontieră, care vor sesiza serviciul serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare, conform art. 94

alin. 2 din noul Cod penal.

Obligaţia serviciului de probaţiune de a sesiza instanţa, pe durata termenului de supraveghere, în

cazul în care au intervenit motive ce justifică fie modificarea obligaţiilor impuse (art. 94 alin. 1 lit. a), este un element

de noutate, care nu are corespondent în Codul penal din 1968. În acest din urmă caz nu există posibilitatea de a se

dispune modificarea obligaţiilor impuse condamnatului în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

De pildă, în cazul în care s-a dispus ca persoana condamnată să urmeze un curs de recalificare, de frizer, nu s-ar putea

dispune modificarea acestei obligaţii, cu una de a urma un curs de operator calculator.

5. Modificarea sau încetarea obligaţiilor este o posibilitate pe care noul Cod penal o oferă instanţei,

pentru a se asigura o mai bună supraveghere şi o mai bună realizare a reintegrării sociale a persoanei condamnate.

Noul Cod penal nu limitează numărul intervenţiilor instanţei asupra obligaţiilor, astfel pe parcursul

termenului de supraveghere pot fi dispuse mai multe modificări succesive ale obligaţiilor sau încetarea succesivă a

executării mai multor obligaţii impuse, aşa cum pot fi dispuse succesiv modificarea obligaţiilor şi încetarea executării

unora dintre obligaţiile impuse. Reglementarea cuprinsă la art. 95 din noul Cod penal priveşte exclusiv obligaţiile

prevăzute în art. 93 alin. 2 şi 3 din acelaşi cod. Ea nu priveşte măsurile de supraveghere înscrise în art. 93 alin. 1,

întrucât textul art. 95 se referă numai la obligaţii, iar nu şi la măsurile de supraveghere (A. Vlăşceanu).

Page 42: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

42

Modificarea obligaţiilor poate consta fie în impunerea unor noi obligaţii, fie în sporirea sau

diminuarea condiţiilor de executare a celor existente (art. 95 alin. 1).

În doctrină s-a apreciat că obligaţia serviciului de probaţiune de a sesiza instanţa nu exclude

posibilitatea condamnatului de a sesiza instanţa în scopul modificării sau încetării obligaţiilor, întrucât instanţa este

suverană să constate că motivele intervenite justifică modificarea sau încetarea obligaţiilor condamnatului şi să

dispună aceasta (A. Vlăşceanu).

6. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în noul Cod penal este obligatorie,

potrivit noului Cod penal, în cazul în care condamnatul, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu

execută obligaţiile, nu îndeplineşte obligaţiile civile stabilite, nu execută pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa

închisorii sau a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni,

din culpă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este facultativă (art. 96 alin. 6 din noul Cod

penal).

Aceste patru cauze de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aplică şi în

cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 din noul Cod penal, întrucât în cuprinsul acestui text de

lege nu a fost reluată dispoziţia art. 305 alin. 5 din Codul penal din 1968, care permite revocarea suspendării numai în

cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de abandon de familie (A. Vlăşceanu).

Spre deosebire de art. 864 alin. 1 C.pen. raportat la art. 83 din 1968, care se referă la pronunţarea unei

hotărâri de condamnare indiferent de natura pedepsei aplicate, art. 96 alin. 4 din noul Cod penal condiţionează

revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de pronunţarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa

închisorii. Tot spre deosebire de Codul penal din 1968, conform căruia în caz de revocare pedeapsa suspendată se

adaugă la pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, în art. 96 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că în acest caz

pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la

recidivă sau la pluralitatea intermediară (A. Vlăşceanu). Soluţia este mai echitabilă în noul Cod penal, deoarece evită

transformarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii într-o adevărată “capcană” pentru

persoanele condamnate.

S-a susţinut că interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 94 alin. 4 lit. c şi art. 96 alin. 2 cu cele ale art.

98 alin. 1 din acelaşi cod conduce la concluzia că instanţa, sesizată de serviciul de probaţiune cu privire la

neîndeplinirea de către persoana condamnată a obligaţiilor civile înainte de expirarea termenului de supraveghere,

dispune revocarea executării pedepsei sub supraveghere la momentul expirării termenului de supraveghere, dacă până

la acest moment persoana condamnată nu a îndeplinit integral obligaţiile civile şi nici nu a dovedit că nu a avut nicio

posibilitate să le îndeplinească (A. Vlăşceanu).

Deşi textul art. 96 alin. 3 din noul Cod penal nu precizează că înlocuirea amenzii neexecutate cu

pedeapsa închisorii trebuie să se producă până la expirarea termenului de supraveghere, pentru a atrage revocarea,

această concluzie poate fi desprinsă din interpretarea dispoziţiilor art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, care prevăd că

pedeapsa se consideră executată dacă până la expirarea termenului de suptaveghere nu s-a dispus revocarea

suspendării executării sub supraveghere, ceea ce înseamnă că în lipsa unei dispoziţii care să permită revocarea după

expirarea termenului de supraveghere (cum este dispoziţia de la art. 96 alin. 4), aceasta nu poate interveni după

expirarea acestui termen şi, implicit, nici înlocuirea care atrage revocarea (A. Vlăşceanu).

Dispoziţiile art. 98 alin. 1 din noul Cod penal se interpretează în sensul că referirea la săvârşirea unei

noi infracţiuni priveşte exclusiv săvârşirea unei noi infracţiuni care atrage revocarea în condiţiile art. 96 alin. 4, chiar

după expirarea termenului de supraveghere, şi numai o astfel de infracţiune împiedică producerea efectului prevăzut

în art. 98 alin. 1 – considerarea pedepsei ca executată (A. Vlăşceanu).

Este necesar, pentru a putea fi dispusă revocarea executării sub supraveghere a pedepsei anterioare, ca

infracţiunea să fie nu numai comisă în termenul de supraveghere, ci şi descoperită în acest termen (V. Paşca).

Revocarea se dispune chiar dacă doar o parte a infracţiunii continuate sau continue a fost săvârşită

înauntrul termenului de supraveghere (Constantin Butiuc, Cristian Mitrache).

Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor

referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară (V. Paşca).

7. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Conform art. 97 alin. 1 din noul

Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează, dacă pe parcursul termenului de

supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise a infracţiune până la rămânerea definitivă a

hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care I s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui

termen.

Page 43: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

43

Spre deosebire de art. 865 alin. 2 din Codul penal din 1968 – care prevede că anularea suspendării nu

are loc, dacă “infracţiunea” care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare -

, art. 97 alin. 1 din noul Cod penal prevede că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana

condamnată mai săvârşise o infracţiune, suspendarea se anulează, iar art. 98 alin. 1 din acelaşi cod prevede că, dacă

până la expirarea termenului de supraveghere nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

În raport cu prevederile noului Cod penal, se consideră că pentru a opera anularea suspendării, ceea ce trebuie să se

descopere până la expirarea termenului de supraveghere este faptul că persoana condamnată mai săvârşise o

infracţiune. Prin urmare, nu este suficientă descoperirea infracţiunii până la expirarea termenului de supraveghere, ci

trebuie să se descopere că persoana condamnată este autorul acesteia. Concluzia menţionată pare să se desprindă atât

din dispoziţiile art. 97 alin. 1 şi art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, cât şi din faptul că legiuitorul noului Cod penal nu a

preluat dispoziţiile separate ale art. 85 alin. 2 din Codul penal din 1968, care se referă la descoperirea “infracţiunii”, ci

a comprimat dispoziţiile art. 85 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1968 în dispoziţiile art. 97 alin. 1 din noul Cod penal,

care nu se mai referă la descoperirea “infracţiunii”, ci la descoperirea faptului că persoana condamnată mai săvârşise o

infracţiune (A. Vlăşceanu).

Constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 97 alin. 1 din noul Cod penal, instanţa

anulează suspendarea şi aplică, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate

intermediară, dar nu este obligată să dispună executarea pedepsei prin privare de libertate decât în cazul recidivei, care

conduce la neîndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 91 alin. 1 lit. b şi în cazul concursului de infracţiuni sau al

pluralităţii intermediare, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 (A. Vlăşceanu).

Din punct de vedere al duratei termenului de supraveghere, instanţa poate menţine durata stabilită

iniţial sau o poate majora, iar în cazul în care durata termenului de supraveghere stabilită iniţial este mai mică decât

durata pedepsei rezultante, instanţa este obligată să o majoreze, întrucât art. 92 alin. 1 din noul Cod penal nu permite

ca durata termenului de supraveghere, cuprinsă între 2 şi 4 ani, să fie mai mică decât durata pedepsei aplicate (A.

Vlăşceanu).

8. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere spre deosebire de Codul penal din

1968, constau în considerarea pedepsei ca executate şi nu în reabilitarea de drept a condamnatului. Termenul de

reabilitare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere, potrivit art. 167 alin. 4 din noul Cod penal.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte conform art. 98 alin. 2 din noul

Cod penal, nici provizorii şi nici definitive, asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotîrârea

de condamnare.

Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a stabilit că săvârşirea unei noi infracţiuni, în sine, nu

împiedică producerea efectului definitiv al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, ci numai săvârşirea unei

noi infracţiuni care determină revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (C. Bulai).

Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform

art. 68 alin. 1 lit. b din noul Cod penal şi poate continua şi după expirarea termenului de supraveghere, ori de câte ori

durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi stabilită de instanţă depăşeşte durata termenului

de supraveghere fixat de instanţă (A. Vlăşceanu).

Liberarea condiţionată

1. Opţiunea legiuitorului de a include reglementarea liberării condiţionate în capitolul privitor la

individualizarea pedepselor este pe deplin justificată, având în vedere că liberarea condiţionată este unanim

considerată în doctrină ca fiind un mijloc legal cu ajutorul căruia este posibilă individualizarea pedepselor privative de

libertate în cursul executării lor (I. Molnar).

Cu privire la natura juridică a liberării condiţionate, într-o opinie s-a susţinut că aceasta ar fi un mijloc

de individualizare administrativă a pedepsei (V. Dongoroz), deoarece se dispune întotdeauna post judicium, în cursul

executării pedepsei, executare care implică, prin natura sa, preponderent activităţi administrative. Într-o altă opinie s-a

susţinut că liberarea condiţionată este un mijloc judiciar de individualizare a pedepsei, în cursul executării acesteia (S.

Kahane), deoarece decizia de acordare şi de revocare a acesteia aparţine exclusiv instanţei de judecată, chiar dacă

aceasta este sesizată şi primeşte informaţii de la autorităţi administrative.

În doctrină s-a menţionat că liberarea condiţionată are un caracter general, personal, discreţionar şi

provizoriu (I. Molnar).

Page 44: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

44

2. Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă în noul Cod penal, fac referire,

printre altele, doar la condiţia bunei conduite a condamnatului, fără a mai menţiona stăruinţa în muncă, disciplina sau

antecedentele penale. În viziunea noului Cod penal antecedentele penale ale condamnatului constituie un criteriu

general de individualizare a pedepsei, prevăzut explicit în art. 74 alin. 1 lit. e din noul Cod penal şi trebuie avute în

vedere în momentul judecării şi condamnării acestuia; cu toate acestea s-a susţinut că nu se poate exclude de plano

evaluarea antecedentelor penale ale condamnatului la momentul evaluării propunerii sau cererii de liberare

condiţionată (I. Molnar). Într-o altă opinie s-a susţinut că orientarea europeană în această materia dar şi a Legii nr.

275/2006 privind executarea pedepselor, pe deplin justificată, este de a reglementa acordarea liberării condiţionate

ţinând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, pentru că numai în acest fel poate fi

influenţată şi modelată mai eficient conduita condamnatului care dobândeşte astfel o motivare în plus, cunoscând că o

bună conduită îl aduce mai aproape de punerea în libertate (V. Paşca). Dacă criteriul stăruinţei în muncă putea fi

eliminat, având în vedere realităţile social-economice, care nu permit asigurarea posibilităţii prestării unei munci

pentru toate persoanele private de libertate, considerăm că este discutabilă înlăturarea celorlalte două criterii,

referitoare la discipina şi antecedentele penale al condamnatului.

Noul Cod penal impune în plus, pentru beneficiul liberării condiţionate, ca cel condamnat să-şi fi

îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut

nicio posibilitate să le îndeplinească (art. 99 alin. 1 lit. c). Prin decizia nr. 463/1997, Curtea Constituţională a stabilit

că o astfel de condiţie, prevăzută pentru acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, ar încălca principiul

egalităţii în drepturi a cetăţenilor pe criteriul averii. Valoarea prejudiciului produs prin infracţiune nu are nicio

legătură cu averea infractorului, iar obligaţia reparării integrale a acestuia nu este stabilită în funcţie de averea

acestuia, ci exclusiv în funcţie de criteriul obiectiv al cuantumului prejudiciului produs. Altfel, s-ar putea ajunge la

situaţia absurdă ca făptuitorul să poată rămâne cu bunurile sustrase şi să beneficieze totodată şi de instituţiile ce permit

aplicarea unui regim mai blând de executare a pedepsei.

De asemenea, se menţionează că una din condiţiile liberării condiţionate este aceea ca instanţa să aibă

convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate (art. 99 alin. 1 lit. d).

Deşi este obligatorie motivarea tuturor hotărârilor judecătoreşti, noul Cod penal a menţionat explicit

în art. 99 alin. 2 că este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate,

precizând totodată că este obligatorie şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la

care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere. Acestea nu sunt condiţii

în sine ale liberării condiţionate, ci mijloace prin care se urmăreşte respectarea riguroasă a condiţiilor prevăzute în

primul aliniat al art. 99 din noul Cod penal (I. Molnar). Atenţionarea ar avea un efect mai puternic dacă persoana

condamnată ar fi prezentă la pronunţarea hotărârii de liberarea condiţionată.

Introducerea condiţiei ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat, ca şi a

obligativităţii prezentării motivelor de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate, reprezintă o afirmare a

caracterului discreţionar al liberării condiţionate, în sensul că aceasta ar trebui acordată doar în cazul în care persoana

condamnată ar face dovada unei îndreptări reale, nu doar prin simpla executare de către acesta a unei fracţii de 20 de

ani detenţiune. În cazul în care instanţa nu are niciun element pe baza căruia să poată motiva acordarea liberării

condiţionate, aceasta va trebui să respingă propunerea de liberare sau cererea condamnatului. Pe de altă parte, aşa cum

s-a subliniat în doctrină, deşi noul Cod penal vorbeşte de convingerea instanţei asupra faptului că cel condamnat s-a

îndreptat şi are posibilităţi reale de reintegrare socială, este evident că această convingere nu poate fi de natură

subiectivă ci dimpotrivă, trebuie fundamentată pe dovezi, pe probe (I. Molnar).

Noul Cod penal nu mai prevede posibilitatea ca partea din pedeapsă ce trebuie executată să fie redusă

de la 20 de ani la 15 ani de detenţie, în cazul condamnaţilor trecuţi de 60 de ani, bărbaţii şi 55 de ani, femeile. Însă

fracţiunea de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executată efectiv este de 20 de ani, în calculul acesteia neputând intra

zilele câştigate prin muncă. S-a considerat că nu există nicio raţiune pentru a nu lua în considerare şi zilele câştigate

prin muncă, neexistând o corelare între prevederile Codului penal şi prevederile Legii nr. 275/2006, privind

executarea pedepselor (V. Paşca).

3. Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii. În noul Cod penal se renunţă la

depoziţiile cuprinse în art. 591 din Codul penal din 1968, deoarece s-a considerat că forma de vinovăţie a fost

valorificată în operaţiunea de individualizare a pedepsei şi se reflectă în natura, durata sau modul de executare a

acesteia, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea de condamnare şi, ca atare, este greu de identificat raţiunea pentru care

aceeaşi împrejurare să constituie temei pe care să se fundamenteze regimuri diferenţiate de acordare a liberării

condiţionate (I. Pascu, P. Buneci).

Page 45: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

45

De asemenea, s-a eliminat referirea la minori, deoarece aceasta a rămas fără obiect, având în vedere

că pentru infractorii minori s-a instituit un sistem de sancţiuni alcătuit exclusiv din măsuri educative.

Nu se mai face distincţia în funcţie de sexul persoanei condamnate, stabilindu-se o limită de vârstă

unică pentru bărbaţi şi femei, de 60 de ani, după care liberarea condiţionată se dispune cu executarea unei fracţii de

jumătate sau de două treimi din pedeapsă. Aici s-a semnalat inadvertenţa cuprinsă în textul prevăzut în art. 100 alin. 2,

care se referă la fracţia de pedeapsă pe care trebuie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani, text

care prevede că liberarea condiţionată a acestuia poate fi dispusă după executarea efectivă a jumătate din pedeapsa

care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin a două treimi din pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, ori această dispoziţie

este contrazisă de prevederea cuprinsă în alin. 4 al aceluiaşi articol, care stabileşte că în calculul duratei pedepsei pe

care trebuie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani se ţine seama şi de partea de pedeapsă care

poate fi considerată ca executată, ca urmare a muncii prestate. S-a propus în acest caz renunţarea la cuvîntul

“efectivă” din alin. 2 al art. 100 din noul Cod penal (I. Molnar).

O condiţie nou-introdusă este cea privitoare la regimul de executare a pedepsei în care trebuie să de

afle condamnatul care urmează să fie liberat condiţionat, în sensul că acesta trebuie să fie în regim deschis sau

semideschis. Această condiţie înlocuieşte condiţia ca persoana condamnată să fi avut o bună conduită, considerându-

se probabil că este inutilă o astfel de condiţie, de vreme ce nu se poate ajunge la regimul deschis sau semideschis de

executare a pedepsei decât printr-o bună conduită (I. Molnar).

Spre deosebire de liberarea condiţionată din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în cazul liberării

condiţionate din executarea pedepsei închisorii zilele câştigate prin prestarea unei munci în regim penitenciar sunt

avute în vedere la calcularea fracţiilor de pedeapsă care dau naştere vocaţiei la propunerea de liberare condiţionată (V.

Paşca).

Cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor

condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul introducerii ei (ÎCCJ, dec. nr. LXVII/2007).

4. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile sunt dispuse în cazul în care restul de pedeapsă rămas

neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare. Ele nu se regăsesc în Codul penal din 1968 decât la instituţia

suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Măsurile de supraveghere se dispun în mod cumulativ şi obligatoriu, fiind aceleaşi ca şi în cazul

suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (de a se prezenta la serviciul de probaţiune, de a primi vizitele

persoanei desemnate să o supravegheze, de a anunţa în prealabil orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care

depăşeşte 5 zile, de a comunica schimbarea locului de muncă şi de a comunica informaţii şi documente de natură a

permite controlul mijloacelor de existenţă). Executarea acestora începe din momentul acordării liberării pe o perioadă

egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.

Obligaţiile ce pot fi impuse condamnatului liberat condiţionat sunt facultative şi implică restrângerea

sau interzicerea exercitării unor drepturi, motiv pentru care multe din acestea formează şi obiectul pedepsei

complementare sau accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi. Având în vedere acest fapt, legea prevede că

obligaţiile prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c-g pot fi impuse celui liberat condiţionat doar în măsura în care acestea nu

au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Dacă obligaţiile

prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c-g au fost impuse condamnatului cu titlu de pedeapsă complementară, aceste obligaţii

urmează să fie îndeplinite şi pe durata termenului de supraveghere, ca pedeapsă accesorie, în temeiul art. 65 alin. 1 şi

3 coroborat cu art. 66 alin. 1 din noul Cod penal (I. Molnar).ste interdicţii sunt prevăzute în cadrul obligaţiilor ce pot

fi impuse condamnatului liberat şi numai cu acest titlu (V. Paşca).

Numai în măsura în care anumite interdicţii nu au fost stabilite cu titlu de pedeapsă accesorie, iar la

data liberării instanţa apreciază ca utilă aplicarea unora dintre acestea, o poate face numai în măsura în care ac

5. Supravegherea condamnatului se exercită, la fel ca şi în cazul suspendării sub supraveghere a

executării pedepsei, în principal de către serviciul de probaţiune. Verificarea îndeplinirii obligaţilor prevăzute de art.

101 alin. 2 lit. c-g este de competenţa autorităţilor abilitate (poliţie, jandarmerie, poliţie de frontieră), care au obligaţia

să sesizeze serviciul de probaţiune de câte ori constată încălcarea de către condamnat a obligaţiilor ce-I revin.

Similitudinea reglementărilor liberării condiţionate şi suspendării sub supraveghere a executării

pedepsei poate fi motivată prin faptul că în acest din urmă caz condamnatul este, în anumite condiţii, scutit de

obligaţia executării efective a pedepsei privative de libertate în integralitatea sa, fapt decis în chiar momentul

pronunţării hotărârii de condamnare, în timp ce în cazul liberării condiţionate condamnatul este scutit de executare

efectivă a unei părţi din pedeapsă, printr-o decizie a instanţei pronunţate după ce condamnatul la o pedeapsă privativă

de libertate a executat efectiv o parte din durata acesteia (I. Molnar).

Page 46: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

46

6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor poate fi solicitată, potrivit art. 103 din noul Cod penal,

dacă au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea celor existente.

În art. 102 alin. 4 se prevede că aceasta poate fi solicitată de către serviciul de probaţiune, însă

doctrina apreciază că cererea de diminuare sau de încetare a condiţiilor sau obligaţiilor poate fi formulată şi de cel

condamnat, caz în care se va solicita un punct de vedere serviciului de probaţiune (I. Molnar).

7. Revocarea liberării condiţionate are loc, potrivit noului Cod penal nu doar în cazul săvârşirii unei

noi infracţiuni în termenul de supraveghere ci şi în cazul nerespectării, cu rea credinţă, a măsurilor de supraveghere

sau neexecutării, cu rea credinţă, a obligaţiilor impuse de instanţă. În ambele cazuri revocarea este obligatorie,

nemaifăcându-se nicio distincţie după natura infracţiunii săvârşite în termenul de supraveghere, aşa cum se face în

Codul penal din 1968, între infracţiunile intenţionate şi cele din culpă.

Textul prevede că revocarea liberării condiţionate are loc dacă pentru infracţiunea săvârşită în

termenul de supraveghere s-a aplicat pedeapsa închisorii. A controario revocarea liberării condiţionate nu poate

interveni dacă pentru infracţiunea săvârşită a fost pronunţată o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii sub forma

zilelor amendă. A fortiorii revocarea se impune dacă prin hotărârea de condamnare s-a pronunţat pedeapsa detenţiunii

pe viaţă (I. Molnar).

Dacă cel liberat condiţionat din executarea pedepsei închisorii săvârşeşte o nouă infracţiune pentru

care I se aplică tot pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa rezultantă se stabileşte prin cumul aritmetic, dacă cel condamnat

se află în stare de recidivă sau prin contopire, în ipoteza în care se reţine o pluralitate intermediară de infracţiuni, în

condiţiile prevăzute de art. 39 C.pen. (I. Molnar).

În cazul revocării liberării condiţionate pentru nerespectarea cu rea credinţă a măsurilor de

supraveghere sau neexecutarea cu rea credinţă a obligaţiilor, restul de pedeapsă se execută în regim de detenţie, având

în vedere că textul art. 104 alin. 1 teza a II-a din noul Cod penal prevede că în aceste cazuri “instanţa revocă

liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă”. Aceeaşi ar fi trebuit să fie soluţia şi în cazul revocării liberării

condiţionate pentru săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare, pentru pedeapsa rezultantă stabilită,

deoarece cu atât mai mult condamnatul a dovedit, prin săvârşirea unei noi infracţiuni, că procesul de resocializare a

acestuia a eşuat. În acest din urmă caz însă, textul art. 104 alin. 2 teza a II-a din noul Cod penal trimite doar la regimul

stabilirii pedepsei în caz de recidivă sau pluralitate intermediară, fapt care face posibilă, în anumite cazuri, stabilirea

unui alt regim de executare pentru pedeapsa rezultantă.

În doctrină s-a susţinut că în raport cu reglementarea liberării condiţionate în noul Cod penal român,

restul de pedeapsă rămas de executat se calculează prin scăderea din durata termenului de supraveghere a perioadei

scurse din momentul liberării condamnatului până la momentul în care s-a dispus revocarea liberării condiţionate,

deoarece legiuitorul a promovat concepţia că pe durata termenului de supraveghere, în care condamnatul este supus

unor măsuri de supraveghere ori obligaţii, el practic se află în executarea pedepsei, dar într-o formă nouă, care, deşi nu

implică lipsirea efectivă de libertate, presupune restrângerea semnificativă a unor drepturi şi libertăţi sub aspectul

exercitării lor (I. Molnar). E discutabil acest punct de vedere, în special în cazul revocării pentru săvârşirea unei noi

infracţiuni, când în majoritatea cazurilor se împlineşte termenul de supraveghere până când condamnatul este judecat

şi condamnat pentru noua infracţiune. De altfel, ideea că în perioada liberării condiţionate persoana condamnată

execută pedeapsa în stare de libertate se regăseşte şi în doctrina elaborată sub imperiul Codului penal din 1968 (V.

Dongoroz), fapt ce nu a împiedicat adoptarea soluţiei că în cazul revocării liberării condiţionate pentru săvârşirea unei

noi infracţiuni se execută restul de pedeapsă rămas neexecutat.

8. Anularea liberării condiţionate. Săvârşirea de către condamnatul liberat condiţionat a unei

infracţiuni înainte de obţinerea liberării , fapt pe care acesta l-a ascuns, pune în discuţie validitatea temeiurilor care au

stat la baza deciziei instanţei instanţei de acordare a liberării condiţionate (I. Molnar). Această instituţie nu este

reglementată în Codul penal din 1968.

Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunii care atrage anularea, aceasta trebuie descoperită

înauntrul termenului de supraveghere şi trebuie să i se fi aplicat pentru aceasta pedeapsa închisorii.

Dacă în raport cu pedeapsa rezultantă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100

C.pen. instanţa poate acorda liberarea condiţionată; dacă aceasta este soluţia instanţei (de acordare a liberării

condiţionate), termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. S-a remarcat că dispoziţiile

cuprinse în art. 105 alin. 2 C.pen. intră în contradicţie, cel puţin în parte, cu prevederile cuprinse în alin. 1 al aceluiaşi

articol, unde se prevede că “liberarea se anulează”; efectul acestei anulări ar trebui să se concretizeze în obligarea

condamnatului să execute restul de pedeapsă efectiv în penitenciar, or dispoziţia din alin. 2 conferă instanţei care

judecă infracţiunea ulterior descoperită posibilitatea acordării din nou a liberării condiţionate (I. Molnar).

Page 47: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

47

Dacă anularea liberării condiţionate intervine după împlinirea termenului de supraveghere, partea din

pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa

după executarea pedepsei închisorii (art. 105 alin. 3).

9. Efectele liberării condiţionate reglementate în art. 106 din noul Cod penal, au în vedere exclusiv

efectele definitive ale liberării condiţionate (I. Molnar).

În doctrină s-a susţinut că formularea textului de la art. 106 pare defectuoasă deoarece apare ca inutil

ca în sfera condiţiilor negative de a căror îndeplinire depinde producerea efectelor liberării condiţionate să se prevadă

atât nesăvârşirea de către condamnatul liberat condiţionat a unei noi infracţiuni, cât şi condiţia privitoare la

nerevocarea liberării condiţionate, deoarece în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni, revocarea liberării condiţionate

este obligatorie (I. Molnar). Aşa cum am arătat anterior, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, în art. 104 alin. 2 din

noul Cod penal se fece trimitere la stabilirea pedepsei rezultante potrivit dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea

intermediară, fără a se preciza că “instanţa dispune executarea restului de pedeapsă”, fapt ce ar putea implica

posibilitatea stabilirii unui alt regim de executare decât cel în detenţie. Aceasta ar putea explica şi formularea din art.

106 din noul Cod penal, care vrea să fie cât mai precisă. Deşi revocarea liberării condiţionate se dispune în mod

obligatoriu în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, este posibil ca aceasta să nu ducă în

final la executarea restului de pedeapsă în regim de detenţie.

VIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Dispoziţii generale

1. Scopul măsurilor de siguranţă este acelaşi cu cel menţionat în art. 111 din Codul penal din 1968.

Spre deosebire de acesta din urmă, în noul Cod penal se prevede explicit că măsurile de siguranţă se iau faţă de

persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, “nejustificată”. Această din urmă precizare are ca rol

afirmarea interdicţiei de a se aplica măsuri de siguranţă în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârşite în

condiţiile existenţei unor cauze justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii sau al autorităţii

legitime şi consimţământul victimei).

Nu se mai face distincţia dintre măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,

pentru care este necesară săvârşirea unei infracţiuni şi celelalte măsuri de siguranţă, pentru aplicarea cărora este

suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece în noul Cod penal interzicerea de a se afla în

anumite localităţi nu mai figurează printre măsurile de siguranţă, fiind trecută doar în rândul pedepselor

complementare (art. 66 lit. i).

Starea de pericol care impune luarea unei măsuri de siguraţă poate privi persoana făptuitorului sau

anumite bunuri, dar în acest din urmă caz pericolul pe care îl prezintă acestea este raportat tot la persoana celui care a

săvârşit fapta prevăzută de legea penală. De natura şi gravitatea pericolului se ţine seama şi la individualizarea

măsurilor de siguranţă sau la stabilirea duratei acestora (A. Boroi).

Luarea unei măsuri de siguranţă este însă exclusă în cazul în care a intervenit dezincriminarea faptei

sau a expirat termenul de introducere a plângerii prealabile, deoarece în aceste cazuri lipseşte calitatea de subiect de

drept penal al făptuitorului (V. Dongoroz). Măsurile de siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au comis fapte

prevăzute de legea penală; încetarea procesului penal împotriva inculpatului pe motiv că fapta nu există, nu a fost

săvârşită de inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală, exclude luarea unei măsuri de siguranţă faţă de acesta (V.

Paşca).

Principiile de aplicare şi executare a măsurilor de siguranţă sunt: principiul legalităţii, principiul

umanismului, caracterul postdelictual al măsurilor de siguranţă, starea de pericol ca temei al măsurilor de siguranţă,

caracterul eminamente preventiv al măsurilor de siguranţă, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni care se iau pe durată

nedeterminată, imprescriptibile, dar revocabile (A. Boroi).

2. Categoriile măsurilor de siguranţă. Noul Cod penal a trecut în categoria măsurilor de siguranţă

doar a) obligarea la tratament medical, b) internarea medicală, c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării

unei profesii şi c) confiscarea specială.

Nu au mai fost trecute a) interzicerea de a se afla în anumite localităţi, b) interzicerea de a reveni în

locuinţa familiei şi c)expulzarea străinilor.

Regimul măsurilor de siguranţă

Page 48: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

48

1. Obligarea la tratament medical. Cauza stării de pericol în noul Cod penal o constituie “o boală

sau o tulburare prihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive”.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical este o obligaţie sancţiune, impusă pe cale

judiciară; constrângerea juridică specifică acestei obligaţii priveşte două aspecte: în primul rând pe acela al prezentării

la tratament medical şi în al doilea rând pe acela al regularităţii acestei prezentări (A. Boroi).

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu poate fi înlocuită cu măsura internării

medicale decât cu avizul comisiei medicale, întrucât această măsură are un dublu caracter: medical şi privativ de

libertate, astfel că responsabilitatea izolării bolnavului revine atât medicului, cât şi judecătorului, care dispun privarea

sa de libertate având în vedere afecţiunile psihice pe care le prezintă şi care generează o stare de pericol pentru

societate (ÎCCJ, s.pen., dec.nr. 22 din 6 ianuarie 2004).

Instanţa nu poate hotărâ asupra tratamentului de urmat, acesta urmând a fi stabilit de medic, potrivit

normelor deontologice medicale. Pentru acele tratamente pentru care se cere consimţământul pacientului, acesta nu

poate fi suplinit prin hotărârea instanţei judecătoreşti (V. Paşca).

2. Internarea medicală. Potrivit noului Cod penal, această măsură poate fi luată numai dacă

făptuitorul este “bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoactive” sau “suferă de o boală

infectocontagioasă”.

Constă în acea obligaţie-sancţiune impusă pe cale judiciară persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută

de legea penală, pe de o parte de a se supune privării de libertate prin internarea într-un institut medical de specialitate

şi pe de altă parte de a se supune unui tratament medical adecvat (A. Boroi).

Ca un aspect nou privind respectarea dreptului la un tratament în cunoştinţă de cauză reţinem că

suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament

medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi

şi libertăţi (V. Paşca).

Această măsură poate fi luată şi faţă de inculpaţii care răspund penal. Noul Cod penal prevede explicit

că această măsură poate fi luată, pe lângă bolnavul psihic ori consumator cronic de substanţe psihoactive, faţă de

persoana care suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate (persoană care de regulă este

responsabilă penal).

Doctrina a susţinut că în situaţia în care instanţa a fost învestită cu judecarea cauzei prin rechizitoriu,

confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, se va face

prin hotărârea dispusă în cauză (V. Paşca). Mai greu de susţinut este această părere în cazul în care cauza necesită mai

mult timp pentru soluţionare pe fond, caz în care se poate pune problema unui termen rezonabil de deţinere a

inculpatului.

3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii este reglementată identic cu

măsura din Codul penal din 1968.

Nu este justificată luarea acestei măsuri de siguranţă atunci când consecinţele faptei prevăzute de

legea penală sunt legate oarecum de riscurile obişnuite ale exercitării respectivei activităţi. Conţinutul măsurii diferă

în funcţie de felul activităţii al cărei exerciţiu a fost interzis; în cazul activităţilor cu multiple posibilităţi de exercitare

este necesară distincţia între inaptitudinea totală de a exercita acea activitate, oricare ar fi modalităţile sale şi

inaptitudinea parţială limitată la una sau unele dintre aceste modalităţi (A. Boroi).

Nerespectarea acestei măsuri de siguranţă atrage sancţiunea prevăzută în art. 287 combinat cu art. 288

alin. 1 din noul Cod penal, care incriminează fapta de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prin sustragerea de la

executarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii. Atunci când prin nerespectarea obligaţiei s-a

săvârşit o altă infracţiune, ca de exemplu uzurparea de calităţi oficiale (art. 258 din noul Cod penal), exercitarea fără

drept a unei profesii (art. 348 din noul Cod penal), fals în declaraţii sau privind identitatea (art. 326, art. 327 din noul

Cod penal), cel în cauză va răspunde pentru un concurs de infracţiuni (A. Boroi).

În cazul în care făptuitorul este socotit ca inapt de a exercita o activitate din cauza stării sale

psihofizice poate fi luată, concomitent cu măsura interzicerii exercitării unei activităţi şi măsura obligării la tratament

medical sau măsura internării medicale. În acest caz măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi nu va putea fi

revocată decât după ce în prealabil va fi revocată măsura de siguranţă privitoare la starea psihofizică (A. Boroi).

Potrivit reglementării Codului penal din 1968, măsura de siguranţă poate fi luată doar prin hotărârea

judecătorească prin care instanţa soluţionează fondul cauzei cu care a fost investită. Soluţionarea în fond a cauzei

poate trena chiar ani de zile, perioadă în care starea de pericol social generată de incapacitatea inculpatului, poate să

ducă la consecinţe imprevizibile (V. Paşca).

Page 49: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

49

Deşi legea nu condiţionează luarea acestei măsuri de aplicarea unei pedepse, ea nu reglementează

modul în care o asemenea măsură ar putea fi luată în cazurile în care s-a dispus netrimiterea în judecată (V. Paşca).

În măsura în care incapacitatea sau nepregătirea care a generat starea de pericol social ce a motivat

luarea măsurii de siguranţă nu mai subzistă, se poate revoca această măsură la cererea celui interesat, după trecerea a

cel puţin un an de la luarea măsurii.

4. Confiscarea specială. Este singura măsură de siguranţă compatibilă cu răspunderea penală a

persoanei juridice (V. Paşca).

În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranţă s confiscării în

practica judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea confiscării unor bunuri imobile nu ar putea fi exclusă. În cazul

bunurilor frugifere, sunt supuse confiscării şi fructele produse de acestea după dobândirea lor de către infractor (V.

Paşca).

În baza art. 112 lit. a C.pen. se confiscă “lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală”, dar

şi sumele dobândite prin traficarea, vânzarea, punerea în circulaţie a bunurilor produse prin fapta prevăzută de legea

penală, cu excepţia cazurilor în care aceste sume servesc la despăgubirea cumpărătorilor înşelaţi, necunoscând

provenienţa ilicită a bunurilor ori caracterul lor contractual (V. Paşca). În practica judiciară s-a dispus confiscarea pe

acest temei a mijloacelor de plată străine falsificate (T.S., dec. pen. nr. 1159/1979), biletele de tren false (T.S., dec.

pen. nr. 1385/1976).

La lit. b a art. 112 din noul Cod penal s-a prevăzut că sunt supuse confiscării speciale bunurile care au

fost “folosite în orice mod” la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, neavând relevanţă modul cum au fost

folosite, ci doar dacă bunurile au contribuit efectiv la aceasta (A. Boroi). De asemenea în acelaşi text se prevede că se

confiscă şi bunurile care “au fost destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt

ale făptuitorului sau dacă, aparţinând unei alte persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. Textul va opera

obiectiv atunci când bunul a fost anume “produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârşirea

infracţiunii, sau şi subiectiv atunci când făptuitorul şi-a procurat un anumit lucru care, într-adevăr, i-ar fi putut fi,

eventual, util la săvârşirea faptei, dar la comiterea faptei nu s-a ivit necesitatea de a se servi de acel bun (A. Boroi).

După modul de exprimare a legiuitorului în dispoziţiile art. 112 lit. b C.pen. se desprinde concluzia că măsura

confiscării în acest caz poate fi luată doar în cazul infracţiunilor intenţionate şi nu a celor din culpă; spre exemplu, în

cazul unei ucideri din culpă nu se poate considera că autorul a folosit respectivul autovehicul la comiterea infracţiunii,

în măsura în care el nu a dorit sau acceptat producerea unui asemenea rezultat (A. Boroi). Proprietatea asupra lucrului

care a servit la săvârşirea infracţiunii poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate constitui proprietatea comună a

acestuia şi a altei persoane (V. Paşca, T.S., C7, dec. pen. nr. 54/1985).

În doctrină s-a susţinut că ipoteza în care bunul ar aparţine altei persoane, dacă aceasta a cunoscut

scopul folosirii lui, nu şi-ar găsi justificarea întrucât o asemenea persoană ar avea calitatea de complice la săvârşirea

faptei prevăzute de legea penală, situaţie acoperită de prima ipoteză (A. Boroi). S-ar putea susţine că precizarea

acestei ipoteze ar fi necesară pentru a acoperi situaţiile în care ar interveni o cauză de nepedepsire pentru cel căruia îi

aparţine bunul folosit de autor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

În legătură cu uneltele de muncă folosite pentru exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi în

condiţiile exercitării neautorizate a acesteia şi săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 348 C.pen., unele instanţe au

dispus confiscarea specială (T.J. Cluj, dec.pen. nr. 38/1980, RRD nr. 2/1981), iar alte instanţe au considerat că acestea

nu îndeplinesc condiţia de a prezenta o stare de pericol (T.S. dec.pen. nr. 1515/1980).

Potrivit art. 112 lit. c din noul Cod penal, sunt supuse confiscării speciale “bunurile folosite, imediat

după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului obţinut dacă sunt ale

infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor”. S-a afirmat că includerea

acestei categorii de bunuri în sfera celor supuse confiscării speciale este reclamată de practica judiciară şi de

necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii prin lărgirea sferei bunurilor supuse confiscării speciale cu referire

specială la cele care au fost folosite pentru împiedicarea sau îngreunarea descopririi infracţiunilor şi a asigurării

folosului infracţiunii. Astfel se pune capăt practicii neunitare în ceea ce priveşte folosirea vehiculului pentru

transportul bunurilor sustrase şi ascunse în afara unităţii sau a vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul

făptuitorului bunurile sustrase (A. Boroi).

Prin transpunerea Deciziei – cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi

altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea, a fost reglementată pentru prima oară în legislaţia noastră măsura

confiscării extinse, fără a contraveni dispoziţiilor constituţionale în materie (art. 113).

Măsura de siguranţă a confiscării speciale având incidenţă obiectivă, se aduce la îndeplinire şi se

realizează imediat. Executarea măsurii este posibilă oricând ar fi descoperite lucruri în privinţa cărora s-a luat măsura

Page 50: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

50

confiscării, dar care nu au putut face încă obiectul executării din cauză că se aflau ascunse. Luându-se cu privire la

anumite bunuri măsura arătată, aceasta produce efecte in rem, adică bunurile confiscate trebuie predate autorităţilor

indiferent de persoanele care le deţin ca urmare a dobândirii ulterioare a bunurilor respective. Ea are caracterul unei

sancţiuni de drept penal şi nu a unei despăgubiri civile, nefiind posibilă obligarea în solidar a făptuitorilor (A. Boroi).

Potrivit art. 112 lit. d din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile care au fost date pentru a

determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor”. Se referă la bunuri cu

valoare patrimonială, care pot fi date înainte de săvârşirea faptei sau care au fost promise înainte de comiterea faptei,

dar predate efectiv după săvârşirea faptei (A. Boroi). Confiscarea specială a acestor bunuri are loc chiar dacă fapta a

rămas în forma tentativei sau dacă ea constituie o altă faptă decât cea proiectată de făptuitor, confiscarea are loc chiar

dacă cel instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut (A. Boroi). Pentru a se dispune

confiscarea acestor bunuri este necesar ca acestea ca acestea să fi fost efectiv predate infractorului, neputând fi

confiscate lucrurile care au fost doar promise (T.S., dec.pen.nr. 2095/1984).

Potrivit art. 112 lit. e din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile dobândite prin săvârşirea

faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la

despăgubirea acesteia”. Sunt considerate ca bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală

bunurile care au luat locul unor bunuri iniţial dobândite prin faptă (banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor furate),

întrucât banii sau bunurile substituite sunt deţinute fără drept şi ilicit, ca şi bunurile sau banii cărora li s-a substituit

(A. Boroi). Aceste bunuri sunt preexistente infracţiunii şi ajung în posesia infractorului prin consumarea infracţiunii

(V. Paşca).

Potrivit art. 112 alin. 2 din noul Cod penal în cazurile de la art. 112 alin. 1 lit. b şi c, dacă valoarea

supuse confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin

echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost

produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în

întregime. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, mult mai dificilă se va dovedi soluţionarea acestei

probleme atunci când infracţiunea comisă nu este susceptibilă de o evaluare bănească, directă sau indirectă (ex. omor,

vătămare corporală, săvârşite prin folosirea unui camion) (A. Boroi) Confiscarea prin echivalent a bunurilor folosite

sau produse, modificate, adaptate în scopul săvârşirii unor infracţiuni, în cazul în care acestea nu sunt ale

infractorului, iar proprietarul nu a cunoscut scopul în care au fost folosite, deschide calea spre un sistem de pedepse

cumulativ (închisoarea plus amenda); această sancţiune se abate de la caracteristicile măsurilor de siguranţă cîtă

vreme acestea sunt justificate de starea de pericol social pe care potenţial o are bunul (V. Paşca). S-a susţinut că este

discutabilă constituţionalitatea acestei prevederi, deoarece art. 41 alin. 9 din Constituţie permite doar confiscarea

bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni (V. Paşca).

Dacă bunul sau bunurile nu se găsesc, fie că au fost distruse sau au fost înstrăinate către terţi de bună

credinţă, în locul acestora se vor confisca bani sau bunuri până la concurenţa acestora (art. 112 alin. 5 C.pen.).

Posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni, atunci când

nu se mai găsesc, a fost controversată sub imperiul Codului penal din 1968, într-o opinie susţinându-se că numai

lucrurile prevăzute de legiuitor relevă o stare de pericol (V. Papadopol), în timp ce în alte opinii s-a susţinut că aceasta

este necesară pentru înlăturarea stării de pericol (V. Paşca, C. Turianu, L. Mihai). Stabilirea valorii acestora poate

ridica unele probleme, deoarece confiscarea echivalentului valoric al acestora presupune determinarea valorii lor la

data săvârşirii infracţiunii, nu la data dobândirilor (V. Paşca).

Practica judiciară a decis că paguba produsă părţii vătămate neconstituită parte civilă, al cărei

corespondent valoric nu a intrat în patrimoniul făptuitorului, cum este prejudiciul cauzat prin degradarea unui bun al

părţii vătămate, nu poate face obiect al confiscării prin obligarea făptuitorului la plata echivalentului bănesc al pagubei

(CSJ, dec. nr. 818/2001).

5. Confiscarea extinsă. Prin introducerea acestei noţiuni atât în Codul penal din 1968 cât şi în noul

Cod penal, prin Legea nr. 63/2012, legiuitorul român a transpus Decizia-cadru 2005/212/JAI, privind confiscarea

produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea.

S-a considerat că această prevedere este compatibilă cu prezumţia caracterului licit al dobândirii

averii, instituită în art. 44 pct. 8 din Constituţie, deoarece acest text instituie o prezumţie relativă, iar doctrina admite

în mod unanim că o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin prezumţii simple (F.

Streteanu). De cele mai multe ori, în astfel de cazuri instanţa va utiliza o serie de prezumţii de fapt, care nu sunt prin

ele însele incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie, astfel cum a decis în mod constant jurisprudenţa CEDO (R.

Chiriţă, M. Udroiu, O. Predescu).

Page 51: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

51

În cazul confiscării extinse s-a considerat că prezumţia stării de pericol a bunurilor care trebuie

confiscate este una absolută, nefiind admisă proba contrară, în sensul că acestea nu ar prezenta un pericol (F.

Streteanu).

Spre deosebire de confiscarea specială, confiscarea extinsă nu cunoaşte o aplicabilitate generală,

domeniul său de incidenţă fiind limitat la categoriile de infracţiuni enumerate în lege, pentru care pedeapsa prevăzută

de lege să fie închisoarea mai mare de 5 ani, iar infracţiunea să susceptibilă să îi procure inculpatului un folos material

(F. Streteanu).

S-a considerat că se pot lua în considerare nu doar bunurile transmise persoanelor enunţate în lege ci

şi bunurile care au fost transferate în mod fictiv unei alte persoane, cu care cel condamnat nu se află în relaţii de

natura celor avute în vedere de textul legal, dacă s-a făcut dovada prin orice mijloace legale de probă că ele aparţineau

în realitate inculpatului (F. Streteanu).

Diferenţa dintre bunurile dobândite de inculpat în perioada de referinţă de 5 ani şi veniturile licite

trebuie să fie una vădită, legiuitorul preferând să lase o anumită marjă de apreciere judecătorului decât să-l încătuşeze

în limite matematice (F. Streteanu).

Instituirea prezumţii simple de dobândire ilicită a bunurilor, prezumţie construită pe baza elementelor

probate în cauză, impune imposibilitatea fundamentării convingerii instanţei exclusiv pe comiterea infracţiunii şi pe

disproporţia între valoarea bunurilor şi veniturile licite; instanţa trebuie să identifice şi elemente suplimentare în starea

de fapt, care să îi permită să îşi fundamenteze şi argumenteze convingerea că bunurile supuse confiscării provin din

activităţi de această natură (F. Streteanu). Aşa cum s-a arătat în doctrină, elementul primar şi fundamental al

prezumţiilor judecătorului îl constituie indiciile (I. Deleanu). Orice element conex şi pertinent poate constitui un astfel

de indiciu, însă judecătorul trebuie să construiască şi să se întemeieze doar pe prezumţii care să aibă greutatea şi

puterea de a naşte probabilitatea după cum impunea şi art. 1203 din vechiul Cod civil (F. Streteanu).

S-a susţinut în doctrină că, în ciuda formulării literale textului legal, este necesară existenţa unei

omogenităţi între infracţiunea care a atras condamnarea şi activităţile din care provin bunurile supuse confiscării

extinse (F. Streteanu).

În caz de concurs de infracţiuni, confiscarea extinsă nu poate fi aplicată global, direct pe lângă

rezultantă, ci ea trebuie aplicată pe lângă fiecare pedeapsă principală (F. Streteanu).

IX. MINORITATEA

Regimul răspunderii penale a minorului

1. Limitele răspunderii penale a minorului sunt aceleaşi ca în Codul penal din 1968.

Ambele coduri prevăd un regim sancţionator special pentru infractorii minori şi acesta este elementul

comun principal al lor. Fundamentarea ştiinţifică a acestei politici este dată de cercetările criminologice asupra

delicvenţei juvenile, care scot în evidenţă particularităţile personalităţii minorului infractor, caracterizat printr-o

insuficientă formare şi dezvoltare biopsihică, ce se reflectă în luarea şi punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o

infracţiune (C. Bulai).

În ambele coduri, termenii “minor” şi “minoritate” au înţelesul stabilit de legea civilă.

Pentru infracţiunile continue sau continuate se va ţine seama doar de faptele comise cu discernământ,

adică după ce minorul a împlinit 14 sau 16 ani.

2. Consecinţele răspunderii penale. Noul Cod penal prevede numai sancţiunea măsurilor educative,

pentru infractorii minori, fiind eliminate în totalitate pedepsele pentru această categorie de persoane. Art. 114 din

noul Cod penal prevede că regula este luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, măsurile educative

privative de libertate putându-se lua doar dacă minorul a mai săvârşit o infracţiune, pentru care I s-a aplicat o măsură

educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat

(similar recidivei postexecutorii sau postcondamnatorii) sau atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Formularea folosită de legiuitor

“se poate” induce concluzia că luarea unei măsuri educative privative de libertate este facultativă şi în aceste cazuri,

nefiind obligatorie.

Ţinând seama de deosebirea calitativă, sub aspectul gravităţii lor, între măsuri educative şi pedepse,

se poate aprecia că, în situaţii tranzitorii, dispoziţiile din noul Cod penal, care nu prevăd pedepse pentru minori, sunt

mai favorabile infractorului (C. Bulai).

Page 52: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

52

3. Măsurile educative. Noul Cod penal prevede patru măsuri educative neprivative de libertate:

stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică. Criminologic aceste

măsuri se bazează pe concepţia că principala cauză a delicvenţei juvenile o constituie gravele deficienţe în educaţia

copiilor şi tinerilor, iar calea firească pentru combaterea acestei cauze nu este alta decât activitatea educativă în

vederea resocializării tinerilor cu conduită deviantă (C. Bulai). Există şi alte concepţii, potrivit cărora cauzele

delicvenţei juvenile sunt mediul social, cauze genetice, etc.

Măsurile educative privative de libertate sunt internarea într-un centru educativ şi internarea într-un

centru de detenţie, aceasta din urmă aplicându-se în cazul săvârşirii de către minor a unei infracţiuni grave sau

deosebit de grave şi poate avea o durată de până la 15 ani. S-ar putea obiecta că o privare de libertate de o asemenea

durată (15 ani) n-ar mai putea fi denumită măsură educativă, având în vedere caracterul predominant represiv. S-a

avut însă în vedere, pe de o parte, faptul că acţiunea trebuie să corespundă gravităţii deosebite a unor infracţiuni

săvârşite de minori, iar, pe de altă parte, că regimul de executare a măsurii educative, deosebit de acela al închisorii,

nu poate numai atenua caracterul coercitiv al privaţiunii de libertate, dar poate contribui mult mai mult la reeducarea

minorului (C. Bulai).

Măsurile educative se iau chiar dacă în cursul procesului şi până rămânerea definitivă a hotărârii

minorul a împlinit 18 ani (V. Paşca).

În cazul măsurilor educative săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare sunt avute

în vedere la alegerea măsurii educative şi produc efecte doar între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură

educativă; în cazul măsurilor educative, cauzele de atenuare şi agravare nu atrag micşorarea sau majorarea limitelor

temporale ale măsurii educative, precum în cazul pedepselor (V. Paşca).

4. Referatul de evaluare este un act obligatoriu, potrivit art. 116 din noul Cod penal, în toate cazurile

în care instanţa dispune asupra măsurilor educative sau obligaţiilor impuse minorului. Acesta cuprinde şi propuneri

motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze,

precum şi alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă. Această dispoziţie este una de procedură penală,

inserată în Codul penal.

Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

1. Stagiul de formare civică constă în obligarea minorului să participe la un program cu o durată de

cel mult patru luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune.

2. Supravegherea constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului zilnic, pe o

durată cuprinsă între 2 şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri

şcolaresau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite

persoane.

Supravegherea nu presupune o implicare directă a serviciului de probaţiune în realizarea activităţilor

din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă

programul obişnuit (frecventarea cursurilor, activităţi sportive, recreative, etc.). Deşi impunerea respectării uneia sau a

mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 121 din noul Cod penal este facultativă pentru instanţă, pentru luarea

măsurii educative a supravegherii, impunerea respectării obligaţiilor de a urma un curs de pregătire şcolară sau

formare profesională, de a nu intra în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de înderptare al

acestuia, apare ca fiind obligatorie aceste obligaţii formând însăşi conţinutul măsurii educative (V. Paşca).

În noul Cod penal supravegherea minorului nu mai este încredinţată de instanţă unor persoane fizice,

ca în Codul penal din 1968, ci este dată prin lege serviciului de probaţiune, iar obligaţiile ce pot fi impuse minorului,

care sunt şi ele diferite, nu sunt prevăzute special pentru această măsură educativă, ci într-un articol aparte şi pentru

toate măsurile educative neprivative de libertate (C. Bulai).

3. Consemnarea la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în

zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, sub coordonarea serviciului de probaţiune.

4. Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de

probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului, pe

o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni.

Page 53: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

53

Prin însăşi natura sancţiunii, serviciul de probaţiune este abilitat să-I stabilească minorului programul

zilnic de activitate, orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi unele interdicţii privind alte activităţi

decât cele cuprinse în program sau care ar contraveni programului (V. Paşca).

5. Obligaţiile ce pot fi impuse minorului în cazul luării unei măsuri educative neprivative de

libertate sunt enumerate în art. 121 din noul Cod penal: să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare

profesională, să nu depăşească (fără acordul serviciului de probaţiune) limita teritorială stabilită de instanţă, să nu se

afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, să nu se apropie ori să

nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii, ori alte

persoane, să se prezinte la serviciul de probaţiune la data fixată de acesta şi să se supună măsurilor de control,

tratament sau îngrijire medicală.

Instanţa poate modifica alegerea iniţială a măsurilor educative sau a obligaţiilor stabilite în sarcina

infractorului minor (C. Bulai).

6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor stabilite iniţial în sarcina inculpatului, se face de către

instanţă, la sesizarea serviciului de probaţiune.

Întrucât legea nu distinge, modificarea sau încetarea obligaţiilor putând fi dispusă de către instanţă pe

parcirsul “supravegherii”, o astfel de dispoziţie poate fi luată şi în cazul în care instanţa a dispus înlocuirea unei

măsuri educative privative de libertate cu măsura educativă a asistării zilnice sau a dispus liberarea din centrul

educativ sau de detenţie, fiindcă în astfel de cazuri una sau unele din obligaţiile de supraveghere prevăzute de art. 121

din noul Cod penal se impun în mod obligatoriu iar minorul se află sub supravegherea serviciului de probaţiune (V.

Paşca).

Deşi legea prevede posibilitatea pentru instanţă de a dispune încetarea executării doar a unora dintre

obligaţiile pe care le-a impus, se impune modificarea textului legal în sensul de a se stabili îndreptăţirea pentru

instanţă de a putea dispune încetarea tuturor obligaţiilor impuse, dacă se va aprecia că menţinerea acestora nu mai este

necesară (V. Paşca).

7. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate se dispune de către

instanţă, în cazul în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau

obligaţiile impuse, săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o altă infracţiune concurentă.

În cazul prelungirii măsurii educative aceasta nu poate depăşi maximul prevăzut de lege pentru

această măsură.

Regimul măsurilor educative privative de libertate

1. Internarea într-un centru educativ se dispune de către instanţă pe baza criteriilor generale de

individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 din noul Cod penal, pe o durată cuprinsă între unu şi 3 ani, nefiind

influenţată de împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, ca în Codul penal din 1968 (C. Bulai).

Dacă minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă, instanţa

poate menţine măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de

lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie (art. 124 alin. 3).

Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. 4 din noul Cod penal, în cazul în care, pe perioada internării într-un

centru educativ, minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale în vederea

reintegrării sale sociale, legea prevede că după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate

dispune fie înlocuirea internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu durata

internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni (care reprezintă durata maximă a acestei măsuri educative neprivative

de libertate), dacă minorul internat n-a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea lui din centrul educativ, dacă a împlinit

vârsta de 18 ani (C. Bulai).

Noul Cod penal prevede la art. 124 alin. 7 că în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a

unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii

internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea

restului rămas din durata măsurii internării iniţiale sau internarea într-un centru de detenţie. În doctrină s-a criticat

această referire doar cel care nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu şi la cel care a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care

s-a dispus liberarea din centrul educativ, susţinându-se că această omisiune nejustificată a legiuitorului vine în

contradicţie cu voinţa de a se ţine sub control nu numai pe minor ci şi pe cel care a împlinit vârsta de 18 ani, liberat

din centrul educativ, cu impunerea de obligaţii până la împlinirea duratei internării (C. Bulai).

Page 54: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

54

2. Internarea într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de

cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori

detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune

concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura internării, fără a depăşi maximul prevăzut de lege,

determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata

măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii (art. 125 alin. 3).

Se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice sau liberarea din centrul de

detenţie, ca şi în cazul măsurii internării într-un centru educativ, precum şi executarea restului rămas sau prelungirea

duratei acestei internări, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni. Rămîne valabilă aceeaşi critică a neluării în calcul şi a

situaţiei în care cel care a împlinit 18 ani a săvârşit o nouă infracţiune în perioada în care a fost liberat din centrul de

detenţie (C. Bulai).

Distincţia dintre centrul educativ şi centrul de detenţie constă în aceea că în centrul de detenţie

procesul de recuperare a minorului urmează să aibă loc în regim de pază şi supraveghere, programele de reintegrare

socială urmând să aibă un caracter intensiv, spre deosebire de centrul educativ, în cadrul căruia procesul de recuperare

nu va avea loc sub pază şi supraveghere (V. Paşca).

3. Schimbarea regimului de executare se dispune în cazul în care persoana internată, care a împlinit

vîrsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi

reintegrare a acelorlalte persoane internate şi presupune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

S-au exprimat îndoieli cu privire la această soluţie a legiuitorului, având în vedere că în acest fel

măsura educativă devine o pedeapsă, mai ales în lipsa unor reguli speciale privid executarea în penitenciar a unei

astfel de măsuri (C. Bulai).

Doctrina a subliniat că în acest caz sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi

păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar instituţia de executare (V. Paşca).

4. Calculul duratei măsurilor educative se face după regulile aplicabile pedepselor (art. 71 – 73 din

noul Cod penal).

Dispoziţii comune

1. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare. Art. 128 din noul Cod penal prevede că în cazul

infracţiunilor sîvârşite în timpul minorităţii cauzele de atenuare şi agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurilor

educative şi produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.

În doctrină această dispoziţie a fost interpretată în sensul că în cazul circumstanţelor atenuante,

limitele duratei măsurilor educative se reduc cu o treime, o singură dată, iar în cazul circumstanţelor agravante, durata

măsurilor educative poate fi sporită până la maximul ei (C. Bulai).

2. Pluralitatea de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii atrag aplicarea unei singure măsuri

educative.

Dacă una din infracţiuni este comisă în timpul minorităţii şi alte este comisă după majorat, se face

contopirea între măsura educativă şi pedeapsa aplicată, conform regulilor stabilite în art. 129 din noul Cod penal.

Regula generală prevăzută în Noul Cod penal este că în acest caz se aplică făptuitorului o singură

sancţiune, care poate fi pedeapsă sau o măsură educativă privativă de libertate, aleasă pe baza legii (C. Bulai).

În cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, se vor aplica mai întâi regulile referitoare la concursul de

infracţiuni, după care se face aplicarea regulilor de contopire dintre o măsură educativă şi o pedeapsă.

3. Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii are ca efect anularea amânării

aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau a liberării condiţionate şi aplicarea

dispoziţiilor privitoare la pluralitatea de infracţiuni săvârşite de minor sau de fostul minor (art. 130).

4. Prescripţia răspunderii penale a minorilor. Termenele de prescripţie se reduc la jumătate pentru

cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se suspendă în condiţiile prevăzute pentru majori.

Textul se referă la prescripţia răspunderii penale şi nu la prescripţia executării pedepsei, deoarece acestea nu se aplică

infractorilor minori.

5. Prescripţia executării măsurilor educative are loc într-un termen de 2 ani, pentru măsurile

educative neprivative de libertate sau într-un termen egal cu durata măsurii educative privative de libertate (dar nu mai

puţin de 2 ani).

6. Efectele măsurilor educative. Acestea nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

Page 55: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

55

7. Minorul devenit major. În acest caz instanţa poate dispune executarea măsurii educative privative

de libertate într-un penitenciar. Particularităţile criminologice ale infracţiunilor săvârşite de minori nu dispar prin

faptul că la data când este judecat pentru infracţiunea săvârşită de făptuitor a devenit major şi de aceea ar fi nefiresc ca

el să fie judecat şi sancţionat ca şi majorii (C. Bulai).

X. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Răspunderea penală, infracţiunea şi sancţiunile penale constituie instituţiile fundamentale ale

dreptului penal, aflate într-o strânsă interdependenţă. Răspunderea penală este identificată într-o opinie cu însuşi

raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte şi infractor pe

de altă parte (C. Bulai, C. Mitrache), iar într-o altă opinie cu o parte a acestui raport juridic penal de constrângere,

respectiv cu conţinutul acestui raport, adică cu acel complex de drepturi şi obligaţii corelative subiecţilor raportului

juridic penal (I. Mircea, V. Paşca).

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt acele fapte juridice în sens larg, cu efect extinctiv

asupra raportului juridic penal, survenite ulterior săvârşirii infracţiunii şi care fac să se stingă dreptul statului de a-l

trage la răspundere penală pe infractor şi obligaţia acestuia de a se supune vreunei sancţiuni. Spre deosebire de

cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate care sunt anterioare sau concomitente cu infracţiunea, cauzele care

înlătură răspunderea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia. Noul Cod penal reglementează aceste cauze în

Titlul VII sub denumirea “Cauze care înlătură răspunderea penală”, separând aceste cauze de cauzele care înlătură

executarea pedepsei, reglementate în Titlul VII şi de cauzele care înlătură consecinţele condamnării reglementate în

Titlul IX. Această nouă sistematizare răspunde, pe de o parte, opiniilor exprimate în doctrina penală, iar pe de altă

parte, naturii diferite a acestor cauze, cât şi temeiurilor care stau la baza incidenţei lor. Cauzele care înlătură

răspunderea penală împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare deoarece intervin înainte de pronunţarea ei, pe

când cauzele care înlătură executarea pedepsei ori consecinţele condamnării intervin, de regulă, după pronunţarea

hotărârii de condamnare, cu excepţia graţierii care poate fi şi antecondamnatorie (V. Paşca).

Pe lângă cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în Titlul VII din Partea generală a

codului, în Partea specială a acestuia sunt reglementate cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale denumite şi

cauze de impunitate sau de nepedepsire, cu o sferă de incidenţă mai restrânsă, în legătură doar cu anumite infracţiuni

(ex, denunţarea faptei de către mituitor). Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia antecondamnatorie,

prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea părţilor, decesul infractorului,

cauzele de nepedepsire (de impunitate) şi înlocuirea răspunderii penale prin renunţarea la urmărirea penală sau

renunţarea la aplicarea pedepsei (V. Paşca).

Cauzele care înlătură răspunderea penală nu au în principiu efect asupra răspunderii civile a

infractorului, acesta fiind ţinut să răspundă pentru paguba produsă prin infracţiune, cu excepţia cazului în care a

intervenit împăcarea părţilor pentru infracţiunile prevăzute de lege, aceasta stingând şi dreptul la acţiunea civilă în

despăgubiri (V. Paşca).

2. Efectele amnistiei. Legiuitorul noului Cod penal păstrează aceeaşi redactare a textului privind

efectele amnistiei precum şi calificarea acesteia drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, deşi amnistia

postcondamnatorie înlătură doar executarea pedepsei, fapt ce dovedeşte o anumită inconsecvenţă sistematizatorie a

legiuitorului, de vreme ce cauzele care înlătură executarea pedepsei sunt reglementate în Titlul VIII al Codului penal.

Legiuitorul a sacrificat însă sistematizarea în favoarea reglementării unitare a amnistiei, cu toate că efectele ei sunt

diferite după cum amnistia este antecondamnatorie sau postcondamnatorie (V. Paşca).

Art. 152 alin. 1 din noul Cod penal a înlocuit sintagma “înlătură răspunderea penală pentru fapta

săvârşită” prevăzută în Codul penal din 1968, cu expresia “înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită”,

având în vedere că pentru a înlătura răspunderea penală este necesar ca fapta să fie infracţiune, în caz contrar, amnistia

nu poate opera, nu poate avea obiect, infracţiunea constituind unicul temei al răspunderii penale (V. Paşca).

Amnistia nu constituie cauză care înlătură caracaterul penal al faptei, cel care beneficiază de amnistie

fiind considerat mai departe infractor. Chiar dacă acesta nu va fi considerat recidivist, se poate ţine seama de această

situaţie la individualizarea pedepsei (V. Teodorescu).

Legile de amnistie au în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea în vigoare la data

apariţiei legii de amnistie şi nu maximul special prevăzut de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei. De

asemenea se are în vedere maximul special pentru infracţiunea fapt consumat şi nu maximul special pentru

infracţiunea fapt tentat (V. Paşca).

Page 56: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

56

Amnistia are în vedere limitele de pedeapsă precizate de lege pentru infracţiunea consumată şi nu se

extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori omisiunii denunţării, decât dacă aceste infracţiuni sunt prevăzute

expres în actul de clemenţă (V. Teodorescu).

Instanţa va soluţiona acţiunea civilă pentru infracţiunea amnistiată, efectuând în acest scop cercetarea

judecătorească.

Pentru infractorii minori la data săvârşirii infracţiunii se pot aplica doar măsuri educative neprivative

de libertate sau măsuri educative privative de libertate; aceste măsuri beneficiază de amnistie (V. Teodorescu).

Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă.

3. Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care cere doar o

condiţie pasivă – trecerea unui anumit termen de la săvârşirea infraciunii.

Inexorabila trecere a timpului este marcată şi în planul raporturilor juridice de drept penal prin

instituţia prescripţiei ca sancţiune a neexercitării în termen util a drepturilor subiective recunoscute de lege. Prescripţia

răspunderii penale mai este denumită şi prescripţia acţiunii penale (V. Dongoroz), fapt pentru care unele legislaţii

penale o reglementează în cadrul codurilor de procedură penală (V. Paşca).

Instanţa poate dispune luarea unei măsuri de siguranţă, chiar dacă, răspunderea penală fiind prescrisă,

s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea respectivă (V. Teodorescu).

Prescripţia răspunderii penale nu are efect nici asupra drepturilor părţii vătămate întrucât prescripţia

răspunderii penale nu coincide cu prescrierea acţiunii civile, termenul de prescripţie a acţiunii civile curgând din

momentul în care persoana vătămată a cunoscut cine este cel care i-a cauzat prejudiciul prin infracţiunea săvârşită,

curgerea lui fiind suspendată pe perioada în care se efectuează cercetări penale (V. Paşca).

În ce priveşte calificarea prescripţiei ca fiind o instituţie de drept substanţial sau una de procedură, în

doctrina contemporană şi în legislaţie au fost propuse trei soluţii: a) este o instituţie de drept procesual, fiind supusă

regulii aplicării immediate a legii noi (doctrina germană, franceză şi belgiană); b) prescripţia aparţine dreptului

substanţial, întrucât de eventuala intervenţie a acesteia ţine dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a constrânge

la executarea acesteia (doctrina spaniolă, elveţiană, italian şi român); c) caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie

care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial sau procedurii penale (V. Paşca, G. Şt. Ungureanu). În

jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România, dacă o normă conduce la înlăturarea răsunderii penale, ea va fi

calificată ca o normă de drept substanţial şi va fi supusă principiului neretroactivităţii legii mai severe (F. Streteanu).

4. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt identice cu cele din Codul penal din 1968. O

prevedere nouă în legislaţia penală este cea privitoare la data de la care curge termenul de prescripţie în cazul

infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale săvârşite faţă de minor, când termenul de prescripţie începe să

curgă de la data la care acesta a devenit major.

Pentru toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii termenul începe să curgă de la săvârşirea infracţiunii,

oricare ar fi data la care diferiţi participanţi au prestat contribuţia lor (V. Teodorescu).

În cazul infracţiunilor progresive termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la

data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv

produs (V. Paşca).

Termenele de prescripţie a răspunderii penale depind de maximul special al pedepsei pentru acea

infracţiune în forma consumată chiar dacă infracţiunea a rămas în forma tentativei, deoarece legiuitorul se referă la

infracţiunea săvârşită, or prin săvârşirea unei infracţiuni legiuitorul a înţeles săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care

legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate

de coautor, instigator sau complice (V. Paşca).

Termenele de prescripţie sunt unele de drept substanţial.

Prin Legea nr. 27/2012 s-au modificat atât Codul penal din 1968 cât şi noul Cod penal, în sensul că au

fost declarate imprescriptibile infracţiunile de omor şi infracţiunile praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea

victimei şi pedepsele aplicate pentru acestea, prevăzându-se că noile dispoziţii sunt aplicabile şi la prescripţiile în

curs. Această ultimă dispoziţie a fost apreciată ca fiind contrară dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Condtituţie, care nu

limitează interdicţia aplicării retroactive la textele de incriminare ori la cele privind sancţiunile penale, ci o ridică la

rang de principiu constituţional, de aplicare generală (F. Streteanu).

5. Întreruperea cursului prescripiei răspunderii penale are loc prin îndeplinirea oricărui act de

procedură în cauză. Spre deosebire de soluţia din Codul penal din 1968, acesta nu mai trebuie comunicat învinuitului

sau inculpatului, pentru a produce efect întreruptiv de prescripţie.

Aceste acte trebuie să fie efectuate înainte de expirarea termenului de prescripţie, să fie emise de

organe competente şi să nu fie nule (C. Bulai).

Page 57: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

57

În doctrină s-a susţinut că întreruperea cursului prescripţiei este posibilă şi prin efectuarea actelor

premergătoare deoarece, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, nu mai există condiţia din Codul penal din

1968, de a comunica acele acte învinuitului sau inculpatului (V. Teodorescu).

Efectuarea urmăririi penale faţă de o altă persoană decât făptuitorul, dintr-o eroare invincibilă, în

aceeaşi cauză, întrerupe cursul prescripţiei. Chiar dacă actele de întrerupere s-au efectuat numai faţă de unii

participanţi, întreruperea prescripţiei produce efecte pentru toţi participanţii, fiind o cauză care produce efecte in rem

(V. Teodorescu).

Spre deosebire de Codul penal din 1968 care reglementează într-un articol separat un termen de

prescripţie specială a răspunderii penale, noul Cod penal conţine şi el o asemenea reglementare, dar în cuprinsul art.

155 privind cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (V. Paşca).

Tot ca un element de noutate este şi prevederea potrivit căreia admiterea în principiu a cererii de

redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale. În doctrină s-a

considerat însă că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal nu poate dispusă dacă s-a

împlinit termenul de prescripţie specială, altfel reglementarea unui termen de prescripţie specială nu ar mai avea nicio

utilitate, de vreme ce s-ar putea admite, în principiu, o cerere de redeschidere a procesului penal, care ar face să curgă

un nou termen de prescripţie (V. Paşca).

6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale se produce în condiţii similare celor din

Codul penal din 1968, atunci când apar cauze de ordin legal (de ex. suspendarea judecăţii pe motiv de boală) sau o

împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea

procesului penal.

Sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărire sau judecată prin părăsirea teritoriului ţării

nu are acest efect, chiar dacă nu putea fi prevăzută, deoarece procesul penal poate continua şi în lipsa suspectului sau

inculpatului (V. Paşca).

Spre deosebire de întreruperea prescripţiei răspunderii penale care are efecte in rem, suspendarea

cursului prescripţiei penale are efecte in personam, operând doar faţă de acele persoane faţă de care nu poate fi

exercitată acţiunea penală, datorită cauzelor prevăzute de art. 156 C.pen. (V. Paşca).

În literatura de specialitate s-a menţionat că atunci când suspendarea prescripţiei răspunderii penale

este cauzată de existenţa unei dispoziţii legale care condiţionează exerciţiul acţiunii penale de o manifestare de voinţă

a unui organ, care trebuie să dea o autorizare prealabilă sau o încuviinţare, ar opera totuşi prescripţia specială,

deoarece legiuitorul nu admite decât în mod excepţional imprescriptibilitatea răspunderii penale, în cazul

infracţiunilor de genocid, a infracţiunilor contra umanităţii şi a infracţiunilor de război (C. Bulai).

7. Lipsa plângerii prealabile este reglementată într-un mod similar celui din Codul penal din 1968,

cu singura deosebire că au mai fost adăugate două cazuri în care acţiunea penală se poate pune în mişcare din oficiu,

alături de lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei vătămate sau existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânsă. Astfel,

la art. 157 alin. 4 din noul Cod penal s-a adăugat situaţia persoanei juridice reprezentate de făptuitor, iar la art. 157

alin. 5 din noul Cod penal s-a adăugat situaţia în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a fost

lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.

Termenul de introducere a plângerii prealabile în noul Cod de procedură penală este de “3 luni din

ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei” (art. 296 alin. 1 din noul C.pr.pen.). Pare mai bună

soluţia din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia termenul de depunere a plângerii prealabile curge “din

ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul”.

Termenul de depunere a plângerii prealabile este un termen de prescripţie, nu un termen de decădere,

ca atare el este susceptibil de întrerupere ori suspendare în condiţiile legii (V. Paşca).

Noul Cod penal a fost criticat pentru faptul că nu se referă şi la situaţia în care persoana vătămată a

decedat sau persoana juridică a fost lichidată în cursul procesului penal. Mai poate fi exercitată acţiunea penală din

oficiu în această situaţie? Un răspuns afirmativ ar însemna o interpretare prin analogie a legii (art. 157 alin. 5 din noul

Cod penal), dar analogia in mala partem nu este permisă (V. Paşca).

8. Retragerea plângerii prealabile este reglementată într-un mod diferit, faţă de Codul penal din

1968, legiuitorul încercând să înlăture paralelismul dintre această instituţie şi instituţia împăcării părţilor. Retragerea

plângerii prealabile este posibilă doar în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pe când împăcarea părţilor este posibilă doar în cazul infracţiunilor pentru

care punerea în mişcare a acţiunii penale are loc din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres (art. 159 alin. 1).

Aceasta rezultă din dispoziţia art. 158 alin. 4 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazurile excepţionale în care

acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, deşi era necesară plângerea prealabilă, retragerea plângerii produce

Page 58: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

58

efecte numai dacă este însuşită de procuror. Aşa cum s-a precizat în doctrină, când punerea în mişcare a acţiunii

penale a fost realizată de procuror din oficiu, declaraţia părţii vătămate (minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă) că

îşi retrage plângerea privind infracţiunea (de exemplu: viol), săvârşită asupra sa, are efecte numai dacă este însuşită de

către procuror; în acest caz nu poate opera nici împăcarea, deoarece legea nu prevede o asemenea modalitate (V.

Teodorescu).

În doctrină s-a susţinut că nu există nicio justificare, nici logică, nici de politică penală, pentru ca

retragerea plângerii prealabile, care este o manifestare de voinţă contrară plângerii (contrarius actus) să nu aibă efecte

simetrice, în virtutea principiului simetriei actelor juridice. În acest fel o dispoziţie legală care are drept scop ocrotirea

celor incapabili sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (punerea în mişcare a acţiunii penale din oficiu), se

transformă într-o dispoziţie care-l privează de un drept procesual, care corespunde mai bine intereselor sale (V.

Paşca).

Potrivit art. 158 alin. 2 din noul Cod penal, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală

numai a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă (efect in personam), aceasta nemaiavând efecte cu privire

la toţi participanţii la săvârşirea faptei (in rem). Această prevedere vine în contradicţie cu principiul indivizibilităţii

pasive a plângerii prealabile, consacrat în art. 157 alin. 3 din noul Cod penal.

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, trebuind să privească ambele

laturi, penală şi civilă, a cauzei, neputându-se înlătura răspunderea penală a inculpatului sub vreo condiţie viitoare.

Retragerea plângerii prealabile poate avea loc şi în cursul judecării cauzei şi în căile extraordinare de

atac (V. Paşca).

Retragerea plângerii prealabile are efecte irevocabile, nemaiputându-se formula o nouă plângere cu

privire la aceeaşi faptă.

Retragerea plângerii prealabile este valabilă şi dacă este consemnată într-un înscris autentificat de un

notar public ori certificat de avocat pentru identitatea şi autenticitatea semnăturii autorului (V. Paşca).

9. Împăcarea poate interveni, potrivit noului Cod penal, în toate cazurile, numai dacă punerea în

mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi legea o prevede în mod expres. Asemenea infracţiuni sunt foarte puţine

în noul Cod penal: însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (art. 243), înşelăciunea (art. 244),

înşelăciunea privind asigurările (art. 245). A fost criticată în doctrină soluţia din noul Cod penal, potrivit căruia

retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal, iar împăcarea doar până la citirea actului de

sesizare (V. Paşca).

Împăcarea este personală, este un act juridic bilateral, în principiu nu poate fi realizată printr-un

mandatar şi trebuie să fie definitivă. Practica judiciară a stabilit că organele judiciare trebuie să constate nemijlocit

acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat de

aceste părţi, personal sau persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice (ÎCCJ, s.u., dec. nr. 27/19.09.2006).

S-a susţinut că acordul părţilor poate fi consemnat şi într-un înscris certificat de avocat în condiţiile art. 3 din Legea

nr. 51/1995 privind exercitarea avocaturii (V. Paşca).

Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă alăturată acţiunii

penale. Efectele împăcării părţilor se realizează la data împăcării (ex tunc), iar nu la data încetării procesului penal la

instanţă şi nici la data soluţiei de neurmărire penală dispusă de procuror (ex nunc).

În cazul în care intervine împăcarea, inculpatul nu mai are însă posibilitatea de a cere continuarea

procesului penal pentru a dovedi că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii, împăcarea având semnificaţia

recunoaşterii infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului (V. Paşca).

Împăcarea intervenită între persoana juridică care a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu

produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea acelor fapte. Soluţia se explică prin aceea că

împăcarea produce efecte in personam, şi nu in rem. În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul

persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. 4 se aplică în mod corespunzător. Această dispoziţie are un

caracter confuz, deoarece face trimitere la un text care priveşte retragerea plângerii, instituţie diferită de aceea a

împăcării (V. Teodorescu).

XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ

EXECUTAREA PEDEPSEI

Page 59: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

59

Se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penală prin aceea că ele nu obstaculează exerciţiul

acţiunii penale, înlăturând doar executarea pedepsei stabilite de instanţă prin hotărârea de condamnare sau modificând

executarea acesteia (V. Paşca).

Referindu-se la amnistia postcondamnatorie, noul Cod penal prevede că “dacă intervine după

condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării”, de unde

prezentarea de către majoritatea autorilor a amnistiei postcondamnatorie ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale,

ceea ce este inexact; nu se poate înlătura ceea ce a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, răspunderea a fost

stabilită, legiuitorul renunţând doar la executarea sancţiunii care este consecinţa răspunderii penale (V. Paşca).

1. Efectele graţierii. Noul Cod penal califică graţierea ca fiind o cauză care înlătură sau modifică

executarea pedepsei, aşa cum de altfel este considerată şi de doctrina penală, spre deosebire de Codul penal din 1968,

care include graţierea printre cauzele care înlătură răspunderea penală (V. Teodorescu).

În art. 160 alin. 2 din noul Cod penal, se prevede expres că graţierea nu produce efecte asupra

pedepselor complementare şi a măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel

prin actul de graţiere. Doctrina considera şi sub imperiul Codului penal din 1968 că graţierea nu produce efecte asupra

pedepselor complementare decât atunci când se prevede expres aceasta în actul de graţiere. În ce priveşte măsurile

educative, trebuie menţionată soluţia din noul Cod penal, potrivit căruia graţierea nu are efecte asupra măsurilor

educative neprivative de libertate, ceea ce conduce la concluzia că aceasta va avea efecte asupra măsurilor educative

privative de libertate. Opţiunea legiuitorului se explică prin intenţia de a înlătura un eventual tratament inegal, între

infractorii minori şi cei majori.

De asemenea, în art. 160 alin. 4 din noul Cod penal s-a prevăzut explicit că graţierea nu are efecte

asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, în afară de cazul când legea prevede altfel. În

Codul penal din 1968 se consacră soluţia contrară, graţierea având ca efect reducerea corespinzătoare a termenului de

încercare, cu durata pedepsei graţiate.

Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor executate (T.S. dec. nr. 2319/1977).

Graţierea individuală poate fi un mijloc de individualizare administrativă a pedepselor, un mijloc de

atenuare a exceselor judiciare ori de rezolvare a unor cazuri sociale, având efecte in personam; graţierea colectivă este

o măsură de politică penală cu efecte in rem (V. Paşca).

Graţierea se aplică în raport cu durata pedepselor concrete, aşa cum au fost aplicate de instanţă şi nu

cu durata redusă ca urmare a unei graţieri anterioare (T.S. dec.pen. 886/1985).

Statutul de recidivist este o trăsătură intrinsecă a personalităţii condamnatului reflectând gradul de

pericol social în totalitate, ceea ce impune exceptarea şi de la graţiere în raport cu orice alte infracţiuni anterioare sau

concomitente, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile stării de recidivă (M. Cosma, ÎCCJ, dec.pen. nr.

548/2005).

Săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate, dacă sunt îndeplinite

condiţiile art. 37 C.pen. din 1968, dă naştere recidivei postcondamnatorii, iar tratamentul penal va fi cel prevăzut în

actul de clemenţă şi nu cel din art. 39 alin. 2 din Codul penal din 1968 (CSJ, dec.pen. nr. 3042/1998). Criticată de unii

autori pe motiv că ar crea condamnatului graţiat condiţionat o situaţie mai grea în cazul revocării graţierii condiţionate

decât celorlalţi recidivişti după condamnare, graţierea condiţionată rămâne un mijloc de stimulare a unui

comportament social adecvat ordinii juridice şi un mijloc de control asupra conduitei acestuia, criticile formulate

neavând consistenţă deoarece regimul sancţionator al recidivei este unitar în noul Cod penal (V. Paşca).

Dacă graţierea totală este necondiţionată, săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate după data la care

pedepsa se consideră executată ca urmare a graţierii, atrage starea de recidivă postexecutorie, iar dacă graţierea a fost

condiţionată, săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate atrage starea de recidivă

postcondamnatorie (V. Paşca).

2. Prescripţia executării pedepsei este reglementată în mod similar cu cea din Codul penal din 1968,

cu singura deosebire că în noul Cod penal sunt exceptate de la prescripţia executării pedepsei infracţiunile de genocid,

contra umanităţii şi de război, în loc de “infracţiuni contra păcii şi omenirii”.

Instituţie juridică a dreptului penal, prescripţia operează din oficiu la data împlinirii termenului, iar nu

când este reţinută de organul judiciar (V. Teodorescu).

Deoarece legiuitorul s-a referit expres doar la înlăturarea executării pedepsei principale, consecinţa

este că prescripţia executării pedepsei nu înlătură executarea pedepselor complementare; executarea pedepsei

complementare a interzicerii unor drepturi începe după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (V.

Paşca).

Page 60: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

60

3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt identice cu cele din Codul penal din 1968

(20 de ani, 5 ani plus durata pedepsei şi 3 ani).

Termenele amintite fiind termene de drept substanţial, se socotesc pe zile pline şi nu pe zile libere ca

şi termenele procedurale (V. Paşca).

Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul penal din 1968, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării

pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să

curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiţionate,

pentru nerespectarea cu rea credinţă a obligaţiilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de

revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.

Textul art. 162 alin. 6 din noul Cod penal prevede expres că pedepsele complementare aplicate

persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu.

Data încarcerării provizorii într-o ţară străină, în baza cererii de extrădare a statului român,

corespunde începerii executării pedepsei, iar partea din pedeapsă executată în afara teritoriului ţării se scade din durata

pedepsei aplicate de instanele române (Dreptul nr. 11/2003).

În cazul prescripţiei executării pedepsei, condamnatul nu poate depune cerere de reabilitare dacă lipsa

executării este imputabilă acestuia (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.).

4. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei are loc prin începerea executării pedepsei

sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii are loc şi

prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Potrivit art. 132 alin 3 din noul Cod penal termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se

întrerup şi se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori, iar conform art. 149 alin. 3, dispoziţiile art. 163

(întreruperea cursului prescripţiei) şi art. 164 (suspendarea cursului prescripţiei) se aplică în mod corespunzător pentru

persoane juridice.

Nu au efect întreruptiv emiterea mandatului de executare şi nici darea în urmărire a acestuia. În cazul

pedepsei amenzii are efect întreruptiv plata unei rate din amendă, dacă s-a dispus eşalonarea plăţii acesteia (V. Paşca).

5. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei. Spre deosebire de Codul penal din 1968,

noul Cod penal a reglementat separat suspendarea cursului prescripţiei corespunzător celor două forme de prescripţie,

reglementând prin dispoziţii distincte suspendarea prescripţiei răspunderii penale (art. 156) şi suspendarea prescripţiei

executării pedepsei (art. 164) (V. Teodorescu).

Cauzele de suspendare a prescripţiei executării pedepsei sunt reglementate în Codul de procedură

penală, de pildă în cazul suspendării executării hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a contestaţiei la

executare sau în cazul amânării şi întreruperii executării pedepsei.

Prescripţia executării pedepsei fiind o instituţie de drept material, în cazul când termenul acestei

prescripţii a început să curgă sub codul penal în vigoare, dar a continuat şi sub noul Cod penal, se vor aplica

dispoziţiile legii penale mai favorabile, având în vedere cuantumul sau felul pedepsei, hotărârea de condamnare, şi se

va face o examinare comparativă a duratei termenului de prescripţie (V. Dongoroz).

XII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE

CONDAMNĂRII

1. Reabilitarea este singura cauză de înlăturare a consecinţelor condamnării reglementată de legea

penală (V. Paşca).

În doctrină s-a considerat că soluţia din Codul penal din 1968, care reglementează reabilitarea

începând cu efectele acesteia este mai potrivită, fiindcă explică de la început rostul acestei reglementări, consecinţele

(efectele) acesteia. Opţiunea legiuitorului noului Cod penal de a reglementa efectele reabilitării după ce au fost

prevăzute modalităţile acesteia şi ale condiţiilor în care intervine sau se acordă, se poate întemeia pe considerentul că

efectele sunt aceleaşi, indiferent de modalitateaa reabilitării (C. Mitrache).

Reabilitarea are în concepţia Codului penal are caracter general şi integral (V. Paşca).

2. Reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii

care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs

de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

În doctrină s-a afirmat că reabilitarea de drept poate interveni şi în cazul când condamnarea constă

într-o pedeapsă cu închisoarea de până la 2 ani şi amendă, aplicată pentru un concurs de infracţiuni, potrivit art. 39

alin. 1 lit. d Cod penal şi care au fost executate ori executarea lor a fost stinsă prin modalităţile prevăzute de lege. De

Page 61: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

61

asemenea s-a mai susţinut că potrivit art. 91 alin. 1 lit. a din noul Cod penal suspendarea sub supraveghere se poate

dispune pentru pedeapsa închisorii de până la 3 ani, pedeapsă aplicată pentru o infracţiune sau pentru un concurs de

infracţiuni, ceea ce înseamnă că în acest caz intervine reabilitarea de drept şi pentru pedeapsa închisorii de până la 3

ani; în acest caz însă termenul de reabilitare de 3 ani începe să curgă de la data când a expirat termenul de

supraveghere, moment în care pedeapsa se consideră executată (C. Mitrache).

Într-o opinie se consideră că reabilitarea de dreot intervine şi în cazul condamnărilor succesive dacă

pentru fiecare condamnare sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni şi între executarea pedepsei anterioare ori

stingerea executării acesteia şi săvârşirea noii infracţiuni se împlineşte termenul de 3 ani; când nu s-a împlinit

termenul de ani de la executarea pedepsei anterioare ori stingerea executării acesteia şi săvârşirea noii infracţiuni,

reabilitarea de drept nu mai intervine pentru condamnarea anterioară şi nici pentru condamnări ulterioare, deoarece

reabilitarea priveşte întreg trecutul condamnatului şi nu doar o parte din acesta (C. Mitrache). Într-o altă opinie se

susţine că reabilitarea de drept operează şi în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare dintre pedepse nu

depăşeşte 2 ani; în acest caz termenul de reabilitare curge de la executarea sau considerarea ca executată a ultimei

pedepse (V. Paşca).

Întrucât în lege nu se precizează ca pentru noua infracţiune să se fi aplicat o pedeapsă, în doctrină s-a

considerat că s-a urmărit înlăturarea de drept a celui care “nu s-a îndreptat” şi a comis o nouă infracţiune calificată ca

atare de un organ judiciar (C. Mitrache). Într-o altă opinie se consideră că dacă în termenul de 3 ani condamnatul a

săvârşit o ingracţiune dar pentru aceasta a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (ex. amnistia, împăcarea

părţilor, etc.), o asemenea infracţiune nu împiedică reabilitarea de drept pentru condamnările anterioare deoarece

cauzele care înlătură răspunderea penală înlătură şi consecinţele condamnării (V. Paşca). Aceeaşi ar fi soluţia şi în

cazul în care pentru noua infracţiune s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Deşi noul Cod penal nu prevede în mod expres constatarea reabilitării de drept printr-o hotărâre

judecătorească, soluţia din practica judiciară dezvoltată sub imperiul Coului penal din 1968 se va menţine şi după

intrarea în vigoare a noului Cod penal (C. Mitrache).

3. Reabilitarea judecătorească intervine după trecerea unor termene fixe, stabilite de art. 166 din

noul Cod penal, fără a se mai adăuga la acestea şi o fracţiune din durata pedepsei pentru care se cere reabilitarea. În

acest fel termenele de reabilitare se reduc considerabil în noul Cod penal.

Această soluţie a noului Cod penal se poate întemeia pe argumente ce decurg din împrejurarea că

periculozitatea infractorului şi gravitatea faptei au fost avute în vedere o dată în cazul individualizării aplicării

pedepsei şi încă o dată când s-au stabilit categoriile de pedepse cu termenele fixe pentru fiecare din aceste categorii.

S-a considerat că aceste argumente nu ar fi pe deplin convingătoare fiindcă prevederea din noul Cod penal realizează

în fapt o uniformizare a acestora pentru pedepsele cuprinse între limitele categoriilor pe care le-a stabilit (C.

Mitrache).

Potrivit art. 166 alin. 2 condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi

reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

Această dispoziţie are un profund caracter umanist şi este menită să stimuleze pe orice condamnat la un comportmanet

licit, pentru obţinerea unui statut de încredere şi demnitate, nu numai în timpul vieţii ci şi după decesul său, făcând să

rămână nu numai în memoria familiei, ci şi a celor care l-au cunoscut, ca un om care s-a îndreptat şi s-a reinserat

social în urma condamnării suferite (C. Mitrache). În lege nu s-a prevăzut un termen anume după împlinirea căruia

soţul sau rudele apropiate să poată introduce cerere pentru reabilitarea la instanţa de judecată; în tăcerea legii s-a

apreciat că trebuie să fi trecut un termen rezonabil de la executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia graţiere,

în care instanţa poate aprecia îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru a decide reabilitarea fostului condamnat

care a decedat (C. Mitrache). În doctrină s-a considerat că pentru condamnatul care a decedat mai înainte de

împlinirea termenului de reabilitare, se poate introduce cererea de reabilitare de către soţul sau ruda apropiată oricând

după decesul acestuia, comportamentul condamnatului putând fi apreciat cât timp era în viaţă; când decesul

condamnatului a intervenit la scurt timp după executarea pedepsei, ori stingerea executării acesteia, instanţa ar putea

constata că termenul scurs este prea scurt şi să nu-I acorde acest beneficiu al reabilitării (C. Mitrache). S-ar putea

obiecta acestui punct de vedere că art. 166 alin. 1 din noul Cod penal, care reglementează termenele de reabilitare, nu

face nicio distincţie după cum condamnatul a decedat sau nu în cursul termenului de reabilitare.

În cazul în care condamnatul a fost obligat la plata unor despăgubiri periodice este suficient să se facă

dovada că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile. Condiţia amintită este suficientă şi atunci când

condamnatul a convenit cu partea civilă asupra eşalonării plăţii (V. Paşca).

Noul Cod penal nu a mai preluat condiţiile privitoare la dovedirea asigurării existenţei prin muncă sau

alte mijloace oneste şi cea privitoare la conduita bună în cursul termenului de reabilitare, deşi acestea se impuneau a fi

Page 62: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

62

avute în vedere pentru ca instanţa să aibă suficiente elemente de apreciere asupra modului de reintegrare socială a

condamnatului. Însă Codul de procedură penală prevede în continuare obligaţia ca cererea de reabilitare să conţină

localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă (V. Paşca).

Nu s-a mai prevăzut în noul Cod penal posibilitatea reducerii, în cazuri excepţionale, a termenului de

reabilitare judecătorească de către procurorul Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Reabilitarea se întemeiază pe principiul general, profind umanist, că orice condamnat se poate

îndrepta şi astfel se poate integra deplin în societate, indiferent de condamnarea suferită şi indiferent de infracţiunea

care a atras condamnarea. Hotărârea de reabilitare judecătorească nu este un “dar” pe care îl face instanţa de judecată

fostului condamnat, ci consfinţirea prin hotărâre că sunt îndeplinite condiţiile pentru ca acesta să se integreze în

societate. Acordarea reabilitării nu are la bază principiul oportunităţii care ar conferi instanţei dreptul de a decide, de a

aprecia asupra reabilitării unui condamnat, chiar dacă condiţiile prevăzute de lege pentru acesta nu ar fi îndeplinite ori

ar fi îndeplinite (C. Mitrache).

În cazul prescripţiei executării pedepsei nu poate depune cerere de reabilitare de către condamnat,

soţul sau rudele apropiate ale acestuia, dacă lipsa executării este imposibilă persoanei condamnate; practic sustragerea

de la executarea pedepsei constituie potrivit Codului de procedură penală (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.) un impediment la

reabilitare (V. Paşca).

Termenele pentru reabilitare pot privi condamnări pentru o infracţiune unică sau pentru un concurs de

infracţiuni.

4. Calculul termenului de reabilitare are loc de la executarea pedepsei principale sau de la data

când aceasta s-a prescris (art. 167 alin. 1 şi 2 din noul Cod penal). Deci calcularea termenelor de reabilitare se face în

raport cu executarea pedepselor principale şi nu a pedepselor complementare, care au alt regim de executare (C.

Mitrache).

În dispoziţiile art. 167 alin. 3 din noul Cod penal se face o precizare privind stingerea pedepsei prin

graţiere, pe care doctrina penală şi practica judiciară a desprins-o şi din interpretarea textelor art. 136 alin. 3 din Codul

penal din 1968, respectiv aceea că în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la

data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată. În această ipoteză graţierea

nu poate fi decât colectivă, fiindcă graţierea individuală nu poate fi acordată decât în cazul pedepselor definitive (C.

Mitrache).

Pentru pedeapsa suspendată sub supraveghere s-a precizat explicit în art. 167 alin. 4 din noul Cod

penal că termenul de reabilitatare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.

La alin. 5 din art. 167 din noul Cod penal s-a reglementat de asemenea o practică constantă a

instanţelor de judecată, consacrată sub imperiul Codului penal din 1968, anume aceea că în cazul condamnărilor

succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării

ultimei pedepse. În doctrină s-a susţinut că interpretarea dată prin Decizia nr. 3/2009 pronunţată de ÎCCJ, Secţiile

Unite, prin care s-a stabilit că “termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea

ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic”, nu va mai avea aplicabilitate

fiindcă prin aplicarea pedepselor în astfel de situaţii se ajunge la o singură pedeapsă ce a fost agravată obligatoriu.

Totodată s-au exprimat serioase rezerve cu privire la interpretarea făcută prin Decizia nr. 3/2009 a ÎCCJ, în raport cu

dispoziţiile Codului penal din 1968, fiindcă implică o descontopire a pedepsei rezultante aplicate pentru un concurs de

infracţiuni, pentru reţinerea stării de recidivă şi chiar pentru o pluralitate intermediară de infracţiuni. S-a precizat că

atunci când pentru infracţiunile săvârşite aflate în concurs s-a aplicat o pedeapsă rezultantă formată din pedeapsa cea

mai grea la care s-a adăugat un spor, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa rezultantă, sporul

făcând parte din pedeapsă şi reprezentând un echivalent al pedepselor care nu se mai execută. S-a afirmat că decizia

nr. 3/2009 a ÎCCJ ar fi întemeiată doar în cazurile când, pentru pluralitatea de infracţiuni pedepsele nu se contopesc,

cum este cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere sau a graţierii condiţionate

(C. Mitrache).

Termenele de reabilitare de drept sau judecătorească sunt termene de drept penal material şi se

calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 C.pen.

5. Condiţiile reabilitării judecătoreşti reglementate în art. 168 din Noul Cod penal se referă la

conduita condamnatului, care trebuie să nu mai săvârşească în acest timp o nouă infracţiune şi la achitarea integrală a

cheltuielilor de judecată şi îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin hotărârea de condamnare.

Nu au mai fost prevăzute distinct în noul Cod penal condiţiile din Codul penal din 1968, ce priveau pe

condamnat, care trebuia să aibă asigurată asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste şi să fi avut o

Page 63: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

63

bună conduită în termenul de reabilitare, acestea regăsindi-se, cel puţin în parte, în condiţiile prevăzute în noul Cod

penal şi în noul Cod de procedură penală C. Mitrache).

S-a menţionat că prima condiţie cerută de noul Cod penal, ca persoana condamnată să nu mai fi

săvârşit o altă infracţiune, este mai severă decât cea prevăzută în Codul penal din 1968, care prevede ca fostul

condamnat să nu fi suferit o nouî condamnare în termenul de reabilitare, fiindcă nu restrânge această condiţie la

pronunţarea unei condamnări, ci are în vedere un spectru larg al conduitei condamnatului, care nu trebuie să mai

săvârşească o nouă infracţiune în acel interval al termenului de reabilitare. S-a remarcat uniformizarea în felul acesta a

reglementării reabilitării de drept cu reabilitarea judecătorească, spre deosebire de Codul penal din 1968, care

prevedea doar pentru reabilitarea de drept condiţia ca persoana condamnată să nu mai fi săvârşit din nou o infracţiune

în termenul de reabilitare, în timp ce pentru reabilitarea judecătorească era prevăzută condiţia să nu fi suferit o nouă

condamnare în termenul de reabilitare (C. Mitrache).

S-a precizat că nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunii comise în termenul de reabilitare,

dacă aceasta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, dacă pentru aceasta s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei

potrivit art. 80 Cod penal, ori amânarea aplicării pedepsei potrivit art. 83 Cod penal sau s-a dispus suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 91 Cod penal sau când pentru infracţiunea comisă în termenul de

reabilitare sunt incidente cauze care înlătură răspunderea penală – retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor

ori incidenţa amnistiei, neavând relevanţă modul cum s-a soluţionat procesul penal, prin condamnare sau aplicarea

cauzelor care înlătură răspunderea penală (C. Mitrache). S-a susţinut că atunci când pentru fapta săvârşită în termenul

de reabilitare este incidentă o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 18-31 din noul Cod penal) o astfel de

faptă nu poate să reprezinte în sensul legii o infracţiune, fiind îndeplinită condiţia prevăzută în dispoziţiile art. 168 lit.

a din noul Cod penal (C. Mitrache).

În ce priveşte condiţia achitării despăgubirilor civile, s-a precizat că neachitarea acestora poate genera

noi conflicte între persoana dăunată şi fostul condamnat şi ar fi nedrept şi imoral ca fostul condamnat să fie reabilitat

cu nesocotirea drepturilor victimei care ar rămâne nedespăgubită (C. Mitrache). Îndeplinirea acestei condiţii se

apreciază în concret de către instanţă, care poate dispune reabilitarea sau poate acorda un termen de cel mult 6 luni

pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată sau despăgubiri civile (C.

Mitrache).

6. Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti sunt aceleaşi ca şi cele din Codul penal din 1968.

Reabilitarea ca instituţie de drept penal material este aşadar definită prin efectele pe care ea este

chemată să le producă faţă de o persoană care a fost condamnată şi prin care se certifică integrarea acesteia în

societate cu încetarea tuturor decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg din condamnare (C. Mitrache).

Reabilitarea are efecte in personam fiindcă ea nu operează pentru alţi condamnaţi pentru aceeaşi

infracţiune, în mod simultan, fiecare dintre aceştia urmând să obţină reabilitarea numai dacă îndeplinesc condiţiile

prevăzute de lege, în timp ce amnistia produce efecte in rem şi profită tuturor participanţilor la infracţiune. De

asemenea, în timp ce amnistia după condamnare înlătură şi pentru trecut toate consecinţele penale ale condamnării,

reabilitarea înlătură doar pentru viitor incapacităţile, decăderile şi interdicţiile ce decurg din condamnare (C.

Mitrache).

Reabilitarea obţinută în străinătate produce efecte şi în România în măsura în care hotărârea

judecătorească prin care a fost obţinută reabilitarea a fost recunoscută în România (V. Paşca).

Limitele reabilitării sunt reglementate în art. 169 alin. 2 C.pen., potrivit căruia reabilitarea nu

echivalează cu o restitutio in integrum şi în alin. 3 al aceluiaşi articol, potrivit căruia reabilitarea nu are efecte asupra

măsurilor de siguranţă.

7. Reînoirea cererii de reabilitare judecătorească poate avea loc, potrivit dispoziţiilor din noul Cod

penal, după un termen de un an de la data respingerii cererii de reabilitare, indiferent de natura şi gravitatea

condamnării pentru care se cere reabilitarea.

Această dispoziţie are ca rol preîntâmpinarea folosirii abuzive a cererilor de reabilitare.

În art. 170 alin. 3 din noul C.pen. se prevede că cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor

condiţii de formă poate fi reînoită potrivit Codului de procedură penală, deducându-se că în acest caz nu mai este

necesară trecerea vreunui termen, aşa cum se cere în cazul neîndeplinirii condiţiilor de fond.

8. Anularea reabilitării are loc, potrivit art. 171 din noul Cod penal, atunci când, după acordarea ei,

s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea

cererii de reabilitare.

În doctrină s-a subliniat că dispoziţiile noului Cod penal sunt mai severe în această materie, fiindcă

prevăd anularea reabilitării pentru neîndeplinirea condiţiei exprese de către fostul condamnat, de a nu fi săvârşit nicio

Page 64: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

64

infracţiune, spre deosebire de Codul penal din 1968 care condiţionează anularea reabilitării de existenţa unei alte

condamnări suferite de cel condamnat, în termenul de reabilitare (C. Mitrache).

Nu are importanţă dacă infracţiunea descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare

era săvârşită în termenul de reabilitare ori mai înainte, dacă se aplică pentru aceasta o pedeapsă sau nu şi nici

gravitatea acesteia ori forma de vinovăţie (C. Mitrache).

Dacă în dosarul cauzei de reabilitare erau probe că petiţionarul a mai comis o infracţiune, pe care

instanţa de judecată le-a ignorat, hotărârea de admitere a cererii de reabilitare este nelegală şi poate fi îndreptată

printr-o cale de atac (C. Mitrache).

Prin anularea reabilitării, condamnatul se consideră a fi fost sub incidenţa decăderilor şi interdicţiilor

decurgând din condamnare tot timpul, iar dacă în acest interval de timp a comis o nouă infracţiune intenţionată aceasta

atrage starea de recidivă (V. Paşca).

XIII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII

ÎN LEGEA PENALĂ

Dispoziţii generale. Indicaţiile cuprinse în norma de interpretare sunt obligatorii, afară de cazul când

legea penală ar indica un alt sens noţiunii explicate (V. Paşca).

Legea penală nu poate însemna decât un act normativ adoptat de parlament ca lege organică şi care

cuprinde dispoziţii penale; eventualele excepţii de la aceste reguli (decretele de graţiere individuală ale preşedintelui

României, decretele cu inctiminări şi pedepse care aparţin legislaţiei penale anterioare anului 1989 şi care sunt pe cale

de dispariţie, precum şi dispoziţiile penale din cuprinsul legilor extrapenale nu ar fi justificat atribuirea unui alt înţeles

decât acesta expresiei “lege penală” (C. Duvac).

Prin explicarea expresiei “lege penală” s-a urmărit a se trage o linie de demarcaţie între noţiunea de

normă penală şi noţiunea de norme de drept penal, întrucât prima priveşte incriminările, răspunderea penală şi

sancţiunile penale, iar cea de-a doua priveşte orice regulă menită să servească la realizarea scopului şi funcţiilor

normelor penale. Substanţial, norma explicativă a adoptat un criteriu de determinare general, arătând că prin “lege

penală” se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal, adică orice dispoziţie care prevede incriminări şi pedepse, dar şi

cele din Partea generală a noului Cod penal (C. Duvac).

În doctrina constituţională s-a afirmat că în situaţia în care o Cameră este sesizată de către Guvern cu

un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă al cărei conţinut normativ reglementează în materia

legilor organice, adoptarea lui se face cu majoritate absolută de voturi; în cazul în care nu se obţine această majoritate,

proiectul de lege privitor la aprobarea ordonanţei se transformă automat în proiect de lege sau lege de respingere a

ordonanţei, indiferent de numărul celor care au votat împotriva proiectului legii organice (I. Vida).

După 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziţii cu caracter penal se

pot regăsi şi în actele normative cu caracter obligatoriu (acestea sunt izvoare directe de drept penal), ce vor avea

prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (C. Duvac).

Săvârşirea unei infracţiuni. Sub imperiul Codului penal din 1968 s-a exprimat opinia că expresiile

amintite au aplicare doar în cazurile în care o dispoziţie legală se referă în mod nedeterminat la săvârşirea unei

infracţiuni, nu şi în acele cazuri în care o anumită infracţiune este nominalizată în cuprinsul normei juridice (de

exemplu, omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la

infracţiunea de omor) (Ş. Daneş).

Funcţionar public. Definiţia noţiunii de funcţionar public este fundamental schimbată: astfel, acesta

nu mai este definit prin referirea la termenul public, nu mai apare în definiţie ideea că însărcinarea există “indiferent

cum a fost învestită”, menţiune care apare în formularea din legea penală în vigoare. S-au manifestat rezerve asupra

acestei omisiuni, considerându-se că menţinerea acestei condiţii ar fi explicat mai bine intenţia legiuitorului (C.

Duvac).

În doctrină s-a susţinut că nu orice persoană care exercită o profesie de interes public poate fi

asimilată funcţionarului public dacă aceasta nu exercită o activitate în serviciul vreunei persoane juridice de drept

public, nu se subordonează nimănui, nu este plătită din buget (avocaţii, executorii judecătoreşti, notarii, etc.) (G.

Antoniu).

Termenul de funcţionar public are acelaşi înţeles şi în legea de procedură penală (art. 602 din noul

C.pr.pen.).

Page 65: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

65

Pentru a înlătura anumite dificultăţi şi controverse apărute în practică în legătură cu sfera

funcţionarului public, legiuitorul din anul 2009 a ales o nouă abordare a acestei categorii de persoane prin preluarea

unor noţiuni, cu precădere, din dreptul constituţional şi din dreptul administrativ (C. Duvac).

S-a remarcat o necorelare a dispoziţiei din art. 178 alin. 2 C.pen. cu cea din art. 175 C.pen., care,

nemaifiind definit prin trimiterea la norma explicativă a noţiunii de public, cuprinde şi alte entităţi decât cele

menţionate expres în art. 176 C.pen.. Astfel, aşa cum este configurat textul art. 178 alin. 2 C.pen., în prezent, rezultă

că avem o categorie de funcţionari publici care nu emit înscrisuri oficiale, ci înscrisuri sub semnătură privată, ceea ce

e inadmisibil (C. Duvac).

Public. Noul Cod penal nu se mai referă la persoanele juridice de interes public dacă acestea sunt

persoane juridice de drept privat şi nici la serviciile de interes public, dacă acestea sunt exercitate de persoane juridice

de drept privat, rezumându-se doar la alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate

publică. Spre deosebire de legea penală în vigoare, norma cuprinsă în art. 176 C.pen. nu mai constituie o normă

complinitoare pentru norma interpretativă cuprinsă în art. 175 C.pen. cu toate că anumite menţiuni sunt comune

acestor texte (C. Duvac).

Locuţiunea “persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”

desemnează nu doar acele persoane juridice de drept public care au în folosinţă bunurile proprietate publică, ci orice

persoane juridice (inclusiv de drept privat) care desfăşoară una din cele două activităţi enumerate limitativ de norma

explicativă examinată (C. Duvac).

Membru de familie. Textul art. 177 reprezintă o contopire a prevederilor din art. 149 şi din art. 1491

C.pen. din 1968, cu unele modificări, la care au fost adăugate şi acele persoane care au stabilit relaţii asemănătoare

acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc (C. Duvac). Această soluţie este în

concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, care a statuat că familia cuprinde şi relaţii de facto între persoane care

convieţuiesc în afara căsătoriei (Kroon ş.a. c, Pais-Bas).

În noua concepţie, expresia mambru de familie a fost extinsă şi absoarbe integral în conţinutul său

noţiunea de rude apropiate; această soluţie a fost criticată în doctrină, deoarece cele două noţiuni nu au aceeaşi

semnificaţie, astfel încât s-ar impune texte distincte (G. Antoniu).

În doctrină a fost criticat faptul că afinii nu fac parte din categoria membrilor de familie, susţinându-

se că aceste definiţii ale noţiunii de membru de familie nu pornesc de la realitatea socială şi nu servesc prevenirii şi

combaterii violenţei în familie (V. Paşca).

Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale. Legiuitorul a renunţat la criteriul real de delimitare a

categoriei informaţiilor clasificate, îmbrăţişând numai caracterizarea formală potrivit căreia au acest caracter doar

informaţiile clasificate ca atare prin lege (C. Duvac).

Problema care s-ar putea pune în legătură cu art. 178 alin. 2 din noul Cod penal este cea a naturii

juridice a înscrisurilor ce emană de la persoanele care exercită un serviciu de interes public – înscris oficial sau sub

semnătură privată – dacă, desigur, prin voinţa legiuitorului, s-ar crea această categorie mixtă de persoane dintr-un text

de sine stătător (C. Duvac).

Înscrisurile oficiale pot proveni fie de la persoanele juridice de drept public, fie de la funcţionarii

publici asimilaţi (C. Duvac).

Arme. Artificiile, petardele şi alte asemenea obiecte, deşi aruncă la distanţă substanţe, aprinse sau

luminoase, nu constituie arme în sensul legii penale, neregăsindu-se în anexele Legii nr. 295/2004; în schimb acestea

pot fi arme assimilate (V. Paşca).

Instrument de plată electronică. În sensul larg, prin “plăţi” putem înţelege şi contracte de

recumpărare de tip overnight, acţiuni la fonduri mutuale de tip money market, obligaţiuni de trezorerie lichide, opţiuni

financiare de tip futures, etc. Legiuitorul penal din art. 180 din noul C.pen. a preferat să fie laconic, preluând din

Legea nr. 365/2002 (care are la bază o reglementare europeană) o definiţie care acoperă şi instrumental de plată cu

acces la distanţă şi instrumentul de monedă electronică (C. Duvac).

Având în vedere faptul că articolul 180 a fost inclus pentru a servi la corecta înţelegere a calificărilor

legale de la art. 250 C.pen. (Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos) şi art. 251 C.pen. (Acceptarea

operaţiunilor financiare effectuate în mod fraudulos), este utilă şi necesară o definire a fiecărui concept-cheie utilizat

de legiuitorul penal, nu doar o definiţie cu character general, cum este cea pe care a preferat-o legiuitorul nostrum

penal în acest articol (C. Duvac).

Sistem informatic şi date informatice. În domeniul sistemelor informatice pot fi detectate cel puţin

trei interpretări diferite: abordarea ca sistem ethnic, implementat cu calculatoare şi tehnologia telecomunicaţiilor,

Page 66: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ.pdf

66

abordarea ca sistem social (o organizaţie în legătură cu nevoi informaţionale) şi abordarea ca sistem conceptual (adică

o abstracţie a uneia din cele de mai sus) (E.D. Falkenberg ş.a.).

Exploatarea unei persoane. Distincţia dintre munca împotriva voinţei persoanei şi munca

obligatorie constă în aceea că în primul caz victima este supusă la prestarea unei munci contra voinţei acesteia, pe

când în al doilea caz victima este constrânsă la prestarea unei munci pe care ea nu are obligaţia să o efectueze; în

ambele situaţii apare caracterul de silnicie pe care îl îmbracă prestaţia subiectului pasiv, caracterul de muncă impusă

(G. Diaconescu).

Consecinţe deosebit de grave. Cuantumul pagubei prevăzute în dispoziţia explicativă se referă

numai la prejudiciul cert şi efectiv (damnum emergens) cauzat pein activitatea ilicită a subiectului activ la data

săvârşirii faptei, nu şi la folosul de care a fost lipsită partea civilă prin pricinuirea pagubei, aspect de care se va ţine

seamă la stabilirea despăgubirilor civile (C. Duvac).

Se va menţine regula că nu se poate proceda, pe calea contestaţiei la executare, la schimbarea

încadrării juridice a faptei din hotărârea rămasă definitivă şi apoi la reducerea pedepsei aplicate în cauză, întrucât

modificarea înţelesului noţiunii de consecinţe deosebit de grave nu este identică cu cerinţa să fi intervenit o lege care

prevede o pedeapsă mai uşoară (ÎCCJ, SU, dec. nr. VIII/2007).

Fapta săvârşită în public. În noul Cod penal legiuitorul nu a mai considerat ca fiind o faptă comisă

în public aceea săvârşită prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la

cunoştinţa publicului (publicitatea eventuală), omisiune care a fost criticată în literatura de specialitate (G. Antoniu).

Pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită într-o adunare sau reuniune a mai multor persoane, este

suficient ca la o asemenea adunare sau reuniune să fi fost prezente de la trei persoane în sus (C. Duvac).

Unele evenimente cu caracter familial (de exemplu nuntă) organizate într-un local public, cu multe

persoane între care nu există relaţii reciproce de intimitate, nu exclud caracterul de faptă săvârşită în public al unei

infracţiuni săvârşite cu acest prilej (V. Paşca).

Locurile accesibile publicului, dar care prin natura sau destinaţia lor nu sunt locuri care să presupună

prezenţa umană continuă (de ex. câmpul liber, pădurea, poienile, crângurile), realizează condiţia publicităţii numai

dacă se face dovada existenţei în locul şi la momentul săvârşirii faptei a cel puţin două persoane, dovedirea prezenţei

acestora fiind în sarcina acuzării (V. Paşca).

Timp de război. În această situaţie timpul este luat în seamă de lgiuitor sub aspect calitativ , adică

timp caracterizat de un anumit eveniment petrecut într-o durată de timp, eveniment care determină unele consecinţe

penale deosebite (condiţie temporală calitativă), dar şi ca o realitate pasivă (timpului I se poate atribui această

caracterizare ori de câte ori oferă numai fundalul temporal, limitele în cadrul cărora se desfăşoară o activitate cu

implicaţii penale) în realizarea represiunii penale (Şt.G. Ungureanu).

Calculul timpului. Noul Cod penal introduce mai multe menţiuni, ce nu se regăsesc în Codul penal

din 1968, referitoare la situaţia în care fracţia de majorare sau de reducere ce ar urma să se aplice într-un caz concret

se referă la o limită de pedeapsă exprimată într-un termen pe luni sau ani ce nu este divizibil cu această fracţie, având

în vedere majorările şi reducerile de pedeapsă prevăzute de lege (C. Duvac).

Dacă în cazul termenelor calculate pe zile şi săptămâni legiuitorul a stabilit un criteriu real (natural)

(computatio naturalis) de evaluare, în cazul termenelor calculate în luni şi ani, dat fiind numărul variabil de zile al

lunii şi anului, legiuitorul a preferat un criteriu convenţional (C. Duvac).

Pedeapsă prevăzută de lege. Toate controversele existente cu privire la natura juridică a minorităţii

- cauză de atenuare sau sistem specific de sancţionare – vor înceta prin intrarea în vigoare a noului Cod penal (C.

Duvac).