DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă...

54
1 DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul îşi propune însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a Părţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept. CUPRINS 14. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei………… 15. Răspunderea penal ă ...................................................... 16. Sancţ iunile de drept penal .............................................. 17. Aplicarea şi executarea pedepsei ................................... 18. Mijloace de individualizare a pedepselor ...................... 19. Cauzele care înl ă tur ă executarea pedepsei sau consecinţ ele condamnării... Bibliografie selectivă ................................................... SEMESTRUL II 14. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile! esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţa imposibilitatea angajării răspunderii penale. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: - cauzele care înlătură pericolul social, sunt, în primul rând, acele situaţii în care legea însăşi, reglementând anumite activităţi sau îndeletniciri, permite sau îngăduie efectuarea unor acte sau acţiuni care, în mod obişnuit, constituie elementul material al unor fapte prevăzute de legea penală apreciindu-se că, în situaţiile sau cazurile respective, acele acte sau acţiuni nu ma prezintă gradul de pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, cum ar fi, de exemplu vătămarea integrităţii corporale produsă printr-o intervenţie chirurgicală sau în cazul unor competiţii sportive desfăşurate regulamentar. În al doilea rând, în această categorie se includ faptele care, potrivit dispoziţiile art. 18 1 C. pen. în vigoare, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. În sfârşit, tot în această categorie se încadrează şi anumite acţiuni considerate explicit ca fiind socialmente utile (deoarece sunt ordonate de lege, cum ar fi percheziţia domiciliară, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reţinerea, arestarea preventivă, sechestrul asigurător etc., dacă

Transcript of DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă...

Page 1: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

1

DREPT PENAL - PARTEA GENERALĂ Prof. univ. dr. Petre Buneci

Obiective Cursul îşi propune însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Părţii generale a dreptului

penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare studierii, ulterior, a Părţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept.

CUPRINS

14. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei………… 15. Răspunderea penală ...................................................... 16. Sancţiunile de drept penal .............................................. 17. Aplicarea şi executarea pedepsei ................................... 18. Mijloace de individualizare a pedepselor ...................... 19. Cauzele care înlătură executarea pedepsei sau consecinţele condamnării...

Bibliografie selectivă ...................................................

SEMESTRUL II

14. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele împrejurări,

stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile! esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.

Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţa imposibilitatea angajării răspunderii penale.

Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: - cauzele care înlătură pericolul social, sunt, în primul rând, acele situaţii în care legea

însăşi, reglementând anumite activităţi sau îndeletniciri, permite sau îngăduie efectuarea unor acte sau acţiuni care, în mod obişnuit, constituie elementul material al unor fapte prevăzute de legea penală apreciindu-se că, în situaţiile sau cazurile respective, acele acte sau acţiuni nu ma prezintă gradul de pericol social necesar pentru existenţa unei infracţiuni, cum ar fi, de exemplu vătămarea integrităţii corporale produsă printr-o intervenţie chirurgicală sau în cazul unor competiţii sportive desfăşurate regulamentar.

În al doilea rând, în această categorie se includ faptele care, potrivit dispoziţiile art. 181 C. pen. în vigoare, nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

În sfârşit, tot în această categorie se încadrează şi anumite acţiuni considerate explicit ca fiind socialmente utile (deoarece sunt ordonate de lege, cum ar fi percheziţia domiciliară, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reţinerea, arestarea preventivă, sechestrul asigurător etc., dacă

Page 2: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

2

aceste măsuri procedurale au fost dispuse şi aduse la îndeplinire în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege).

- cauzele care privesc vinovăţia sunt acele stări, situaţii sau împrejurări prevăzute de lege, a căror prezenţă, în timpul săvârşirii faptei, conduce la înlăturarea sau paralizarea conştiinţei sau voinţei de acţiune a persoanei care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală, înlăturând vinovăţia şi, implicit, caracterul penal al faptei.

În această categorie sunt incluse cauzele reglementate în art. 44-51 C. pen. în vigoare, şi anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt. Unele exclud direct vinovăţia, altele o afectează indirect.

Din categoria cauzelor privitoare la vinovăţie fac parte, pe lângă cele menţionate, şi unele situaţii particulare, reglementate în dispoziţii cuprinse în Partea specială a Codului penal, cum ar fi: darea de mită prin constrângere [art. 255 alin. (2) C. pen.]; lovirea inferiorului determinată de o necesitate militară (art. 336 alin. ultim C. pen.) etc.;

- cauzele care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea penală sunt acele situaţii în care prevederea legală lipseşte sau a încetat să mai existe, cum ar fi lipsa dublei icriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate [art. 6 lit. a) C. pen. în vigoare] şi abrogarea incriminării [art. 12 alin. (1) C. pen. în vigoare].

De asemenea, în această categorie ar trebui cuprinse şi situaţiile când faptei concrete îi lipseşte unul dintre elementele constitutive cerute de textul de incriminare; întrucât fapta care nu are elementele cerute de lege, înseamnă că este faptă pe care legea nu o prevede (de exemplu, o ameninţare care nu este de natură să alarmeze - art. 193 C. pen.)

După sfera de aplicare: - cauze generale - prevăzute în partea generală a Codului penal (sunt cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei şi pericolul social); - cauze speciale - lipsa dublei incriminări, proba verităţii, adulterul îngăduit etc. În funcţie de efectele pe care le produc: - cauze reale de natură obiectivă - ce produc efecte asupra tuturor participanţilor la

săvârşirea faptei (ce se referă la cauzele care privesc existenţa pericolului social şi a faptei penale);

- cauze personale - ce operează numai faţă de acei făptuitori care au săvârşit fapta fără vinovăţie (categorie în care sunt cuprinse cauzele ce privesc vinovăţia).

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în noul Cod penal În art. 15 noul Cod penal, cu denumirea marginală „Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”,

se defineşte infracţiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

Din examinarea conţinutului acestui text rezultă că fapta, pentru a fi infracţiune, adică a avea caracter penal şi, implicit, a angaja răspunderea penală, este necesar să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor trăsături:

- să fie prevăzută de legea penală; - să fie săvârşită cu vinovăţie; - să nu fie justificată; - să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Într-un caz concret, aceste trăsături ar trebui constatate în succesiunea descrisă

mai sus. În primul rând se impune să se verifice dacă există o concordanţă între conţinutul

obiectiv al faptei concret săvârşite şi conţinutul obiectiv al modelului legal din norma de incriminare. În al doilea rând dacă a fost realizată prima trăsătură, logic va urma să se stabilească

dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege şi în ce măsură sunt îndeplinite alte elemente de ordin subiectiv prevăzute în norma de incriminare.

Page 3: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

3

În al treilea rând, odată reţinute cele două trăsături ale infracţiunii, se verifică dacă acea faptă nu a fost comisă intr-una dintre împrejurările în care este justificată, deci fapta are caracter licit coerează cauzele justificative).

În sfârşit, în al patrulea rând, după ce aj fost constatate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii enunţate mai sus, se verifică dacă fapta este imputabilă persoanei care a săvârşit-o. O faptă prevăzută de legea penală poate fi imputată sau reproşată unei persoane numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare.

Vinovăţia şi imputabilitatea faptei sunt două trăsături ale infracţiunii care se suprapun, se confundă. De altfel, în varianta proiectului noului Cod penal aprobată de Guvern la 25 februarie 2009 şi trimisă Parlamentului, vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii nu era prevăzută în art. 15. Considerăm ca inutilă introducerea vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii în definiţia generală a acesteia, atâta vreme cât este prevăzută imputabilitatea ca trăsătură esenţială. Dacă se introduce vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, nu se mai justifică imputabilitatea faptei persoanei care a săvârşit-o.

Noul Cod penal reglementează în Capitolul II (art. 18-22) al Titlului II din Partea generală cauzele justificative. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în acest capitol, cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul victimei. Primele două - legitima apărare, starea de necesitate - în Codul penal în vigoare sunt reglementate printre cauzele care exclud vinovăţia.

Capitolul III (art. 23-31) al Titlului II din noul Cod penal este rezervat reglementării cauzelor de neimputabilitate: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia şi eroarea.

Cu excepţia „excesului neimputabil", toate celelalte cauze de neimputabilitate sunt reglementate, în Codul penal în vigoare, în categoria cauzelor care exclud vinovăţia.

În continuare, vom analiza cauzele care exclud vinovăţia prevăzute în Codul penal în vigoare, cu unele referiri la prevederile similare din noul Cod penal.

LEGITIMA APĂRARE Definiţie (art.44 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul obştesc (legitima apărare propriu-zisă).

Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, (legitima apărare prezumată) – (textul este reprodus astfel cum a fost modificat prin legea nr. 247/2005). Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C.pen.), legitima apărare cunoaşte trei forme de manifestare: legitima apărare propriu-zisă; legitima apărare prezumată; excesul justificat (datorat tulburării sau temerii).

Legitima apărare în noul Cod penal Legitima apărare în noul Cod penal constituie o cauză justificativă şi este reglementată în

art. 19. Potrivit art. 19 alin.(2), „este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului”.

Comparând aceste dispoziţii cu cele cuprinse în art. 44 alin. (2) C. pen. în vigoare, observăm unele deosebiri care vizează: înlocuirea expresiei „interes obştesc” cu expresia „interes

Page 4: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

4

general”; descrierea explicită a condiţiei proporţionalităţii apărării cu gravitatea atacului şi renunţarea la condiţia pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia şi a acţiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate pe terenul proporţionalităţii.

În art. 19 alin. (3) este reglementată o altă ipoteză a legitimei apărări. În acest text se prevede: „Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.

Se reţin deosebiri relevante între aceste dispoziţii şi cele prin care se reglementează aceeaşi ipoteză a legitimei apărări cuprinse în art. 44 alin. (2') C. pen. în vigoare. Prima deosebire constă în aceea că în noul Cod penal s-a prevăzut explicit că, pentru a opera prezumţia legitimei apărări, atât acţiunea de pătrundere fără drept a unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, prin violenţă, viclenie etc., cât şi acţiunea de respingere a acestei pătrunderi să aibă loc în condiţiile legitimei apărări privitoare la cele două elemente ale sale - atacul şi apărarea.

A doua deosebire vizează descrierea situaţiilor în care operează prezumţia de legitimă apărare. în noul Cod penal sunt prevăzute două situaţii: prima, când se pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane prin mijloace periculoase; a doua, când se pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane în timp de noapte, prin orice mijloace. în Codul penal în vigoare, această din urmă situaţie nu este prevăzută.

A treia deosebire se referă la faptul că în noul Cod penal nu s-a mai menţinut prezumţia legitimei apărări în cazul acţiunii de respingere a pătrunderii fără drept şi prin mijloace frauduloase a unei persoane, într-un loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, lăsând să opereze legitima apărare în condiţiile prevăzute în art. 19 alin. (2).

De asemenea, în art. 19 noul C. pen. nu a mai fost menţinut excesul justificat reglementat în art. 44 alin. (3) C. pen. în vigoare. Acesta a fost trecut în categoria cauzelor de neimputabilitate.

STAREA DE NECESITATE Definiţie (art.45 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva -de la un pericol

iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel - viaţa integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său, ori al altuia sau interes obştesc.

Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizează riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflată în legitimă apărare alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însuşi), iar persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane.

Condiţiile stării de necesitate Condiţii privind pericolul: - întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite

(cutremure, inundaţii etc), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale);

- să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie să fi ajuns pe punctul de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectivă a acestuia. Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioasă temere că el se va realiza;

- pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc;

Page 5: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

5

- pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că el nu poate fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a acţionat, acesta trebuind să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care însă el nu le-a prevăzut.

Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de particularităţile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului.

Condiţii privind acţiunea de salvare: - acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor

menţionate de lege, adică să fie singura cale de salvare în situaţia dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului;

- prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;

-fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

Depăşirea limitei stării de necesitate(art.45 alin.3 C.pen.) Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a săvârşit fapta

prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită condiţia privitoare la acţiunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor stării de necesitate constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit. a C.pen.).

Efectele stării de necesitate: - fapta săvârşită nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei; - dacă pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, este înlăturată şi

răspunderea civilă; - dacă pericolul se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc.), repararea

prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate. Starea de necesitate în noul Cod penal Starea de necesitate în noul Cod penal face parte din categoria cauzelor justificative.

Este reglementată în art. 20 alin. (2), în care se prevede: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar putea produce în cazul în care pericolul nu era îndepărtat”.

Acest text, deşi, în principiu, asemănător celui prevăzut în art. 45 alin. (2) şi (3) C. pen. în vigoare, cuprinde şi unele elemente noi care vizează: înlocuirea unor termeni sau expresii cu alţi termeni sau alte expresii („altuia" cu „persoana”, „iminent” cu „imediat”, „interes obştesc” cu „interes general”); introducerea printre condiţiile stării de necesitate a cerinţei ca urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat; trecerea excesului justificat de stare de necesitate în grupa cauzelor de neimputabilitate.

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ Constrângerea fizică (forţa majoră) Definiţie (art.46 alin. l C.pen.). Constrângerea fizică este situaţia în care o persoană

săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.

Condiţiile constrângerii fizice:

Page 6: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

6

- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune (în această ultimă situaţie aflându-se militarul care, din cauza unei înzăpeziri puternice, nu s-a putut prezenta la unitate la data şi ora stabilite);

- fapta să fi fost comisă datorită unei acţiuni exterioare de constrângere fizică, exercitată asupra făptuitorului, fiind urmarea constrângerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care s-a aflat în imposibilitate de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voinţe. Acţiunea de constrângere poate fi consecinţa acţiunii unei forţe umane, unei forţe a naturii, a unei energii mecanice, sau a oricărei alte forme de energie exterioară făptuitorului, cu condiţia ca ea să acţioneze direct asupra celui constrâns;

-constrângerea fizică exercitată să paralizeze libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei respective, cu consecinţa că aceasta nu poate întreprinde alte măsuri decât de săvârşire a faptei, făptuitorul devenind un instrument pus în mişcare sau oprit să acţioneze de un factor exterior căruia nu-i poate rezista în nici un fel.

Efectele constrângerii fizice: - fapta comisă nu este infracţiune; - produce efecte in personam numai faţă de persoana efectiv constrânsă. Constrângerea morală (Ameninţarea) Definiţie (art.46 alin.2 C.pen.). Exista constrângere morală atunci când o persoană

săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol care nu poate fi înlăturat în alt mod.

Condiţiile constrângerii morale: - necesitatea exercitării asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere

printr-o ameninţare, care trebuie să producă celui ameninţat o temere puternică şi care îl constrânge să acţioneze în sensul dorit de cel ce ameninţă, cel care exercită ameninţarea fiind o persoană fizică. Ameninţarea poate fi directă sau indirectă, verbală sau scrisă, ori prin alte mijloace de comunicare, trebuind să fie serioasă, adică să trezească temerea puternică celui ameninţat că răul cu care este ameninţat se va produce dacă nu va acţiona în sensul solicitat;

- ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane;

- pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă celui ameninţat. În caz contrar, dacă pericolul putea fi evitat, prin denunţare, prin anunţarea autorităţilor sau pe alte căi, nu suntem în prezenţa constrângerii morale.

Efectele constrângerii morale: - - fapta comisă nu este infracţiune; - efectele se produc in personam; - în ce priveşte pe cel care a exercitat ameninţarea, acesta va fi

sancţionat ca instigator, la fapta săvârşită de cel ameninţat fără vinovăţie, în condiţiile art.31 alin.2 C.pen.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală în noul Cod penal Constrângerea fizică şi constrângerea morală în noul Cod penal sunt reglementate în

articole distincte şi fac parte din cauzele de neimputabilitate. Potrivit art. 24 care reglementează constrângerea fizică, „nu este imputabilă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căruia făptuitorul nu i-a putut rezista”.

În art. 25, cu denumirea marginală „Constrângerea morală”, se prevede: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod”.

Page 7: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

7

Aceste texte prin care se reglementează constrângerea fizică şi constrângerea morală au acelaşi conţinut cu al art. 46 C. pen. în vigoare, cu deosebirea că expresia „nu constituie infracţiune” din legea penală în vigoare a fost înlocuită, în noul Cod penal, cu expresia „nu este imputabilă”. Aceasta, pentru a pune în lumină natura juridică a constrângerii fizice şi a constrângerii morale în noua lege penală.

CAZUL FORTUIT Definiţie (art.47 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală care

este consecinţa unei împrejurări ce nu poate fi prevăzută. Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-utile, a unei

împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviază direcţia şi rezultatul faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de legea penală.

Condiţiile cazului fortuit: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a suprapus însă

o anumită împrejurare, care a provocat rezultatul periculos. Această împrejurare poate să fie consecinţa acţiunii forţelor naturii (inundaţii, cutremure etc), a acţiunii unor instalaţii tehnice sau mijloace mecanice (explozii, scurtcircuite etc.) sau poate proveni de la o persoană umană (culpa unei persoane, starea de inconştienţă provocată de o boală etc);

- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului, imprevizibilitatea vizând momentul apariţiei acestei intervenţii. Imposibilitatea de prevedere trebuie să fie obiectivă, iar între împrejurarea fortuită şi rezultatul efectiv al acţiunii sau inacţiunii făptuitorului trebuie să existe raport de cauzalitate.

Efectele cazului fortuit: - fapta comisă nu constituie infracţiune; - efectele se produc in rem. Cazul fortuit în noul Cod penal În noul Cod penal, cazul fortuit face parte dintre cauzele de neimputabilitate şi

este reglementat în art. 31, în care se prevede că „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu a putut fi prevăzută”. Acest text are acelaşi conţinut cu al art. 47 C. pen. în vigoare, cu deosebirea că expresia „nu constituie infracţiune” a fost înlocuită cu expresia „nu este imputabilă”.

IRESPONSABILITATEA Definiţie (art.48 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultăţilor psihice ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinovăţiei. Starea de iresponsabilitate poate fi determinată de:

- starea de subdezvoltare psihică, consecinţă a diferitelor anomalii, idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc;

- boli neuro-pshice (nebunie, nevroze, psihoze etc); - tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupefiante, alimente

alterate etc); - fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).

Page 8: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

8

Starea de incapacitate fizică poate fi: permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenitală) sau supravenită.

În orice caz, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei, în momentul săvârşirii faptei, ea trebuie să fie totală, adică să lipsească complet. Existenţa stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia nu poate fi determinată decât de medici specialişti, printr-o expertiză medico-legală.

Condiţiile stării de iresponsabilitate: - să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; - datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare

să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori să nu fi fost stăpân pe ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (făptuitorul nu-şi dă seama de ceea ce face) sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale);

- starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze care determină stări anormale;

- starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Această stare nu există dacă ea este consecinţa culpei făptuitorului, ori dacă, în timpul săvârşirii faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică, dar a continuat săvârşirea faptei.

Efectele iresponsabilităţii: - înlătură caracterul penal; - produce efecte inpersonam; - nu înlătură răspunderea civilă. Iresponsabilitatea în reglementarea noului Cod penal În noul Cod penal, iresponsabilitatea este reglementată în art. 28 printre cauzele de

neimputabilitate. În acest text se prevede că „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”.

Un studiu comparativ al celor două texte (art. 48 C. pen în vigoare şi art 28 noul C. pen.) ne conduce la concluzia că în conţinut acestea sunt asemănătoare, cu precizarea că în noul Cod penal unele dintre expresiile folosite în Codul penal în vigoare au fost înlocuite. Astfel, expresia „nu putea fi stăpân pe ele a fost înlocuită cu expresia nu putea să le controleze” ori expresia „alienaţie mintală” cu cea de „boală mintală”, deoarece în literatura medicală nu se mai foloseşte expresia „alienaţie mintală”.

BEŢIA Definiţie. Beţia este o stare psihofizică în care se găseşte o persoană, datorită

efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra, facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice, consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.

Formele beţiei După substanţa folosită: - beţie alcoolică sau intoxicaţie etilică; - beţie rece, produsă prin consumul de stupefiante. După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie: - beţia accidentală (fortuită), provocată independent de voinţa) persoanei în

cauză; - beţia voluntară, care poate la rândul ei să fie simplă, când este produsă fără ca

persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana respectivă şi-a provocat anume starea de beţie, în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Beţia voluntară mai poate fi

Page 9: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

9

ocazională, când o persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau cronică, atunci când apare ca o stare permanentă, ca o obişnuinţă.

După gradul de intoxicaţie: - beţie completă, când se ajunge la cvasiparalizarea completă a energiei fizice şi a

facultăţilor psihice; - beţie incompletă, când procesul de intoxicare se află în faze incipiente,

determinând numai o slăbire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de conduită. Beţia - cauză care înlătură caracterul penal al faptei Definiţie (art.49 alin. l C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Ca atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauză care înlătură caracterul penal al faptei numai beţia fortuită (accidentală) completă.

Condiţiile stării de beţie: - făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârşirii faptei în

stare de beţie produsă de alcool sau de alte substanţe. Starea de beţie, cerută ca şi condiţie pentru operarea cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, trebuie deosebită de starea de iresponsabilitate provenită din starea de beţie ce a îmbrăcat forme psihopatice, în această ultimă ipoteză, caracterul penal al faptei fiind înlăturat datorită iresponsabilităţii;

- starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată fortuit, independent de voinţa făptuitorului;

- starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori de urmările şi de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Beţia completă nu trebuie confundată cu beţia comatoasă (care presupune o absenţă totală psihică a făptuitorului, în cazul beţiei complete subiectul păstrând un anumit control asupra faptelor sale);

- fapta săvârşită în stare de beţie fortuită completă să fie prevăzută de legea penală.

Intoxicaţia în noul Cod penal Termenul de „beţie” utilizat în Codul penal în uşoare, în noul Cod penal a fost

înlocuit cu cel de „intoxicaţie”, întrucât redă mai fidel şi mai corect, din punct de vedere medico-legal, conţinutul acestei cauze care exclude vinovăţia în temeiul art. 49 Codul penal în vigoare sau imputabilitatea potrivit art. 29 noul Cod penal.

În art. 29 noul Cod penal, cu denumirea marginală „intoxicaţia”, se prevede: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive”.

O examinare comparativă a dispoziţiilor art. 49 Cod penal în vigoare şi art. 29 noul Cod penal, în afară de înlocuirea termenului de beţie” cu cel de „intoxicaţie”, identificăm şi alte deosebiri.

O primă deosebire, pe care o apreciem esenţială, este aceea că în art. 29 noul Cod penal nu se mai cere ca organele judiciare să constate că persoana se afla, în momentul săvârşirii faptei, în stare de beţie completă şi involuntară, ci, mai mult, să constate că acea persoană, în momentul săvârşirii faptei, nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe psihoactive.

A doua deosebire se referă la faptul că în art. 29 noul Cod penal sunt mai bine prevăzute cauzele intoxicării persoanei care comite fapta în această stare.

Page 10: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

10

MINORITATEA Definiţie (art.50 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

săvârşită de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul nu răspunde penal, dacă datorită stării de dezvoltare organică şi psihică este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit legii penale, neavând discernământ.

Condiţiile minorităţii: - să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală; - fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a

răspunde penal, adică nu a împlinit vârsta de 14 ani. Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ (lipsa discernământului trebuind să fie dovedită cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice şi al unei anchete sociale), iar minorii peste 16 ani răspund penal, considerându-se că au acţionat cu discernământ;

- minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele succesive componente ale unei infracţiuni continue, continuate, ori de obicei, pe care le repetă sau le prelungeşte şi după ce a devenit răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în perioada cât a devenit responsabil pentru faptele sale. În cazul infracţiunilor progresive, când fapta a fost săvârşită în perioada când nu răspundea penal, iar urmările progresive s-au realizat în perioada când a devenit răspunzător, el nu va răspunde penal.

Efectele minorităţii: - fapta nu constituie infracţiune, iar minorul nu poate răspunde penal; minoritatea

produce efecte in personam; - minoritatea nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la data săvârşirii faptei, îl

aveau pe minor în supraveghere. Minoritatea făptuitorului în noul Cod penal În noul Cod penal, minoritatea făptuitorului face parte din cauzele de

neimputabilitate şi este reglementată în art. 27. Potrivit acestui text, „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Aceste dispoziţii sunt similare cu cele prevăzute în art. 50 Cod penal în vigoare.

EROAREA DE FAPT Definiţie (art.51. C.pen.). Eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea

greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori cunoaşterea ei greşită. într-o atare situaţie, făptuitorul, deşi are capacitate psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare greşită a realităţii, necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea proiectată asupra realităţii de acea persoană. Dispoziţiile art. 51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor săvârşite cu intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului, datorându-se unor împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a acţionat, făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat.

Condiţii ale erorii de fapt: - făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; - făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei stări, situaţii

sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o circumstanţă agravantă.

Page 11: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

11

îndoiala făptuitorului cu privire la existenţa unei anumite stări, situaţii sau împrejurări nu constituie eroare de fapt;

- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, în acel moment făptuitorul să nu fi cunoscut sau sa fi cunoscut greşit existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

Efectele erorii de fapt: - dacă eroarea priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde

caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi înlătură răspunderea penală; - dacă eroarea priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-

se răspunderea pentru forma agravantă a infracţiunii şi rămânând răspunderea pentru forma simplă a acesteia.

Eroarea de drept Potrivit art.51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii

penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenală, respectiva eroare de drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilată erorii de fapt.

Eroarea în noul Cod penal Noul Cod penal, în art. 30 cu denumirea marginală „Eroarea”, face distincţie între

eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii şi eroarea asupra caracterului interzis al actului săvârşit, distincţie promovată de multe legislaţii penale europene şi de o parte a doctrinei noastre penale.

Dispoziţiile art. 30 alin. (1), (2) şi (3) din noul Cod penal privesc eroarea asupra ele-mentelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca o componentă obligatorie a laturii subiective, dar şi culpa, când aceasta este invincibilă, în cazul faptelor incriminate când sunt săvârşite din culpă.

În art. 30 alin. (4) noul C. pen. este reglementată eroarea care poartă asupra unei circumstanţe agravante sau a unui element circumstanţial agravant.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei reglementată în art. 30 alin. (5) noul C. pen. este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi eroare de fapt (de exemplu, autorul crede greşit că săvârşeşte fapta în legitimă apărare), eroare de drept extrapenal (de exemplu, făptuitorul nu cunoaşte că un bun a căpătat un regim special şi nu poate fi deţinut decât în condiţiile legii extrapenale) sau de drept penal.

Eroarea asupra caracterului ilicit înlătură imputabilitatea numai când este invincibilă.

15. RĂSPUNDEREA PENALĂ Definiţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce are ca temei

săvârşirea unei infracţiuni şi care este însuşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge s-o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.

Page 12: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

12

Principiile răspunderii penale 1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia, desfăşurarea şi

soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta. 2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Răspunderea penală se

întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni. 3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează instrumente care, prin

natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând la umilirea şi degradarea fiinţei umane. 4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală revine numai persoanei

care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă.

5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dată.

6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabilă a

săvârşirii unei infracţiuni. 7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie

diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale.

8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea termenului prevăzut de lege, răspunderea penală urmând a fi înlăturată prin prescripţie.

Înlocuirea răspunderii penale Definiţie. Este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de judecată dispune, în condiţiile

legii, înlocuirea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere extrapenală, care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Este reglementată de Codul penal prin dispoziţiile art. 90, 91 şi 98 (art. 90 şi 91 C.pen. au fost modificate prin art. I pct. 40 şi 41 din legea nr. 278/2006)

Condiţiile înlocuirii răspunderii penale Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită: - pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau amenda; - în cazul unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi infracţiunea de

furt (art.208 C.pen.), instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale dacă valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 10 lei;

- în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (art.249 C.pen.), valoarea pagubei nu trebuie să depăşească 50 lei;

- paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii;

- gradul de pericol social redus al faptei. Condiţii privitoare la persoana făptuitorului: - conduita acestuia anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim C.pen.

prevede că instituţia nu se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora li s-au mai aplicat de 2 ori sancţiuni cu caracter administrativ;

- conduita făptuitorului după săvârşirea infracţiunii; prin atitudinea sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul trebuie să regrete fapta;

- existenţa unor date suficiente potrivit cărora făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Page 13: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

13

Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale Potrivit art.91 C.pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplică făptuitorului

una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

Potrivit art.98 C.pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participanţi ce îndeplinesc condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă pentru fiecare din infracţiuni.

Cauzele care înlătură răspunderea penală Definiţie. Sunt acele instituţii de drept penal care au drept scop înlăturarea

răspunderii penale în cazul în care anumite stări, situaţii sau considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea socială a tragerii la răspundere penală să se diminueze până la dispariţie.

Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală. Prevăzute de art. 119-133 C.pen., cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor (dispoziţiile art. 122 alin. 1 şi 3 şi art. 126 alin. 1 şi 3 C.pen. au fost modificate prin legea nr. 278/2006).

Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală. Incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul penal.

Amnistia Definiţie. Este un act de clemenţă al puterii legiuitoare - Parlamentul României - care,

pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni anume prevăzute de legiuitor.

Felurile amnistiei: - în raport de aria sa de incidenţă, amnistia poate fi generală (privind toate infracţiunile

săvârşite până la data acordării ei) şi specială, ce se acordă numai pentru anumite infracţiuni anume prevăzute în actul de clemenţă;

- în raport de condiţiile cu care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată - pură şi simplă (când acordarea beneficiului ei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la fapta săvârşită, la persoana făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea) – sau condiţionată, acordarea fiind subordonată îndeplinirii unor astfel de condiţii;

- în raport de momentul în care intervine actul de amnistie, avem amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistie proprie) şi amnistia intervenită după condamnarea definitivă (amnistie improprie).

Obiectul şi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie, având un caracter obiectiv (real) şi operând in rem. Legiuitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale, caz în care amnistia operează şi in personam (pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii).

Efectele amnistiei (art. 119 C.pen.). Efectul principal consta m înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită. Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urmărirea penală nu a fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înlătură şi executarea pedepselor complementare, tot în aceeaşi măsură, iar în ce priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dată cu încetarea executării pedepsei principate. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în privinţa celorlalte consecinţe care decurg din

Page 14: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

14

condamnare, făcând să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Amnistia înlătură şi starea de recidivă.

Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor judiciare stabilite.

Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondamnatorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, iar în caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

Prescripţia răspunderii penale Definiţie. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere a obligaţiei

infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege.

Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă producerea automată a efectului prescripţie, şi anume înlăturarea posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezintă o cauză generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singură excepţie: infracţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu operează.

Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit art.128 alin. l C.pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi suspendat datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa autorizaţiei prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii contra statului, în străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei poate fi suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră, cum ar fi starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o amânare a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte inpersonam.

Lipsa plângerii prealabile Definiţie. Plângerea prealabilă este încunoştinţarea organelor judiciare de către

persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie pentru tragerea la răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracţiune, cu excepţia cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, considerându-se că lipsa acesteia reprezintă voinţa victimei ca făptuitorul să nu fie tras la răspundere penală.

Efectele şi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca şi lipsa sau retragerea ei produc efecte in rem cu privire la fapta săvârşită; de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori, vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, este suficientă numai plângerea făcută de către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lângă caracterul indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi formulată decât de victimă.

Consecinţele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C.pen., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Page 15: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

15

Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi retragerea plângerii prealabile, ce echivalează şi produce aceleaşi efecte ca şi lipsa acesteia - înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuată cu respectarea dispoziţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana vătămată nemaiputând reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi necondiţionată.

Împăcarea părţilor Definiţie. Împăcarea constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între

partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege, de regulă, împăcarea intervenind în cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Există însă infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împăcării părţilor (de exemplu, infracţiunea de seducţie, art.129 C.pen.). In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de către acestea cu încuviinţarea reprezentanţilor legali.

Condiţiile împăcării se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea penală prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victimă şi infractor; împăcarea este personală, operând numai între părţile participante la încheierea actului bilateral; nu operează decât dacă a intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie totală şi necondiţionată; trebuie să fie definitivă.

Efectele împăcării. împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împăcarea operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat, împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situaţie de fapt.

Art. 152 noul Cod penal care reglementează efectele amnistiei are acelaşi conţinut cu

al art. 119 Cod penal în vigoare cu două deosebiri. Prima deosebire se referă la înlocuirea expresiei „înlătură răspunderea penală pentru

fapta săvârşită” folosită în art. 119 Cod penal în vigoare, cu expresia „înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită”, uzitată în textul din noul Cod penal. Este justificată această modificare întrucât pentru a înlătura răspunderea penală pentru o faptă concret săvârşită este necesar ca acea faptă să fie infracţiune, în caz contrar, amnistia nu poate opera, nu poate avea obiect.

A doua deosebire vizează neexceptarea măsurilor educative de la efectele amnistiei. Potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (2) amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Măsurile educative nu mai sunt expres exceptate de la amnistie, aşa cum prevede art. 119 alin. (2) Cod penal în vigoare.

Art. 153 noul Cod penal, sub denumirea marginală „Prescripţia răspunderii penale”, reglementează efectele prescripţiei răspunderii penale. Textul reproduce dispoziţiile art. 121 Cod penal în vigoare.

În art. 154 noul Cod penal sunt stabilite termenele de prescripţie a răspunderii penale şi data de la care încep să curgă.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale în noul Cod penal sunt aceleaşi ca în Codul penal în vigoare cu deosebirea că termenul este de „15 ani” , când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani – şi nu mai mare de 15 ani - motivaţia este determinată de faptul că limita maximă generală a

Page 16: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

16

închisorii este de 30 de ani în noul Cod penal – nu de 25 de ani cum era la adoptarea Codului penal în vigoare.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor ambelor legi penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, când aceasta este simplă, iar în cazul infracţiunilor continue de la data încetării acţiunii sau inacţiunii şi în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

În noul Cod penal art. 154 alin. (2) şi (3) s-a prevăzut data de la care curge termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii de obicei şi a celei progresive. În cazul infracţiunii de obicei termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii ultimului act, iar în cazul infracţiunii progresive, de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

În art. 154 alin. (4) noul Cod penal s-a prevăzut că în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Aceasta pentru a se crea posibilitatea urmăririi acestor infracţiuni chiar dacă au fost descoperite de la un interval de timp mai mare de la comiterea lor.

În art. 155 sub denumirea marginală „întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale” se reglementează atât cauzele de întrerupere ale acesteia cât şi prescripţia specială, care în Codul penal în vigoare constituie obiect de reglementare al art. 123 şi art. 124. În noul Cod penal apar două modificări în această materie. Prima modificare vizează cauza de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale care în concepţia legii noi îl constituie îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, pe când în Codul penal în vigoare, acest termen se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. A doua modificare este cea cuprinsă în art. 155 alin. (4) potrivit căruia admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

În art. 156 sunt stabilite cazurile de suspendare a prescripţiei răspunderii penale şi efectele acesteia fără a exista vreo deosebire de cele reglementate în art. 128 alin. (1) şi (3) din Codul penal în vigoare.

Lipsa plângerii prealabile este reglementată în art. 157 noul Cod penal care preia în întregime dispoziţiile cuprinse în art. 131 Cod penal în vigoare, la care se adaugă două dispoziţii noi. Prima dispoziţie este cuprinsă în art. 157 alin. (4) noul Cod penal şi vizează un nou caz în care acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu şi anume atunci când persoana juridică vătămată prin infracţiune este reprezentată de făptuitor. A doua dispoziţie este cuprinsă în alin. (5) în care se prevede: „dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

În noul Cod penal, retragerea plângerii prealabile, este reglementată distinct în art. 158, într-o formulare mult mai largă decât în Codul penal în vigoare.

În noul text sunt precizate cazurile în care retragerea plângerii prealabile are ca efect înlăturarea răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă, cât şi condiţiile în care poate avea loc retragerea plângerii prealabile în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

De asemenea, s-a instituit cerinţa ca retragerea plângerii prealabile să fie însuşită de procuror pentru a produce efecte în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, în condiţiile legii.

Împăcarea între persoana care a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată reglementată în art. 159 noul Cod penal are un conţinut mult diferit de cel prevăzut în art. 132 Cod penal în vigoare.

În concepţia noului Cod penal, împăcarea părţilor poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi dacă legea o prevede în mod expres.

Page 17: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

17

De asemenea, împăcarea părţilor produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, şi nu până la rămânerea definitivă a hotărârii, aşa cum se prevede în art. 132 alin. (2) Cod penal în vigoare.

În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acesteia.

Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la săvârşirea aceleaşi fapte.

Dacă infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, împăcarea va produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

18. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Definiţie. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea penală le impune

în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală fiind totodată şi instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept. Sancţiunile de drept penal constituie una din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală.

Sancţiunile de drept penal sunt: - pedepsele; - măsurile educative; - măsurile de siguranţă. Caracterul sancţiunilor de drept penal. Sancţiunile de drept penal au, în general,

caracter represiv sau restrictiv, implicând anumite privaţiuni sau restricţii. Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele prezintă în mod preponderent acest caracter, pe câtă vreme alte sancţiuni de drept penal, cum ar fi măsurile educative şi măsurile de siguranţă, au caracter preponderent preventiv. Totodată, sancţiunile de drept penal au un caracter necesar şi inevitabil. De asemenea, ele se caracterizează prin faptul că acţionează post delictum, avându-şi cauza în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Pedepsele Definiţie (art.52 C.pen.). Pedeapsa este o măsură de constrângere şi, în acelaşi timp,

un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare).

Trăsături esenţiale ale pedepsei: este o măsură de constrângere, concretizându-se într-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea; este un mijloc de reeducare, de împiedicare a repetării conduitei antisociale; este un mijloc de constrângere statală, fiind aplicată de stat, în numele societăţii; se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni, fiind sancţiunea specifică dreptului penal; se aplică infractorului, adică celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni; se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Scopul şi funcţiile pedepsei. Art. 52 alin. 1 teza a 2-a C.pen. prevede ca scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ceea ce include atât prevenţia specială (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvârşească fapte penale). Pedeapsa îndeplineşte şi anumite funcţii, denumite şi scopuri imediate ale pedepsei, şi anume: funcţia de constrângere sau represiune, fiind de neconceput fără cauzarea unei anumite suferinţe, fără impunerea unei privaţiuni sau restricţii celui condamnat şi fără dezaprobarea ce o însoţeşte; funcţia de reeducare, funcţie ce decurge din caracterul de mijloc de reeducare al pedepsei; funcţia de exemplaritate. Este o funcţie adiacentă, care constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane; funcţia de eliminare. Este tot o funcţie adiacentă, constând în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate.

Page 18: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

18

Categorii de pedepse - după obiectul asupra căruia poartă - pedepse corporale, pedepse privative sau

restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau restrictive de drepturi morale; - după gravitatea lor - pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse de simplă

poliţie; - după durata lor - pedepse perpetue şi pedepse temporare; - după caracterul lor - pedepse politice, pedepse de drept comun şi pedepse mixte; -după importanţa şi rolul lor - pedepse principale şi pedepse secundare. Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate după modul de

aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 100 la 50.000 lei; pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64 în condiţiile art. 71 C.pen. (modificat prin legea 278/2006).

Titlul III al Părţii Generale a noului Cod penal cuprinde toate reglementările privind

pedepsele aplicabile persoanei fizice. În Capitolul I din acest titlu sunt reglementate categoriile pedepselor aplicabile

persoanei fizice. Se menţin aceleaşi pedepse ca şi în legea penală în vigoare dar se adoptă o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedepse începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii şi cu pedepsele complementare. Nu au mai fost menţinute dispoziţiile art. 52 Cod penal în vigoare privitoare la esenţa pedepsei şi scopurile acesteia şi nici cele care interziceau cauzarea de suferinţe fizice sau înjosirea persoanei condamnatului, întrucât astfel de dispoziţii sunt cuprinse în legea privind executarea pedepselor.

Art. 53 noul Cod penal enumeră pedepsele principale aplicabile persoanei fizice care sunt aceleaşi ca în Codul penal în vigoare. Limitele generale ale pedepsei cu închisoarea şi ale amenzii nu mai sunt prevăzute în acest text ci în textele în care sunt definite aceste pedepse principale.

În art. 54 noul Cod penal este definită pedeapsa accesorie. Potrivit acestui text, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.

Art. 55 stabileşte felurile pedepselor complementare. Acestea sunt: interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară şi publicarea hotărârii de condamnare. Această din urmă pedeapsă complementară este nouă.

În concepţia noului Cod penal s-a renunţat la reglementarea în acest capitol a felurilor pedepselor aplicabile persoanei juridice, asemenea dispoziţii îşi au locul, în noua lege penală, în titlul VI unde este reglementată răspunderea penală a persoanei juridice.

Pedepsele principale Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru faptele penale

săvârşite. Categorii de pedepse principale (art.53 C.pen.): • Pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Este prevăzută pentru infracţiunile cele mai grave

nominalizate de Codul penal, alternativ cu pedeapsa închisorii până la 25 de ani. Doar în două cazuri, detenţiunea pe viaţă este prevăzută ca pedeapsă unică (art.357 alin.2 şi art.358 alin.4 C.pen.). Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica minorilor şi persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, infractorului minor aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani, iar persoanelor care au împlinit vârsta de 60 ani, aplicându-li-se pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata maximă.

Page 19: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

19

• Pedeapsa închisorii. Constă în izolarea celui condamnat prin încarcerarea acestuia în locuri anume destinate deţinerii.

• Amenda penală. Are un caracter pecuniar, constând într-o sumă de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului, micşorarea silită a patrimoniului evidenţiind caracterul ei represiv.

Capitolul II al Titlului III din Partea Generală a noului Cod penal este destinat

reglementării pedepselor principale aplicabile persoanei fizice şi îi corespunde Capitolul III al Titlului III al Părţii generale a Codului penal în vigoare. Ambele capitole sunt structurate pe 3 secţiuni, fiecare secţiune având ca obiect de reglementare o pedeapsă principală.

Noul Cod penal renunţă la dispoziţiile cuprinse în Codul penal în vigoare privitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenţie şi la regimul de muncă, întrucât asemenea dispoziţii se găsesc în conţinutul legii privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

De asemenea, dispoziţiile privind reglementarea liberării condiţionate nu au mai fost menţinute în capitolul referitor la pedepsele principale, apreciindu-se că locul lor este în cuprinsul capitolului care vizează reglementarea individualizării pedepselor. S-a renunţat la reglementarea executării pedepsei într-o închisoare militară. În materia pedepselor principale, noul Cod penal procedează la definirea fiecăreia dintre cele trei pedepse şi nu numai a pedepsei amenzii, ca în Codul penal în vigoare.

În art. 56 noul Cod penal se defineşte detenţiunea pe viaţă ca pedeapsă principală. Potrivit acestui text detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută conform legii privind executarea pedepselor.

Noul Cod penal în art. 57 păstrează interdicţia aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă dar în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 65 de ani până la pronunţarea hotărârii de condamnare, faţă de 60 de ani în reglementarea în vigoare (art. 55 Cod penal în vigoare).

Noul Cod penal, potrivit dispoziţiilor art. 58, renunţă la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă [soluţie adoptată la Codul penal în vigoare în art. 55 alin. (2)] în cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării acestei pedepse, cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani. Modul de a raţiona al legiuitorului în consacrarea acestei soluţii este acele de a da posibilitatea instanţei de judecată să aprecieze, în fiecare caz concret potrivit unor criterii prevăzute de lege, dacă se impune sau nu înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu închisoarea de 30 de ani, avându-se în vedere şi diferitele situaţii care ar putea să apară în practică.

În privinţa calculului pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă, nu sunt deosebiri, dispoziţiile sunt similare în cele două coduri penale (art. 59 noul Cod penal şi art. 552 Codul penal în vigoare).

Potrivit art. 60 noul Cod penal, închisoarea, ca pedeapsă principală, constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani şi se execută potrivit legii privind executarea pedepsei.

În reglementarea amenzii, ca pedeapsă principală, în noul Cod penal se reţin mai multe elemente de noutate în raport cu legea penală în vigoare.

Un prim element de noutate constă în modul de stabilire a cuantumului amenzii, adică a sumei de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului. Potrivit art. 61 alin. (2) noul Cod penal cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Acest sistem foloseşte două elemente esenţiale pentru determinarea cuantumului amenzii şi anume: numărul zilelor amendă, care exprimă gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, motiv pentru care numărul acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, şi valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei zile amendă ce se determină ţinând cont de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa.

În acest sens legea prevede, pe de o parte, limita minimă (10 lei) şi limita maximă (500 lei) între care instanţa va stabili suma corespunzătoare unei zile amendă, iar, pe de altă parte,

Page 20: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

20

prevede limita minimă generală (30 de zile) şi limita maximă generală (400 de zile) a numărului de zile amendă între care, în funcţie de limitele speciale ale zilelor amendă prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, instanţa stabileşte suma ce constituie amenda pentru infracţiunea săvârşită.

Limitele speciale ale zilelor amendă variabile progresiv, sunt stabilite ca şi în codul penal în vigoare, în raport cu modul în care norma de incriminare prevede amenda ca pedeapsă unică ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată.

Un alt element de noutate, în materia pedepsei amenzii, constă în instituirea posibilităţii de a majora cu o treime limitele speciale ale acestei pedepse în cazul în care prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial.

În art. 62 noul Cod penal s-a prevăzut facultatea ca instanţa de judecată să aplice amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Această dispoziţie nu are corespondent în codul penal în vigoare. Promovarea unei asemenea reglementări este determinată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală mai eficiente care să nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii care în practică nu s-a dovedit a fi o soluţie pentru prevenirea şi combaterea unor astfel de infracţiuni. Aplicarea unei constrângeri de ordin patrimonial atunci când instanţa apreciază că o asemenea sancţiune este necesară şi contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei şi, în consecinţă, la o mai sigură prevenire a săvârşirii de infracţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial.

În art. 63 noul Cod penal este reglementată înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii. Potrivit acestui text, dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii în tot sau în parte, instanţa procedează la înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor-amendă stabilite prin hotărârea iniţială de condamnare în zile de închisoare. Din modul de formulare a acestui text dispare inconvenientul din reglementarea codului penal în vigoare (art. 631) care permite înlocuirea amenzii cu închisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută în norma de incriminare.

Noul Cod penal, în art. 64, reglementează înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. În temeiul acestui text, în ipoteza în care condamnatul este de bună-credinţă însă, se află în imposibilitate de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii şi nici nu mai poate fi executată silit din motive neimputabile, instanţa, cu consimţământul prealabil al condamnatului, înlocuieşte zilele de amendă cu un număr corespunzător de zile de muncă în folosul comunităţii.

Munca în folosul comunităţii, ca substitutiv la executarea pedepsei amenzii, poate înceta dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare zilelor de amendă rămase neexecutate, ori poate fi transformată în zile de închisoare, dacă persoana condamnată, fie nu execută munca în folosul comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă, fie săvârşeşte o nouă infracţiune.

Pedepsele complementare Definiţie. Sunt acele pedepse alăturate pedepsei principale ce nu au un caracter de

sine stătător, completând întotdeauna pedeapsa principală. Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost pronunţate de

instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea instanţei aplicarea unei astfel de pedepse).

Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal • Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art.64 C.pen.). Constă

în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator. Instanţa poate dispune

Page 21: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

21

interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat condamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani şi apreciază necesitatea aplicării ei. Executarea începe după executarea pedepsei închisorii sau după graţierea sau prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată prin hotărârea de condamnare.

• Degradarea militară. Este o pedeapsă complementară ce se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, fiind o pedeapsă perpetuă.

Pedepsele accesorii Definiţie (art.71 C.pen.). Constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 C.

pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, neavând limite proprii, împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este lăsată la latitudinea instanţei (modificat prin legea 278/2006).

Capitolul III al Titlului III noul Cod penal, Partea Generală este consacrat reglementării

pedepsei accesorii şi pedepselor complementare. Acestui capitol îi corespund reglementările cuprinse în Capitolul IV din Titlul III al Codului penal în vigoare. Ambele capitole sunt structurate pe două secţiuni, fiecare secţiune având ca obiect de reglementare una dintre cele două categorii de pedepse.

Dacă în legea penală în vigoare, se dă prioritate reglementării pedepsei complementare în raport cu pedeapsa accesorie, în noul Cod penal ordinea de reglementare este inversă întrucât, logic, instanţa de judecată se pronunţă, mai întâi, asupra pedepsei accesorii care devine executabilă odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, cu excepţia interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care se execută la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa privativă de libertate a fost considerată ca executată.

În art.65 noul Cod penal se reglementează conţinutul pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi care este diferit după cum aceasta însoţeşte pedeapsa cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă.

Când însoţeşte pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art.66 alin.1 lit.a), lit.b) şi lit. d) – n), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de drept a următoarelor drepturi:

a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d) dreptul de a alege; e) drepturile părinteşti; f) dreptul de a fi tutore sau curator. Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii, în concepţia noului Cod penal, îşi

păstrează caracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare cu deosebirea că sfera pedepsei accesorii obligatorii a fost redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultativă a fost semnificativ extinsă.

Page 22: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

22

Pedeapsa accesorie obligatorie, în noua lege penală, constă în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funţii publice, ori de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

În ce priveşte interzicerea exercitării dreptului de a alege, care în Codul penal în vigoare (art.71) se aplică de drept, cu titlu de pedeapsă accesorie pe durata executării oricărei pedepse privative de libertate, în noul Cod penal, se lasă libertatea instanţei de a aprecia dacă, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este necesară.

Pedeapsa accesorie facultativă constă în interzicerea exercitării, pe durata executării unei pedepse privative de libertate, a următoarelor drepturi: dreptul de alege; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul de a părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice stabilite de instanţă şi dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie a acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea, drepturi pe care judecătorul a considerat să le interzică persoanei condamnate cu titlul de pedeapsă complementară.

Pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În cazul detenţiunii pe viaţă pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului străinului de a se alfa pe teritoriul României se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.

Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, sub aspectul conţinutului, este reglementată în art. 66 noul Cod penal. Comparând acest text cu cel al art. 64 Cod penal în vigoare care prevede drepturile ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară, reţinem, în principal, două elemente de noutate promovate de noua lege penală.

Un prim element de noutate vizează reducerea limitei maxime a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi de la 10 la 5 ani.

Al doilea element de noutate se referă la conţinutul acestei pedepse complementare, la creşterea numărului drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă.

Prin lărgirea conţinutului acestei pedepse se realizează o mai bună adecvare a sancţiunii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei sporindu-i în acest fel considerabil eficienţa. Au fost introduse în conţinutul pedepsei complementare o parte din sancţiunile care în Codul penal în vigoare se regăsesc în materia măsurilor de siguranţă, respectiv interzicerea de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor şi interzicerea de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă determinată, întrucât prin natura lor acestea au un pronunţat caracter punitiv urmărind, în principal, restrângerea libertăţii de mişcare şi numai indirect, datorită acestui efect, se realizează înlăturarea stării de pericol şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.

Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este reglementată în art. 67 noul Cod penal. Potrivit acestui text domeniul de aplicare a acestei pedepse a fost mult lărgit prin extinderea pedepselor principale pe lângă care poate fi dispusă. Dacă în concepţia Codului penal în vigoare pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată numai dacă pedeapsa principală stabilită de instanţa de judecată este închisoarea de cel puţin doi ani şi se constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, în reglementarea adoptată de noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, poate fi aplicată, atât pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de durata acestea, cât şi pe lângă pedeapsa amenzii dacă instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana

Page 23: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

23

infractorului, această pedeapsă este necesară. Noua reglementare a aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor

drepturi devine mai flexibilă fără a mai interesa natura şi gravitatea pedepsei principale, ci numai natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului.

În privinţa momentului începerii executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, în ambele legi (art.68 noul Cod penal şi art. 66 Cod penal în vigoare), când pedeapsa principală este închisoarea, este cel al executării pedepsei închisorii, al graţierii totale ori a restului de pedeapsă, sau după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. În noul Cod penal sunt instituite însă şi două excepţii de la regula executării acestei pedepse după ce pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată. Aceste excepţii sunt întâlnite în cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau a suspendării condiţionate a executării pedepsei sub supraveghere, situaţii în care executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Degradarea militară atât în noul cod penal (art.69) cât şi în codul penal în vigoare (art.67), are acelaşi conţinut cu deosebirea că în noua lege penală se face precizarea că această pedeapsă complementară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Noul Cod penal, în art 70, reglementează o nouă pedeapsă complementară denumită „publicarea hotărârii definitive de condamnare”. Această pedeapsă complementară are menirea de a creşte eficienţa mesajului actului de justiţie dar şi pentru a asigura o reparaţie de ordin moral persoanei vătămate. Această pedeapsă a fost reglementată într-o formulare asemănătoare şi în Codul penal de la 1936.

Pedepsele aplicabile persoanei juridice (text introdus prin art. I pct. 23 din legea nr.

278/2006) Conţinutul pedepsei amenzii Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o

plătească. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.

Conţinutul pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice

Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. b)-d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.

Conţinutul pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. e), instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare,

Page 24: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

24

dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice

Pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. 3 lit. a) şi b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei

juridice Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă

în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Dispoziţiile prevăzute în alin. 1 nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de

achiziţii publice Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice

constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

Conţinutul pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe

cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.

Art. 135 din noul Cod penal reglementează condiţiile răspunderii penale a persoanei

juridice. Acest text are corespondent în art. 191 din Codul penal în vigoare. Între conţinutul celor două texte identificăm două deosebiri esenţiale.

Prima deosebire esenţială se referă la faptul că potrivit noilor reglementări, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice şi nu doar acţiunile organelor sau reprezentanţilor acesteia.

A doua deosebire esenţială vizează restrângerea imunităţii penale a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, numai la acest tip de activitate. Dacă instituţia publică săvârşeşte infracţiuni în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul domeniului privat, răspunde penal pentru aceste infracţiuni.

Art. 136 stabileşte felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice. Asemănător Codului penal în vigoare (art. 531), pedepsele persoanei juridice sunt principale şi complementare. Pedeapsa principală este amenda. În privinţa pedepselor complementare se impun a fi făcute două precizări: prima, care pune în lumină faptul că unele pedepse complementare, atât ca denumire cât şi conţinut, sunt similare în ambele legi penale (dizolvarea persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru persoanei juridice, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice şi

Page 25: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

25

afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare); a doua, se referă la faptul că noul Cod penal include în sistemul pedepselor complementare o nouă pedeapsă complementară şi anume „Plasarea sub supraveghere judiciară” , iar, în privinţa pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în noua lege penală, nu se mai face deosebirea după cum activitatea suspendată a avut sau nu legătură cu infracţiunea săvârşită.

În art. 137 se defineşte pedeapsa amenzii, ca pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice şi se reglementează modul în care se stabileşte cuantumul acesteia.

Spre deosebire de Codul penal în vigoare, în noua lege penală, cuantumul amenzii pentru persoana juridică, se va stabili prin sistemul zilelor - amendă iar la individualizarea acesteia se ţine cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă se determină ţinând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimoniului în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice. În acelaşi timp au fost prevăzute cinci situaţii de stabilire a limitelor speciale ale zilelor – amendă pentru persoana juridică, în raport cu natura şi durata pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune când este săvârşită de persoana fizică.

De asemenea, s-a instituit posibilitatea ca limitele speciale ale zilelor – amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de persoana juridică, să fie majorate cu o treime, în cazul în care prin acea infracţiune s-a urmărit un folos patrimonial.

Art. 138 noul Cod penal reglementează condiţiile de aplicare facultativă sau obligatorie a pedepselor complementare persoanei juridice, posibilitatea cumulării acestora şi începerea executării pedepselor complementare care au fost aplicate persoanei juridice. Dispoziţiile acestui text sunt similare cu ale art. 532 Cod penal în vigoare.

Potrivit art. 139 noul Cod penal, dizolvarea persoanei juridice se dispune obligatoriu de instanţa de judecată dacă persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni ori obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de trei ani. De asemenea, această pedeapsă complementară se aplică persoanei juridice dacă aceasta cu rea-credinţă nu a executat celelalte pedepse complementare ce i-au fost aplicate, cu excepţia afişării sau publicării hotărârii de condamnare. Acest text reproduce dispoziţiile art. 712 din Codul penal în vigoare cu o singură deosebire care se referă la gravitatea infracţiunii săvârşite în ipoteza în care obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni.

Art. 140 noul Cod penal prin care se reglementează cazurile de suspendare a activităţii persoanei juridice, reproduce fără modificări prevederile art. 713 Cod penal în vigoare.

Art. 141 noul Cod penal prevede cazurile de neaplicare a dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice. Potrivit acestor dispoziţii pedepsele complementare dizolvarea persoanei juridice şi suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, nu pot fi aplicate instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituie potrivit legii, precum şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Art. 141 din noul Cod penal reproduce prevederile art. 714 Cod penal în vigoare la care adaugă „instituţiile publice”, ca persoane juridice cărora nu li se pot aplica pedepsele complementare: dizolvarea persoanei juridice şi suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice.

Potrivit art. 142 noul Cod penal închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, ca pedeapsă complementară, poate opera numai în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ şi dacă în acele puncte de lucru a fost săvârşită infracţiunea în legătură cu activitatea acestora. Nu se aplică această pedeapsă complementară persoanelor juridice care desfăşoară activitatea în domeniul presei. Există identitate de conţinut între dispoziţiile art. 142 noul Cod penal şi cele ale art. 715 Cod penal în vigoare.

Dispoziţiile art. 143 noul Cod penal reglementează pedeapsa complementară a interzicerii persoanei juridice de a participa la achiziţii publice şi sunt identice cu cele cuprinse în art. 716 Cod penal în vigoare.

Page 26: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

26

În dispoziţiile art. 144 noul Cod penal se reglementează plasarea sub supraveghere judiciară, ca pedeapsă complementară aplicabilă persoanei juridice, care nu are corespondent în Codul penal în vigoare. Aceasta constă în desemnarea de către instanţă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii, cu obligaţia de a sesiza instanţa când constată că persoana juridică nu a luat măsuri necesare în vederea prevenirii de noi infracţiuni. Când instanţa va constata că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice.

Plasarea sub supreveghere nu se aplică persoanelor juridice exceptate de la dizolvare sau suspendarea activităţii ca pedepse complementare.

Art. 145 noul Cod penal reglementează afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare, ca pedeapsă complementară, aplicabilă persoanei juridice sub aspectul conţinutului şi condiţiilor de executare. Acest text reproduce fără modificări dispoziţiile art. 717 Cod penal în vigoare.

În art. 146 din noul Cod penal este reglementată recidiva în cazul persoanei juridice într-o formulare mult simplificată în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 402 Cod penal în vigoare. Spre deosebire de recidiva în cazul persoanei fizice, unde infracţiunile care formează cei doi termeni ai acesteia trebuie să fie la o anumită gravitate, recidiva în cazul persoanei juridice se va reţine fără a avea relevanţă cuantumul pedepsei pronunţate pentru infracţiunea care constituie primul termen cât şi gravitatea infracţiunii care constituie cel de-al doilea termen al recidivei.

Sistemul de sancţionare a recidivei, în cazul persoanei juridice, este acelaşi ca şi în cazul persoanei fizice; se aplică sistemul cumulului aritmetic recidivei postcondamnatorie iar în situaţia recidivei postexecutorie, limitele speciale ale infracţiunii din nou săvârşite se majorează cu jumătate.

Art. 147 cu denumirea marginală „atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice” reglementată în primul alineat al acestui text, modul de stabilire a pedepsei pentru persoana juridică în caz de concurs de infracţiuni şi pluralitate intermediară ori, în ipoteza reţinerii de cauze de atenuare ori de agravare, prin trimiterea la normele de reglementare a regimului amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.

Prin urmare, în aceste situaţii devin incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. c); art. 76 alin. (1) şi (3); art. 78 din noul Cod penal.

Art. 147 alin. (2) din noul Cod penal reglementează regulile de aplicare a pedepselor complementare în caz de pluralitate de infracţiuni săvârşite de persoana juridică. Se instituie regula potrivit căreia pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea.

În caz de pluralitate de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.

Potrivit art. 148 noul Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător. Aceste dispoziţii sunt similare cu cele cuprinse în art. 122 alin. (3) Cod penal în vigoare.

Art. 149 din noul Cod penal reglementează prescripţia executării pedepsei în cazul persoanei juridice. Aceste dispoziţii reproduc pe cele cuprinse în art. 126 alin. (11) şi (12) din Codul penal în vigoare.

Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Dispoziţiile privitoare la întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei şi cele referitoare la suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei aplicabile în cazul persoanei fizice, devin aplicabile în mod corespunzător şi pentru persoana juridică.

Dispoziţiile art. 150 noul Cod penal privitoare la reabilitarea persoanei juridice reproduc pe cele cuprinse în art. 134 alin. (2) Cod penal în vigoare. Prin urmare, persoana juridică

Page 27: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

27

este reabilitată de drept dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, iar aceasta nu a mai comis o altă infracţiune.

Întrucât, persoanele juridice, datorită naturii cât şi modului lor specific de organizare şi funcţionare, sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însă a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare, etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale în art. 151, text care nu are corespondent în Codul penal în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor art. 151 noul Cod penal, în cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi consecinţele acesteia se vor angaja în sarcina persoanei juridice create prin fuziune, sau persoanei juridice absorbante, ori în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei juridice divizate.

Măsurile educative Sistemul sancţionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri educative sau

pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronunţate pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidivă, incapacităţi ori decăderi.

Măsurile educative aplicabile minorilor • Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C.pen. şi constă în dojenirea

minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hotărârii.

• Libertatea supravegheată. Este prevăzută în art.103 C.pen. şi constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere deosebită. Măsura este temporară şi are durată fixă (1 an), neputând fi nici scurtată, nici prelungită. Nu se poate lua împotriva minorului care a trecut de vârsta de 17 ani. Instanţa poate impune minorului anumite obligaţii: să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Măsura se ia pe timp de 1 an, durată ce are caracterul unui termen de încercare. Dacă minorul a săvârşit din nou o faptă penală, instanţa poate lua măsura internării într-un centru de reeducare.

• Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C.pen.) este o măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au săvârşit fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca măsură înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate. Măsura se ia pe timp nedeterminat, însă, de regulă, ea nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Când minorul devine major, instanţa poate prelungi internarea cu cel mult 2 ani, dacă măsura este necesară. După trecerea unei termen de 1 an, minorul internat poate fi eliberat de instanţa care a luat măsura internării, dacă a dat dovezi de îndreptare, de sârguinţă în învăţătură şi de însuşire a pregătirii profesionale.

• Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C.pen.) este o măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia faţă de minorul care răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de instruire şi educare a stării sale. Măsura luată nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 16 ani. Ea trebuie să înceteze de îndată ce a dispărut cauza care a

Page 28: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

28

impus luarea sa, instanţa fiind datoare să dispună ridicarea acestei măsuri (art.106 C.pen.). încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani, putând fi prelungită cu cel mult 2 ani.

Titlul V al noului Cod penal este rezervat reglementărilor privind minoritatea într-o

structură mult lărgită faţă de Codul penal în vigoare şi constituie unul dintre punctele centrale ale reformei penale.

Dispoziţiile cuprinse în acest titlu au fost sistematizate pe patru capitole: Capitolul I „Regimul răspunderii penale a minorului”; Capitolul II „Regimul măsurilor educative neprivative de libertate”; Capitolul III „ Regimul măsurilor educative privative de libertate” şi Capitolul IV „Dispoziţii comune”.

Dispoziţiile art. 113 noul Cod penal care stabilesc limitele răspunderii penale au acelaşi conţinut cu cele cuprinse în art. 99 Cod penal în vigoare. În temeiul acestor prevederi minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ; minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

În art. 114 noul Cod penal sunt prevăzute consecinţele răspunderii penale pentru minorul care are vârsta între 14 şi 18 ani la data săvârşirii infracţiuni. Faţă de acesta se ia o măsură educativă neprivativă de libertate sau o măsură educativă privativă de libertate. Această din urmă sancţiune se impune în ipoteza când minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat, ori atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare, ori detenţiunea pe viaţă.

Prin urmare, noul Cod penal consacră sistemul unic de sancţionare a minorului constituit numai prin măsuri educative (neprivative sau privative de libertate), sistem instituit şi de alte legislaţii europene, faţă de Codul penal în vigoare (art. 110) care a adoptat un sistem mixt de sancţionare a minorului infractor format din măsuri educative şi pedepse.

În art. 115 noul Cod penal sunt precizate, pe de o parte, măsurile educative neprivative de libertate, iar pe de altă parte, măsurile educative privative de libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică, iar cele privative de libertate cuprind: internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie.

Potrivit art. 101 Cod penal în vigoare măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un centru medical educativ.

Art. 116 noul Cod penal cu denumirea marginală „Referatul de evaluare” instituie obligaţia instanţei de judecată de a solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde date privitoare la persoana minorului precum şi propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze ori alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă.

De asemenea, referatul de evaluare se întocmeşte în toate cazurile în care instanţa dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse, precum şi la terminarea executări măsurilor educative.

Art. 117 noul Cod penal reglementează prima şi cea mai uşoară dintre măsurile educative neprivative de libertate care constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă pe de o parte consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni iar, pe de altă parte, pentru a influenţa pozitiv comportamentul său viitor.

Organizarea programului, asigurarea participării minorului şi supravegherea acestuia pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, cu preocuparea de a nu afecta programul social sau profesional al minorului.

În art. 118 noul Cod penal este reglementată cea de a doua măsură educativă care constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă

Page 29: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

29

între 2 şi 6 luni, de către serviciul de probaţiune, în scopul asigurării participării minorului la cursuri şcolare sau de formare profesională cât şi prevenirea efectuării unor activităţi de către minor ori intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.

Supravegherea, ca măsură educativă, nu presupune o implicare directă a serviciului de probaţiune în realizarea activităţilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă programul obişnuit (frecventarea cursurilor, activităţi sportive, recreative, etc.).

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână, reglementată în art. 119 noul Cod penal, constă în obligaţia minorului executată sub coordonarea serviciului de probaţiune, de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă.

Asistarea zilnică, ultima măsura educativă din categoria celor neprivative de liberate, prevăzută în art. 120 noul Cod penal, constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, pentru o perioadă cuprinsă între 3 şi 6 luni, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului.

Asistarea zilnică presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, care întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele obişnuite în raport cu vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a minorului (spre exemplu, frecventarea cursurilor şcolare) şi pe cele impuse de instanţă potrivit art. 121 noul Cod penal – orice activitate necesară realizării scopului măsurii educative (spre exemplu, participarea la acţiuni social-educative, menite a facilita integrarea socială a minorului).

În art. 121 noul Cod penal sunt prevăzute obligaţiile pe care instanţa de judecată le poate impune minorului pe durata executări măsurilor educative neprivative de libertate. Aceste obligaţii acoperă, în linii generale, o arie similară cu cea a obligaţiilor impuse majorului infractor care beneficiază de o modalitate de executare a pedepsei închisorii fără privare de libertate [amânarea aplicării pedepsei – art. 85 alin.(2); suspendarea executării pedepsei sub supraveghere – art. 93 alin.(2); liberarea condiţionată – art. 101 alin. (2)], dar conţinutul lor va fi adaptat în funcţie de persoana şi conduita minorului şi de specificul infracţiunii comise.

Serviciul de probaţiune care coordonează executarea obligaţiilor impuse de instanţă minorului pe durata măsurii educative neprivative de libertate, are obligaţia de a sesiza instanţa dacă au intervenit motive care justifică, fie modificarea obligaţiilor stabilite de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea sau dacă persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executarea a măsurilor educative, ori nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Art. 122 noul Cod penal reglementează cazurile în care instanţa, la solicitarea serviciului de probaţiune, dispune modificarea sau încetarea obligaţiilor impuse a fi îndeplinite pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate.

Potrivit acestui text, ori de câte ori serviciul de probaţiune constată, pe parcursul supravegherii că au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente ori că unele obligaţii impuse nu mai sunt necesare, sesizează instanţa care va dispune modificarea, în mod corespunzător, sau încetarea acestor obligaţii pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare.

Întrucât este posibil ca minorul pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate să nu respecte, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a acestor măsuri sau a obligaţiilor impuse, ori să săvârşească, pe parcursul executării măsurii, o nouă infracţiune, în art. 123 noul Cod penal, au fost reglementate cazurile de prelungire a măsurilor educative neprivative de libertate.

Potrivit acestui text, dacă minorul nu respectă cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa dispune prelungirea măsurii educative până la maximul prevăzut de lege pentru acesta sau înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă, fie înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în ipoteza când iniţial s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă şi pe durata sa maximă.

Page 30: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

30

Dacă minorul nici după prelungirea duratei măsurii luate iniţial ori după înlocuirea unei măsuri neprivative de libertate cu alta mai severă, nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.

În varianta când instanţa constată că minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate a săvârşit o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior dispune una din următoarele soluţii: prelungirea măsurii educative luate iniţial fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta; înlocuirea măsurii luate iniţial cu altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă; înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură privativă de libertate. În cazul în care instanţa a dispus prelungirea măsurii neprivative de libertate iniţial luate sau înlocuirea măsurii cu alta mai severă, are posibilitatea de a impune noi obligaţii în sarcina minorului ori sporeşte condiţiile de executare a celor existente.

Art. 124 noul Cod penal reglementează internarea într-un centru educativ, prima măsură educativă privativă de libertatea. Aceasta constă în internarea minorului, pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani, într-o instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială.

Măsura educativă a internării intr-un centru educativ poate fi luată de instanţă în două situaţii; prima, când minorul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, dar până la 20 de ani; a doua, când se constată că minorul mai săvârşise anterior o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat.

Dacă în perioada executării măsurii educative a internării într-un centru educativ, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate, fie să menţină măsura dar să prelungească durata acesteia până la trei ani, fie să înlocuiască măsura internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenţie.

Atunci când se dovedeşte că minorul a fost receptiv la instrucţia şcolară şi profesională şi a făcut progrese semnificative în direcţia integrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutată, dacă minorul nu a împlinit 18 ani, sau liberarea, atunci când minorul a împlinit această vârstă.

În ambele ipoteze, instanţa va impune respectarea uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute în art. 121 noul Cod penal.

Dacă minorul, cu rea-credinţă, nu respectă condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori comite o nouă infracţiune, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ ori se va dispune măsura educativă a internării într-un centru de detenţie.

Art. 125 noul Cod penal, reglementează cea mai aspră dintre măsurile educative şi anume, internarea într-un centru de detenţie. Această măsură constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, în regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

Internarea într-un centru de detenţie se dispune de instanţa de judecată pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani când se constată că minorul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare, dar până la 20 de ani, ori pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani dacă infracţiunea săvârşită de minor este sancţionată cu pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare ori cu detenţiunea pe viaţă.

În cazul în care minorul, în perioada internării într-un centru de detenţie comite o nouă infracţiune ori este judecat pentru o infracţiune concurentă anterior, instanţa prelungeşte durata măsurii, fără a putea depăşi maximul de 5, respectiv 15 ani, luând în seamă pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii astfel stabilite,

Page 31: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

31

instanţa va scădea perioada executată până la data hotărârii. Dacă se dovedeşte că minorul a făcut progrese semnificative în direcţia reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, instanţa poate dispune, fie înlocuirea internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, dacă nu a împlinit 18 ani, fie liberarea, atunci când a împlinit această vârstă.

Instanţa de judecată, odată cu înlocuirea măsurii internării sau liberării din centru de detenţie, impune una sau mai multe obligaţii, până la împlinirea duratei măsurii internării într-un centru de detenţie. Dacă aceste obligaţii nu sunt îndeplinite, cu rea-credinţă, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenţie.

În ipoteza în care instanţa a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, ca urmare a bunei conduite a minorului, iar aceasta până la împlinirea duratei internării, săvârşeşte o nouă infracţiune înainte de a împlini vârsta de 18 ani, aceasta va dispune, fie executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie, fie prelungirea duratei până la 5, respectiv 15 ani.

În art. 126 noul Cod penal sunt prevăzute condiţiile în care instanţa poate dispune ca persoana faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate să continue executarea acesteia într-un penitenciar.

Potrivit acestui text, dacă instanţa constată că persoana aflată în executarea unei măsuri educative privativă de libertate a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de reeducare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, poate dispune continuarea executării acelei măsuri educative într-un penitenciar.

La calculul duratei măsurilor educative privative de libertate, art. 127 noul Cod penal face trimitere la dispoziţiile art. 71-73 care se aplică în corespunzător.

În art. 128 noul Cod penal sunt reglementate efectele cauzelor de atenuare şi agravare în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii. Potrivit acestui text, dacă instanţa constată că minorul a săvârşit o infracţiune până la vârsta de 18 ani, dar, totodată au fost reţinute fie numai cauze de atenuare, fie numai cauze de agravare, ori atât cauze de atenuare cât şi cauze de agravare, acestea vor fi avute în seamă la alegerea măsurii educative aplicabile şi la stabilirea duratei măsurii educative între limitele prevăzute de lege.

Art. 129 noul Cod penal reglementează modul de sancţionare a minorului în cazul pluralităţii de infracţiuni comise în timpul minorităţii, precum şi cele în care pentru unele dintre infracţiuni s-a stabilit o pedeapsă.

Potrivit acestui text, dacă minorul a săvârşit mai multe infracţiuni în concurs înainte de a împlini vârsta de 18 ani, instanţa va stabili o singură măsură educativă pentru toate infracţiunile concurente luând în seamă criteriile generale de individualizare a pedepsei cât şi gravitatea în abstract a infracţiunii materializată prin pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile săvârşite.

În varianta în care persoana a săvârşit două infracţiuni concurente dintre care una în timpul minorităţii iar alta după majorat, instanţa va lua o măsură educativă pentru prima infracţiune şi va aplica o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită după majorat, iar la stabilirea sancţiunii care va urma să fie executată se ţine seama, în principal, de natura privativă sau neprivativă de libertate a măsurii educative luate pentru infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii, cât şi de natura pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită după majorat (detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda). Astfel; dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută numai aceasta; dacă este închisoarea, se aplică numai pedeapsa închisorii, când măsura educativă luată pentru infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii este neprivativă de libertate, iar dacă măsura educativă este privativă de libertate se aplică tot pedeapsa închisorii care se majorează cu o durată egală cel puţin cu o pătrime din durata măsurii educative ori din restul neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat, şi, în sfârşit, dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.

Întrucât măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile de amânare a pronunţării sau de suspendare a executării, sunt excluse de la aceste modalităţi de individualizare şi

Page 32: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

32

pedepsele cu închisoarea rezultate din aplicarea cumulului juridic al unei pedepse cu o măsură educativă privativă de libertate.

Art. 130 noul Cod penal, cu denumirea marginală „Descoperirea unei infracţiuni în timpul minorităţii”, reglementează anularea aplicării pedepsei, anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi anularea liberării condiţionate, dacă pe durata termenului de supraveghere se constată că persoana supravegheată mai săvârşire o infracţiune în timpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate. Prin urmare, în temeiul acestui text, anularea aplicării pedepsei, anularea suspendării ori anularea liberării condiţionate va avea loc numai dacă infracţiunea săvârşită de persoana supravegheată în timpul minorităţii era de o anumită gravitate pentru care instanţa să poată lua o măsură educativă privativă de libertate, în caz contrar anularea nu poate opera.

Art. 131 noul Cod penal cuprinde dispoziţii privind prescripţia răspunderii penale a minorului. Conform acestor dispoziţii termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute pentru majori, se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori si se întrerup sau se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori. Aceste prevederi sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Codul penal în vigoare şi reglementează aceeaşi materie.

Art. 132 noul Cod penal reglementează prescripţia executării măsurilor educative. Acest text nu are corespondent în Codul penal în vigoare.

În temeiul dispoziţiilor noului Cod penal, termenul de prescripţie a executării măsurilor educative este diferit după cum măsura educativă este neprivativă de libertate sau privativă de libertate.

Termenul de prescripţie a executării unei măsuri educative neprivative de libertate este de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a luat măsura (termen fix), iar termenul de prescripţie a executării unei măsuri educative privative de libertate este egal cu durata măsurii luate (termen variabil), dar nu mai puţin de 2 ani.

Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.

Efectele măsurilor educative sunt reglementate în art. 133 noul Cod penal. Potrivit acestor dispoziţii, măsurile educative, neavând relevanţă dacă sunt neprivative sau privative de libertate, nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi. Codul penal în vigoare cuprinde dispoziţii asemănătoare în art. 109 alin. (4) în care se arată „condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi”.

În art. 134 noul Cod penal, cu denumirea marginală „Minorul devenit major” se prevede că dispoziţiile Titlului V „Minoritatea” se aplică şi majorului care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

De asemenea, se instituie posibilitatea instanţei de judecată, ca în cazul când infractorul a săvârşit o infracţiune în timpul minorităţii dar la data pronunţării hotărârii prin care s-a luat o măsură privativă de libertate a împlinit 18 ani, să dispună executarea măsurii educative într-un penitenciar, ţinând seama de posibilităţile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum şi de celelalte criterii de individualizare a pedepsei.

17. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor,

în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei, instituţie prevăzută în art. 72 - 89 din Codul penal.

Există trei forme de individualizare a pedepselor: - legală - se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale de către legiuitor

şi se concretizează în stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în

Page 33: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

33

stabilirea cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciară şi administrativă;

-judiciară - se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătorească şi intervine după săvârşirea infracţiunii;

- administrativă -se realizează în faza de executare de către organele administrative de executare.

Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de judecători în funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale (ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oricărei pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege).

Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin. l C.pen.) sunt: dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu: reglementările privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeapsă fixate în partea specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului; împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Prin art. I pct. 24 din legea nr. 278/2006 s-a introdus alin. 3 la art. 72 C.pen. referitor la aplicarea pedepselor pentru persoana juridică arătându-se că la stabilirea acesteia se va ţine seama de dispoziţiile părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală Definiţie. Prin împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală se

înţeleg diferite stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii, au totuşi legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă, agravarea pedepsei, cu posibilitatea depăşirii maximului special.

În ce priveşte cauzele care agravează sau atenuează răspunderea, avem cauze de atenuare şi cauze de agravare a pedepsei, în cadrul fiecărei categorii de cauze făcându-se distincţie între stări şi circumstanţe. Avem, de exemplu: stări de agravare, cum ar fi starea de recidivă, concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, şi stări de atenuare, care sunt tentativa şi minoritatea făptuitorului.

Clasificarea circumstanţelor: • circumstanţe legale, prevăzute expres de lege şi, odată constatată

existenţa lor, necesar a fi reţinute de judecători, şi circumstanţe judiciare (nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le recunosc şi le aplică facultativ);

• circumstanţe reale (care privesc fapta săvârşită) şi personale (care privesc persoana făptuitorului), cele din urmă nerăsfrângându-se asupra participanţilor, spre deosebire de primele, care, dacă au fost cunoscute sau prevăzute, se răsfrâng asupra acestora;

• circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de infractor) şi necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de infractor).

Circumstanţele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare. Circumstanţele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări (excesul

scuzabil) - prevăzută de art.73 lit. a teza I C.pen.; depăşirea limitelor stării de necesitate - art. 73 lit. a teza II C.pen.; provocarea -prevăzută de art.73. lit. b C.pen. - ce există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate.

Circumstanţele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe care instanţa le poate constata, iară a fi totuşi obligată să reţină caracterul atenuant. Art.74 C.pen. enumera cu titlu, exemplificativ (nu limitativ) mai multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depusă de acesta pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită şi atitudinea infractorului după

Page 34: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

34

săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezenţa sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor.

Prin Legea nr. 202/2010 privind măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, a fost introdus art. 741 , care reglementează reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative în cazul anumitor infracţiuni. S-a stabilit astfel că, în cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. De asemenea, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar. În sfârşit, s-a stipulat că dispoziţiile anterioare, nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile anterioare referitoare la reducerea pedepsei.

Circumstanţele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agravante judiciare.

Circumstanţele agravante legale (prevăzute limitativ în art.75 C.pen.) sunt: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime (constând în producerea unor suferinţe grele şi prelungite victimei), prin violenţe asupra membrilor familiei (ce vizează manifestări brutale, constrângeri fizice de orice natură care ar cauza suferinţe fizice) ori prin metode sau prin mijloace care prezintă pericol public constând în orice metode sau mijloace susceptibile să producă urmări grave pentru un număr nedeterminat de persoane, pentru bunurile acestora sau pentru alte valori sociale importante; săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor(dispoziţie incidenţă atât în caz de participaţie, cât şi în cazul pluralităţii naturale), circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra participantului major în condiţiile art.28 alin.2 C.pen.; săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA (text introdus prin legea 278/2006); săvârşirea infracţiunii din motive josnice; săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocate în vederea comiterii faptei: săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (de o nenorocire, un flagel, un dezastru care loveşte o colectivitate sau un număr de persoane) care are un caracter real.

Circumstanţele agravante judiciare Legea nu le exemplifică (ca în cazul celor atenuante), art.75 alin.2 C.pen. precizând

doar că pot fi reţinute ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu:, premeditarea săvârşirii infracţiunii. Consecinţele evidenţierii circumstanţelor agravante sunt prevăzute de art.78 C.pen. şi constau în faptul că infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la maximul special sau chiar; adăuga un spor până la 5 ani care nu poate depăşi 1/3 din acest maxim (iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special). În cazul în care există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică amenda, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3 C.pen., iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la ¼ din acel maxim (text introdus prin legea 278/2006)

Page 35: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

35

Noul Cod penal a rezervat reglementării instituţiei individualizării pedepsei Capitolul V din Titlul III al Părţii generale, intitulat „Individualizarea pedepselor” structurat pe 6 secţiuni: prima secţiune intitulată „Dispoziţii generale”; secţiunea a 2-a intitulată „Circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante”; secţiunea a 3-a intitulată „Renunţarea la aplicarea pedepsei”; secţiunea a 4-a intitulată „Amânarea aplicării pedepsei”; secţiunea a 5-a intitulată „Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere” şi secţiunea a 6-a intitulată „Liberarea condiţionată”.

Secţiunea 1 cuprinde art. 74 în conţinutul căruia sunt arătate criteriile generale de individualizare a pedepsei. Potrivit acestui text stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările şi modul de comitere, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale

infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

În Codul penal în vigoare criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt prevăzute în art. 72.

O analiză comparativă a dispoziţiilor art. 74 noul Cod penal cu cele cuprinse în art. 72 Cod penal în vigoare, pune în evidenţă două deosebiri esenţiale între acestea.

Prima deosebire constă în renunţarea în noul Cod penal la menţionarea explicită, ca drept criterii de individualizare a pedepsei, a dispoziţiilor Părţii generale şi a limitelor de pedeapsă fixate în Partea Specială a Codului penal cât şi a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală, pe considerentul că acestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face individualizarea judiciară a pedepsei şi cunosc reglementări specifice. Ceea ce interesează, în procesul individualizării judiciare a pedepsei, sunt doar acele elemente ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale aşa cum au fost ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente.

A doua deosebire vizează numărul mai mare de criterii generale de individualizare judiciară a pedepsei, în noul Cod penal, pe baza cărora judecătorul să poată face o apreciere mai clară asupra semnificaţiei sociale a infracţiunii comise şi a persoanei infractorului.

În art. 75 noul Cod penal sunt reglementate atât circumstanţele atenuante legale cât şi circumstanţele atenuante judiciare. În Codul penal în vigoare, circumstanţele atenuante legale sunt reglementate în art. 73 iar circumstanţele atenuante judiciare în art. 74.

Potrivit art. 75 alin (1) noul Cod penal, următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:

a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;

b) depăşirea limitelor legitimei apărări; c) depăşirea limitelor stării de necesitate.

O examinare comparativă a art. 75 alin. (1) noul Cod penal şi art. 73 Cod penal în vigoare, ne conduce la observarea că în ambele texte, conţinuturile circumstanţelor atenuante legale sunt identice; există deosebire numai în privinţa succesiunii acestora.

În alin. (2) al art. 75 noul Cod penal sunt prevăzute circumstanţele atenuante judiciare, conform acestor dispoziţii, pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:

a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.

Page 36: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

36

Comparând aceste dispoziţii cu cele ale art. 74 Cod penal în vigoare reţinem că în noua lege penală nu a mai fost menţionată, ca circumstanţă atenuantă judiciară, conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în seamă în cadrul criteriilor generale de individualizare judiciară a pedepsei. De asemenea, nu a mai fost menţionată ca circumstanţă atenuantă judiciară nici atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participaţilor, din aceeaşi raţiune.

În art. 76 noul Cod penal sunt reglementate efectele circumstanţelor atenuante, neavând relevanţă dacă acestea sunt legale sau judiciare. S-a menţinut caracterul obligatoriu al efectelor circumstanţelor atenuante consacrat şi în legea penală în vigoare, dar reglementarea acestora a fost regândită atât sub aspectul întinderii cât şi a modului de determinare al acestor efecte. În concepţia noului Cod penal, existenţa circumstanţelor atenuante are ca efect reducerea cu 1/3 a limitei speciale maxime şi a limitei speciale minime ale pedepsei cu închisoarea sau amenda prevăzute în norma de incriminare.

Reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de legea penală, conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea că nu mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei, dar păstrează această posibilitate în măsura în care operaţiunea de individualizare cere o asemenea soluţie.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante.

Textul articolului 77 noul Cod penal cuprinde enumerarea limitativă a împrejurărilor care constituie circumstanţe agravante. Acestea sunt:

a)săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; b)săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; c)săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane

ori bunuri; d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu

un minor; e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,

datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe

psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii; g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o

calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă; h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,

orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.

Comparând aceste dispoziţii cu cele cuprinse în art. 75 Codul penal în vigoare, care reglementează aceeaşi materie, identificăm cel puţin două elemente de noutate.

Un prim element de noutate constă în renunţarea la categoria circumstanţelor agravante judiciare.

Datorită modului imprecis al reglementării acestora care s-ar situa la limita principiului previzibilităţii legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale a unei persoane pentru unele împrejurări nedescrise de lege cu claritate.

Un al doilea element de noutate este acela al reevaluării împrejurărilor care au aptitudinea de a evidenţia un grad de pericol ridicat care să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe agravante legale.

Astfel, s-a extins sfera de aplicare a circumstanţei privind comiterea infracţiunii de către o persoană în stare de intoxicaţie preordinată care poate fi produsă pe lângă alcool şi de alte

Page 37: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

37

substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale sau medicale.

S-a renunţat la agravarea răspunderii penale în cazul comiterii infracţiunii din motive josnice, întrucât conţinutul acestei circumstanţe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină şi jurisprudenţă. Este cunoscut faptul că în majoritatea cazurilor, comiterea infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stărui admiraţie sau pot reprezenta repere morale.

A fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze, întrucât o astfel de împrejurare evidenţiază o gravitate ridicată a infracţiunii dar şi o periculozitate sporită a infractorului.

În art. 78 noul Cod penal sunt reglementate efectele circumstanţelor agravante care sunt aceleaşi cu cele prevăzute în art. 78 Cod penal în vigoare, cu deosebirea că în legea penală nouă, sporul care se poate adăuga, în cazul pedepsei închisorii, este de până la 2 ani şi nu de până la 5 ani ca în Codul penal în vigoare.

Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute.

Concursul între cauze de atenuare sau de agravare este reglementat în art. 79 noul Cod penal, într-o formulare mult mai clară decât cea existentă în art. 80 Cod penal în vigoare.

Potrivit prevederilor art. 79 noul Cod penal, când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.

Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, şi prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiunea continuată, concurs sau recidivă.

Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este reglementată în premieră în noul Cod penal dar consacrată în legislaţia penală a unor state europene.

Renunţarea la aplicarea pedepsei îşi găseşte justificarea, pe de o parte, în realitatea socială care demonstrează că, în concret, se săvârşesc infracţiuni care prezintă o gravitate redusă şi să nu reclame aplicarea unei pedepse, iar pe de altă parte, în faptul că în concepţia noului Cod penal nu s-a mai menţinut trăsătura de pericol social al infracţiunii, şi pe cale de consecinţă, nici instituţia faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni; aceasta din urmă având mai multe elemente comune cu renunţarea la aplicarea pedepsei.

În art. 80 noul Cod penal sunt prevăzute atât condiţiile pozitive cât şi cele negative pe care instanţa de judecată este obligată să le constate pentru a putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.

Potrivit art. 81 noul Cod penal, când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei aplică infractorului un avertisment care constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea acestuia asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va comite infracţiuni.

În art. 82 noul Cod penal sunt reglementate efectele renunţării la aplicarea pedepsei. Conform acestui text, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din săvârşirea infracţiunii.

Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

Page 38: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

38

Noul Cod penal reglementează pentru prima dată instituţia amânării aplicării pedepsei, instituţie care, în alte legislaţii penale, este deja consacrată de mai mult timp.

Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea pedepsei pentru persoana care a săvârşit o infracţiune şi amânarea temporară a aplicării acesteia.

În art. 83 noul Cod penal sunt stabilite condiţiile a căror existenţă dă posibilitatea instanţei de judecată de a dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere. Mai întâi, instanţa de judecată, ţinând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite, pedeapsă care, trebuie să fie amenda sau închisoarea la cel mult 2 ani. Apoi instanţa va trebui să constate că infractorul nu a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii cu excepţia condamnărilor care înlătură starea de recidivă, că infractorul şi-a manifestat acordul la a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii şi că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea care nu depăşeşte 7 ani.

Totodată, instanţa trebuie să verifice conduita infractorului avută anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi dacă infractorul s-a sustras sau nu de la urmărirea penală ori judecată sau a încercat ori nu zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

În final, instanţa de judecată, după constatarea întrunirii condiţiilor pozitive şi a celor negative ale amânării aplicării pedepsei, va aprecia, luând în seamă şi posibilitatea de îndreptare a infractorului, dacă aplicarea imediată a unei pedepse este sau nu necesară. În ipoteza în care instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse infractorului este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, va dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere.

Termenul de supraveghere, potrivit art. 84 noul Cod penal, este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

Măsurile de supraveghere pe care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sunt prevăzute în art. 85 noul Cod penal. În acest text sunt prevăzute şi acele obligaţii pe care instanţa le poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

Pe lângă respectarea măsurilor de supraveghere şi executarea obligaţiilor impuse de instanţă, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral şi obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Noul Cod penal, în art. 86, cu denumirea marginală „supravegherea”, stabileşte atât modul în care urmează să fie respectate măsurile de supraveghere şi executate obligaţiile impuse persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei cât şi atribuţiile serviciului de probaţiune şi a altor organe abilitate în urmărirea modului în care se respectă măsurile de supraveghere şi se execută obligaţiile impuse de instanţa de judecată persoanei supravegheate.

Este instituită obligaţia serviciului de probaţiune de a sesiza instanţa, pe durata termenului de supraveghere, dacă au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea, ori dacă persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, precum şi dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu trei luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Pentru o influenţare eficientă a procesului de reintegrare socială a persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, în art. 87 noul Cod penal a fost reglementată posibilitatea instanţei, de a modifica sau înceta obligaţiile impuse prin hotărârea iniţială. Potrivit acestui text, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate

Page 39: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

39

şanse sporite de îndreptare. De asemenea, instanţa poate dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care

le-a impus, dacă apreciază că menţinerea acestora nu ar mai fi necesară. Termenul de supraveghere curge în favoarea infractorului faţă de care s-a dispus

amânarea aplicării pedepsei, dacă acesta respectă măsurile de supraveghere, execută obligaţiile impuse, îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre şi nu săvârşeşte o infracţiune cu intenţie sau intenţie depăşită în acest termen.

În sens contrar, în temeiul art. 88 noul Cod penal, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Potrivit acestui text dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre sau săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată sau preaterintenţionată, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

Noul Cod penal în art. 89, prevede că amânarea se anulează, în cazul când pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiunea până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă aceasta este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 83 noul Cod penal.

În această ipoteză, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anularea aplicării pedepsei.

În art. 90 noul Cod penal sunt reglementate efectele amânării aplicării pedepsei. În baza acestui text, pedeapsa stabilită (amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani) nu se mai aplică infractorului iar acesta nu va mai fi supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită, dacă nu a comis din nou o infracţiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauza de anulare.

Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

18. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A EXECUTĂRII PEDEPSEI CU ÎNCHISOAREA

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei ; Definiţie. Constă în dispoziţia dată de instanţă prin hotărârea de

condamnare de a se suspenda pe o anumită perioadă - denumită termen de încercare - executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumitei condiţii.

Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: - pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar în

caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării

măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată;

Condiţii privitoare la persoana infractorului:

Page 40: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

40

- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art.38 C.pen.;

- se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia, adică cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar fără executarea pedepsei.

Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C.pen., constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii penale, termenul de încercare este de 1 an.

Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

Termenul de încercare se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.

Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei 1. Efectele imediate. Principalul efect imediat, dar provizoriu constă

în faptul că pedepsele aplicate inculpatului nu se execută, vizând atât pedeapsa principală, cât şi pe cele accesorii şi complementare. Nu sunt afectate măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile, prevăzute în hotărârea de condamnare.

2. Efectele definitive. La expirarea termenului de încercare, cel condamnat este reabilitat de drept. Pentru ca reabilitarea să opereze este necesar: să fi expirat termenul de încercare; condamnatul să nu fi săvârşit între timp o altă infracţiune; suspendarea să nu fi fost revocată sau anulată.

Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine în următoarele cazuri:

• cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83 C.pen.). Măsura este obligatorie dacă infracţiunea ulterioară este o infracţiune intenţionată şi a fost descoperită înainte de expirarea termenului de încercare şi nu se dispune când infracţiunea a fost săvârşită din culpă ori fapta a fost descoperită după expirarea termenului de încercare;

• dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art. 84 C.pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi dispusă dacă neîndeplinirea obligaţiilor civile nu este consecinţa relei credinţe a condamnatului.

Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendată condiţionat.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Definiţie. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, constând în

suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

Condiţii de aplicare Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: - pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar în caz de concurs

de infracţiuni, de cel mult 3 ani; - se apreciază ţinând cont de persoana condamnatului, de comportamentul său după

comiterea faptei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni;

- dispoziţiile art. 81 alin. 5 şi 6 C.pen. se aplică şi în cazul suspendării executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere.

Page 41: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

41

Condiţii cu privire la infractor: - infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1

an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă; - cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata pedepsei

închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani. Măsurile de supraveghere Conform art.863 alin. l C.pen., pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie

să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a controla mijloacele lui de existenţă.

Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Efectul imediat al suspendării executării pedepsei sub supraveghere este acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar măsura nu a fost revocată sau anulată.

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare a neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura suspendării, fie în cursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune din nou aceeaşi măsură, termenul de încercare calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o instituţie relativ nouă în

legislaţia penală română. A fost introdusă pentru prima dată în Codul penal în vigoare prin Legea nr. 104/1992 după modelul francez al suspendării executării cu punere la încercare, ca formă specifică a probaţiunii.

Noul Cod penal preia această instituţie din Codul penal în vigoare păstrând în mare parte, structura de reglementare, dar aduce şi unele elemente noi.

Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt reglementate în art. 91 noul Cod penal, unde se poate face distincţie între condiţiile pozitive şi condiţiile negative. Condiţiile pozitive prevăzute în art. 91 alin. (1) noul Cod penal sunt:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

Page 42: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

42

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia condamnărilor privitoare la: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; infracţiunile amnistiate şi infracţiunile săvârşite din culpă, precum şi condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;

d) instanţa va aprecia, în baza unor criterii prevăzute de legea penală, că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate datorită faptului că infractorul a urmărit prin săvârşirea infracţiunii obţinerea unui folos patrimonial, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.

Condiţiile negative prevăzute în art. 91 alin. (3) sunt: a) pedeapsa aplicată este numai amenda; b) aplicarea pedepsei să nu fi fost iniţial amânată, şi ulterior revocată; c) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală sau judecată ori să nu fi încercat

zădărnicirea aflării adevărului sau a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului ori a participanţilor.

Instanţa de judecată are obligaţia să prezinte motivele pe care s-a întemeiat condamnarea şi a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei, precum şi să atenţioneze pe condamnat asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Noul Cod penal în art. 92 reglementează termenul de supraveghere sub aspectul duratei acestuia. Potrivit acestui text, durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere, pentru condamnat şi este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mică decât durata pedepsei aplicate. În Codul penal în vigoare, în art. 862 este reglementat termenul de încercare compus din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

Termenul de supraveghere, respectiv, termenul de încercare, se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile care trebuie respectate sau executate pe durata termenului de supraveghere sunt stabilite în art. 93 noul Cod penal. Acestui text îi corespunde art. 863 Cod penal în vigoare. Măsurile de supraveghere, în noua lege penală sunt aceleaşi ca în Cod penal în vigoare la care se adaugă măsura că cel condamnat să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa.

Obligaţiile pe care instanţa le poate impune condamnatului pe durata termenului de supraveghere în noul Cod penal sunt mult diferite de cele prevăzute în art. 863 alin. (3) Cod penal în vigoare.

În art. 93 alin. (3) noul Cod penal se instituie obligaţia condamnatului în urma acordului manifestat, de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile prevăzute de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.

Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepsei. În art. 94 noul Cod penal, care nu are corespondent în Codul penal în vigoare, se

reglementează modul în care se efectuează supravegherea condamnatului pe durata termenului de supraveghere, sarcinile care revin serviciului de probaţiune şi altor organe abilitate în această materie.

Se instituie obligaţia serviciului de probaţiune ca pe durata termenului de supraveghere să sesizeze instanţa dacă:

Page 43: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

43

a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţa, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;

c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Dacă serviciul de probaţiune va sesiza instanţa pe durata termenului de supraveghere a condamnatului, că au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse, fie încetarea unora dintre acestea, în baza dispoziţiilor art. 95 noul Cod penal, va dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare, ori încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în noul Cod penal (art. 96), are loc ca şi în Codul penal în vigoare (art. 864) în următoarele cazuri: când pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat, a săvârşit o nouă infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen; dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu respectă obligaţiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Noul Cod penal prevede în art. 96 alin.(3) un nou caz de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Potrivit acestui text, dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 nu a fost executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii în condiţiile legii, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.

Noul Cod penal în art. 97 prevede că dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultantă dacă aceasta nu depăşeşte 3 ani şi sunt îndeplinite celelalte condiţii prevăzute în art. 91 noul Cod penal. Dacă instanţa a optat pentru această soluţie, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Dispoziţiile art. 97 noul Cod penal sunt, în mare parte, similare cu cele ale art. 865 Cod penal în vigoare.

Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt reglementate în art. 98 noul Cod penal care are un conţinut diferit de cel al art. 866 Cod penal în vigoare.

În concepţia noului Cod penal dacă până la expirarea termenului de supraveghere condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauza de anulare, pedeapsa este considerată executată, pe când, potrivit dispoziţiilor art. 866 Cod penal în vigoare, în această situaţie, cel condamnat este reabilitat de drept. Prin urmare, în noua lege penală, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitării de drept la expirarea termenului de supraveghere. O astfel de condamnare va fi susceptibilă de reabilitare conform dreptului comun, al cărei termen va curge de la împlinirea termenului de supraveghere.

Executarea pedepsei la locul de muncă Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei închisorii, constând

în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi.

Page 44: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

44

Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel condamnat urmează să presteze munca

Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie: când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă. încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

Liberarea condiţionată Definiţie. Este o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei şi un

mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi consta în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.

Condiţii de acordare: - să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie obligatoriu executată în raport

de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia, termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an;

- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei des judecată. Efectele liberării condiţionate Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului. Efectul definitiv

constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată.; Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou oi infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie: menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate.

Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani.

Instituţia liberării condiţionate, în noul Cod penal, cunoaşte modificări semnificative atât

sub aspectul locului reglementării acesteia în structura Codului penal, cât şi a condiţiilor de acordare ori a implicării active şi calificate a statului prin consilierii de probaţiune pentru a asigura integrarea socială a condamnatului şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către acesta.

Dacă în Codul penal în vigoare liberarea condiţionată este reglementată în capitolul referitor la pedepsele principale aplicabile persoanei fizice, în secţiuni distincte, după cum liberarea condiţionată este acordată condamnatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau condamnatului la pedeapsa închisorii, în noul Cod penal liberarea condiţionată este reglementată în mod justificat în

Page 45: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

45

capitolul care reglementează individualizarea pedepselor, ţinând seama de natura juridică a acestei instituţii.

Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă sunt formulate în art. 99 noul Cod penal.

Potrivit acestui text, liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă dacă cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţie, a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, iar instanţa şi-a format convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate integra în societate.

Dacă instanţa decide liberarea condiţionată a condamnatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, acesta este obligată să prezinte motivele de fapt care au determinat decizia sa şi să atenţioneze condamnatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va comite noi infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere care este de 10 ani şi curge de la data liberării condiţionate.

Noul Cod penal nu a mai menţinut o diferenţiere în ceea ce priveşte durata de pedeapsă efectiv executată, în funcţie de vârsta condamnatului.

Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii sunt prevăzute în art.100 noul Cod penal şi vizează fracţiunea de pedeapsă care se cere executată, regimul de executare a pedepsei în care trebuie să se afle condamnatul în momentul soluţionării liberării condiţionate şi îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite în hotărârea de condamnare.

În noul Cod penal fracţiunea de pedeapsă ce se cere executată nu se mai diferenţiază după cum infracţiunea care a determinat condamnarea a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Raţiunea adoptării unei asemenea soluţii constă în faptul că forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit infracţiunea a fost valorificată în operaţiunea de individualizare a pedepsei şi reflectată în natura, durata şi modul de executare a pedepsei, aşa cum a fost aplicată prin hotărârea de condamnare şi nu mai poate constitui un element pentru fundamentarea unor regimuri diferenţiate de acordare a liberării condiţionate.

De asemenea, nu au mai fost menţinute dispoziţiile care creau regimuri diferenţiate de acordare a liberării condiţionate între condamnaţi femei şi bărbaţi care împlineau o anumită vârstă în timpul executării pedepsei, urmărindu-se reglementarea unui regim unic în care criteriul relevant să-l reprezinte durata executării pedepsei.

Potrivit dispoziţiilor art.100 noul Cod penal, fracţiunea din pedeapsa care se cere a fi executată este diferită în raport cu durata pedepsei care se execută, făcându-se diferenţa între pedepse care nu depăşesc 10 ani şi pedepse care depăşesc această limită; în raport de vârsta condamnatului şi prestarea unei munci pe timpul executării pedepsei.

Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

La calculul acestor fracţiuni de pedeapsă se ţine seama şi de durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate, dar în acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi cel puţin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani se poate dispune liberarea condiţionată după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mare de 10 ani. Şi în acest caz se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată executată pe baza muncii prestate dar pedeapsa efectiv executată trebuie să fie cel puţin o treime din durata închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

Condiţia ca cel condamnat să se afle în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, promovată de noul Cod penal, este pe deplin justificată întrucât pune la baza liberării

Page 46: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

46

condiţionate, aproape în exclusivitate, conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, motivându-l pe acesta să fie receptiv la întregul proces de reeducare şi reintegrare în societate care se desfăşoară pe parcursul executării pedepsei.

În fine, condiţia ca cel condamnat să fi îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare este de natură să demonstreze buna-credinţă a condamnatului, de care nu se poate face abstracţie în acordarea liberării condiţionate.

Odată constatate condiţiile privitoare la acordarea liberării condiţionate, instanţa de judecată va decide asupra acesteia dacă îşi formează convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate şi va prezenta motivele de fapt care au determinat acordarea liberării condiţionate. De asemenea, va atenţiona condamnatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune, dacă va comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei, constituie termen de supraveghere pentru condamnat.

Noul Cod penal spre deosebire de Codul penal în vigoare, stabileşte în art.101 măsurile de supraveghere care trebuie respectate şi obligaţiile care se impun a fi executate de condamnat pe durata termenului de supraveghere. În temeiul acestor dispoziţii, dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul este obligat să respecte anumite măsuri de supraveghere (să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta; să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa; să anunţe în prealabil orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea, etc.) ori poate fi obligat să îndeplinească anumite activităţi utile procesului de reintegrare (să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, etc.).

Marea parte a obligaţiilor ce pot fi impuse condamnatului pe durata liberării condiţionate sunt similare, sub aspectul conţinutului, cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, care, de asemenea, se execută pe durata liberării, însă acestea nu se vor suprapune deoarece legea interzice impunerea unor obligaţii ce au acelaşi conţinut cu a interdicţiei aplicate deja cu titlu de pedeapsă accesorie.

În art. 102 noul Cod penal sunt stabilite obligaţiile şi competenţele serviciului de probaţiune cât şi a altor organe abilitate în activitatea de supraveghere a condamnatului.

Supravegherea executării obligaţiei condamnatului de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă şi de a nu comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea, poate fi realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de legea specială.

Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă au intervenit motive care justifică modificarea obligaţiilor impuse de instanţă sau încetarea executării unora dintre acestea ori dacă persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Potrivit dispoziţiilor art.103 noul Cod penal, dacă la sesizarea serviciului de probaţiune instanţa constată că pe durata supravegheri au intervenit motive care justifică impunerea unor noi obligaţii ori sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, va dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.

De asemenea, instanţa va dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, dacă apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

În art.104 noul Cod penal sunt reglementate cazurile de revocare a liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiuni pe viaţă ori a pedepsei închisorii.

Page 47: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

47

Instanţa revocă liberarea condiţionată şi dispune executarea restului de pedeapsă dacă pe durata supravegheri persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse.

De asemenea, instanţa revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă dacă după acordarea liberării condiţionate, cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen.

În noul Cod penal s-a renunţat la revocarea facultativă a liberării condiţionate pe care o găsim reglementată în Codul penal în vigoare.

Noul Cod penal reglementează în art.105 anularea liberării condiţionate. Acest text nu are corespondent în Codul penal în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor art.105, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă ca persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate de infracţiuni.

Dacă în raport cu pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile liberării condiţionate, instanţa poate acorda din nou liberarea condiţionată al cărei termen de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.

Efectele liberării condiţionate sunt prevăzute în art.106 noul Cod penal. Potrivit acestui text, dacă până la expirarea termenului de supraveghere condamnatul nu a mai săvârşit din nou o infracţiune, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

19. CAUZELE CARE ÎNLĂTURA EXECUTAREA PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Codul penal reglementează două cauze care înlătură executarea pedepsei - graţierea şi

prescripţia executării pedepsei - şi o cauză care înlătură consecinţele condamnării - reabilitarea. Graţierea Definiţie. Este un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului la dreptul

său de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind iertat de executarea pedepsei -fie în total, fie în parte - sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară. Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal. Graţierea se acordă de către Preşedintele României, la cererea condamnatului, şi de către Parlament, atunci când se acordă din oficiu, prin lege.

Felurile graţierii • în raport de caracterul pe care îl are, avem graţiere individuală (care produce

efecte in personam şi care se acordă unor persoane determinate în mod nominal) şi graţiere colectivă (care are caracter mixt, operând nu numai in personam, dar şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei aplicate);

•în raport de condiţiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau pură şi simplă) - când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei condiţii) sau condiţionată - când sunt impuse condamnatului anumite obligaţii;

• în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală (când înlătură în întregime executarea pedepsei), parţială (când înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimbă însuşi genul pedepsei aplicate de instanţa de judecată).

Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale aplicate de instanţele judecătoreşti a căror executare este înlăturată în total sau în parte. Dacă graţierea individuală priveşte numai pedepse de condamnare rămase definitive, cea colectivă poate avea ca obiect şi

Page 48: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

48

pedepse aplicate pentru infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă (nu şi în ziua adoptării actului, pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare ulterior apariţiei legii de graţiere). Graţierea se aplică şi pedepselor pronunţate cu suspendarea executării, precum şi în caz de concurs de infracţiuni, când actul de clemenţă se aplică în funcţie de fiecare pedeapsă stabilită de instanţă, şi nu în raport de rezultantă.

Efectele graţierii Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă înlăturarea totală sau

parţială a executării pedepsei principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată (când este totală sau când priveşte restul de executat al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după expirarea termenului fixat în actul de clemenţă.

Asupra pedepselor accesorii şi complementare. Graţierea produce efecte asupra pedepselor accesorii, acestea însoţind pedeapsa principală şi executându-se o dată cu aceasta. în ce priveşte pedepsele complementare, graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare.

Prescripţia executării pedepsei Definiţie. Este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin trecerea termenului

prevăzut de lege, ce curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Efectele prescripţiei executării pedepsei. Potrivit art.125 C.pen., prescripţia executării

pedepsei înlătură executarea pedepsei principale şi, pe cale de consecinţă, a celei accesorii. Prescripţia nu produce efecte asupra pedepselor complementare şi nici asupra măsurilor de siguranţă. Sunt imprescriptibile pedepsele principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii.

Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute de art.126 C.pen. şi sunt de: 20 ani, când pedeapsa aplicată a fost detenţia pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicată persoanei juridice este de 5 ani. Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată. Termenul de prescripţie a executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute în art. 181 şi art. 91 C.pen. este de 1 an. În conformitate cu art.126 C.pen., termenele de prescripţie se socotesc de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pentru sancţiunile cu caracter administrativ de la data când poate fi pusă în executare ordonanţa prin care s-a aplicat sancţiunea. Pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate (art.129). Când pedeapsa închisorii înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, termenul de prescripţie este de 20 de ani şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă (art. 130 C.pen.).

Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei. Constituie o cauză care lipseşte de eficienţă timpul scurs anterior, făcând să curgă un nou termen de prescripţie a executării pedepsei. Art.127 C.pen. prevede trei asemenea împrejurări: începerea executării pedepsei (ceea ce presupune fie încarcerarea condamnatului, fie plata unei rate a amenzii); săvârşirea din nou a unei infracţiuni; sustragerea de la executare, după începerea executări; pedepsei. Potrivit art.128 alin.2, cursul termenului de prescripţie al executării pedepsei se suspendă ca urmare a declarării apelului şi recursului, în termen. De asemenea, cursul prescripţiei se suspendă în cazurile de amânare sau

Page 49: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

49

de întrerupere a executării pedepsei. Pe durata suspendări: cursului, termenul de prescripţie nu mai curge, reluându-şi cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (1) noul Cod penal, graţierea are ca efect înlăturarea în

totul sau în parte a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Acest text este o reproducere a prevederilor art. 120 alin. (1) Cod penal în vigoare.

În temeiul art. 160 alin. (2) noul Cod penal, graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune astfel prin actul de graţiere. În Codul penal în vigoare art. 120 alin (4) sunt exceptate de la graţiere măsurile educative indiferent dacă acestea sunt neprivative sau privative de libertate.

În ambele legi penale, graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă nici chiar atunci când acestea sunt restrictive sau privative de libertate, ţinând seama că ele au ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de infracţiuni şi că trebuie să dureze atâta timp cât durează acele stări.

De asemenea, în noul Cod penal se prevede explicit în art. 160 alin. (3) că graţierea nu are efecte asupra drepturilor persoanelor vătămate.

În art. 160 alin. (4) noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal în vigoare, art. 120 alin. (2), exclude de graţiere pedepsele a căror executare este suspendată sub supraveghere, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.

Acesta întrucât, graţierea trebuie, în principiu, să opereze asupra pedepselor care se execută efectiv şi nu a acelora a căror executare este suspendată sub supraveghere.

Efectele prescripţiei executării pedepsei constituie obiectul de reglementare al art. 161 noul Cod penal. Acest text reproduce prevederile art. 125 Cod penal în vigoare cu o singură excepţie, expresia „infracţiuni contra păcii şi omenirii” în noua lege penală a fost înlocuită cu „infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război”.

Art. 162 noul Cod penal este consacrat reglementării termenelor de prescripţie a executării pedepsei care sunt variabile în funcţie de natura şi durata pedepsei. În ambele coduri penale, termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt identice şi se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

În art. 162 alin. (3) noul Cod penal prevede că termenul de prescripţie a executării pedepsei, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În art. 126 alin. (4) Cod penal în vigoare este reglementată data la care începe să curgă termenul de prescripţie a executării pedepsei numai în cazul revocării suspendrării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă nu şi în cazul anulării ori a liberării condiţionate.

De asemenea, în art. 162 alin. (5) noul Cod penal s-a stabilit data la care începe să curgă termenul prescripţiei executării pedepsei în ipoteza înlocuirii pedepsei amnezii cu pedeapsa închisorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (6) noul Cod penal, pedepsele complementare aplicate persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se pescriu.

În sfârşit, în ultimul alineat al art. 162, se explică înţelesul expresiei „pedeapsă ce se execută”. Potrivit acestor dispoziţii, prin „pedeapsă ce se execută” se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.

În art. 163 noul Cod penal sunt prevăzute cauzele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie a executării pedepsei şi efectele întreruperii. Acest text este similar în conţinut cu cel cuprins în art. 127 Cod penal în vigoare, dar într-o altă formulare.

În alin. (3) al art. 163 noul Cod penal s-a instituit o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a executării amenzii şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii potrivit art. 64 noul Cod penal.

Page 50: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

50

Dispoziţiile art. 164 noul Cod penal prin care se reglementează suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei sunt similare cu cele ale art. 128 alin. (2) şi (3) Cod penal în vigoare.

Reabilitarea Definiţie. Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele penale şi

extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii.

Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare: reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege. după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtute?; legii; reabilitarea judecătorească (judiciară), care se obţine ia cererea fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată.

Efectele reabilitării. Potrivit art.133 C.pen., reabilitarea face sa înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale. Poate produce şi alte efecte juridice.

Trăsăturile reabilitării: produce efecte in personam (numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinută numai pentru o parte dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi obţinută pentru orice condamnare şi de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale produce efecte numai pentru viitor.

Reabilitarea de drept Definiţie. Este o formă de reabilitare care operează în virtutea legii în momentul

îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, şi intervine în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.

Condiţiile reabilitării de drept: cu privire la condamnare -reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusă, exprimată în pedeapsa închisorii aplicată de instanţă, de până la 1 an sau amendă: privind conduita condamnatului - condamnatul trebuie să aibă o bună conduită şi să nu mai săvârşească în decurs de 3 ani o nouă infracţiune; privind termenul de reabilitare — acest termen este de 3 ani şi se calculează de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia în cazul pedepsei închisorii sau de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod.

Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau după caz pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nici o altă infracţiune.

Reabilitarea judecătorească Definiţie. Este o formă a reabilitării care se acordă la cererea condamnatului de către

instanţa judecătorească în condiţiile arătate de lege. Condiţiile reabilitării judecătoreşti: se acordă pentru acele condamnări în privinţa

cărora nu operează reabilitarea de drept; se acordă numai dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, ce este compus dintr-un interval de timp fix şi un interval de timp variabil (jumătate din durata pedepsei pronunţate); îndeplinirea unor condiţii de fond: persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare definitivă, în termenul de reabilitare; fostul condamnat să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, chiar şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; solicitantul reabilitării să fi avut o conduită bună şi să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărâre. Dacă cererea de reabilitare este respinsă, o nouă cerere se poate face numai după trecerea unui termen ce variază în raport de

Page 51: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

51

pedeapsa aplicată. Conform art.139 C.pen., reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel condamnat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.

Titlul IX din noul Cod penal cuprinde cauzele care înlătură consecinţele condamnării. În

acest titlu sunt reglementate, sub toate aspectele, cele două forme ale reabilitării: reabilitarea de drept şi reabilitatea judecătorească, cu unele modificări în raport cu cele cuprinse în Codul penal în vigoare, privind structura reglementărilor, dar şi conţinutul acestora.

În art. 165 noul Cod penal este reglementată reabilitarea de drept. Acest text, în raport cu cel cuprins în art. 134 Cod penal în vigoare, a fost reformulat, precizându-se că reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

În art. 134 alin. (1) Cod penal în vigoare, reabilitarea de drept, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii, operează numai dacă acea condamnare nu depăşeşte un an, iar în cazul suspendării sub supraveghere, reabilitarea de drept intervine dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune în termenul de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a măsurilor prevăzute de lege şi obligaţiile stabilite de instanţă (art. 866).

Raţiunea de a mări, în noua lege penală, limitele pedepsei închisorii la 2 ani este accea de a stimula condamnaţii la pedeapsa închisorii de până la 2 ani, să se integreze social într-un timp cât mai scurt pentru a putea beneficia de înlăturarea consecinţelor condamnării.

Reabilitarea de drept nu mai operează în cazul suspendării executării sub supraveghere odată cu împlinirea termenului de încercare, deoarece, acesta, în noul Cod penal, este mai mic decât în Codul penal în vigoare, şi, în plus, pe durata acestui termen cel condamnat este supravegheat de consilieri ai serviciului de probaţiune, iar pentru a dovedi integrarea lui socială este nevoie să curgă un termen de 3 ani de la împlinirea termenului de încercare.

Reabilitarea judecătorească face obiectul reglementării art. 166 noul Cod penal. Potrivit acestui text termenele de reabilitare judecătorească au fost reduse în raport cu cele prevăzute în art. 135 noul Cod penal. Modul de a raţiona al legiuitorului în reducerea acestor termene a fost acela de a stimula reintegrarea socială a condamnaţilor şi de a-i încuraja la aceasta, cunoscând că buna lor conduită într-o perioadă rezonabilă poate conduce la înlăturarea consecinţelor condamnării.

O dispoziţie nouă şi cu semnificaţie umanitară, introdusă în acest text, este cea din alin. (3) al art. 166 noul Cod penal care prevede că şi condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanţa evaluând comportamentul condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

Textul art. 167 noul Cod penal privind calculul termenului de reabilitare, în primele sale două alineate, reproduce dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi alin. (2) din Codul penal în vigoare. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. (3), acestea au fost reformulate, prevăzându-se că în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată. Aceste din urmă precizări nu există în Codul penal în vigoare [art. 136 alin. (3)], soluţiile respective desprinzându-se prin interpretare.

De asemenea, la art. 167 au fost adăugate două alineate [alin. (4) şi alin (5)] în care se stabileşte data de la care curge termenul de reabilitare în caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei şi în cazul pedepselor succesive.

Condiţiile reabilitării judecătoreşti prevăzute în art. 168 noul Cod penal sunt asemănătoare cu cele din Codul penal în vigoare. Cererea de reabilitare judecătorească se admite, potrivit art. 168, dacă cel condamnat nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut de lege în raport cu natura şi durata pedepsei executate, a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta

Page 52: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

52

dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.

Noul Cod penal nu a mai menţionat condiţiile reabilitării judecătoreşti prevăzute în art. 137 alin. (1) lit. b) şi c) Cod penal în vigoare (îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; a avut o bună conduită).

Textul art. 169 din noul Cod penal prevede efectele reabilitării de drept sau judecătorească. Reglementarea este asemănătoare cu cea din art. 133 Cod penal în vigoare cu o singură excepţie. Dacă în art. 133 alin. (3) Cod penal în vigoare se prevede că reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art. 112 lit. d), în art. 169 alin. (3) noul Cod penal se prevede că reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. Această modificare se justifică prin aceea că în noul Cod penal măsura de siguranţă „interzicerea de a se afla în anumite localităţi” prevăzută la art. 112 lit. d) Cod penal în vigoare, în noul Cod penal a fost trecută în categoria pedepselor complementare.

Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească, potrivit art. 170 noul Cod penal, poate avea loc într-un termen unic indiferent de durata pedepsei cu închisoarea executată, şi mult mai redus decât în Codul penal în vigoare. Dacă în temeiul art. 138 alin. (1) Cod penal în vigoare, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în celelalte cazuri, conform art. 170 noul Cod penal, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. Raţiunea reducerii termenului de reînnoire a cererii de reabilitare este aceea de a da posibilitatea condamnaţilor să se reintegreze social într-un timp cât mai scurt pentru a putea beneficia de înlăturarea consecinţelor condamnării.

În ce priveşte anularea reabilitării, noul Cod penal în art. 171 cuprinde dispoziţii identice cu cele care îşi au sediul în art. 139 Cod penal în vigoare.

În cazul reabilitării judecătoreşti, dacă cel condamnat suferă o nouă condamnare pentru un fapt săvârşit anterior, ori suferise anterior rezolvării cererii de reabilitare o condamnare, despre care instanţa nu avea cunoştinţă, reabilitarea acordată rămâne fără efect, deoarece o persoană nu poate fi în acelaşi timp şi reabilitată şi condamnată.

* * *

Page 53: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

53

Descifrarea şi înţelegerea normei cuprinse în textele incriminatoare sunt de neconceput fără stăpânirea temeinică a cunoştinţelor despre factorii, conţinutul constitutiv şi formele infracţiunii, cunoştinţe care trebuiesc acumulate la disciplina dreptului penal, partea generală. În consecinţă, se impune prioritar, recapitularea următoarelor module doctrinare. - generic - obiectul juridic - special a. Obiectul ocrotirii penale - obiectul material

- activ

b. Subiecţii infracţiunii - participaţia penală - pasiv - elementul material c. Latura obiectivă - urmarea imediată - raportul de cauzalitate - intenţia - directă - indirectă - formele vinovăţiei - culpa - cu prevedere d. Latura - fără prevedere subiectivă - mobilul

- praeterintenţia - scopul - actele preparatorii - proprie

e. Formele infracţiunii - tentativa ---------------------------- - improprie - consumarea - perfectă - epuizarea - imperfectă - absurdă

Page 54: DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci · DREPT PENAL - PARTEA GENERAL Ă Prof. univ. dr. Petre Buneci Obiective Cursul î şi propune însu şirea de c ătre

54

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. C. Mitrache şi Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009;.

2. C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

3. Al. Boroi, Drept penal. Partea generală. Editia 2, Editura C.H. Beck, 2008. 4. Al. Boroi ,Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală (conform Noului Cod

penal), Editura CH Beck, Bucureşti, 2010. 5. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept Penal. Partea generală, Editura AII Beck,

Bucureşti, 2006. 6. I. Pascu, Drept penal . Partea Generală, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009. 7. I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal Partea generală şi Codul Penal Partea

generală în vigoare - Prezentare comparativă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 8. Fl. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2008, 9. M. Apetrei, Drept penal. Partea generală, Editura Victor, Bucureşti 2006.