Drept Penal General

414
dr. Aurel Teodor Moldovan DREPT PENAL PARTEA GENERALÃ BRAŞOV

Transcript of Drept Penal General

Page 1: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

1

dr. Aurel Teodor Moldovan

DREPT PENALPARTEA GENERALÃ

BRAŞOV

Page 2: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMOLDOVAN, AUREL TEODOR Drept penal. Partea generală / Aurel Teodor Mol-dovan, - Braşov : Lux Libris, 2009 Bibliografie ISBN 978-973-131-058-9

343(498)(075.8)

© 2009

Editură recunoscută CNCSIS, cod 201

ISBN 978-973-131-058-9

Cristian MurzeaCătălin JoiţaFlorin AndreescuOana LazărAndreea RădulescuGeorgeta GyörffyOana LazărBogdan AndreescuAutorul

Recenzenţi ştiinţifici:

Consilier editorial:Procesare - editare text:Tehnoredactare:

Coperta: Corectura:

Prof. Dr.dr.Prof. Dr.dr.

Prof. Dr. ing.

Av. Jr.

Av.Av.

Page 3: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

3

PREFAŢĂ

Că “Dreptul este în continuă mişcare” este o sintagmă ce se regăseşte şi in continua dezvoltare a relaţiilor sociale care ocrotesc sociatatea şi omul ca individ.

Necesitatea introducerii a unor noi principii şi a unor noi instituţii de drept pe-nal general au apărut ca o evoluţie necesară în procesul consolidării, transparenţei, şi adaptării europene în general a ştiinţei dreptului penal.

Cele 17 capitole ale ediţiei de faţă exprimă o comparaţie între actuala re-glementare, modificată prin Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008 şi Noul cod penal, adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr 510/24.07.2009

Autorul, folosind metoda de analiză comparativă, şi îmbinând repere per-manente de practică judiciară la care se adaugă organizarea şi sistematizarea ex-punerii, a dorit să îmbine metoda aplicativă cu cea instructiv ştiinţifică a materialului.

Deşi sunt diferite moduri de abordare a prefaţării unei lucrări pe care am trăit-o şi o simt îmi este greu să mă despart de ea prin publicare fără a adăuga faptul că atât ca student şi doctor în drept penal la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, sub bagheta domnului profesor doctor Ion Oancea, şi profesor doctor Costică Bulai ,cât şi în calitate de practician în latura acuzării cât şi a apărării, iar în ultimii ani cadru didactic la Universitatea Transilvania, Braşov, Facultatea de Drept şi Sociologie, catedra de Drept public, disciplina “drept penal general” transmit prin intermediul acestei prefaţe îndemnul de a folosi rezultatul depus în mâna dumneavoastră.

Dacă adaug acestei experienţe şi calitatea de Unit Directeur în Direcţia Închisorilor din cadrul Ministerului de Justiţie al Olandei (14 ani) întregesc enunţul anterior.

Avocat, doctor şi decan al Baroului Braşov, din anul 2003 şi în prezent,

Aurel Teodor

Page 4: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

4

Page 5: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

5

PREFAŢĂ ...............................................................................................................

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE ................................................................1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT ........................................

1.1.1. Noţiunea dreptului penal ..................................................................

1.1.2. Obiectul dreptului penal ..................................................................1.1.3. Sarcinile dreptului penal ............................................................

.......1.1.4. Caracterele dreptului penal ............................................................1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept ...................

1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN ..........1.2.1. Principiul legalităţii .....................................................................

......1.2.2. Principiul umanismului ....................................................................1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale .............................................1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală .....1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale ........................1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale ......................................1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal ........................

1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL ...........................................................1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal ..........................................1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale ..................................

1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL ..................................................................1.4.1. Noţiune ......................................................................................

........1.4.2. Elementele raportului juridic penal ...........................................

.........1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal ............

CAPITOLUL II. LEGEA PENALĂ .........................................................................

2.1. CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE ..................................

3

13131313141415161718181819192021222324242425

272727282929303232

CUPRINS

Page 6: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

6

...........2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale ........................2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale .......................2.1.3. Interpretarea legii penale ...........................................................

.......2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale ..................................2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat ....................................

.......2.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ............................................

........2.2.1. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu .................................

2.3. EXTRĂDAREA ..........................................................................................

2.4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP .......................................................2.4.1. Principiul activităţii .........................................................................2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale .......................................

.......2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale ................................................2.4.4. Principiul ultraactivităţii ..............................................................

........2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile ............................

.........

CAPITOLUL III. INFRACŢIUNEA .........................................................................

3.1. DISPOZIŢII GENERALE ..........................................................................3.1.1. Noţiunea de infracţiunea ................................................................3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii .................................................

3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII ...................................................................3.2.1. Noţiune şi importanţă .................................................................

........3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii .......................................................3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune ........................................

3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII ..............................................3.3.1. Obiectul infracţiunii .........................................................................3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ................................................3.3.3. Subiecţii infracţiunii ....................................................................

.......3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI .............................

3.4.1. Aspecte generale ..............................................................................

38414242424343

4646464752525354555556576060

6161646668697273

7474747575

777777798082

Page 7: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

7

3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei .................................................................................................

3.4.2.1. Legitima apărare ..................................................................3.4.2.2. Starea de necesitate ...........................................................3.4.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală .....................3.4.2.4. Cazul fortuit ....................................................................

.......3.4.2.5. Iresponsabilitatea ................................................................3.4.2.6. Minoritatea făptuitorului ..................................................

.......3.4.2.7. Eroarea de fapt ...............................................................

.........3.5. INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA

PERICOLULUI ...........................................................................................3.5.1. Preliminarii ................................................................................

.........3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

.............3.5.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală ....

3.6. LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA ................................................

CAPITOLUL IV. PEDEPSELE ............................................................................4.1. GENERALITAĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR .....................................

.........4.1.1. Noţiunea şi caracterele pedepsei ..............................................

.........4.1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei ...........................................................4.1.3. Felurile pedepsei .......................................................................

..........4.2. CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN ..........................

4.2.1. Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoane fizice ....................................................................................................

4.2.2. Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu privire la persoanele juridice ....................................................................................................

4.3. PEDEPSELE ÎN SPECIAL .........................................................................4.3.1. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice ......................4.3.2. Pedepsele principale pentru persoanele juridice ............................4.3.3. Pedepsele complimentare pentru persoane fizice ......................

82

82838388909296

989898

100103103104106106107108

109109109109111111112114118121

123123124127130133134135136

Page 8: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

8

4.3.4. Pedepsele complimentare aplicabile persoanei juridice ..................

4.3.5. Pedepsele accesorii .........................................................................

CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA PENALĂ .......................................................

5.1. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE FUNDAMENTALA ............5.1.1. Generalităţi privind răspunderea penală ........................................5.1.2. Principiile răspunderii penale ...................................................

......5.2. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE ................................................

5.2.1. Consideraţii generale .........................................................................

5.2.2. Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale ...................5.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE ............................

5.3.1. Discuţii în doctrină privind răspunderea penală a persoanei juridice ... 5.3.2. Necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice ........................5.3.3. Răspunderea penală a persoanei juridice potrivit noii reglementări

... CAPITOLUL VI. APLICAREA PEDEPSEI .......................................................

6.1. ASPECTE GENERALE .........................................................................6.1.1. Noţiune şi cadru .......................................................................

.........6.1.2. Forme şi modalităţi de individualizare ......................................

........6.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ...............................

6.2.1. Criterii generale de individualizare ...........................................

6.2.2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei ............

6.2.2.1. Circumstanţe atenuante .......................................................

6.2.2.2. Circumstanţe agravante .......................................................

6.2.3. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei ...

CAPITOLUL VII. FORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII ...................7.1. ASPECTE GENERALE .........................................................................

7.1.1. Actele preparatorii ..........................................................................

7.1.2. Tentativa ...........................................................................................

7.1.2.1. Felurile tentativei ................................................................

137

138138138138139139141142144148150152

155155155156156157158159159164166167

169169170174177179179180181185186187187190

Page 9: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

9

7.1.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei ...............................7.1.2.3. Infracţiuni pentru care tentativa nu este posibilă

...................7.1.2.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului .............

7.1.3. Infracţiunea fapt consumat ................................................................

7.1.4. Infracţiunea fapt epuizat ..................................................................

CAPITOLUL VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI (SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE) ..............................................

8.1. GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI ............8.1.1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori ......................8.1.2. Formele pluralităţii de infractori ................................................

.......8.2. PARTICIPAŢIA PENALĂ .................................................................

........8.2.1. Generalităţi privind participaţia penală .....................................

.........8.2.2. Felurile participaţiei penale .....................................................

........8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul .......................................................8.2.2.2 Instigarea ...........................................................................8.2.2.3 Complicitatea ................................................................

.......8.2.2.4. Participaţia improprie .......................................................

8.2.3. Tratamentul penal al participaţiei ..................................................

CAPITOLUL IX. UNITATE DE INFRACŢIUNI ..............................................9.1. CONSIDERATII GENERALE ................................................................

9.1.1. Felurile unităţii de infracţiune .......................................................9.2. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE .....................................

.........9.2.1. Infracţiunea simplă ...................................................................

......9.2.2. Infracţiunea continuă ....................................................................9.2.3. Infracţiunea deviată .................................................................

........9.3. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE ................................................

9.3.1. Infracţiunea continuată ................................................................9.3.2. Infracţiunea complexă ...................................................................9.3.3. Infracţiunea progresivă ................................................................9.3.4 Infracţiunea de obicei ................................................................

.........

192192192

192195196197198199199

200203204206206207208209209

210213214214216216217219220

221221221222

226

230230231

Page 10: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

10

CAPITOL X. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ............................................10.1. GENERALITATI PRINVIND PLURALITATEA DE INFRACTIUNI

..........10.2. CONCURSUL DE INFRACTIUNI .......................................................10.3. TRATAMENT PENAL IN CAZ DE CONCURS DE INFRACTIUNI

..........10.4. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTR INFRACTIUNI CONCURENTE10.5. RECIDIVA .......................................................................................

.......10.5.1. Aspecte generale ...................................................................

......10.5.2. Modalităţile recidivei ...................................................................10.5.3. Recidiva mare postcondamnatorie ..............................................10.5. 4. Recidiva mare postexecutorie ...................................................10.5. 5. Recidiva mică postcondamnatorie ..............................................10.5. 6. Recidiva mică postexecutorie ...............................................

........10.5. 7. Tratamentul penal al recidivei ..............................................

.........10.5.8. Pluralitatea intermediară de infracţiuni ........................................

CAPITOLUL XI INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR ....................................................................................................

11.1. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI ..........11.1.1. Noţiune ...................................................................................

.......11.1.2. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării

pedepsei ............................................................................................11.1.3. Termenul de încercare ............................................................

........11.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei ..........11.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

..........11.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei ..........

11.2. SUSPEBDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE11.2.1. Noţiune ...................................................................................

.......11.2.2. Condiţii de aplicare a suspendării executării pedepsei sub su-

praveghere ......................................................................................11.2.3. Termenul de încercare ............................................................

.......

232232233234236238238239240

243243244244245246247248249249252252253253253

254256257257257259

260260260267271271272273274275

Page 11: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

11

11.2.4. Măsurile de supraveghere .............................................................11.2.5. Obligaţiile condamnatului ..........................................................11.2.6. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere .......11.2.7. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere11.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

........11.3. EXECUTAREA PEDEPSEI INCHISORII LA LOCUL DE MUNCA ..........

11.3.1. Noţiune ..........................................................................................

11.3.2. Condiţii în care se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă ..........................................................................................

11.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă .......................11.3.4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă ..........................11.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă ..........................

11.4. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ............................................................11.4.1. Noţiune ....................................................................................

......11.4.2. Condiţii de acordare ......................................................................11.4.3. Efectele liberării condiţionate ...................................................

.......11.4.4. Liberarea conditionata in cazul detentiei pe viata ..........................

CAPITOLUL XII. MINORITATEA ......................................................................12.1. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR ..........................................

12.1.1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor minori............12.1.2. Măsurile educative ................................................................

........12.1.3. Pedepsele aplicabile infractorilor minorului şi particularităţiile

regimului de aplicare şi executare a acestora ......................................

CAPITOLUL XIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ..........................................13.1. NOTIUNE SI CARACTERIZARE ..........................................................13.2. FELUL MASURILOR DE SIGURANTA ................................................13.3. REGIMUL MASURILOR DE SIGURANTA ..........................................

13.3.1. Obligarea la tratament medical .....................................................13.3.2. Internarea medicală ...............................................................

.......13.3.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii ............................................13.3.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi .............................13.3.5. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei ................................

........pe o perioadă determinată ..................................................................

........13.3.6. Expulzarea ..............................................................................

276276278278279280281281281285

287

290290291298305310319322329333337341343346348350351355360368381382385389393397

Page 12: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

12

......13.3.7. Confiscarea specială ...........................................................

.....

CAPITOLUL XIV . CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

14.1. ASPECTE GENERALE ..........................................................................14.2. AMNISTIA ................................................................................

..........

399401

403404

407

411

Page 13: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

13

CAPITOLUL INOŢIUNI GENERALE

1.1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT

1.1.1. Noţiunea dreptului penal

Dreptul penal este o ramură de drept şi reprezintă ansamblul normelor juridice edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni (crime şi delicte), pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.

În literatura de specialitate dreptul penal apare şi sub denumirea de drept criminal această denumire derivând de la cuvântul de origine latină crimen, cuvânt ce are semnificaţia de faptă infracţională.

Noţiunea de drept penal provine de la cuvântul de origine latină poena, pedeapsă, reprezentând sancţiunea ce se va aplica pentru săvârşirea faptei in-terzise.

În literatura de specialitate au existat mai multe definiţii date acestei noţiuni de drept penal, dar ne vom opri cu precădere asupra definiţiei date de marele penalist român I. Tanoviceanu, care afirma : “ Dreptul penal este acea ramură a dreptului public intern, care se ocupă de infracţiune şi de pedepse ce trebuie aplicate acelora care le comit”1 .

Astfel trebuie precizat faptul că marii autori în domeniul dreptului penal au scos în evidenţă faptul că ceea ce este specific dreptului penal este “dreptul de a pedepsi” sau dreptul statului de a exercita represiunea2 .

1.1.2. Obiectul dreptului penal Constă în relaţiile sociale care privesc faptele ce sunt considerate a fi

infracţiuni (crime şi delicte) şi pedepsele ce se stabilesc şi se aplică celor care săvârşesc infracţiuni.

Dreptului penal îi revin relaţii sociale pe care trebuie să le reglementeze, relaţii sociale care conferă participanţilor anumite drepturi şi obligaţii. Relaţiile sociale ce revin dreptului penal sunt activităţile de luptă împotriva infracţiunilor, activităţi ce se realizează prin tragerea la răspundere penală a celora care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală. De asemenea obiect al dreptului penal îl reprezintă şi relaţiile de represiune penală, adică acele relaţii ce se stabilesc după săvârşirea faptei interzise, între stat şi făptuitor, în sensul că statul are obligaţia şi totodată 1 I. Tanoviceanu, Curs de drept penal , Bucureşti 1912, pag. 3. 2 Ion Oancea , Drept penal – partea generală, Bucureşti 1971, pag.14.

Page 14: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

14

3 Constantin Mitrache, Drept penal, Bucureşti 2002, pag.9.

şi dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul de această dată se va „bucura” numai de obligaţia de a suporta consecinţa faptei sale, şi anume să suporte pedeapsa penală aplicată.

Trebuie precizat deasemnea faptul că obiectul dreptului penal mai cuprinde şi relaţiile de apărare socială, relaţii ce se nasc din momentul intrării în vigoare a legii penale.3

1.1.3. Sarcinile dreptului penal Pentru a-şi putea realiza scopul său specific dreptul penal trebuie să

îndeplinească anumite funcţii şi anume:

♦ Stabilirea faptelor ce reprezintă infracţiuni (crime şi delicte) şi prevenirea lor, lucru ce se realizează prin încriminarea faptelor ce reprezintă un pericol social .

♦ Arătarea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale, dar şi a sancţiunilor pe care le poate aplica statul prin organele sale în cazul săvârşiri faptelor prevăzute ca interzise.

♦ Dreptul de a pedepsi, drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare, precizându–se totodată şi condiţiile în care se poate exercita acest drept. Exercitarea acestui drept presupune existenţă unui temei, iar conform legii penale singurul temei legal îl reprezintă săvârşirea unei infracţiuni.

In noul cod penal se poate observa faptul că s-a renunţat la definirea scopului legii penale, scop ce este bine determinat de art 1 din actualul cod penal „legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, pro-prietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

1.1.4. Caracterele dreptului penal a. Caracterul autonomCaracterul autonom al dreptului penal se evidenţiază prin faptul că are în

primul rând un obiect propriu de reglementare, care îl reprezintă relaţiile sociale spe-cifice acestei ramuri de drept ce trebuie să fie ocrotite, prin faptul că pentru apărarea valorilor sociale să creează reguli de conduită care vin să sublinieze netemeinicia tezei conform căreia dreptul penal reglementează doar relaţii de sancţionare. Cara-cterul autonom al dreptului penal poate fi justificat şi prin faptul că se pot evidenţia domenii ale vieţii sociale unde numai dreptul penal ocroteşte anumite interese, interese ce nu sunt ocrotite prin intermediul nici unei altei ramuri de drept.

b. Caracterul unitarAcest caracter se desprinde din prevederile art. 362 Cod penal:” Dispoziţiile

Page 15: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

15

4 Costică Bulai – Manual de drept penal, Bucureşti 1997, pag.12

din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”

Normele dreptului penal sunt nu numai în Codul penal cuprinse ci şi în legi extrapenale, reprezentând sistem unitar datorită unicităţii principilor care străbat legislaţia penală.

Dreptul penal îşi păstrează caracterul unitar nefiind afectat de faptul că normele penale sunt grupate în partea generală, partea specială a Codului penal ori în legi penale, sau legi nepenale cu dispoziţii penale.

c. Caracterul de drept publicDreptul penal aparţine dreptului public datorită faptului că prin reglementările

sale specifice dreptul penal a venit întotdeauna în apărarea valorilor sociale, unde interesul major l-a avut societatea, statul ca reprezentant al acesteia. Prin faptul că dreptul penal reglementează relaţiile de apărare socială, se creează raporturi juridice între stat şi persoanele fizice ca destinatari ai legii penale. Aceste raporturi nu reprezintă altceva decât raporturi de putere prin intermediul cărora se realizează funcţia de apărare a valorilor sociale împotriva infracţiunilor4 . Statul este în toate raporturile juridice de drept este subiect dominant care pretinde o anumită conduită de la destinatarii legii penale, şi tot statul este acela care în caz de încălcare a normelor penale, prin organele sale specializate, asigură restabilirea ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.

1.1.5. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Dreptul penal şi dreptul procesual penal. În cadrul sistemului român de drept, dreptul penal este în strânsă legătură

cu dreptul procesual penal, cele două ramuri de drept fiind indisolubile. Dreptul penal îşi îndeplineşte sarcinile specifice prin intermediul dreptului procesual penal, şi de asemenea dreptul procesual penal fără dreptul penal ar fi lipsit de conţinut. Prin intermediul dreptului penal se stabilesc faptele ce reprezintă infracţiuni, pedepsele şi răspunderea penală, iar normele de drept procesual penal sunt cele care stabilesc procedura de tragere la răspundere a celora care se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor.

Dreptul penal şi dreptul execuţional penalDreptul execuţional penal apare în unele sisteme de drept, ca de exemplu

în sistemul fostelor republici sovietice , drept al muncilor corecţionale . Această ramură de drept a cărei existenţă de sine stătătoare este discutabilă, cuprinde acele norme juridice ce reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul executării sancţiunilor de drept penal; aceste relaţii se nasc între organele de stat specializate însărcinate cu executarea acestor sancţiuni şi persoanele condamnate,

Page 16: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

16

5 Costică Bulai – Manual de drept penal, Editura All, Bucureşti 1997, pag.19 6 Aurel Teodor Moldovan, Tratat de Drept Medical, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 6.

sancţiuni ce sunt aplicate de instanţele de judecată. Deseori în literatura de specialitate s-a conturat ideea conform căreia pe

lângă faptul că dreptul penal execuţional este o ramură de drept de sine stătătoare, unii autori au admis chiar existenţa unei subramuri care poartă denumirea de drept penitenciar, care reglementează relaţiile sociale legate de executarea pedepselor privative de libertate5 .

Dreptul penal şi dreptul civilAceastă legătură se realizează prin apărarea relaţiilor patrimoniale şi per-

sonal nepatrimoniale, apărarea împotriva faptelor periculoase. Această apărare se realizează prin interzicerea sub sancţiuni a sustragerilor, distrugerilor.

Dreptul penal şi dreptul medicalÎn activitatea specifică domeniului medical, se pot comite o serie de

infracţiuni prevăzute cel mai adesea în Codul penal, fie de către persoane care nu au dreptul de a exercita profesiunea de medic (art. 281 cod-penal actual, respectiv art 352 - viitoarea reglementare), de persoane care se sustrag de la tratamentul medical (art. 3091 cod penal), de medicii care prescriu produse şi substanţe stu-pefiante fără a fi necesare în soluţiuonarea unui caz (art. 312 alin. 3 cod penal actual, respectiv art 363 din viitoarea reglementare) ori provoacă avorturi în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor autorizate în acest scop (art. 185 alin. 1 lit. A codul penal actual, resectiv art 199 alin 1, lit a din viitoarea reglementare), etc, pentru care se aplică normele de drept penal şi se angajează răspunderea penală prevăzută de dreptul material, cu posibilitate reţinerii, după caz, a circumstanţelor atenuante sau agravante ce ar rezulta din activitatea medicală6 .

Dreptul penal este în strânsă legătură şi cu celelalte ramuri de drept

existente, precum dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul familiei s.a., prin faptul că preocuparea esenţială a dreptului penal rămâne aceea de apărare împotriva faptelor periculoase.

1.2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL ROMÂN

Aceste principii fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei directoare care călăuzesc elaborarea cât şi realizarea normelor penale, evidenţiind trăsăturile legislaţiei penale

Ca şi principii fundamentale enumerăm: Principiu legalităţii Principiul umanismului Principiul egalităţii în faţa legii penale Principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Page 17: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

17

7 Constantin Mitrache , Drept penal . Partea generală, Edtura “Casa de Editură şi Presă “Şansa””, Bucureşti 2002, pag.29.

Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale Principiul personalităţii răspunderii penale Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

1.2.1. Principiul legalităţii

Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, exprimând faptul că atât conduita pretinsă membrilor societăţii cât şi sancţiunea ce o vor suporta aceştia în caz de nerespectare a conduitei prevăzute de legea penală, trebuie să fie prevăzută de lege.

Principiul legalităţii constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abu-zurilor, acest principiu a fost înscris în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de către ideologii revoluţiei franceze din 1789 în art. 8 astfel : “ nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal aplicate”.7

Acest principiu al legalităţii examinat în funcţie de cele trei instituţii ale acestuia – infracţiunea, pedeapsa şi răspunderea penală , poate fi exprimat pe baza adagiilor:

- “ nullum crimen sine lege” acest adagiu trebuie însă completat şi anume “ nullum crimen sine lege praevia”

- “ nulla poena sine lege” cu completarea “ nulla poena sine lege praevia “ sau “ sine lege poenali anrteriori”

- “ nullum judicum sine lege”.În dreptul românesc principiul legalităţii era înscris în Constituţia din 1923, în art.

14 care prevedea :” Nici o pedeapsă nu poate fi înfiinţată nici aplicată decât în puterea unei legi”, acest text reprezintă o reproducere a art.16 din Constituţia de la 1866.

Principiul legalităţii a fost afirmat în “Declaraţia universală a drepturilor omului “ adoptată de adunarea generală ONU la 10 decembrie 1948 în art. 11 , al.2: “ Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie, în momentul în care ele au fost comise, un cat cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”, şi de asemenea în “ Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice “ adoptat de adunarea generală ONU la 16 decembrie 1966, pact ratificat de România în 1974, art. 15 :” Nimeni nu va fi condamnat pentru

Actualul cod penal Viitoarul cod penal Art. 2. - Legea prevede

care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infrac-torilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

Art. 1 Legalitatea incriminării(1) Legea penală prevede faptele care

constituie infracţiuni.(2) Nici o persoană nu poate fi sancţio nată

penal pentru o faptă care nu era prevă zută de legea penală la data când a fost săvârşită.

Page 18: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

18

8 Constantin Mitrache , Drept penal. Partea generală , Editura “Casa de Editură şi Presă “ Şansa” , Bucureşti 2002, pag.20.

acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional , în momentul în care au fost săvârşite”.

Consacrarea acestui principiu în Codul penal nu vine decât ca o garanţie a drepturilor şi libertăţilor prin faptul că împiedică extinderea legii penale prin analogie.

1.2.2. Principiul umanismului Conform acestui principiu întreaga reglementare penală trebuie

să pornească de la interesele şi drepturile fundamentale ale omului. Principiul umanismului sublinează faptul că în normele penale sunt prevăzute exigenţe cărora însă omul li se poate conforma, sancţiunile îndeplinesc şi funcţia de reeducare.

Umanizarea pedepselor a fost una dintre principalele preocupării ale şcolii clasice. În lucrarea “Principii di diritto criminale” Enrico Ferii spunea că Şcoala clasică s-a opus cruzimii pedepselor şi a modului de executare propunând abolirea pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale şi infamante, a propus îmblânzirea pedepselor.8

In conformitate cu prevederile codului penal conform cărora: “executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului”, acest articol nu face altceva decât să reflecte aspecte ale princi-piului umanismului.

1.2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale

Se exprimă regula conform căreia toţi indivizii societăţii sunt egali în faţa legii, art. 16 din Constituţie prevede faptul că ”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” În codul penal acest principiu nu cunoaşte o consacrare expresă, dar se deduce din faptul că legea penală nu promovează imunităţii sau privilegii care să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Această egalitate a indivizilor în faţa legii penale funcţionează pentru fiecare cetăţean, fie în calitatea sa de beneficiar al ocrotirii penale cât şi în calitatea de destinatar al exigenţelor impuse de legea penală.

1.2.4. Principiul prevenirii săvârşirii faptelorprevăzute de legea penală

Întreaga reglementare juridico – penală trebuie să asigure preveni-rea săvârşirii faptelor periculoase, funcţie ce se realizează prin conformare cât şi

Page 19: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

19

prin constrângere. Conform art 1 din Codul penal actual este prevăzut faptul că, scopul fundamental al legii penale este acela de a apăra, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, per-soana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Realizarea scopului legii penale ia naştere prin prevenirea faptelor prevăzute de legea penală, ca rezultat al cunoaşterii şi respectării legii.

Aplicarea şi executarea pedepselor trebuie să fie privit ca un mijloc prin in-termediul căruia se urmăreşte de fapt prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale atât pentru cei care se “bucură” de aplicarea pedepselor, cât şi de alte persoane.

Profesorul Costică Bulai vorbind despre doctrina sau şcoala pozitivistă afirma faptul că aceasta “cuprinde un ansamblu de idei şi concepţii cu privire la natura şi cauzele fenomenului infracţional, precum şi cu privire la căile şi mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen”. Deci iată că şi scopul doctrinei pozitiviste a fost acela de prevenire a săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

1.2.5. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

Articolul 17, al.2 din Codul penal actual, respectiv articolul 15 alin 2 din viitoarea reglementare, prevăd că :

”Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”, fapt ce presupune existenţa unei fapte care este constată de organele abilitate de lege în forma cerută de lege, şi totodată acest principiu vine ca o garanţie a libertăţii persoanei, deoarece fără săvârşirea unei fapte prevăzute de lege ca şi infracţiune nu se poate să existe răspundere penală.

1.2.6. Principiul personalităţii răspunderii penale

Se consacră regula conform căreia atât obligaţia de a avea o anumită conduită ce decurge dintr-o normă penală cât şi răspunderea care decurge din

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art. 4. - Legea penală

se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară.

Art. 9 Personalitatea legii penale(1) Legea penală română se aplică

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română,

Page 20: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

20

dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat.

(3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

nesocotirea obligaţiei au caracter personal, adică va răspunde cel ce a nesocotit normală penală. Acest principiu pune în evidenţă faptul că pedeapsa va fi aplicată numai celui ce a săvârşit o infracţiune.

In viitoarea reglementare se încearcă o lămurire a acestui principiu, printr-o completare a articolul din actualul Cod penal

1.2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

Acest principiu presupune faptul că pedepsele vor fi stabilite şi aplicate în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de periculozitatea infractorului, respectiv în funcţie de starea concretă de pericol, astfel ca sancţiunea aplicată să îşi atingă scopul. Principiul individualizări pedepselor îşi găseşte reglementarea în art.72 din Actualul cod penal Viitoarul cod penal

Art. 72. - La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seamă de dispoziţiile părţii gen-erale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol so-cial al faptei săvâr şite, de persoa-na infractorului şi de împrejurările care ate nuează sau agravează răs pun derea penală.

Când pentru infracţi unea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seamă de dispoziţiile alinea tului precedent atât pentru ale gerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pen-tru pro por ţionalizarea acesteia.

Art. 74 Criteriile generale de indi-vidualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumu-lui pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările şi modul de comi-tere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită;

c) întinderea pagubei materiale produse;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

e) natura şi frecvenţa infracţiunilor

Page 21: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

21

9 Constantin Mitrache. – Drept penal. Partea generală. Bucureşt 2002, pag. 21. 10 Idem 8. 11 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea Generală, Editura ALL, Bucureţti, 1997.

actuala reglementare, respectiv art 74 din viitoarea reglementare, cu denumirea generică de “ Criterii generale de individualizare”).

În lucrarea “Principii di dritto criminale” Enrico Ferii aprecia că Şcoala clasică a stabilit raţiunea şi limitele dreptului de a pedepsi (pedeapsa fiind o justă sancţiune aplicată pentru infracţiunea săvârşită, ce trebuie să fie gradată în raport cu gravitatea infracţiunii).9

Doctrina pozitivistă consideră că reacţia antiinfarcţională trebuie să corespundă periculozităţii infractorului şi să se realizeze prin măsuri adecvate acestei periculozităţii – de eliminare din societate în cazul criminalilor înnăscuţi.10

1.3. IZVOARELE DREPTULUI PENAL

În mod obişnuit termenul de “Izvor de drept” este folosit în accepţiunea de „izvor formal” sau „sursa juridică” a dreptului care constă în „însuşi actul legislativ în care îşi găseşte exprimarea voinţa puterii publice şi care cuprinde normele de drept, în speţă normele de drept penal cu elementele componente ale acestora.11

În consecintă, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele ministerelor, actele emise de organele administraţiei publice locale nu pot constitui izvoare de drept penal.

Astfel, raportându-ne la alte ramuri de drept, putem concluziona că izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr, dar sunt precis determinate.

Normele juridice penale generale, dar şi o mare parte din cele speciale sunt cuprinse în Codul penal, rezultând astfel o altă caracteristică a acestor norme, şi anume un ridicat grad de stabilitate. Bineînţeles că importante reglementări penale le întâlnim în unele legi complinitoare, unele legi speciale nepenale ce reglementează relaţii sociale din anumite domenii.

La stabilirea şi aplica-rea pedepselor pentru per-soana juridică se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea spe-cială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

care constituie antecedente pe-nale ale infractorului;

f ) condui ta după săvârş i rea infracţiunii şi în cursul procesu-lui penal;

g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin.(1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.

Page 22: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

22

1.3.1. Principalele izvoare ale dreptului penal

1. Mai întâi trebuie menţionată ca izvor al dreptului penal Constituţia României, care prin normele sale consacră valorile sociale fundamentale ale statului român, fiind izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru. Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 08 decembire 1991, rolul său fiind de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în urma Revoluţiei din decembrie 1989. In cursul anului 2003, Constituţia României din 1991 a fost revizuită prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003.

În Constituţia României sunt prevăzute norme cu caracter principial ce interesează dreptul penal, dintre care enumerăm art. 15, al.2 – care consacră excepţia de la principiul neretroactivitătii legii, respectiv aplicarea legii penale mai blânde; art.19 – care reglementează de principiu extrădarea şi expulzarea, art.23 – care stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – referitor la inviolabilitatea domiciliului, art. 53 – care prevede posibilitatea restrângerii unor drepturi sau al unor libertăţi)

Un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă şi dispoziţiile Capitolelor II şi III ale Titlului II din Constituţia României, ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle fundamentale, întrucât scopul normelor dreptului penal este de a asigura cadrul necesar pentru ca toate aceste drepturi, libertăţi şi îndatoriri să fie respectate.

2. Codul penal al României este principalul izvor al dreptului penal, întrucât aşa cum am precizat mai sus, cuprinde practic toate normele penale generale, precum şi cea mai mare parte din normele penale speciale. Codul penal a fost adoptat la 21 iunie 1968 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, dar acest cod a suferit modificări succesive prin Decretul 154/1970, prin Legea 6/1973, prin Decretul 365/1976, prin Decretul 218/1977 ce a fost abrogat ulterior prin Legea 104/1 octombrie 1992, Decretul 99/1983.

Codul penal al României a suferit modificări şi după Revoluţia din 1989 prin mai multe acte normative, fiind republicat în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, după modificările aduse prin Legea 140 / 1996 publicată în M. Of. nr. 289 din 14.11.1996.

După republicare, Codul penal a fost din nou modificat printr-o serie de acte normative, dintre care: Legea nr. 143/2000, Legea nr. 197/2000; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2001, aprobată cu modificări prin Le-gea nr. 20/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 61/2002; Legea nr. 456/2001; Legea nr. 20/2002; Legea nr. 61/2002; Legea nr. 169/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2002, aprobată prin Legea nr. 574/2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 143/2002, aprobată prin Legea nr. 45/2003,

Page 23: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

23

12 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea Generală – Editura “ Casa de Editură şi Presă “Şansa”” Bucureşti 2002, pag. 39.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2004, aprobată cu modificări prin Le-gea nr. 85/2005; Legea nr. 160/2005; Legea nr 247/2005; Legea nr. 278/2006; Decizia Curtii Constitutionale nr. 62/2007 publicata in MOF nr. 104 din 12.02.2007; Legea nr. 337/2007 publicata in Monitorul Oficial nr. 841 din 08.12.2007; Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008.

3. Tot ca izvoare ale dreptului penal ne vom opri şi asupra Tratatelor şi Convenţiilor internaţionale, acestea devenind izvoare ale dreptului penal în măsura în care ele sunt ratificate.

În literatura de specialitate se face deosebire între: Tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să încrimineze

şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune ale societăţii omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiune de drept internaţional

Tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţonală în materie penală.12

Prima categorie de Tratate şi convenţii apare ca izvor indirect de drept penal, prin acestea este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte.

Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională conţin norme privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor şi sunt so-cotite izvoare directe de drept penal.

4. Legile penale complementare au o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, întrucât privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii de drept penal, fiind menite să completeze reglementările penale cu norme de drept penal. Aceste legi complimentare cuprind numai norme de drept penal, specific fiind faptul că nu conţin incriminări. In acest sens menţionăm Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 627 din 20.07.2006, Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în M. Of. Nr. 326 din 18 iunie 2001, precum şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea.

1.3.2. Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

În această categorie a legilor speciale intră acele legi care conţin încriminări separate faţă de codul penal. Aceste legi speciale capătă un caracter penal numai în măsura în care în conţinutul lor sunt prevăzute fapte sancţionate penal.

Cu titlu de exemplu amintim: 1. Legea 82/1991 privind regimul contabilităţii, astfel cum a fost

Page 24: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

24

13 Ion Oancea - Drept penal . Partea generală. – Editura didactică şi pedagogică Bucureşti 1971 – pag.53.

modificată şi completată. Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454 din 18/06/2008

2. Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în M.Of. NR. 603 din 9 decembrie 1999 ( art. 24). Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 22 februarie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică.

3. Legea nr.78/ 5 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ( art. 17 – 20), publicată în M.Of. nr. 219 / 18.05.2000

4. Legea nr.143/26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri ( art. 2 – 19 ), publicată în M.Of. 362 /03.08.2000.

5. Codul Silvic, cuprinde norme privind infracţiunile silvice

1.4. RAPORTUL JURIDIC PENAL

1.4.1. Noţiune

Raportul juridic penal este raportul arătat prin lege dintre stat (prin organele judiciare) şi persoana care a săvârşit o infracţiune (infractorul), raport în care statul are dreptul de a aplica o pedeapsă, de a pedepsi (de a trage la răspundere penală), iar infractorul are datoria de a suporta acea pedeapsă (de a răspunde penaliceşte) .13

Raportul juridic penal ia naştere prin săvârşirea infracţiunii fiind un raport reglementat de norma juridică penală.

1.4.2. Elementele raportului juridic penal

Elementele oricărui raport juridic sunt:- subiectele- conţinutul- obiectul

A. Subiectele raportului juridic penalCa şi subiecte ale raportului juridic penal este pe de o parte statul ca su-

biect dominant, reprezentat prin organele judiciare, iar pe de altă parte subiect al raportului juridic penal este persoana fizică, ca destinatar al obligaţiei.

Trebuie subliniat faptul că în raportul juridic de conformare persoana fizică, destinatar al oblgaţiei, este nenominalizată, iar în cadrul raportului juridic de conflict persoana fizică este determinată şi anume este persoana care a săvârşit fapta interzisă, cu alte cuvinte infractorul.

Page 25: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

25

14 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală. - Casa de Editură şi presă “Şansa”. Bucureşti 2002, pag. 42 15 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura All , Bucureşti 1997, pag.62

În raporturile de conformare statul impune tuturor destinatarilor legii penale norme obligatorii, iar în raportul juridic de conflict statul impune celuilalt subiect şi anume persoana fizică să suporte consecinţele faptei sale , adică pedeapsa.

B. Conţinutul raportului juridic penalConţinutul raportului juridic penal se referă la drepturile şi obligaţiile ce

revin subiecţilor ai raportului juridic penal.Raportul acesta este un raport dinamic, în sensul că subiecţii raportului

juridic desfăşoară anumite acţiuni sau inacţiuniÎn cadrul raportului juridic de conformare conţinutul îl reprezintă obligaţia

destinatarilor legii penale de a se conforma cerinţelor impuse de lege, dar tot odată este format şi din dreptul statului de a pretinde o anume conduită titularilor obligaţiei de conformare. În cadrul raportului penal de conflict impunerea unei sancţiuni pentru fapta săvârşită reprezintă dreptul statului şi totodată acest drept al statului constă şi în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.

C. Obiectul raportului juridic penalObiectul raportului juridic penal îl constituie acţiunile pe care titularii drep-

turilor le efectuează sau le poate pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi au obligaţia de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine de a le săvârşi.14

Statul prin instanţa judiciară are dreptul de a trage la răspundere penală, iar infractorul are obligaţia de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific raportului juridic penal se realizează norma de drept penal.

În cazul raportului juridic de conflict obiectul îl constituie pedeapsa, privită ca o sancţiune tipică de drept penal, dar şi alte sancţiuni de drept penal.

În ceea ce priveşte raportul juridic de conformare obiectul specific îl reprezintă însăşi conformarea, adică adoptarea unei conduite corespunzătoare exigenţei normei penale fapt ce duce la realizarea normei de drept penal ce reprezintă şi temeiul raportului juridic penal de conformare.

1.4.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal Raportul juridic penal se naşte o dată cu intrarea în vigoare a normei penale

incriminatoare, normă ce prevede drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.

Raportul juridic de conformare nu depinde de voinţa destinatarilor, este deci o creaţie a legii penale.15 .

Raportul juridic de conformare se desfăşoară prin respecatrea obligaţiei de abţinere de la acţiunea interzisă, obligaţie ce incumbă destinatarului normei.

Durata unui raport juridic nu este prestabilită ci acesta depinde de perioada

Page 26: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

26

16 Costică Bulai – Manual de dcrept penal.Partea genearală.Editura All, Bucureşti 1997, pag63

de timp pentru care normele incriminatoarer sunt în vigoare, în acest sens orice modifiacre a normei incriminatoare, respectiv extinderea sau restrângerea obligaţiei de conformare, dtermină o modificare în acelaşi sens şi a raportului juridic .

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că, raportul juridic de conformare nu încetează prin simpla nerespectare a obligaţiei de către subiectul pasiv, adică acesta nu încetează o dată cu săvărşirea faptei interzise, a infracţiunii.16

Raportul juridic de conformare se naşte din lege, adică o dată cu intrarea acesteia în vigoare, în timp ce raportul juridic de conflict se naşte prin săvărşirea faptei interzise.

Ceea ce deosebeşte cu precădere aceste două raporturi juridice este faptul că în cazul raportului juridic de conformare dobândirea calităţii de subiect al acestui raport nu depinde în niciun fel de voinţa destinatarului legii penale, în timp ce în cazul raportului juridic de conformare dobăndirea acestei calităţii depinde într-un anumit fel de acesta, lucru care este foarte bine evidenţiat în cartea profesorului Costică Bulai, unde vorbeşte despre particularităţi privind naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict, şi anume:” Când fapta a fost comisă cu intenţie, este evident faptul că depinde de el ca aceasta să nu fie săvărşită, iar dacă fapta este săvărşită din culpă, depinde iaraşi de el ca, acţionând cu mai mulă prudenţă s-au diligenţă, să evite actul culpabil. În toate cazurile, săvârşirea faptei interzise de legea penală este singurul fapt juridic care paote da naştere raportului de drept penal de conflict sau de contradicţie.”

Existenţa raportului juridic de conflict se face de către organul judiciar competent, în forma cerută de lege, aceasta fiind hotărârea judecătoraescă de condamnare rămasă definitivă.

Odată pronunţată hotărârea judecătorească de condamnare, hotărâre rămasă definitivă, se derulează conţinutul raportului substanţial de conflict, care durează până la executarea pedepsei aplicate de către instanţa de judecată, în acest caz putându-ne referi atât la pedeapsa principală cât şi la eventualele pedepse complementare, dar cu toate acestea stingerea în acest mod a raportu-lui juridic de conflict poate suporta anumite modificări atunci când întâlnim cauze care înlătură executarea pedepsei cum este spre exemplu cazul când intervine graţierea sau amnistia după condamnare.

Page 27: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

27

CAPITOLUL II LEGEA PENALĂ

2.1. CONŢINUTUL NORMATIV AL LEGII PENALE

2.1.1. Noţiunea de lege penală şi categorii de legi penale

În doctrina penală această noţiune este privită ca fiind, în sens larg, regulă sau normă de drept penal aşa cum legiuitorul prevede prin dispoziţiile art. 141 Cod penal, iar în sens restrâns această noţiune defineşte actul normativ emis de parlament şi care conţine norme de drept penal.

Pentru a înţelege cu exactitate această noţiune este necesară o clasificare a legilor penale, această clasificare făcându-se după rolul pe care îl au în regle-mentarea relaţiilor de apărare socială.

Astfel în literatura de specialitate se vorbeşte despre legi penale generale şi legi penale speciale.

Legile penale generale apar definite ca fiind dispoziţii de drept penal cu caracter de principiu, acestea fiind normele din partea generală a codului penal. Privită în alt sens legea penală generală defineşte de fapt codul penal în ansamblu ca lege ordinară pentru a fi deosebită de legea specială.

De asemenea şi în ceea ce priveşte legile penale speciale vom întâlni în literatura de specialitate o clasificare a acestora în sensul că legea penală specială are în vedere în primul rând partea specială a codului penal, iar pe de altă parte are în vedere coduri penale speciale (Codul justiţiei militare) sau legi penale speciale ce cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul obişnuit.

Această clasificare a legilor penale are o importanţă deosebită deoarece atunci când vin în concurs atât legea penală generală cât şi legea penală specială, adică când sunt incidente pentru soluţionarea unui raport juridic de conflict, regula ce se va aplica în această situaţie este: legea penală specială derogă de la legea penală generală şi se completează cu aceasta.

Important de subliniat este faptul că legea penală generală cuprinde norme cu caracter de principii în timp ce legea penală specială cuprinde norme de in-criminare.

O deosebită importanţă în ceea ce priveşte clasificarea legilor penale o are legea penală cu durată nedeterminată şi legea penală temporară, aceeaşi importanţă având-o şi legile penale ordinare şi legile penale excepţionale.

Marea majoritate a legilor penale, cele obişnuite, sunt cu durată nedeterminată (permanente), iar în ceea ce priveşte legile penale temporare sau predeterminate aşa cum mai sunt denumite în literatura de specialitate sunt acele legi care în conţinutul lor cuprind o dispoziţie ce limitează aplicarea lor în timp până la o dată calendaristică sau până ce încetează starea care a determinat adoptarea

Page 28: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

28

17 A. T. Moldovan – Drept penal - Partea Generală , Editura Era , Bucureşti, 2006 18 Constantin Mitrache - Drept penal. Partea generală, Bucureşti 2001, pag.48 19 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea genrală, Bucureşti 2001, pag.51

unei astfel de legi.Legea penală temporară se va aplica şi după ieşirea ei din vigoare pentru

faptele ce au fost săvârşite sub imperiul acestei legi, deci legea penală temporară în acest sens va ultraactiva.

„Aşa cum de altfel o spune chiar denumirea lor proprie, legile penale ordinare sau obişnuite nu sunt altceva decât legi penale ce sunt adoptate în situaţiile unei normale evoluţii a societăţii, în timp ce legile penale excepţionale sunt adoptate în situaţii excepţionale aşa cum este de pildă starea de război, edictarea lor fiind determinată de apărarea în mod corespunzător a valorilor sociale ce au fost astfel lezate.”17

2.1.2. Normele de drept penal şi categorii de norme penale Pornind de la această clasificare vom putea face distincţia şi între norma

de drept penală generală şi norma de drept penală specială. Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific,

determinat de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare socială.18

A. După conţinutul şi sfera de incidenţă deosebim:1. Norme penale generale sunt cele care cuprind condiţiile în care

se nasc, modifică şi se sting raporturile juridice penale.2. Norme penale speciale sunt cele care expun condiţiile în care o

faptă constituie o infracţiune şi pedeapsa ce se aplică. B. După criteriul cuprinderii dispoziţiei şi sancţiunii în cadrul aceleaşi

norme deosebim:1. Norme penale unitare ce cuprind în conţinutul lor atât dispoziţia cât

şi sancţiunea.2. Norme penale divizate, norme ce sunt incomplete în ceea ce priveşte

conţinutul lor, acestea clasificându – se la rândul lor în: Norme de incriminare cadru sau norme în alb care conţin o dispoziţie

de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, prevederea faptei interzise făcându-se ulterior prin alte acte normative.

Norme penale de trimitere şi de referireNormele de trimitere sunt cele care sunt incomplete în ceea ce priveşte

dispoziţia ori sancţiunea, care se vor completa de la alte norme la care fac trimitere. Astfel această normă împrumută dispoziţia ori sancţiunea ce îi lipseşte devenind astfel independentă faţă de norma la care s-a trimis.19

Normele de referire după ce se completează cu dispoziţia sau sancţiunea din norma complinitoare nu devin independente, ci se subordonează faţă de normele complinitoare

Page 29: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

29

2.1.3. Interpretarea legii penale

Interpretarea, în sensul legii penale, are ca şi scop aflarea voinţei le-giuitorului, voinţă exprimată în dispoziţiile legii pentru a putea stabili dacă acestea sunt aplicabile cazului concret.

Această operaţiune logico – raţională este necesară deoarece normele se referă la fapte tipice ce trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt şi foarte variate.

În literatura de specialitate se face distincţie între interpretare oficială şi cea neoficială.

1. Interpretarea oficială este interpretarea făcută de un organ oficial şi poate fi :

- autentică (legală) făcută de legiuitor- cauzală ( de caz) făcută de organul judiciar

2. Interpretarea neoficială care în literatura de specialitate apare şi sub denumirea de interpretare doctrinară este cea făcută de oamenii de ştiinţă care se materializează în tratate etc.

Deosebirea esenţială între cele două feluri de interpretare constă în aceea că interpretarea oficială este obligatorie în timp ce interpretarea neoficială nu are forţă obligatorie.

2.1.3.1. Metode de interpretare a legii penale

Metode de interpretare a legii penale sunt :1) Interpretarea literală sau gramaticală constă în aflarea înţelesului

normei penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală. Cu alte cuvinte această interpretare are în vedere analiza textului sub toate aspectele, re-spectiv: etimologic (înţelesul cuvintelor), sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie, funcţiile propoziţiilor în frază), stilistic (modul de exprimare).

2) Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului

normei, a legii penale cu ajutorul elementelor logice, astfel că pentru a putea înţelege legea sau dispoziţiile de drept penal se va căuta înţelesul noţiunilor fo-losite, a judecăţilor, raţionamentelor construite de legiuitor. Plecând de la aceste considerente interpretarea logică se face după anumite raţionamente şi anume:

- raţionamentul a fortiori - raţionamentul per a contrario- raţionamentul reductio ad absurdum- raţionamentul a pari

Raţionamentul a fortiori este raţionamentul cu ajutorul căruia se demonstrează faptul că, dacă legea permite mai mult, implicit permite mai puţin,

Page 30: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

30

20 Ion Oancea – Drept penal. Partea Generală. Editura Dedactică şi Pedagogică Bucureşti 1971, pag,89 21 Ion Oancea Drept penal. Partea generală. Editura didactică şi pedagocică . Bucureşti 1971, pag. 91

acest lucru presupune faptul că noţiunea de mai mult încorporează şi noţiunea de mai puţin. Un exemplu în acest sens găsim în cartea profesorului Ion Oancea “Drept penal. Partea Generală” : legea dă dreptul Marii Adunări Generale să edicteze legi; dacă Marea Adunare Naţională are acest drept, după raţionamentul a fortiori, ea are dreptul să facă şi mai puţin, adică să interpreteze legi.20

Raţionamentul per a contrario demonstrează faptul că acolo unde există o altă raţiune trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. Acest raţionament îl găsim exprimat în adagiul “qui dicit de uno, de altero negat”, exprimând ideea că cine susţine o teză, neagă teza contrarie. Argumentarea “a fortiori” urmăreşte să facă plauzibilă ideea că legea trebuie să fie explicată cu atât mai mult în cazurile în care situaţia este şi mai evidentă decât aceea vizată în mod expres de textul legii.

Raţionamentul reductio ad absurdum este acela prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât ceea pentru care se pledează ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile.

Raţionamentul a pari este cel care are în vedere faptul că pentru situaţii identice trebuie să existe soluţii juridice identice. Acest raţionament se poate ex-prima şi prin adagiul “ubi eadem ratio, ubi idem jus “.

3) Interpretarea istorică - potrivit acestei interpretări se ia în considerare istoria sau istoricul legii ce urmează a fi interpretate. Sunt astfel interpretate actele preliminare, proiectele, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare.

4) Interpretarea sistematică constă în faptul că norma va fi interpretată în corelaţie cu alte dispoziţii sau cu alte legi.

5) nterpretarea legii prin analogie unde înţelesul unei norme penale se va face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz asemănător şi care este mai clar.

În doctrina dreptului penal se apreciază că interpretarea prin analogie nu trebuie confundată cu extinderea legii prin anlogie care presupune aplicarea legii penale la fapte care nu sunt prevăzute în normele sale, dar asemănătoare cu cele prevăzute de lege .21

2.1.3.2. Felurile interpretării după rezultat

Atunci când legea penală se interpretează de către un organ sau altul prin intermediul diferitelor metode se va ajunge la o anumită concluzie cu privire la înţelesul legii penale sau numai cu privire la anumite dispoziţii motiv pentru care se face distincţia între interpretarea declarativă, interpretarea restrictivă şi interpre-tarea extensivă.

Page 31: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

31

22 Ibidem 23 Alex. Boroi , Ghe. Nistoreanu. Drept Penal – Partea Generală , Ed. All. Beck, Bucureşti 2004, pag. 32 24 Ibidem, pag.92 25 C Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck 1997 , pag 88

Interpretarea conformă cu legea (declarativă)Această interpretare se bazează pe adagiu “Lex dixit quam voluit” ceea

ce presupune faptul că prin această interpretare constată faptul că textul exprimă exact intenţia şi voinţa legiuitorului. Interpretul ajunge la concluzia că textul redă şi spune atât cât a voit legiuitorul, că textul nu cuprinde nici mai mult nici mai puţin decât a voit legiuitorul.22

Concluziile oricărei interpretări declarative sunt că legea este valabilă, asig-urând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva infracţionalităţii.23

Interpretarea restrictivă Această interpretare îşi are originea în adagiul latinesc “ lex dixit plus quam

voluit”, lucru ce evidenţiază faptul că se ajunge la constatarea că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul, iar interpretul constatând acest lucru restrânge înţelesul legii făcând astfel o interpretare restrictivă în conformitate cu voinţa legiuitorului. Această interpretare vizează situaţia când legea nu se poate aplica anumitor situaţii, fapt care iniţial păreau a cădea sub incidenţa legii.

Interpretarea extensivăÎn cazul acestei interpretări se porneşte de la “lex dixit minus quam voluit”

lucru ce constată că textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul caz în care interpretul extinde aplicarea legii făcând astfel o interpretare extensivă conformă voinţei legiuitorului. Un exemplu al acestei interpretări găsim în cartea profesoru-lui Ion Oancea24 unde se spune că suspendarea executării pedepsei se aplică numai la cazurile arătate de lege (infractor primar); dacă însă cel care a săvârşit infracţiunea a mai fost condamnat înainte, dar pentru o contravenţie şi nu pentru o infracţiune, prin interpretare, el este totuşi un infractor primar. Fiind un infractor primar, legea i se poate aplica. Trebuie subliniat faptul că în materie penală inter-pretarea extensivă este rar folosită, fiind folosită în favoarea inculpatului.

Limitele interpretăriiEste general admis că interpretarea legii penale trebuie să urmărească

cunoaşterea voinţei reale a legiuitorului, exprimată în norma de drept interpretată, iar nu crearea unei alte norme de drept sau denaturarea sensului acesteia. Este unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt stric-tissimae interpretationis ) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpetare, preferându-se se sensul restrictiv.25

Interpretarea legii penale se efectuează nu pentru a crea noi norme de drept, ci ea trebuie să fie animată de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării înţelesului real al normei de drept, înlăturării unor lacune ale legii cu ajutorul altor

Page 32: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

32

Actualul cod penal Viitoarul cod penal Art. 3. - Teritorialitatea

legii penale Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

Art. 8 Teritorialitatea legii penale (1) Legea penală română se

aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

norme în materie, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea principiilor fundamentale ale dreptului penal.26

2.2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Ceea ce conferă legii penale o eficienţă activă este faptul că exigenţele legii penale sunt respectate de marea majoritate a destinatarilor ei în comparaţie cu eficienţa reactivă care se datorează săvârşirii faptelor interzise (infracţiuni).

2.2.1. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu vin să dea un răspuns problemelor legate de aplicarea legii penale atunci când fapta este săvârşită în întregime pe teritoriul ţării iar făptuitorul se află în ţară, sau în situaţia în care fapta s-a săvârşit în parte pe teritoriul ţării, ori numai rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării, când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliu în România, când fapta este săvârşită în străinătate de un cetăţean străin sau apatrid care nu are domiciliu în România însă fapta a fost săvârşită împotriva statu-lui Român ori cetăţenilor români, când fapta este săvârşită de un cetăţean străin în afara teritoriului României, dar după săvârşirea faptei s-a refugiat pe teritoriul României. Aceste principii de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul se regăsesc consacrate în cuprinsul actualului Cod penal la articolele 3-9, respectiv articolele 8-14 din viitoarea reglementare.

1. Principiul teritorialităţiiPotrivit acestui principiu legea penală se aplică în exclusivitate şi necondiţionat

pe întreg teritoriul ţării pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României fără a face distincţie între calităţile diferite pe care le pot avea făptuitorii (cetăţean român,

cetăţean străin, apatrid cu domiciliu în ţară sau în străinătate). Calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii, aplicarea sancţiunilor, executarea acestora, toate acestea au loc pe baza legii penale române, fără ca făptuitorul să poată pretinde aplicarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării sale. 26 Alex. Boroi , Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 2004 ,pag 32

Page 33: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

33

27 O clarificare importantă o aduce Legea 36 din 16 ianuarie 2002 pentru modificarea şi completa-rea Legii 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigu – Publicată în M.O nr. 77/31.01.2002 28 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997. pag. 94

Actualul Cod penal la art. 142 defineşte noţiunea de teritoriu : prin termenul “teritoriu” din expresiile “teritoriul României” şi “teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. In viitoarea reglementare întâlnim noţiunea de teritoriu la art 8 alin (2) Prin „teritoriul României” se înţelege întinderea de pământ şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cu-prinse între frontierele de stat.

Noţiunea de teritoriu cuprinde:- suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico - geografice ale statu-

lui, această suprafaţă este stabilită prin convenţii cu statele vecine.- apele interioare , adică apele cuprinse între frontiere27

- Marea teritorială a României, care cuprinde fâşia de mare adiacentă, după caz apelor maritime pe o lăţime de 12 mile marine (22224 m) măsurată de la liniile de bază

- Subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite de adâncime

- Spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului

Infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţăriiArt. 143 Cod penal actual: prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se

înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori aeronavă română aflată în afara graniţelor ţării, situaţie în care fapta se consideră săvârşită pe teritoriul ţării române. In conformitate cu reglementarile art 8 din vii-toarea reglementare alin (3) Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul României” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.

O explicaţie a acestei situaţii o găsim în Manualul de drept penal al profe-sorului Costică Bulai unde găsim următoarele: „Leguitorul codului de la 1968, ca de altfel şi cel al Codului penal de la 1936, a adoptat, în această privinţă, criteriul zis al UBICUITĂŢII sau al DESFĂŞURĂRII INTEGRALE, potrivit căruia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni (termenul de ubicuitate derivă de la adverbul latin ubique = pretutindeni) unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii”28

Această teorie a ubicuităţii este unanim admisă, literatura şi jurisprudenţa română fiind menită să servească la soluţionarea diferitelor probleme controversate ce apar cu privire la stabilirea locului săvârşirii infracţiunii.

Astfel prin aceste dispoziţii se consacră principiul ubicuităţii conform căruia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni. Infracţiunea săvârşită la bordul unei nave sau aeronave române indiferent unde se află aceasta la data săvârşirii infracţiunii cade sub incidenţa legii penale române.

Page 34: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

34

Actualul cod penal Viitorul cod penalArt. 8 - Imunitatea de juris-

dictieLegea penală nu se aplică

infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile interna-ţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei

Art. 13 Imunitatea de jurisdicţieLegea penală nu se apl ică

in f rac ţ iun i lor săvârş i te de căt re reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statu-lui român.

Art. 143 alin. 2 consideră infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii; Această reglementare o întâlnim şi în viitoa-rea reglementare la art 8 alin (4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate, ori s-a produs rezultatul infracţiunii.

Excepţii de la principiul teritorialităţiiAplicarea legii penale în conformitate cu principiul teritorialităţii cunoaşte

anumite restrângeri şi priveşte infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de imunitate de jurisdicţie, dar şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teriroriul ţării.

Convenţia de la Viena din 1961 ratificată şi de România îşi găseşte oglindire tocmai prin faptul că legea penală română consacră această imunitate de jurisdicţie. Imunitatea de jurisdicţie este o excepţie de ordin procedural având ca şi consecinţă

neaplicarea legii penale teritoriale, însă nu trebuie înţeles faptul că cei care se bucură de acest privilegiu nu vor răspunde penal în faţa organelor statelor ai căror cetăţeni sunt.

Statul în care reprezentantul altui stat se bucură de imunitatea de jurisdicţie nu rămâne imun în faţa faptelor penale săvârşite de persoanele ce se bucură de privilegiu ci au la îndemână mijloace de drept internaţional pentru a aduce la cunoştinţa statului acreditat activitatea infracţională a reprezentantului său, declarându-l „persona non grata” şi obligându-l să părăsească teritoriul ţării.

Conform art. 8, respectiv 13 din Codul penal de acest privilegiu se bucură şi militarii unei armate străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării, acestora aplicându-li-se legea statului căruia aparţin, regimul lor juridic fiind re-glementat prin Convenţii.

Infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine aflate pe teritoriul ţării noastre

În ceea ce priveşte aceste infracţiuni avem în vedere după cum navele sau aeronavele sunt militare sau folosite în scopuri comerciale, sau folosite în scopuri guvernamentale.

1) Navele sau aeronavele militare sau guvernamentale, acestea se află pe

Page 35: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

35

teritoriul ţării doar cu aprobarea specială a guvernului român şi reprezintă statul căruia îi aparţin infracţiunile săvârşite la bordul lor şi nu vor cădea sub jurisdicţia statului român. Soluţionarea acestor conflicte se face pe calea dreptului internaţional şi nu a dreptului penal.

2) În cazul navelor şi aeronavelor folosite în scop comercial, faptele săvârşite la bordul acestora, fapte prevăzute de lege, cad sub incidenţa statului român. Legea penală română se va aplica şi în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării române de către o persoană îmbarcată la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale.

2. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teri-toriului ţării

1.Principiul personalităţii legii penaleIn cadrul pricipiului personalităţii este introdusă, ca şi o cerinţă nouă, cerinţa

dublei incriminări. Aceasta este limitată la cazul infracţiunilor de gravitate mică şi medie. Condiţiile necesare pentru aplicarea acestui principiu sunt :

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art. 4. - Personalitatea legii

penaleLegea penală se aplică infrac-

tiunilor savârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.

Art. 9 Personalitatea legii penale(1) Legea penală română se aplică

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pe-deapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui stat.

(3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesi-zat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Page 36: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

36

29 Vezi R. Stănoiu „ Explicaţii teoretice ale Codului penal” pag 61; I Oancea Drept Penal – Partea generală Ed Didactică şi Pedagogică , Bucureşti 1971 pag 107 30 C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 ,pag 101

• Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate• Fapta să fie considerată infracţiune de legea penală română • Infractorul trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie

dar cu domiciliul în România.Actualul Cod Penal, spre deosebire de cel din 1937 nu prevede condiţia

prezenţei în ţară a infractorului , el putând fi judecat şi în lipsă.29

Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa română să se deducă pedeapsa sau partea din pedeapsă aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive care au fost dispuse în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune.30

Principiul personalităţii este cel care stabileşte competenţa exclusivă a legii penale, aceasta aplicându-se chiar dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

2. Principiul realităţii (sau principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive)

Conform noului cod orice infracţiune comisă împotriva statului român, a unui cetăţean român sau a unei persoane juridice române este încadrată în sfera

de incidenţă a acestui principiu, în scopul evitării situaţiilor în care este necesară intervenţia legii penale române, fapt imposibil din cauza neîncadrării infracţiunii în categoriile restrictive

Acest principiu prevede faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art. 5. - Realitatea legii penale

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătaţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în alinea-tul precedent se face numai cu autori-zarea prealabilă a procurorului general.

Art. 10 Realitatea legii penale(1) Legea penală română se

aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un străin, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Page 37: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

37

31 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşti 1997 pag. 102

săvârşite în afara teritoriului ţării, de către cetăţeni străini ori apatrizi care nu domiciliază în România, infracţiune săvârşită împotriva statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.

Principiul realităţii legii penale vine să consacre ideea necesităţii apărării împotriva unor infracţiuni săvârşite în străinătate a valorilor sociale de maximă importanţă, reprezentând de fapt dreptul fiecărui stat „de a-şi apăra pe baza pro-priei sale legi penale, siguranţa fiinţei proprii şi a cetăţenilor săi”31

3. Principiul universalităţii legii penale

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art. 6. - Universalitatea legii

penaleLegea penală se aplică şi altor

infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 alin. 1, săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetaţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:a) fapta este prevazută ca infractiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşita;b) faptuitorul se află în ţară. Pentru infracţiunile îndreptate împotriva inter-eselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui. Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a savârsit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a actiunii penale sau continuarea proce-sului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.

Art. 11 Universalitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un străin, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă; b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.

(2) Dispoziţiile alin.(1) lit.b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continu-area procesului penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea

Page 38: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

38

32 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 2002 pag 65 33 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan – Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii. Editura Rosetti Bucureşti 2003. pag. 16

In viziunea noului cod cimpetenţa universală a legii penale române poate interveni în două cazuri:

- cazul infracţiunilor pe care România s-a angajat să le reprime în temeiul unei convenţii internaţionale;

- respectiv cazul în care s-a refuzat extrădarea, în momentul în care s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului.

Trebuiesc însă îndeplinite anumite condiţii: • să existe o dublă incriminare în sensul ca fapta să fie prevăzută ca

infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită • infractorul să fie cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie să nu aibă

domiciliu în România• făptuitorul să se afle în ţară.

În ceea ce priveşte urmărirea şi judecata se cere ca acestea să fie posibile şi potrivit ţării unde s-a săvârşit infracţiunea în sensul să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori executarea pedepsei.

2.3. EXTRĂDAREA

„Extrădarea este un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teriroriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.”32

Din definiţie rezultă faptul că extrădarea se realizează întotdeauna între două state, pe de-o parte statul pe al cărui teriroriu se găseşte infractorul sau condamnatul (statul solicitat) şi statul care cere extrădarea (statul solicitant) pe de-altă parte.

Calitatea de stat solicitant o poate avea statul pe teriroriul căruia a fost săvârşită infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui cetăţeni au fost victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este in-fractorul.

În ansamblu extrădarea poate fi privită ca un act de asistenţă judiciară prin care statele cooperează în vederea combaterii criminalităţii.

Instituţia extrădării este consacrată prin intermediul Constituţiei de la 1991 în art. 19, iar prin legea de revizuire a Constituţiei publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003 introduce la acest articol alin. 11 33 , unde vom întâlni extrădarea pasivă adică acea extrădare pe care România urmează să o realizeze în calitate de stat solicitat şi cea activă atunci când se acordă extrădarea.

Extrădarea îşi găseşte reglementarea şi în Codul penal în art. 9 respectiv

Page 39: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

39

34 Art 22 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală , publicată în M.Of. nr. 594/1.07.2004 35 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 65

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 9. ExtrădareaExtrădarea se acordă sau poate

fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora în temeiul legii.

Art. 14 Extrădarea(1) Extrădarea poate fi acordată

sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care România este parte, ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii.

(2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele mem-bre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condiţiile legii.

(3) Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii.

art. 14 din Viitorul Cod penal: Condiţiile de acordare (solicitare) a extrădăriRomânia acceptă să predea, la solicitarea de extrădare a unui alt stat,

persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant.34

Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la infracţiune, la infractor şi la pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţă şi de ordin procedural.35

Condiţii cu privire la infracţiune1) Infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împot-

riva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;2) Să existe dubla incriminare în sensul că fapta să fie incriminată în legile

ambelor state;3) Pedeapsa prevăzută să fie privaţiunea de libertate mai mare de 2 ani

sau o pedeapsă mai severă;4) Legea 296/ 2001 prevede faptul că nu se admite extrădarea infrac-

torului de către statul român în cazul în care potrivit legii statului solic-itant pentru infracţiunea săvârşită se prevede pedeapsa cu moartea decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa urmând a fi comutată.

Condiţii cu privire la infractor1) Infractorul să fie cetăţean străin;2) Potrivit art. 5 din Legea nr. 296/ 2001 nu pot fi extrădaţi de către Româ-

Page 40: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

40

36 A.T. Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional” , Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 144

nia cetăţenii români, persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România, persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie;

3) Să nu fie în România pronunţată pentru aceeaşi infracţiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal sau să nu existe o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Extrădarea poate fi refuzată sau amânată conform art. 5 al (2) Legea 296/ 2001 dacă se consideră că predarea persoanei străine este susceptibilă să aibe consecinţe deosebit de grave pentru aceasta în speţă din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

Condiţii privind urmărirea penală sau executarea pedepsei1) Extrădarea să nu fie solicitată pentru o infracţiune pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

2) Să nu fi intervenit potrivit oricăruia dintre statele membre la extrădare amnistia, prescripţia sau orice altă cauză care înlătură răspunderea penală.

Condiţii privind cererea de extrădareCererea de extrădare se formulează în scris de către autoritatea competentă

a statului solicitant urmând ca aceasta să fie trimisă Ministerului Justiţiei din Româ-nia. Potrivit art. 24 din Legea 296/2001 această cerere trebuie să fie însoţită de înscrisuri care să conducă la admiterea extrădării şi anume:

- originalul sau copie autentică a mandatului de arestare sau copie a hotărârii de condamnare;

- o prezentare a faptelor pentru care se cere extrădarea; - copia textelor de lege aplicabile;- date privind eventuala executare parţială a pedepsei

Principiul specialităţii extrădăriiConform acestui principiu persoana extrădată nu poate fi judecată pentru

altă infracţiune decât pentru cea care s-a acordat extrădarea şi nici nu poate fi obligată la executarea unei alte pedepse decât pentru cea a cărei executare s-a solicitat extrădarea. „Persoana este astfel sub protecţia statului care a acordat extrădarea.”36 Plecând de la acest principiu nu trebuie să se înţeleagă ideea că persoana care a fost extrădată nu poate fi judecată şi pentru alte infracţiuni săvârşite însă această judecare se poate face doar cu acordul prealabil al statului care a acordat extrădarea şi doar dacă după executarea pedepsei nu părăseşte teritoriul în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă.

Page 41: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

41

37 I. Oancea . Drept Penal – Partea Generală Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997 ,pag 118

Sistemele de acordare a extrădării În literatura de specialitate şi în sistemul legislativ în vigoare sunt cunoscute

3 sisteme de acordare a extrădării 1) sistemul politic sau guvernamental unde extrădarea este un act politic

şi se acordă pe baza datelor culese de către organele administrative sau judiciare;

2) sistemul jurisdicţional unde extrădarea este un act jurisdicţional asupra căruia vor decide instanţele judecătoreşti;

3) sistemul mixt reprezentând de fapt o combinare a celor două sisteme anterior expuse unde pentru acordarea extrădării vor participa atât organele judiciare menite să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cât şi autoritatea guvernamentală învestită să decidă asupra acordării extrădării.

Având în vedere dispoziţiile legii 296/2001 şi dispoziţiile constituţionale sistemul de acordare al extrădării este cel jurisdicţional unde doar instanţa de judecată respectiv Curtea de Apel judecă cererea de extrădare şi decide acordarea sau respingerea ei.

2.4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Aplicarea legii penale în timp în teoria dreptului penal ocupă un loc important datorită faptului că legiile penale cuprind dispoziţii incriminatoare şi sancţionatoare ce au o durată în timp limitată, fiind cunoscut faptul că există o succesiune de legi penale. Faptele penale se săvârşesc într-un anumit moment şi se judecă sub imperiul aceleaşi legi penale aflată în vigoare, alte fapte penale se săvârşesc în timp ce o lege penală este în vigoare dar se judecă sub o altă lege penală. Pentru soluţionarea corectă a tuturor problemelor ce apar legate de aplicarea legii penale în timp s-au edictat norme speciale de drept, norme ce sunt înscrise în Codul Penal secţiunea a doua intitulată „Aplicarea legii penale în timp” articolele de la 10-16, respectiv in sectiunea 1, capitolul II, „Aplicarea legii penale în timp” articolele 3-7 din Viitorul Cod penal

Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege ansam-blul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.37

Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să determine legea penală aplicabilă.

Page 42: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

42

38 C. Bulai Manual de drept penal Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 128

2.4.1. Principiul activităţii

Legea penală intră în vigoare odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial însă ea poate să fie şi ulterioară publicării ei, iar ieşirea din vigoare are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi totală când întreaga lege este scoasă din vigoare, cât şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare. Abrogarea unei legi poate să fie expresă, atunci când se prevede în legea de abrogare ce anume se scoate din vigoare, în timp ce abrogarea tacită sau implicită este aceea, care se desprinde din economia legii.

O situaţie specială apare în cazul infracţiunilor continuate, de obicei, pro-gresive unde infracţiunea începe să fie săvârşită sub incidenţa unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi, caz în care se va aplica legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii.

2.4.2. Principiul neretroactivităţii legii penale

Îşi găseşte reglementarea în art. 11 C.p- „Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni”.

Acest principiu consacră principiul fundamental al legalităţii în sensul că legea penală dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut când ne referim la incriminarea faptelor. Adagiul latin nullum crimen sine lege praevia îşi găseşte oglindirea în art. 11 din C.p. unde se consacră regula că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptă care la data săvârşirii ei nu era prevăzută ca infracţiune garantând astfel ca libertatea indivizilor.

Întrucât însă prin dispoziţia din art 2 C.p se prevede numai regula că legea prevede faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile, fără să se facă vreo referire la neretroactivitatea legii penale, prevederea din art .11C.p. este binevenită, constituind o completare necesară a principiului legalităţii în dreptul penal.38

2.4.3. Principiul retroactivităţii legii penale

La un moment dat o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condiţiilor socio - economice, se poate întâmpla să îşi modifice gradul de pericol social în sensul micşorării lui, ceea ce face necesară, înlăturarea ei din

Actualul cod penal Viitorul cod penalArt. 10 Activitatea legii pe-

naleLegea pena lă se ap l i că

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea

Art. 3 Activitatea legii penaleLegea pena lă se ap l i că

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

Page 43: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

43

39 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 41 40 Alex. Boroi, Ghe Nistorenu „ Drept Penal – Partea Generală” Ed. All Beck ,Bucureşti 2004 pag 43 41 C. Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 1997 pag 65

sfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracţiuni din sfera ilicitului penal, se face printr-o lege de dezincriminare.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută de în art . 12 alin (1) cod penal actual. Potrivit acestei dispoziţii „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă numai sunt prevăzute de legea nouă”39 . Acest principiu prevede situaţia când la data când fapta este săvârşită aceasta este prevăzută în legea penală în vigoare ca şi infracţiune dar ulterior este adoptată o lege nouă ce scoate fapta în afara ilicitului penal.

Legea penală mai favorabilă se aplică atât atunci când ea apare în timpul procesului penal , dar şi când o condamnare este pronunţată în baza unei legi vechi nefavorabile, iar până la executarea în întregime (sau chiar după executarea în întregime a pedepesei) apare o lege nouă mai favorabilă .40

2.4.4. Principiul ultraactivităţii

Acest principiu are în vedere numai legile penale temporare fiind consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal (Noul Cod Penal consacră acest principiu în art. 9). Legea penală temporară are aplicaţii asupra faptelor prevăzute ca şi infracţiuni săvârşite în timp cât legea penală era în vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acelaşi interval de timp.

Necesităţiile de apărare socială care determină adoptarea legii penale tem-porare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, pentru a rămâne nesancţionaţi , ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.41

2.4.5. Principiul aplicării legii penale mai favorabile

Este prevăzut de art. 13 din C.p. (Viitorul Cod Penal consacră acest principiu în art. 5- Art. 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă apro-bate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile) având în

Page 44: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

44

42 A. T. Moldovan – Note de curs: Drept Penal – Partea generală , Universitatea Transilvania , Braşov 2004 43 Costică Bulai – Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL BECK Bucureşi 1997 pag. 138

vedere situaţia când de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, situaţie în care se va aplica infractorului legea penală mai favorabilă. „Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile nu sunt prevăzute de lege însă în ştiinţa dreptului penal s-a admis faptul că pentru a determina legea penală mai favorabilă trebuie comparate legile succesive sub raportul condiţiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere şi de sancţionare.”42 Aceste criterii trebuie să aibă ca şi finalitate aflarea acelei legi, care în cazul concret va permite o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la o apreciere generală a legii penale mai favorabile.

Profesorul Costică Bulai în „Manual de drept penal” consideră că pentru o soluţionare practică a acestei probleme „se recomandă examinarea mai întâi a condiţiilor privitoare la temeiul şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită. Este posibil ca incriminarea faptei în legile succesive să fie diferită, în sensul că una din legi prevede, pentru ca fapta să constituie infracţiune, condiţii sau cerinţe pe care cealaltă lege nu le prevede. În acest caz va fi mai favorabilă legea care prevede astfel de condiţii, dacă acestea nu sunt îndeplinite în fapt43 . În literatura de specialitate s-a afirmat faptul că, criteriul cel mai des folosit de deter-minarea legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale. În cazul în care există situaţia ca într-o lege pedeapsa ce se aplică este închisoarea, iar în altă lege pedeapsa prevăzută este amenda, atunci de regulă legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. În situaţiile legiilor succesive unde pedepsele sunt de aceeaşi natură dar cu limitele speciale diferite, caz în care minimul este acelaşi dar maximul este diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim mai redus, iar în cazul în care maximul special al pedepsei este acelaşi dar min-imul pedepsei este diferit, legea penală mai favorabilă este cea care prevede un minim mai scăzut.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Acest principiu îmbracă două variante prevăzute în art. 14 şi 15 din C.p., art. 14 referindu-se la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, iar art. 15 făcând referire la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Acest principiu este reglementat în art 6 din Viitorul Cod penal (Art. 6 Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

Page 45: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

45

44 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal. Partea generală. Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL Bucureşti 2002

la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin.(1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente)

1) Art. 14 din prezentul Cod penal are în vedere situaţia când legea nouă prevede pentru aceeaşi faptă care este prevăzută ca şi infracţiune o pedeapsă mai uşoară. În acest sens dacă în legea veche pedeapsa era detenţiunea pe viaţă aceasta se va înlocui cu maximul pedepsei închisorii prevăzute de legea nouă (art. 14, alin. 2 actualul Cod penal)

2) Dacă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă în baza vechii legi se stabileşte pedeapsa închisorii, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda (art. 14 alin. 3 C.p.).

3) Când pedepsele aplicate sunt de aceeaşi natură situaaţie în care ne vom afla în faţa pedepsei închisorii pedeapsa aplicată după legea veche se va reduce la maximul special prevăzut de noua lege. Dacă pedeapsa pronunţată pe baza vechii legi este amenda aceasta va fi redusă la maximul special prevăzut de noua lege.

4) Efectele legii penale mai favorabile se întind şi asupra pedepselor com-plimentare măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la adoptarea aceastei legi.

Art. 15 din Codul penal face referire la aplicarea facultativă a legii favorabile însă pentru ca aceasta să-şi producă efectele este necesar îndeplinirea anumitor condiţii:

a) Să existe hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii (nu la orice fel de pedeapsă)

b) Legea penală este mai favorabilă aceasta reieşind din limitele mai reduse de pedeapsă faţă de legea anterioară

c) Pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul prevăzut în legea

Page 46: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

46

45 A.T. Moldovan- Note de curs. Drept penal parte generală. Universitatea Braşov 2004 46 F.V. Liszt, Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905, pag 44 47 P. Gerraud, Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris, pag 202 48 R. Vouin şi L. Leute, Droit penal et criminologie (Drept penal şî criminologie), Paris 1956, pag 147 49 I. Tanoviceanu. Curs de drept penal, Bucuresti 1912, pag 164

nouă ori cel mult egal cu acest maximd) Instanţa de judecată să aprecieze că este necesată reducerea

pedepsei44 .

CAPITOLUL IIIINFRACŢIUNEA

3.1. DISPOZIŢII GENERALE

3.1.1. Noţiunea de infracţiunea

Noţiunea generală de infracţiune ajută la delimitarea infracţiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenţii sau abateri disciplinare.

G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” consideră că această noţiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune. Este accepţiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.”

Noţiunea de infracţiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere. In „Droit penal general” a lui J. Prandel se arată, că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune pe care societatea o interzice sau ameninţarea unei pedepse”.

Dacă legislaţia penală burgheză nu se ocupă de infracţiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenţie suficientă. „Toţi autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiţia infracţiunii ca noţiune generală”45 . F. Liszt afirmă că infracţiunea este „acţiune ilicită ameninţată cu o pedeapsă”46 . După Garraud infracţiunea este „o faptă căreia în complexul instituţiilor juridice ale statului, îi este ataşată o pedeapsă ca o consecinţă şi sancţiune”47 . Vouin şi Leute susţin că infracţiunea este „un fapt material, prevăzut şi pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exerciţiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii şi care poate fi imputat autorului”48 . Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiţia infracţiunii. „Infracţiunea este acţiunea sau inacţiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancţionat-o penaliceşte.”49 .

Art 17 din Actualul Cod penal defineşte infracţiunea, ca fiind infracţiunea ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de

Page 47: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

47

Actualul cod penal Viitorul cod penal- fapta prevăzută de legea penală;- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;- fapta să prezinte perciol social

- fapta să fie prevăzută de legea penală;- fapta să fie nejustificată;- fapta să fie imputabilă persoanei care

a săvârşit-o

50 G. Levasseur. Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113 51 In literatura juridică noţiunea de pericol social este conturată în modalităţi şi formulări diferite. G. Levasseur în Droit des etates units. Dalloz, 1990, p 113, apreciază că potrivit concepţiei realiste care pune în evidenţă această trăsătură a infracţiunii ; perciculozitatea socială are semnificaţia de faptă contrară ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine. 52 C. Bulai. Drept penal- parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 1997, pag 153

legea penală”. Art 15 din Viitorul Cod penal defineşte infracţiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

Infracţiunea reprezintă o comportare negativă în sensul neîndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. G. Levasseur apreciază, că potrivit concepţiei realiste periculozitatea socială are semnificaţia unei fapte contrare ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura această ordine.50

3.1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiuniiIn noul cod penal nu se mai face referire la pericolul social ca şi trăsătură

generală a infracţiunii. Caracterul nejustificat al faptei precizează faptul că aceasta are un caracter ilicit.

a) Pericolul social al fapteiPentru ca fapta să constituie infracţiune trebuie să prezinte pericol social51 . In ştiinţa dreptului penal, pericolul social imbracă două forme:- pericol social generic (abstract)- care se referă la un anumit tip de

infracţiune cum este furtul, omorul fiind evaluat în mod abstract de catre legiuitor pentru a putea stabili dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cât de mare este gradul de pericol şi care este pedeapsa care trebuie aplicată în această situaţie;

- pericol social specific (concret)- este pericolul social al faptei săvârşite, pericol ce va fi stabilit de instanţa de judecată, urmând ca apoi să poată stabili sancţiunea penală ce trebuie aplicată ţinând seama de vătămarea efectivă a valorii sociale, de urmarea produsă.

Pericolul social se exprimă în stare de nelinişte şi de insecuritate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implicaţiile negative ale vătămării pe care infracţiunea o presupune.52

Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite, unele infracţiuni avand un grad mai mare de pericol social (ex: tâlhărie, omor..) şi atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (ex: lovirea, ameninţarea..), fapte pentru care leguitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.

Page 48: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

48

53 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 85 54 Al. Boroi, Gh Nistoreanu, Drept penal - Parte generală. Editura AllBeck, Bucureşti 2004, pag 90-91

Gradul de perciol social este determinat de o serie de faptori ca: valoarea relaţiei lezate, valoarea cauzală a acţiunii- inacţiunii, mărimea şi natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut producem persoana infractorului, forma de vinovăţie, mobilul ori scopul cu care s-a acţionat, mijloacele folosite etc.53

b) Vinovăţia ca trăsătură esenţialăEste prevăzută în art 17 din Actualul Cod penal, repectiv art 19 al aceluiaşi

cod prezintă formele vinovăţiei, respectiv art 17 din Codul penal viitor. Atitudinea psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi de consecinţele

ei îmbracă forma vinovătiei, pentru ca fapta să prezinte infracţiune este necesar ca această faptă să fie imputabilă făptuitorului, în situaţia în care fapta este comisă fără vinovăţie fapta nu poate fi reţinută în sarcina celui care a săvârşit fapta.

Profesorul C. Bulai defineşte vinovăţia ca fiind „atitudinea psihică a per-soanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”.

Pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis o infracţiune şi pentru dozarea cat mai justă a pedepsei, nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana respectivă a săvârşit fapta cu vinovăţie, ci mai este necesar a se stabili şi forma de vinovăţie cu care aceasta a acţionat.54

Vinovăţia îmbracă două forme:- intenţia;- culpa.

Atât în legislaţia penală cât şi în literatură pe lângă intenţia directă şi cea indirectă întâlnim şi praeterintenţia sau intenţia depăşită.

Infracţiunea este săvârşită cu intenţie când:- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui-

intenţie directă;- infractorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte producerea

lui acceptă posibilitatea ca acesta să se producă- intenţia indirectă.In cartea intitulată „Manual de drept penal. Parte generală” a profesorului

Costică Bulai întâlnim „Noţiunea, trăsăturile esenţiale şi conţinutul infracţiunii” un exemplu pentru a explica intenţia indirectă ca formă a vinovăţiei ea existând „nu numai atunci când infractorul trage un foc de armă în tâmpla victimei, prevăzând că în mod inevitabil va surveni moartea victimei, dar şi atunci când focul tras cu intenţia de a ucide un om a avut loc în condiţii în care moartea victimei, era numai posibilă, dacă făptuitorul urmăreşte aceasta”.

Intenţia are la rândul său două modalităţi:Intenţia directă- se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezul-

tatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea unei fapte. Constatarea că infractorul a dorit săvârşirea faptei prevăzute ca interzisă şi mai mult a prevăzut

Page 49: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

49

55 F. Mantovani. Diritto penale. Parte generale secunda edizione, CEDAM, Padova, 1988, pag 314 56 V. Dongoroz şi colaboratorii, op cit, pag 127, C. Bulai, op cit pag 120

rezultatul periculos al acestei fapte reprezintă dovada că el a urmărit defapt pro-ducerea acelui rezultat. Petem afirma că această intenţie directă sau dol direct cum apare în literatura de specialitate nu este o voinţă oarecare ci este o vointă care este îndreptată spre realizarea unui anumit rezultat are astfel spus o finalitate certă. Profesorul Dongoroz afirmă faptul că intenţia directă nu apare ca o simplă vinovăţie, ci infractorul „trebuie să fi urmărit anume cauzarea unei vătămări„.

Trebuie precizat faptul că există infracţiuni cum este cazul delapidării, unde această infracţiune se poate săvârşi numai cu intenţie directă.

Intenţia indirectă- dolul eventual se caracterizează prin faptul că infractorul prevede rezultatul faptei sale deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Trăsăturile specifice dolului eventual pun în evidenţă atitudinea pasivă a subiectului activ al infracţiunii faţă de posibilitatea producerii urmării periculoase, rezultat pe care nu-l urmăreşte, însă admite posibilitatea ca acesta să se producă.

In practica judiciară şi în doctrină se vorbeşte şi despre intenţia determinată şi despre intenţia nedeterminată.

Intenţia determinată- atunci când infractorul are reprezentarea unei consecinţe periculoase, consecinţă a cărei producere o urmăreşte sau pur şi simplu o acceptă şi acţionează pentru producerea aceleeaşi concecinţe periculoase, astfel că în cazul intenţiei determinate se poate vorbi atât despre intenţia determinată directă cât şi de intenţia determinată indirectă.

Intenţia nedeterminată- atunci când făptuitorul are reprezentarea mai mul-tor consecinţe periculoase care s-ar putea produce fiindu-i indiferent care dintre aceste consecinţe se vor produce, astfel că se poate afirma că în cazul intenţiei nedeterminate nu se poate discuta decât despre intenţie directă.

Doctrina de drept penal mai susţine şi existenţa unei intenţii generice si a unei intenţii speciale.

Intenţia generică- se caracterizează prin existenţa voinţei acţiunii şi a rezul-tatului precum şi prin prevederea generică a rezultatului. Se află în această situaţie cel care urmărind să ucidă victima, este în eroare asupra identităţii persoanei sau cel care deşi aplică victimei lovitura mortală, aceasta nu moare ca urmare a lovi-turii ce i s-a aplicat, ci a înnecării în fluviul în care fusese aruncat corpul victimei, crezându-se că este moartă.55

Intenţia specială- apare atunci când voinţa infractorului este îndreptată spre realizarea unei anumite finalităţi, aflată dincolo de momentul când sunt realizate toate cerinţele normei de incriminare.56

Page 50: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

50

57 A.T.Moldovan-tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 432-433 58 Gh Scripcaru, T. Ciornea, op cit pag 136

Culpa constituie forma specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Din cartea profesorului Costică Bulai „Instituţii de drept penal” aflăm că există culpă ca formă a vinovăţiei atunci când făptuitorul săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Culpa prezintă la rândul ei două modalităţi:- culpa cu prevedere (uşurinţă);- culpa simplă (neglijenţă)

Culpa cu prevedere sau uşurinţă- există în situaţia când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce. Culpei cu prevedere îi sunt caracteristice două elemente esenţiale şi anume, faptul că făptuitorul prevede rezultatul faptei însă nutreşte cu speranţa, lipsită de temei, că acesta nu se va produce. Spre exemplu situaţia când un conducător auto circulând cu o viteză excesivă produce un accident prin care pricinuieşte vătămarea corporală victimei sau poate surveni chiar moartea victimei.

În dreptul medical exista culpă cu previziune atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale (în speţă moartea bolnavului), dar nu urmăreşte producerea lui, ci crede, fără temei, că acesta nu se va produce.

M.R. este examinată de 5 ori în decurs de 20 de zile la o circumscripţie rurală şi i se pune diagnosticul de gastroduodenită, după care este îndrumată la policlinică unde i se pune diagnosticul de colopatie cu constipaţie şi este trimisă la domiciliu. După o lună în cadrul aceleaşi circumscripţii pacienta este diagnsticată în mod corect ca fiind însărcinată în luna a treia cu avort incomplet, infectat, şi este trimisă la spital pentru internare. Aici este refuzată pe motivul lipsei de locuri, dar este readusă după o saptămână în stare gravă urmată de deces.

Comisia medico-legală a apreciat că în speţă cauza medicală a morţii a fost compilaţia infecţios distrofică datorită unui avort incomplet care a evoluat un timp îndelungat57 .

Intre cauză (avort şi complicaţiile sale) şi efect (moartea victimei) se impun în speţă o serie de omisiuni privind asistenţa medicală a victimei, omisiuni cu caracter de condiţie cauzală care a favorizat moartea58

Culpa simplă (greşeala) – există în situaţia în care infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea sa-l prevadă, demonstând faptul că această modalitate a culpei este cea care constă în poziţia psihică a persoanei care nu a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale deşi în toate împrejurările şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă.

În cazul culpei simple pentru a se putea stabili vinovăţia se au în vedere

Page 51: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

51

59 A.T.Moldovan- Tratat de drept medical, editura AllBeck, Bucureşti 2002, pag 435

două criterii:- un criteriu obiectiv prin care se urmăreşte să se stabilească dacă fap-

tuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos;- un criteriu subiectiv prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul

care avea posibilitatea să prevadă rezultatul socialmente periculos, a putut să prevadă rezultatul în momentul săvârşirii faptei.

Pentru cea de-a doua categorie de culpă în dreptul medical un caz ilustrativ ar fi următorul „L.M. în vârstă de 18 ani, a fost internat într-o secţie de urgenţă pentru agitaţie psihomotorie şi delir nesistematizat (pe foaia de observaţie a fost consemnat diagnosticul de intoxicaţie accidentală cu o substanţă necunoscută). Bolnavei i s-a administrat bicarbonat de sodiu. A doua zi de la internare, bolnava a prezentat cianoză, convulsii, stare de inconştienţă şi de stop cardio-respirator. Medicii au constatat că în loc de ser bicarbonat s-a perfuzat clorură de potasiu. In ciuda tratamentului de reanimare efectuat, bolnava a decedat. Prin corelarea datelor clinice cu cele morfologice concluzia raportului de autopsie a fost în sensul că moartea pacientei L.M. a fost consecinţa unui accident terapeutic, prin confuzia medicamentelor şi s-a produs prin stop cardiac, consecutiv administrării neindicate şi supradozate a unei perfuzii de clorură de potasiu, soluţie 10%.

Comisia medico-legală a considerat că este vorba de o greşeală de diagnostic şi tratament prin încalcarea unei norme elementare de supraveghere şi vigilenţă, constând în administrarea unei substanţe medicamentoase în doză legală”59 .

Culpa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a lispei de atenţie, de abilitate profesională. Se mai face distincţie între culpa directă (acţiunea săvârşită de infractor) şi culpa indirectă (acţiunea săvârşită de o alta persoană).

Praeterintenţia – presupune o unire a intenţiei cu culpa care mai poartă denumirea şi de intenţie depăşită caracterizăndu-se prin faptul că subiectul acţiunii doreşte sau acceptă producerea urmării periculoase, urmări pe care le-a prevăzut însă a socotit că acestea nu se vor produce, dar cele produse în realitate sunt mult mai grave. Faptuitorul urmărind producerea unui rezultat, el săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, însă rezultatul produs este mult mai grav (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).

Prin noul cod penal se doreşte unificarea regimului sancţionator prevăzut pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie.

c) Prevederea faptei în legea penalăReprezentând o altă trăsătură a infracţiunii, arătând faptul că pentru

existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie, ci în plus este necesar ca fapta să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune şi să fie ca atare sancţionată. In partea generală a codului penal se defineşte şi se reglementează noţiunea generală de infracţiune, ca apoi în partea Specială a Codului penal se prevede şi se descrie fiecare faptă

Page 52: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

52

60 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală , Universitatea Transilvania , Braşov 2004 61 C. Bulai , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , Bucureşti 1997, pag 167

prevăzută ca infracţiune şi pedeapsa corespunzătoare. In literatura de specialitate prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei poarta denumirea de element legal al infracţiunii fiind esenţial pentru existenţa infracţiunii

3.2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

3.2.1. Noţiune şi importanţă

Aşa cum apare prevăzut în cadrul Codului de procedură penală la art.10 această noţiune de „conţinut al infracţiunii” desemnează „totalitatea elementelor constitutive ale infracţiunii”.

Plecând de la această definiţie „prin conţinutul infracţiunii se înţelege totali-tatea condiţiilor cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune, condiţii ce sunt cerute prin intermediul normelor incriminatoare.”60 Pentru înţelegerea exactă a acestei noţiuni vom avea în vedere de exemplu infracţiunea de omor, prevăzută la art. 174 actualul Cod penal, respectiv în art 186 din viitorul Cod penal, partea specială, conţinutul acestei infracţiuni se realizează atunci când o persoană ucide cu intenţie o altă persoană.

Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii sunt două noţiuni distincte, deoarece noţiunea de infracţiune are în vedere trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, iar noţiunea de conţinut al infracţiunii reprezintă de fapt trăsăturile specifice fiecărei infracţiuni, trăsături care în sfera ilicitului penal o deo-sebesc de celelalte infracţiuni, astfel această noţiune de „conţinut al infracţiunii” serveşte la calificarea infracţiunilor îndeplinind totodată şi un rol important în re-alizarea legalităţii.

Conţinutul infracţiunii este definit de profesorul C. Bulai ca „totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste condiţii sunt cerute prin normele incriminatoare.” Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiei din art .208, respectiv 227 din Codul penal, infracţiunea de furt se realizează atunci când o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenţia alteia, fără consimţământul acesteia, cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.

Definiţia unui tip particular de infracţiune se reflectă de fapt în descrierea făcută în cuprinsul textelor de incriminare indicându-se tot odată condiţiile cerute de lege pentru existenţa respectivei infracţiuni.

Pe baza conţinutului infracţiunii are loc calificarea acesteia, adică caracteri-zarea unei fapte ca infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează. Pentru aceasta trebuie să se constate existenţa în fapta săvârşită a tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deci a tuturor elementelor constitutive ale acelei infracţiuni.

Fiind o noţiune stabilită prin lege şi deci obligatorie, conţinutul infracţiunii are un rol important în realizarea principiului legalităţii în domeniul dreptului penal. Calificarea unei fapte ca infracţiune nu se poate face decât în strânsă conformitate

Page 53: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

53

62 Ibidem

cu legea. Dacă fapta concretă nu prezintă vreuna dintre trăsăturile prevăzute de lege, ea nu poate fi prevăzută ca infracţiune, lipsind unul dintre elementele con-stitutive ale infracţiunii.61

3.2.2. Structura-conţinutul infracţiunii

Prin noţiunea de structură a conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se grupează în cadrul conţinutului infracţiunii diferitele elemente care alcătuiesc acest conţinut şi raporturile care se stabilesc între acestea.62 Această structură este menită să determine condiţiile care sunt obligatorii pentru conţinutul oricărei infracţiuni şi care ar putea să lipsească, care sunt determinante pentru existenţa infracţiunii, adică cele determinante pentru existenţa infracţiunii. Structura conţinutului infracţiunii are în vedere următoarele elemente: obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul, timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită cu cele două laturi (latura subiectivă şi latura obiectivă).

Pentru ca o faptă să constituie infracţiune este necesar ca ea să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, dar este tot odată necesar ca toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul legal al infracţiunii să se materializeze în trăsăturile concrete ale acelei fapte.

Condiţiile necesare alcătuirii diferitelor conţinuturi de infracţiuni pot fi astfel clasificate:

1. după factorii la care se referă vom vorbi despre condiţii referitoare la actul de conduită, la obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Această clasificare este cea care stă la baza distincţiei între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al infracţiunii.

2. după importanţa pe care le au pentru existenţa infracţiunii vom face distincţia între condiţii esenţiale (numite şi constitutive) şi accidentale (circumstanţiale). Condiţiile care formează conţinutul infracţiunii în configuraţia de bază poartă denumirea de condiţii esenţiale sau constitutive, astfel că lipsa vreunei dintre aceste condiţii conduce la inexistenţa infracţiunii.

Poartă denumirea de condiţii accidentale sau circumstanţiale acele condiţii care ajută la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna dintre variantele ei agra-vante sau atenuante.

3. după existenţa lor în momentul săvârşirii infracţiunii vom vorbi despre condiţii preexistente, concomitente şi subsecvente.

În ceea ce priveşte condiţiile preexistente în rândul acestora vor intra cele care se referă la obiectul infracţiunii, ca de exemplu condiţia ca obiectul să se afle într-un anumit loc, sau se poate face referire şi la subiecţii infracţiunii, şi anume ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate.

Ca şi condiţii concomitente le vom aminti pe cele care se referă la momentul sau timpul săvârşirii infracţiunii.

Page 54: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

54

4 Alexandru Boroi şi colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova Bucureşti 1997 , pag.135.

Printre condiţiile subsecvente vom enumera cele referitoare la producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea sau sinuciderea victimei. Trebuie precizat faptul că, clasificarea condiţiilor în funcţie de momentul săvârşirii infracţiunii nu face altceva decât să ajute la o mai bună cunoaştere a conţinutului infracţiunii.

3.2.3. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune În ştiinţa dreptului penal clasificarea conţinuturilor de infracţiune se

realizează ţinându- se seama de anumite criterii de clasificare, astfel că vom întâlni, în primul rând :

- dupa structura condiţiilor vom avea conţinut juridic care cuprinde toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunii, de aceea conţinutul juridic mai poartă denumirea şi de conţinutul propriu-zis al infracţiunii aşa cum apare în norma de incriminare, şi conţinutul constitutiv al infracţiunii care se referă numai la condiţiile care determină conduita ilicită, conţinut ce este format din totalitatea condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii.

- după criteriul variantelor de incriminare a infracţiunilor, vom dis-tinge între conţinuturi de bază sau tip şi conţinuturi agravante sau atenuante. Atunci când avem în vedere conţinutul de bază sau tip al infracţiunii vom pleca de la premiza că legea penală incriminează faptele într-o formă de bază, adică având în vedere condiţiile subiec-tive şi obiective absolut necesare pentru existenţa acelui tip particular de infracţiune (în acest sens avem în vedere cuprinsul art. 208 şi 211 alin.1 Cod penal în care sunt prezentate condiţiile necesare pentru ca o faptă să constituie infracţiune de furt şi cea de tâlhărie). Există însă şi situaţia în care legea penală adaugă conţinutului de bază anumite condiţii care nu fac altceva decât după caz să reducă sau să sporească pericolul social abstract al infracţiunii.

- după criteriul structurii juridice, vom vorbi despre conţinuturi simple şi complexe. Vom avea conţinut simplu al infracţiunii, atunci când infracţiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, ce reprezintă de fapt acele cerinţe care pentru existenţa infracţiunii se referă doar la o singură acţiune sau inacţiune, la un singur rezultat şi la o singură formă de vinovăţie. Conţinut complex al infracţiunii, apare atunci când infracţiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau există şi situaţia când aceeaşi infracţiune capătă contur sub mai multe modalităţi. Astfel că în cazul conţinuturilor complexe vom avea în vedere mai multe acţiuni sau inacţiuni, mai multe rezultate, dar şi două sau mai multe forme de vinovăţie.

- după formele infracţiunii (clasificare pe care o întâlnim în cartea intitulată Drept penal. Partea Generală a profesorului Alexandru Boroi

Page 55: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

55

65 Constantin Mitrache – Drept penal. Partea generală. Bucureşti 2002, Casa de editură şi presă “ Şansa” srl , pag.98 6 I. Oancea – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică şi pedagogică , Bucureşti 1971 , pag 166 66 Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal . Editura Trei, Bucureşti 2001

şi colaboratorii) vom avea conţinuturi tipice şi conţinuturi atipice. Astfel că în cazul conţinuturilor tipice ne vom referi la acele condiţii care alcătuiesc conţinutul juridic al infracţiunii, iar în cazul conţinuturilor atipice sunt cele care corespund tentativei şi actelor premergătoare.63

3.3. CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII

3.3.1. Obiectul infracţiunii

Infracţiunea nu poate fi concepută fără preexistenţa unei anumite relaţii împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită şi care constituie de fapt obiectul acestui act. Ca şi trăsătură esenţială a infracţiunii am enunţat caracterul socialmente periculos al actului de conduită, acest caracter evidenţiindu – se prin faptul că actul de conduită se îndreaptă împotriva anumitor valori sociale,această trăsătură esenţială a infracţiunii ne pune în evidenţă faptul că obiectul infracţiunii, la modul general, îl formează societatea concepută ca ansamblu al relaţiilor sociale.

Astfel în doctrina penală obiectul infracţiunii apare definit ca fiind valoa-rea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională64 .

Aceste valori sociale sunt arătate în cuprinsul art.1 actualul Cod penal la capitolul intitulat „Legea penală şi limitele aplicării ei”, acestea fiind: România, su-veranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracţională. 65

Prin săvârşirea infracţiunii se vatămă o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal, iar ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal consacră obiectul infracţiunii rangul de obiect juridic.

În literatura de specialitate obiectul infracţiunii apare sub mai multe forme, astfel că vom putea vorbi despre:

a. Obiectul juridic general şi obiectul juridic materialObiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite

prin normele de drept penal.Prin obiectul juridic material al infracţiunii se înţelege cantitatea materială,

ceea ce reprezintă fie corpul victimei, fie un obiect sau un lucru oarecare, un animal, cantitate asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită66 .

Trebuie menţionat faptul că între obiectul juridic general şi obiectul juridic material existe anumite diferenţe în primul rând prin simplul fapt că obiectul juridic general, aşa cum este de altfel şi denumit general, există în orice infracţiune, în

Page 56: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

56

67 Costică Bulai şi colaboratorii – Instituţii de drept penal, Editura Trei. Bucureşti 2001, pag.49

timp ce obiectul juridic material există numai la acele infracţiunii la care valoarea socială ocrotită constă într-o entitate materială. Obiectul material există de exemplu în cazul infracţiunilor contra patrimoniului şi este format din obiectul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracţională, putând astfel fi: bunul furat, delapidat, sau bunul obţinut prin abuz, amăgire. Mai putem de asemenea întâlni obiect material şi în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale, obiect care este format în acest caz de însăşi corpul victimei.

b. Obiectul juridic generic (de grup) fiind format din grupul de valori so-ciale de aceeaşi natură ce sunt ocrotite prin normele de drept penal.

c. Obiectul juridic specific (individual) fiind obiectul specific infracţiunii format din relaţiile sociale formate în jurul şi datorită unei valori sociale specifice, cu alte cuvinte acest obiect reprezintă de fapt valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Între obiectul juridic generic şi obiec-tul juridic specific există un raport de subordonare în sensul că obiectul specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic. Pentru înţelegerea exactă a acestui raport de subordonare găsim acest raport explicat de către profesorul Costică Bulai în cartea intitulată „Instituţii de drept penal” şi anume: „Orice infracţiune aduce at-ingere, pe lângă obiectului său specific, şi unui anumit obiect juridic generic sau de grup. Astfel, toate infracţiunile contra siguranţei statului au ca obiect juridic comun relaţiile sociale privind siguranţa statului român; toate infracţiunile contra persoanei, oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relaţiile sociale privind persoana.67 Diferenţa majoră între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific este clădită pe ierarhia şi legăturile ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori.

e. Obiectul juridic complex este format din obiectul juridic principal, deci relaţiile sociale principale care sunt vătămate, şi din obiectul juridic secundar (sau adiacent), adică relaţia socială adiacentă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea infracţiunii. Acest obiect juridic este specific infracţiunilor complexe, cum de ex-emplu este cazul infracţiunii de tâlhărie unde ca şi obiect juridic principal avem relaţiile sociale ce privesc apărarea avutului privat sau public (relaţiile de detenţie, posesie), iar obiectul juridic adiacent fiind format din relaţiile sociale privitoare la apărarea integrităţii corporale, a vieţii şi sănătăţii persoanei.

3.3.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii formează ansamblul elementelor preex-istente infracţiunii fără de care nu se poate concepe săvârşirea vreunei infracţiuni.

Aceste condiţii cu privire la timpul şi locul săvârşirii infracţiunii sunt prevăzute în conţinutul celor mai multor infracţiuni.

Locul săvârşirii infracţiunii:Locul săvârşirii infracţiunii apare ca o condiţie esenţială în conţinutul unei

infracţiuni de îndeplinirea căreia depinde însăşi existenţa infracţiunii. În acest sens putem avea ca şi exemplu conducerea unui autovehicul

Page 57: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

57

68 C. Mitrache ; Drept penal român – Partea generală , .Casa de editură şi presă «Şansa » Bucureşti 1997 pag 86, 87

cu tracţiune mecanică fără permis de conducere constituie infracţiune în cazul în care acest autovehicul este condus pe drumurile publice (locul săvârşirii infracţiunii)

Nerealizarea condiţiei privind săvârşirea faptei într-un anumit loc conduce la inexistenţa respectivei infracţiuni, din lipsa uneia din elementele ei constitutive

Locul săvârşirii infracţiunii este un element circumstanţial de care nu depinde existenţa infracţiunii ci doar realizarea unei variante califi-cate a infracţiunii. În acest sens infracţiunea de furt este săvârşită în variantă calificată când furtul este săvârşit într–un loc public (element circumstanţial).

Nerealizarea acestei condiţii privind săvârşirea faptei într-un anumit loc nu conduce la inexistenţa respectivei infracţiunii, fapta rămâne infracţiune în varianta tip (simplă ) dar nu se realizează varianta calificată.

Timpul săvârşirii infracţiunii:Timpul de săvârşire a infracţiunii este în primul rând o condiţie esenţială

de realizarea căreia depinde existenţa infracţiunii. În acest sens avem ca şi ex-emplu pentru existenţa infracţiunilor de trădare prin ajutarea inamicului, folosirea emblemei Crucii Roşii în timpul operaţiunilor militare se cerea ca aceste fapte să fie săvârşite în timp de război.

Timpul săvârşirii infracţiunii constituie un element circumstanţial, condiţie ce are rol de element circumstanţial în conţinutul agravat al anumitor infracţiuni. - infracţiunea de furt este calificată în situaţia în care această infracţiune este săvârşită pe timp de noapte, sau în timpul unei calamităţi.

3.3.3. Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţii infracţiunii se înţelege persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii fie ca subiecţi activi, prin însăşi săvârşirea infracţiunii sau fie ca subiecţi pasivi, fiind persoanele care suportă consecinţele infracţiunii. Astfel vom avea ca subiecţi ai infracţiunii persoanele fizice care nu şi-au respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta interzisă, şi persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea faptei interzise suportă consecinţele acestei fapte.

Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect se poate lesne observa că sfera noţiunii de subiecţi de drept este mai întinsă, ea cuprinzând şi persoanele neimplicate în săvârşirea unei infracţiuni, decât sfera noţiunii de subiecţi ai infracţiunii. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii. Cu alte cuvinte, toţi subiecţii

Page 58: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

58

69 Dongoroz , Tratat , pag 407 70 Alex. Boroi ;Ghe .Nistoreanu Drept penal – Partea generală , Ed. ALL Beck , Bucureşti 2004 pag 104, 105

infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii. 68

În modul cum sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii vom distinge între subiectul activ al infracţiunii şi subiectul pasiv al infracţiunii.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi persoana fizică care a săvârşit fapta

în calitate de autor (în mod direct şi nemijlocit), sau în calitate de participant la săvârşirea infracţiunii (instigator sau complice).

Are calitatea de subiect activ al infracţiunii sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune-fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă şi la care participă ca autor, instigator sau complice.

În literatura de specialitate pentru a desemna persoana care a săvârşit fapta interzisă se foloseşte atât noţiune de infractor cât şi de făptuitor. Însă nu trebuie înţeles faptul că aceste noţiuni sunt sinonime, deoarece aceste noţiuni deşi la o primă lecturare apar identice vom vedea că noţiunea de infractor este mai largă desemnând persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce nu desemnează infracţiune, iar lipsa vinovăţiei ori a pericolului social face ca faptă săvârşită prevăzută de legea penală să nu constituie infracţiune, iar persoana care a săvârşit–o să nu apară ca infractor ci ca făptuitor.

Condiţiile generale privitoare la existenţa subiectului activ:

a) vârstab) responsabilitatea c) libertatea de voinţă şi acţiune

a) Vărsta cerută de lege .Legiuitor a stabilit ca vărstă la care o persoană va putea răspunde penal,

deci va deveni subiect activ al infracţiunii, vărsta de 14 ani împliniţi, această vârstă a fost stabilită având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului. Până la împlinirea vărstei de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernamânt, deci nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de importanţa faptelor sale, astfel că în literatura şi în practica de specialitate s-a apreciat faptul că minoritatea făptuitorului constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Deşi şi după împlinirea vărstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică nu este completă s-a prevăzut faptul că minorul între 14-16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că la momentul săvârşirii faptei a avut discernământ.

Prin discernământ se înţelege capacitataea minorului de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta conştient voinţa, capacitatea privită însă nu în general, ci raportată la fapta concretă săvârşită .69

Stabilirea apariţiei discernământului cu care s-a acţionat la săvârşirea unei infracţiuni are o importanţă practică deosebită, deoarece pot exista cazuri când în momentul comiterii faptei minorul să nu fii acţionat cu discernământ, în schimb

Page 59: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

59

71 C. Bulai Drept Penal –Partea generală , Ed. All Beck , Bucureşti 1997 pag 208 72 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 209 73 A. T. Moldovan – Note de curs Drept Penal – Partea Generală ,Universitatea Transilvania , Braşov, 2004

ulterior să se constate cu certitudine existenţa discernământului.70 Dovada de discernământ trebuie făcută în fiecare caz în parte şi aceasta cade

în sarcina organelor judiciare. Dacă nu se face dovada existenţei discernământului minorului în momentul săvârşirii faptei, răspunderea acestuia este exclusă, minorul în vârstă de de 14-16 ani lipsit de discernământ aflându-se în aceaşi situaţie cu a minorului care nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei , adică nu poate fi, nici el, subiect activ al infracţiunii.71

Însă minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală, această prezumţie este relativă ea putând fi combătută prin proba contrarie.

b) Responsabilitatea nu este definită de codul penal, ea putându-se deduce din cuprinsul art.48 Cod penal actual, respectiv art 28 din viitoarea reglementare care defineşte iresponsabilitatea.

Responsabilitatea în doctrina penală apare definită ca fiind aptitudinea per-soanei de a-şi da seama de faptele sale, astfel că responsabilitatea se apreciază prin intermediul factorului intelectiv care presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor şi inacţiunilor sale, şi prin intermediul factorului volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale. Responsabilitatea se prezumă ca stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani, prezumţie relativă însă putând fi înlăturată prin proba contrarie.

În concepţia profesorului Costică Bulai „responsabilitatea este o condiţie sine qua non pentru ca o persoană să fie răspunzătoare penal pentru fapta săvârşită de ea, iar în dreptul nostru penal, care consideră vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, responsabilitatea este o condiţie pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii, fiindcă nu poate exista vinovăţie acolo unde lipsesc cei doi factori, intelectiv şi volitiv, necesari pentru existenţa vinovăţiei şi care marchează, totodată, prezenţa responsabilităţii.”

Nu poate fi subiect al infracţiunii şi deci nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care nu are capacitatea de a înţelege de ce fapta sa prezintă pericolul social şi de ce este interzisă şi nici care sunt rosturile pedepsei.72

c) Libertatea de voinţă şi acţiune presupune că „subiectul activ a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.”73

Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constângerii fizice şi constrîngerii morale fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie nu este infracţiune.

Subiectul pasiv al infracţiuniiPentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică trebuie să fie

titulara valorii sociale ocrotite prin norma penală.

Page 60: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

60

74 M. Basarab , op. cit., pag 98 75 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck., Bucureşti 1997 pag 213 1 C. BULAI – Manual de drept penal, Editura ALL , Bucureşti 1997

În doctrina penală, subiect pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune.74

De cele mai multe ori subiect pasiv al infracţiunii poate fi şi persoana păgubită cum este de exemplu în cazul infracţiunii de furt, de distrugere.

Există şi unele condiţii speciale cu privire la subiectul pasiv al infracţiunii care sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni, cum de exemplu pentru infracţiunea de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii, subiect pasiv în cazul infracţiunii de pruncucidere este nou-născutul.

Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii sau persoana vătămată cu subiectul pasiv de drept civil al infracţiunii. „Persoana vătămată sau subiectul pasiv de drept penal al infracţiunii este acela care a suferit răul provocat prin infracţiune, în timp ce persoana dăunată sau subiectul pasiv de drept civil este acela care a suferit o pagubă provocată prin săvârşirea infracţiunii.”75

3.4. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

3.4.1. Aspecte generale

Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al fapteiCaracterul infracţional al unei fapte este în doctrina penală definit aşa cum

menţionează şi profesorul C. Bulai, ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”76 .

Întrunirea trăsăturilor prevăzute de legea penală prin care o faptă este caracterizată ca infracţiune este ceea ce determină caracterul infracţional sau penal al unei fapte.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind acele împrejurări, stări, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, pot-rivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. În principiu aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit.

Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, fiind una din cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale conform Codului de procedură penală.

Cadrul şi clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate după

următoarele criterii :

A. Criteriul trăsăturilor esenţiale: a. cauze care privesc pericolul social,

Page 61: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

61

Actualul cod penal Viitrul cod penal Art 44 Legitima apărare(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.(21)Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie, sau prin alte aseme-nea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit sau de-limitat prin semne de marcare.

Art. 19 Legitima apărare(1) Este jus t i f i ca tă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare per-soana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, fără drept, în timpul nopţii, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace.

b. cauze care privesc vinovăţiac. cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei.

Această clasificare s-a considerat în doctrina penală ca având un caracter convenţional, deoarece înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează în realitate existenţa celorlalte trăsături.

B. Criteriul sferei de aplicarea. cauze generale care înlătură caracterul infracţional - îşi găsesc

reglementarea în partea generală a Codului penal şi sunt aplicabile oricăror cauze concrete

b. cauze speciale având o aplicabilitate mai restrânsă, doar la cazurile anume prevăzute de lege, găsindu-şi reglementarea atât în partea generală cât şi în partea specială a Codului penal.

3.4.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al fapteiprin înlăturarea vinovăţiei

3.4.2.1. Legitima apărare

În Actualul Cod penal legitima apărare îşi găseşte reglementarea în art. 44,

Page 62: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

62

77 Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal român-parte generală, pag 143, universul juridic 2009 ;

iar in Viitorul Cod penal este reglemntată în art 19. Observăm că în viitoarea reglementare nu mai regăsim depăşirea limitelor

legitimei apărări, ceea ce este reglementată în art 44, alin 3. Legitima apărare apare ca o ripostă şi acela care din cauza tulburării sau

temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

Legitima apărare apare ca o riposta pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul pub-lic, riposte determinate de necesitatea apărării valorilor sociale periclitare. Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Deoarece faptuitorul a acţionat constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atacul periculos şi nu cu voinţă liberă fapta este considerată ca nefiind săvârşită cu vinovăţie77 .

Condiţiile legitimei apărăriPentru ca o faptă să fie considerată a fi săvârşită în legitimă apărare este

necesar îndeplinirea unor condiţii privitoare pe de o parte la atac şi pe de altă parte condiţii privitoare la apărare.

Condiţiile ataculuiAtacul este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă, atitudine

ce se materializează într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite. Pentru a ne afla în prezenţa unei legitime apărării este necesar să existe un act de atac, concretizat fie într-o acţiune sau inacţiune socialmente periculoasă, atac ce trebuie să fie material, direct, imediat şi injust, fiind îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public punând totodată în pericol grav valorile sociale ocrotite.

1. Atacul trebuie să fie material. Atacul este material atunci când este exer-citat prin mijloace fizice menite să periciliteze existenţa fizică a unor valori sociale ocrotite.

Este material atacul care pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori instrumente care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor sociale ocrotite. Deasemenea atacul poate fi realizat şi printr-o inacţiune deoarece permite altor forţe să pericliteze fizic valorile ocrotite.

Trebuie a avut în vedere faptul că nu există un atac material în cazul agr-

(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pe-ricolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Page 63: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

63

siunilor morale, deoarece persoana calomniată sau funcţionarul ultragiat nu poate invoca starea de legitImă apărare în cazul în care înţelege să se apere prin acte de violenţă.

2. Atacul trebuie să fie direct - atunci când se îndreaptă şi pune în pericol în mod nemijlocit valoarea socială ocrotită. În literatura de specialitate s-a suţinut faptul că atacul este direct şi în situaţia în care vizează una dintre valorile sociale ocrotite chiar şi în situaţia în care nu are un contact nemiljocit cu acea valoare.

3. Atacul trebuie să fie imediat - Caracterul imediat al atacului este dat de situaţia în care pericolul s-a ivit, ete actual sau este pe cale să se ivească, caracter ce este determinat de raportul în timp între atac şi obiectul vizat. În situaţia în care intervalul de timp dintre începerea actului şi ivirea pericolului este atât de mare încât oferă posibilitatea înlăturării acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate fi considerta ca fiind imediat deoarece el nu oferă posibilitatea unui pericol prezent ci creeză doar premisele unui pericol care s-ar putea produce ulterior. Dacă însă fapta prevăzută de legea penală a intervenit după consumarea atacului ea apare ca o ripostă a fătuitorului neconsituind caracterul unei apărări astfel încât această faptă constituie infracţiune.

4. Atacul să fie injust. Apare ca injust acel atac care nu are un fundament legal sau de fapt, care să justifice această comportare. Atacul este just sau nu poate da naştere unei legitime apărări atunci când constă într-o activitate permisă sau prevăzută de lege. Dacă cel care face apărarea nu cunoaşte starea de ire-sponsabilitate a agresorului, el va riposta în legitimă aparare nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă ci va înlătura pericolul prin mijloace pe care le consideră ca fiind eficiente, situaţie în care legitima apărare va intra în concurs şi cu eroarea de fapt.

5. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau un interes general. Legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un pericol iremediabil sau greu remediabil unor valori sociale ocrotite, această condiţie fiind înşuşi motivarea acţiunii de apărare. În situaţia avută în vedere în art.22 alin.3 Noul Cod penal, anume „ săvârşirea faptei pentru a respinge pătrunderea fără drept în locuinţă, încăpere,dependinţe sau loc împrejumit ţinând de acestea”, legitima apărare este prezumată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii specifice:

a) pătrunderea în locuinţă,încăpere, dependinţe sau loc împrejmuit ţinând de acestea să se facă fără drept

b) pătrunderea să se facă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte mijloace asemănătoare

Condiţii privitoare la apărarea. Acţiunea de apărare să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea

penală, îmbrăcând forma actelor pregătitoare ori tentativei, astfel că legitima

Page 64: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

64

apărare nu poate fi invocată în cazul faptelor ce nu sunt prevăzute de legea penală şi anume faptele cu caracter administrativ, civil.

b. Apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului, caracterul necesar al apărării se apreciază atât sub raportul întinderii căt şi sub raportul intensităţii. Din punct de vedere al momentului săvârşirii actului de apărare limita necesităţii este dată de limita pericolului rezultat, adică atât timp cât subzistă pericolul subzistă şi necesitatea înlăturării lui. Apărarea este necesară sub raportul intensităţii atâta timp căt a condus şa înlăturarea atacului însă nu a depăşit gravitatea pericolului care ameninţa valoarea socială ocrotită. Necesitatea apărării trebuie analizată şi în raport cu posibilitatea celui atacata de a înfrunta gravitatea atacului. Doctrina penală consideră că legitima apăare subzistă şi atunci când cel atacata se salvează prin fugă, ascundere din faţa agresorului.

c. Apărarea să fie proproţională cu gravitatea atacului. Proporţionalitatea apărării cu gravitatea atacului are în vedere faptul că de pildă în cazul unui atac îndreptat împotriva integrităţii corporale se poate riposta printr-o faptă de apărare ce are în vedere integritatea corporală a agresorului. Dacă apare un dezechilibru între cele de valori fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.

Efectele legitimei apărări:Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune de-

oarece lipseşte elementul de bază al infracţiunii şi anume vinovăţia, făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agrsiune ce punea în pericol valorile sociel ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinţei.

Nefiind infracţiune , legitima apărare nu atrage răspunderea penală a făptuitorului considerându-se astefl că fapta sâvărşită în legitimă apărare nu are caracter ilicit neputând atrage astfel nici o lată răspundere juridică.

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 45Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general;Se află în stare de necesitate acela care în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat

Art. 20 Starea de necesitate(1) Este jus t i f i ca tă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.

(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integri-tatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Page 65: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

65

3.4.2.2. Starea de necesitate

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece acestă faptă nu este săvârşită cu vinovăţie, făptuitorul fiind constrâns de necesitatea apărării împotiva unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate poate fi generat de : inundaţii, cutremure, incendii şi nu de atacul unei persoane, situaţie specifică legitimei apărări.

Condiţiile privitoare la pericola. Întâmplarea care dă naşterepericolului este datorată unei cauze fortuite,

geneza pericolului este de cele mai multe ori un eveniment întâmplător: un cutremur, o inundaţie, un incendiu etc, dar poate fi datorată şi unor activităţi omeneşti imprudente sau intenţionate cum ar fi spre xemplu situaţia unui incendiu declanşat de un individ.

b. Pericolul trebuie să fie iminent, fiind pe punctul de a se produce , dar este necesar pentru a putea vorbi de stare de necesitate ca pericolul să fie în punctul de a trece de la ameninţare la producerea efectivă a răului; condiţie ce este îndeplinită şi în situaţia în care pericolul s-a declanşat devenind astfel actual. Pericolul trebuie însă să fie şi real, în sensul că nu trebuie să se afle sub semnul incertitudinii fiind apt să producă făptuitorului o serioază temere că acesta se va produce.

c. Pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. O faptă apare ca fiind săvărşită în stare de necesitate când aceasta a fost necesră pentru a salva de la un pericol iminent viaţa, integriatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia sau un interes general. Noţiunea de „bun important” desemnează acel bun care prin valoarea lui artistică, ştiinţifică istorică sau afectivă legitimează acţiunea de salvare în faţa pericolului.

d. Pericolul să fie inevitabil, în sensul că acesta să nu poată fi înlăturat în alt fel decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Aprecierea pericolului ca inevitabil se face prin luarea în considerare a împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub amaninţarea peri colului, neeliminând în acelaşi timp particularităţile psihofizice ale persoanei pentru a putea concide dacă aceasta putea să prevadă şi altă posibilitate de salvare poate chiar mai puţin dăunătoare.

Condiţiile acţiunii de salvarea. Acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor, în

sensul că aceasta trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia de fapt dată. Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului.

Page 66: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

66

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 46 – Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista

Art. 24 Constrângerea fizicăNu este imputabi lă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

b. Acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală

c. Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Acţiunea de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară numai dacă nu produce urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Persoana care acţionează trebuie să aibe reprezentarea atât a gravităţii pericolului, a urmărilor acestuia cât şi a urmărilor faptei sale de salvare. Dacă făptuitorul nu şi-a dat seama ă prin acţiunea sa cauzează urmări mai garve fapta urmează a fi considerată săvârşită tot în stare de necesitate, dar în situaţia în care făptuitorul şi-a dat seama de faptul ca prin acţiunea sa de salvare pricinuieşte urmări vădit mai grave în acesată situaţie fapta nu este săvârşită în stare de necesitate ci constituie infracţiune ce atrage răspunderea peanală a făptuitorului, recunoscându-se însă în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate.

d. Fapta să nu fie săvărşită de către, sau pentru a salva o persoană, care avea obligaţia de a înfrunta pericolul situaţie în care se are în vedere anumite profesii ce prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul.

Efectele stării de necesitateFapta săvârşită în stare de necesitate nu constiuie infracţiune deoarece nu

este săvârşită cu vinovăţie, această faptă fiind comisă sub imperiul constrângerii, al ameninţării pericolului iminent.

3.4.2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Constrângerea fizică

Constrângerea fizică apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de forţă majoră existând în situaţia în care o persoană este silită, obligată de o energie

fizică externă, căreia nu i se poate opune, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Page 67: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

67

Actualul cod penal Viitorul cod penal Art 46 alin 2- nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrân-geri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturat în alt mod

Art. 25 Constrângerea moralăNu este imputabi lă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod.

Condiţii pentru existenţa constrângerii fizice1. Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, deoorece

aceasta este singura situaţie care are în vedere posibiltatea înlăturării caracterului penal al faptei. Fapta pote fi realizată atât printr-o acţiune căt şi printr-o inacţiune , aceasta din urmă se realizează atunci când făptuitorul nu îşi îndeplineşte o obligaţie legală pe care o avea şi astfel săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală

2. Constrângerea la care persoana a fost supusă să nu îi fi putut rezista. Aceasta are în veder natura constrângerii cărei nu i se putea opune o rezistenţă, dr în situaţia în care exista posibilitatea de a rezista con-strângerii, cel constrâns era obligat la aceasta. Trebuie menţionat faptul că posibilitatea de arzista constrângerii se aprecaiză în fiecare caz avându-se în vedere atât natura şi intensitatea forţei de constrângere cât şi capacitatea şi de starea psihică a persoanei onstrânse.

3. Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane, această acţiune de constrângere putând proveni din partea unei alte persoane, din prtea unui animal sau chiar din partea unor eveniment menite a răpii libertatea de mişcare a făptuitorului în sensul ca acesta este oprit de la anumite acşiuni sau este obligat la o anumită acţiune.

EfecteFapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune,

pentru ca îi lipşsete una dintre trăsturile esenţiale pentru ca fapta să cxonstituie infracţiune şi anume vinovăţia, vinovăţia neputând exista atunci când făptuitorul nu are libertat de acţiune.

Constrângerea morală

Pentru a ne afla în prezenţa constrângerii morale ca, cauză care înlătură caracterul penal al fapte sunt necesare îndeplinirea următorelor condiţii:

a) este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de con-strângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană. Ameninţarea trebuie să fie aptă să producă celui ameninţat o temre puternică, te-mere ce îl determină să acţionez în modul voit de cel care ameninţă, făptuitorul neavând posibilitatea de –aşi dirija singur voinţa. Ameninţarea trebuie să fie exercitată de o persoană fizică, ea putându-

Page 68: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

68

se realiza atăt direct cât şi indirect, verbal sau în scris sau prin orice alt mijloc de comunicare. Ea trebuie să trezească în conştiinţa celui ameninţat că dacă nu săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală răul cu care este ameninţat se va produce.

b) ameninţarea să fie gravă vizând un pericol pentru viaţa, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane.

c) Pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel ce ameninţă, în sensul că cel constrâns nu are altă altenativă decât să suporte răul cu care este ameninţat, dar în situaţia în care cel ameninţat putea evita pericolul prin denunţare, prin alarmarea autorităţilor sau pe alte căi în această situaţie nu va mai opera constrângerea

EfecteConstrângerea morală produce efecte numai in persoana, faptă ce este

comisă sub imperiul constrângerii nedând frâu liber vionovăţiei, ca elemente esenţial al infracţiunii, ceea ce conduce la concluzia că fapta nu este infracţiune.

3.4.2.4. Cazul fortuit

In conformitate cu prevederile art Art 47- Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Cazul fortuit desemneasză starea, situaţia în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care însă aceea persoană nu l-a conceput şi nici nu l-a urmărit şi care este rezultatul unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:a) fenomenele naturii a căror producere nu poate fi prevăzutăb) tehnicizarea activităţilor umanec) conduita imprudentă a unei persoane – apariţia bruscă în faţa unui

autovehicul în viteză, a unei persoaned) starea maladivă a unei persoane - leşin, atac de cord etc.

CondiţiiO faptă este considerată săvârşită în caz fortuit în măsura în care înde-

plineşte următoarele condiţii:1. rezultatul socialmente periculos trebuie să fie consecinţa intervenţiei

unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, lucru ce pune în evidenţă faptul că între împrejuararea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe un raport de cauzalitate.

2. făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine care a produs rezultatul

Page 69: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

69

Codul penal actual Noul cod penal Art 48- Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, fie din acuza alienaţiei minatel, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele

Art. 28 IresponsabilitateaNu este imputabi lă fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul comi-terii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

3. fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenţiei imprevizibile a unei forţe străine, să fie prevăzută de legea penală.

EfecteLipsidu-i elementul esenţial şi anume vinovăţia fapta săvârşită sub imperiul

cazului fortuit nu constituie infracţiune. Vinovăţia făptuitorului se exclude deoarece acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării ce a creat rezultatul socialmete periculos.

Cazul fortuit operează in rem datorită imposibiltăţii prevederii intervenţiei energiei străine care este generală şi obiectivă.

3.4.2.5. Iresponsabilitatea

Iresponsabilitatea reprezintă o stare de incapacitae psihofizică a unei per-soane care nu îşi poate da seama de carcterul, snsul şi valoarea socială ,morală şi juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care care nu-şi poate determina în mod normal voinţa, în raport cu faptele sale.

Cauzele care pot determina iresponsabilitatea pot fi: starea de subdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii, boli neuropsihice, tulburări psihice provocate de intoxicaţii, fenomene fiziologice.

Condiţiile stăriii de iresponsabiliate1. Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, o acţiune sau

inacţiune incriminată de Codul penal sau de orice alt act normativ.2. Datortită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare

să-ţi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv, atunci când făptuitorul nu-şi poate da seama de ceea ce face, sau de ordin volitiv, atunci când făptuitorul nu este în stare să se stăpânească. Lipsa unuia din aceşti factori sau ai amândurorara exclud vinovăţia.

3. starea de incapcitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze, care detrmină stări anormale

4. starea de de incapaciate psihică a persoanei să existe în momentul

Page 70: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

70

Codul penal actual Noul cod penal art 49 C.pen nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârşirii fap-tei, se gasea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe

Art. 29 Intoxicaţia Nu este imputabilă fapta pre-

vă‘zută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe psihoactive.

78 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 212-213

săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Această condiţie nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat săvârşirea faptei făptuitorul şi-a recăpatat la un moment dat capacitaea psihică şi acontinuat toţuşi săvârşirea sau participarea la săvârşirea fapte.

EfecteDeorece în cazul iresponsabilităţii responsabilitatea este cea care lipseşte

fapta nu întruneşte trăsătura 3senţaila a infracţiunii, ceea ce înlătura caracterul penal al faptei.

BeţiaNoţiune

Se poate observa clar că termenul de beţie este înlocuit cu cel de intoxicaţie pentru a releva mai bine înţelesul acestei instituţii

Aceasta este considerată a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei numai de către sistemul de drept românesc.

Starea de beţie poate constitui în unele imprejurări o cauză de excludere a răspunderii penale, iar în altele o cauză de atenuare sau de agravare a sancţiunii.

Cea mai frecventă este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică.După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi completă, când se ajunge la

cvasiparalizarea completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, ori incompletă, situaţie în care procesul de intoxicare se află în faze incipiente, determinând numai o slăbire a capacităţii de autocontrol si autodirijare a actelor de conduita78 .

Felurile stării de beţiea) după atitudinea persoanei care a dorit să nu ajungă în stare de beţie :

- beţia accidentală (involuntară sau fortuită) este beţia în care a ajuns persoana independent de voinţa ei – de exemplu o persoană care lucrează într-un mediu cu vapori de alcool şi fără să conştientizeze

Page 71: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

71

79 Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal roman-parte generala, pag 161- 162, universul juridic 2009 80 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214 81 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr 254/1978 82 Drept penal-parte generală. Alexandru Boroi. Editura CHBeck 2006, pag 214-215

inhalează astfel de vapori şi ajunge în stare de beţie ;- beţia voluntară- reprezintă starea în care ajunge o persoană care

consumă voit băuturi alcoolice, ori substanţe al căror efect ebriant îl cunoaşte. Această formă cunoaşte două forme :* beţia preordinată (premeditată) – reprezintă o circumstanţă agravantă

a răspunderii penale deoarece persoana şi-a provocat această stare cu un anumit scop (pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei, ori pentru a o invoca drept scuză la săvârşirea faptei) ;

* beţia simplă- poate fi considerată o circumstantă atenuantă, deoarece faptuitorul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

b) după gradul de intoxicaţie cu alcool, ori alte substanţe beţia poate fi :- beţia completă- este caracterizată de paralizarea aproape completă a

energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice ;- beţia incompletă- intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe ebriante este intr-

o fază incipientă manifestată de regulă prin excitabilitate si impulsivitate. Capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi este doar diminuată79 .

Condiţiile stării de beţie :- fapta să se fi găsit in momentul sau în timpul săvârşirii faptei în stare

de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Nu se consideră a fi îndeplinită această condiţie dacă starea de beţie a existat înainte sau posterior momentului săvârşirii faptei80 .

In practică s-a stabilit că prevederile care reglementează iresponsabilitatea nu sunt incidente în cazul când starea de inconştienţă în care se află inculpatul în momentul săvârşirii faptei s-a datorat beţiei voluntare complete care în condiţiile unei boli psihice preexistente, a afectat capacitatea de apreciere critică a faptelor şi mai ales capacitatea de frânare voliţională a actelor comportamentale. Caz în care starea de beţie voluntară constituie o circumstanţă atenuantă81 .

- starea de beţie să fi fost accidentală- provocată independent de voinţa făptuitorului. Beţia voluntară premeditată pentru săvârşirea faptei reprezintă o circumstanţă agravantă ;

- starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Pentru ca făptuitorul să poată să fie tras la răspundere penală el trebuie să aibă o anumită capacitate de a înţelege şi de a voi ;

- fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie prevăzută de legea penală82 .

Page 72: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

72

Consecinţe juridiceFapta săvârşită în stare de beţie completa, accidentală, fortuită nu constituie

infracţiune, ea nefiind săvârşită cu vinovăţie, dar în situaţia în care beţia accidentală nu este completă atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, starea de beţie putând constitui o circumstanţă atenuantă

3.4.2.6. Minoritatea făptuitoruluiÎn ceea ce priveşte minoritatea în materia dreptului penal a fost creată o

instituţie de sine stătătoare, cea referitoare la măsurile educative, sanctiuni de drept penal aplicanile minorilor infractori, dar în acealşi timp minoritatea apare reglementată şi ca u cauză care înlătură caracterul penal al faptei, instituţie ce se resfrânge asupra acelei categorii de minori care nu îndeplinesc condiţiile pentru a răspunde penal, conform art.113 Cod penal.

Condiţiile minorităţii1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală2. fapta să fie săvâşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale

de a răspunde penal. Conform art.113 minorul care nu aîmplinit vârsta de 14ani nu răspunde penal, iar minorii între 14 – 16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După împlinirea vărstei de 16 ani, minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancţiuni.

3. minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, această condiţii se referă la faptul că starea minorului de natură să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi pe întreaga perioasdă de execuatre a acesteia.

EfecteMinoritatea face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă

nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, fiind aptă de a produce efecte numai in personam.

Actualul cod penal Noul cod penal Art 50. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal

Art. 27 Minoritatea făptuitoruluiNu este imputabi lă fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Page 73: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

73

83 Constantin Mitrache- Drept penal.Parte generală. Universal Juridic. Bucurşti 2004

3.4.2.7. Eroarea de fapt

„Reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii”83

În legislaţia în vigoare cât şi în doctrina penală eroarea se clasifică în funcţie de obiectul asupra căruia poartă, factorii care au determinat-o, posibilitatea de

evitare şi întinderea consecinţelor.Pentru ca eroarea să înlăture caracterul penal al faptei trebuie:

- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;

Actualul Cod penal Viitorul Cod penal Art 51 Eroarea de fapt(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii ace-steia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă imprejurarea pe care in-fractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.(3) Dispoziţiile alin (1) şi (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.(4) Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură carac-terul penal al faptei

Art. 30 Eroarea(1) Nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care de-pinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejura-rea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.

(4) Prevederile alin.(1)–(3) se aplică în mod corespunzător şi în ca-zul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.

(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată.

Page 74: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

74

- în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor împrejurări, situaţii de care ar depinde caracterul penal al faptei;

- situaţia, împrejurarea ce nu au fost cunoscute pot reprezenta un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia.

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroare de fapt cu privire la o situaţie sau împrejurare ce sunt prevăzute ca elemente constitutive ale unei infracţiuni, nu constituie infracţiune astfel că nu atrage răspunderea penală.

Dacă fapta este incriminată atunci când este săvârşită cu intenţie cât şi atunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt este cea care înlătură vinovăţia şi deci şi caracterul penal al faptei.

Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când este săvârşită în culpă va duce la înlăţurarea ei numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, împrejurării sau situaţiei ce constituie circumstanţa de agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei.

Noul cod penal face distincţie între cauzele justificative şi cauzele de neim-putabilitate. Distincţia intre cauzele justificative şi cele de neimputabilitate rezidă în aceea că în cazul cauzelor justificative efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor, pe când în cazul cauzelor de neimputabilitate efectul acestora nu se extinde şi asupra participantilor. In categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate, iar în categia cauzelor de neimputabilitate se regăsesc: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, intoxicaţia, iresponsabilitatea şi eroarea.

Noul cod penal doreşte o unificare a reglementărilor europene în această materie, în legislaţia statelor europene deja există această delimitare.

3.5. INLATURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEIPRIN LIPSA PERICOLULUI

3.5.1. Preliminarii

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii lipsa pericolului social conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite, astfel că se are în vedere mai multe aspecte şi anume: în primul rând lipsa pericolului social ca trăsătură esenţială a infracţiunii lipseşte în anumite situaţii, cazuri sau împrejurări anume prevăzute de lege, iar în al doilea rând pericolul social caracteristic infracţiunii lipseşte în cazul faptelor concrete şi pentru care nu este necesară aplicarea unei pedepse.

3.5.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

Page 75: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

75

Pericolul social este înlăturat pentru anumite fapte determinate prin legea care prevede atât fapta al cărui pericol este înlăturat cât şi împrejurarea în care este înlăturat pericolul social, astfel că apar ca lipsite de pericol social spre exemplu arestarea învinuitului sau inculpatului.

Pericolul social este înlăturat şi în cazul anumitor acte inerente desfăşurării unor activităţi ce sunt permise de lege, fiind considerate ca lipsite de pericol so-cial şi faptele comise din culpă, dacă ele sunt incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie.

Rezultă că pericolul social al infracţiunii este înlăturat şi în situaţia în care fapta este săvârşită fără vinovăţie.

3.5.3. Lipsa pericolului social concret al fapteiprevăzute de legea penală

Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Este posibil ca fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul social minim pe care-l prezintă, deşi în mod formal îndeplineşte toate trăsăturile specifice ale infracţiunii, astfel că este înlăturat caracterul infracţional al faptei şi pe cale de consecinţă se înlătură şi răspunderea penală.

Fapta care este lipsită de pericolul social concret necesar unei infracţiuni nu constituie infracţiune neatrăgând răspunderea penală, dispoziţii ce sunt însc-rise în art 181 Cod penal actual. In viitorul cod penal la art 15 alin (1) – “Art. 15 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”; se dă o altă definiţie a infracţiunii ceea ce rezultă din cumulul trăsăturilor reglementate de lege pentru această instituţie.

Organul de aplicare a legii penale are obligaţia de a stabili pe baza unor criterii legale prevăzute de art 181 Cod penal care prevede că “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minima adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Din cuprinsul art 181 rezultă faptul că atunci când pericolul social concret nu este sufficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, caracterul penal al faptei este înlăturat, iar făptuitorului i se poate aplica conform art 91 C.pen o sancţiune cu caracter administrativ.

3.6. LIPSA PREVEDERII IN LEGEA PENALA

Lipsa prevederii faptei în legea penală este o împrejurare în care o faptă care aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii în realitate nu are caracter penal deoarece nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, prin faptul că

Page 76: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

76

ori îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ori în modalitatea în care a fost săvârşită, fapta nu mai este prevăzută ca infracţiune.

Neprevederea în legea penală apare în următoarele situaţii:- neîndeplinirea de către fapta concretă a unui element constitutiv al

infracţiunii, lipseşte deci o condiţie cerută de lege pentru a caracteriza fapta săvârşită ca infracţiune;

- dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării fapt ce se realizează prin scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerate infracţiune până la o anumită dată;

- lipsa dublei incriminări: în cazurile de aplicare a legii penale române conform principiului universalităţii se cere dubla incriminare a faptei, ceea ce presupune că atât legea penală română cât şi legea penală strâină de la locul în care s-a săvârşit fapta, să prevadă drept infracţiune fapta săvârşită.

Lipsa prevederii faptei săvârşite ca infracţiune în legea penală are drept efect înlăturarea caracterului penal şi pe cale de consecinţă înlăturarea răspunderii penale

Page 77: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

77

CAPITOLUL IVPEDEPSELE

4.1. GENERALITAĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR

4.1.1. Noţiunea şi caracterele pedepsei

In cadrul sancţiunilor de drept penal, un rol foarte important îl ocupă pe-deapsa, singura sancţiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcată prin săvârşirea unei infracţiuni.

De-a lungul timpului, pedeapsa a fost definită în mai multe feluri. Hugo Grotius definea pedeapsa: “Poena est malum passionis quod infligitur propter malum actionis” (pedeapsa e răul suferinţei ce se dă pentru răul făptuirii).

În alte accepţiuni, pedeapsa este “răul pe care îl înflige statul celui care a înfrânt prescripţiunea sa” (Mommsen), sau “răul făcut în numele societăţii şi în executarea unei condamnaţiuni judecătoreşti autorilor unei infracţiuni, culpabili şi responsabili de această infracţiune” (Vidal).

Şi în dreptul românesc se arăta că pedeapsa “este răul pe care puterea publică îl face individului condamnat de justiţie fiindcă a comis una sau mai multe infracţiuni”84

După cum putem observa din aceste definiţii la începutul secolului XX caracterul principal al pedepselor era acela profund retributiv, prin pedepsirea in-fractorului urmărindu-se numai excluderea din societate şi inducerea unei suferinţe infractorului pentru fapta săvârşită.

Cu timpul caracterul pedepsei s-a diversificat, astfel că la acest moment principalele trăsături ale infracţiunii nu mai sunt cele de constrângere şi excludere din societate, intervenind un aspect foarte important, acela al reeducării.

Definiţia actuală a pedepsei reiese din dispoziţiile art. 52 Codul Penal Actual85 “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.” Din această definiţie putem reţine şi trăsăturile caracteristice ale pedepsei. Astfel literatura, în general apreciază că trăsăturile pedepsei sunt următoarele:

- a) pedeapsa este o măsură de constrângere, o măsură de represi-une, de privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune. „Este un rău cu care 84 I.Tanoviceanu- “Curs de drept penal” , Atelierele grafice SOCEC &CO, Societate Anonimă, Bucureşti, 1912, pag.104. 85 Codul Penal Adnotat cu practică judiciară 1969-2000- Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 181. 86 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 283

Page 78: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

78

se răspunde răului produs prin săvârşirea infracţiunii (mallum passionis propter mallum actionis).”86

Ca şi măsură cu caracter coercitiv pedeapsa se concretizează într-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei care a săvârşit infracţiunea. Privaţiunea poate consta în restrângere de drepturi civice, privaţiune de bunuri, privaţiune de libertate, sau în unele cazuri, privaţiune chiar de viaţă.

- b) pedeapsa este un mijloc de reeducare. Prin aplicarea pedepsei nu se urmăreşte exclusiv reprimarea infractorului, pedeapsa are totodată şi un puternic rol şi efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale şi de îndreptare a condamnatului. Astfel în cadrul pedepsei constrângerea devine indisolubil legată de reeducare ,”Constrângerea apare ca mijloc sau instrument de continuare în condiţii speciale a procesului educativ.”87

Reeducare ca finalitate a pedepsei poate fi considerată ca realizată dacă conştiinţa condamnatului s-a însănătoşit din punct de vedere moral şi social , şi sunt serioase probabilităţi că el nu va mai săvârşi o nouă infracţiune.88

- c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală .Pedeapsa nu poate fi aplicată decât de către stat şi în numele societăţii .Numai statul, ca exponent al societăţii este îndrituit să exercite - prin organele sale- acţiunea penală in vederea tragerii la răspundere a infractorului.

- d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni şi nu-mai de către instanţele judecătoreşti. Nu există pedeapsă în general ,ci numai pedeapsă, ca sancţiune a prevăzută pentru o infracţiune. Ea poate fi pusă în aplicare doar după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Aplicarea unei pedepse este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, ca organe specializate ale statului.

- e) pedeapsa se aplică infractorului, ea neputând fi aplicată decât celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, adică săvârşirea cu vinovăţia. Pe-deapsa are caracter personal nefiind pasibil de pedeapsa decât subiectul activ al infracţiunii(autor, instigator sau complice)„ iar în caz de deces al condamnatului înainte de executarea pedepsei , se stinge odată cu viaţa lui nefiind transmisibilă.”89

-f) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Prin această trăsătură se realizează funcţia de apărare socială înpotriva infracţiunilor pe care o are dreptul penal. Prin efectul exemplarităţii pedeapsa atenţionează pe toţi ceilalţi subiecţi de drept care ar fi tentaţi să săvârşească o infracţiune convingându-i de posibilitatea ca, în condiţiile în care ar săvârşi o faptă similară, să li se aplice o pedeapsă de aceeaşi natură.

Aceleaşi trăsături ale pedepselor reies şi din dispoziţiile noului Cod Penal care, la art 57 alin. 1 prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Constatăm că dispoziţiile noului cod pun accent pe reeducarea condamnatului şi pe prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. 87 G Antoniu,Sancţiunea Penală – concept si orientări,in RRD,nr 10-1981,p.5 88 V. Dongoroz, S. Kahane , I. Oancea, I. Fodor , N. Iliescu C. Bulai, R Stănoiu „ Explicaţii teoretice ale codului penal român ” Bucureşti ,1970 pag 11 89 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 283

Page 79: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

79

4.1.2. Scopul şi funcţiile pedepsei

Scopul pedepsei conform codului penal în vigoare este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni (art 52 alin1 din Codul Penal). Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni are două aspecte: un aspect special („prevenţia specială”) adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, şi un aspect general („prevenţia generală”) adică împiedicarea celorlalţi destinatari ai legii pe-nale de a săvârşi infracţiuni.

Prevenţia generală şi specială constituie scopul imediat al pedepsei. Acest scop are în slujbă pentru realizarea sa anumite mijloace de realizare, anume funcţiile pedepsei. Aceste funcţii sunt enumerate de literatura de specialitate astfel:

a) Funcţia de constrângere sau de represiune este consacrată ex-

pres în definiţia legală a pedepsei (art. 52 Actualul Codul Penal) şi este unanim recunoscută de literatura de specialitate. Pedeapsa ar fi de neconceput în condiţiile în care nu ar cauza o suferinţă, în condiţiile în care nu ar impune o privaţiune sau o restricţie celui condamnat. Ea trebuie să fie întotdeauna proporţională cu gradul de pericol social pe care îl reprezintă fapta săvârşită şi persoana făptuitorului. Sub influenţa constrângerii infractorul este împiedicat de a continua sau relua activi-tatea sa infracţională şi totodată este determinat să-şi schimbe şi, în orice caz , să reflecte asupra schimbării conduitei care i-a atras constrângerea .90

Este foarte important de reţinut (şi în acest sens Codul Penal este expres că executarea pedepsei în ciuda caracterului său represiv, constrângător nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată).

b) Funcţia de reeducare. Aşa cum am mai arătat anterior caracterul pur retributiv al pedepsei, a fost reorientat în sensul că în acest moment un rol la fel de important ca retribuţia, îl deţine reeducarea condamnatului. Constrângerea prin ea însăşi nu ar putea duce la realizarea scopului pedepsei, funcţia de reeducare reîntregind funcţia de represiune. Funcţia de reeducare este prevăzută în mod expres de lege şi este completată de dispoziţiile art. 52 alin 2 Actualul Cod penal care stipulează că prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Reiese din aceasta faptul că atât în aplicarea unei pedepse cât şi în duce-rea la îndeplinire a acesteia, statul prin organismele abilitate trebuie să se implice in mod direct în procesul de reeducare a condamnatului. Finalul art 52 alin 2 din Codul penal actual interzice ca executarea pedepsei să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească persoana condamnatului. S-a considerat că nu răzbunarea şi prigonirea ci din potrivă reeducarea şi îndreptarea condamnatului pot realiza scopul pedepsei. 90 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală , Ed. All Beck, Bucureşti 1997, pag 286

Page 80: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

80

c) Funcţia de exemplaritate a pedepsei este o funcţie inevitabilă şi adiacentă constând în influenţa pe care o are pedeapsa aplicată pentru o faptă pentru ceilalţi subiecţi de drept. Pedeapsa trebuie să fie promptă şi proporţională cu fapta săvârşită în aşa fel încât să trezească în ceilalţi subiecţi de drept conştiinţa că pentru o astfel de faptă pedeapsa este inevitabilă.

d) Funcţia de eliminare este şi ea considerată o funcţie adiacentă91 care constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează în condiţiile în care condamnatul primeşte o pedeapsă cu închisoarea, iar eliminarea definitivă intervine în cazuri excepţionale când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.92

Noul Cod Penal menţine prin dispoziţiile sale funcţiile pe care le consacra pedepsei vechiul Cod.

4.1.3. Felurile pedepsei

În doctrină şi în legislaţii se fac diverse clasificări în funcţie de diverse criterii: 1. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting93 :

a) Pedepse principale; b) Pedepse complimentare; c) Pedepse accesorii;

Pedepsele principale se pot aplica singure şi întotdeauna o infracţiune va fi sancţionată legal cu o pedeapsă principală94 . Cu alte cuvinte această pedeapsă se poate aplica singură infractorului fără să fie condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penal95 .

Pedepsele complementare sunt acele pedepse care se pot dispune alături de pedeapsa principală. Ele au rol de a completa represiunea, de aceea ele sunt aplicabile numai pe lângă o pedeapsă principală.

Pedepsele accesorii decurg din pedeapsa principală, din condamnarea definitivă.

2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea. Distingem pedepse

privative de viaţă – prin care se suprimă viaţa infractorului (pedeapsa cu moartea), pedepse corporale - care se referă la corpul persoanei (bătaia), pedepse priva-tive sau restrictive de libertate – detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii, 91 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – „Drept Penal. Partea generală” Bucureşti ; ed. All Beck, 2002, pag 262. 92 C-tin Mitrache – „ Drept Penal Român”. Parte generală Bucureşti; Casa de editură şi Presă Şansa, 2000, pag. 147. 93 I. Oancea „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”, P.G., vol 1, ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag, 325. 94 Matei Basarab „Drept penal. Parte Generală” vol 1, ed. Lumina Lex, 1996, pag. 229. 95 C-tin Mitrache op. cit. Pag. 148.

Page 81: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

81

pedepse privative sau restrictive de drepturi – privesc interzicerea unor drep-turi, pedepsele pecuniare – care privesc patrimoniul condamnatului, pedepsele morale – se materializează prin oprobriul public sau excluderea publică.

Dacă la începutul secolului coexistau toate categoriile de pedepse enumerate mai sus, inclusiv pedeapsa cu moartea, în prezent, în dreptul penal românesc, mai subzistă pedepsele privative sau restrictive de libertate, pedepsele pecuniare şi pedepsele privative sau restrictive de drepturi.

3. După gradul de determinare a pedepselor. Prin lege se disting: pedepsele determinate şi nedeterminate. Pedepsele determinate sunt expres prevăzute în lege, atât în natura lor, cât şi în cuantum. Şi ele la rândul lor pot fi: absolut determinate şi relativ determinate. Pedepsele absolut determinate prevăd un cuantum fix în care se aplică pedeapsa (ex: trei ani). Pedepsele relativ deter-minate sunt cele care sunt individualizate prin prevederea: a) a unui maxim, caz în care minimul pedepsei este cel general, b) a unui minim caz în care maximul pedepsei este cel general, c) a unui maxim şi al unui minim al pedepsei. Pedepsele nedeterminate sunt prevăzute fără a fi determinat cuantumul în care acestea pot fi aplicate.

4. O altă distincţie se face în literatură între pedepsele unice şi pedepsele

multiple, în funcţie de următoarele aspecte: pedepsele unice sunt prevăzute câte una pentru fiecare faptă incriminată. Pedepsele multiple pot fi: cumulative, când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe pedepse care se aplică toate odată şi alternative, când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute mai multe pedepse, însă instanţa poate alege doar una. De menţionat este că în dreptul penal nu pot fi cumulate două pedepse principale.

În lumina modificărilor aduse Codului penal, principala distincţie se face după

natura persoanei căreia i se aplică pedeapsa: astfel vom avea pedepsele ce se aplică persoanelor fizice şi pedepsele ce se aplică persoanelor juridice. Codul penal românesc a înţeles să introducă răspunderea penală şi pentru persoanele juridice care sub imperiul vechiului Cod, nu răspundeau penal.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, putem constata că o clasificare de genul celei stabilite de doctrină ar fi aplicabilă şi în materia noului Cod penal.

Dacă în clasificările de la începutul secolului pedepsele erau clasificate în funcţie de diviziunea tripartită a infracţiunilor (şi anume crime, delicte şi contravenţii) în pedepse criminale, pedepse corecţionale şi pedepse de simplă poliţie, în prezent, în clasificarea pedepselor, este obligatoriu a ţine seama de menţiunile pe care noul Cod Penal le face în ceea ce priveşte infracţiunea.

Clasificarea după rolul şi importanţa atribuită pedepsei ar putea fi în opinia noastră următoarea: pedepse principale, pedepse complimentare şi pedepse ac-cesorii. În cadrul clasificării pedepselor principale intervine automat distincţia între acestea după gravitatea lor în pedepse criminale şi pedepse corecţionale. Astfel, pedepsele criminale vor fi pedepsele principale care se vor aplica infracţiunilor

Page 82: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

82

individualizate drept crime, iar pedepsele corecţionale vor fi pedepsele principale aplicate delictelor.

Pedepsele principale pentru crime se deosebesc de pedepsele principale pentru delicte prin faptul că se referă la fapte penale de o gravitate mai mare decât delictele, drept urmare acestea vor fi de natură juridică sau în cuantum mai mare decât pedepsele principale pentru delicte. Pedepsele principale pentru crime sunt detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă, diferite ca natură juridică atât faţă de închisoarea strictă, cât şi de amendă sau muncă în folosul comunităţii.

4.2. CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

4.2.1. Cadrul pedepselor în dreptul penal româncu privire la persoane fizice

Instituţie de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generală a Codului penal. Locul principal îl ocupă cadrul pedepselor, adică enu-merarea categoriilor de pedepse şi a felurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiaşi categorii astfel: actualul Cod penal prevede că există trei categorii de pedepse şi anume:

1.Pedepse principale: a) detenţiunea pe viaţă; b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; c) amendă de la 100 lei la 50.000 lei.

2.Pedepsele complimentare: a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; b) degradarea militară;

3.Pedeapsă accesorie: interzicerea unor drepturi prevăzute de lege.

4.2.2. Cadrul pedepselor în dreptul penal româncu privire la persoanele juridice

În ceea ce priveşte persoanele juridice pedepsele sunt diversificate pentru întâia oară acestea răspunzând penal. Până în acest moment infracţiunile şi im-plicit pedepsele aplicabile acestora se refereau la persoanele fizice fiind exclusă din Codurile penale răspunderea penală pentru persoanele juridice. Distingem în acest context două categorii de pedepse: o categorie de pedepse principale şi o categorie de pedepse complimentare.

Există o singură pedeapsă principală, aceasta fiind amenda de la 10.000 de lei la 900.000 de lei.

Ca pedepse complimentare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) sus-pendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la

Page 83: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

83

un an la trei ani (3luni-3ani viitoarea reglementare) c) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la un an la cinci ani (1an-3ani viitoarea reglementare); d) interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la un an la cinci ani; e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă sau mijloace de comunicare audio-vizuală.

În cazul persoanelor juridice, Codul penal nu prevede aplicarea unor pedepse accesorii.

4.3. PEDEPSELE ÎN SPECIAL

4.3.1. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice

Detenţiunea pe viaţăPedeapsa detenţiunii pe viaţă este cea mai gravă dintre pedepsele apli-

cabile persoanelor fizice şi reprezintă pedeapsa privativă de libertate cu caracter perpetuu, deosebindu-se de pedeapsa închisorii, care este o pedeapsă restrictivă de libertate.

Pe când pedeapsa închisorii este o pedeapsă temporară, detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă cu caracter perpetuu. Această pedeapsă a fost introdusă prin Decretul Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990, înlocuind pedeapsa cu moartea prevăzută până la acea dată. Cazurile de aplicare a detenţiunii pe viaţă, sunt expres menţionate de lege, această pedeapsă fiind instituită pentru infracţiunile cele mai grave cum ar fi: infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiunea de omor deosebit de grav, tortura care a avut ca urmare moartea victimei, distrugerea şi semnalizarea falsă care au produs o catastrofă de cale ferată, nerespectarea regimului materi-alelor nucleare sau altor materiale radioactive, care a produs moartea uneia sau mai multor persoane, nerespectarea regimului materiilor explozive, care a produs moartea uneia sau mai multor persoane, traficul de stupefiante organizat, precum şi în cazul infracţiunilor militare prevăzute de art. 338 (art 421 Viitorul Cod penal), 339 (art 422 V.C.Pen), 341 alin2 (art 424 V.C.Pen), 342 alin2 (art 425 V.C.Pen), 343 (art 426 V.C.Pen), 344 (nu există în V.C.Pen), 345 alin.3 C.p. actual (nu există în V.C.Pen).

Pedeapsa cu detenţiune pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale pentru fapte deosebit de grave: împiedicarea exploatării aeronavei (art. 107 din C. aerian), împiedicarea exploatării navei (art.123 alin.3 din Decretul 443/1972 priv-ind navigaţia civilă). În aproape toate cazurile, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani, oferind posibilităţi mai largi de individualizare a acesteia. Există două cazuri în care pedeapsa nu este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, anume art 357 alin.2 C.p.- Genocidul în timp de război şi art 358 alin.4 C.p.- Tratamente neomenoase in timp de război. Marele avantaj al detenţiunii pe viaţă faţă de pedeapsa cu moartea este acela că se poate repara faţă de înfăptuitor o eroare judiciară. Detenţiunea pe viaţă nu se aplică persoanelor care au fost condamnate după împlinirea vârstei de 60 de ani,

Page 84: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

84

respectiv 65 de ani în Viitorul Cod penal În astfel de cazuri se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani (30 de ani V.C.Pen) şi interzicerea unor drepturi. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor, aplicându-i-se pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.

În condiţiile în care condamnatul la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit 60 (65 ani) de ani, în momentul condamnării sale la detenţiune pe viaţă, acestuia i se va aplica o pedeapsă echivalentă cu maximul detenţiunii severe şi interzicerea exerciţiului unor drepturi pe durata maximă.

În condiţiile în care condamnatul a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa ce va fi aplicată în locul detenţiunii pe viaţă, va fi pedeapsa maximă a detenţiunii severe şi interzicerea exerciţiului unor drepturi pe durata maximă. (in noul cod penal nu mai este obligatorie înlocuirea detenţiunii pe viaţă).

Detenţiunea pe viaţă se execută în regim special în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul în care se execută detenţiunea pe viaţă este de maximă securitate, condamnatul putând trece în celelalte regimuri în condiţiile legii.

Închisoarea Închisoarea este pedeapsa privativă de libertate ce constă în izolarea de

societate a celui condamnat prin încarcerarea lui unde este supus unui regim de viaţă şi muncă impus. Regimul încarcerării este prevăzut de Legea 23/ 1969 privind executarea pedepselor. Închisoarea ca mijloc de coerciţie (privarea de libertate care atrage şi izolarea relativă de ceilalţi membrii ai societăţii, de familie, precum şi supunerea la un regim de viaţă severă sau alte restricţii) urmăreşte reeducarea infractorului.

“Recurgerea în toate ţările europene atât de frecvent la pedepsele privative de libertate impune o demonstraţie aparte despre efectele pozitive ale închisorii, cel puţin asupra unei părţi din persoanele condamnate.”96 Pedeapsa este prevăzută în limitele ei generale între 15 zile şi 30 de ani. În partea specială a Codului penal, pedeapsa închisorii are limita maximă prevăzută la 25 de ani, această limită putând fi depăşită în condiţiile faţă de maximul special se adaugă un spor până la maximul general de 30 de ani. Regimul executării se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă, pe acţiunea educativă, pe respectarea de către aceştia a disciplinei, muncii şi ordinii interioare, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.

„Legat de locul muncii din penitenciar , în ansamblul drepturilor omului ni se par potrivite şi alte câteva idei privind protejarea drepturilor deţinuţilor, care „ devine foarte importantă pentru realizarea unui mediu penitenciar cât mai normal posibil” dacă s-ar asigura „dreptul la securitatea persoanei, dreptul la îngrijire, dreptul la respectarea demnităţii persoanei, dreptul de a vota şi dreptul de a avea un viitor.”97

96 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag 13 97 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag 39

Page 85: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

85

Obligaţia de munci revine condamnaţilor apţi de muncă, neputând fi obligaţi la muncă condamnaţii care au împlinit 60 de ani bărbaţii şi 55 de ani femeile.

„Prin art 7,alin 2 din Legea nr.23/1969 au fost stabilite măsuri speciale de protecţie a muncii pentru femeile deţinute şi implicit o diferenţiere de regim în munca penitenciară. Femeile gravide nu pot fi folosite la munca în mediul toxic sau vătămător.”98

„Pentru minorii condamnaţi se prevede ca în timpul executării pedepsei să li se asigure condiţiile necesare continuării învăţământul general obligatoriu şi posibilitatea de a se califica într-o meserie.”99

Executarea pedepsei se face în penitenciare care au ca regim de execu-tare deţinerea în comun, diferit de regimul izolării celulare (filadelfian) sau cel mixt(auburnian) sau regimul deschis sau pe încredere100 . Condamnaţii sunt separaţi la locul de deţinere, după natura infracţiunilor săvârşite, vârstă (condamnaţii minori execută separat pedeapsa de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale). Alte criterii după care sunt separaţi condamnaţii sunt acela al sexului, al stării de recidivă, în funcţie de comportare şi în funcţie de rezultatele acestora privitor la reeducarea lor. Munca prestată de condamnaţi este remunerată, potrivit cantităţii şi calităţii acesteia. Astfel din remuneraţia muncii condamnatului, o cotă de 10% revine acestuia, iar cealaltă administraţiei locului de reţinere. Din invenţii şi inovaţii condamnatului îi revine cota de 50% din suma cuvenită acestuia. Aceste cote sunt consemnate la CEC, iar 1/3 din aceste sume sunt atribuite lui în timpul detenţiei, 2/3 urmând a-i fi înmânate în momentul eliberării din penitenciar.

Legea prevede că detenţiunea severă se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale a altor penitenciare. Regimul de detenţie în care va executa pedeapsa condamnatul, va fi acela de maximă siguranţă. Închisoarea strictă se execută şi ea în penitenciare anume destinate astfel: dacă pedeapsa închisorii stricte este mai mare de 5 ani, regimul de detenţie va fi un regim închis, dacă pedeapsa închisorii stricte este cuprinsă între 1 şi 5 ani, atunci închisoarea va fi executată într-un regim semideschis.

Şi aceste pedepse sunt în strânsă corelare şi cu regimul de detenţie pro-gresiv introdus de noul Cod, putând aprecia că - spre exemplu – pedeapsa cu închisoarea strictă între 15 zile şi un an, se poate executa în regim semideschis, în condiţiile în care condamnatul a dat dovezi de îndreptare, a dovedit stăruinţă în muncă şi seriozitate.

Astfel potrivit art 37. din Legea nr. 294/2004 , persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de deschis pot presta munca şi pot desfăşura activităţile socioeducative în afara penitenciarului ,sub supraveghere.

AmendaAmenda este pedeapsa principală, pecuniară, ce constă într-o sumă de bani

98 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag 93 99 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag29 100 Vintilă Dongoroz- „Drept penal” pag.605 1939

Page 86: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

86

pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului. În actualul Cod pe-nal, amenda poate apărea ca pedeapsă principală unică sau ca pedeapsă alternativă cu pedeapsa închisorii. Amenda poate avea diferite forme. Ea poate fi amendă contravenţională – sancţiune administrativă poate fi sancţiune disciplinară, civilă, etc...

Ca sancţiune de drept penal, amenda se trece în cazierul judiciar, con-stituind antecedent penal al persoanei condamnate. Funcţia de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea patrimoniului condamnatului şi implicit crearea unei situaţii materiale mai dificile a acestuia.

Amenda, ca sancţiune penală prezintă unele avantaje incontestabile cum ar fi evitarea izolării condamnatului de mediul său obişnuit de viaţă şi contactul cu infractorii înrăiţi.”101

In Noul Cod penal amenda se calculează prin sistemul zilelor amenda; se determină valoarea unei zile amendă ţinând cont de obligaţiile patrimoniale ale condamnatului. De asemenea amenda poate fi cumulată cu pedeapsa închisorii dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit un folos material.

„Pedeapsa amenzii se aplică sub forma zilelor amendă. În acest caz suma totală ce urmează să fie plătită rezultă din înmulţirea numărului de zile de pedeapsă stabilite de instanţă în raport cu gravitatea faptei şi persoana făptuitorului, cu suma reprezentând evaluarea în bani a fiecărei zile de pedeapsă ţinându-se seama de posibilităţile financiare a făptuitorului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa.”102 Instanţa va avea, deci, mai multe instrumente de individualizare a pedepsei, ea stabilind întâi numărul de zile amendă cu care pedepseşte pe infractor, iar apoi cuantumul contravalorii în bani aferent fiecărei zile-amendă.

În condiţiile în care amenda este prevăzută fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 20 de zile, iar maximul special este de 120 de zile.

În aceste condiţii instanţa va trebui să individualizeze sumele aferente fiecărei zile amendă.

Când legea prevede pedeapsa amenzii arătându-i limitele, aceasta se va aplica în limitele prevăzute de lege.

Dacă legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, minimul special al zilelor amendă este de 40 de zile, iar maximul special este de 180 de zile, instanţa urmând să individualizeze sumele pe fiecare zi- amendă.

Când pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii stricte, minimul special este de 60 de zile amendă, iar maximul special este de 240 de zile amendă.

Marele avantaj al aplicării acestei pedepse este faptul că amenda este foarte uşor de individualizat, permiţând o mare libertate în stabilirea acesteia în funcţie de gravitatea încălcării normei sociale şi ţinând seama de persoana făptuitorului.

În condiţiile sustragerii cu rea credinţă de la executarea amenzii avem o distincţie făcută de legiuitor între două situaţii:

a) Situaţia în care pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pe-deapsa închisorii stricte. În această situaţie, în cazul refuzului cu rea credinţă 101 C. Bulai , Manual de drept penal – Partea Generală Ed. All Beck , Bucureşti 1997, pag 300 102 Codul penal din 28.06.2004-Monitorul Oficial 575/29.06.2004 art.68 alin.2

Page 87: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

87

de a achita amenda aceasta se poate înlocui de către instanţă cu muncă în folosul comunităţii până la 500 de ore, iar în cazul în care condamnatul refuză această muncă pedeapsa amenzii se va înlocui cu închisoarea strictă. Se va ţine cont în stabilirea acestei pedepse, de zilele amendă neplătite.

b) A doua situaţie apare dacă condamnatul se sustrage cu rea credinţă de la executarea amenzii când aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. În această situaţie Pedeapsa amenzii se va înlocui cu munca în folosul comunităţii până la 300 de ore sau dacă condamnatul nu îşi dă consimţământul cu pedeapsa cu închisoarea. Şi în acest caz se va ţine seama de numărul de zile-amendă neplătite.

Munca în folosul comunităţii Munca în folosul comunităţii se aplică numai pentru delicte pentru care

pedeapsa este închisoarea sau închisoarea strictă de 3 ani. Putem aprecia că munca în folosul comunităţii poate fi executată şi atunci când este prevăzută ca pedeapsă amenda alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii stricte până la 3 ani pentru săvârşirea anumitor delicte.

Deşi este prevăzută ca pedeapsă principală, în opinia noastră munca în folosul comunităţii are o natură juridică mai apropiată de modalităţile de individu-alizare judiciară privind executarea pedepsei. Motivele pentru care susţinem acest lucru sunt următoarele:

1. Pedeapsa muncii în folosul comunităţii nu este prevăzută în Codul penal ca pedeapsă de sine stătătoare, art.70 alin.1 arătând că instanţa „poate dispune în locul pedepsei privative de libertate executarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii...”. Iată că instanţa în aplicarea acestei pedepse principale a muncii în folosul comunităţii va individualiza în prealabil pedeapsa principală a închisorii stricte. Dacă această pedeapsă ar fi fost o pedeapsă principală, ea ar fi putut fi aplicată şi de sine stătător, nu numai ca modalitate de individualizare a altei pedepse.

2. Un alt motiv este acela că munca în folosul comunităţii se poate pronunţa numai în condiţiile în care inculpatul consimte la aplicarea acesteia. Această dispoziţie legală înlătură funcţia retributivă a muncii în folosul comunităţii, intro-ducând o condiţie potestativă pentru condamnat. În acest sens munca în folosul comunităţii se apropie de instituţia executării pedepsei la locul de muncă (unde ca o condiţie sine qua non este necesar acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează să execute pedeapsa).

3. Pedepsele sunt de esenţa lor obligatorii pentru persoana condamnatului, iar în ceea ce priveşte pedeapsa muncii în folosul comunităţii, prevederea obţinerii consimţământului condamnatului pentru aplicarea pedepsei înlătură caracterul obligatoriu al pedepselor.

De aceea în opinia noastră, de lege ferenda se impune în virtutea controlului anterior apariţiei legilor o modificare ori în sensul introducerii unui caracter obliga-toriu pentru această pedeapsă şi prevederea ei ca pedeapsă de sine stătătoare, ori în sensul introducerii acestor dispoziţii în categoria instituţiilor privitoare le in-

Page 88: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

88

dividualizarea judiciară a executării pedepselor. În cazul în care nu se vor efectua aceste modificări s-ar pierde, în opinia noastră din autoritatea instanţelor penale, iar în plan sociologic ar scădea „ frica de pedeapsă” şi s-ar aduce ştirbire funcţiei de exemplaritate pe care în prezent o are pedeapsa.

Pedeapsa muncii în folosul comunităţii se aplică numai în cazul săvârşirii unui delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 3 ani.

În condiţiile în care pedeapsa aplicată este aceea a închisorii maximul spe-cial al pedepsei este de 300 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este în-chisoarea strictă până la 3 ani, maximul devine 500 de ore în folosul comunităţii.

Este important a sublinia că pedeapsa muncii în folosul comunităţii se dis-pune numai în cazul în care se obţine consimţământul inculpatului.

Dacă persoana condamnată nu îşi execută pedeapsa sau nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin ori şi le îndeplineşte în mod defectuos instanţa poate dispune revocarea muncii în folosul comunităţii înlocuind-o cu închisoarea sau cu închisoa-rea strictă de cel mult 3 ani.

4.3.2. Pedepsele principale pentru persoanele juridice

Amenda este pedeapsa principală ce se aplică persoanei juridice în cazul săvârşirii crimelor sau delictelor. Amenda este pedeapsa pecuniară care constă în suma de bani pe care persoana juridică o varsă în contul statului în condiţiile în care

Codul penal actual Noul cod penal Art 711 Conţinutul pedepsei amenzii

(1) pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească;

(2) când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de per-soana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pen-tru persoana juriducă este de 5000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei;

(3) când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de per-soana fizică pedeapsa

Art. 137 Stabilirea amenzii pentru persoana juridică (1) Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului. (2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 şi 5 000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile şi 600 de zile. (3) Instanţa stabileşte numărul zilelor–amendă ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile – amendă

Page 89: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

89

săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Amenda penală aplicată persoanei

juridice, se deosebeşte de celelalte amenzi (de natură fiscală, administrativă) prin aceea că aceasta este stabilită numai de către instanţele de judecată ca urmare a stabilirii răspunderii penale a persoanei juridice.

detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pen-tru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei

se determină ţinând seama de cifra de afaceri în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea acti-vului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum şi de celelalte obligaţii ale persoanei juridice. (4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pe deapsa amenzii; b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închi sorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţiunea pe viaţă; (5) Când prin infracţiunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, li-mitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amen-zii. La stabilirea amenzii se va ţine seama de valoarea folosului patrimo-nial obţinut sau urmărit.

Page 90: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

90

4.3.3. Pedepsele complimentare pentru persoane fizice

Aspecte generale

Pedepsele complimentare prevăzute în actualul Cod penal la art.64 şi constau în interzicerea unor drepturi. Ele sunt menite să completeze represiunea instituită de pedepsele principale. Pedepsele complimentare prin natura lor, nu pot exista de sine stătător ele putând fi instituite de lege şi aplicate de instanţele judecătoreşti numai pe lângă pedeapsa principală.

Pedepsele complimentare sunt pedepse restrictive de drepturi, acestea constând în interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată. În dreptul penal român există două feluri de pedepse complimentare: Codul penal actual Noul cod penal Art 64- interzicerea unor drepturi(1) pedeapsa complementară a inter-zicerii unor drepturi constă în interzi-cerea unuia sau unora din următoarele drepturi:(a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;(b) dreptul de a ocupa o funcţie im-plicând exerciţiul autorităţii de stat;(c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie sau de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;(d) drepturile părinteşti;(e) drepturile de a fi tutore sau curator;(2) Interzicerea drepturilor prevăzute la litera b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la litera a), afară de cazul când legea dispune altfel

Art. 66 Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exer-citării unor drepturi (1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; d) dreptul de a alege; e) drepturile părinteşti; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;

Page 91: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

91

1. Interzicerea unor drepturi

i) dreptul de a conduce anumite ca-tegorii de vehicule stabilite de instanţă; j) dreptul de a părăsi teritoriul Româ-niei; k) dreptul de a ocupa o funcţie de con-ducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări spor-tive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea; (2) Când legea prevede inter-zicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune inter-zicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin.(1) lit.a) şi b). (3) Interzicerea exercitării drep-turilor prevăzute la alin.(1) lit.a) şi b) se dispune cumulativ. (4) Pedeapsa prevăzută în alin.(1) lit.c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol, ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.

Page 92: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

92

2. Degradarea militară În vederea punerii în executare a acestei pedepse complimentare instanţa

de executare trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.103

4.3.4. Pedepsele complimentare aplicabile persoanei juridice

Cadrul pedepselor complimentare ce se aplică persoanei juridiceAceste pedepse sunt: a) dizolvarea persoanei juridiceb) suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice pe

o perioadă de la 1 an la 3 anic) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată

de la 1 an la 5 ani.

Codul penal actual Noul cod penal Art 67. Degradarea militară

(1) pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă;

(2) degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pe-deapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă;

(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezervişti pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pe-deapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Art. 69 Degradarea militară (1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierde-rea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. (2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. (3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

103 I. Neagu – Tratat de drept penal , Ed. Pro 1997 pag 664

Page 93: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

93

d) interzicerea accesului la unele resurse financiare pe o durată de la 1 an la 5 ani.

e) afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în M. Of. Al României, prin presă ori mijloace de comunicare audio vizuală.

Pedeapsa complimentară a dizolvării persoanei juridice

Suspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridiceSuspendarea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice constă

în interzicerea activităţii persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită

Codul penal actual Noul cod penal

Art 712 Conţinutul pedepsei com-ple mentare a dizolvării persoanei juridice

(1) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de acti-vitate a deturnat în acest scop;

(2) In caz de neexecutare cu rea credintă a uneia dintre pe-depsele complementare din art 53 1 alin 3 lit b-d, isntanţa dispune dizolvarea persoanei juridice;

(3) Persoana complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie de pe dispo zitivul hotărârii definit ive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată de îndată, in stanţei civile com-petente, care va proceda la desem narea lichidatorului.

Art. 139 Dizolvarea persoa nei juridice (1) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când : a) persoana juridică a fost cons tituită în scopul săvârşirii de infracţiuni; b) obiectul său de activitate a fost de-turnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani. (2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 137 alin.(3) lit.b) - e), instanţa dispune di-zolvarea persoanei juridice.

(3) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispoziti-vul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.

Page 94: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

94

infracţiunea. Conform statutului persoanei juridice aceasta poate avea o activitate sau

mai multe activităţi, în îndeplinirea scopului persoanei juridice. Când se constată că în legătură cu activitatea, sau cu una din activităţi a fost săvârşită o infracţiune, atunci instanţa poate pronunţa interzicerea activităţii sau a acelei activităţi în legătură cu care a fost săvârşită infracţiunea.

În opinia noastră există două condiţii de existenţă a suspendării: a)Să se fi constatat săvârşirea unei infracţiuni de organele de conducere sau reprezentanţii persoanelor juridice şi b) Infracţiunea săvârşită să aibă legătură de cauzalitate cu activitatea suspendată.

Regimul de executare al pedepsei suspendării activităţii. Suspenda-rea activităţii sau a uneia din activităţile persoanei juridice poate fi aplicată pe o perioadă de la un an la 3 ani.Ca şi la dizolvare măsura suspendării va fi comunicată organelor în drept pentru a lua măsurile necesare.

Pedeapsa suspendării intervine în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare .

Codul penal actual Noul cod penal Art 713. Conţinutul pedepsei com plementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice(1) Pedeapsa complementară a

suspendării activităţii persoanei ju-ridice constă în interzicerea activităţii sau a uneia dintre activităţile per-soanei juridice, în realizarea căreia, în realizare căreia a fost săvârşită infracţiunea;

(2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare în art 531 alin 3 lit e) instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni;

(3) Dacă până la împlinirea termenu-lui prevăzut în alin 2, pedeapsa complementară nu a fost pusă în ex-ecutare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice

Art . 140 Suspendarea activităţii persoanei juridice

(1) Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. (2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei com-plementare prevăzute în art. 137 alin.(3) lit.f), instanţa dispune sus-pendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pe-depsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. (3) Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin.(2) pe-deapsa complementară nu a fost pusă în executare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

Page 95: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

95

Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea eiEste pedeapsa care urmăreşte să avertizeze partenerii de afaceri sau viitorii

parteneri de afaceri ai unei persoane juridice cu privire la faptul că această persoană juridică a comis o ilegalitate şi că este un partener nesigur de dialog. Măsura are un profund caracter de reeducare şi reabilitare a persoanei juridice prin aceea că sensibilizează organele de conducere sau reprezentanţii acesteia prin convingerea lor că în condiţiile în care vor repeta fapta o altă publicare a hotărârii de condamnare va reprezenta din punct de vedere al relaţiilor cu clienţii o publicitate foarte proastă şi o alterare a imaginii respectivei societăţi. Totodată prin această pedeapsă se îndeplineşte şi funcţia de exemplaritate a pedepselor în general prin inocularea conştiinţei pentru celelalte persoane juridice că pentru fapte generale vor fi pasibile de aceiaşi pedeapsă, de aici frica celorlalte persoane juridice de a săvârşi fapte similare.

Cheltuielile de afişare sau difuzare a hotărârii vor fi suportate integral de persoana juridică condamnată. Se prevede în art.86 şi un cuantum maxim al chel-tuielilor de afişare sau difuzare al hotărârii raportate direct la pedeapsa principală pronunţată – adică amenda- în sensul că se specifică faptul că acestea nu pot

Codul penal actual Noul cod penal

Art 716 Conţinutul pedepsei com ple-mentare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publicePedepsa complementară a inter zicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a par-ticipa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege

Art 143 Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publicePedepsa complementară a inter zicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a par-ticipa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

Codul penal actual Noul cod penal Art 717 Conţinutul pedepsei com-plementare a afişării sau difuzării hotărârii de comdamnare

(1) Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difu zarea acesteia se reali zează

Art. 145 Afişarea sau publi-carea hotărârii de condamnare (1) Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.

Page 96: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

96

depăşi cuantumul amenzii aplicate.Afişarea hotărârii se doreşte a fi o pedeapsă care protejează identitatea

victimei sau a reprezentantului legal al acesteia.

4.3.5. Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii sunt pedepsele ce constituie a-III-a categorie de

Codul penal actual Noul cod penal

pe cheltuiala persoa nei juridice condamnate;

(2) Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită iden titatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al repre zentantului său legal;

(3) Afişarea hotărârii de condam-nare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni;

(4) Difuzarea hotărârii de con-damnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin mij loace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă;

(5) Desemnarea se face prin pre-sa scrisă sau audio vizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata ace-steia nu poate depăşi 3 luni.

(2) Prin afişarea sau publi-carea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea persoanei vătămate. (3) Afişarea hotărârii de condam-nare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni. (4) Publicarea hotărârii de con-damnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace de comu nicare audio-vizuală, desemnate de instanţă. (5) Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poare fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audio-vizuale durata acesteia nu poate depăşi

Page 97: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

97

pedepse în sistemul Codului penal în vigoare alături de pedepsele principale şi complimentare.

In conformitate cu prevederile Noului Cod penal în momentul în care pe-deapsa accesorie însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă aceasta se aplică de drept, la fel ca şi în actualul cod penal.

Când însoţeşte pedeapsa închisorii sfera pedepsei accesorii obligatorii cuprinzând exercitării unor drepturi se reduce, iar în ceea ce priveşte pedeapsa accesorie facultativă sfera acesteia este considerabil extinsă.

În cazul prescripţiei executării pedepsei, pedeapsa accesorie are durata termenului de prescripţie.104

104 C-tin Mitrache op.cit. pag .159

Page 98: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

98

CAPITOLUL VRĂSPUNDEREA PENALĂ

5.1. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE FUNDAMENTALA

5.1.1. Generalităţi privind răspunderea penală

Noţiunea de răspundere penală. Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal

care alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal105 .

De regulă realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare, adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal. Există de asemenea un anumit număr de persoane care nu se conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În situaţia de faţă realizarea or-dinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicare sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvârşit faptele interzise de norma penală.106

Între aceste instituţii există o strânsă interdependenţă, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni.

Însăşi definiţia noţiunii de răspundere juridică a ridicat multiple controverse. Mai întâi de toate, trebuie menţionat faptul că găsirea unei definiţii pentru aceasta instituţie tine nu atât de dreptul penal, cât de teoria generală a dreptului, în primul rând şi că definiţiile vor fi puţin diferite în cazul fiecărei şcoli de drept aparte. Astfel Henri Lalou, pornind de la înţelesul etimologic al cuvântului “răspundere”, leagă ideea de răspundere de obligaţia care rezultă dintr-o încălcare. Doctrina italiană, orientându-se mai specific spre răspunderea penală, o defineşte pe aceasta ca fiind obligaţia infractorului de a suporta pedeapsa penală. Şcoala germană, cu iluştrii săi reprezentanţi G. Haney şi Wagner, afirmă că răspunderea este expresia “unei măsuri a conduitei cerute de lege”. Savantul român I. Iovănaş concepe răspunderea juridică ca pe o “expresie a condamnării de către stat a unei conduite ilicite, care constă într-o obligaţie de a suporta o privaţiune” (I. Iovănaş, Teză de doctorat, Cluj, 1968).

Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Problema identificării acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la baza clasificării. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de 105 I. Oancea, în “Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen. Vol. I, ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.99; 106 C. Bulai „Drept penal –Partea Generală Ed. All. Beck Bucurteşti 1997 pag 310

Page 99: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

99

distincţie, cum ar fi criteriul naturii şi al importanţei sociale, ale interesului sau ale valorii lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică, criteriul calităţii subiecţilor ş.a. O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de răspundere juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea patrimonială.

Să examinăm acum rezumativ, delimitarea răspunderii penale faţă de răspunderea medicală.

„Orice medic este răspunzător pentru fiecare din actele sale profesionale”107

„Problematica responsabilităţii medicale capătă noi sensuri în cadrul societăţii româneşti, având în vedere faptul că în ultimii ani au fost semnalate o serie de cazuri ce au pus într-o lumină nefavorabilă profesia de medic şi condiţiile în care aceasta a fost exercitată.

Unul dintre principiile de bază ale profesiunii medicale se regăseşte în cunoscutul aforism medical primum non nocere (înainte de toate să nu vătămăm).

Este firesc ca societatea noastră să fie mai exigentă faţă de eroarea medicală decât în trecut. Astfel„ neîncriminarea unui fapt prin texte de legi poate să ducă în aplicarea exerciţiului , la o situaţie penibilă pentru cei chemaţi să ju-dece. Cel mai tipic exemplu este refuzul medicului de a presta serviciile la care este obligat. Pentru un astfel de refuz nu există până astăzi pedepsele penale, ci pedepsele constau, cel mult, în «mustrarea conştiinţei».”108

Sancţiunea se impune totuşi atunci când prejudicierea intereselor bolna-vului sau clientului este rezultatul neglijenţelor şi incorectitudinilor profesionale manifestate sub forma atitudinii superficiale, lipsei de dexteritate, de pragmatism, de vigilenţă, de grijă sau a imprudenţei, aşadar a încălcării regulilor de conduită profesională.”109

Răspunderea penală, ca formă distinctă a răspunderii juridice, posedă anumite trăsături definitorii, care o deosebesc de celelalte forme. Consecinţele încercărilor de a conceptualiza termenul de răspundere juridică au avut inevita-bile repercusiuni şi asupra noţiunii de răspundere penală. Există două păreri larg răspândite cu privire la definirea răspunderii penale: unii savanţi afirmă că aceasta reprezintă obligaţia unei persoane de a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvârşit o infracţiune. Această definiţie însă a fost supusă criticii deoarece se consideră că ea realizează o confuzie între răspundere şi sancţiunea însăşi, ignorând faptul că sancţiunea nu constituie decât instrumentul de realizare a răspunderii juridice.

După alte opinii, răspunderea juridică trebuie privită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut îl formează obligaţia de a suporta o sancţiune juridică şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului şi care este exercitat prin organele sale specializate. Există însă rezerve şi faţă de această 107 Ase vedea art.10 teza I din Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România 108 M.Kernbach, N.Romanescu, Hotarul Tradiţional şi legal al profesiunii medicale, Cluj, 1935, Pag 275. 109 Aurel Teodor Moldovan , Tratat de Drept Medical, Ed. ALL Beck, Bucureşti 2002, pag 341,342

Page 100: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

100

definiţie: susţinătorii ei au încercat să exprime o noţiune surprinzând în modul cel mai general şi abstract substanţa fenomenului în cauză şi nu au trasat distincţii între elementele de conţinut ale raportului juridic şi însăşi norma juridică.

În fine, există şi alţi autori care afirmă că răspunderea penală conferă conţinut şi finalitate raportului juridic penal, “determinând obiectiv şi subiectiv, activ şi pasiv, mecanismul incidenţei sancţiunilor penale”110 .

În literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul penal nu creează rapor-turi juridice şi în consecinţă , nu poate să existe o problemă a răspunderii penale.

Răspunderea penală, fără îndoială, este un fenomen complex şi procesul realizării sale în practică constă din câteva etape, după cum urmează: intentarea urmăririi penale; tragerea persoanei în calitate de inculpat; pronunţarea sentinţei de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce urmează să fie aplicată infrac-torului; executarea pedepsei; şi expirarea termenului antecedentului penal. În mod corespunzător şi în concordanţă cu schimbarea etapelor procesului de realizare a răspunderii penale se schimbă şi organele de drept: de anchetă; de urmărire penală; de judecată; şi instituţiile penitenciare. De asemenea, o dată cu parcurge-rea succesivă a acestor etape evoluează şi suferă schimbări şi statutul juridic al persoanei: învinuit, inculpat, acuzat, judecat, condamnat, deţinut.

În acelaşi sens este definită răspunderea penală şi în doctrina penală recentă, ca fiind: “raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-I aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia in-fractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”111 .

5.1.2. Principiile răspunderii penale

Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată de o serie de principii juridice. Importanţa principiilor este lesne de înţeles dacă realizăm faptul că ele reprezintă nişte reguli de drept obiectiv având caracter de generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii juridice.

Într-o opinie, sunt reţinute ca principii fundamentale ale reglementării răspunderii penale: infracţiunea unic temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, individualizarea judiciară a răspunderii penale.

Potrivit unei alte opinii112 , alături de principiile enumerate, se mai adaugă: principiul umanismului răspunderii penale, principiul personalităţii răspunderii penale, principiul inevitabilităţii răspunderii penale, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. 110 I. Oancea, “Tratat de drept penal. Partea Generală”, Ed. ALL Juridică, p. 67; 111 C. Bulai, “Manual de drept penal, partea generală”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 311; 112 C. Bulai, p. 316;

Page 101: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

101

O importanţă fundamentală o prezintă principiul legalităţii răspunderii penale, care stipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a per-soanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare. Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al faptei sau cele care exclud răspunderea penală.

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Acest principiu îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. sau art. 15 alin. 2 noul C. pen. şi presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni113 .

Principiul umanismului. Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi în conţinutul constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma114 . Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care 115 nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală.

Principiul răspunderii penale personale. Acest principiu presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia.„ după cum nu poate fi colectivă adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc. )”116 .

Moartea infractorului deci a subiectului pasiv al răspunderii penale , are drept consecinţă stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din aceasta.117

Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) implică reg-ula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Aceasta nu înseamnă însă că pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă ş.a.m.d.

În practica judiciară şi de asemenea în dreptul procesual penal acest prin-cipiu mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat .118

113 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p. 321; 114 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, “Instituţii de drept penal”, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 14 116 C. Bulai „Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 319 117 C. Bulai „Drept Penal – Partea Generală ” Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 320 118 Alex Boroi ; Ghe Nistorenu„ Drept penal – Partea Generală” Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 255

Page 102: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

102

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de principiul oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului şi care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor .119

Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana infrac-torului pentru a asigura atât sancţionarea corectă a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale. Acest principiu denumit şi principiul personalităţii stabileşte caracterul strict personal al răspunderii. Destinatarul acesteia nu poate fi decât persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea colectivă.

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea penală trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară120 .

În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţiuni prin care este stabilită prescriptibilitatea pentru aproape toate infracţiunile, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii în cazul cărora este prevăzută expres imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale cât şi a executării pedepsei (art. 121 alin.2 actualul cod penal, respectiv art 153 alin 2 cod penal viitor; şi art. 125 alin. 5 C. pen)

Fiecare formă de răspundere juridică are anumite caracteristici distinctive, care nu pot fi regăsite în celelalte forme. Aceasta este valabil şi pentru răspunderea penală. Specificul acesteia constă în comportarea ilicita a subiectului, comportare care trebuie sa îmbrace numai decât forma infracţiunii.

Pe lângă aceasta, răspunderea penală este fundamentată pe conceptul de pedeapsă. În majoritatea cazurilor răspunderea penală îşi găseşte realizarea sau traducerea în practică în stabilirea şi în executarea pedepsei. Cu toate aces-tea, răspunderea şi pedeapsa nu sunt noţiuni identice şi nu trebuie în nici un caz confundate. Persoana care este trasă la răspundere penală poate fi scutită de pedeapsă în baza legii şi în conformitate cu aceasta.

Un alt semn calificativ care separă răspunderea penală de alte forme de răspundere juridică îl constituie organele chemate să stabilească felurile de răspundere. 119 C. Mitrache Drept penal român – Partea Generală Ed. Casa de editură şi presă „ Şansa ” Bucureşti 1997 pag 263 120 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 323;

Page 103: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

103

Răspunderea penală se deosebeşte şi prin organele care au dreptul de a aplica sancţiunile: numai instanţele de judecată.

Un alt semn calificativ ce caracterizează răspunderea penală îl constituie nivelul sporit de duritate şi de represivitate al sancţiunilor, precum şi faptul că ace-stea nu au un caracter specific, aşa cum este caracterul financiar al sancţiunilor în răspunderea civilă şi cea materială.

În fine, răspunderea penală se deosebeşte şi prin calitatea subiecţilor. Pot fi trase la răspundere penală numai persoana fizică care a săvârşit, intenţionat sau din imprudenţă, o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală, care a atins vârsta indicată în lege, care este responsabilă şi care într-un şir de cazuri posedă anumite calităţi specifice prevăzute de lege.

Temeiul atragerii la răspundere constituie un semn distinctiv de o majoră importanţă al răspunderii penale. Fiecare tip de răspundere juridică stabileşte ce formă anume trebuie să îmbrace încălcarea ordinii de drept pentru ca ea să poată surveni. În cazul răspunderii penale drept temei serveşte fapta concretă care îmbracă forma infracţiunii.

Răspunderea penală poate să survină numai pentru comiterea unei anumite fapte, adică pentru un anume act de comportare, fie că este vorba de o acţiune sau de o inacţiune, care este calificată de legislaţia în vigoare drept infracţiune, precum şi pentru consecinţele generate de aceasta.

Legiuitorul a stabilit de asemenea că răspunderea penală începe numai în momentul săvârşirii infracţiunii. Anume atunci se naşte obligaţia statului de a-l descoperi pe cel vinovat prin intermediul organelor de justiţie şi de a asigura reali-zarea răspunderii penale. Obligaţiunea corelativă a infractorului este de a suporta răspunderea şi privaţiunile prevăzute de aceasta. Prin urmare, răspunderea este un fenomen care are limite în timp: ea apare în momentul comiterii infracţiunii, se realizează începând cu momentul intrării în vigoare a sentinţei pronunţate de instanţa de judecată şi este clasată în legătură cu ispăşirea pedepsei de către vinovat după stingerea sau ridicarea antecedentului penal.

Se precizează, de asemenea, că poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care este vinovată, ceea ce deja constituie un element component al laturii subiective a infracţiunii.

5.2. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

5.2.1. Consideraţii generale

Noţiunea de înlocuire a răspunderii penale şi caracterizare. Săvârşirea unei infracţiuni are drept consecinţă răspunderea penală a infractorului şi sancţionarea acestuia.

În schimb, prin voinţa legiuitorului s-a stabilit că în anumite situaţii, împrejurări (amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie) este posibil ca 121 Ştefan Daneş, “Înlocuirea răspunderii penale”, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 12-13;

Page 104: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

104

răspunderea penală a infractorului pentru fapta săvârşită să fie înlăturată sau să fie înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice, în măsura în care se apreciază că restabilirea ordinii de drept că este mai eficientă prin stabilirea unei alte forme de constrângere juridică121 .

În literatura de specialitate se consideră că ordinea de drept penal poate fi realizată nu numai prin aplicarea unei pedepse ori prin luarea de măsuri educative ci şi prin aplicarea unor sancţiuni extrapenale122 .

Înlocuirea răspunderii penale poate fi definită ca fiind instituţia juridică în baza căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege, răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică care atrage o sancţiune cu caracter administrativ123 .

Potrivit legii, înlocuirea răspunderii penale este posibilă doar în situaţia infracţiunilor care prezintă un grad de pericol social mai scăzut reliefat de pe-deapsa prevăzută de lege, ori în cazul unor infracţiuni expres prevăzute de lege, iar instanţa apreciază că sunt suficiente date pentru ca făptuitorului să I se aplice o astfel de măsură. Şi într-un caz şi în celălalt avem săvârşirea unei infracţiuni, numai că consecinţele ei sunt schimbate, în sensul că răspunderea penală este înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice.

Înlocuirea răspunderii penale nu trebuie confundată cu înlăturarea răspunderii penale. În timp ce în cazul înlocuirii răspunderii penale, în locul ei se stabileşte o altă formă a răspunderii juridice ce atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, în cazul înlăturării răspunderii penale, consecinţa săvârşirii infracţiunii este înlăturată.

Cadrul juridic al înlocuirii răspunderii penale.Înlocuirea răspunderii penale ca instituţie a dreptului penal este reglementată

prin dispoziţiile art. 90, art. 91 şi art. 98 C. Pen.actual.

5.2.2. Reglementarea instituţiei înlocuirii răspunderii penale

Condiţii în care se poate dispune înlocuirea răspunderii penale.Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune de către instanţa de judecată

dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 90 şi care fac referiri pe de o parte la infracţiune iar pe de altă parte la infractor.

Condiţii privitoare la infracţiune. Condiţiile prevăzute de lege, art. 90 C. pen. actual cu privire la infracţiune sunt următoarele:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este în-chisoare de cel mult un an sau amendă ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, 215 alin. 1, art. 2151 alin. 1, art. 217 alin. 1,

122 C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală”, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 1997; Şt. Daneş, op. cit., p. 324; 123 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p. 324;

Page 105: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

105

art. 2197 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 100.000 lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 500.000 lei.

După cum se poate desprinde din textul legal, înlocuirea răspunderii penale se poate dispune doar în cazul infracţiunilor fapt consumat pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de cel mult un an închisoare sau amendă. Aceste prevederi legale nu se aplică în cazul în care fapta săvârşită a rămas în faza de tentativă, infracţiunea consumată fiind sancţionată cu o pedeapsă mai mare de un an în-chisoare.

La acestea se mai adaugă şi faptul că alin. 1 al art. 90 delimitează clar că pentru infracţiuni este posibilă înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, enumerându-le. În cazul acestor infracţiuni sunt necesare ambele condiţii a fi îndeplinite: să se săvârşească una din aceste infracţiuni, iar paguba pricinuită să nu fie mai mare de 10 lei, iar în cazul art. 249 C. pen. de 50 lei.

b) fapta, în conţinutul ei concret si în împrejurările în care a fost săvârsită, prezintă un grad de pericol social redus si nu a produs urmări grave. Gradul de pericol social scăzut al faptei se va deduce din împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta ce priveşte deopotrivă pe făptuitor, conduita sa, nevoile de sănătate, de hrană ale lui ori ale familiei sale, ca şi din împrejurarea că fapta nu a produs urmări grave124 .

c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii. Paguba ce trebuie reparată poate fi cauzată atât prin infracţiunile prevăzute expres prin dispoziţiile art. 90 alin. 1 lit. a C. pen, cât şi prin orice altă infracţiune de cel mult un an.

d) din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta. Atitudinea făptuitorului trebuie să rezulte din atitudinea acestuia ulterioară săvârşirii faptei de căinţă activă, nefiind suficientă o simplă declaraţie de regret. Sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.

Condiţii cu privire la făptuitor. Pentru ca instanţa de judecată să poată aplica înlocuirea răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, este necesar ca făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior ori să I se fi aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în situaţiile prevăzute de art. 38.

Conduita bună a făptuitorului anterior comiterii infracţiunii este necesară şi se probează prin lipsa antecedentelor penale şi a sancţiunilor cu caracter administrativ.

Condiţiile cu privire la infracţiune şi cele cu privire la infractor trebuie îndepli-nite cumulativ125

Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile în caz de înlocuire a răspunderii penale. Potrivit art. 91 C. pen., când instanţa dispune înlocuirea 124 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 327; 125 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,p. 328;

Page 106: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

106

răspunderii penale aplică una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 10 lei la 1000 lei.

Se consideră în literatura de specialitate126 că înlocuirea răspunderii penale în condiţiile prevăzute de art. 90 C. pen. se poate face şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune sunt îndeplinite condiţiile.

Astfel, potrivit art. 98 alin. 2 C. pen. înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă si în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale.

Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în caz de participaţie numai acei făptuitori fată de care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezentul titlu – art. 90 C. pen. (art. 98 alin. 1 C. pen.).

5.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

5.3.1. Discuţii în doctrină privind răspunderea penalăa persoanei juridice

Potrivit acestei opinii127 , persoanele juridice nu au capacitate proprie de a acţiona, aşa-zisele lor acţiuni nefiind decât acte comise de persoane fizice şi atribuite entităţilor colective, ceea ce nu este suficient pentru realizarea laturii obiective a unei infracţiuni, iar actele organelor sunt actele persoanei juridice înseşi pentru că organul nu este ceva distinct de persoana juridică, ci apare ca o parte a acesteia.

La acestea mai adăugăm şi faptul că se consideră în literatura de specialitate128 că ceea ce scapă din vedere adversarii ideii de răspundere penală a persoanelor juridice este faptul că principiul specialităţii apare ca o regulă de drept civil ce nu vizează decât materia actelor juridice civile. Prin urmare, principiul specialităţii nu are incidenţă in sfera faptelor civile stricto sensu, spre exemplu în materia delict-elor civile129 .

În doctrina s-a arătat că a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care o compun, a sancţiona fără distincţie vinovaţii şi nevinovaţii, pe cei care au aprobat şi pe cei care au dezaprobat acţiunea infracţională, pe cei care nu au votat şi pe cei care au decis comiterea ei130 . Ideea unei astfel de răspunderi ar conduce la admiterea răspunderii penale pentru altul, ceea ce nu este acceptat. Chiar dacă 126 Mitrache, p. 328; 127 G. Rodriguez Mourullo, “Derecho penal. Parte general.”, Ed. Civitas, Madrid, 1978, p. 229; 128 Gh. Beleiu, “Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Casa de Editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 381; 129 Florin Streteanu, Radu Chiriţă, “Răspunderea penală a persoanei juridice”, Editura ROSETTI, Bucureşti, 2002, p. 52; 130 A. Dugue, “Les exceptions au principe de personalite des peines”, p.139;,

Page 107: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

107

decizia a fost luată de majoritatea membrilor, este injustă sancţionarea celor care nu au aprobat-o, pentru simplul motiv că ei sunt membri ai aceleiaşi persoane ju-ridice. Indiferent dacă autorii persoane fizice ai infracţiunii au fost sau nu identificaţi şi declaraţi vinovaţi, declaraţia de culpabilitate pronunţată împotriva grupului în ansamblu are ca efect atragerea asupra persoanei juridice şi a membrilor nevinovaţi a consecinţelor păgubitoare ale unei condamnări penale nemeritate131 .De aceea, acţiunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva autorilor şi complicelor prezumaţi ai infracţiunii şi numai cei a căror vinovăţie a determinat comiterea infracţiunii pot fi declaraţi responsabili şi condamnaţi132 . Membrii persoanei juridice au doar un drept de folosinţă asupra bunurilor proprietatea persoanei juridice, iar în caz de organizare a acesteia patrimoniul trece în proprietatea persoanei nou-constituite, aşa prin urmare sancţiunea aplicată persoanei juridice nu se răsfrânge asupra membrilor.

În cazul în care în adunarea generală a unei societăţi pe acţiuni se ia o deci-zie care stă la baza comiterii unei infracţiuni – publicarea unui articol de presă calom-nios, reducerea cheltuielilor pentru echipamentele de protecţia muncii, desfăşurarea unei activităţi de spălare a banilor – suntem în prezenţa unei răspunderi distincte de cea a agentului care comite fapta în mod nemijlocit. Eventualele consecinţe indirecte ale condamnării persoanei juridice nici nu constituie o pedeapsă pentru persoana fizică ce a acţionat, aşa cum am arătat mai sus, şi nici nu se răsfrâng asupra ei într-un mod diferit faţă de alţi membri ai entităţii colective133 .

Potrivit unor autori134 a spune că este sancţionată o persoană juridică înseamnă a recunoaşte că se recurge la o sancţionare colectivă şi că sunt pedepsiţi şi membrii inocenţi doar pentru a asigura certitudinea sancţionării celor vinovaţi. În schimb135 cea mai mare parte a doctrinei a admis că răspunderea penală a persoanei juridice nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale.

În ceea ce priveşte sancţionarea persoanei juridice, este foarte clar că sancţiunile aplicabile persoanei juridice nu pot coincide în totalitate cu cele prevăzute pentru persoanele fizice, datorită diferenţelor fundamentale care există între cele două categorii de subiecţi, cum ar fi spre exemplu faptul că nu poate fi “executată” în sensul clasic al termenului şi nici nu poate fi privată de libertate prin condamnarea la pedeapsa închisorii.

Sancţiunea principală care se aplică persoanei juridice se consideră a fi amenda136 tocmai datorită faptului că aceasta se leagă de scopul principal al companiei, acela de a obţine un profit, amenda trebuind a fi corect individualizată, respectiv să aibă un cuantum suficient de ridicat pentru a realiza scopurile de prevenţie specială şi generală.

131 Chr. Hennau, G. Schamps, J. verhaegen, “Indispensable responsabilite de l”entreprise, inac-ceptable culpabilite collective – A propos de l”avant project de loi belge relative a la responsabilite penale des personnes morales, p. 565; 132 A. Huss, “Sanctions penales et personnes morales”, p. 674; 133 Florin Streteanu, Radu Chirita, op. Cit. P. 63; 134 L. Francois, “La responsabilite penale des personnes morales?”, p. 87; 135 Florin Streteanu, Radu Chirita, op. Cit., p. 60; 136 J. Gobert, “Controlling Corporate Criminality: Penal Sanctions and Beyond”, p. 4;

Page 108: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

108

5.3.2. Necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice

Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice îşi găseşte legitimi-tatea în necesităţi de ordin practic, impuse de realităţile vieţii economico-sociale contemporane.

Activitatea persoanelor juridice implică un anumit risc pe care îl impun dez-voltarea tehnologică şi implementarea noilor tehnologii în procesul de producţie, risc legat în principal de procesul de producţie, rezultatele activităţii industriale şi deşeurile industriale. La acestea mai adăugăm şi faptul că într-o economie de piaţă, orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obţină un profit cât mai mare într-un termen cât mai scurt, aceasta presupunând la rândul ei încercarea reducerii timpului necesar pentru realizarea scopului prin eludarea legii privind evaziunea fiscală, fraudele comerciale, etc.

Nu trebuie uitat că de cele mai multe ori organizaţiile criminale adoptă forme şi structuri specifice industriei şi comerţului, organizându-se ca persoane juridice şi încercând astfel ca, în spatele unei aparenţe de legalitate, să îşi desfăşoare în siguranţă şi la o scară cât mai largă activităţile ilicite (trafic de bunuri şi de persoane, spălare de bani, etc.)137 .

Acestea reprezintă doar câteva argumente care au impus şi impun sancţionarea persoanei juridice.

5.3.3. Răspunderea penală a persoanei juridicepotrivit noii reglementări

Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice - Persoanele juridice, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspund

penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

- Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

- Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Pedepsele aplicabile persoanei juridicePedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare. Pedeapsa principală este amenda. Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice

pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de 137 Florin Streteanu, Radu Chirita, op. Cit., p. 66-68;

Page 109: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

109

la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o

durată de la unu la 3 ani; e) plasarea sub supraveghere judiciară; f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

CAPITOLUL VIAPLICAREA PEDEPSEI

6.1. ASPECTE GENERALE

6.1.1. Noţiune şi cadru

Activitatea judiciară (urmărirea penală şi judecarea cauzei) este implicată în cele din urmă, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualizarea pedepsei penale necesită aprecieri de psihologie judiciară, de ştiinţa dreptului penal, a procedurii penale, de logică judiciară, precum şi de criminologie. Scopul instituţiei juridice a individualizării pedepsei penale este prezentat de pedepsirea, reeducarea infractorului, precum şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V, intitulat Indi-vidualizarea pedepselor, din Titlul III al părţii generale a Codului penal (art. 72- 89) sau Capitolul V, intitulat tot Individualizarea pedepselor art. 74-106 noul Cod penal. La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor instituţiilor respective. Mai trebuie menţionat că dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt deopotrivă aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă138 .

6.1.2. Forme şi modalităţi de individualizare

Criterii de clasificare. În doctrina penală se face distincţia între indi-vidualizarea ce se realizează în faza de elaborare a legii şi prevederii limitelor pedepselor, în faza de aplicare a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei. Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individualizare: legală, judiciară sau judecătorească şi administrativă139 . 138 C. Bulai, „Manual de drept penal”, partea generală, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, p. 348; 139 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 358;

Page 110: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

110

Individualizarea legală. Obiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesitatea stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individuali-zare, prevăzute de art. 72 C. pen. actual, respectiv art 74 C.Pen.viitor, stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor penale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în funcţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin raportarea la necesitatea pedepsirii efi-ciente a infractorilor şi la determinarea fenomenului de prevenire a infracţionalităţii.

Dacă pentru instituţia individualizării judiciare, legea a stabilit criteriile în art. 72 C. Pen. actual, respectiv art 74 C.Pen.viitor, individualizarea legală se regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea generală, cât şi din partea specială a Codului penal, prin care se identifică limitele de aplicare a legii penale (în timp, în spaţiu), se stabilesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se indică felul pedepselor, formele de înlocuire a răspunderii penale, se stabilesc limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru fiecare infracţiune.

Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei concrete in-fractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individualizarea legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a pedep-sei140 , în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedepse, pentru toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decât cea relativ precizată de textul legal specific infracţiunii.

Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară: - circumstanţele atenuante şi agravante;- suspendarea condiţionată a executării pedepsei;- munca corecţională.

Ulterioarele măsuri de reducere din pedeapsa definitivă a deţinerii şi ar-estului preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la norma legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedepsei pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează cuantumul pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării judiciare), ci

140 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 125; 141 C. Bulai, op. cit., p. 352;

Page 111: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

111

forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării administrative).

Individualizarea administrativă. Această formă a individualizării pedepselor nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate141 .

6.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

6.2.1. Criterii generale de individualizare

Noţiune. După cum am menţionat mai sus individualizarea judiciară a pedepsei este individualizarea realizată de instanţa de judecată şi constă în sta-bilirea şi aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete în care s-a comis infracţiunea.

Este cert că individualizarea legală şi cea judiciară sunt condiţii necesare activităţii de incriminare sau dezincriminare a faptei infracţionale, de stabilire concretă a executării pedepsei de către infractor, considerând procesul de rapor-tare a unor criterii la pedeapsa aplicată ca reprezentând conţinutul individualizării pedepselor.

Criterii generale de individualizare. În stabilirea şi aplicarea pedepsei, instanţa de judecată se conduce după criteriile generale şi obligatorii prevăzute în art. 72 c. pen., respectiv art. 74 noul C. pen (Legea nr. 301/ 2004).

După cum se poate desprinde din conţinutul celor două articole, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de:

- dispoziţiile părţii generale a codului penal, această regulă impunându-se în practica judiciară, mai întâi prin limitarea minimelor şi maximelor pedepsei pe-nale, cât şi prin definirea conceptelor juridice care formează conţinutul sancţiunilor penale (forma infracţiunii, calitatea făptuitorului, modalitatea răspunderii penale) şi nu în ultimul rând prin dispoziţiile privind aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale;

- dispoziţiile părţii speciale a Codului penal, care fixează limitele minime şi limitele maxime pentru fiecare infracţiune în parte, aceste limite regăsindu-se însă şi în legile speciale care cuprind unele dispoziţii penale, instanţa de judecată având posibilitatea să aplice pedeapsa penală în cadrul acestor limite, dar prin raportarea directă la gradul de pericol social al infracţiunii şi al infractorului;

- gradul de pericol social al faptei săvârşite de infractor, ce reiese din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei în funcţie de importanţa valorilor sociale vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce ş.a.;

- persoana infractorului, un alt criteriu de individualizare a pedepsei care se bazează pe starea psihofizică, atributele socioprofesionale, condiţiile de viaţă, atitudinea în societate, în familie, la locul de muncă (antecedentele penale) şi com-

Page 112: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

112

portarea după săvârşirea infracţiunii (atitudinea avută după săvârşirea infracţiunii în faţa organelor de urmărire penală etc.) etc.;

- împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Aceste împrejurări la care se referă legiuitorul prin dispoziţiile art. 72 C. pen., sunt acele stări, situaţii, împrejurări, date ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul agravant al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta săvârşită ori cu făptuitorul influenţează gradul de pericol social al faptei sau de periculozitate al infractorului şi determină o atenuare ori o agravare a pedepsei concrete142 . Sub denumirea de împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt cuprinse atât stările cât şi circumstanţele de atenuare sau agravare ale pedepsei143 .

6.2.2. Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei

Noţiuni. În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului144 .

În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face distincţie între stări şi circumstanţe.

Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare sau de agravare a pedepsei. Spre exemplu, menţionăm câteva stări de agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului.

În ceea ce priveşte circumstanţele, acestea sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori de la făptuitor şi biografia acestuia145 .

O importanţă deosebită o are împărţirea în stări şi circumstanţe pentru că potrivit unei opinii146 consacrată în literatura de specialitate stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acţionând succi-siv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte astfel de circumstanţe ar fi.

Cauze generale şi speciale. După întinderea efectelor se disting:- cauzele generale care au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt

142 C. Bulai, “Manual de drept penal partea generală”Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 364; 143 D. Lucinescu, „Comentariu I” în Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I, partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 432; 144 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 361; 145 V. Dongoroz, în „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, p. gen., vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 220; 146 C. Bulai, op. cit., p. 353;

Page 113: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

113

prevăzute în partea generală a codului penal; pot fi considerate cauze generale atât stările (concursul de infracţiuni, tentativa, minoritatea), cât şi circumstanţele prevăzute în partea generală a codului penal (atenuante – art. 73 C. pen. sau art. 75 noul C. pen şi agravante – art. 75 C. pen. sau art. 77 noul Cod penal);

- cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal; cu titlu de exemplu amintim drept cauze speciale de agravare: numărul victimelor, calitatea infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesnirea arestării participanţilor la unele infracţiuni retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege ş.a.

Circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare. După modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă se disting:

- circumstanţele legale, sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată; spre exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 73 C. pen sau de art. 75 noul C. pen. şi circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 75 C. pen sau de art. 77 noul Cod penal.

- circumstanţele judiciare, sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.

Instanţa poate deci să reţină sau să nu reţină, în favoarea sau în defavoarea inculpatului , circumstanţele atenuante sau agravante judiciare.147

Circumstanţe reale şi circumstanţe personale. După criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul, circumstanţele se împart în:

- circumstanţe reale, acele circumstanţe care sunt legate de faptă şi influenţează gradul de pericol social al acestuia; circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie;

Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, împrejurări , întâmplări care precedă , însoţesc sau succedă săvârşirii faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite : locul unde infracţiunea este pregătită sau săvârşită, mijloacele utilizate la săvârşirea acestuia , timpul când s-a săvârşit, numărul persoanelor care au participat la infracţiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă şi reluată .148

- circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de per-soane infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.

147 C. Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 , pag 366 148 C. Bulai „ Manual de drept penal – Partea generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 , pag 367 149 C. Mitrache„ Drept penal român –Partea Generală ” Ed. Casa de editură şi presă « Şansa » Bucureşti 1997 , pag 290

Page 114: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

114

Distincţia între circumstanţele reale şi personale este importantă în stabili-rea pedepsei pentru participanţii la infracţiune fiind stabilită regula prin dispoziţiile art. 28 C.p., potrivit cu care circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrânge asupra celorlalţi , în timp ce circumstanţele privitoare la faptă se răsfrânge asupra participanţilor dar numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.149

Circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute. După cum împrejurările erau cunoscute ori necunoscute infractorului, se disting:

- circumstanţe cunoscute infractorului;- circumstanţe necunoscute infractorului.

Circumstanţe anterioare, concomitente ori subsecvente infracţiunii. În literatura juridică, circumstanţele se mai clasifică după situarea în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii, distingându-se între: circumstanţe anterioare, concomitente şi subsecvente infracţiunii150 .

6.2.2.1. Circumstanţe atenuante

Noţiune. Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări, întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau sub-secvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului151 .

Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe at-enuante (art. 73 C. pen. sau art. 75 noul Cod penal) şi a celor care pot constitui, circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 73 C. pen. sau art. 75 noul C. pen. fiind circumstanţe atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 74 C. pen. sau art. 75 alin 2 noul C. pen. circumstanţe atenuante judiciare.

Circumstanţele atenuante legale. Prin dispoziţiile art. 73 C.pen., au fost prevăzute următoarele circumstanţe atenuante legale:

- depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;- săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Depăşirea limitelor legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I, sau art. 75 lit. b noul Cod penal). Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca „exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei 150 D. Lucinescu, „Comentariu I” în Codul penal român comentat şi adnotat, vol. I, partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 428; 151 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 220;

Page 115: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

115

apărări prevăzut la art. 44 alin. 3 C. pen.actual şi care priveşte depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau te-merea acestuia152 .

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor153 .

Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va diminua această răspundere (atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta săvârşită.

Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit. a, partea a II-a., art 75 viitorul cod penal lit c) Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin. 3 C. pen.actual şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin. 2 C. pen. şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat seama că prin fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în stare de necesitate şi nu are caracter penal154 .

Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.Instanţa trebuie să examineze nu numai condiţiile ei de existenţă , dar

şi mărimea disproporţiei dintre gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului , mobilul faptei în raport cu valoarea atribuită de făptuitor bunurilor pe care le-a salvat cu sacrificarea altora .155

Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (art. 73 lit. b teza I C. pen. sau art. 75 lit. a noul Cod penal ). Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii (perturbatio animi) constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de victimă prin violenţă, atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o acţiune ilicită gravă. Între ac-tul de provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulburare sau emoţie creată infractorului şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a acestor condiţii va trebui să existe un raport de corelare, cele două acte (tulburarea din cauza provocării şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial de atitudinea provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin: violenţă fizică (loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare); printr-o atingere gravă a 152 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 365; 153 D. Lucinescu, op. cit., p. 436; 154 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 365; 155 C. Bulai „ Manual de drept peanal – Partea generală” Ed. All Beck , Bucureşti 1997 pag 371

Page 116: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

116

demnităţii persoanei ce se poate realiza de exemplu prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei în flagrant delict de adulter (când victima este soţia sau soţul adulterin al făptuitorului ori partenerul acestora).

De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa) va trebui să fie îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoane faţă de care acesta manifestă ataşament psihic, moral, sentimental, însă prin modul de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o stare puternică de tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării.

Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul provocator şi riposta acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca urmare a tulburării sau emoţiei trăite de infractor în momentul când a luat cunoştinţă de actul provocator.

Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei, dacă această comportare a produs infractorului (provocat) o puternică tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod normal. Atingerea gravă a demnităţii persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să determine pe cel provocat să riposte la actul ilicit provocator.

Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar dacă din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă cu provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării.

Circumstanţele atenuante judiciare. Prin dispoziţiile art. 74 C. pen., respec-tiv art 75 alin 2 Viitorul Cod penal care prevăd împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanţele atenuante judiciare.

Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei. Această circumstanţă priveşte aşadar atitudinea şi comportarea corectă a infractorului în familie, societate, la locul de muncă, înainte de săvârşirea infracţiunii. Conduita bună a infractorului priveşte şi lipsa antecedentelor penale156 .

Comportamentul individual, este considerat pozitiv sau negativ în funcţie de interesul social, de nevoile publice generale astfel încât prin examinarea şi identi-ficarea elementelor pozitive („prin investigaţii la locul de muncă, domiciliu, precum şi prin consultarea cazierului judiciar”) se poate reţine conduita bună, pozitivă a infractorului existentă înainte de săvârşirea infracţiunii – ca circumstanţă atenuantă şi implicit să determine atenuarea pedepsei157 .

Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită. Conduita infractorului despre care se menţionează în cuprinsul textului legal se referă la faptul că după comiterea faptei, infractorul manifestă căinţă activă pentru fapta comisă, căinţă care se materializează prin repararea pagubei pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o 156 Mitrache, op.cit., p. 366; 157 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editua ALLBECK, Bucureşti, 2002, p. 574; 158 I. Grioraş, „Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 167;

Page 117: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

117

periculozitate mai scăzută a acestuia. De asemenea, se mai poate materializa şi în comportamentul infractorului ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrijiri medicale victimei, de restituire a bunurilor sustrase etc.

În doctrina penală158 s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi în cazul împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat conţinutul unei alte infracţiuni.

Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezen-tarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor

O astfel de circumstanţă relevă un grad de pericol de periculozitate scăzută al acestuia şi faptul că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai uşoară.

Printre împrejurările reţinute în practica şi doctrina judiciară159 ca circumstanţe atenuante se află:

- starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte substanţe deşi afectează voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al faptei; starea de beţie voluntară completă care a fost acceptată de o persoană pentru efect-ele sale speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o circumstanţă atenuantă sau o circumstanţă agravantă, după caz. Dublul caracter de circumstanţă atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei voluntare complete este determinată de interpretarea comportamentului infractorului anterior- concomitent-posterior săvârşirii infracţiunii (faptei) sub starea de beţie voluntară completă, ca o condiţie a producerii infracţiunii (beţia voluntară este reţinută ca circumstanţă agravantă în toate infracţiunile de pericol) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă atenuantă, dacă infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca săvârşirea acesteia să fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infrac-torului160 .

Practica judiciară161 a apreciat, în unele situaţii, faptul că săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană care prezintă o diminuare a facultăţilor mintale va justifica adoptarea circumstanţelor atenuante pentru diminuarea răspunderii pe-nale, întrucât sub aspect intelectiv şi voliţional nu a putut aprecia gravitatea faptei săvârşite la adevărata lor valoare.

O examinare a practicii judiciare relevă, că următoarele împrejurări pot reprezenta circumstanţe atenuante: gradul de cultură şi educaţie scăzut, lipsa unei experienţe sociale, vârsta înaintată, starea psiho-fizică creată de comportamentul victimei, mediul psiho-fizic special în care s-a produs infracţiunea162 .

Efectele circumstanţelor atenuante. Efectele circumstanţelor sunt de- 159 C. Bulai, op.cit., p. 64, I. Tănăsescu, op. cit., p. 339; G. Antoniu şi colab., “Practica judiciară penală, partea generală”, vol. I (1988), Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 77; 160 Tănăsescu, op. cit., p. 580; 161 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 155; 162 Dongoroz, op. cit., p. 156; 163 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 367;

Page 118: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

118

terminate prin dispoziţiile art. 76 C. pen.actual respectiv art 76 cod penal viitor şi sunt aceleaşi indiferent dacă sunt legale sau judecătoreşti.

Circumstanţele atenuante au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere a, ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă163 .

Potrivit dispoziţiilor art. 76 C.pen., în cazul circumstanţelor atenuante pe-deapsa principală se reduce ori se schimbă. Reducerea ori schimbarea are loc în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită raportată la minimul special al acesteia, potrivit art. 76 alin. 1 C. pen.

Potrivit noilor dispoziţii ale Codului penal, efectele circumstanţelor atenuante au fost reglementate într-un mod nou, în raport cu noile categorii de pedepse. De regulă, instanţa va valorifica aceste circumstanţe în cadrul limitelor legale speciale de pedeapsă şi numai în cazuri bine justificate va coborî pedeapsa sub aceste limite (adică sub limita legală).

Înlăturarea pedepselor complimentare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie164 , nu şi în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complimentare se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante.

6.2.2.2. Circumstanţe agravante

Noţiune. Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, con-comitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului.

Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea calificată (agravantă) constă în faptul că circumstanţele agravante au un caracter accidental, pe când infracţiunile calificate se caracterizează prin mai multe acţiuni-inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe forme de vinovăţie a infractorului165 .

Cadru. Circumstanţele agravante îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art. 75 C. pen. actual, art 77 C.pen.viitor nu face referiri exprese cu privire la împărţirea circumstanţelor agravante în circumstanţe agravante legale şi circumstanţe agra-vante judiciare. După cum se poate desprinde din conţinutul legal, împrejurările care pot constitui circumstanţe agravante legale sunt prevăzute limitativ (art. 75 alin. 1 lit. a-f C.pen. sau art. 77 alin. 1 lit. a-h noul C. pen.), în timp ce în cazul circumstanţelor agravante judiciare, legiuitorul lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2 sau art. 77 noul C. pen.). 164 M. Basarab, op. cit., p. 431; 165 Tănăsescu, op. cit., p. 583;

Page 119: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

119

Circumstanţele agravante legale. Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. 1 C. pen. sau ale art. 77 noul C. pen., constituie circumstanţe agravante, următoarele împrejurări:

Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin 1 lit.a C. pen. sau art. 77 alin. 1 lit. a noul Cod penal). Participarea mai multor per-soane la săvârşirea unei infracţiuni nu este considerată în general ca o circumstanţă agravantă, răspunderea participanţilor stabilindu-se potrivit dispoziţiilor privitoare la participaţie166 . În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la săvârşirea unei infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte un caracter grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea acestora asigurându-se consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii, scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale etc167 .

Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună; împrejurare care se valorifică o singură dată ca ele-ment circumstanţial168 (violarea de domiciliu- art. 192 ain. 2, violul – art. 197 alin. 2, furtul calificat – art. 209 lit. a, evadarea – art. 269 alin. 2).

Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care au cunoscut-o fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevederii de către fiecare participant169

Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public.

Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupun o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de suferinţe mari victimei în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă170 . Această circumstanţă este prevăzută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de grav (art. 176 alin. 1 lit. c C. pen.) sau al omorului calificat.

Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei. Agravanta se aplică oricărei infracţiuni de violenţă săvârşite asupra unui membru al familiei171 , cu excepţia celor în conţinutul cărora este prevăzută ca element circumstanţial de agravare a infracţiunii (art. 180 alin. 1 şi 21 - art. 185 noul cod penal; art. 181 alin. 11 C. pen). Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. 166 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 151; 167 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 369; 168 T. J. Constanţa, d.p. nr. 534/ 1979, RRD nr. 2/ 1980, p. 61; 169 C. Bulai, op. cit., p. 379; 170 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 370; 171 Membru al familiei art. 1491 C. pen : Prin “membru de familie” se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuirorul.

Page 120: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

120

Aceste metode sau mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public, exploziile sau substanţele chimice sub forma de lichide sau gaze asfixiante sau inflamabile, corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele folosite pentru răspândirea lor (bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare, etc.), dărâmarea unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile punându-se în pericol viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea unui număr indeterminat de persoane172 . Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

Săvârşirea infracţiunii de către un major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor (art. 75 alin.1 lit. c C. pen. sau art. 77 alin. 1 lit. c noul Cod penal). Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un minor. Coruperea mi-norilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea socială sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai evidentă, cu cât influenţa pe care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor nevârstnici este mai mare, de unde uşurinţa cu care aceştia sunt antrenaţi pe calea infracţiunii173 .

Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această agravantă.

Această circumstanţă agravantă nu este aplicabilă infractorului major care a săvârşit infracţiunea de tăinuire primind spre valorificare bunuri provenind din furtul comis de infractori minori, deoarece infracţiunea se realizează printr-o activi-tate posterioară aceleia ce constituie infracţiunea ce provine bunul ce formează obiectul tăinuirii .174

Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanţilor majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un minor.

Săvârşirea infracţiunii din motive josnice În doctrina penală, „motivele josnice” sunt acele porniri interioare contrare

moralei ca: răzbunarea, setea de îmbogăţire pe căi ilicite etc. Această circumstanţă este personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.

Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (art. 75 alin. 1 C. pen.). Această împrejurare nu mai este menţionată în noul Cod penal. Această stare de beţie preordinată sau premeditată reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte pentru săvârşirea infracţiunii provocându-si această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare atenuantă. Această circumstanţă agravantă este personală, care se poate converti ca şi premeditarea în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circumstanţe175 .

Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia 172 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 152; 173 Dongoroz, p. 153; 174 Trib . Bucureşti , s.I pen , dec. nr. 964/1969 în Revista română de drept nr. 11/1969 , pag 165 175 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 222; 176 Dongoroz, op. cit., p. 156;

Page 121: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

121

prilejuită de o calamitate Prin „situaţia prilejuită de calamitate” se înţelege starea de tulburare socială

specială pe care o creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei calamităţi (inundaţie, incendiu puternic, surpare de teren)176 . Periculozitatea infractorului este mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă de calamitate.

La acestea mai adăugăm şi săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-si exprima voinţa, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra unui membru de familie( lit. f); săvârşirea infracţiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei (lit. g); săvârşirea infracţiunii pentru a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni (lit. h), prevederi introduse prin noua re-glementare.

Circumstanţele agravante judiciare. Spre deosebire de circumstanţele agravante legale care erau prezentate exemplificativ, cele judiciare sunt constatate de instanţa judecătorească care are facultatea să aprecieze că unele împrejurări anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii, imprimă faptei un caracter grav177 .

În doctrina penală178 sunt considerate ca fiind circumstanţe agravante judi-ciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beţie în momentul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă ori împrejurarea că în timpul efectuării serviciului de pază infractorul sustrage bunuri ori comite o tâlhărie. Ele vor putea fi proprii fiecărui caz concret dat, instanţa având deplina libertate de a reţine circumstanţă agravantă orice împrejurare care, în acel caz, imprimă faptei, în mod neîndoielnic şi într-o măsură deosebită, un caracter grav.

Efectele circumstanţelor agravante. Prin dispoziţiile art. 78 alin. 1 C. pen. şi ale art. 78 noul Cod penal s-a consacrat principiul agravării facultative a pedep-sei în cazul constatării circumstanţelor agravante atât legale cât şi judecătoreşti.

Art. 78 C. pen. prevede că: “În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adaugă un spor până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.” (conform noului cod penal se poate adăuga un spor de până la 2 ani)

6.2.3. Concursul între cauzele de agravare şide atenuare a pedepsei

177 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 373; 178 C. Bulai, p. 382; 179 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 160;

Page 122: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

122

Noţiuni şi caracterizare. Pe lângă circumstanţele agravante şi atenuante, există anumite stări de agravare care pot intra în concurs cu cele dintâi, situaţie care de asemenea trebuie să-şi găsească reglementare sub raportul ordinii de aplicare şi al efectului ce trebuie să li se dea la stabilirea pedepsei concrete179 . În acest sens, Codul penal în vigoare sau noul Cod penal conţine reglementări privind modul în care trebuie aplicate diferitele cauze modificatoare ale pedepsei, atunci când acestea vin în concurs, reglementări cuprinse în dispoziţiile art. 80 C. pen sau ale art. 79 noul Cod penal.

Dacă în art. 80 alin. 1 C. pen. se prevede ordinea în care li se dă eficienţă cauzelor de agravare şi de atenuare când acestea sunt concurente în aceiaşi cauză şi anume mai întâi circumstanţelor de agravare, apoi circumstanţelor de atenuare şi după care stării de recidivă, dacă este incidentă în cauza respectivă.

Ordinea de aplicare a circumstanţelor stabilită prin dispoziţiile art. 80 alin.1 C. pen. pune în evidenţă faptul că individualizarea pedepsei se realizează mai întâi în funcţie de gradul de pericol social concret al faptei şi de periculozitate a făptuitorului în funcţie de circumstanţele legate de faptă şi de făptuitor şi numai după aceea se dă eficienţă stării de recidivă, împrejurarea independentă de fapta care se judecă, dar care desigur influenţează, prin intermediul infractorului, gardul de pericol social al faptei180 .

Circumstanţe agravante şi atenuante. Potrivit art. 80 alin. 2 C. pen., în caz de concurs între efectele circumstanţelor agravante şi atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, lăsând la aprecierea instanţei stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei în cadrul limitelor speciale prevăzute de lege. Precizarea este necesară deoarece ca efect al circumstanţelor atenuante reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie, iar o astfel de soluţie anihila efectele circumstanţelor agravante181 . Coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanţele atenuante şi stările de agravare (concursul de infracţiuni, pluralitate intermediară, infracţiunea continuată).

Limitele agravării pedepsei. Când într-o cauză sunt aplicabile succesiv cauze de agravare şi cauze de atenuare, instanţa nu trebuie să fixeze câte o pedeapsă concretă ca efect al fiecărei stări, luată în considerare succesiv, ci să stabilească o pedeapsă care să reflecte luarea în considerare atât a stărilor şi circumstanţelor agravante cât şi a celor atenuante, pe care le-a constatat şi reţinut în cauza respectivă182 .

180 C. Bulai, op. cit., p. 173; 181 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 374; 182 D. Lucinescu, „Comentariu..”, op. cit., p. 465;

Page 123: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

123

CAPITOLUL VIIFORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII

7.1. ASPECTE GENERALE

Fazele de desfăşurare ale infracţiunii Infracţiunea este întotdeauna o manifestare a omului în sfera relaţiilor sociale.

Aceasta se desfăşoară în timp şi spaţiu din momentul naşterii ideii infracţionale şi până la producerea rezultatului. În mod obişnuit, persoana fizică întâi concepe ac-tivitatea infracţională, iar apoi pune în aplicare pentru a obţine urmările. Activitatea infracţională, parcurge anumite etape, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a hotărârii infracţionale.183 Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.184 Doctrina penală este unanimă în a distinge două perio-ade în care se desfăşoară activitatea infracţională : perioada internă şi perioada externă.185

a) În perioada internă putem distinge trei momente: 1) Naşterea ideii infracţionale; determinată de un anumit mobil. Este momentul iniţial al infracţiunii în care infractorul concepe ideea de a săvârşi o infracţiune. 2) Deliberarea; moment în care făptuitorul meditează asupra ideii concepute, cântărind motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune. 3) Decizia finală de a săvârşi infracţiunea; momentul ce finalizează procesul intern. Decizia poate fi aceea dea a săvârşi infracţiunea sau de renunţa la ideea infracţională.186 Această decizie reprezintă momentul final al perioadei interne, subiective, caracteristică infracţiunilor intenţionate.

b) Perioada externă se materializează prin acţiunile fizice ale făptuitorului.Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu este incriminată deoarece

simpla rezoluţie infracţională nu reprezintă o manifestare în sfera relaţiilor sociale de aceea nu este incriminată. Această fază poate cuprinde şi o latură externă denumită manifestarea hotărârii infracţionale sau faza oratorie187 . În mod normal hotărârea infracţională şi comunicarea ei nu atrag răspunderea penală nici a celui 183 M.Zolyneak, Drept penal. Partea generală vol.II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi 1993, pag.266. 184 C.Bulai, Manual de Drept Penal. Partea Generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.388 185 C-tin Mitrache op.cit. pag.181, V. Dongoroz, Drept Penal 1939, Pag.256. 186 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.113, C-tin Mitrache op.cit. pag.181, V. Dongoroz, Drept Penal 1939, Pag. 131. 187 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.113 188 C-tin Mitrache op.cit. pag.182.

Page 124: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

124

care a comunicat hotărârea infracţională, nici a celui căruia i-a comunicat-o. Lit-eratura opinează însă că dacă hotărârea infracţională s-a comunicat în scopul de a atrage şi pe alţii la săvârşirea infracţiunii, ori de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, aceasta poate constitui prin ea însăşi o infracţiune (ameninţarea – art.193, C.p. actual; art 206 C.p.viitor) sau poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori (ex: complot – art.167, C.p.actual; nu este reglementat în noua reglementare).188

Perioada externă este delimitată de actele şi activităţile persoanei efectu-ate în vederea pregătirii şi realizării activităţii infracţionale şi obţinerea rezultatului periculos şi eventual dezvoltarea efectelor acestui rezultat. Şi în această perioadă putem delimita trei faze:

1) Faza actelor preparatorii se caracterizează prin activitatea fizică a in-fractorului care îşi pregăteşte în acest moment terenul pentru faza executării. În această fază făptuitorul îşi procură mijloace, materiale, date, informaţii cu privire la timpul, locul, modul executării infracţiunii. Aceste mijloace pot fi de natură materială sau de natură intelectuală, astfel se poate procura o armă, se poate confecţiona un şperaclu, se poate confecţiona o armă, se poate adapta un instrument cu o altă destinaţie iniţială decât instrument cu care se săvârşeşte o infracţiune. Pot fi acte preparatorii, actele prin care se iau măsuri în vederea îngreunării descoperirii infracţiunii sau infractorului (amenajarea unei ascunzători)

2) Faza actelor de executare. În această fază se trece la înfăptuirea acţiunii ilicite care are ca şi consecinţă producerea rezultatului socialmente periculos. Este posibil ca în această fază să se execute un act sau mai multe acte, să se întrerupă o activitate sau să fie dusă până la capăt. În cazul în care acţiunea este întreruptă sau rezultatul socialmente periculos nu se produce în ciuda faptului că acţiunea este dusă la îndeplinire, aceasta rămâne ultima fază a faptei. Dacă rezultatul periculos se produce se trece la faza urmărilor.

3) Faza urmărilor se caracterizează prin producerea rezultatului socialmente periculos incriminat de lege. Acest rezultat poate fi consecinţa directă şi imediată a acţiunii sau poate fi o consecinţă agravată în timp. Această fază a urmărilor cu-prinde atât urmările imediate ale acţiunii cât şi consecinţele ulterioare ale acesteia.

Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurareÎn doctrina penală prin formele infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta

le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare ale activităţii infracţionale.189 Formele infracţiunii intenţionate recunoscute de legislaţie şi doctrină sunt:

- Actele preparatorii;- Tentativa;- Fapta consumată;- Fapta epuizată.

7.1.1. Actele preparatorii 189 C.Bulai,op.cit. pag.165. 190 V. Dongoroz, Drept Penal 1939, Pag.132.

Page 125: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

125

Reprezintă prima fază a activităţii infracţionale, momentul în care, anterior trecerii la săvârşirea propriu-zisă a infracţiunii, făptuitorul îşi pregăteşte terenul pentru aceasta. Literatura defineşte actele preparatorii ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.190 Din această definiţie reiese că actele preparatorii pot fi: - acte care constau în procurarea mijloacelor (ex: procurarea pe cale licită sau ilicită a unei arme pentru săvârşirea de infracţiuni)

- confecţionarea, modificarea, adaptarea unui instrument care avea o destinaţie diferită de cea pe care i-o conferă infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii (ex: modificarea unor chei în vederea pătrunderii într-o incintă pentru a sustrage diverse bunuri).

- culegerea de informaţii, de date privind locul şi timpul infracţiunii ori despre victimă ( ex: în vederea pătrunderii într-o incintă infractorul se informează cu privire la momentul schimbării paznicilor acestei incinte).191

Doctrina penală şi practica judiciară au arătat că trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: 192

a) Actul de pregătire trebuie să aibă o existenţă obiectivă, neechivocă, adică sub aspectul raportului de cauzalitate el trebuie să favorizeze acţiunea ilicită. El trebuie să reprezinte o acţiune efectuată în vederea creării condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii.

b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie. Forma intenţiei este aceea al intenţiei directe. Infractorul urmărind şi acceptând producerea rezultatu-lui. Această condiţie este strâns legată de prima şi se interpretează împreună cu aceasta. Astfel actul material trebuie să fie neechivoc (ex: pot exista acte preparatorii cu caracter echivoc cum ar fi procurarea unui cuţit, a unei substanţe otrăvitoare, fapte ce pot fi puse în slujba îndeplinirii unui scop licit. În condiţiile în care există astfel de act trebuie să se aprecieze în concret că persoana le-a procurat în vederea săvârşirii faptei ilicite).

c) Activitatea efectuată să nu facă parte din conţinutul elementului material al laturii obiective a infracţiunii, să nu constituie un început de executare al infracţiunii.

O altă parte a doctrinei separă condiţia ca actele preparatorii să aibă un caracter neechivoc de condiţia ca actul preparator să se concretizeze într-o activi-tate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunilor.193

Actele de pregătire pot fi acte de pregătire materială şi acte de pregătire morală. Actele de pregătire materială, aşa cum am arătat, constau în pregătirea materială pentru săvârşirea infracţiunii. Acestea pot fi procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea de instrumente sau mijloace pentru pregătirea infracţiunii. 191 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.116. 192 M.Zolyneak op. Cit. Vol.II pag.274. 193 C-tin Mitrache op.cit. pag.184. 194 C.Bulai,op.cit. pag.165. 195 Matei Basarab op.cit. pag.350, vol.I.

Page 126: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

126

Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informaţii cu privire la locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea, date cu privire la victimă, atragerea de complici.194 În literatură actele de pregătire morală mai sunt denumite şi acte de natură intelectuală.195

Regimul actelor preparatoriiExistă mai multe concepţii în literatura de specialitate cu privire la actele

preparatorii. Prima teză susţine necesitatea incriminării actelor preparatorii ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale.196 În motivarea tezei se arată că se creează condiţii favorabile pentru comiterea infracţiunii, ele sunt inserate în antecedenţa cauzală a infracţiunii. S-a susţinut că neincriminarea actelor de pregătire ar putea fi interpretată de infractori ca o încurajare la pregătirea cu răbdare şi perseverenţă a infracţiunii.197

În unele Coduri Penale ale altor ţări, actele preparatorii sunt incriminate limi-tat numai la anumite infracţiuni198 , iar în alte ţări actele preparatorii sunt incriminate nelimitat pentru toate infracţiunile unde acestea sunt posibile (C.p. ceh, art.7). Este de menţionat că la unele infracţiuni cum ar fi infracţiunile prin omisiune, precum şi alte infracţiuni cum ar fi insulta, calomnia, actele preparatorii nu sunt posibile.

A doua teză susţine neincriminarea actelor preparatorii. În susţinerea acestei teze s-au adus argumente ca: echivocitatea marii majorităţi a actelor de pregătire, situarea acestora în afara elementului material, lipsa de pericol social evident, situarea în timp departe de rezultatul socialmente periculos.199 S-a susţinut că în susţinerea acestei teze că neincriminarea actelor de pregătire înseamnă o încurajare pentru cel care s-a pregătit să săvârşească o infracţiune de a renunţa cât nu este prea târziu.200

În dreptul penal român actual s-a ales teza neincriminării actelor prepara-torii. Putem constata că în mod excepţional legea penală a prevăzut că în cazul infracţiunilor grave se impune incriminarea actelor premergătoare, însă, nu de sine stătător, ci asimilate tentativei sau ca infracţiuni de sine stătătoare ori ca acte de complicitate anterioară când sunt săvârşite de alte persoane.

Incriminarea actelor pregătitoare prin asimilare cu tentativa nu înseamnă că acestea îşi pierd individualitatea faţă de actele de executare.201 Actele prepara-torii sunt asimilate tentativei în cazuri expres prevăzute de lege. Spre exemplu sunt incriminate actele pregătitoare în art.173 alin.2 C.pen. arăta că se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor precum şi

196 I. Oancea, op.cit. pag.199, C-tin Mitrache op.cit. pag.184. 197 N. Iliescu – Problema incriminării şi sancţionarea actelor preparatorii, studii juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, pag.485. 198 Art.17, C.p. bulgar; art.11 C.p. bulgar. 199 C-tin Mitrache op.cit. pag.185. 200 N. Iliescu op.cit.pag.485 201 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. pag.119. 202 C-tin Mitrache op.cit. pag.185.

Page 127: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

127

luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor de trădare, etc. Actele preparatorii sunt incriminate şi ca infracţiuni de sine stătătoare atunci

când prin caracterul lor univoc, ele au un grad de periculozitate evident, prevăzut de lege.202 (ex: art. 285 al C.p.actual, art. 314 C.p.viitor).

Actele de pregătire săvârşite de altă persoană decât autorul prin procura-rea de mijloace, de instrumente poare constitui acte de complicitate anterioară sancţionate atât de actualul Cod cât şi de noul Cod penal.

7.1.2. Tentativa

Tentativa este definită de actualul Cod penal la art. 20, iar de viitorul Cod penal la art. 32. Acestea arată că tentativa este punerea în executare a hotărârii

de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. De aici deducem că: în primul rând tentativa se situează între actele de pregătire ale infracţiunii şi rezultatul socialmente periculos al acesteia. Tentativa va fi catalogată ca şi formă a infracţiunii deoarece în acest caz rezultatul nu se va produce. Neproducerea rezultatului se poate datora întreruperii executării fie datorită faptului că în ciuda consumării actului de executare au existat condiţii externe făptuitorului care au împiedicat producerea rezultatului.

Codul penal actual Noul cod penal

Art 20 Conţinutul tentativei(1) Tentativa constă în punerea

în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executa re care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul;

(2) Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţii sau defectuozităţii mijloacelor folo-site, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află;

(3) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută execut-area.

Art. 32 Tentativa (1) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.

Page 128: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

128

După cum se poate observa dispoziţiile alin 2 din actuala reglementare au fos înlăturate considerându-se nerelevante.

Condiţiile de sancţionare a tentativei aşa cum reies din definiţia dată de Codul penal sunt următoarele:

a) Să existe intenţia de a săvârşi infracţiunea pentru că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii. Intenţia de a săvârşi poate fi intenţie directă sau indirectă, fiind exclusă în cazul culpei cu prevedere sau praeterintenţie. Tentativa nu se poate împlini, deci, din punct de vedere subiectiv în cazul unei hotărâri infracţionale, care nu se constituie în conştiinţa făptuitorului ca o reprezentare a rezultatului pericu-los şi o acceptare a urmărilor imediate ale infracţiunii. Iată de ce nu se poate vorbi de tentativă în cazul infracţiunilor comise din culpă sau cu praeterintenţie. (ex: fapta inculpatului care fiind în stare de ebrietate a vrut să intre într-o discotecă fără să achite taxa de intrare. Fiind respins de persoanele de ordine, el a intrat în altercaţie cu acestea, încercând să le lovească cu o piatră. În condiţiile în care un grup de tineri a trecut prin preajmă, inculpatul a solicitat ajutorul acestora pentru a-i bate pe oamenii de ordine. A fost refuzat de aceştia şi de furie a aruncat cu piatra înspre grupul de tineri rănindu-l pe unul dintre aceştia la cap. Tânărul rănit a avut nevoie de îngrijiri medicale într 50 şi 55 de zile. În aceste condiţii prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea de tentativă de omor. Tribunalul Constanţa, exam-inând cazul, a reţinut, având în vedere circumstanţele personale ale inculpatului – acesta era foarte tânăr, enervat că fusese respins şi bătut de oamenii de ordine din discotecă şi apoi refuzat de grupul de tineri, chiar împins de cel căruia-i ceruse ajutorul – că inculpatul nu a acţionat cu voinţă directă sau indirectă şi a schimbat încadrarea juridică din art. 20-21 (respectiv art 32-33 Viitorul cod penal) raportat la art.174 (art 188 Viitorul cod penal) la încadrarea prevăzută de art. 172 (art 411 Vii-torul cod penal) Cod penal actual203 . Totodată infracţiunea de provocare ilegală a avortului prin care s-a cauzat moartea femeii însărcinate art.185 alin.4 C.p.actual (art 201 Cod.penal viitor)- săvârşindu-se cu praeterintenţie, nu este susceptibilă de tentativă.204

b) A doua condiţie a tentativei este începerea executării hotărârii infracţionale. Prin aceasta se înţelege efectuarea unui act sau a actelor ce constituie elemen-tul material al laturii obiective. Prin începerea acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii este declanşat procesul de realizare a urmării imediate şi de producere a rezultatului socialmente periculos (ex: se consideră că s-a pus în executare hotărârea de a comite o infracţiune de tâlhărie în cazul în care s-au aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun din posesia acesteia).

c) Cea de-a treia condiţie a tentativei priveşte întreruperea acţiunii de săvârşire a faptei sau neproducerea rezultatului. Suntem în situaţia în care re-zultatul nu se produce sau din cauza întreruperii acţiunii, sau din cauze externe de persoana infractorului. Dacă începerea executării faptei este momentul iniţial al tentativei, atunci întreruperea executării faptei sau neproducerea rezultatului reprezintă momentul final al tentativei. Întreruperea executării şi neproducerea 203 T.J.Constanţa, s.d. 60/1992, Dreptul nr.10/1992, pag.96 204 T.S.s.p., d. Nr.754/1977, R.2, pag.332.

Page 129: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

129

rezultatului chiar dacă executarea a fost integral realizată sunt datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului, ori ţin de voinţa acestuia.

Tentativa la infracţiune va avea aceleaşi trăsături ca şi infracţiunea. În cazul tentativei, obiectul juridic este acelaşi cu obiectul faptei consumate. Vor fi deci afectate aceleaşi relaţii sociale ca şi în cazul săvârşiri infracţiunii consumate. Însă, în condiţiile în care, infracţiunea consumată vatămă efectiv relaţiile sociale prevăzute de lege, tentativa crează o stare de pericol cu privire la acele relaţii. Din acest punct de vedere gradul de pericol social este diminuat faţă de cel al faptei consumate.

În funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului. 205

Subiectul tentativei: subiectul activ este acelaşi ca în cazul tentativei con-sumate, el trebuind să îndeplinească aceleaşi condiţii generale de existenţă a infracţiunii. Tentativa poate fi comisă şi în participaţie.

În cazul în care pentru săvârşirea unei anumite fapte legea prevede o calitate specială, subiectul activ al tentativei, ca şi al faptei consumate, trebuie să întrunească acea condiţie în lipsa căreia activitatea îndeplinită poate fi apreciată ca tentativă la o altă infracţiune sau poate să rămână în afara legii. Astfel şi în cazul tentativei la delapidare, subiectul activ trebuie să fie funcţionar cu atribuţii de gestionare, la trădare prin transmitere de secrete să fie cetăţean român sau fără cetăţenie cu domiciliul în ţara noastră 206

Latura obiectivă are aceleaşi componente ca şi în cazul infracţiunii consu-mate. Elementul material al laturii obiective la infracţiunea consumată poate consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune, pe când la tentativă, elementul material al laturii obiective nu poate fi decât o acţiune. Anumite particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe în conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral, iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca tentativă la acea infracţiune şi nu ca faptă consumată.207

Urmarea imediată diferă la tentativă faţă de infracţiunea consumată, în sensul că dacă la infracţiunea consumată rezultatul este bine delimitat, la tentativă 205 M. Zolyneak , op . cit. , p.285 206 V. Dobrinoiu , Ghe Nistoreanu, A Boroi , I. Pascu , V. Lazăr , op cit ., pag 192 207 O. Loghin, T.Tudorel, Drept Penal. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa S.R.L.” 1998, pag. 128. 208 C.S.J., s.p., d.n.r.166/1997, în Dreptul nr.3/1998 pag.58. 209 M.Zolyneak op. Cit. Pag.143. 210 V. Dongoroz op. Cit. Pag 142 211 „Tentativa de omor se poate comite şi cu intenţie indirectă. Aplicând o lovitură puternică cu o furcă cu coarne de fier în capul victimei, inculpatul a avut reprezentarea consecinţelor actului său – frac-tura oaselor capului, lezarea creierului şi în cele din urmă moartea victimei – şi chiar dacă nu a dorit acest rezultat final l-a acceptat săvârşind astfel fapta cu intenţie indirectă. Împrejurarea că victima nu a decedat, deşi lovitura putea produce moartea, omorul rămânând în fază de tentativă, nu are nici o influenţă asupra calificării juridice al faptei din punctul de vedere al formei de vinovăţie.” – T.S. , s.p., d. 2958/1970, R.1, pag.306.

Page 130: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

130

urmarea constă într-o stare de pericol creat în ceea ce priveşte obiectul infracţiunii (ex: în cazul tentativei de omor, chiar dacă s-au produs anumite vătămări, relaţia socială privind dreptul la viaţă a fost numai pusă în pericol208 .

Latura subiectivă a tentativei este aceiaşi cu a infracţiunii consumate cu deosebirea că, în cazul infracţiunii consumate, latura subiectivă se realizează în întregime, pe când în situaţia tentativei numai parţial209 . Forma laturii subiective poate fi intenţie directă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale pe care îl şi urmăreşte. În ceea ce priveşte intenţia indirectă, deşi, există autori care au considerat că aceasta nu este posibilă210 , considerăm că aceasta poate fi reţinută211 .

7.1.2.1. Felurile tentativei

În literatura de specialitate se clasifică tentativa după mai multe forme. Literatura este unanimă în a distinge formele între ele după:

a) Gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

b) După cauzele care determină neproducerea rezultatului legate, fie de mijloacele folosite, fie de obiectul material al infracţiunii.212

După gradul de realizare al executării actului material avem: tentativă întreruptă sau imperfectă sau neterminată şi tentativa perfectă sau terminată sau fără efect. În ceea ce priveşte al doilea criteriu avem tentativa proprie şi tentativa improprie.

Tentativa întreruptă sau neterminată sau imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşii infracţiunea, executare care s-a întrerupt iar rezultatul nu s-a produs. Această tentativă începe din momentul încheierii actelor pregătitoare şi durează până când intervin alte forţe constrângătoare decât voinţa infractorului. Aceste elemente pot fi fie prin intervenţia unor forţe umane străine (intervenţia unor terţe persoane care împiedică săvârşirea infracţiunii, exemplu inculpatul a fost surprins de paznicul fermei, în magazie, în timp ce îşi umplea buzunarele cu porumb, după ce umpluse o traistă şi servieta tot cu porumb – s-a reţinut că activitatea de sustragere era în curs de executare213 ), (victima opune rezistenţă agresorului şi acţiunea – element material al laturii obiective nu se consumă), fie prin preexistenţa unor obstacole de natură materială (rezistenţa încuietorilor), fie prin intervenţia în timpul desfăşurării acţiunii infracţionale a unor obstacole de natură materială (declanşarea unei alarme ca urmare a atingerii unui obiect). O parte a literaturii susţine că tentativa întreruptă există şi atunci când executarea se datorează voinţei infractorului, în cazul desistării. Se oferă exemplu situaţia în care infractorul intenţionează să fure şi după ce deschide uşa locuinţei se răzgândeşte, renunţă la continuarea acţiunii de furt, deşi nu exista nici un ob-stacol în realizarea acestei infracţiuni.214 Însă majoritatea literaturii reţin desistarea ca fiind o instituţie de drept penal diferită de instituţia tentativei improprii, tratând-o în mod separat. Opinăm că abordarea separată a desistării de tentativă este mai 212 C-tin Mitrache op.cit. pag.188. 213 T.J.Timiş, d.p.930/1971, R.1, pag.193. 214 Matei Basarab op.cit. pag.364, vol.I.

Page 131: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

131

corectă din punct de vedere al naturii juridice a acestei instituţii. Pe când tentativa imperfectă presupune intervenţia unui element independent de voinţa infractorului desistarea este o manifestare directă de voinţă a făptuitorului. Tentativa imperfectă va fi întotdeauna pedepsită, pe când desistarea beneficiază de nepedepsire pentru infracţiunea pentru care se începuse actul de executare.

Tentativa perfectă sau fără efect sau terminată constă în executarea integrală a intenţiei infracţionale, deci a elementului material al laturii obiective, fără a se produce rezultatul periculos prevăzut de lege. Exemplul clasic oferit de literatură: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă, sau se administrează otravă victimei, dar aceasta este salvată de intervenţia altor persoane. În această situaţie acţiunea s-a efectuat în întregime, însă din mo-tive străine de voinţa făptuitorului, urmarea nu se produce. Tentativa perfectă este întâlnită numai la infracţiunile care au obiect material, întrucât numai la acestea este posibil ca executarea să fie dusă până la capăt, fără să survină rezultatul.215

Pentru tentativa terminată sau perfectă neproducerea rezultatului poate avea cauze care se situează în orice moment al acţiunii. Cauza neproducerii poate fi anterioară începutului executării (ex: infractorul nu este un bun ţintaş în cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare; concomitentă executării – ex: victima se fereşte şi lovitura mortală nu este receptată sau ulterioară executării, victima otrăvită este dusă la spital şi salvată).216 Tentativa terminată poate fi atât proprie (când mijloacele folosite sunt capabile să producă rezultatul acţiunii) cât şi improprie (când mijloacele folosite datorită insuficienţei sau defectuozităţii duc la neproducerea rezultatului).

În conformitate cu al doilea criteriu al cauzelor ce determină neproducerea rezultatului distingem, aşa cum am arătat, tentativa proprie şi tentativa improprie. Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile de rezultat.217

Tentativa improprie este prevăzută de art.20 alin.2 din actualul cod penal, ceea ce nu regăsim în noul cod penal. Această tentativă se caracterizează prin aceea că – similar ca la orice tentativă se realizează punerea în executare a rezoluţiei infracţionale. Legiuitorul catalogând această formă a tentativei a apreciat că pentru ca tentativa să fie improprie trebuie ca acţiunea să fie executată în întregime. De aceea nu putem vorbi despre o tentativă improprie, imperfectă, ci numai despre o tentativă improprie terminată sau perfectă. Motivele pentru care rezultatul periculos nu se produce sunt, în toate cazurile la infracţiunea imperfectă anterioare săvârşirii elementului mate-rial al laturii obiective. Imposibilitatea de consumare a infracţiunii este relativă, căci mijloacele prin natura lor sunt apte să producă rezultatul, iar în cazul şi împrejurările în care hotărârea a fost pusă în executare se dovedesc insuficiente, defectuoase.218

Situaţiile când rezultatul nu se produce sunt şi ele de natură diferită. O primă 215 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 126. 216 C-tin Mitrache op.cit. pag.189. 217 C.Bulai op.cit. pag.171. 218 T.S.col.p. decizia. Nr. 663 din 1966, c.d. pag.320 219 Exemplul clasic oferit de doctrină este acela în care făptuitorul doreşte uciderea unei persoane prin introducerea unei cantităţi de otravă în mâncarea victimei. Cantitatea de otravă este insuficientă încât rezultatul periculos nu se produce. În acest sens a se vedea C-tin Mitrache op.cit. pag.190, Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 127.

Page 132: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

132

situaţie este, conform legii, insuficienţa mijloacelor. În acest caz, mijloacele sunt proprii, apte de a produce rezultatul socialmente periculos, însă, sunt folosite în cantităţi insuficiente sau în anumite condiţii astfel încât ele nu pot produce urmarea pe care infractorul o prevede şi o doreşte. 219

O a doua situaţie de neproducere a rezultatului urmărit de infractor este defectuozitatea mijloacelor folosite. Astfel, infractorul urmăreşte producerea re-zultatului şi foloseşte în vederea realizării acestuia, însă, foloseşte mijloace care, deşi, prin natura lor sunt apte să producă rezultatul, datorită unor defecte nu pot duce la consumarea infracţiunii. Putem da exemplu în acest sens fapta infractorului care trage asupra rivalului său cu intenţia de a-l ucide, însă, datorită armei de foc decalibrate, el nu nimereşte ţinta.

O a treia situaţie care face imposibilă consumarea acţiunii este lipsa obiec-tului de la locul în care se afla, în timpul săvârşirii actelor de executare. Infractorul pune în executare acţiunea cu mijloace proprii, apte să producă rezultatul, care nu se produce datorită lipsei obiectului infracţiunii de la locul său. Literatura de spe-cialitate a reţinut un exemplu în acest sens: fapta inculpaţilor care prin violenţă au sustras geanta victimei şi au constatat că nu conţinea valorile pe care le căutau. S-a reţinut în această speţă tentativa de tâlhărie.220 Acest fel de tentativă poartă numele de tentativă relativ improprie.221 Tentativa absolut improprie este reglementată de art.20, alin.3 actualul cod penal, respectiv art 32 alin 2 din viitorul cod penal.

Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea de con-sumare a infracţiunii datorată modului cum a fost concepută executarea. Făptuitorul pune în executare rezoluţia infracţională în vederea producerii rezultatului periculos, executarea este dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit în care a fost concepută infracţiunea.

Literatura juridică apreciază că există mai multe cauze datorită cărora rezultatul este imposibil să se producă. Prima cauză ar fi inaptitudinea totală a mijloacelor folosite. De exemplu va exista tentativă absolut improprie atunci când se va încerca uciderea unei persoane făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă, cum ar fi un cub de zahăr.

O a doua cauză care duce la imposibilitatea producerii rezultatului este inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii (există tentativa absolut improprie şi atunci când acţiunea este îndreptată împotriva unui obiect inexistent; ex: încercarea de a fura un bun care între timp a fost distrus).

O a treia cauză a neconsumării infracţiunii este modul greşit, absurd de concepere a executării faptei (ex: prezentarea drept câştigător a unui bilet loto pe care cifrele sunt falsificate în mod grosolan). 222

Literatura distinge tentativa absolut improprie de infracţiune putativă. În ca-zul infracţiunii putative se săvârşeşte o faptă ce are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile şi caracterul unei infracţiuni (ex: încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care se considera căsătorită, 220 T.S., s.p., d., nr.1080/1978,R. pag.171. 221 C-tin Mitrache op.cit. pag.190. 222 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 127, urm. 223 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 128.

Page 133: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

133

fără să ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea soţului). Fapta putativă se delimitează şi de tentativa relativ improprie. În cazul tentativei relativ improprii, lipsa obiectului de la locul său este accidentală, pe când în cazul faptei putative, lipsa obiectului este totală.

Deosebirea faţă de tentativa absolut improprie este aceea că fapta putativă nu numai că nu este absurd concepută, dar se realizează şi produce efectul urmării, dar din cauze necunoscute făptuitorului, faptei îi lipseşte caracterul infracţional.223

7.1.2.2. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

Tentativa îşi dovedeşte periculozitatea prin faptul că ea reprezintă o execu-tare integrală sau în parte a elementului material al laturii obiective a infracţiunii. Practic, acţiunea prin care se urmăreşte rezultatul socialmente periculos este pusă în executare. De aceea, doctrina caracterizează tentativa ca fiind „o formă atipică de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează

în întregime”, nerealizându-se urmarea imediată a infracţiunii.224

Codul penal actual Noul cod penal

Art 21. Pedepsirea tentativei(1) Tentativa se pedepseşte numai

când legea prevede expres aceasta.

(2) Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă în-tre jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevă-zute de lege pentru infrac ţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10-25 ani.

(3) În cazul persoanei juridice, tenta-tiva se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi maximul special al amen-zii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată,

Art. 33 Pedepsirea tentativei (1) Tentativa se pedepseşte nu-mai când legea prevede în mod expres aceasta. (2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pen-tru infracţiunea consumată ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pe-deapsa detenţiunii pe viaţă iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

224 C-tin Mitrache op.cit. pag.181.

Page 134: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

134

În doctrina penală există două concepţii privind incriminarea tentativei:

a) Concepţia incriminării nelimitate în care se susţine că tentativa trebuie incriminată fără excepţie în toate infracţiunile, indiferent de gravitatea acestora.

b) Incriminarea limitată a tentativei adoptată şi de legislaţia română penală prevede incriminarea tentativei numai în cazul infracţiunilor grave, care, prezintă ca şi fapt consumat un pericol social grav.

Sancţionarea tentativei. Şi în acest caz există mai multe teorii cunoscute în doctrina penală privind sancţionarea tentativei. Teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Această teorie susţine că pedeapsa pentru tentativă ar trebui să fie similară cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată. Faţă de această teorie se delimitează teoria diversificării pedepselor, care susţine un sistem diferenţiat de aplicare a pedepselor pentru tentativă, îmbrăţişând ideea că punerea în pericol al unor categorii de relaţii sociale ocrotite, este mai puţin gravă decât vătămarea acestor relaţii. Această din urmă teorie este îmbrăţişată de legiuitorul penal român.

De aceea considerăm că, de lege ferenda am putea avea două exprimări aplicabile în Codul penal.

Una ar fi aceea a aplicării unei pedepse cuprinsă între jumătate din maxim şi jumătate din minim, fără ca minimul aplicat să scadă sub minimul categoriei inferioare categoriei pedepsei aplicate pentru infracţiunea consumată.

Cealaltă soluţie ar fi exprimarea că tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă în categoria imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Această din urmă soluţie ar avea neajunsul că instanţa, după ce se pronunţă pentru o pedeapsă aplicabilă infracţiunii consumate, va trebui să individualizeze din nou o pedeapsă pentru tentativă. Pe de altă parte aceasta ar putea fi şi un beneficiu, permiţând o marjă mai largă de apreciere pentru judecător.

Actualul cod penal face referire şi la tentativa în cazul infracţiunilor comise de persoana juridică, ceea ce nu mai este regăsit în reglementarea viitorului cod penal.

Pedepsele complimentare se pot aplica persoanei juridice şi în mod cert se vor aplica şi persoanelor fizice. În cazul persoanei juridice, pedepsele compli-mentare pot fi aplicate, cu excepţia pedepsei dizolvării societăţii. Aceasta este o nouă dovadă că legiuitorul din 2004 aplică principiul diversificării pedepsei pentru tentativă în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

7.1.2.3. Infracţiuni pentru care tentativa nu este posibilă

reduse la jumătate. La această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse com-plementare

Page 135: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

135

Interpretând articolului 20 din Codul reiese că tentativa nu este posibilă la toate infracţiunile fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza elementului obiectiv.

Din punct de vedere al elementului subiectiv nu pot avea tentativă infracţiunile săvârşite din culpă şi cele praeterintenţionate. În cazul infracţiunilor comise din culpă, având în vedere că tentativa presupune punerea în executare a rezoluţiei infracţionale, se presupune că infractorul acţionează cu intenţia de a săvârşi infracţiunea, deci forma necesară de vinovăţie pentru a exista tentativă trebuie să fie intenţia directă sau indirectă. În cazul praeterintenţiei, avem o situaţie oarecum similară, având în vedere natura juridică a praeterintenţiei, combinaţie între intenţie şi culpă. Faţă de infracţiunea principală, infractorul acţionează într-adevăr cu intenţie, dar faţă de rezultatul agravat al acţiunilor sale, el se află în culpă, neputându-se reţine faţă de culpa sa forma tentativei.

Din punct de vedere al elementului obiectiv tentativa nu este posibilă în primul rând la infracţiunile omisive, al căror element material al laturii obiective constă într-o inacţiune, căci infracţiunea se consumă în momentul neîndeplinirii obligaţiilor cerute de lege.

O altă categorie pentru care tentativa nu este posibilă, sunt infracţiunile de imediată consumare (sau cu executare promptă). Aceste infracţiuni nu au o desfăşurare în timp ele consumându-se în momentul actului de executare (ex: infracţiunile desfăşurate verbal, prin cuvinte – insulta, calomnia, mărturia mincinoasă,etc.).

Ultima infracţiune la care tentativa nu este posibilă este infracţiunea de obicei. Infracţiunea de obicei presupune repetarea acţiunii în aşa fel încât să rezulte o obişnuinţă, o îndeletnicire. Efectuarea unui singur act nu are relevanţă penală iar infracţiunea se consumă tocmai prin repetarea acestor acte.

7.1.2.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Împiedicarea producerii rezultatului socialmente periculos al acţiunii infracţionale poate fi datorată atât unei voinţe sau a unui eveniment străin de voinţa făptuitorului, sau din propria voinţă a acestuia. În cazul în care rezultatul social-mente periculos nu se produce datorită întreruperii executării acţiunii sau datorită împiedicării producerii acestuia, în cazul în care acţiunea a fost executată până la capăt din propria voinţă a făptuitorului, suntem în faţa unei cauze de nepedepsire.

În Codul penal actual această cauză de nepedepsire era prevăzută la art.22, iar în noul Cod penal la art. 34. Dispoziţiile Codurilor sunt similare în această ma-terie, reglementând două cauze de nepedepsire. Motivul nepedepsirii infractorului în caz de desistare sau împiedicare a producerii rezultatului este dorinţa legiuitorului de a încuraja, de a stimula pe făptuitorii care renunţă la continuarea executării faptei sau împiedică producerea rezultatului socialmente periculos. În aceste cazuri însăşi actele de executare îşi pierd caracterul socialmente periculos, atât datorită faptului că valoarea socială ocrotită nu mai este vătămată, cât şi datorită faptului că nu mai există voinţa infracţională a făptuitorului. Din dispoziţiile legii reiese că, 225 N. Iliescu op.cit.pag.170.

Page 136: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

136

pentru a fi cauze de impunitate desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:225

a) În cazul desistării trebuie să existe un început de executare, iar în ca-zul împiedicării producerii rezultatului trebuie ca acţiunea să fi fost executată în întregime.

b) Întreruperea executării în cazul desistării, respectiv împiedicarea producerii rezultatului, să fie efective, adică să ducă la neconsumarea infracţiunii. Prin această cerinţă se înţelege implicit că trebuie evitată urmarea imediată (dacă la desistare avem o abandonare a executării începute, se poate reţine că suntem în situaţia împiedicării producerii rezultatului în condiţiile în care, spre exemplu, făptuitorul împiedică moartea victimei administrându-i acesteia un antidot, în cazul otrăvirii). De reţinut că pentru a fi efectivă, desistarea trebuie să fie definitivă, făptuitorul să renunţe în totalitate şi pentru totdeauna la comiterea respectivei infracţiuni.

c) Atât întreruperea activităţii, cât şi împiedicarea rezultatului trebuie să fie voluntare, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, să fie din proprie iniţiativă.

d) O condiţie specială pentru existenţa cauzei de impunitate în cazul împiedicării producerii rezultatului este că împiedicarea rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei. Fapta se consideră descoperită atunci când organele în drept sau orice altă persoană în afară de cele implicate la săvârşirea ei au luat la cunoştinţă de comiterea acesteia.

Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de impunitate

în sensul că în aceste cazuri făptuitorul nu va fi pedepsit pentru infracţiunea pe care o începuse sau al cărei rezultat îl împiedicase.

În Codul penal se prevede că dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării rezultatului constituie o altă infracţiune se aplică pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită. Spre exemplu va fi sancţionat pentru vătămare corporală făptuitorul care punând în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea de omor, a renunţat după ce a început executarea ( a aplica mai multe lovituri victimei). Renunţarea, deşi făcută din proprie iniţiativă s-au adus vătămări victimei până în momentul desistării.226

7.1.3. Infracţiunea fapt consumat

Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.227 Infracţiunea consumată presupune parcurgerea tuturor fazelor infracţiunii de la momentul intern al luării hotărârii infracţionale până la momentul producerii urmărilor socialmente pericu-loase. Cu privire la infracţiunea consumată, putem aprecia, spre deosebire de 226 T.S., s.p., d.nr.2956/1970 R.R.D., nr.3/1971, pag.133. 227 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi op. Cit. Pag. 129, C.Bulai, op.cit. pag.178. 228 M. Zolineak, Drept penal, P.Gen.,vol.II, 1976, Iaşi, pag.117, C-tin Mitrache, op.cit.194.

Page 137: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

137

tentativă, că acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a fost îndeplinită, iar rezultatul periculos s-a produs. Infracţiunea consumată atrage în toate cazurile răspunderea penală.

În Codul penal există unele infracţiuni care după momentul consumării cunosc urmări noi, fie datorită amplificării rezultatului iniţial, fie datorită activităţii infracţionale care continuă.228 În cazurile arătate mai sus avem un moment ulterior momentului consumării infracţiunii şi acela este momentul epuizării infracţiunii. De aceea, doctrina face distincţie între infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat.

Infracţiunea fapt consumat este posibilă în condiţiile în care rezultatul socialmente periculos se produce în momentul executării elementului material al laturii obiective. Momentul consumării infracţiunii marchează momentul pro-ducerii definitive a rezultatului periculos. La infracţiunile de pericol, infracţiunea se consideră consumată în momentul în care s-a executat în întregime elementul material al laturii obiective de exemplu, infracţiunea de violare de domiciliu ori a sediului se consumă de îndată ce persoana a pătruns fără drept în locuinţa alteia ori a sediului, iar infracţiunea de rezultat se consideră consumată în momentul în care, datorită executării acţiunii infracţionale se produce rezultatul socialmente periculos de exemplu infracţiunea de omor se consumă în momentul când s-a produs moartea.

Determinarea momentului consumării prezintă interes practic în ceea ce priveşte o serie de probleme cum ar fi: determinarea legii aplicabile în spaţiu şi timp; incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie, etc.229

7.1.4. Infracţiunea fapt epuizat

Infracţiunea fapt epuizat se deosebeşte de marea majoritate a infracţiunilor, la care momentul consumării – acela al producerii rezultatului periculos - este im-ediat următor acţiunii infracţionale, prin aceea că la infracţiunea fapt epuizat putem constata o prelungire în timp a infracţiunii după momentul consumării. Prelungirea urmărilor se poate datora, aşa cum am arătat, amplificării rezultatului iniţial sau continuării activităţii infracţionale.

Dacă infracţiunea fapt consumat este forma tipică a infracţiunii, putem aprecia că infracţiunea fapt epuizat este forma atipică de infracţiune, o formă mai gravă datorită faptului că, dacă rezultatul se agravează vătămând mai grav anumite relaţii sociale prevăzute de lege, atunci şi răspunderea va fi mai mare pentru cel ce săvârşeşte fapta. Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la infracţiunile continue, continuate, progresive şi la infracţiunile din obicei. La aceste infracţiuni distingem, pe lângă momentul consumării şi momentul epuizării.

Faţă de acest ultim moment al epuizării, faţă de producerea ultimului rezultat se calculează şi sunt incidente aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie, etc.

229 C.Bulai, op.cit. pag.179.

Page 138: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

138

CAPITOLUL VIIIPLURALITATEA DE INFRACTORI

(SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE)

8.1. GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

8.1.1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

NoţiunePrin pluralitate de infractori se desemnează situaţia în care mai multe per-

soane săvârşesc o singură infracţiune.230 Cooperarea persoanelor este exprimată de intenţia acestora de a realiza o

anumită infracţiune împreună. Pluralitatea de infractori presupune contribuţii efec-tive care depind de latura obiectivă a infracţiunii şi voinţa comună de a coopera la săvârşirea unei infracţiuni.

Caracteristici Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de

infractori. Astfel, pluralitatea de infractori presupune colaborarea cu vinovăţie a mai multor persoane în vederea săvârşirii unei infracţiuni. Astfel, în caz de adulter partenerul nu cunoaşte că este implicat cu o persoană căsătorită.231 Dacă nici o persoană nu a participat la comiterea faptei cu vinovăţie, atunci, nu se poate reţine o pluralitate de făptuitori, iar fapta săvârşită fără vinovăţie nu este considerată infracţiune.

Dacă numai o persoană, dintre cele care au săvârşit infracţiunea a acţionat cu vinovăţie, fapta reprezintă o infracţiune, iar pluralitatea de făptuitori devine pluralitate de infractori232 .

8.1.2. Formele pluralităţii de infractori 230 C. Bulai, Drept Penal, P. Gen., vol.I, p.185; V.Dongoroz în Dongoroz 1, p.183. 231 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.391. 232 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.46. 233 V. Dongoroz, Drept Penal, 1939, p.477; C. Bulai, op.cit., p.186; L.Biro, Drept Penal, 1971,p.126; V.Dongoroz în Dongoroz 1, p,.180; V.Papadopăol –Comentariu 1, p.142.

Page 139: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

139

Pluralitatea de infractori se poate realiza în forme diferite: pluralitate necesară (naturală), constituită şi ocazională (participaţia propriu-zisă şi participaţia improprie).

Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară233 reprezintă forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută chiar prin natura acesteia. Ca atare, anumite fapte prevăzute de legea penală nu pot fi săvârşite de o singură persoană, presupunând cooperarea mai multor persoane. De exemplu: încăierarea art. 322 din actualul cod penal, respectiv art 198 viitoarea reglementare; bigamia art 303 din actualul cod penal, respectiv art 376 din viitorul cod penal.

Specificul pluralităţii naturale de infractori este considerarea fiecărui par-ticipant ca autor al infracţiunii, având ca urmare tragerea la răspundere penală a fiecărui participant în funcţie de rezultatul produs şi participare.234

Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilaterale dar şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei ca toţi făptuitorii să fie infractori, să răspundă penal, fiind de ajuns ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie. De exemplu: va exista bigamie şi dacă unul dintre subiecţii infracţiunii săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare referitor la starea civilă a celuilalt.235

Pluralitatea constituită există când infracţiunea se săvârşeşte prin simplul fapt al iniţierii sau constituirii unei asociaţii sau grupării interzise de legea penală, sau al aderării sau sprijinirii sub orice formă a acesteia, în scopul săvârşirii unor infracţiuni, independent de împrejurarea că ulterior, aceste infracţiuni au fost sau nu comise.

Pluralitatea constituită presupune, ca atare, gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a codului penal şi în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituită de infractori.

Această pluralitate este creată prin voinţa legiuitorului fiindcă scopul urmărit de către cei care s-au asociat prezintă un mare pericol (săvârşirea unor infracţiuni).236

Pluralitatea constituită există indiferent dacă au fost săvârşite sau nu mai multe fapte infracţionale din cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit237 .

Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor.

Pluralitatea ocazională (participaţia propriu-zisă şi cea improprie) este forma pluralităţii de infractori ce poartă numele de participaţie penală. 234 V. Dongoroz, Drept Penal, p.478; C. Bulai. Op..cit, p.186. 235 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47. 236 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.392. 237 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.

Page 140: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

140

8.2. PARTICIPAŢIA PENALĂ

8.2.1. Generalităţi privind participaţia penală

Participaţia penală reprezintă acea formă de pluralitate de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât este necesar. Deci, ea există atunci când o infracţiune prin conţinutul ei legal poate fi săvârşită de o singură persoană, dar este comisă în mod concret şi ocazional de mai multe persoane, fiecare cooperând cu acte care pot fi de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură.238 Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală şi la o pluralitate constituită de infractori.

Literatura juridică susţine că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor ce şi le-au propus cei care s-au constituit.239 Nu este posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele de sprijinire se intră într-o pluralitate constituită. În altă opinie -„participaţia penală este posibilă în cazul depăşirii numărului de făptuitori necesari pentru existenţa pluralităţii constituite”240 .

În cazul pluralităţii ocazionale de infractori, spre deosebire de celelalte forme de pluralitate, fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii.241

Participaţia penală este reglementată de art. 23 Cod Penal actual care prevede următoarele: „participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”.

Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:A) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta

a fost consumată sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă.B) La comiterea faptei să îşi fi adus contribuţia mai multe persoane decât ar

fi fost necesar potrivit naturii faptei. Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate consta în acte de executare – directă sau nemijlocită- de autor, sau de înlesnire, sprijinire materială sau morală – de complice; sau de determinare la săvârşirea

238 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.393. 239 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Ed.a Iia, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p.237. 240 V. Papadopol, comentarii în Codul Penal comentat, op.cit., p.143. 241 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.85. 242 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.47.; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex, p. 49. 243 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.8

Page 141: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

141

infracţiunii – de instigator. Indiferent de modalitatea în care participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei este considerată îndeplinită condiţia cooperării mai multor persoane la comiterea faptei.

C) Legătura subiectivă între participanţi, este o altă condiţie, adică, toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.242

D) Existenţa participaţiei este condiţionată de calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Deci, fapta trebuie săvârşită de către cel puţin unul dintre participanţi cu vinovăţia cerută de lege.243

8.2.2. Felurile participaţiei penale

Literatura de specialitate şi legislaţia face deosebire între felurile şi genurile diferite de participaţie penală, în funcţie de diferite criterii: 244 :

I. Criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise distinge între participaţia proprie şi participaţia improprie:

a) Participaţia proprie sau perfectă sau propriu-zisă se caracterizează prin aceea că toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie la săvârşirea infracţiunii. Se mai susţine în literatura de specialitate că există participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează cu forma de vinovăţie culpa la comiterea unei fapte din culpă, însă numai la actele cu executare directă, deci prin acte de coautorat.245

b) Participaţia improprie sau imperfectă presupune ca participanţii la săvârşirea infracţiunii să nu acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie (unii cu intenţie -alţii culpă, intenţie- fără vinovăţie).

II. Criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii face deose-birea între:

a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate care este specifică autorilor şi coautorilor

b) activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate specifică instigatorilor

c) activitatea de înlesnire sau de ajutare la săvârşirea faptei – activitatea specifică complicilor.246

III. Criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatului, făcându-se diferenţierea între formele principale de participaţie şi formele secundare de participaţie:

a) participaţia principală –când prin contribuţia participantului se realizează însăşi conţinutul infracţiunii.- specific autorilor şi coautorilor.

244 C. Bulai , op.cit, p.431 şi urm. 245 V.Dongoroz , Dongoroz I, p.236-237; C. Bulai, op.cit., p.431. 246 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86 247 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.49

Page 142: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

142

b) participaţia secundară- când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată. – specifică complicilor şi instigatorilor.247

Ca atare, formele principale de participaţie sunt coautoratul faţă de celelalte forme de participaţie şi instigarea faţă de complicitate. Participarea unei persoane la comiterea unei infracţiuni poate fi considerată coautorat (nu şi instigare şi co-autorat), chiar dacă contribuţia sa poate fi incriminată şi ca instigare şi coautorat. Participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi deosebite – una de instigare şi alta de complicitate, vor atrage aplicarea formei de participaţie a instigării, şi nu se aplică regulile concursului de infracţiuni.248

8.2.2.1 Autoratul şi coautoratul

Atât art 24 din Actualul Cod penal cât şi art 46 din Viitorul Cod penal definesc similar autorul ca fiind: „Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.”

Coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală- art 46 alin 2 din Viitorul cod penal. După cum se poate observa spre deo-sebire de actualul cod penal viitorul cod penal dă o definiţie clară şi explicită a coautorului.

Autoratul reprezintă forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală. Autor este cel care săvârşeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută în norma incriminatoare, singur, în mod nemijlocit indiferent că a comis-o cu intenţie, culpă, a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la comiterea infracţiunii de nici o persoană. Nu se poate susţine că ea a săvârşit fapta de autorat, fiindcă nu există participaţie.249

Autoratul, ca formă de participaţie presupune cooperarea mai multor per-soane la comiterea infracţiunii ca instigator sau complice.

Autoratul reprezintă o formă de participaţie esenţială şi necesară, fără de care celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea nu ar putea exista.

Din punct de vedere subiectiv, autorul trebuie să acţioneze întotdeauna cu intenţie, la participaţia proprie, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă sau fără vinovăţie.250

Coautoratul reprezintă forma de participaţie în care, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.

Coautoratul nu necesită prezenţa altor participanţi, cum ar fi instigatori şi complici, însă nu îi exclude în mod automat. Ca atare, este posibilă participaţia sub 248 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86 249 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op.cit, p.191. 250 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.86 251 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.409.

Page 143: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

143

forma coautoratului fără alţi participanţi, dar şi când alături de coautori la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală au contribuit şi participanţi instigatori şi complici.

Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături su-biec tive, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi infracţiuni.251

Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea faptei prevăzute de legea penală, aceste contribuţii reprezentând în fapt elementul material al laturii obiective a respectivei infracţiuni.

Acţiunea coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să fie identică, fiind necesar să se completeze doar într-o acţiune unică. Sunt acte de coautorat, spre exemplu, loviturile aplicate de mai multe persoane victimei infracţiunii, dacă a existat o rezoluţie infracţională (hotărâre infracţională) comună, de omor, chiar dacă nu toate loviturile aplicate au fost mortale.

Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, când mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său, care se află într-un grup de persoane –au hotărât să lovească pe cei care constituiau grupul respectiv şi au executat în comun acţiunea, se realizează participaţia, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. Spre exemplu: în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit încă patru persoane care au început să o lovească şi ele, unele cu cuţitele, iar altele cu alte obiecte şi cu picioarele. În acest fel toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare dintre ei252 .

Acţiunea trebuie comisă împreună sau în comun, adică persoanele respec-tive să săvârşească acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. De exemplu, la tâlhărie acela care imobilizează victima pentru ca altul să-i sustragă bunurile aflate asupra sa este coautor.253

Un alt exemplu, a fost dat în practica judiciară, decizându-se că acte de executare – de coautorat – sunt şi acelea care contribuie în mod indirect la comi-terea faptei, cum sunt actele prin care se face imposibilă rezistenţa, apărarea, sau care obstaculează energiile ce tind să combată producerea rezultatului.

În ceea ce priveşte infracţiunile complexe, se poate realiza forma de participaţie a coautoratului prin acte de executare diferite, conform acţiunilor care constituie elementul material al laturii obiective al infracţiunii complexe. Ca atare, vor fi coautori ai infracţiunii obiective ai infracţiunii complexe de tâlhărie, doi participanţi care împart sarcinile şi rolurile la comiterea faptei: unul exercită actele de violenţă sau de ameninţare, iar altul sustrage bunul din posesia victimei.254

Existenţa coautoratului nu este influenţată de momentul în care îşi aduc contribuţiile coautorii la săvârşirea faptei, de altfel, contribuţia coautorilor la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală putând fi concomitentă sau succesivă.

Din punct de vedere subiectiv coautoratul – ca formă a participaţiei proprii 252 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.412 253 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.412 254 T.S s.p. D nr.4065din 1971 în RRD nr.7, 1971, p.162. 255 V.Papadopol, comentariu în codul penal ..., op.cit, p.164, ; Matei Basarab, op.cit, p.185; A. Dincu, o.p.cit, p.277. 256 V.Dongoroz, op.cit, vol.III, p.136; O.T.Loghin, op.cit., vol.I, p.253.

Page 144: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

144

– presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie: intenţie sau culpă. Se susţine, de către literatura juridică, că în ceea ce priveşte infracţiunile din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte.255

Infracţiunile care nu pot fi comise în coautorat. Unele infracţiuni nu pot fi comise în coautorat deoarece sunt cu autor unic: ameninţarea (art. 193 Cod Penal actual, art. 206 Cod Penal viitor). S-a exprimat opinia că este posibil coautoratul la această infracţiune256 .

În funcţie de elementul material al infracţiunii, nu pot comise în coautorat infracţiunile ce presupun inacţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o activitate, de a ieşi din pasivitate, este personală. Spre exemplu - nedenunţarea (art. 262 Cod Penal actual, art.266 Cod Penal viitor).

De asemenea, nu pot fi comise în forma participaţiei coautorat acele infracţiuni care presupun existenţa unui subiect calificat (gestionar, funcţionar public, funcţionar) doar dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege pentru a comite fapta. Deci, contribuţia tuturor participanţilor poate fi de executare directă, dar atâta timp cât nu toţi participanţii au calitatea de subiect calificat, atunci fapta va fi incriminată în funcţie de subiectul calificat, ceilalţi participanţi, care nu au calitatea cerută de lege pentru acea infracţiune, vor avea calitatea de complici.

Nu este posibil coautoratul nici în ceea ce priveşte infracţiunile care se comit în persoana improprie. De exemplu - mărturia mincinoasă (art.260 Cod Penal actual, art. 273 Cod Penal viitor).

S-a susţinut, că atunci când obligaţia de-a face este cerută de un organ colectiv, dacă acesta nu îndeplineşte, de exemplu, măsurile de protecţie a muncii, membrii colectivului au calitatea de coautori257 . În realitate, asemenea fapte se comit din culpă, astfel că nu va exista participaţie propriu-zisă, ci, eventual, participaţie improprie, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art.31 C.pen. actual, respectiv art 52 C.pen. viitor. Numai în situaţia în care s-au înţeles să nu ia măsurile de protecţia muncii prevăzute de lege (cu intenţie) va exista coautorat.258

Infracţiunile care nu permit coautoratul ca formă de participaţiei penale, permit însă celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea care de altfel nu cunosc restrângeri.259

257 T.Vasiliu, ş.a, op.cit, p.164; V.Dongoroz, ş-a., op.cit., vol.I, p.194. 258 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.416. 259 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.87. 260 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.51.

Codul penal actual Noul cod penal Art 25- InstigatorulInstigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.

Art 47- InstigatorulInstigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.

Page 145: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

145

8.2.2.2 Instigarea

Instigarea reprezintă acea formă a participaţiei penale ce constă în fapta de a determina cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.260

Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

După cum se poate observa există o identitate de conţinut intre actuala şi viitoarea reglementare.

Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, hotărâre pe care el o transmite altei persoane numită instigat, şi care va săvârşi infracţiunea.

Deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, acesta mai poartă numele de autor moral al infracţiunii, deosebindu-l de instigat care este autorul material al infracţiunii.

Pentru a exista instigarea sub forma participaţiei penale se cer a fi îndepli-nite următoarele condiţii:

a) efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane, insti-gator, faţă de o altă persoană numită instigat. Determinarea însemnă o operaţie de inoculare în conştiinţa instigatorului a hotărârii de a săvârşi o infracţiune.

Determinarea este şi o exteriorizare a intenţiei instigatorului, manifestată prin îndemn, incitare, reprezentând însuşirea ideii de către cel instigat, manifestată prin aceea că hotărăşte să comită infracţiunea la care a fost îndemnat, împrejurare care reiese din aceea că trece la executarea ei.261

Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, atunci nu va exista o instigare perfectă, ci o instigare fără efect sau neizbutită 262 , ca atare, nu se va realiza nici condiţia participaţiei penale.

Mijloacele de obţinere a determinării instigatului de a săvârşi o infracţiune sunt diverse: de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până la constrângerea acestuia.263

Instigarea este posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, ca atare activitatea de determinare nu cunoaşte restrângeri cu privire la infracţiune.264 Ac-tivitatea de determinare trebuie să aibă loc în timp anterior hotărârii de a săvârşi o infracţiune de către autor.

Dacă activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală are loc faţă de o persoană care a luat înainte hotărârea de a săvârşi acea 261 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.417 262 C. Bulai, Drept Penal, P.Gen., vol.I, 1992, p.197; I.Oancea, op.cit, p.395-396. 263 V. Dongoroz, în Dongoroz 1, p.197; I.Oancea, op.cit., p.392; A.Dincu, op.cit, p.297. 264 T.S., s.p., complet militar, d.p.nr.126/1971, în RRD. Nr.11/1972, p.171. 265 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88.

Page 146: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

146

infracţiune, atunci, se realizează complicitate morală, reprezentând o întărire a deciziei infracţionale luate anterior.265

b) activitatea de determinare trebuie să privească săvârşirea unei fapte penale. Dacă cel instigat nu are calitatea cerută de lege pentru a comite fapta prevăzută de legea penală la care este determinat, atunci se consideră că nu este îndeplinită condiţia de mai sus. De exemplu – nu va fi determinare la comiterea infracţiunii de dezertare în cazul în care instigatul nu are calitatea cerută de lege – aceea de militar.

De asemenea, determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete prevăzută de legea penală şi trebuie făcută în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia instigatorului.266

c) existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat. Această legătură se realizează când primul concepe comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi hotărăşte să determine o altă persoană să o săvârşească. Instigatorul trebuie să acţioneze cu intenţie. Deci, activitatea de determinare se desfăşoară, sub raport subiectiv, numai intenţie, atât directă dar şi indirectă.267

Comiterea faptei de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei instigări proprii sau perfecte, iar în cazul în care instigatul săvârşeşte infracţiunea din culpă sau fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări imperfecte sau improprii.

d) instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel puţin o tentativă posibilă. Dacă instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului condiţia este considerată ca îndeplinită.

Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci condiţia nu este îndeplinită, ca atare nu se realizează forma de participaţie a instigării, activitatea instigatorului putând fi incriminată în mod distinct ca infracţiune.

Instigarea poate îmbrăca mai multe forme, feluri având în vedere forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta, având în vedere modul şi mijloacele folosite de instigator; având în vedere persoanele instigate sau care instigă; având în vedere rezultatul obţinut în activitatea de determinare.

I. Ţinând cont de forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta:A) instigarea proprie sau perfectă ce constă în stabilirea unei concordanţe

sub raport subiectiv între instigator şi instigat, cu alte cuvinte instigatul trebuie să săvârşească fapta cu vinovăţie.

B) instigarea improprie sau imperfectă ce se caracterizează prin lipsa co-eziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul poate săvârşi fapta din culpă sau fără vinovăţie.

II. Tinând cont de mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o infracţiune se disting: 266 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88. 267 M. Zolyeak, Drept Penal, vol.II, p.gen, op.cit, p.206-207, I.Fodor în Dongoroz I, p.284. T.S, sp.d.nr.213/1970, în CD.1970, p.176.

Page 147: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

147

A) instigarea simplă când mijloacele folosite pentru a determina o persoană să comită o infracţiune sunt simple, exemplu : rugăminţi, îndemnuri.

B) instigarea calificată, când pentru determinarea unei persoane să comită o infracţiune se folosesc mijloace diferite: oferirea de daruri, ameninţări, exercitarea de presiuni.

III. După numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare se disting:

A) instigarea cu un singur instigatorB) instigarea care presupune colaborarea mai multor persoane pentru

a determina una sau mai multe persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. 268 În acest ultim caz, dacă s-a realizat o legătură subiectivă între ei, expresă sau tacit, există coinstigatori. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Atunci când coinstigarea este făcută succesiv, este necesar să se dovedească că toţi instigatorii au avut intenţie în determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Nu vor fi îndeplinite condiţiile uni coinstigări în cazul în care activitatea de determinare a avut loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator, activitatea celorlalţi instigatori ne mai având rol de determinare, ci de în întărirea deciziei infracţionale, activitate ce caracterizează forma de participaţiei a complicităţii.269

Dacă acţionează în determinarea unei persoane mai mulţi instigatori, fără a cunoaşte unul de celălalt atunci se realizează un concurs de infracţiuni.270

IV. În funcţie de numărul persoanelor faţă de care se exercită activitatea de determinare, se fac două deosebiri:

A) instigarea individuală – activitatea de instigarea se desfăşoară asupra unei singure persoane sau asupra mai multor persoane determinate;

B) instigarea colectivă- când instigatorul se adresează unui număr nedeter-minat de persoane. Deoarece această instigarea are un caracter periculos, dedus din modul de realizare instigarea colectivă este incriminată ca infracţiune de sine stătătoare având denumirea de instigarea publică şi apologia infracţiunilor (art.324 alin.1 Codul Penal actual, art. 368 Codul Penal viitor).

Ca atare, această formă de instigare nu mai poate fi considerată formă de participaţie penală, care ar fi condiţionată de săvârşirea de instigat a infracţiunii fapt consumat sau a tentativei pedepsibile.271

V. În funcţie de modul de acţiune al instigatorului pentru a determina insti-gatul la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală: 268 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.88 269 Constantin Mitrache , Avram Filipaş, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licenţă 1997, Ed. Press Mihaela Bucureşti, 1997, p.53. 270 V.Dongoroz, op.cit, p.196; Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.422. 271 C. Bulai, C. Mitrache, A. Filipaş , Instituţii de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2001 şi 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001, p.89. 272 V.Papadopol, comentariu în Codul Penal..., op.cit, p.173.

Page 148: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

148

A) instigarea imediată –instigatorul se adresează direct, nemijlocit instig-atului la determinarea acestuia să săvârşească fapta prevăzută de legea penală;

B) instigarea mediată – determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă persoana ce mijloceşte această instigare se limitează la acest rol atunci ele participă sub forma complicităţii,272 dacă mediatorul are şi o contribuţie personală atunci el devine coinstigator.

VI. În funcţie de modul în care este comunicată ideea infracţională, putem deosebi:

A) instigarea explicită (deschisă) instigatorul expune în mod deschis scopul său, spre a convinge la săvârşirea faptei pe instigat.

B) instigarea ascunsă (perfidă) fiindcă instigatorul nu îşi dă în vileag rolul faţă de instigat, astfel că acesta din urmă crede că ideea infracţională îi aparţine.

VII. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la comiterea faptei prevăzute de legea penală, se deosebesc:

A) instigarea cu efect pozitiv, reuşit- instigatorul reuşeşte să îl convingă pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea.

B) instigarea cu efect negativ - instigatorul nu a reuşit să îl convingă pe instigat să săvârşească infracţiunea, ca atare nu sunt îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana ce a încercat determinarea nu poate fi considerată participant.273

Atunci când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, în formă consumată sau de tentativă pedepsibilă, se întrunesc condiţiile unei instigări perfecte reuşite.

VIII. Având în vedere rezultatele urmărite prin instigare:A) instigarea poate fi determinată, când se precizează infracţiunea care

urmează să fie comisă B) instigarea indeterminată, când instigatorul, spre exemplu, îi spune instig-

atului să facă ce ştie pentru a procura banii, chiar prin comiterea unei infracţiuni.274

În art.29 din Codul Penal actual este prevăzută „Instigarea neurmată de executare” în următoarea formulare „Actele neurmate de executarea faptei, pre-cum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului sau de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani”.

Actele arătate în alineatul precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală.”

8.2.2.3 Complicitatea

273 C.Bulai, Drept Penal, p.gen.1992, p.197, I.Oancea, o.cit, p.395-396. 274 Matei Basarab, Drept Penal, p.gen., vol.1, Editura Lumina Lex , p.423.

Page 149: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

149

Complicitatea este forma participaţiei penale, ce constă in activitatea per-soanei care înlesneşte, sau ajută în orice fel la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau care, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza infractorul, chiar dacă, după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Din această definiţie reiese caracterul complicităţii de contribuţie indirectă, mediată la comiterea infracţiunii.

Condiţiile complicităţii a) Nu putem vorbi de complicitate fără ca să existe o faptă penală comisă de

autor. Este îndeplinită condiţia şi atunci când s-a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă. b) O a doua condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor acţiuni

menite să înlesnească, sau să ajute pe autor la comiterea faptei. Această condiţie priveşte latura obiectivă a complicităţii, în esenţă putând spune că în general, complicitatea priveşte o anumită faptă prevăzută de legea penală. Prin contribuţia complicelui, nu se săvârşeşte propriu-zis, elementul material al infracţiunii, ci numai se întregeşte acest element material. Literatura a reţinut în mod corect că actele de complicitate nu sunt indispensabile autorului pentru comiterea faptei.275

Se face o clară distincţie276 între activităţile de înlesnire şi activităţile de ajutor.

Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării (ex: procurarea de mijloace, luarea de măsuri, sau crearea de condiţii, de natură să uşureze de comiterea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urmează să acţioneze, etc277 ) Aceste acţiuni se situează în faza de pregătire a comiterii infracţiunii, şi pot fi activităţi materiale (ex: procurarea armei, a cheilor), procurarea de informaţii sau activităţi ce reprezintă o contribuţie morală (ex: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii).

Ajutorul dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta chiar în timpul săvârşirii infracţiunii, adică între începerea executării şi până la consuma-rea acesteia. Acţiunile pot fi: comisive (înmânarea armei, deschiderea unei uşi, asigurarea pazei) sau omisive (neîncuierea unei uşi pe care paznicul trebuia să o închidă). Literatura a apreciat în mod corect că activitatea unor persoane de a însoţi înarmate cu diferite obiecte contondente pe inculpat, care a comis fapta de omor, cunoscând intenţia lui, constituie complicitate, deoarece, deşi nu a avut o contribuţie materială în timpul agresiunii, acele persoane au înlesnit realizarea fapte, prin întărirea şi întreţinerea hotărârii autorului de a săvârşi fapta.278 În acest caz suntem în faţa unei complicităţi morale.

Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau defavorizarea infractorului. Are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului. Neîndeplinirea de către complice a promisiunii făcute nu înlătură caracterul de complicitate. 275 C-tin Mitrache, op. Cit., pag.249. 276 V.Papadopol, Participaţia improprie, op.cit.pag.172 277 Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. Cit pag.220. 278 T.S., s.p., d.2250/1973, R.1,P,82 279 D.V.Zlătescu, Infracţiunea de omisiune a denunţării, J.N.nr.6/1968, pag.1038 280 T.S., col.pen, d.nr.1966/1968, C.D.1968, pag. 247-248.

Page 150: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

150

S-a reţinut corect în literaură că reprezintă o promisiune de tăinuire şi promisiunea de nedenunţare a faptei de către persoana care, potrivit legii ar avea obligaţia să o facă.279

c) Complicitatea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, indirectă sau praeterintenţie. Complicitatea este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate, dacă se dovedeşte că în raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă, similară cu autorul.280

Vinovăţia se apreciază numai faţă de persoana complicelui, nefiind importantă forma de vinovăţie a autorului.

Felurile complicităţii:a) După natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii, complicitatea poate fi:1. materială, constă în acte de sprijin material: procurarea instrumentelor

de săvârşire a infracţiunii, înlăturarea de obstacole, etc.2. complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, care întăresc rezoluţia

infracţională: procurarea de informaţii cu privire la obiectul infracţiunii, promisiunea de tăinuire a bunurilor şi de favorizare a infractorului, etc.

b) După momentul în care se acordă ajutorul: 1. complicitate anterioară. Priveşte activităţile complicelui pentru pregătirea

infracţiunii. 2. complicitatea concomitentă- priveşte actele executate de complice prin

care se dă sprijin autorului în momentul săvârşirii infracţiunii: încurajarea infrac-torului, oferirea armei, etc.

c) După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii:

1. complicitate nemijlocită, când însuşi complicele ajută pe autor la comi-terea infracţiunii.

2. complicitatea mediată, când sprijinul este dat prin intermediul altui par-ticipant (instigator sau complice)

d) După aspectul dinamic281 al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei:1. complicitatea prin acţiune (comisivă), (ex: oferirea de instrumente,

informaţii, etc)2. complicitatea prin inacţiune (omisivă), când ajutorul complicelui constă

în neîndeplinirea unor obligaţii legale: fapta paznicului de a nu activa alarma într-o anumită incintă, pentru a ajuta pe autor să pătrundă în acea incintă.

e) După forma de vinovăţie, complicitatea poate fi:1. proprie, când, atât autorul cât şi complicele au aceeaşi formă de vinovăţie,

anume intenţia.2. improprie, când autorul săvârşeşte fapta din culpă, sau fără vinovăţie.

8.2.2.4. Participaţia improprie 281 C.Bulai, op.cit. pag.209. 282 Matei Basarab, op. Cit. 209; Dongoroz, op.cit., pag. 206. 283 A.Dincu, op.cit.pag.269. 284 C.Bulai, op.cit. pag.202.

Page 151: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

151

Participaţia improprie sau imperfectă este acea formă a participaţiei penale la care persoanele, care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează toate cu aceiaşi formă de vinovăţie.282 Participanţii la comiterea infracţiunii acţionează lucrând cu intenţie, alţii din culpă, alţii chiar fără vinovăţie.283

Reglementarea în legea penală română a participaţiei improprii este o reflec-tare a concepţiei din doctrină potrivit cu care unitatea în raport cu care se apreciază contribuţiile mai multor persoane, este fapta prevăzută de legea penală, la săvârşirea căreia participanţii pot participa, unii din intenţie, alţii din culpă, alţii fără vinovăţie.284

Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie, inclusiv în cazul coautoratului, când unii din autori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Pentru reglementarea în literatura de specialitate a participaţiei improprii, s-a recurs la aşa numita teorie a autorului mediat, de la distanţă, sau a autorului de mână lungă (de longa manus). Trebuie arătat că în literatură s-a combătut existenţa participaţiei improprii. Argumentul principal invocat a fost acela că nu poate exista participaţie penală, fără o înţelegere prealabilă între participanţi, ceea ce înseamnă că participaţia nu ar fi posibilă decât la infracţiunile intenţionate, nu şi la cele din culpă. De aceea pentru a combate această teorie a apărut teza autorului imediat care presupune considerarea ca autor mediat al infracţiunii pe instigatorul care determină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune, şi care săvârşeşte acea faptă fără vinovăţie: iresponsabil, minor sub 14 ani, în eroare de fapt, etc.285

Având în vedere că fapta nu era infracţiune în raport cu autorul ei, s-a propus soluţia ca instigatorul să fie considerat autorul mediat, care s-a folosit de autorul adevărat ca de un instrument.

Modalităţile participaţiei improprii. Se cunosc mai multe modalităţi ale participaţiei improprii în funcţie de vinovăţia celui care îşi aduce contribuţia, la săvârşirea infracţiunii.

Prima modalitate a participaţiei improprii este modalitatea intenţie şi culpă, în care contribuţia participantului este dată de intenţie la fapta comisă de autor din culpă. A doua modalitate este modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, în care contribuţia participantului este dată cu intenţie la fapta comisă de autor, fără vinovăţie. A treia modalitate este modalitatea culpă şi intenţie în care se reţine participarea din culpă a participantului la fapta săvârşită cu intenţie de autor. În fine, avem modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, când participantul contribuie fără vinovăţie la fapta comisă de autor cu intenţie.

În Codul penal român sunt reţinute doar primele două forme de participaţie improprie, anume modalitatea intenţie şi culpă şi modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.

a) Modalitatea intenţie şi culpă constă în determinarea, înlesnirea sau aju-tarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei 285 C-tin Mitrache, op. Cit., pag.252. 286 T.M.Bucureşti, s.a-II-a pen., sen.nr.322/1993 (nepublicată, citată de Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. Cit. Pag.228)

Page 152: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

152

fapte prevăzută de legea penală. Caracteristica acestei modalităţi este faptul că autorul acţionează din culpă, fiind, însă determinat cu intenţie să acţioneze în cazul instigării, şi sprijinit tot cu intenţie în cazul complicităţii. În acest caz s-a decis de către practica judiciară că există participaţie improprie în cazul determinării unor persoane să participe la luarea unor bunuri, ele ne ştiind că bunurile nu aparţin instigatorului şi că se săvârşeşte un furt, sau dacă inculpatul a vândut martorilor 5000 de cărămizi, depozitate într-un loc viran, afirmând că sunt proprietatea sa, deşi cărămizile aparţineau altei persoane. 286

În acest caz fiecare coautor răspunde potrivit cu vinovăţia sa. Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte, autorul şi complicele fiind pedepsiţi pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia.

b) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie constă în determinarea, ajuta-rea, sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. În aceste condiţii determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei constituie instigare, iar înlesnirea şi ajutarea vor constitui complicitate. Autorul care a acţionat fără vinovăţie găsindu-se la momentul săvârşirii infracţiunii într-o stare de eroare de fapt, iresponsabilitate, constrângere fizică sau morală, beţie completă involuntară, minoritate, ne având calitatea de infractor, nu va fi tras la răspundere penală.

Unii autori consideră că participaţia improprie este posibilă şi în cazul legitimei apărări sau al stării de necesitate.287 În contracararea acestei opinii s-a susţinut că legitima apărare şi starea de necesitate fac ca fapta să nu aibă caracter penal, or în acest caz fapta nu a re caracter penal nici pentru terţul intervenient.288

8.2.3. Tratamentul penal al participaţiei Există două mari opinii cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată în ca-

zul participaţiei: într-o opinie, având în vedere criteriul subiectiv, adică coeziunea subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte s-a susţinut necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii, indiferent de felul contribuţiei lor să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege.289

S-a reproşat sistemului că nu ţine seama de realitate deoarece realizarea sub raport subiectiv a infracţiunii, nu este de aceeaşi intensitate în cadrul diferitelor contribuţii ale participanţilor.290

În altă opinie se analizează elementul obiectiv material al participaţiei, adică s-a făcut distincţia calitativă şi cantitativă a contribuţiei participanţilor în sistemul diversificării sancţiunilor pentru participanţi. În Codul penal român se păstrează sistemul parificării pedepselor, cu aplicarea acestora în funcţie de contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunilor. 287 V.Papadopol, Participaţia improprie, R.R.D. nr.3/1971, pag.37. 288 Ghe. Nistoreanu, Al.Boroi, op. Cit pag.229. 289 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice op.cit., pag. 210. 290 C-tin Mitrache, op. Cit., pag.253.

Page 153: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

153

Aplicarea pedepselor în cazul participaţiei proprii . Conform principiului parificării pedepselor, în cazul participaţiei proprii, toţi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Totuşi, în aplicarea pedepsei s-a stipu-lat în mod expres de către codul penal că se va ţine seama în aplicarea pedepsei de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii. Iată, deci, că în lumina dispoziţiilor Codului penal, instanţa, în momentul individualizării pedepselor, în conformitate cu dispoziţiile privitoare la individualizare, se va ţine seama în mod obligatoriu şi se va aprecia în concret contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.

a) Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. În cazul coautoratului se aplică parificarea pedepsei pentru toţi coautorii, fiind obligatorii, atât criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72, C.p, cât şi individualizarea participaţiei în condiţiile art.27, C.p.actual

b) Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Instigatorul este pedepsit în acest caz cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-se seama de obligaţiile impuse de lege instanţelor de judecată.

c) Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii. Şi în acest caz, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ţinându-e seama de contribuţia sa la săvârşirea infracţiunii. Necesitatea parificării pedepselor în acest caz, rezidă din faptul că se pot săvârşi cu privire la o infracţiune, acte de complicitate cu un pericol deosebit (cazul persoanei care în baza unei înţelegeri prealabile stă în apropierea celui care profitând de aglomeraţia unui magazin, sustrage un portofel din poşeta altei persoane, şi după săvârşirea furtului primeşte portofelul, pentru a nu fi găsit asupra făptuitorului)291

Circumstanţe personale şi circumstanţe reale. Circumstanţele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii, susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor.292

După cum privesc fapta sau pe făptuitor circumstanţele sunt reale şi per-sonale. Circumstanţele reale sunt legate de împrejurările anteriore concomitente şi posterioare săvârşirii faptei, şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările, de loc, de timp, în care fapta s-a comis, de rezultatul produs.

Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are ca efect neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe. Conchidem că circumstanţele privitoare la faptă sau reale se răsfrâng asupra participanţilor în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Circumstanţe personale sunt circumstanţele care privesc făptuitorul sau pe un participant şi nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi. Circumstanţele personale privesc atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective. Dacă circumstanţele personale privesc particularităţile personalităţii participantului 291 T.M.Bucureşti, s.a-II-a pen., d.573/1985, R.3, pag.46. 292 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice op.cit., pag. 220.

Page 154: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

154

(calitatea de militar), acestea devin de individualizare. Dacă circumstanţele de individualizare sunt prevăzute în conţinutul con-

stitutiv al infracţiunii, ele devin circumstanţe reale şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor în măsura în care le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Tratamentul penal al instigării neurmate de executare .În Codul penal 1969, instigare neurmată de executare era pedepsită în condiţiile în care :a)instigarea era neurmată de un început de executare si b)instigarea era neurmată de o ex-ecutare pedepsibilă.

În situatia instigării neurmată de executare, ne fiind întrunite condiţiile participaţiei (nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală), instigatorul răspundea, nu ca participant, ci ca autor al unei infracţiuni distincte.

În situaţia instigării neurmată de o executare pedepsibilă, instigatorul era pedepsit cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care a instigat şi minimul general. Sancţionarea actelor de instigare se putea dicta numai în cazul în care pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat, era de minimum 2 ani.

Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei; instituie o cauză de nepedepsire a participantului la săvârşirea unei infracţiuni, dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia.

Condiţiile sunt ca: a) să fi început executarea faptei de către autor; b) după începerea executării participantul să fi intervenit eficient, împiedicând consumarea infracţiunii; c) intervenţia participantului să fi intervenit înainte de descoperirea faptei. Dacă cel ce împiedică consumarea faptei este însuşi autorul, apreciem că suntem în cazul desistării, iar cauza de impunitate se răsfrânge şi asupra com-plicelui.

Dacă infracţiunea a fost săvârşită de mai mulţi coautori dar împiedicarea a fost făcută numai de unii, de această cauză de nepedepsire beneficiau numai ei.

În condiţiile în care împiedicarea consumării este realizată de complice, el va beneficia de impunitate, ceilalţi răspunzând pentru tentativa realizată. Dacă tentativa nu se pedepseşte, nu vor răspunde nici aceştia.

Dacă instigatorul va împiedica consumarea, el nu va mai răspunde, dar vor răspunde ceilalţi participanţi.

Pedeapsa în cazul participaţiei improprii.În cazul modalităţii intenţie-culpă, s-a consacrat sistemul diversificării

pedepselor. Instigatorul şi complicele contribuind cu intenţie la săvârşirea faptei, urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată, atunci autorul nu va fi pedepsit. Dacă fapta este incriminată din culpă, el va răspunde conform acestei incriminări.

În modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, instigatorul şi complicele vor răspunde pentru infracţiunea intenţionată.

Autorul acţionând fără vinovăţie nu va fi tras la răspundere penală, lipsind caracterul penal al faptei. În cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile privitoare la circumstanţele reale şi personale şi cele privitoare la împiedicarea de

Page 155: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

155

către participant a consumării infracţiunii.

CAPITOLUL IXUNITATE DE INFRACŢIUNI

9.1. CONSIDERATII GENERALE

Legiuitorul penal a considerat necesar să califice o infracţiune ca formând o unitate sau o pluralitate de infracţiuni, deoarece aceasta produce consecinţe juridice importante, făptuitorul urmând să răspundă în cazul unităţii de infracţiuni pentru o singură infracţiune, iar în cazul pluralităţii de infracţiuni, pentru două sau mai multe infracţiuni. Distincţia între unitate şi pluralitate de infracţiuni se face cu ajutorul conţinutului infracţiunii, care reprezintă baza de evaluare.293

Va exista unitatea de infracţiune în condiţiile în care fapta corespunde conţinutului unei singure infracţiuni şi va exista pluralitate de infracţiuni în condiţiile în care se constată existenţa mai multor fapte, care au conţinutul mai multor infracţiuni sau când fapta săvârşită se identifică cu conţinutul mai multor infracţiuni.

Definiţia cel mai des îmbrăţişată de doctrină a unităţii de infracţiune este aceea potrivit căreia unitatea de infracţiune presupune activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşită de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.294

9.1.1. Felurile unităţii de infracţiune

Literatura distinge două feluri de unitate de infracţiune: unitate naturală de 293 C.Bulai, Drept Penal, P.Gen.,vol.I, 1992, pag.207; Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele Unităţii infracţionale în Dreptul Penal Român, Casa de Editură şi Presă „ Şansa S.R.L.” Bucureşti 1992 294 I.Oancea, Drept Penal, P.Gen.,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti !971, pag.216; M.Zolineak, Drept Penal, vol.II, 1976, pag.191; C-tin Mitrache, op.cit., pag.198; Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit. pag.134. 295 C-tin Mitrache, op.cit., pag. 199.

Page 156: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

156

infracţiune şi unitate legală de infracţiuneUnitatea naturală de infracţiune se poate defini ca fiind unitatea acţiunii

sau inacţiunii prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni. Aceasta se caracterizează, pe lângă faptul că există o singură acţiune sau inacţiune, prin aceea că există o singură formă de vinovăţie şi un singur rezultat. Literatura juridică reţine unitatea de infracţiuni sub trei forme: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.295

Unitatea legală de infracţiune este dată nu de natura faptei săvârşite, ci de voinţa legiuitorului care reuneşte în conţinutul unei singure infracţiuni, două acţiuni sau inacţiuni care ar putea constitui, fiecare în parte conţinutul unor infracţiuni distincte. În acest caz, deşi nu mai avem neapărat o singură acţiune sau inacţiune, legiuitorul a considerat că există o strânsă legătură între acţiuni sau inacţiuni, legătură realizată de elementul subiectiv. Unitatea legală de infracţiuni este consacrată de Codul penal în patru forme: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

9.2. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE

9.2.1. Infracţiunea simplă

Infracţiunea simplă se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, printr-o singură acţiune sau inacţiune, un singur rezultat, iar din punct de vedere subiec-tiv, printr-o singură formă de vinovăţie. Infracţiunea simplă, sub aspect obiectiv, se poate realiza, fie prin o singură intervenţie a făptuitorului asupra obiectului infracţiunii, fie prin mai multe intervenţii, care se succed imediat în timp asupra obiectului infracţiunii (ex: vătămarea corporală poate interveni, fie datorită unei lovituri, fie datorită mai multor lovituri). Esenţial este că toate aceste acte, deşi pot avea şi semnificaţie proprie, în cazul infracţiunii simple sunt înglobate în aceeaşi acţiune, pierzându-şi astfel această semnificaţie proprie. Este important de arătat că actele de executare multiple se integrează în mod natural în aceeaşi infracţiune. Infracţiunea simplă are ca particularitate faptul că momentul consumării coincide cu momentul epuizării.296

În cazul infracţiunii simple, atât obiectul cauzei, cât şi forma de vinovăţie, subiectul pasiv, celelalte elemente sunt unice. Este diferită situaţia în care printr-o singură acţiune se aduce atingere valorilor ocrotite care aparţin mai multor titulari. Astfel, în cazul infracţiunilor contra persoanei, pluralitatea persoanei vătămate va determina o pluralitate de infracţiuni. Infracţiunile vor fi într-un număr echivalent cu numărul persoanelor vătămate prin infracţiune.

296 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit. pag.136. 297 C-tin Mitrache, op.cit., pag. 200.

Page 157: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

157

Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor contra vieţiii, legiuitorul creând o infracţiune complexă (ex: omorul deosebit de grav, uciderea din culpă dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane). Literatura consideră că în cazul altor infracţiuni decât cele care vatămă persoana, numărul mai mare de persoane vătămate nu duce la stabilirea unei pluralităţi de infracţiuni. Se dă exemplu cazul furtului printr-o singură acţiune de la mai multe persoane (cazul unei persoane care ar fura din bunurile mai multor persoane care bunuri au fost depozitate la un loc). În acest caz valoarea ocrotită care este vătămată este patrimoniul însuşi, deci avem de-a face cu o unitate de infracţiune.297

9.2.2. Infracţiunea continuă

Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, care continuă şi după consumare până la intervenţia unei forţe contrare.298 Literatura299 afirmă că acţiunea sau inacţiunea infracţională durează până când este oprită de o forţă contrară care poate fi: voinţa infractorului, intervenţia autorităţii sau intervenţia altei persoane. În momentul în care acţiunea infracţională este curmată, infracţiunea se epuizează, iar reluarea activităţii infracţionale va constitui o nouă infracţiune. Infracţiunea continuă, deşi nu este definită, reiese din dispoziţiile părţii speciale a Codului penal fiind identificată după elementul material al laturii obiective ce presupune o acţiune sau o inacţiune, care prin natura ei se prelungeşte în timp („deţinerea”, „purtarea”, „conducerea unui autovehicul”, „lipsirea”). Ca exemple de infracţiuni continue putem menţiona: furtul de curent electric, portul ilegal de uniformă, evadarea, dezertarea, deţinerea de arme şi muniţii, abandonul de familie.

Pe parcursul desfăşurării elementului material al laturii obiective pot apărea întreruperi ce pot fi determinate de natura activităţii infracţionale. Spre exemplu: portul ilegal de uniformă este susceptibil de a fi întrerupt noaptea şi reluat dimineaţa. Literatura a reţinut că reluarea de dimineaţă a portului ilegal de uniformă nu schimbă rezoluţia infracţională a infractorului. Acesta în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale reia în fiecare dimineaţă elementul material al laturii obiective. Deci, în acest caz, nu există o nouă hotărâre infracţională. Având în vedere acest aspect, doctrina penală300 a făcut distincţie între infracţiunile continue succesive (cazul de mai sus) şi infracţiunile continue permanente. Pentru acestea din urmă este important de remarcat că fiecare întrerupere în acţiunea infracţională duce la epuizarea infracţiunii continue, iar reluarea activităţii infracţionale înseamnă săvârşirea unei noi infracţiuni continue. Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, fără să fie nevoie de intervenţia făptuitorului pentru prelungirea acesteia (ex: în cazul furtului de energie electrică sau de semnal TV, orice întrerupere a racordului la reţea reprezintă epuizarea 298 Vasile Papadopol, Doru Pavel op.cit.pag.60, V.Dongoroz op.cit. pag.326. 299 M.Basarab op.cit. pag.84 300 C.Bulai op.cit. pag.140, C-tin Mitrache, op.cit., pag. 201, I.Oancea, op.cit. pag.194. 301 C-tin Mitrache, op.cit., pag. 201, T.J.Bihor, d.nr. 92/1996, Dreptul, pag. 62.

Page 158: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

158

infracţiunii de furt. O eventuală rebranşare ar echivala cu o punere în aplicare a unei noi rezoluţii infracţionale, deci am fi în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni de furt de curent sau semnal TV).

Cunoaşterea infracţiunii continue are relevanţă în aplicarea anumitor instituţii de drept penal. Momentul faţă de care se calculează şi se aplică aceste instituţii este momentul epuizării infracţiunii. Astfel legea penală cu privire la aplicarea legii penale în timp, legea penală aplicabilă va fi legea în vigoare în momentul epuizării faptei. De la acest moment, se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale, de la acest moment se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă. În ceea ce priveşte aplicarea legii penale în spaţiu, dacă o parte din infracţiune sau rezultatul acesteia s-au produs pe teritoriul ţării, va fi recunoscută incidenţa legii penale române.301 Ca exemplu: dacă făptuitorul a început activitatea infracţională înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, această activitate nu va fi luată în seamă, iar minorul va răspunde penal. Dacă activitatea continuată a început în timp ce făptuitorul era minor şi se desfăşoară după ajungerea la majorat, acesta va fi sancţionat ca şi infractorul major (de minoritate se va ţine seama în individualizarea pedepsei).

9.2.3. Infracţiunea deviată

Infracţiunea deviată este o formă a unităţii naturale de infracţiune, desem-nând infarcţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de o parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect, decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatăme, pe de altă parte.302

Infracţiunea deviată se poate săvârşi în două moduri:a) Fie prin devierea acţiunii infracţionale spre un alt obiect sau altă persoană

din greşeala făptuitorului (aberatio ictus). Spre exemplu, prin greşita manipulare a armei, făptuitorul ucide o altă persoană decât cea pe care vroia să o ucidă iniţial.

b) Fie prin săvârşirea faptei asupra altui obiect sau altei persoane datorită erorii făptuitorului cu privire la obiectul sau persoana asupra cărora acesta intenţiona să acţioneze (error in personam). Spre exemplu, infractorul confundă pe rivalul său, datorită nopţii, cu o altă persoană pe care o ucide.

În cazurile infracţiunii deviate, se consideră că această infracţiune este în realitate una singură, şi nu o infracţiune cu privire la obiectul sau persoana vătămată şi o tentativă cu privire la obiectul sau persoana care se vroia a fi vătămată. Există în acest sens două opinii în doctrină.

Opinia dominantă în literatură303 susţine că în cazul infracţiunii deviate în

302 C.Bulai op.cit. pag.211. 303 V.Dongoroz, Drept penal, 1939, pag.423; Traian Pop, Drept penal comparat, P.Gen, vol.II, Cluj 1923, pag.469; I.Oancea, op.cit., pag.220-221.

Page 159: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

159

orice modalitate ne găsim în prezenţa unei singure infracţiuni, anume cea realizată în condiţiile devierii proiectului iniţial cu motivarea că legea penală apără toate valorile sociale aflate sub protecţia sa. În altă opinie se susţine că în cazul devierii acţiunii (aberatio ictus), dacă se constată că pe lângă infracţiunea deviată sunt întâlnite în cauză şi condiţiile constitutive ale unei tentative pedepsibile alături de infracţiunea consumată, trebuie reţinute ambele fapte în concurs de infracţiuni. În acest caz se invocă faptul că legea nu apără viaţa unei anumite persoane, ci viaţa tuturor persoanelor. Opinăm că, în acest caz, ne putem afla în faţa unei tentative perfecte, proprii, improprii sau relativ improprii. Considerăm că nu poate fi absorbită această tentativă de către infracţiunea consumată, deoarece ne-am afla în faţa unei nepedepsiri a unei tentative pedepsibile.

9.3. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE

Unitatea legală de infracţiune, spre deosebire de unitatea naturală de infracţiune, este o creaţie a legiuitorului, care pedepseşte prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care ar putea constitui fiecare în parte o infracţiune.

Legiuitorul a creat unitatea legală de infracţiune din două sau mai multe acţiuni cu semnificaţie proprie tocmai datorită legăturii strânse între ele.304

În ceea ce priveşte unitatea legală de infracţiune Codul Penal viitor conţine mai multe modificări în raport cu reglementările cuprinse în actualul Cod Penal. Astfel, o primă modificare atinge denumirea capitolului „Pluralitatea de infracţiuni” din Codul Penal în vigoare, în conţinutul căruia se reglementează formele pluralităţii de infracţiuni, infracţiunea continuată şi cea complexă, iar în viitorul Cod Penal denumirea capitolului este transformat din „Pluralitatea de infracţiuni” în „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”, deoarece în realitate se reglementează ambele instituţii de drept penal, cu diferenţa că se acordă prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în raport cu pluralitatea de infracţiuni.

Formele unităţii legale sunt în număr de patru, legiutorul reţinând ca unitate de infracţiuni: - infracţiunea continuată, - infracţiunea complexă,- infracţiunea de obicei, - infracţiunea progresivă.

304 M. Zolyneak, op.cit, p.191 305 Vintilă Dongoroz – Drept penal 1939, pagina 324.

Codul penal actual Noul cod penal Art 41- Unitatea infracţiunii conti-nuate şi a celei complexeAlin.2: Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea ace-leiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni sau

Art 35- Unitatea infracţiunii conti-nuate şi a celei complexeAlin.1: Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la di-ferite intervale de timp, dar în reali-zarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva

Page 160: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

160

9.3.1. Infracţiunea continuată

Infracţiunea continuată este reglementată de dispoziţiile articolului 41, alin.2 din actualul Cod Penal şi articolul 35 din noul Cod Penal, care prezintă ca element de noutate în definiţia legală a infracţiunii continuate introducerea unei noi condiţii, şi anume unitatea de subiect pasiv. Potrivit Codului Penal în vigoare infracţiunea continuată este acea formă a unităţii legale caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a unor acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.305

Caracteristicile infracţiunii continuate rezidă din condiţiile prevăzute de articolul 41 aliniatul 2 Codul Penal în vigoare şi articolul 35 aliniatul 1 din noul Cod Penal. Astfel, pentru ca o infracţiune să fie continuată trebuie ca aceasta să fie formată dintr-o pluralitate de acte de executare legate între ele printr-o triplă unitate: unitate de subiect atât activ, cât şi pasiv, unitate de rezoluţie infracţională şi unitate de conţinut al infracţiunii.306

Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate :A) prima condiţie priveşte unitatea subiectului activ, în sensul că acţiunile sau

inacţiunile trebuie săvârşite de aceeaşi persoană. Există o infracţiune continuată şi în cazul în care o persoană acţionând în baza aceleaiaşi rezoluţii participă la săvârşirea unora din acţiunile componente ale infracţiunii în calitate de coautor, iar la altele în calitate de complice, în asemenea caz, forma de unitate mai uşoară se absoarbe în cea mai gravă307 . Este evident că se va reţine infracţiunea ca fiind continuată şi în condiţia în care făptuitorul care participă are calitatea de autor pentru unele acte, iar pentru altele calitate de complice.

O parte a literaturii consideră discutabil un astfel de punct de vedere, de-oarece se încalcă relaţia de dependenţă a actelor de participaţie faţă de actele de executare, nesocotindu-se cerinţa prevăzută de art.41 actualul Cod Penal şi de art. 35 din viitorul Cod Penal, ca pluralitatea de acte componente să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, mai ales că nu asigură continuitatea in activitatea infracţională aceleiaşi persoane în ceea ce priveşte situaţia ei juridică308 .

În situaţia în care o persoană instigă prin acţiuni repetate la infracţiuni diferite, nu i se va reţine instigare continuată, ci concurs de infracţiuni.309 În acelaşi mod se vor încadra juridic şi actele de complicitate repetate în baza aceleiaşi rezoluţii şi a unor autori diferiţi.310

inacţiuni care prezintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

306 I. Oancea , op.cit, p.172. 307 T. Suprem, s.p, D 1670/1971, R.R.D. nr.1/1972, p.155 308 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit, p.141. 309 V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi formele de participaţie, J.N. nr.5/1964, p.36. 310 T.S, s.p., D 1261/1983, RRD nr.8/1983, p.59.

Page 161: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

161

În ceea ce ne priveşte suntem de acord cu prima opinie din următoarele considerente: condiţia unicităţii subiectului activ la care se referă tribunalul suprem în decizia menţionată, are în vedere calitatea de complice şi autor sau coautor, nu şi pe aceea de instigator. Reţinerea concursului de infracţiuni pentru instigare repetată se referă la instigarea repetată pentru infracţiuni diferite or, literatura de specialitate se referă la acte care fiecare în parte reprezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Aceste prevederi se aplică şi în cazul complicităţii : dacă se va reţine complicitatea pentru infracţiuni de natură diferită, este evident că ne vom afla în cazul concursului de infracţiuni, şi nu al infracţiunii continuate. Dacă un făptuitor va acţiona pentru sustragerea prin acţiuni repetate a materialelor de construcţii dintr-un depozit prima dată în calitate de complice, iar apoi în calitate de autor sau coautor este evident că se va reţine infracţiunea continuată. În condiţiile în care el va acţiona în calitate de complice cu privire la infracţiunea de furt mai sus menţionată şi în calitate de coautor la infracţiunea de vătămare corporală a paznicului care i-a surprins în timp ce consumau un alt act al infracţiunii de furt, este evident că se va reţine concursul de infracţiuni, pentru că fiind o infracţiune de natură diferită s-a schimbat rezoluţiunea infracţională.

Cu privire la complicitatea reţinută ca şi concurs de infracţiuni în condiţiile în care complicitatea are aceeaşi rezoluţie, însă autorii sunt diferiţi, arătăm că se poate reţine infracţiunea continuată deoarece sunt respectate condiţiile de existenţă ale acesteia.

În concepţia viitorului Cod Penal este necesară şi îndeplinirea condiţiei unicităţii subiectului pasiv asupra căruia sunt îndreptate acţiunile sau inacţiunile subiectului activ, care intră în conţinutul juridic al aceleiaşi infracţiuni.

B) a doua condiţie este aceea să existe o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni, care să fie săvârşite la intervale diferite de timp.

Există infracţiune unică continuată indiferent dacă unele din actele infracţionale sunt consumate, iar altele rămase în fază de tentativă, ori de câte ori inculpatul a săvârşit actele respective pe baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.311

Pentru îndeplinirea acestei condiţii trebuie să se săvârşească două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni. Intervalele de timp nu trebuie să fie nici foarte lungi, nici foarte scurte- ex. în condiţiile în care o persoană este lovită cu ocazia aceleaşi agresiuni reprezintă conţinutul infracţiunii simple şi nu infracţiune continuată sau săvârşirea infracţiunii de furt, prin comiterea mai multor acţiuni în aceeaşi împre-jurare, cu aceeaşi ocazie. Suntem în această situaţie în condiţiile în care inculpatul fură dintr-un apartament învecinat, însă neputând transporta toate bunurile odată efectuează mai multe drumuri312 . Un timp prea îndelungat între actele de executare poate duce la schimbarea rezoluţiei infracţionale, caz în care, în condiţiile în care avem de-a face cu o rezoluţie distinctă, fapta săvârşită va fi o nouă infracţiune, astfel că, se va reţine după caz concursul sau recidiva.

311 T.S., s.p., D 1974/1969, RRD 12/1969, pag 180. 312 C. Mitrache, op.cit, pag 203. 313 M. Zolyneak, Drept Penal, vol.2 , P.Gen, pag.206-207. 314 T.S, s.p., D nr.3886/1971, CD 1971, pag .248.

Page 162: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

162

C) a treia condiţie este ca actele efectuate să fie săvârşite cu aceeaşi rezoluţie infracţională. Elementul subiectiv care caracterizează infracţiunea continuată este numai intenţia ca formă de vinovăţie, făptuitorul urmărind şi acceptând rezultatul acţiunii sale. Literatura a reţinut pe de o parte faptul că rezoluţia infracţională trebuie să fie anterioară activităţii infracţionale şi să se menţină în linii generale pe parcur-sul executării actelor ce compun acea activitate.313 Un al doilea aspect reţinut de doctrină este acela că unitatea de rezoluţie este păstrată şi în cazul în care a în-ceput procesul penal pentru actele de executare săvârşite anterior, însă infractorul continuă săvârşirea altor acte, în baza rezoluţiei infracţionale iniţiale.314

Pentru a se realiza infracţiunea continuată trebuie ca infractorul să aibă o imagine de ansamblu a activităţii ulterioare pe care o va desfăşura. Această rezoluţie infracţională trebuie apreciată în funcţie de fiecare situaţie în parte, în fapt putând să existe numeroase elemente care pot conduce la concluzia că a fost îndeplinită această condiţie de existenţă a infracţiunii continuate (unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, unitatea de timp, folosirea aceloraşi procedee în săvârşirea activităţii infracţionale)315 .

D) actele de executare să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare act de executare constă în acţiunea sau inacţiunea ce realizează conţinutul juridic al aceleiaşi infracţiuni.

Literatura arată că acţiunile succesive nu trebuie să fie identice, ci trebuie să realizeze fiecare conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare infracţiune privită în parte poate prezenta anumite particularităţi, cu condiţia ca ivirea acestora să nu conducă la luarea unei noi hotărâri infracţionale, să nu conducă la schimbarea tipului de infracţiune.316

Condiţia este îndeplinită şi atunci când actele de executare nu reprezintă toate infracţiuni consumate, unele putând rămâne în fază de tentativă.

În practica judiciară s-a reţinut întemeiat că vor forma unitate sub forma infracţiunii continuate şi actele de executare care realizează, unele forma de bază sau varianta tip, iar altele varianta calificată a acelei infracţiuni cu respectarea, desigur şi a celorlalte condiţii.317

Efectele şi importanţa realizării infracţiunii continuate. Stabilirea caracterului continuat prezintă importanţa în practică cu privire la mai multe aspecte. Codul penal actual în art.122, alin. 2, precum şi Codul Penal viitor, în art. 154, alin.2, stabileşte ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate, data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiunii. Astfel legea spune că de la momentul epuizării se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale şi se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă.

În funcţie de momentul epuizării se stabileşte şi legea penală aplicabilă în timp: astfel legea penală aplicabilă este cea în vigoare din momentul epuizării infracţiunii. Dacă actele de executare sau rezultatul se situează pe teritorii diferite, conform principiului ubicuităţii, legea penală aplicabilă va fi cea română, dacă o parte din acte sau rezultatul s-a produs pe teritoriul României. În condiţiile în care 315 C. Mitrache, op.cit, pag.204 316 M. Zolineak, op.cit., pag.427. 317 T.S., s.p., d. Nr. 241/1971, C.D. 1971, pag.243.

Page 163: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

163

făptuitorul a început executarea înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, actele de executare anterioare acestei vârste nu se iau în considerare, ci numai cele de după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă infracţiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi a continuat după aceea, infractorul va răspunde penal ca major. În cadrul individualizării pedepsei se va ţine seama de cazul că o parte de acte au fost săvârşite în perioada minorităţii.

Tratamentul penal al infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată este o cauză de agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune. Având în vedere că infracţiunea continuată este tratată ca unitate de infracţiuni, aplicarea pedepsei se va face într-o singură etapă.

În actuala reglementare, pedeapsa pentru infracţiunea continuată se aplică prin condamnarea către maximul special al pedepsei, şi adăugarea unui spor, în condiţiile în care instanţa considera necesar. Sporul nu poate depăşi 5 ani în condiţiile în care pedeapsa este închisoarea, iar în condiţiile în care pedeapsa este amenda, se aplică un spor de până la jumătate din maximul amenzii. Reglemen-tarea actuală specifică şi faptul că dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai mică decât cea stabilită anterior. Această dispoziţie permite instanţei numai stabilirea unei pedepse mai mari sau menţinerea pedepsei iniţiale, interzicând acesteia aplicarea unei pedepse mai uşoare pentru infracţiunea cu privire la care s-a pronunţat deja.

În noul Cod penal se modifică atât sediul materiei (în actualul Cod Penal este vorba de dispoziţiile art.41,art.42, art.43, iar în noul Cod sediul materiei este redat de art.35, art.36, art. 37), cât şi tratamentul penal al infracţiunii continuate.

Astfel noul Cod prevede la art. 36 alin.1, că infracţiunea continuată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu

Codul penal actual Noul cod penal

Art 42- Pedeapsa pentru infracţi unea continuată Infracţiunea continuată se sancţio nează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvărşită, la care se poate adăuga un spor, potrivit dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 401 alin.1.

Art 36- Pedeapsa pentru infracţi unea continuată şi infracţiunea complexăAlin.1: Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

318 Vezi C. Mitrache, op.cit, pag. 206. 319 I. Oancea , op.cit, p.443, C. Mitrache, op.cit, pag. 206.

Page 164: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

164

cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat. Infracţiunea continuată

nu este posibilă la infracţiunea comisă din culpă, la infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare318 , şi nici la cele care presupun repetarea activităţii în vederea realizării conţinutuliu infracţiunii (infracţiunile de obicei).319

9.3.2. Infracţiunea complexă

Infracţiunea complexă este consacrată în actualul Codul penal la art.41 alin.3, iar în Codul penal nou este reglementată la art.35 alin.2. Infracţiunea complexă este definită în Codul penal actual ca fiind infracţiunea ce cuprinde în conţinutul ei ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau

o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Noul Cod Penal aduce o modificare în structura definiţiei infracţiunii complexe, în sensul că expresia „ca element sau circumstanţă agravantă” se înlocuieşte cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant”, întrucât această modificare a fost cerută de doctrina penală.

În structura infracţiunii complexe se include, deci, conţinutul altei infracţiuni care este absorbită de infracţiunea complexă, pierzându-şi autonomia infracţională. Infracţiunea complexă poartă numele de infracţiune absorbantă, iar infracţiunea inclusă în conţinutul său poartă numele de infracţiune absorbită.320

Sub aspectul obiectului, infracţiunea complexă se caracterizează prin existenţa unui obiect juridic reprezentat de două relaţii sociale: de exemplu, infracţiunea de tâlhărie vatămă relaţia socială ce asigură dreptul la proprietate, cât şi pe cea care priveşte integritatea corporală a persoanei.321

Se impune precizarea că, la crearea infracţiunii complexe legiuitorul a avut în vedere existenţa unor legături obiective şi subiective între faptele ce intră în conţinutul infracţiunii complexe, în sensul că una din infracţiuni serveşte ca mijloc pentru realizarea celeilalte care constituie scop în ansamblul activităţii infracţionale

Codul penal actual Noul cod penal Art 41- Unitatea infracţiunii conti-nuate şi a celei complexeAlin.3: Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Art 35- Unitatea infracţiunii conti-nuate şi a celei complexeAlin.2: Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element con-stitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

320 M. Zolineak, op.cit., pag.443. 321 Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit, p.143. 322 C.Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal, infracţiune unică sau concurs de infracţiuni, Revista „Drept penal”, nr.II/1994, pag.131.

Page 165: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

165

a făptuitorului.322

Din definiţia legală a infracţiunii complexe rezultă că aceasta se poate prezenta în două forme: infracţiunea complexă tip sau simplă şi infracţiunea complexă agravantă sau infracţiunea complexă calificată. Infracţiunea complexă tip sau simplă, sau propriu-zisă, se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element constitutiv o acţiune sau o inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. În această infracţiune avem două infracţiuni distincte reunite de către legiuitor, care a creat o a treia infracţiune deosebită de celelalte două. Exemplul clasic oferit de literatura de specialitate este infracţiunea de tâlhărie, care cuprinde în conţinutul ei două infracţiuni distincte: furt şi ameninţare sau furt şi lovire sau alte violenţe.323 Reunirea infracţiunilor şi crearea celei de-a treia a fost impusă legiuitorului de legătura strânsă ce există între cele două sau mai multe infracţiuni ce apar în conţinutul celei de-a treia. Această conexiune poate echivala cu existenţa, fie a unui raport mijloc-scop (pentru a asigura luarea bunului, infractorul foloseşte ameninţarea), fie un raport de la antecedenţă la consecinţă. Această conexitate trebuie constatată în fiecare caz concret de către instanţa de judecată, întrucât lipsa acestuia duce la calificarea ca şi concurs de infracţiune.324 În literatura juridică penală, s-a stabilit că există o formă a infarcţiunii complexe propriu-zise şi în cazul în care există o faptă incriminată independent la care se adaugă unele condiţii speciale care fac să apară un nou tip de infracţiune cu caracter complex. Astfel, în conţinutul infracţiunii complexe intră ca element o acţiune ce formează conţinutul unei alte infracţiuni, fără a forma o a treia infracţiune distinctă (ex: infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului este formată din infracţiunea de vătămare corporală gravă, omor săvârşit în anumite condiţii – vic-tima îndeplineşte o activitate importantă în stat,etc – în cazul infracţiunii de ultraj, este cuprins conţinutul infracţiunilor de insultă, calomnie, ameninţare.)

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă. Se mai numeşte şi infracţiunea complexă calificată şi se caracterizează prin aceea că în conţinutul său este inclusă ca circumstanţă agravantă sau ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Exemplele din literatură sunt violul, care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, tâlhăria sau pirateria, care a avut ca urmare moartea victimei, furtul calificat prin efracţie (art.209,lit.i, C.pen actual sau art, 229, lit. D, noul Cod Penal). În toate aceste cazuri de infracţiuni, legiuitorul alătură conţinutului de bază o circumstanţă agravantă sau aşa cum este folosit de viitorul Cod Penal un element circumstanţial agravant, care constituie prin el însuşi, o infracţiune.

Nu orice infracţiune calificată este însă infracţiune complexă. Exemplul dat de literatură este acela al furtului calificat săvârşit într-un loc public, pe timpul nopţii. În acest caz avem de-a face cu o infracţiune simplă, circumstanţa agravantă neconstituind conţinutul altei infracţiuni. În cazul furtului prin efracţie însă, avem o infracţiune complexă, deoarece circumstanţa agravantă (elementul circumstanţial

323 M. Zolineak, op.cit., pag.219, L.Biro, Drept penal 1971,op.cit, pag.157. 324 T.S., s.p., d. Nr.216/1979, Culegere de decizii, 1979, pag.328. 325 C. Mitrache, op.cit, pag. 207.

Page 166: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

166

agravant în concepţia noului Cod) poate forma conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare (furtul se săvârşeşte în acest caz prin distrugerea încuietorilor, fapt ce poate constitui infracţiune distinctă).325

Infracţiunea complexă calificată poate fi rezultatul unirii unei infracţiuni complexe tip cu circumstanţa agravantă (ex: tâlhăria urmată de moartea victimei).

Structura infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul său elementele infracţiunilor reunite sau absorbite. Obiectul infracţiunii complexe este şi el complex, având un obiect juridic principal şi altul secundar. Elementul ju-ridic principal este vizat de infracţiunea absorbantă, iar cel secundar de infracţiunea absorbită.

Forma de vinovăţie este, în cazul infracţiunii complexe tip, intenţia, făptuitorul urmăreşte şi acceptă rezultatul acţiunilor sale. În cazul infracţiunii complexe varianta agravantă, forma de vinovăţie este praeter intenţia sau intenţia depăşită.

Efecte juridice. Infracţiunea se consumă la realizarea acţiunilor sau inacţiunilor ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi producerea re-zultatelor prevăzute în conţinutul infracţiunii. De regulă, infracţiunea complexă nu necesită o prelungire în timp a acţiunilor sau inacţiunilor şi nici a rezultatului, de aceea, având în vedere că infracţiunile ce intră în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd autonomia, infracţiunea complexă va fi tratată ca o singură infracţiune, faţă de care va fi apreciată incidenţa instituţiilor de drept penal, analizate anterior.

Dacă din punct de vedere obiectiv conţinutul infracţiunii nu se realizează (ex: în cazul tâlhăriei s-au produs lovirile, însă victima nu a fost deposedată de bun), sunt întrunite condiţiile de reţinere a tentativei.

Infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a răspunderii pe-nale, sancţiunea aplicabilă fiind cea prevăzută de lege. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 din actualul Cod, însă dispoziţiile cu privire la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea complexă sunt diferite în Codul Penal viitor, astfel, se prevede în art. 36, alin. 2 din noul Cod că infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune. Tot astfel, în alin. 3 al aceluiaşi articol se arată că înfracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.

Complexitatea naturală.326 Reprezintă absorbirea în chip natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei, la acea infracţiune, ori în cazul unor infracţiuni contra persoanei, absorbirea infracţiunilor mai uşoare de altele mai grave (ex: infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi elementele tentativei de omor şi elementele infracţiunilor mai puţin grave – vătămarea corporală, etc.). Ca efecte, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o infracţiune simplă, însă nerealizarea conţinutului infracţiunii mai grave va atrage răspundearea pentru infracţiunea mai uşoară.

326 V.Papadopol,op.cit., pag.189.

Page 167: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

167

9.3.3. Infracţiunea progresivă

Este definită în doctrină ca fiind acea infracţiune care după momentul consumării infracţiunii produce un rezultat care se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării imediate, fie prin producerea de noi urmări corespunzătoare unei infracţiuni mai grave.327 Infracţiunea rezultată în urma amplificării urmărilor absoarbe în conţinutul ei şi infracţiunile mai uşoare. Spre deosebire de complexitatea naturală, absorbţia este legală, fiind incriminate ca infracţiune etapele de amplificare a rezultatului.328

Exemplul oferit de literatură este fapta de lovire, care va constitui iniţial conţinutul infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art.180, alin.1 din Codul Penal ac-tual sau art.193 noul Cod Penal.), al cărei rezultat se poate agrava, devenind lovire calificată (îngrijire medicală de cel mult 20 de zile, art.180, alin.2 C.p. actual, art. 193, alin.2 viitorul Cod Penal, care prevede varianta îngrijirilor medicale de cel mult 90 de zile), rezultatul se poate agrava, vătămarea necesitând îngrijiri medicale de până la 60 de zile (vătămare corporală art.181 al Codului Penal actual) sau îngrijiri medicale de mai mult de 90 de zile( art.194 din viitorul Cod Penal). Rezultatul se poate agrava astfel încât victima să necesite îngrijiri medicale de mai mult de 60 de zile, caz în care suntem în situaţia infracţiunii de vătămare corporală gravă aşa cum este prevăzut de art.182, Codul Penal în vigoare. În fine, când vătămarea a dus la moartea victimei, s-a realizat conţinutul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 Codul Penal în vigoare, art.195 Codul Penal viitor).

Faţă de momentul consumării, care este acela al săvârşirii elementului material al laturii obiective, adică al comiterii infracţiunii, momentul epuizării este reprezentat de ultimul rezultat amplificat produs. O parte a doctrinei apreciază că efectele juridice ale acestei infracţiuni sunt similare celor de la infracţiunile continuie, continuate, adică momentul epuizării, al producerii ultimului rezultat amplificat, este momentul de la care se calculează şi devin incidente instituţiile de drept penal.329

Cealaltă parte a doctrinei invocă o decizie de îndrumare a instanţei su-preme330 , arătând că data de săvârşire a infracţiunii progresive trebuie considerată data comiterii acţiunii iniţiale, şi nu momentul producerii rezultatului mai grav. În această opinie se apreciază că trebuie luată în considerare condiţia persoanei în momentul săvârşirii faptei, şi nu în momentul producerii rezultatului.

9.3.4 Infracţiunea de obicei

Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii naturale de infracţiune, care constă în repetarea faptei incriminate, astfel încât să releve o obişnuinţă a 327 C.Bulai op.cit. pag.219; V.Papadopol,D.Pavel, Formele unităţii infracţionaleîn dreptul penal român, Casa de editură şi presă „ŞansaS.R.L.”, Bucureşti, 1992. 328 C.Bulai op.cit. pag.219. 329 C. Mitrache, op.cit, pag. 209. 330 Decizia de îndrumare nr.1/1987, R.R.D.nr.8/1987, pg.45. 331 A.Dincu, Drep penal,P.gen, vol.I,T.U.B.Bucureşti, 1975,pag.255, C.Bulai op.cit. pag.219.

Page 168: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

168

făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia, în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de infracţiuni, pericolul social al infracţiunii.331 Această infracţiune se caracterizează prin aceea că fapta se reia în aşa fel încât din reluarea elementului material al laturii obiective reiese caracterul de obişnuinţă, de îndeletnicire. Faptele în sine nu prezintă un pericol social de sine stătător, neavând semnificaţie penală, doar împreună în condiţiile în care arată obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului, ele pot caracteriza infracţiunea (ex: cerşetoria, vagabondajul, prostituţia).

De esenţa infracţiunii de obicei, deci ca trăsătură constitutivă a acestei infracţiuni, este repetarea acţiunilor infracţionale, de aceea infracţiunea de obicei nu se confundă cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare realizează conţinutul infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este posibilă în forma tentativei şi nici nu poate fi săvârşită în coautorat.

În acest caz se distinge, pe lângă momentul consumării şi un moment al epuizării, corespunzător săvârşirii ultimului act de executare. În funcţie de momentul epuizării se aplică şi se calculează celelalte instituţii de drept penal.

Page 169: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

169

CAPITOL XPLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

10.1. GENERALITATI PRINVIND PLURALITATEA DE INFRACTIUNI Pluralitatea de infracţiuni este reglementată în Codul penal actual, în cadrul

capitolului IV, la art. 32-40, iar în noul Cod penal, la capitolul V, la art. 35-45. Pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia în care aceeaşi persoană

săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, fie înainte de a fi condamnată defini-tiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Includerea pluralităţii de infracţiuni în titlul privind infracţiunea, reflectă concepţia legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situaţiilor în care există pluralitate de infracţiuni.332

Formele pluralităţii de infracţiuni sunt consacrate de Codul penal în vigoare la art. 32, care prevede că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă. Literatura de specialitate recunoaşte şi un al treilea caz de pluralitate de infracţiuni, anume pluralitatea intermediară, care nu constituie nici concurs, nici recidivă. Astfel că, spre deosebire de Codul Penal în vigoare, cel viitor reglementează, în mod expres în art. 44 pluralitatea intermediară, ca cea de-a treia formă a pluralităţii de infracţiuni. Prin urmare, referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, Codul Penal viitor reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina penală, pe de o parte, dar şi recunoscute şi întâlnite în practica judiciară, pe de altă parte, şi anume concursul, recidiva şi pluralitatea intermediară de infracţiuni.

Concursul de infracţiuni presupune săvârşirea a mai multor infracţiuni, înainte ca persoana care le-a săvârşit să fie condamnată definitiv pentru una din ele.

Recidiva, pe de altă parte, constă în repetarea comportamentului infracţional, ulterior momentului supunerii făptuitorului sistemului de influenţare pe care îl presupune condamnarea şi în unele cazuri, chiar executarea. Concursul de infracţiuni şi recidiva reprezintă formele de bază ale pluralităţii de infracţiuni potrivit reglementării actuale.

Alături de acestea există situaţia pluralităţii intermediare atunci când in-fractorul săvârşeşte o nouă infracţiune, după condamnarea definitivă, mai înainte de executarea pedepsei, sau stingerea executării acesteia, fără a fi îndeplinite 332 C.Bulai, op.cit., pag.220, C.Mitrache,op.cit.,pag.213, Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.149.

Page 170: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

170

condiţiile prevăzute pentru recidivă,333 această formă a pluralităţii este prevăzută în dispoziţiile viitorului Cod Penal.

10.2. CONCURSUL DE INFRACTIUNI

Noţiune Concursul de infracţiuni este desemnat în legislaţie şi doctrină ca fiind

forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv, pentru vreuna dintre ele.334

Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni:a) Prima condiţie se referă la săvârşirea a două sau mai multe infracţiuniInfracţiunile săvârşite pot fi de natură şi gravitate diferită; când infracţiunile

concurente sunt de aceeaşi natură avem de-a face cu un concurs omogen (acela care cu aceeaşi ocazie aplică lovituri mai multor persoane, nu săvârşeşte o singură infracţiune de lovire, ci atâtea infracţiuni în concurs, câte persoane au fost lovite. În acest caz suntem în situaţia unui concurs omogen335 ), iar când infracţiunile concurente sunt de natură diferită se reţine concursul eterogen.

Totodată infracţiunile pot fi prevăzute, atât în legi speciale, Codul penal, cât şi în legi nepenale cu dispoziţii penale. Faptele pot fi consumate sau rămase în stadiul de tentativă pedepsibilă sau asimilate tentativei (ex: art.173,alin.2 Codul Penal actual şi art. 412 Codul Penal viitor, pedepsite ca atare336 ).

Nu are importanţă foma de vinovăţie cu care sunt comise aceste infracţiuni. Nu are importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe, progresive,etc. Condiţia este îndeplinită şi în cazul în care, parte din infracţiuni sunt săvârşite în ţară şi parte în străinătate.337

b) Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este îndeplinită această condiţie şi când făptuitorul a participat în calitate de autor sau în calitate de participant la săvârşirea infracţiunilor. Va fi îndeplinită condiţia şi când infrac-torul a participat în calitate de complice, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale la săvârşirea unori infracţiuni distincte.338

Infractorul poate să fi comis unele infracţiuni în timpul minorităţii sau după împlinirea vârstei de 18 ani. Şi în acest caz, poate fi reţinut concursul de infracţiuni. 333 C.Bulai, op.cit., pag.223. 334 V.Dongoroz I, pag.259, V.Dongoroz, Drept penal 1939, pag.331; C.Bulai, Drept penal 1992, pag.222; I.Oancea,op.cit, pag.236; M.Zulineak, op.cit.,pag.233, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.214. 335 T.J.Alba, d.p.,40/1969,R.R.D., nr.5/1969,pag.181; T.M.Bucureşti, s.I.p., d.611/1993. 336 T.S., s.p., d.2148/1983, R.R.D.nr.1/1985, apg.68; în cazul în care prin agresiunea săvârşită cu intenţia dea ucide, împotriva a două persoane, inculpatul a cazuat mpoartea uneia şi a vătămat grav integritatea corporală a celeilalte, a cărei viaţă a fost salvată – în sarcina sa urmează a fi reţinute în concurs, infracţiunea de omor şi infracţiunea de tentativă de omor. 337 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.214 338 T.S.,s.p.,d.4125/1973. R.1, pag.82.

Page 171: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

171

c) A treia condiţie priveşte săvârşirea infracţiunilor mai înainte ca in-fractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Va fi îndeplinită condiţia chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracţiune săvârşită ante-rior, dar hotărârea nu era definitivă339 la data comiterii noii infracţiuni, ori hotărârea de condamnare, deşi definitivă,a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac (recurs în anulare, revizuire, etc)340 .

d) Infracţiunile săvârşite, sau cel puţin două dintre ele, să poată fi su-puse judecăţii. În acest caz este posibil ca o faptă din cele săvârşite de făptuitor să nu poată fi judecată, în cauză, instanţa constatând existenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile), a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare), sau se constată o cauză de nepedepsire a infractorului: denunţarea de către mituitor a dării de mită; retragerea mărturiei mincinoase, etc. În condiţiile în care infractorul este trimis în judecată numai pentru o infracţiune, pentru celelalte fiind incidente cauzele prezentate mai sus, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece există numai o singură infracţiune care să fie supusă judecăţii.

Concursul de infracţiuni este cunoscut sub două forme: concursul real şi concursul formal sau ideal.

A.Concursul real se mai numeşte şi concurs material şi se caracterizează prin aceea că infractorul a săvârşit două sau mai multe infracţiuni, prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, înainte ca persoana infractorului să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Aşa cum am arătat mai sus, concursul poate fi omogen – când infracţiunile sunt de natură similară şi eterogen – când infracţiunile sunt de natură diferită.

În art. 38 din viitorul Cod Penal, concursul real de infracţiuni este definit prin prisma precizării că infracţiunile concurente sunt săvârşite prin acţiuni sau

inacţiuni distincte, iar acest lucru se datorează şi de această dată cerinţelor făcute

Codul penal actual Noul cod penal Art 33- Concursul de infracţiuniLit. a) - când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Art 38- Concursul de infracţiuniExistă concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pen-tru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

339 T.S.,s.p.,d.3008/1973, R.R.D., nr.3/1974, pag.147. 340 C.Bulai, op.cit., pag.223 ; M.Zulineak, op.cit.,pag.252.

Page 172: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

172

în doctrina de drept penal în materia instituţiei analizate.Concursul real de infracţiuni este la rândul său de două feluri: a) concurs

real simplu şi b) concurs real calificat, caracterizat sau cu conexitate.341

a) Concursul real simplu nu necesită existenţa vreunei legături între infracţiunile comise prin acţiuni sau inacţiuni distincte. Unica legătură care caracterizează acest concurs, este că infracţiunile sunt comise de aceeaşi persoană.

b) Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate se caracterizează prin existenţa unor legături, conexiuni între infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană. În literatura juridică sunt menţionate mai multe feluri de conexiuni: conexiunea topografică (infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc); con-exitatea cronologică, (infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi moment sau succesiv); conexitatea poate fi accidentală (atunci când o infracţiune este legată întâmplător cu o altă infracţiune); conexitatea consecvenţională (în care o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea altei infracţiuni); conexitatea etiologică (în care o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni). În literatura juridică se face distincţie între conexitatea etiologică (o infracţiune con-stituie cauza săvârşirii altei infracţiuni) şi conexitatea teleologică342 (o infracţiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracţiuni scop). În ceea ce ne priveşte suntem de acord cu prima clasificare, considerând că în cadrul conexităţii etiologice este inclusă şi conexitatea teleologică.

În dreptul penal român se reţin doar conexitatea etiologică şi conexitatea consecvenţională.

1. Conexitatea etiologică se referă la legătura mijloc-scop între infracţiunile comise – adică o infracţiune este comisă pentru a înlesni săvârşirea alei infracţiuni. Conexiunea între infracţiuni, este atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv, în sensul că una constituie cauză celeilalte, iar formele vinovăţiei sunt legate între ele343 (în cazul conexiunii etiologice putem oferi exemplu înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că înscrisul este fals344 , ori exemplul faptei inculpaţilor care, pentru a sustrage diferite piese electronice, în scopul folosirii lor la confecţionarea unor aparate de radio şi ampli-ficatoare, le-au smuls din ansamblele electronice în care erau montate aducând în stare de nefuncţionare acele instalaţii. S-a reţinut, pe lângă infracţiunea de furt, în paguba avutului obştesc, şi infracţiunea de distrugere calificată, în paguba avutului obştesc345 ).

Literatura arată că ambele infracţiuni trebuie să fie intenţionate, iar hotărârea de a fi săvârşite este anterioară comiterii ambelor infracţiuni.346

341 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.216, Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.151, Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 11. 342 Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.152. 343 Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 12. 344 Plenul T.S., dec. de îndrumare nr.9 din 23.12.1971, R.R.D., nr.2/1973, pag.136-137. 345 T.S., s.p., d. Nr.56/1981, R.R.D., nr.9/1981, pag.69 346 I.Fodor, Concursul cu conexitate, Explicaţii teoretice ale dreptului penal român, P.gen., vol.II, pag.243-247

Page 173: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

173

2. Conexitatea consecvenţională presupune o legătură de la cauză la efect sau de la antecedenţă la consecinţă, în sensul că se comite o infracţiune pentru a acoperi săvârşirea altei infracţiuni. În acest caz, hotărârea infracţională pentru comiterea ultimei infracţiuni s-a luat după comiterea primei infracţiuni, în acest caz, forma de vinovăţie pentru ultima infracţiune este întotdeauna intenţia. În ceea ce priveşte prima infracţiune, ea poate fi săvârşită, atât cu intenţie, cât şi din culpă.347 Exemplele clasice date de literatură sunt: fapta infractorului care pentru a ascunde omorul, ucide sau ameninţă cu moartea pe martor şi fapta conducătorului auto, care pentru a împiedica descoperirea uciderii din culpă într-un accident de circulaţie, părăseşte locul accidentului.

B.Concursul ideal sau formal de infracţiuni se mai numeşte şi con-cursul printr-o singură acţiune sau inacţiune. Este definit de literatura juridică ca fiind o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, care datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elemen-tele mai multor infracţiuni. Deci, caracteristic pentru acest concurs este comiterea mai multor infracţiuni, printr-o singură acţiune sau inacţiune. În aceste condiţii, concursul cuprinde elemente obiective şi subiective ale mai multor infracţiuni (ca latură obiectivă, se constată producerea mai multor urmări periculoase, reglemen-tate de legea penală).

În ceea ce priveşte latura subiectivă, infracţiunile pot fi săvârşite toate cu intenţie directă sau unele cu intenţie directă şi altele cu intenţie indirectă. Exemplul dat de literatură348 este fapta săvârşită de infractor, care a comis un omor deosebit de grav şi o tâlhărie. În cursul săvârşirii faptei, victimei i s-a pus un căluş şi apoi a fost legată peste gură foarte strâns. În timp ce inculpaţii căutau banii în cameră, victima se zbătea în aşa fel încât aceştia şi-au dat seama că nu poate respira bine. Ei au discutat că ar fi cazul să o dezlege, pentru că altfel ar putea muri, însă nu au făcut-o, grăbindu-se să plece.349 Deci, infractorii au prevăzut că victima ar putea muri şi au acceptat acest rezultat. Faţă de tâlhărie, au acţionat cu intenţie directă, iar faţă de infracţiunea de omor simplu, intenţia este indirectă.350

Unele din infracţiuni pot fi comise cu intenţie, iar altele din culpă, dacă infractorul nu a prevăzut urmarea, dar trebuia şi putea să o prevadă (ex: S-a tras cu arma în direcţia unei persoane care a fost ucisă cu intenţie şi s-a rănit altă persoană din culpă ).

Toate infracţiunile pot fi comise din culpă (neluarea vreuneia dintre măsurile prevăzute de dispoziţiile referitoare la protecţia muncii de către persoana care are îndatorirea de a le lua la locul de muncă, dacă prin aceasta se crează un peri-col iminent de producere a unui accident de muncă sau îmbolnăvire, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă – art. 21 din Legea 5/1965. Dacă, însă, ca urmare a neluării măsurii respective, s-a produs moartea unui muncitor, în sarcina inculpatului trebuie reţinută şi uci- 347 Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 12, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.217. 348 Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 14. 349 T.S.,c.7,d.62/1979, R.R.D., nr. 3/1980, pag.72. 350 Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 14. 351 T.S.,p.p., d. 315/1974, R.1, pag.219.

Page 174: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

174

derea din culpă351 ). De altfel, şi concursul formal poate fi omogen sau eterogen ca şi concursul real. În reglementarea noului Cod Penal se face referire directă la denumirea de concurs formal de infracţiuni, spre deosebire de actuala reglemen-

tare unde nu se face o distincţie clară între denumirea de concurs real şi concurs formal de infracţiuni.

10.3. TRATAMENT PENAL IN CAZ DE CONCURS DE INFRACTIUNI

În doctrina şi legislaţia penală sunt cunoscute trei sisteme de sancţionare pentru concursul de infracţiune:

a) Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiţionării pedepselor presu-pune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune din concurs (quot delicta, tot poenae) şi executarea pedepselor rezultate din adunarea lor.352 S-a reproşat sistemului şi în cazul pedepselor privative de libertate, se poate aplica un cuantum de pedeapsă ce ar depăşi durată probabilă a vieţii unui om.

Sistemul adiţionării pedepselor a mai primit reproşul că ar crea un353 plus de suferinţă, considerându-se că adunarea pedepselor reprezintă o pură retribuire în acest caz – şi îşi pierde din caracterul de reeducare. În aceste condiţii se consideră că pedeapsa nu ar trebui să depăşească o limită normală. Cu privire la pedeapsa amenzii s-a reproşat sistemului adiţionării pedepselor că ar conduce în anumite cazuri la o confiscare generală.

b) Sistemul absorbţiei presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru cea mai gravă dintre infracţiuni, aceasta absorbind pedepsele pentru infracţiunile mai puţin grave (major poena absorbet minorem ). Sistemul a fost criticat, reproşându-i-se că lasă nesancţionate celelalte infracţiuni. O altă critică era că modul de sancţionare îi crează infractorului certitudinea că după comiterea unei infracţiuni grave poate săvârşi oricâte altele, similare sau mai puţin grave, fiindcă va executa

Codul penal actual Noul cod penal

Art 33- Concursul de infracţiuniLit. b) - când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmăririlor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni

Art 38- Concursul de infracţiuniExistă concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.

352 V.Dongoroz, Drept penal 1939, pag.339, N.T.Buzea, Infracţiuneapenală culpabilitatea, Ed. Ardealul, Alba-Iulia, 1944; I.Tanoviceanu, Drept penal, vol.I,1912, pag.352, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.218. 353 M.Zulineak, op.cit.,pag.2570. 354 Matei Basarab, op.cit. vol II, pag. 17.

Page 175: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

175

doar sancţiunea mai severă. În felul acesta va fi încurajat să comită o infracţiune sau mai multe de gravitate mai mică sau egală cu infracţiunea cea mai gravă.354

c) Sistemul cumulului juridic sau al contopirii pedepselor este un sistem in-termediar între cel al adiţionării şi cel al absorbţiei, presupunând aplicarea pedepsei cele mai grave stabilite pentru fiecare infracţiune la care se poate adăuga un spor.

Codul Penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt: cumulul juridic sau, după caz, absorbţia (art. 34,lit.a) Cod penal), pentru pedepsele principale şi cumulul aritmetic ori după caz cumulul juridic pentru pedepsele complementare ori măsurile de siguranţă, după cum acestea sunt de naturi diferite sau identice.

Art. 34 din actualul Cod Penal stabileşte că aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni presupune două etape şi anume:

a. se stabileşte pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile săvârşiteb. se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele

prevăzute de lege.Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii

penale efectuată de instanţă pentru infracţiune concurentă. Aplicarea pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma aplicării regulilor specifice prevăzute în art. 34 din actualul Cod Penal.

Sistemul sancţionator este despărţit în art. 34 din Codul Penal, după cum urmează:

a) în art. 34, alin.1, lit.a) se prevede că atunci când s-a stabilit pentru una dintre infracţiunile în concurs o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea ori cu amenda, se va aplica pe-deapsa detenţiunii pe viaţă.

În acest caz, se consacră sistemul absorbţiei, sistem care se justifică pe caracterul pedepsei, ţinându-se seama de faptul că detenţiunea pe viaţă, prin natura ei, nu mai poate fi agravată.

b) Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

c) Când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.

d) Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte.

e) Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la litera b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţiei de la lit. c).

O a doua modalitate de pedepsire a concursului de infracţiuni, prevăzută de legiuitor, este consacrarea sistemului cumulului aritmetic al pedepselor, prin prevederea că se poate aplica o pedeapsă care reprezintă totalul pedepselor sta-

Page 176: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

176

bilite pentru infracţiunile concurente. Ni se pare o soluţie oportună, pertinentă şi conformă cu realitatea, această alternativă la sistemul cumulului juridic.

Stabilirea sancţiunii pentru concursul de infracţiuni va avea tot două etape, care vor fi aceleaşi cu cele arătate mai sus. Diferenţa este că aplicarea pedepsei se face în acest caz prin însumarea tuturor pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune în parte.

Şi în acest caz se prevede că pedeapsa rezultantă nu poate depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare. Opinăm că şi în acest caz, legiuitorul se referă la categoria superioară de pedeapsă. Această îngrădire a cumulului aritmetic, face ca toate criticile aduse acestui sistem să rămână fără obiect, prin stabilirea unei pedepse cu o limită normală în ceea ce priveşte gravitatea lor.

În cazul în care pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente sunt pedepsite cu amendă, legiuitorul a hotărât că se pot aplica în mod alternativ, atât sistemul cumulului aritmetic, cât şi sistemul cumulului juridic. În condiţiile cumulului juridic, pedeapsa rezultantă este stabilită prin aplicarea celei mai mari amenzi pentru una din infracţiunile concurente, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar în condiţiile în care acesta este neîndestulător, se va aplica un spor care să nu depăşească totalul pedepselor cumulate, şi nici maximul amenzii. Se prevede că sporul în cazul amenzii nu trebuie să depăşească o jumătate din maximul special al pedepsei celei mai grele.

Legiuitorul a consacrat şi sistemul cumulului aritmetic, al amenzilor, stabilind că acesta nu poate depăşi maximul general al amenzii.

O altă ipoteză este aceea în care se stabilesc pedepse de natură diferită adică pedepse privative de libertate şi o pedeapsă cu amendă. În acest caz, se va aplica pedeapsa privativă de libertate, la care se poate adăuga în tot sau în parte pedeapsa amenzii.

În condiţiile în care avem stabilite mai multe pedepse privative de liber-tate şi mai multe amenzi, se va aplica pedeapsa închisorii rezultantă (calculată conform cumulului juridic), la care se poate adăuga în total sau în parte amenda rezultantă (calculată şi ea conform cumulului juridic). De lege-ferenda, pentru a evita interpretări greşite, considerăm util ca şi noul Cod să prevadă în mod expres – asemenea actualului Cod - modul de calcul al pedepsei în acest caz.

În privinţa pedepsei principale şi în viitoarea reglementare s-a optat pentru sistemul absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre infracţiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, respectiv sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau cu amenda. În ceea ce priveşte sancţionarea concursului a fost introdusă o dispoziţie nouă, care aprobă ca în situaţia comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, cu toate că aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente. Prin urmare, art. 39, alin. 2 din viitorul Cod oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.

Aplicarea pedepselor complementare în cazul concursului de

Page 177: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

177

infracţiuni. Pedepsele complementare se aplică în conformitate cu prevederile art. 35 Codul penal în vigoare şi cu prevederile art. 45 din viitorul Cod Penal. Ace-stea sunt similare ca modalitate de aplicare a pedepselor complimentare în cazul concursului de infracţiuni, în sensul că disting mai multe situaţii:

a) Dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complementară pentru una din infracţiunile concurente, aceasta se va aplica alături de pedeapsa privativă de libertate, chiar dacă această pedeapsă complementară nu a fost stabilită pe lângă pedeapsa cea mai grea.355

b) În cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită pentru infracţiunile concurente se vor aplica toate.

c) Dacă pedepsele complementare sunt de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit (ex: interzicerea unor drepuri prevăzute de Codul Penal actual la art.64356 , iar în viitorul Cod în art. 66), ele se vor aplica toate; dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceeaşi natură, cu acelaşi conţinut, se va aplica cea mai grea dintre acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuniAvând în vedere natura măsurilor de siguranţă, noul Cod penal prevede

că măsurile de siguranţă de aceeaşi natură, în cazul infracţiunilor concurente se iau o singură dată, iar dacă sunt de natură diferită, se cumulează.

În ceea ce priveşte cumularea măsurilor de siguranţă, aceasta este o dispoziţie normală, având în vedere natura şi scopul măsurilor de siguranţă, acela de a înlătura o stare de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.

Achiesăm la opinia literaturii juridice, că este posibilă cumularea măsurilor de siguranţă, chiar de aceeaşi natură, căci scopul lor este diferit (ex: confiscarea specială luată în cazul infracţiunilor concurente şi privind lucruri diferite se va lua cu privire la toate lucrurile stabilite).357

Apreciem, deci, că se poate deroga de la opinia că măsurile de siguranţă de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi358 .

Pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică În dispoziţiile art. 147, alin .(2) noul Cod Penal în caz de pluralitate de

infracţiuni săvârşite de persoana juridică, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţia dizolvării sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea otrivit art. 54 alin. (3) C. Pen pedepsele compli-mentare se pot cumula. În caz de pluralitate de infracţiuni, măsurile de siguranţă luate conform art. 112 din noul Cod se cumulează.

10.4. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU 355 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.221. 356 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.237. 357 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.221. 358 Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.154.

Page 178: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

178

INFRACTIUNI CONCURENTE

În condiţiile în care toate infracţiunile concurente au fost judecate con-comitent de aceeaşi instanţă, nu se ridică probleme în pedepsirea concursului de infracţiuni. Este posibil, însă, ca infracţiunile să fie judecate separat de instanţe diferite, sau de aceeaşi instanţă care s-a pronunţat cu privire la ele prin hotărâri separate de condamnare. Distingem mai multe situaţii:

a) Infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune, este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă. Opinăm că în această situaţie se vor compara pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente şi conform art.40, alin.1 din Codul penal viitor se vor aplica dispoziţiile art. 39 din noul Cod. Această soluţie este prevăzută şi în legislaţia penală actuală, conform art. 36, alin. 1.

b) A doua ipoteză are în vedere situaţia în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Dispoziţiile art. 39 din noul Cod se aplică în mod corespunzător.

Literatura identifică şi situaţia în care infractorul a fost anterior condamnat pentru un concurs de infracţiuni şi pedeapsa rezultată cuprinde şi un spor. Practica este, în acest caz, că se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracţiuni con-curente, şi nu rezultanta pentru o parte din infracţiunile concurente cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea concurentă, judecată ulterior.359

Este evident că în situaţia cumulului aritmetic, pedeapsa se va aplica, în opinia noastră, tot prin cumulare aritmetică. Opinăm, totuşi, că se poate aplica şi sistemul contopirii, însă, după regulile prezentate mai sus, şi nu între rezultanta cumulului aritmetic şi infracţiunea concurentă.

Dacă pedeapsa rezultată iniţial pentru concurs cuprinde şi un spor, acesta nu va putea fi înlăturat în cazul contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, căci dacă era necesar sporul când se cunoşteau doar o parte din infracţiunile comise, el este cu atât mai necesar cu cât s-au descoperit şi mai multe infracţiuni. În aceste situaţii sporul ce se poate stabili va fi întotdeauna egal cu cel stabilit an-terior, mai mult, acest spor final putând fi majorat până la limitele general impuse pentru concurs.360 Ne referim în acest caz la aplicarea pedepselor prin contopire şi nu prin cumul aritmetic.

Dacă pentru una din pedepsele ce se contopesc, instanţa a adăugat un spor prin hotărâre definitivă, deoarece condamnatul era recidivist, această pedeapsă va intra individual în contopire sau în cumul aritmetic, împreună cu sporul , fără posibilitatea ca instanţa judecătorească să reducă sau să înlăture acest spor.361

În contopire vor fi cuprinse numai pedepsele ce urmează a fi executate, nu şi cele pentru care a intervenit o cauză legală de neexecutare.362

359 V.Papadopol op.cit.pag.68 360 A.Dincu, op.cit.pag. 318; T.S., complet militar, d.nr.74/1972, C.D. 1972, pag.473; C-tin Mitrache, op.cit.,pag.222. 361 T.S.,s.p.,d.nr.1935/1970, C.D.1970, pag.295. 362 T.S., c.pen, d.719/1955, C.D.1955, vol.II,pag.12; C-tin Mitrache, op.cit.,pag.222. 363 T.M.bucureşti, secţia a-II-a pen., d.68/1995, în dreptul nr.10/1995, pag.56.

Page 179: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

179

c) Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate pentru tot concursul, ceea ce s-a executat.363

Incidenţa actelor de clemenţă priveşte fiecare pedeapsă stabilită în cadrul concursului de infracţiuni, astfel că pedeapsa rezultantă va fi desfăcută. Dacă în urma dezcontopirii şi aplicării actelor de clemenţă rămâne de executat numai o pedeapsă stabilită pentru o infracţiune, înlăturarea sporului ce a fost aplicat este obligatorie.364

Dacă în urma aplicării actelor de clemenţă au rămas de executat cel puţin două pedepse, înlăturarea sporului ce fusese iniţial stabilit, pe lângă pedeapsa de bază nu mai este obligatorie, ci facultativă pentru instanţă, aceasta putând menţine, reduce sau chiar înlătura acest spor.365

10.5. RECIDIVA

10.5.1. Aspecte generale Recidiva, ca formă a pluralităţii de infracţiuni presupune ca şi în cazul

concursului săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Spre deosebire însă de concursul de infracţiuni, când făptuitorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, înainte de condamnarea sa, recidiva presupune săvârşirea de aceeaşi persoană, a uneia sau mai multor infracţiuni după ce acea persoană fusese condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Deosebirea între recidivă şi concurs, reflectă o periculozitate mai mare a celui ce săvârşeşte o infracţiune în stare de recidivă, făptuitorul perse-verând în activitatea infracţională. El dovedeşte prin aceasta, că atât controlul cât şi corecţia pe care le exercită condamnarea sau executarea unei pedepse pentru o infracţiune, nu sunt eficiente în cazul său. Literatura de specialitate a apreciat că reluarea activităţii infracţionale după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o altă infracţiune săvârşită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate de nărăvire a infractorului 366 şi care duce la o reacţie represivă mai energică şi la înlăturarea recidivistului de la beneficiul unor acte de clemenţă.367

Starea de recidivă se determină prin cazierul judicar unde potrivit art . 2 din Legea nr. 290 din 24.06.2004 se ţine evidenţa persoanelor condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal sau administrativ.368

Putem defini, deci, recidiva ca fiind starea, situaţia, împrejurarea în care se 364 T.S., col.pen, d.nr. 737/1960, L.P. nr.4/1981, pag.88. 365 T.S.,s.p., d.nr.947/1974, repertoriu alfabetic (1969-1976), pag.196; a se vedea în acest sens C-tin Mitrache, op.cit.,pag.222.366 V.Dongoroz,op. cit. Pag.350; C.Bulai op.cit. pag.226; Ghe.Nistoreanu,Al.Boroi,op.cit.pag.156. 367 Iulian Poenaru , În legătură cu conceptul de „ Recidivist prin condamnări anterioare ”, RRD nr. 12, 1982 , p. 34-38; pentru aspecte din practica judiciară : Victor Nicolescu , Recidivă . Graţiere , RRD nr. 2, p. 136-138 368 Publicată în M. Of. nr. 586/30.06. 2004 369 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.223.

Page 180: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

180

găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce, anterior, a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune. 369

Din această definiţie reiese că trebuie să existe o condamnare pentru o infracţiune şi o nouă infracţiune comisă. Acestea sunt elementele stării de recidivă. În literatura juridică aceste elemente au fost denumite termeni ai recidivei. Primul termen al recidivei constă întotdeauna într-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

10.5.2. Modalităţile recidivei

Sunt formele pe care aceasta le poate avea, în funcţie de variaţiunile celor doi termeni. Vom enumera pe scurt şi vom prezenta cele mai cunoscute modalităţi de recidivă:

1. Faţă de momentul săvârşirii noii infracţiuni, după condamnare sau după executarea pedepsei anterioare, vom avea:

a) recidivă postcondamnatorie – când infracţiunea nouă este săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea anterioară dar înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa anterioară.

b) recidiva postexecutorie există atunci când săvârşirea unei noi infracţiuni are loc după executarea în totalitate a pedepsei anterioare .

2. După natura infracţiunilor ce compun recidiva avem: a) recidivă generală care înseamnă săvârşirea mai înainte a unei infracţiuni

de o anumită natură, şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedep-sei, a unei infracţiuni de altă natură.

b) recidiva este specială când infracţiunile ce formează termenii ei sunt de aceeaşi natură (după o condamnare definitivă pentru înşelăciune, condamnatul primeşte o nouă condamnare tot pentru înşelăciune)

3. În funcţie de gravitatea condamnării pentru prima infracţiune, recidiva poate fi:

a) recidivă absolută, atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări

b) recidiva relativă, când este necesar ca pedeapsa anterioară să fie de o anumită gravitate, în aşa fel încât să dovedească perseverenţa infractorului şi implicit o periculozitate socială ridicată a acestuia. Codul penal român consacră recidiva relativă, impunând o anumită gravitate pentru prima infracţiune.

c) recidiva mare există atunci când, atât infracţiunea care formează primul termen, cât şi cea care formeză al doilea termen sunt de o anumită gravitate.

d) recidiva mică se caracterizează prin aceea că primul termen este o infracţiune mai uşoară, iar al doilea termen o infracţiune mai gravă.

În Codul penal român s-a reţinut, atât recidiva mare cât şi recidiva mică.

Page 181: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

181

4. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei în ceea ce priveşte infracţiunea ce constituie primul termen şi săvârşirea infracţiunii ce constituie al doilea termen, avem:

a) recidivă permanentă, care nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii într-un anumit termen de la condamnarea sau executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea de la primul termen.

b) recidiva temporară a cărei existenţă este condiţionată de săvârşirea noii infracţiuni, într-un anumit termen dat de la condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea de la primul termen.

Codul penal român, prin instituirea reabilitării, şi nu numai, a consacrat recidiva temporară.

5. După locul în care s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al recidivei, avem:

a) recidivă naţională sau teritorială, când existenţa ei este condiţionată de condamnarea definitivă pronunţată de o instanţă română (priveşte primul ter-men al recidivei)

b) recidivă internaţională, când primul termen al acesteia poate fi şi o condamnare pronunţată în străinătate.

6. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei, distingem:a) recidivă cu efect unic, ce presupune aplicarea aceluiaşi tratament

penal pentru infractorul la prima recidivă, cât şi pentru cel care s-ar afla la o nouă recidivă (cel care a perseverat în recidivă).

b) recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă.370

10.5.3. Recidiva mare postcondamnatorie

Recidiva mare postcondamnatorie sau recidiva mare după condamnare, este reglementată de Codul penal în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 37, lit. a. În reglementarea viitoare a recidivei se identifică elemente noi atât cu privire la definirea şi termenii recidivei, cât şi cu privire la pedeapsă.

În Codul penal viitor, recidiva mare postcondamnatorie este reglementată la art. 41, alin.1 şi schimbă dispoziţiile vechiului Cod în ceea ce priveşte primul ter-men al recidivei. Dacă în Codul penal actual, primul termen al recidivei îl constituia

370 C.Bulai op.cit. pag.172.

Codul penal actual Noul cod penal Art 37- Recidiva în cazul persoanei fizice Alin.1: Există recidivă pentru persoana fizică în următoarele cazuri:

Art 41- RecidivaAlin.1: Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai

Page 182: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

182

condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de şase luni, în noul Cod, primul termen îl reprezintă o condamnare la pedeapsa privativă de libertate de un an.

Potrivit Codului Penal în vigoare, există recidivă mare şi în cazul în care după condamnare la detenţiunea pe viaţă, cel condamnat, înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare, săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.

Condiţiile recidivei mari postcondamnatorii

I. Condiţii cu privire la primul termen:a) Prima condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare

a infractorului la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Condiţia ca hotărârea să fie definitivă, delimitează recidiva de concurs şi evidenţiază periculozitatea sporită a infractorului.

b) Condamnarea definitivă trebuie conform dispoziţiilor actualului Cod să fie mai mare de 6 luni sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Conform dispoziţiilor noului Cod trebuie ca pedeapsa să fie privativă de libertate şi mai mare de 1 an. Considerăm că aceste dispoziţii sunt prea puţin coercitive pentru infractor, insuflându-i acestuia convingerea că nu va fi pedepsit pentru recidivă mare, decât în cazul săvârşirii unei infracţiuni grave.

Considerăm că este îndeplinită condiţia şi în cazul în care pedeapsa a fost aplicată de instanţă pentru o singură infracţiune ori ca pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracţiuni.371 În cazul concursului de infracţiuni este vorba de pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, respectiv 1 an,

a)când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condam-nat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pede-apsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este mai mare de un an.Alin.2: Există recidivă şi în cazurile în care una dintre pedpesele prevăzute la alin.(1) este detenţiunea pe viaţă.

mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabili-tare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pe-deapsa închisorii de un an sau mai mare.Alin.2: Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă.

371 C.Bulai Explicaţii teoretice, vol.I, pag.301, V.Rămureanu , Codul penal comentat şi adnotat, P.G., pag.275; A.Dincu, op.cit., pag.324.

Codul penal actual Noul cod penal Art 37- Recidiva în cazul persoanei fiziceAlin.3: Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în alin.(1) lit. a) şi

Art 41- RecidivaAlin.3: Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de con-damnare pronunţată în străinătate,

Page 183: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

183

chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu depăşesc nici una 6 luni, respectiv 1 an.

Pedeapsa poate fi pronunţată şi de o instanţă străină, dacă această hotărâre a fost recunoscută şi în ţară potrivit dispoziţiilor de procedură penală sau a altor legi (art.37, alin.3 din Codul Penal care este în vigoare şi art. 41, alin.3 din viitorul Cod Penal).

c) Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Asemenea condiţie, rezultă din dispoziţiile art. 38, lit.a indice1 din Codul penal actual şi art. 42, lit.c) noul Cod Penal, potrivit cărora nu se ţine seama de stabilirea stării de recidivă de condamnările pentru infracţiunile din culpă. Este îndeplinită condiţia, atunci când condamnarea priveşte o infracţiune săvârşită cu praeter intenţie.372

d) Condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă. Potrivit art. 38 din Codul penal în vigoare nu se ţine seama de:

1. Condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Apare ca o protecţie a minorului care va fi degrevat pe viitor de consecinţele unor fapte săvârşite în timpul minorităţii, când personalitatea sa era înformare.373

2. Condamnările pentru infracţiunile din culpă. S-a considerat că infrac-torul recidivist nu probează perseverenţa infracţională decât prin intenţia cu care săvârşeşte infracţiunile.374

3. Condamnările pentru infracţiunile amnistiate. Amnistia având drept efect stingerea răspunderii penale, ea înlătură consecinţele infracţiunii, deci pluralitatea de infracţiuni nu mai este prezentă.

Este o interpretare, oarecum similară cu interpretarea din cadrul contopirii pedepselor pentru concursul de infracţiuni.

4. Condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni. Se consideră că primul termen al recidivei trebuie să-şi păstreze relevanţa penală, pentru ca să poată forma cu noua infracţiune o pluralitate, or în cazul în care le-gea nouă nu mai prevede ca infracţiune o faptă incriminată de legea veche, toate consecinţele penale privitoare la acele fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Încetând consecinţele penale, încetează şi abilitatea primului termen de a constitui o pluralitate.375

În concepţia viitoarei reglementări, art. 42 prevede că la stabilirea stării de

lit. b) şi alin.(2), se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii.

pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

372 M.Zolineak, op. Cit., pag.551. 373 V.Rămureanu, op.cit. pag. 283, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.226. 374 I.Poaenaru, Modificarea Codului penal. Legea nr. 6/1973, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, pag.35. 375 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.227.

Page 184: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

184

recidivă nu se va ţine cont de hotărârile de condamnare privitoare la:a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;b) infracţiunile amnistiate;c) infracţiunile săvârşite din culpă.

Deşi toate aceste infracţiuni nu formează primul termen al recidivei, ele vor fi avute în vedere ca antecedente penale la individualizarea pedepselor.

II. Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei. Cel de-al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an:

a) Săvârşirea unei noi infracţiuni. Prin aceasta se înţelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea la pedepseşte. Este îndeplinită condiţia şi dacă fapta este infracţiune consumată sau rămasă în stadiul de tentativă, dacă fapta este comisă în calitate de autor sau coautor, instigator sau complice. Nu importă dacă fapta este prevăzută de Codul penal, de legi speciale penale sau de legi nepenale care prevăd pedepsirea unor infracţiuni, deoarece această recidivă are un consacrat caracter general.376

Cel de-al doilea termen al recidivei constă în săvârşirea unei singure infracţiuni, iar dacă infractorul săvârşeşte mai multe infracţiuni, fiecare în parte va forma cel de-al doilea termen al unei recidive distincte.377

b) Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie. Intenţia, ca formă de vinovăţie poate fi atât intenţie directă şi indirectă, cât şi intenţie depăşită (praeter-intenţie).378

c) Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie mai mare de un an potrivit actualului cod sau potrivit noului cod pedeapsa trebuie să fei de un an sau mai mare. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când infarcţiuneaa rămas în fază de tentativă pedepsibilă, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este mai mare de un an, şi atunci când pedeapsa prevăzută de lege este pedeapsa privativă de libetate, mai mare de un an, altrernativ cu pedeapsa amenzii.

d) Noua infracţiune să fie săvârşită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Delimităm mai multe momente:

1. Înainte de începerea executării pedepsei. Nu are importanţă dacă hotărârea definitivă s-a pus în executare sau nu, dacă condamnatul a obţinut amânarea executării pedepsei sau dacă executarea pedepsei a fost suspendată printr-o cale extraordinară de atac.379

2. În timpul executării pedepsei. Executarea pedepsei poate fi la locul de deţinere, într-o închisoare militară, etc, sunt îndeplinite condiţiile şi dacă a doua infracţiune se săvârşeşte în timpul întreruperii executării pedepsei, în timpul liberării condiţioanate, mai înainte de împlinirea duatei pedepsei, în timpul executării pedep- 376 C.Bulai, Drept penal, 1992, vol.I, pag.231. 377 A.Dincu, Drept penal, op. Cit. Pag.331; V.Rămureanu, op.cit. pag. 276; C-tin Mitrache, op.cit.,pag.227. 378 D.Pavel, Codul penal comentat şi adnotat, Parte specială, vol. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1977, pag. 574 379 M.Zolineak, op. cit., pag.322.

Page 185: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

185

sei închisorii la locul de muncă sau în timpul, de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei.

3. În stare de evadare. Se va reţine starea de recidivă în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în stare de evadare. Infracţiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei deoarece este intenţionată şi se pedepseşte cu o pedeapsă mai mare de un an. Totodată, aceasta este o infracţiune săvârşita în timpul executării pedepsei.

4. Literatura reţine380 şi alte situaţii în care există recidivă mare postcondam-natorie. Sunt concretizate situaţiile de comitere a unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei sau în termenul de încercare al suspendăriii executării pedepsei sub supraveghere ori în termenul de încercare al graţierii condiţionate. În toate aceste cazuri se arată că se poate reţine recidiva mare postexecutorie, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile legii (art.37-38 din Codul penal actual, art.41-42 din Codul penal viitor).

10.5. 4. Recidiva mare postexecutorie

Este reglementată de art. 37, lit.b, din Codul penal. Conform acestor dispoziţii poate fi reţinută starea de recidivă mare post executorie când, după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an.

În noul Cod Penal nu se mai întâlneşte o asemenea dispoziţie, art. 41 care incriminează starea de recidivă prevede doar că există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

Condiţii de existenţă a recidivei mari postexecutorii.I. Condiţii cu privire la primul termen:a) primul termen al recidivei mari postexecutorii îl constituie pedeapsa

închisorii mai mare de 6 luni ( în noile dispoziţii pedeapsa trebuia să fie de un an sau mai mare).

b) pedeapsa cu închisoarea să fi fost executată. Nu contează modul de executare al pdepsei. Actualul Cod penal arătă că pedeapsa poate constitui primul termen al recidivei şi dacă executarea s-a stins prin graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau dacă s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei. Aceasta constituie o hibă în exprimare a actualului Cod, în ceea ce priveşte ne-prevederea expresă a acestor modalităţi de stingere a executării. Cu opinia că pe viitor aceste situaţii ar trebui prevăzute, susţinem că în continuare, la analiza- 380 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.228.

Page 186: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

186

rea condiţiilor cu privire la primul termen, este oportun să se ia în considerare şi situaţiile în care executarea pedepsei s-a stins prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă, sau prin împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În ceea ce priveşte detenţiunea pe viaţă, aceasta poate fi primul termen al recidivei mari postexecutorii, când condamnatul a fost eiberat condiţionat, ori dacă executarea pedepsei s-a stins prin prescripţie.

c) pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni să fie executată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie.381

d) condamnarea să nu fie una dintre acelea de care nu se ţine seama la sta-bilirea stării de recidivă (art.38, C.p.actual şi art.42 C.p.viitor). Pe lângă infracţiunile prevăzute de art. 38, alin.(1), respectiv art. 42, în cazul recidivei postexecutorii se adugă şi infracţiunile cu condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Sunt îndeplinite aceste condiţii atât în cazul reabilitării de drept, cât şi în cazu reabilitării judecătoreşti. S-a considerat că nu se poate proba perseverenţa infracţională în cazul săvârşirii infracţiunilor săvârşite le intervale mari de timp. Deducem, deci, aşa cum am mai arătat că legiuitorul penal român a stabilit - prin aplicarea instituţiei reabilitării – o recidivă temporară.

II. Condiţiile cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mari postex-ecutorii. Ca şi la recidiva mare postcondamnatorie, al doilea termen trebuie să constituie o infracţiune, de orice natură, care trebuie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie. Pedepsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune trebuie să fie mai mare de un an. Cu atât mai mult este îndeplinită condiţia în cazul în care pedeapsa pentru a doua infracţiune este infracţiunea pe viaţă.

Recidiva se reţine atunci când săvârşirea infracţiunii are loc după terminarea executării pedepsei, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, sau după prescrierea executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei.

10.5. 5. Recidiva mică postcondamnatorie

Este reglementată de dispoziţiile art.37, lit.c, din Codul penal actual şi art.41 alin.1,din Codul Penal viitor. În Codul penal în vigoare există recidivă mică când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infacţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Astfel, primul termen al recidivei mici, este compus din trei condamnări, la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive, succesive şi succeptibile de a fi executate separat. În aceste condiţii se apreciaşă că foarte rar se poate întâlni o astfel de situaţie în practica judiciară. 382

Putem aprecia că sunt condiţii de existenţă ale recidivei mici postcon-damnatorii, următoarele:

I. În ceea ce priveşte primul termen al recidivei:a) să existe o condamnare definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate.

381 M.Zolineak, Drept penal, op. cit., pag.130. 382 C-tin Mitrache, op.cit.,pag.230.

Page 187: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

187

Apreciem că sunt aplicabile regulile de la recidiva mare post condamnatorie, în sensul că pedeapsa poate fi pronunţată şi pentru un concurs de infracţiuni.

b) condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau cu praeterintenţie.

c) să nu fie incidente vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38, din Codul penal actual sau art. 42 din Codul penal viitor.

II. În ceea ce priveşte al doilea termen al recidivei, acesta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii cerute de precedentele modalităţi ale recidivei, adică să fie constituit din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libetate mai mare de un an.

Trebuie totodată ca noua infracţiune să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei pentru prima infracţiune, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Discuţiile de la recidiva mare postcondmnatorie se păstrează şi în cazul recidivei mici.

10.5. 6. Recidiva mică postexecutorie

Este prevăzută de art. 37, lit.c, din Codul Penal actual, respectiv art.41 din noul Cod. În Codul actual, recidiva mică postexecutorie, în ceea ce priveşte condiţiile cu privire la primul termen este identică cu recidiva mică post condam-natorie.

Astfel, condiţiile de existenţă ale recidivei mici postexecutorii, vor fi:I. În ceea ce priveşte primul termen, condiţiile vor fi identice cu cele de

la recidiva mică postcondamnatorie, primul termen constituindu-l o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, pentru o infracţiune executată, săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie, Se menţine condiţia ca această con-damnare să nu fi fost pronunţată pentru vreuna din infracţiunile pentru care sunt incidente dispoziţiile art.38 (Codul penal actual) şi 42 (Codul penal viitor).

II. Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mici postexecutorii trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a recidivei.

Noua infracţiune ce formează al doilea termen al micii recidive postexecutorii se săvârşeşte după executarea pedeapsei privative de libertate ce nu depăşeşete 6 luni sau după graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau după prescrierea acesteia.

10.5. 7. Tratamentul penal al recidivei

Prin săvârşirea unei noi infracţiuni după o condamnare definitivă la pe-deapsa închisorii sau după executare, infractorul dovedeşte o periculozitate sporită. Caracterul recidivei este acela de cauză de agravare facultativă a pedepsei, în sensul că este posibilă această agravare, în condiţiile în care instanţa constată necesitatea acesteia.

Page 188: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

188

a. Sancţionarea recidivei mari postcondmnatoriiAplicarea pedepsei principaleEste reglementată de dispoziţiile art.39, alin.1, Codul penal actual şi art.

43, alin.1, Cod Penal viitor. Ca sistem de sancţionare se aplică sistemul cumulului juridic cu spor facultativ, ca în condiţiile concursului de infracţiuni (art. 34-35, C.p., actual, art.39 din viitorul Cod Penal, art. 45 noul Cod Penal).

Noul Cod penal, prin dispoziţia de la art.43, alin.1simplifică tratamentul sancţionator, în sensul că se recurge la un cumul artimetic în cazul recidivei post-condamnatorii.

Dacă în cazul cumulului aritmetic lucrurile sunt clare, în cazul cumulului juridic, vom avea mai multe situaţii:

a) Înainte de începerea executării pedepsei. În acest caz se va stabili o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită din nou, care se contopeşte cu pedeapsa care formează primul termen al recidivei, după regulile de la concursul de infracţiuni. Codul penal actual prevede ca al doilea spor să fie de maxim 7 ani.

Dacă pedeapsa aplicată la primul termen al recidivei este rezultanta unui concurs de infracţiuni, atunci aceasta va fi contopită cu pedeapsa stabilită pen-tru noua infracţiune, iar dacă pedeapsa pentru concurs este mai gravă, aceasta poate fi sporită în prima fază până la maximul ei special, iar dacă acesta este neîndestulător, cu maximul prevăzut de lege.

Când după o condamnare pentru o infracţiune, în cazul în care înainte de executare se săvârşeşte un concurs de infracţiuni, atunci pentru fiecare din infracţiunile din concurs se vor aplica regulile recidivei, şi numai după aceea, între pedepsele rezultate se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.383

b) Când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei, contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul de pedeapsă rămas neexecutat din condamnarea anterioară. 384 Calcularea restului de pedeapsă ce mai era de executat se face de la data comiterii noii infracţiuni, când a luat naştere starea de recidivă postcondamnatorie şi nu de la data hotărârii de condamnare pentru noua condamnare.385

c) Dacă infracţiunea s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce se vor contopi vor fi pedeapsa stabiltită pentru infracţiunea comisă în stare de evadare şi rezultanta obţinută din cumulul aritmetic al restului neexecutat din pedeapsa pentru primul termen şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare. Deci, se va contopi pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei cu rezultatul obţinut din adunarea restului de pedeapsă pentru primul termen, cu pedeapsa pentru evadare.

Simplul fapt al evadării poate duce la constatarea unei stări de recidivă, caz în care opinăm că trebuie cumulate aritmetic pedeapsa pentru starea de recidivă şi restul de pedeapsă rămas neexecutat.

Aplicarea pedepselor complimentare în cazul recidivei mari postcondm-natorii 383 C.Bulai Explicaţii teoretice, vol.I, pag.301, T.S.,s.p., d. nr.333/1971, R.R.D.8/1971, pag.163. 384 T.S.,s.p.,d.,nr.1802/1971. 385 T.S.,s.p.,d.,nr.1088/1973, R.R.D. nr.2/1974, pag.167.

Page 189: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

189

Aceste pedepse se aplică toate când sunt de natură diferită sau când sunt de aceeaşi natură sau cu conţinut diferit. Când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se va aplica cea mai grea dintre ele.

Luarea măsurilor de siguranţă este determinată de scopul şi funcţiile aces-tora. În cazulîn care ele sunt de natură diferită sau în cazul în care suntde aceiaşi natură dar cu conţinut diferit, ele se vor adiţiona.

b. Sancţionarea recidivei mari postexecurorii Aplicarea pedepsei principale.Este reglementată de art. 39, alin.4 din Codul Penal actual şi art. 41 din

noul Cod Penal. Pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie se aplică o pedeapsă cuprinsă între limitele maximului special şi minimului spe-cial prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă. Dacă maximul special este considerat necorespunzător se poate aplica un spor de până la 10 ani pentru acel maxim.S-a susţinut în literatura juridică, că aplicarea pedepsei nu are loc în doi timpi, ci de la început se stabileşte o pedeapsă având în vedere starea de recidivă care este cuprinsă între minimul special şi maximul rezultat din maximul special al pedepsei la care se adaugă, dacă se consideră necesar, sporul de până la 10 ani. Proiectul noului Cod Penal apelează la soluţia majorării legale a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei posteexecutorii.

Tot în conţinutul noului Cod Penal cu privire la tratamentul sancţionator al recidivei se prevede şi ipoteza în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni. În acest caz, se procedează la o modalitate de apli-care a pedepsei diferită de cel existent în prezent, aplicându-se mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Astfel, potrivit art. 43, alin. 2 din noul Cod se prevede că atunci când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele sta-bilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Se observă din textul de lege că acest tratament îşi găseşte aplicabilitate chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.

Cu titlu de excepţie, şi în cazul recidivei postcondamnatorii noul cod penal prevede posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite cons-tau în închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor săvârşite ar întemeia acest lucru. Această soluţie este prevăzută de art. 43, alin. 3 din noul Cod Penal.

Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă.În cazul pedepselor complementare şi măsurilor de siguranţă acestea se

vor aplica şi executa toate. Dacă sunt de natură diferită, ele se adiţionează, dacă sunt de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit se va aplica tot regula adiţionării, iar dacă sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se va aplica cea mai grea dintre pedepse sau măsuri.

c. Aplicarea sancţiunilor pentru recidiva mică postcondamnatorie

Page 190: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

190

În cazul recidivei mici postcondamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost executate, acestea se contopesc cu pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune săvârşită, după regulile prevăzute pentru aplicarea pedepsei în caz de recidivă mare postcondamnatorie. Dacă în stare de recidivă mică post-condamnatorie s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită în stare de recidivă, apoi se aplică dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.

d. Aplicarea sancţiunilor pentru recidiva mică postexecutorie În acest caz pedeapsa se aplică similar cu pedeapsa pentru recidiva mare

postexecutorie. Noul Cod prevede în art. 43, alin.5 faptul că dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivăEste posibil ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să se

descopere că infractorul, la data comiterii infracţiunii noi, se afla în stare de recidivă. În Codul penal vechi, recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă se face, aplicându-se după caz, dispoziţiile cu privire la sancţionarea recidivei postcondamnatorii sau după caz postexecutorii (art.39, alin.3, C.p.1969). Totodată, vechiul Cod trata şi problematica pedepsirii recidivei în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. Se afirma că şi în acest caz recalcularea pedepsei se face potrivit art.39, alin.3, adică prin aplicarea dispoziţiile cu privire la recidiva postcon-damnatorie sau postexecutorie.

10.5.8. Pluralitatea intermediară de infracţiuni

Prin pluralitatea intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infarcţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva post condamnatorie. Pluralitatea este denumită intermediară, pentru că nu poate fi concurs, deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracţiunile comise de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la recidiva postcondamnatorie.

Codul penal actual Noul cod penal Art 40- Pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivăAlin.1: Când după o condamnare defi-nitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării

Art 41- Pluralitatea intermediarăAlin. 1: Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,

Page 191: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

191

Se poate observa, comparativ cu cele cuprinse în noul Cod Penal, că plu-ralitatea intermediară de infracţiuni nu beneficiază de un articol expres atribuit în prezent, codul penal în vigoare referindu-se la această insituţie în mod indirect în cadrul art. 40 care se referă la pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă.

Condiţiile pluralităţii intermediare, se apropie de recidiva postcondamna-torie prin existenţa unei condamnări definitive, dar nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la recidivă, ori cuprivire la forma de vinovăţie a infracţiunilor comise, ori cu privire la gravitatea acestora. Va exista pluralitate intermediară când condam-narea definitivă este la pedeapsa închisorii mai mică de un an, amendă sau zile de muncă, sau când condamnarea definitivă este pronunţată pentru o infracţiune comisă din culpă sau când pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune este amenda, zilele de muncă sau închisoare mai mică de un an, sau – ultimul caz – atunci când noua infracţiune este comisă din culpă.

Tratamentul penal al pluralităţii intermediare de infracţiuni. Este prevăzut de

art.40, Codul Penal actual şi art.44, alin.2 Codul penal viitor. Legiuitorul a hotărât ca tratament penal pentru pluralitatea de infracţiuni, tratamentul de la concursul de infracţiuni.

acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

Codul penal actual Noul cod penal Art 40- Pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivăAlin.1: Când după o condamnare definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pede-apsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.Alin.2: În cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 402 alin. 1, lit.a),pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

Art 41- Pluralitatea intermediarăAlin. 2: În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

Page 192: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

192

CAPITOLUL XIINDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Aspecte generale. Instanţa de judecată sesizată cu judecarea inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni, ţinând seama de criteriile generale de individu-alizare a pedepselor prevăzute în art. 72 C. pen sau art. 87 noul Cod penal, cât şi de stările şi circumstanţele în care a fost comisă fapta, va stabili şi aplica pedeapsa ce urmează să fie executată de condamnat386 .

Prin lege s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată de a se ocupa şi de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei. În adevăr, instanţa de judecată, poate dispune, motivat, ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia, prin executarea închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară sau se poate chiar dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Sunt socotite măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor şi liberarea condiţionată ca şi înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, măsuri ce interviv după executarea în parte a pedepsei închisorii şi respectiv dacă plata amenzii nu se face cu rea credinţă.

11.1. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI

11.1.1. Noţiune

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în dispoziţia luată de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare de a suspenda, pe o anumită durată şi în anumite condiţii, executarea pedepsei pronunţate387 .

Prin dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei, instanţa de judecată apreciază că reeducarea infractorului poate avea loc şi fără executarea pedepsei prin stimularea eforturilor de autoeducare ale acestuia, dovedită prin buna conduită în termenul de încercare388 .

11.1.2. Condiţii de acordare a suspendării condiţionate 386 Mitrache, op. cit., p. 375; 387 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 163; 388 Mitrache, op. cit., p. 376;

Page 193: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

193

a executării pedepsei Condiţiile privind acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

sunt prevăzute de art. 81 Codul Penal actual şi se referă la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii, la persoana infractorului, la aprecierea instanţei că scopul poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii. Pot-rivit dispoziţiilor art. 81 alin. 1 C. pen.: - „Instanta poate dispune suspenda-rea condiţionată a executării pedepsei pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele conditii:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii

mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 din Codul Penal în vigoare sau art. 42 din viitorul Cod Penal;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată si în caz

de concurs de infractiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani si sunt întrunite conditiile prevăzute în alin. 1 lit. b si c.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură.

În cazul condamnării pentru o infractiune prin care s-a produs o pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.”Prin această dispoziţie legiuitorul a urmărit excluderea de la eventualul beneficiu

al acestei măsuri a condamnaţilor care au săvârşit infracţiuni grave. Astfel, în ipoteza în care pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani, dar aceasta a fost aplicată pentru infracţiuni de genul celor arătate mai sus, condamnatul nu va avea vocaţie la măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei389 .

Când infractorul a comis mai multe infracţiuni în concurs, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se va putea dispune numai dacă pedeapsa aplicată pentru concurs este închisoarea de cel mult 2 ani, iar infracţiunile con-curente nu fac parte din cele arătate mai sus. Dacă pentru concursul de infracţiuni s-a aplicat amenda ca pedeapsă rezultantă, atunci limitele amenzii nu interesează, adică se poate dispune suspendarea condiţionată a executării indiferent de cuan- 389 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 376; 390 Mitrache, op. cit., p. 377;

Page 194: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

194

tumul amenzii aplicate390 .Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune şi care

constituie obiectul acţiunii civile, alăturate acţiunii penale în cadrul procesului penal, se înfăptuieşte pe baza regulilor de drept civil şi nu poate influenţa răspunderea penală a autorului prejudiciului.

Paguba trebuie reparată până la pronunţarea hotărârii şi deci repararea este o condiţie a acordării suspendării. Punând o asemenea condiţie pentru aplicarea suspendării, legiuitorul a avut în vedere, şi de această dată, necesitatea ocrotirii avutului obştesc şi asigurarea reparării integrale şi în termenul cel mai scurt a tuturor pagubelor cauzate, prin infracţiune, acestui avut391 .

Pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală (art. 81 alin. 4 Cod Penal), constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a creat sau nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată ca preţ al accesului la o măsură de politică penală la care este îndreptăţit, este contrară şi principiului consacrat de Constituţie şi în convenţiile internaţionale şi anume dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie392 .

Condiţii cu privire la infractor.O condiţie care rezultă din dispoziţiile art. 81 alin. 1 lit. b Cod penal actual

priveşte pe infractor care pentru a putea fi condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Dacă infractorul a mai fost condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, dar aceasta face parte din cazurile prevăzute de art. 38 al actualului Cod Penal sau art. 42 din Codul Penal viitor o astfel de con-damnare nu constituie un impediment pentru aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Într-o astfel de situaţie, aceasta nu este luată în considerare şi infractorului poate să i se aplice o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Când pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorului fusese condamnat la amendă, el va putea beneficia de suspendarea executării pedepsei, dacă sunt întrunite celelalte condiţii cerute de lege393 .

Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără execu-tarea acesteia.

În formarea convingerii, instanţa de judecată are în vedere întreaga conduită a condamnatului înainte de săvârşirea faptei, după săvârşirea faptei, în timpul judecăţii. Desigur că formarea convingerii instanţei că infractorul se poate reeduca şi fără executarea pedepsei, nu poate aves loc în alte coordonate decât 391 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 167; 392 Mitrache, op. cit., p. 378; 393 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 168; 394 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 378;

Page 195: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

195

cele privind gravitatea pedepsei aplicate şi a condiţiilor prevăzute expres în art. 81 lit. a) şi b) actualul Cod Penal, dar implică cu necesitate luarea în considerare şi a altor aspecte ce privesc personalitatea infractorului394 .

Legea nu îngrădeşte libertatea instanţei de judecată de a-şi forma con-vingerea cu privire la posibilitatea făptuitorului de a se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei. Dar ea obligă instanţa să-şi motiveze hotărârea de suspend-are a executării pedepsei, indicând precis acele împrejurări pe care s-a întemeiat convingerea ei (art. 81 alin. ultim)395 .

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în cazul în care pedeapsa este graţiată396 .

Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 120 alin. 2 C. pen., care prevăd că graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, avându-se în vedere, totodată, că efectele suspendării condiţionate sunt mai întinse decât cele ale graţierii, din care cauză condamnatul are interes să beneficieze de suspendarea executării.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu şi numai motivat (art. 81 alin. ultim Cod penal).

Codul penal în vigoare nu prevede obligaţia pentru instanţă de a atrage atenţia condamnatului cu ocazia acordării suspendării executării pedepsei, asupra consecinţelor la care se expune în cazul în care săvârşeşte o nouă infracţiune.

Codul penal în vigoare a considerat că faţă de esenţa instituţiei suspendării executării pedepsei şi faţă de consideraţiile care o fac necesară, obligaţia condam-natului de a avea o bună conduită, nu decurge din avertismentul dat instanţă, ci din însăşi raţiunea de a fi a suspendării condiţionate397 .

11.1.3. Termenul de încercare

Termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, reprezintă durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că scopul pedepsei s-a stins şi fără executarea acesteia. Acest termen de încercare este com-pus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an potrivit art. 82 Codul Penal în vigoare.

În cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă (art. 110 alin. 1 C. pen.) Dacă 395 Dongoroz, op. cit., p. 169; 396 T. J. Braşov, d.p. nr. 320/ 1931, RRD nr. 10/ 1973; 397 Dongoroz, p. 169; 398 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 379; 399 Art. 117 alin . (1) C. Pen : „Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere constă în lăsarea mi-norului în libertate pe timp de un an sub supravegherea părinţilor săi , a celui care l-a adoptat sau a tutorelui . Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare , instanţa dispune încredinţarea minorului , pe acelaşi interval de timp , unei persoane de încredere , de preferinţă unei rude apropiate , la cererea acestuia .”

Page 196: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

196

pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni398 .Potrivit art .1101 din actualul Cod Penal , pe durata termenului de încercare

, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani , instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane399 din cele arătate în art .103 Cod Penal ori unei instituţii legale însărcinate cu supravegherea minorilor sau serviciului de reintegrare socială şi supraveghere400 . Este posibil ca durata pedepsei aplicate să fie redusă ca urmare a unei graţieri. Această reducere operează şi asupra ter-menului de încercare, care va fi redus corespunzător.401 .

Deducerea arestării preventive din durata pedepsei aplicată de instanţa de judecată nu împietează asupra termenului de încercare care va fi format din durata pedepsei aplicată de instanţă la care se adaugă termenul fix de 2 ani402 .

Codul penal în vigoare a prevăzut că regula generală îsi găseşte aplicare şi în ce priveşte măsura suspendării executării pedepsei. Fiind un termen de drept substanţial, termenul de încercare se socoteşte pe zile pline. El începe să curgă din ziua în care hotărârea de condamnare cu suspendarea executării pedepsei a rămas definitivă într-unul din modurile prevăzute de lege şi ia sfârşit în ziua în care hotărârea de revocare, pronunţată înlăuntrul lui sau hotărârea de anulare a suspendării au rămas definitive ori în ultima zi a duratei sale în cazul când n-a intervenit o asemenea hotărâre403 .

11.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei

Dat fiind specificul instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei, efectele pe care aplicarea le produce sunt de două categorii şi se produc în etape diferite: imediate care sunt şi provizorii şi ulterioare care sunt definitive.

Efecte imediate. Pedeapsa aplicată nu se execută ca urmare a suspendării executării ei, iar dacă fusese arestat preventiv, condamnatul este pus îndată în libertate.

Principalul efect imediat al suspendării condiţionate a executării pedepsei este acela indicat de însăşi denumirea ei şi anume că executarea pedepsei este suspendată, adică pedeapsa, deşi definitiv aplicată, nu este pusă în executare. Nu numai pedeapsa principală a închisorii nu se execută, dar nici pedepsele com-plementare care, eventual, au fost alăturate celei dintâi 404 .

În cazul condamnatului minor, odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, se poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei 400 Art 118 alin . (1) C. Pen : „Măsura educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o perioadă între un an şi 3 ani , sub supravegherea unei instituţi legal însărcinate cu supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere.” 401 T.S., s.p., d. nr. 402/ 1973; 402 Bulai, op. cit., p. P. 528; 403 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 171; 404 Dongoroz, op. cit., p. 171;

Page 197: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

197

persoane sau instituţii din cele arătate în art.103, căreia îi revin obligaţiile prevăzute de acelalşi articol. Această măsură nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 110 alin. 1 Cod penal)405 .

Efectele definitive ale suspendării condiţionate a executării pedepsei se produc la împlinirea termenului de încercare şi constau în: încetarea obligaţiei de executare a pedepsei şi în reabilitarea de drept a condamnatului. Aceste efecte se produc, potrivit dispoziţiilor art. 86 C. pen, dacă în termenul de încercare nu a intervenit o cauză de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni sau pentru neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare406 .

11.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

După cum se poate desprinde din textul art. 83 alin. 1 Cod penal şi art. 84 Cod penal, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârsit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar dacă până la expirarea termenului de încercare con-damnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii.

În raport cu noul sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni, totali-zarea pedepselor pentru infracţiuni concurente până la o anumită limită constituie o soluţie curentă, astfel că precizarea de mai sus nu era justificată.

De asemenea, nu a mai fost preluat alin. 4 al art. 83 din Codul penal ante-rior soluţia neaplicării sporului pentru recidivă post condamnatorie este de la sine înţeleasă faţă de aceea a totalizării pedepselor care urmează să se aplice în raport cu infracţiunea săvârşită în termenul de încercare.

Revocarea este obligatorie în prima situaţie menţionată de art. 83 alin. 1 Cod Penal. Astfel, pentru a se dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:

a) condamnatul să săvârşească în termenul de încercare o nouă infracţiune;

b) infracţiunea să fie săvârşită cu intenţie;c) infracţiunea să fie descoperită în termenul de încercare, condiţia fiind

îndeplinită chiar dacă făptuitorul este descoperit şi după împlinirea termenului de încercare407 ;

d) pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare să se pronunţe o 405 Mitrache, op. cit., p. 380; 406 Mitrache, p.381; 407T.s., s.p., d. nr. 3988/ 1970 în CD 1970, p. 320;

Page 198: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

198

condamnare definitivă, indiferent de natura ori durata pedepsei aplicate, chiar şi după împlinirea termenului de încercare.

În cazul în care instanţa dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, condamnatul va executa atât pedeapsa care fusese suspendată, cât şi pedeapsa pronunţată pentru noua infracţiune, pedepse care nu se contopesc (art. 83 alin.1 Cod penal actual ) şi pentru care nu se aplică nici prevederile privind aplicarea unui spor pentru recidivă.

Revocarea este facultativă dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită în termenul de încercare este săvârşită din culpă, caz în care, instanţa are posi-bilitatea să aplice şi pentru această condamnare suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 83 alin. 2 Codul Penal în vigoare).

De asemenea, revocarea este facultativă şi în situaţia în care potrivit art. 84 actualul Cod penal, atunci când în termenul de încercare, condamnatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. În această situaţie, condamnatul va executa pedeapsa ce fusese suspendată condiţionat. Pentru a se putea dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedep-sei din cauza neîndeplinirii obligaţiilor civile, este necesar să se dovedească că, condamnatul a avut putinţa îndeplinirii acestor obligaţii şi totuşi nu le-a îndeplinit.

Sistemul de sancţionare prevăzut de lege, pentru situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare al suspendării condiţionate al executării tuturor pedepselor este suficient pentru constrângerea şi reeducarea infractorului şi reprezintă totodată, un maximum de sancţiune la care numai excepţional s-ar putea ajunge prin sancţionarea recidivei după condamnare408 .

11.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Anularea se datorează unor cauze preexistente acordării suspendării condiţionate a executării pedepsei şi care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea anulării409 .

Această situaţie se dispune prin prevederile art. 85 Cod Penal în vig-oare, menţionându-se că dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.

În acest sens trebuie îndeplinite anumite condiţii, după cum urmează:a) condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de rămânerea definitivă

a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării 408 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 382; 409 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 382;

Page 199: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

199

pedepsei;b) pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii, fiind

îndeplinită această condiţie şi atunci când pedeapsa pentru infracţiunea ce atrage anularea, se pronunţă după împlinirea termenului de încercare;

c) infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de îm-plinirea termenului de încercare (art. 85 alin. 2 Cod penal.

Anulând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată face aplicarea după caz a dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni ori a stării de recidivă sau a pluralităţii de infracţiuni410 , iar în situaţia în care sunt întrunite condiţiile concursului de infracţiuni şi pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 2 ani (art. 85 alin. 3 C. pen), instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, caz în care termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronuntat anterior suspen-darea condiţionată a executării pedepsei (art. 85 alin. 3 Cod penal).

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale Suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca modalitate de individu-

alizare a pedepsei se poate dispunde de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 din actualul Cod Penal în anumite cazuri prevăzute în partea generală sau specială a codului penal411 .

În partea generală a Codului penal, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se mai poate dispune potrivit art. 86 indice 9 alin. 4 Cod penal chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 81 Cod penal actual şi în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, iar o astfel de incapacitate nu şi-a provocat-o condamnatul. La aceste situaţii sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 83 Cod penal în vigoare.

În partea specială a Codului penal ca modalitate de individualizare a pedep-sei pentru infracţiunea de abandon de familie (art. 305 Codul penal actual sau art. 378 din noul Cod penal) s-a prevăzut posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 81 C. pen., dacă făptuitorul în cursul judecăţii îşi îndeplineşte obligaţiile legale de întreţinere. Revocarea suspendării se va dispune, în acest caz, numai dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie (art. 305 alin. ultim Codul penal actual).

11.2. SUSPEBDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

11.2.1. Noţiune

410 M. Basarab, op. cit., p. 449-450; 411 Mitrache, op. cit., p. 383; 412 Rodica Aida Popa, “Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”, Revista de drept penal nr. 2/ 1994, p. 113-120;

Page 200: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

200

Suspendarea executării sub supraveghere este o măsură de individualizare a pedepsei închisorii sau potrivit unei opinii412 consacrate în literatura de speci-alitate suspendarea executării sub supraveghere este o formă de suspendare condiţionată în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de siguranţă şi de respectare a unor obligaţii pe care instanţa le stabileşte în conformitate cu legea.

Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost introdusă pentru prima dată în legislaţia noastră penală prin Legea nr. 104 /1992 după modelul francez413 .

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere îşi are sediul în noul Cod Penal la articolele 91-98 .

Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere este cunoscută în majoritatea legislaţiilor penale europene, reglementarea fiind rezultatul analizei dispoziţiilor similare din legislaţiile germană (§56 - §56g C. pen.), italiană ( art. 163 – art. 168), spaniolă (art. 80 - art. 87), portugheză (art. 50 - art. 57) şi franceză ( art. 132-40 – art. 132-53).

11.2.2. Condiţii de aplicare a suspendării executăriipedepsei sub supraveghere

Dispoziţiile art. 86ą Cod penal în vigoare sau ale art. 91 noul Cod penal prevăd condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere: pedeapsa aplicată, persoana condamnatului şi aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat care se va îndrepta şi fără executarea efectivă a pedepsei.

Condiţii cu privire la pedepsa aplicată şi la natura infracţiunii săvârşite. Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

sunt prevăzute expres de art. 86ą Cod penal în vigoare sau art. 91 noul Cod penal. Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii în lumina actualului Cod penal:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai

mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 sau art. 42 din viitorul cod ori în cazul săvârşirii unei infracţiuni intenţionate, pedeapsa prevăzută de lege să nu fi fost pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul infractiunilor de vătămare corporală gravă, viol si tortură;

c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comporta-mentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării consti-tuie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.

Prin actele normative existente în momentul întocmirii acestei lucrări s-a 413 C. Bulai „Manual de drept penal - Partea generală ”Ed. All Beck, Bucureşti 1997 , pag 533

Page 201: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

201

prevăzut o excepţie cu privire la condiţiile de acordare a supendării executării pedepsei sub supraveghere, aceasta putând fi acordată şi în cazul infracţiunii de furt prevăzute de art. 209 alin. 3 Cod penal actual, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani414 .

În schimb, potrivit art. 91al noului Cod penal, suspendarea executării pedep-sei sub supraveghere constă în stabilirea şi aplicarea unei pedepse cu închisoarea de cel mult 3 ani, inclusiv în caz de consurs de infracţiuni, dacă instanţa apreciază că, ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior săvârşirii infracţiunii, punerea în aplicare a pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, cel condamnat nu va mai comite alte infracţiuni, dar este însă necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Un alt element de noutate constă în faptul că executarea pedepsei amenzii, aplicată fie ca pedeapsă principală unică, fie ca pedeapsă principală pe lângă pe-

deapsa închisorii atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui

Codul penal actual Noul cod penal

Art 861- Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere – 2(1) Instanţa poate dis-pune suspendarea executăii pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveg-here, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa aplicată este închi-soarea de cel mult 4 ani;

b) infractorul nu a mai fost con-dam nat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronun-ţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta si, chiar fără executarea pedep sei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni

Art 91- Condiţii le suspendării executării pedepsei sub suprave-ghere – (1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de consurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

b) infractorul nu a mai fost con-damnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevă zute în art. 42 sau pentru care a inter-venit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

c) infractorul şi-a manifestat acor-dul de a presta o muncă nere-munerată în folosul comunităţii;

d) în raport de persoana infrac-torului, de conduita avută ante-rior săvârşirii infracţiunii, de efor-turile depuse de acesta pentru înlă turarea sau diminu area conse cinţelor infracţiunii,

414 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 385;

Page 202: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

202

folos patrimonial, iar instanţa de judecată optează pentru o pedeapsă cumulativă, nu este susceptibilă de suspendare.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în

cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa închisorii aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt întrunite conditiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c), iar infracţiunile concurente nu fac parte din cele exceptate potrivit art. 86ą alin. 2 C.pen. În cazul concursului de infracţiuni, şi noul Cod dispune că este posibilă această modalitate de suspendare dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani (art. 91 alin. 1).

Nu s-au mai reţinut prevederile de excludere a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul anumitor infracţiuni (art. 86ą alin. 3) sau în cazul nerecuperării integrale a pagubei sau dacă plata despăgubirilor n-a fost garantată de o societate de asigurare, dispoziţii care nu mai corespondeau cu noua concepţie asupra acestei instituţii juridico-penale. De altfel, art. 81 alin. 4, actualul cod prevede că se vor aplica dispoziţiile art.81, alin.5 şi 6 se aplică şi în cazul suspendării executării pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere.

Condiţii cu privire la infractor. Măsura suspendării executării sub supraveghere se poate aplica potrivit

art. 86ą alin. 1 lit. ) Codul penal actual sau art. 91 alin. 1 lit. b) ţi c) din Codul penal viitor numai dacă infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închiso-rii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din cazurile în care nu atrage starea de recidivă. Deci măsura se poate lua atât faţă de infractorul care nu a mai fost condamnat anterior cât şi faţă de infractorul care

precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apre-ciază că aplicarea pedep-sei este suficientă şi chiar fără executarea acesteia, condam natul nu va mai co-mite alte infracţiuni, însă este necesară supraveghe-rea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplica te în condiţiile art.62, amenda se execută chi-ar dacă executarea pedepsei în chisorii a fost suspendată sub supra veghere.

415 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 386;

Page 203: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

203

anterior a mai fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de cel mult 1 an. În caz contrar respectivului condamnat nu i se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere415 . În reglementarea noului cod, prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este o caracteristică care este de esenţa aces-tei instituţii, întrucât prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se naşte în sarcina condamnatului, cu consimţământul acestuia, obligaţia executării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avert-isment pentru condamnat. Această condiţie este prevăzută în dispoziţiile art. 86ą lit. c) din actualul Cod penal sau în art.91,alin.1,lit.d) al viitorului cod, unde sunt inserate şi coordonatele în care se apreciază, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat care chiar şi fără executarea pedep-sei, nu va mai săvârşi infracţiuni, coordonate ce privesc persoana condamnatului, comportamentul acestuia după comiterea faptei, comportament din care să rezulte preocuparea acestuia pentru împiedicarea amplificării rezultatului la infracţiunile la care este posibil, ajutorul dat imediat victimei, repararea prejudiciului cauzat prin infracţiunea comisă etc.416 .

Întrucât aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este lăsată la aprecierea instanţei de judecată se consideră că prin îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege nu se crează un drept pentru condamnat, ci doar o vocaţie a acestuia la această măsură de individualizare judiciară a pedepsei.

Prin noul cod penal s-au completat dispoziţiile privind condiţiile de aplicare a suspendării sub supraveghere adăugându-se menţiunea că aceste măsuri nu atrag suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile (art. 98, alin.2). De asemenea, s-a prevăzut obligaţia instanţei de judecată de a motiva hotărârea (art. 91,alin. 4). Această din urmă dispoziţie (obligaţia de motivare) este prevăzută de legea actuală numai referitor la suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art. 81 alin. 6), fără a mai fi reprodusă şi în cazul suspendării sub supraveghere, ceea ce nu are nicio justificare.

11.2.3. Termenul de încercare

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se dispune pe un termen de încercare care este compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani.

Termenul de încercare, teoretic, cel mai lung ar fi de 9 ani în cazul în care instanţa ar adăuga la pedeapsa de 4 ani aplicată de instanţă, intervalul de 5 ani; iar termenul de încercare cel mai scurt, tot teoretic, ar fi de 2 ani şi 15 zile, situaţie la care s-ar ajunge când pedeapsa aplicată ar fi de 15 zile la care se adaugă 2 ani

416 Mitrache, op. cit., p. 386; 417 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 386;

Page 204: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

204

ce reprezintă minimul din intervalul de timp ce poate fi stabilit de instanţă417 . Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care

s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă (art. 86˛ alin. 2 raportat la art. 82 alin. 3 C. pen). Potrivit noii reglementări, expresia „termen de încercare” folosită în actualul Cod Penal este întâlnită sub denumirea de „termen de supraveghere”. Astfel, în noul Cod, termenul de supraveghere în cazul suspendării este unul variabil, fiind cuprins între 2 şi 4 ani, dar nu mai mic decât durata pedepsei aplicate, iar sistemul de supraveghere la care este supusă persoana condamnată este asemănător cu cel prevăzut în cazul amânării aplicării pedepsei (instituţie nouă introdusă prin dispoziţiile noului Cod Penal). Sub aspectul

constitutiv, sistemul de supraveghere în cazul suspendării este mai redus, deoarece o parte din obligaţiile întâlnite în cazul amânării pedepsei sunt executate în cazul suspendării cu titlu de pedeapsă complementară.

11.2.4. Măsurile de supraveghere

Măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat pe durata ter-menului de încercare sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită, asigurarea realizării scopului măsurii de individualizare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Pe durata termenului de încercare, potrivit dispoziţiilor art. 86ł alin. 1 C. pen., condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea

Codul penal actual Noul cod penal Art 862- Termenul de încercare - (1) Termenul de încercare în cazul sus-pendării executării pedepsei sub su-praveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.(2) Dispoziţiile art.82, alin.3 se aplică în mod corespunzător.

Art 92- Termenul de supraveghere – (1) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru con-damnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.(2) Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.(3) Pe durata termenului de supra-veghere condamnatul trebuie să res-pecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

Page 205: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

205

lui sau la alte organe stabilite de instanţă sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorului;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existenţă.Măsurile de supraveghere au fost completate prin noul Cod penal, care în

art. 93 prevede respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;b) să primească vizizele consilierului de probaţiune desemnat cu su-

pravegherea sa;c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care

depăşeşte 5 zile;d) să comunice schimbarea locului de muncă;e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul

mijloacelor sale de existenţă.

Din dispoziţiile legale se desprinde concluzia că îndeplinirea măsurilor de supraveghere este cumulativă.

Codul penal actual Noul cod penal Art 863- Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului - (1) Pe du-rata termenului de încercare, condam-natul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorului;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Art 93- Măsurile de supraveghere şi obligaţiile – (1) Pe durata termenului de supraveghere, con dam natul trebuie să respecte urmă toarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizizele con-silierului de probaţiune de-semnat cu supraveghe rea sa;

Page 206: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

206

11.2.5. Obligaţiile condamnatului

Pe durata termenului de încercare, pe lângă măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat, instanţa de judecată poate impune acestuia respectarea uneia sau a mai multor obligaţii prevăzute de art. 86ł alin. 3 Cod penal în vigoare sau de art. 93 alin. 2 noul Cod penal. Actuala legislaţie penală stabileşte obligaţiile condamnatului, după cum urmează:

a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;

b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite persoane; e) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în

scopul dezintoxicării. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă conform art. 86ł

alin. 2 C. pen se face de organele prevăzute în alin. (1) lit. a) şi aceleaşi organe sesizează instanţa în caz de neîndeplinire a obligaţiilor, pentru luarea măsurilor de revocare a suspendării executării sub supraveghere.

În concepţia viitorului Cod Penal, art. 93, alin.2 arată că instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială

derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.

Tot în sarcina condamnatului se prevede, în alin.3 al art.93 noul Cod că, pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul va presta o muncă neremunerată, în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.

Pentru stabilirea conţinutului acestor obligaţii, instanţa va consulta serviciul de probaţiune, care este obligat să formuleze recomandări în acest sens.

11.2.6. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Remarcăm două feluri de efecte: provizorii sau imediate şi efecte definitive.

Page 207: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

207

În timp ce efectul provizoriu al suspendării executării sub supraveghere îl consti-tuie suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare, efectul definitiv se produce la împlinirea termenului de încercare dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, când este reabilitat de drept. Dacă în actuala reglementare se prevede posibilitatea reabilitării la expirarea termenului de încercare, în privinţa efectelor, potrivit noului Cod, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitării de drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi susceptibilă, astfel, de reabilitare în condiţiile dreptului comun, al cărei termen va curge de la împlinirea termenului de supraveghere. Întocmai ca şi în cazul amânării aplicării pedepsei, producerea efectelor suspendării este condiţionată de executarea intregrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul în care persoana dovedeşte că s-a aflat în imposibilitate de a le îndeplini.

11.2.7. Revocarea suspendării executării pedepseisub supraveghere

Revocarea suspendării executării sub supraveghere se dispune obligatoriu dacă în termenul de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen. Aşadar pentru a se putea revoca suspendarea executării sub supraveghere este necesar ca infracţiunea să se săvârşească în termenul de încercare şi să fie descoperită în acest termen, doar condamnarea pentru această infracţiune săvârşită din nou poate fi pronunţată şi după expirarea termenului de încercare.

Revocarea este facultativă dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere nemaifiind obligato-rie, instanţa având posibilitatea să dispună şi pentru pedeapsa stabilită pentru infracţiunea din culpă, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea ori suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă pedeapsa a fost stabilită la amendă.

Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea pedepsei sub supraveghere. În acest caz nu mai are loc revocarea primei suspendări (art. 864 raportat la art. 83 alin. 3 Codul penal actual).

La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă. (art. 864 raportat la art. 83 alin. 4 Codul penal actual).

Revocarea este facultativă şi dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate dispune revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, afară

Page 208: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

208

de cazul când cel condamnat dovedeste că nu a avut putinţa de a îndeplini acele obligaţii (art. 864 raportat la art. 84 Codul Penal actual).

11.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Anularea se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării executării pedespei sub supraveghere care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată ar fi împiedicat acordarea acesteia.

Cazurile de anulare ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt aceleaşi ca şi pentru anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 865 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 şi 2 C. pen.) sau art. 97 alin. noul Cod penal.

Astfel, dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infractiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă sau pluralitate intermediară, reglementată, aşa cum arătat anterior, în mod expres de noul Cod Penal.

Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infractiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

În cazurile prevăzute în alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate aplica pentru aceasta suspendarea executării sub supraveghere, iar termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În cazul când se dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, ter-menul de încercare, respectiv de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronuntat anterior suspendarea conditionată a executării pedepsei.

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu are loc dacă descoperirea infracţiunii a avut loc după împlinirea termenului de încercare şi nici dacă pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită anterior a fost stabilită la amendă.

În cazul anulării suspendării pedepsei sub supraveghere s-a reformulat alin. 2 din art. 865

’ din actualul Cod penal, prevăzându-se posibilitatea suspendării executării pedepsei sub supraveghere chiar în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile anulării, dacă pedeapsa rezultată în urma aplicării dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă nu au depăşit 3 ani.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazuri speciale.Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune de

instanţă chiar dacă nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute în art. 86ą Codul Penal actual, în cazul condamnatului care execută pedeapsa închisorii la locul de muncă şi care şi-a pierdut total capacitatea de muncă.

Page 209: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

209

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 86 indice 9 alin. 4 Cod penal în vigoare, instanţa constatând pierderea totală a capacităţii de muncă a condamnatului ce execută pedeapsa închisorii la locul de muncă, dispune revocarea măsurii şi ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei, ia măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei sau după caz, a suspendării executării pedepsei sub su-praveghere418 .

Potrivit art 110 al actualului Cod Penal în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii , la care se adaugă un interval de timp de la un an la 3 ani , stabilit de instanţă .

Pe durata termenului de încercare, instanţa poate dispune luarea vreuneia din măsurile prevăzute în art. 1101.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia419 că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu se aplică în cazul amenzii penale, întrucât Codul Penal nu face referire la termenul de încercare în cazul amenzii penale. De aseme-nea, s-a susţinut420 că aplicarea pedepsei sub supraveghe nu este posibilă în cazul cetăţenilor străini sau români cu domiciliul în străinătate , deoarece acestora nu li se pot impune măsurile de supraveghere prevăzute de Codul Penal şi nu se poate determina persoana sau organul care să exercite supravegherea condamnatului.

11.3. EXECUTAREA PEDEPSEI INCHISORII LA LOCUL DE MUNCA

11.3.1. Noţiune

Executarea pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii, care nu depăşeşte o anumită perioadă, în libertate, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar, dacă instanţa apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate421 .

Natura juridică. Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă ca şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării sub supraveghere, o măsură de individualizare a pedepsei, dar spre deosebire de cele menţionate mai sus unde executarea pedepsei este suspendată, în cazul acesteia executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu prin privare de libertate într-un loc de deţinere, ci în libertate prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi unde 418 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 391; 419 Gh , Dumitru , Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere , în revista Dreptul nr. 8 /1996 , p 91 420 Vezi R. A Popa , op . cit ., în Revista de drept penal nr. 2/ 1994 , p. 115 . 421 C. Bulai, op. cit., p. 540; 422 Mitrache, op. cit., p. 392;

Page 210: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

210

este angajat422 .„ Pe planul interesului general al apărării sociale ,executarea pedepsei în-

chisorii la locul de muncă asigură o mai profundă influenţă educativă a pedepsei, prin prestarea de către condamnat a unei munci socialmente utile, sub supravegh-erea unităţii care îl acceptă şi îl ajută să se reintegreze.

De asemenea, se reduc cheltuielile sociale legate de executarea pedepsei în penitenciare. La rândul său condamnatul are avantajul că nu este separat de familie, de mediul de muncă şi de viaţă de până atunci şi are posibilitatea de a dovedi, prin activitate şi bună conduită, că nu va mai încălca regulile de convieţuire socială, ceea ce îi va atrage o reintegrare socială mai rapidă şi redobândirea poziţiei sociale de care se bucură înainte de săvârşirea infracţiunii.”423

„Executarea pedepsei la locul de muncă nu este un drept al condamnatului, ci un privilegiu acordat instanţei de care trebuie să facă uz numai dacă aceasta îşi formează convingerea că lăsarea în libertate a condamnatului contribuie mai mult la atingerea scopului pedepsei decât internarea în penitenciar.”424

În schimb, prin Noul Cod penal nu s-a menţinut instituţia executării pedep-sei la locul de muncă. S-a avut în vedere nu numai slaba efecienţă a acestui mod de executare a pedepsei închisorii, dar noua organizare, pe baza economiei de piaţă, a unităţilor la care ar fi urmat să se execute acestă pedeapsă. Asigurarea profitului care să justifice activitatea economică nu crează disponibilităţi pentru desfăşurarea unui proces educativ efecient la locul de muncă faţă de cei aflaţi în executarea unei pedepse.

Cadrul de reglementare. Cadrul de reglementare al executării pedepsei la locul de muncă îl constituie dispoziţiile art. 86 indice 7 - art. 86 indice 11 C. pen., la acestea adăugându-se dispoziţiile din Codul de procedură penală şi Legea nr. 23/ 1969 privind executarea pedepselor.

11.3.2. Condiţii în care se poate dispune executareapedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune de către instanţa de judecată dacă sunt îndeplinite condiţiile privitoare la:

a) pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite;b) persoana condamnatului;c) acordul scris al unităţii în care urmează condamnatul să presteze

munca;d) aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să

fie atins fără privare de libertate.

Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite. Pentru a opera această măsură de individualizare trebuie ca pedeapsa 423 Aurel Tedor Moldovan „Munca persoanelor condamnate ,” Ed. Monitorul Oficial , Bucureşti 1999

pag.104 424 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate ”, Ed Monitorul Oficial ,Bucureşti 1999 pag. 107

Page 211: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

211

aplicată pentru o singură infracţiune să fie închisoarea de cel mult 5 ani.Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă şi în caz de concurs

de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată pentru concursul de infracţiuni este de cel mult trei ani închisoare şi sunt întrunite celelalte condiţii legale.

În schimb, executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol, si tortură.

Exceptarea de la aplicarea pedepsei cu executarea la locul de muncă priveşte deopotrivă pedepsele aplicate pentru infracţiunile fapt consumat ori tentativă cât şi pentru participarea la săvârşirea acelor infracţiuni ca instigatori sau complici chiar dacă pedeapsa ar fi stabilită sub 5 ani închisoare425 .

Persoana condamnatului. Pentru ca instanţa de judecată să poată lua această măsură, este necesar ca cel în cauză să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38.

„ Prin Legea nr. 140/1996 alin. 3 a fost modificat astfel: executarea pedep-sei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cadrul infracţiunilor de vătămare corporală gravă , viol şi tortură.”426

„ În ceea ce priveşte conduita generală a făptuitorului, legea are în vedere întreaga conduită a acestuia, atât înainte de săvârşirea infracţiunii cât şi după aceea, faţă de muncă, faţă de familie, faţă de regulile de convieţuire socială. În cazul recidiviştilor însă instanţa are îndatorirea de a examina cu grijă deosebită antecedentele penale ale condamnatului.”427

Pot beneficia de această măsură şi condamnaţii minori care au împlinit vârsta de 16 ani la data aplicării pedepsei (vârsta de 16 ani este admisă în prin-cipiu potrivit legislaţiei muncii, pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi).

Tinerii condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executarea acesteia la locul de muncă ce devin militari în termen în cursul judecăţii sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, vor executa pedeapsa la locul de muncă, după trecerea lor în rezervă.

Acordul unităţii. O altă condiţie pentru a putea fi dispusă executarea pedepsei la locul de muncă priveşte acordul scris al unităţii în care urmează con-damnatul să presteze munca.

Această condiţie a fost introdusă în Codul Penal prin modificarea realizată de Legea nr. 104 / 1992 şi este determinată de consacrarea prin Constituţie a separaţiuniilor puterilor în stat, astfel că instanţa de judecată nu mai poate impune 425 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 393; 426 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate” Ed. Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag . 107. 427 Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate” Ed. Monitorul Oficial , Bucureşti 1999, pag

Page 212: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

212

regiilor autonome, societăţilor comerciale, instiţuţiilor de stat hotărârile ei cu privire la această instituţie

Aprecierea instanţei. Instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă.

Locul de muncă. Executarea pedepsei poate avea loc, fie în unitatea în care condamnatul era angajat la data pronunţării hotărârii, fie în altă unitate, în toate cazurile însă, cu acordul scris al unităţii.

Modul de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă. Potrivit art. 86 indice 8 C. pen. pe durata executării pedepsei, condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii:

a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăsurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport de cuantumul veniturilor şi de îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate;

b) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute la lit. a);

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă; d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât

prin hotărârea instanţei de judecată; e) condamnatul nu poate fi promovat; f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta

săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune.

Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales.

Instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte şi una sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art. 86 indice 3, adică:

a) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;

b) să nu schimbe domiciliul sau reşedinta avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) să nu intre în legătură cu anumite tersoane; e) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în

scopul dezintoxicării.Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare

a pedepsei.

Page 213: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

213

Pe timpul executării pedepsei în unitatea în care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă se suspendă.

În cazul executării pedepsei într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează. Pedeapsa se execută fără a se încheia contract de muncă.

Dispozitiile alin. 6 se aplică în mod corespunzător şi în cazul condamnatului care nu desfăşoară o activitate la data aplicării pedepsei.

În cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de muncă după trecerea în rezervă a acestuia.

Supravegherea respectării acestor obligaţii se va face de aceleaşi persoane ca şi la măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere (judecătorul desemnat cu supravegherea, alte persoane desemnate de instanţă sau serviciul de reintegrare socială şi supraveghere).

11.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă

Este o sancţiune care intervine pentru nerespectarea de către condamnatul cu executarea pedepsei la locul de muncă a condiţiilor prevăzute de lege, în timpul executării pedepsei. Revocarea este de două feluri: obligatorie şi facultativă428 .

Revocarea obligatorie. Revocarea măsurii este obligatorie când după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia. Pedeapsa se aplică potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 1 si 2, dacă sunt îndeplinite condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie sau, după caz, ale art. 40 pentru pluralitatea intermediară de infracţiuni.

Revocarea măsurii este tot obligatorie când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, instanţa revocând executarea pedepsei la locul de muncă şi, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art. 72, dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 sau 861 C. pen.

Revocarea facultativă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este facultativă în cazurile în care:

- condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate să revoce ex-ecutarea pedepsei la locul de muncă;

- dacă infracţiunea ulterioară este săvârsită din culpă, instanţa poate 428 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 396;

Page 214: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

214

dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de muncă. În acest caz, revocarea nu mai are loc si pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.

Dacă executarea pedepsei la locul de muncă se revocă, potrivit art. 86 in-dice 9 alin. 1 sau 3, pedeapsa aplicată sau, după caz, restul de pedeapsă rămas neexecutat se execută într-un loc de deţinere. Pentru cazul prevăzut la alin. 2 al aceluiaşi articol, instanţa poate dispune şi pentru infracţiunea săvârşită din culpă ca executarea ei să fie la locul de muncă.

11.3.4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă

Este sancţiunea ce intervine pentru o cauză anterioară rămânerii defini-tive a hotărârii de condamnare cu executarea la locul de muncă şi are în vedere nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru luarea măsurii.

Potrivit dispoziţiilor art. 8610 C. pen., dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, instanţa, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 867, anulează executarea pedepsei la locul de muncă.

Anularea se dispune şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa se stabileşte, după caz, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă.

Când se dispune anularea executării pedepsei la locul de muncă pedeapsa rezultantă se va stabili după caz, potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni sau recidivă, iar pedeapsa rezultantă se va executa într-un loc de deţinere.

11.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

Pentru stimularea condamnaţilor ce execută pedeapsa la locul de muncă, care dau dovezi temeinice de îndreptare, sunt disciplinaţi şi stăruitori în muncă, au avut o bună conduită şi care au executat o anumită parte din pedeapsă, în lege (art. 8611 c. pen.) s-a prevăzut posibilitatea încetării executării pedepsei la locul de muncă.

Pentru a se putea dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, trebuie îndeplinite condiţiile:

a) condamnatul să fi executat două treimi din pedeapsă;b) în toată perioada executării pedepsei condamnatul să dea dovezi te-

meinice de îndreptare, să fi avut o conduită bună, să fi fost disciplinat şi stăruitor în muncă;

c) conducerea organizaţiei în care condamnatul prestează munca să ceară instanţei de judecată încetarea executării pedepsei la locul de

Page 215: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

215

muncă, cererea o poate introduce şi condamnatul.Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la înceta-

rea executării pedepsei la locul de muncă si până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, condamnatul aflându-se într-o situaţie asemănătoare liberatului condiţionat, fiind scutit de executarea în continuare a pedepsei. Dacă în acelaşi interval condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă, dispoziţiile art. 61 si 86ąş alin. 3, fiind aplicabile în mod corespunzător.

Noua lege penală a introdus însă alte instituţii menite să contribuie la proce-sul de individualizare a pedepsei şi la reeducarea celor condamnaţi.

Astfel, în art. 91 s-a prevăzut posibilitatea instanţei de judecată să oblige pe condamnatul care beneficiază de suspendarea executării pedepsei sub su-praveghere să execute în termenul de încercare o muncă în folosul comunităţii pe o perioadă stabilită prin legea de executare a pedepselor. Dacă cel condam-nat nu execută această muncă sau are o conduită necorespunzătoare în timpul sau în legătura cu îndeplinirea acestei obligaţii instanţa poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, obligându-l la executarea în întregime a pedepsei sau la prelungirea termenului de încercare.

O altă instituţie este renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80) în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedeapsa închisorii; dacă cel condamnat nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul, a dat dovezi temeinice că se poate îndrepta chiar fără aplicarea, executarea unei pedepse, instanţa poate să nu-i aplice nici o pedeapsă.

Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru îndreptarea căreia, avându-se în vedere infracţiunea săvârşită, persoana infractorului şi conduita acestuia adopatată de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment.

În concordanţă cu principiul oportunităţii se prevede însă că această instituţie nu îşi găseşte aplicabilitate în cazul în care pedeapsa legală pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 3 ani sau mai mare.

De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea amânării aplicării pedepsei (art. 83) în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 2 ani, dacă inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul sau dovedeşte că are posibilitatea de a-l aco-peri, iar după săvârşirea faptei a dat dovezi temeinice că se poate chiar fără aplicarea pedepsei. În acest caz instanţa fixează în cuprinsul hotărârii data la care urmează să se pronunţe asupra pedepsei, însă nu mai târziu de 2 ani din momentul pronunţării hotărârii.

Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infrac-torul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea

Page 216: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

216

aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu un conţinut variat şi flexibil, prin care s-a urmărit permiterea verificării conduitei persoanei, dar şi acordarea unui ajutor în a conştientiza riscurile la care se expune prin comiterea de infracţiuni sau pentru a-i înlesni integrarea socială.

De asemenea, şi obligaţiile impuse condamnatului pe durata termenului de supraveghere prezintă o natură flexibilă, ce permit instanţei de judecată să le adapteze în funcţie de comportamentul persoanei supuse supravegherii, fie prin im-punerea unor obligaţii noi, fie prin mărirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, ori chiar prin încetarea executării unora dintre obligaţiile care au fost impuse iniţial, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.

O importanţă majoră s-a acordat de către noul Cod Penal rolului pe care îl joacă consilierii de probaţiune, pentru a se mări şansele de reuşită în procesul de recuperare a persoanei aflată sub supraveghere. Aceştia reprezintă persoane specializate tocmai în acest gen de activităţi, pentru a contribui într-un mod calificat la procesul de reintegrare socială.

Potrivit art. 90 din noul Cod, în privinţa efectelor amânării aplicării pedepselor se arată că persoanei faţă de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pe-deapsa şi pe cale de consecinţă nu este supusă niciunei decăderi, interdecţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă. Produce-rea efectelor, pentru a spori eficienţa mijloacelor de protecţie a intereselor victimei, este condiţionată, printre altele, de îndeplinirea integrală a obligaţiilor stabilite prin hotărâre. În cazul neexecutării acestora se impune revocarea amânării şi dispune-rea executării pedepsei, cu excepţia cazului când persoana în cauză face dovada că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

11.4. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ

11.4.1. Noţiune

Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului executării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.

Această instituţie este reglementată de dispoziţiile art. 59 – 62 Codul penal actual, respectiv de art. 100 – 106 noul Cod penal, în art. 450 Cod procedură pen., precum şi de Legea 23/1969 privind executarea pedepsei.429

Liberarea condiţionată constituie un mijloc de stimulare a condamnaţilor în timpul executării pedepsei închisorii la stăruinţă în muncă şi disciplină, la grabnica lor îndreptare430 .

429 Aurel Teodor Moldovan „Monografia închisorilor din România ” Ed. All Beck, Buucureşti 2001 pag 77 430 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 400;

Page 217: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

217

11.4.2. Condiţii de acordare

Executarea unei fracţiuni din pedeapsă. Liberarea condiţionată se acordă de către instanţa de judecată dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii.

O primă condiţie priveşte executarea unei părţi din pedeapsă, ca o garanţie că scopul şi funcţiile acesteia au fost stinse, condamnatul s-a reeducat şi numai este necesară executarea în întregime a pedepsei.

Partea din pedeapsă ce trebuie executată diferă după durata pedepsei efectiv aplicate, după forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia în muncă431 , după cum urmează :

a) după ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăţeţte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 59 alin. 1 Cod penal actual);

b) cel condamnat pentru săvârţirea uneia sau a mai multor infractiuni din culpă poate fi liberat conditionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat cel putin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau cel putin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 591 alin. 1 C. pen.actual)

c) în cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni săvârşite în culpă şi infracţiuni intenţionate, fracţiunea ce trebuie executată se calculează potrivit dispoziţiilor art. 59 C. Penal actual, adică în raport cu pedepsele ce se execută pentru infracţiunile intenţionate432 .

d) cei condamnati în timpul minoritătii, când ajung la vârsta de 18 ani, precum si condamnatii trecuti de vârsta de 60 de ani pentru bărbati si de 55 de ani pentru femei pot fi liberati conditionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau a unei jumătăti în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte conditii prevăzute în art. 59 alin. 1. (art. 60 alin. 2 C. Penal actual).

În cazul persoanelor prevăzute în alin. 2, adică cele condamnate pentru săvârsirea unei infractiuni din culpă, pot fi liberate conditionat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte conditii prevăzute în art. 59 alin. 1. (art. 60 alin. 3 Cod Penal actual).

Art. 100 din noul Cod penal prevede că în cazul închisorii, liberarea condiţionată poate fi dispusă dacă:

a) cel condamnat a executat cel putin două treimi din durata pedeapsei 431 Mitrache, op. cit., p. 401; 432 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 401;

Page 218: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

218

în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel piuţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în sistem semideschis sau deschis;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazl când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

O condiţie aparte este prevăzută în art.100, alin.2 al noului Cod penal, prin care se prevede că în cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii mai mari de 10 ani dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de alin.1, lit. b) – d).

Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului. Această condiţie presu-pune că în timpul executării fracţiunii de pedeapsă condamnatul a fost stăruitor în muncă în sensul de a manifesta iniţiativă şi grijă în îndeplinirea unei munci de calitate, cu respectarea deplină a disciplinei muncii şi a normelor interne de la locul de deţinere433 .

Dovezile temeinice de îndreptare. Acestea se desprind din buna com-portare a condamnatului în orice împrejurare, din îndeplinirea conştiincioasă a oricăror îndatoriri, din respectul faţă de administraţia locului de deţinere şi atenţia faţă de ceilalţi condamnaţi434 .

Stăruinţa în muncă şi disciplină ca şi dovezile temeinice de îndreptare ce reflectă o bună comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei trebuie să rezulte din procesul verbal al comisiei de propuneri constituită în acest scop şi care funcţionează în fiecare penitenciar, comisie care este organizată şi funcţionează potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor.

Comisia de liberare condiţionată îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile art. 59 şi 60 din Codul Penal” actual435 .

Aceasta examinează periodic situaţia fiecărui condamnat sub aspectul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru a fi propus spre liberare condiţionată436 .

Procesul verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea condamnatului, la rezultatele muncii, poate cuprinde propunerea către judecătoria (în a cărei rază teritorială se află penitenciarul) de liberare condiţionată, atunci când se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile.

Când comisia de propuneri consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pen-433 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 403; 434 I. Oancea, op. cit., p. 507; 435 Aurel Teodor Moldovan „ Monografia închisorilor din România ”, Ed. All Beck , Bucureşti 2001 pag 63 436 Mitrache, op. cit., p. 403;

Page 219: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

219

tru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei condamnatului, termen care nu poate fi mai mare de 1 an. Într-o astfel de situaţie, condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată, cu cerere de liberare condiţionată, iar cererea lui este însoţită obligatoriu de procesul-verbal al comisie de propuneri.

După cum se poate constata, acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată care verifică îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru aceasta.

Astfel, dacă instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite condiţiile le-gale şi deci executarea restului de pedeapsă, în penitenciar nu mai este necesară, dispune acordarea liberării condiţionate.

11.4.3. Efectele liberării condiţionate.

După momentul în care se produc efectele liberării condiţionate pot fi: efecte imediate şi efecte definitive437 .

Efectele imediatePrimul efect al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a con-

damnatului fără restricţii de drepturi în sensul că acesta nu are obligaţii de a se prezenta periodic la anumite organe, de a locui într-o anumită localitate, de a fi supus vreunei instituţii speciale438

Pe perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia, iar pedepsele accesorii se execută.

Condamnatul liberat condiţionat trebuie să aibă o conduită bună, în sensul de a nu săvârşi din nou o infracţiune până la expirarea duratei pedepsei.

Efectele definitive.Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a săvârşit o

nouă infracţiune, liberarea devine definitivă se realizează efectul definitiv al liberării condiţionate.

Potrivit art. 61 alin. 1 C. Penal actual, pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare ţi până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârsit din nou o infractiune. Dacă în acelasi interval cel liberat a comis din nou o infractiune, instanta, tinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie mentinerea liberării conditionate, fie revocarea. În acest din urmă caz pedeapsa stabilită pentru infractiunea săvârsită ulterior si restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor până la 5 ani.

Efectele liberării sunt reglementate în mod diferit în viitorul Cod penal, care în art.106, stabileşte că dacă până la expirarea termenului de supraveghere a condam-natului nu a săvârşit din nou o infracţiune, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate 437 M. Basarab, op. cit., p. 488; 438 G. Teodoru, p. 86;

Page 220: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

220

şi nu s-a descoperit o cauză de anulare pedeapsa se consideră executată.Revocarea liberării condiţionate. Dacă în timpul liberării condiţionate

condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, atunci instanţa de judecată, ţinând seama de gravitatea acesteia poate menţine ori revoca liberarea condiţionată.

11.4.4. Liberarea conditionata in cazul detentiei pe viata Prin dispoziţiile art. 551 alin. 1 Cod penal actual a fost prevăzută posibilitatea

liberării condiţionate a celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă numai după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune de către cel condamnat, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat si dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama si de antecedentele sale penale.

În cuprinsul aceluiaşi articol, alin. 2 s-a prevăzut posiblitatea liberării condiţionate a condamnaţilor care au trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbati si de 55 de ani pentru femei numai după executarea efectivă a 15 ani de detentiune, dacă sunt îndeplinite si celelalte conditii prevăzute în alin. 1.

Prin aceste prevederi s-au urmărit stimularea condamnaţilor la receptivitate în respectarea regimului de executare a pedepsei, oferirea unei raze de speranţă că din pedeapsa detenţiunii pe viaţă se poate obţine liberarea condiţionată439 .

Potrivit art.99 noul Cod penal, liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă:

a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani din pedeapsă;b) cel condamnat a avut o conduită bună pe toata durata executării

pedepsei;c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotorâ-

rea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

Alin. ultim al articolului amintit stabileşte un termen de supraveghere de 10 ani la care este supus condamnatul.

439 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 407;

Page 221: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

221

CAPITOLUL XIIMINORITATEA

12.1. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR

12.1.1. Aspecte generale privind sancţionarea infractorilor minori

Prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite de minoriPrevenirea şi combaterea infracţionalităţii minorilor a constituit şi constituie

o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne, deoarece cauza-litatea infracţionalităţii în rândul minorilor se interacţionează cu o serie de factori, precum: lipsa de exprienţă de viaţă socială a minorului cu consecinţa neînţelegerii depline a semnificaţiei sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca şi sancţiunile care s-ar aplica, deficienţe în procesul educativ ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracţională440 .

Răspunderea penală a minorului este condiţionată de starea psihicofizică normală a minorului la diferite etape ale minorităţii. În aceste sens, o importanţă deosebită a fost acordată vârstei minorului de la care acesta răspunde penal adică se consideră că are înţelegerea semnificaţiei sociale a conduitei sale periculoase ca şi a scopului sancţiunilor aplicate pentru a astfel de conduită.

Potrivit dispoziţiilor Codului penal român, art. 99 sau art. 113 noul C. pen., răspunderea penlă a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că în săvârşirea faptei, minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani fără o astfel de condiţionare.

În mod firesc, în reglementarea răspunderii penale în privinţa minorilor apare necesitatea de a face o separaţie între minorii care au capacitate penală şi pot fi făcuţi răspunzători penal pentru faptele lor şi minorii care nu au capacitate penală şi nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală pe care le-ar săvârşi441 .

Codul penal în vigoare prevede la minorii care răspund pentru faptele săvârşite de ei un sistem sancţionator special, format din măsuri educative şi din pedepse. Ambele categorii de sancţiuni au caracterul de sancţiuni de drept penal, 440 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 348; 441 Dongoroz, op. cit., p. 221; 442 Dongoroz, op. cit., p. 225;

Page 222: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

222

fiindcă intervin ca o consecinţă a răspunderii penale a minorilor; sancţiunile penale sunt însă numai pedepsele442 . Principala modificare adusă de noul Cod Penal în această problemă este renunţarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea măsurilor educative.

Codul penal viitor stabileşte ca regulă aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 114, alin.1 raportat la art. 115, alin.1, pct.1), măsurile privative de libertate (art.115, alin.1,pct.1), acestea constituind excepţia, fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau pentru minorii care au comis multiple infracţiuni (art. 114,alin.2).

12.1.2. Măsurile educative

În ce priveşte măsurile educative, în literatura de specialitate s-au dat nu-meroase definiţii acestei noţiuni. Astfel, măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale. Aceste măsuri se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune443 .

Spre deosebire de pedepse, în cazul cărora caracterul coercitiv le caracterizează, măsurile educative au un caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o consecinţă penală, ele neconstituind antecedente penale pentru minor444 .

Cadrul măsurilor educative. Sancţiunile de drept penal prevăzute de Codul penal în vigoare pentru infractorii minori care răspund penal sunt de două categorii: sancţiuni care au caracter de măsuri educative, iar altele care au cara-cter de pedeapsă, luarea unei măsuri educative sau aplicarea unei pedepse fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Măsurile educative sunt prevăzute de Codul penal la art. 101 – 105 C. pen. sau art. 115-120 noul Cod penal. Art. 101 Codul penal actual menţionează că măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată sau libertatea sub supraveghere; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ.

Noul Codul penal introduce măsuri educative noi, clasificate în două cat-egorii, după cum sunt sau nu privative de libertate. Măsurile educative neprivative

443 Mitrache, op. cit., p. 349; 444 Dongoroz, op. cit., p. 411;

Codul penal actual Noul cod penal Art 101- Măsurile educative Măsurile care se pot lua faţă de minori sunt:a) mustrarea;

Art 115 – Măsurile educative(1)Măsurile educative sunt nepri-vative de libertate sau privative de libertate.

Page 223: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

223

de libertate sunt, potrivit art. 115, alin.1, pct.1, stabilite în ordinea crescătoare a

gravităţii lor, astfel: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemna-rea la sfârşit de săptămână şi d) asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt în număr de două şi anume: a) internarea într-un centru educativ şi b) internarea într-un centru de reeducare.

Mustrarea. Această măsură educativă este prevăzută de art. 102 C. pen şi constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aţa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

Prin noua reglementare, măsura educativă a mustrării nu mai este prevăzută. Libertatea supravegheată (art. 103 Codul Penal în vigoare) Este măsura educativă care constă în lăsarea minorului în libertate pe timp

de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Prin noua reglementare s-a renunţat la această măsură educativă.Conţinutul măsurii. Pe timpul libertăţii supravegheate, instanţa îi pune în

vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea înde-aproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui precum şi obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, instanţa atrage atenţia asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor comportării necorespunzătoare, iar în acest sens impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

b) libertatea supravegheată;c) internarea într-un centru de

reeducare;d) internarea într-un institut me dical

– educativ.

1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:a) stagiul de formare civică;b) supravegherea;c) consemnarea la sfârşit de săp-tămână;d) asistarea zilnică.2. Măsurile educative privative de libertate sunt:a) internarea într-un centru educativ;b) internarea într-un centru de detenţie.

Page 224: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

224

c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de ţcoală, în zilele nelucrătoare ţi în vacanţă (art. 103 alin. 3 actualul Cod penal).

Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. Pentru reeducarea minorului sunt solicitate să coopereze cu persoana

căreia i s-a încredinţat supravegherea şi şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat si, după caz, institutia la care prestează activitatea stabilită de instantă (art. 103 alin. 5 Codul penal în vigoare).

Dacă înlăuntrul termenului de un an, minorul se sustrage de la supravegh-erea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârţeţte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată ţi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

În caz de revocare (ca urmare a sustragerii minorului de la supraveghere sau a comiterii din nou a unei infracţiuni), instanţa dispune măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă445 .

Supravegherea respectării de către minor a obligaţiilor prevăzute la art. 103 alin. 3 Codul Penal în vigoare se va face de către un serviciu specializat numit Serviciu de reintegrare socială şi supraveghere, printr-un consilier de reintegrare şi supraveghere care se ocupă de cazul respectiv.

Modul cum se va face supravegherea pentru fiecare dintre cele trei obligaţii ce pot fi impuse minorului de către instanţă sunt prevăzute în art. 30-44 din Regu-lamentul446 de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/ 2000.

Termenul de un an prevăzut în alin. 1 al art. 103 Codul Penal actual curge de la data punerii în executare a libertătii supravegheate.

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal actual) Este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un

centru de reeducare – din subordinea Ministerului Justiţiei – în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară ţi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Conţinutul măsurii. Internarea într-un centru de reeducare se poate lua de către instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, pe o perioadă nedeterminată, putând dura până la împlinirea majoratului, iar dacă internarea este necesară pentru realizarea scopului acesteia (interesul dobândirii unei pregătiri profesionale, terminarea pregătirii şcolare), instanţa judecătorească poate prelungi durata internării şi după împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani.

Prelungirea măsurii nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până la împlini- 445 G. Antoniu, op. cit., p. 35; 446 Ordonanţa Guvernului nr. 92/ 2000 a fost publicată în M. Of. Nr. 423 din 1 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 129/ 2002, publicată în M. Of. Nr. 190 din 20 martie 2002;

Page 225: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

225

rea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată vârstei de 18 ani sau dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii procesului său de pregătire justifică aceasta.

În schimb, potrivit art. 107 Codul penal în vigoare, dacă a trecut cel puţin un an de la data internării în centrul de reeducare ţi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură ţi la însuţirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major. De asemenea, potrivit art. 108 alin. 1 Cod penal actual dacă în perioada liberării acordate potrivit articolului prec-edent, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea. În cazul când nu este necesară o pedeapsă, se menţine măsura internării ţi se revocă liberarea (art. 108 alin. 2 C. pen.).

Această măsură este prevăzută în noua reglementare penală, cu o denumire uşor modificată, ca măsură educativă privativă de libertate, şi anume internarea într-un centru educativ (art. 115, alin.1, pct.2, lit.a) ).

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal actual)Este măsura educativă ce constă în internarea într-un institut medical –

educativ a minorului care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical ţi de un regim special de reeducare. Măsura se ia pe un timp nedeterminat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar dacă starea psihico-fizică a minorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte, măsura trebuie ridicată de îndată, de către instanţa de judecată.

Prin noua reglementare măsura educativă a internării într-un institut medi-cal – educativ este eliminată.

În schimb, noul Codul penal introduce măsuri educative noi, clasificate în două categorii, după cum sunt sau nu privative de libertate. Măsurile educa-tive neprivative de libertate sunt, potrivit art. 115, alin.1, pct.1, stabilite în ordinea crescătoare a gravităţii lor, astfel: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână şi d) asistarea zilnică.

În ceea priveşte conţinutul acestor măsuri, se impune o explicaţie legată de supraveghere şi respectiv asistarea zilnică. Prima dintre aceste măsuri nu antrenează o implicare directă a serviciului de probaţiune în realizarea activităţilor din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul îşi respectă programul obişnuit. În schimb, asistarea zilnică, reglementată de art. 120 din noul Cod Penal, presupune o intervenţie activă a servi-ciului de probaţiune, minorul fiind nevoit să respecte un program stabilit de acest serviciu de probaţiune. În program sunt incluse, alături de elementele obişnuite în raport de vârsta şi situaţia şcolară sau profesională a minorului (spre exemplu, frecventarea orelor şcolare) şi pe cele impuse de instanţă, potrivit art. 122 noul Cod penal – orice activitate necesară realizării scopului măsurii educative, cum ar fi spre exemplu, participarea la acţiuni social-educative, care sunt de natură a

Page 226: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

226

ajuta minorul în procesul de integrare socială.Instanţa de judecată poate alătura acestor măsuri educative neprivative

de libertate şi anumite obligaţii, pe care minorul trebuie să le respecte (art. 121) şi care acoperă, în linii generale o arie similară cu cea a obligaţiilor impuse majorului infractor ce beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivativă de libertate, dar conţinutul lor va fi adaptat în funcţie de persoana şi conduita mi-norului şi de specificul infracţiunii comise.

În ceea ce priveşte măsurile educative privative de libertate, noul Cod penal propune două astfel de măsuri: internarea într-un centru educativ pe o perioadă de la unu la 3 ani şi respectiv internarea într-un centru de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. Măsura internării într-un centru de detenţie se dispune pe o perioadă de la 5 la 15 ani, dar doar în ipoteza comiterii unor infracţiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin 20 de ani. Regimul stabilit pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi posibilităţi de individualizare, permiţând adaptarea sa în funcţie de conduita fiecărui minor pe durata executării. Astfel, atunci când minorul dovedeşte că a făcut progrese semnificative în sensul reintegrării sale sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata măsurii, se poate dispune, fie înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea, atunci când a împlinit această vârstă. În am-bele situaţii, instanţa va impune respectarea uneia sau a mai multor obligaţii, dintre cele prevăzute în art.121 noul Cod, urmărindu-se pe această cale supravegherea minorului în perioada imediat următoare repunerii în libertate, ştiut fiind faptul că riscul comiterii de noi infracţiuni este mai mare în această perioadă.

În cazul în care minorul nu are un comportament care să permită repunerea sa în libertate înainte de împlinirea duratei măsurii, va rămâne în centrul specializat până la executarea integrală a acesteia. Dacă cel internat a împlinit vârsta de 18 ani şi are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuper-are şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar (art. 126 noul Cod penal). Se poate observa, că în această situaţie, sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură educativă – modificându-se doar instituţia de executare. Pe cale de consecinţă, regimul de executare al măsurii educa-tive în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al pedepsei închisorii.

În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispoziţiile art. 71-73 din noul Cod penal se aplică în mod corespunzător (calculul duratei pedepselor).

12.1.3. Pedepsele aplicabile infractorilor minorului şi particularităţiile regimului de aplicare şi executare a acestora

Cazuri în care se aplică pedepse minorilor prevăzute de Codul penal în vig-oare. Atunci când măsura educativă nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, care a săvârşit o faptă ori mai multe fapte grave i se va aplica acestuia o pedeapsă. 447 C. Bulai, “Manual de drept penal, partea generală”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 141;

Page 227: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

227

Aplicarea unei pedepse infractorului minor este impusă şi din raţiuni practice, indif-erent de gravitatea infracţiunii săvârşite447 . Aplicarea pedepsei infractorului minor este cerută de stituaţia concretă, când luarea unei măsuri educative nu mai este posibilă fiindcă infracţiunea a fost săvârşită cu puţin timp mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani ori judecarea acestuia pentru fapta săvârşită când era minor are loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după ce devine major. În astfel de situaţii, luarea unei măsuri educative nu mai este posibilă şi se impune aplicarea unei pedepse448 .

Pedepse aplicabile minorului. Pedepsele care se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda, ca pedepse principale. Minorului nu i se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi nici pedepsele complementare. (art. 109 alin. 3 Codul penal actual).

Limitele pedepsei închisorii pentru minor. În cazul minorilor, limitele pedepsei închisorii sunt determinate în raport cu limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită de major, mai precis limitele pedepselor se reduc la jumătate, iar în urma reducerii, în niciun caz minimul pedepsei nu va depăţi 5 ani.

Spre exemplu, dacă minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei apli-cabile acestuia pentru tentativă se vor stabili în raport de limitele pedepsei reduse ca urmare a aplicării dispoziţilor art. 109 alin. 1 Codul penal actual. Pedepsele aplicate minorului se execută în regimul prevăzut în legea pentru executarea pedepselor. Condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

Prin noua reglementare s-a renunţat complet la pedepsele aplicabile mino-rilor care răspund penal în favoarea măsurilor educative.

Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică minorului. Atunci când legea prevede pentru infractiunea săvârţită pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 ani (art. 109 alin. 2 C. pen.).

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută ca pedeapsă unică doar în două cazuri: pentru infracţiunea de genocid săvârşită în timp de război (art. 357 alin. 2 C. pen.) şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşită în timp de război (art. 358 alin. 4 C. pen.), iar în restul cazurilor este alternativă cu pedeapsa închisorii449 .

Individualizarea pedepsei pentru minor. După ce a fost stabilită pedeapsa aplicată minorului, operaţiunea de individualizare va continua, în raport cu cauzele de atenuare sau de agravare ale pedepsei, care îşi vor produce efectele în raport cu limitele pedepsei determinate pentru infracţiunea săvârşită de minor450 .

În cazul în care minorul a fost condamnat în timpul minorităţii, aceasta nu poate constitui primul termen al recidivei, dar poate reprezenta un antecedent 448 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 353; 449 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 353; 450 Mitrache, op. cit., p. 354;

Page 228: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

228

penal de care instanţa va ţine seama de acest lucru la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou.

Dacă minorul săvârşeşte mai multe infracţiuni ce sunt concurente, se vor aplica dispoziţiile art. 34 C. pen. privind contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, iar dacă pentru unele din infracţiunile concurente s-au stabilit pedepse, iar pentru altele s-au luat măsuri educative, minorului i se va plica o pedeapsă rezultantă a contopirii pedepselor, iar măsurile educative vor fi revocate fiindcă minorul nu poate fi supus în acelaşi timp la executarea pedepsei şi acţiunii măsurilor educative, cele două sancţiuni de drept penal neputând fi aplicate, scopul şi funcţiile pedepsei acoperind scopul măsurilor educative.

În ceea priveşte executarea pedepsei de către minor, se vor aplica regu-lile speciale prevăzute în codul penal şi în legea de executare a pedepselor. Condamnaţii minori vor executa pedeapsa separat de condamnaţii majori, în secţii speciale din cadrul locului de deţinere ori în locuri de deţinere speciale.

Infractorilor minori li se aplică prevederile legale ce reglementează lib-erarea condiţionată, astfel că aceştia pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni mai reduse de pedeapsă (art. 59-61 C. pen. sau art. 99-106 noul C. pen.).

Noul Cod penal reglementează şi ipotezele de pluralitate de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, precum şi cele în care pentru unele dintre infracţiuni s-a stabilit o măsură educativă, iar pentru altele s-au aplicat pedepse (art. 129). În această din urmă situaţie s-a renunţat la ficţiunea consacrată de actualul cod penal, potrivit căreia o măsură educativă este întotdeauna mai uşoară decât o pedeapsă. Drept urmare, în reglementarea cumulului juridic, în principal, s-a avut în vedere natura privativă sau neprivativă de libertate a sancţiunii aplicate.

Aplicarea pedepsei amenzii pentru minori. Potrivit art. 109 alin. 1 din actualul Cod penal şi pedeapsa amenzii poate fi aplicată infractorului minor, în limitele stabilite de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Aplicarea pedepsei amenzii infractorului minor nu este condiţionată de obţinerea de către acesta a unor venituri proprii, dar este o soluţie oportună pentru instanţa de judecată care nu poate lua faţă de minor o măsură educativă, fiindcă până la împlinirea vărstei de 18 ani a rămas puţin timp, iar aplicarea unei pedepse este prea severă. Sunt aplicabile dispoziţiile generale de executare a acestei pedepse, inclusiv cele ce privesc înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea potrivit dispoziţiilor art. 631 Codul penal în vigoare.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului. Pedepsei aplicate minorului îi sunt incidente toate mijloacele de individualizare, inclusiv suspendarea condiţionată a executării acesteia451 .

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului se poate dispune în aceleaşi condiţii ca şi pentru condamnatul major, cu unele particularităţi 451 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 355;

Page 229: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

229

ce se desprind din dispoziţiile art. 110 C. pen., astfel că în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă. Dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. S-a prevăzut prin lege la art. 110 alin. 2 Codul penal actual că odată cu suspendarea, se poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii în condiţii prevăzute în art. 103 Cod penal actual privitor la libertatea supravegheată.

Având în vedere, potrivit noului Cod Penal, că măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile de amânarea pronunţării sau de suspendarea executării, sunt eliminate de la aceste modalităţi de individualizare şi pedepsele cu închisoarea rezultate din aplicarea cumulului juridic al unei pedepse cu o măsură educativă privativă de libertate (art. 129, alin.5). În ce priveşte sustragerea minoru-lui de la această măsură operează prevederile art. 1101 alin. 3 alin. 3 din legea actuală).

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control. Prin dispoziţiile art. 1101 ale actualului Cod penal s-a prevăzut că o dată cu suspen-darea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate minorului în condiţiile art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103, putând stabili, totodată, pentru minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3, iar după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 863 actualul Cod penal.

Dispozitiile art. 81 alin. 3 si 4, art. 82 alin. 3, art. 83, 84 si 86 din Codul pe-nal în vigoare se aplică în mod corespunzător, adică există obligaţia de reparare integrală a prejudiciului şi de plată a despăgubirilor civile dispuse prin hotărârea de condamnare.

Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligatiilor prevăzute în art. 103 alin. 3 poate atrage revocarea suspendării condiţionate. În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit art. 863, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 864 alin. 2– suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Art. 1101 alin. 4 din codul în vigoare prevede că dispoziţiile privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplică în mod corespunzător şi în caz de liberare condiţionată a minorului.

Prin noua reglementare au fost prevăzute termene speciale de prescripţie a executării măsurilor educative (art.132), fiind în acelaşi timp, menţinută regle-mentarea în vigoare în privinţa calculului termenelor de prescripţie a răspunderii penale (art. 131). Astfel, în conformitate cu art. 131, noul Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute în art.154, se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru minori.

Page 230: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

230

Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.

În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea (art. 132, alin.4 din noul Cod penal).

CAPITOLUL XIIIMĂSURILE DE SIGURANŢĂ

13.1. NOTIUNE SI CARACTERIZARE

Măsurile de siguranţă reprezintă un cadru complementar de mijloace de constrângere, care au un caracter exclusiv de prevenţie şi preîntâmpinare a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol. De menţionat este că starea de pericol este distinctă de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea, fiind punctual prevăzută de legea penală şi referindu-se în special la persoana făptuitorului. Conform art.111 din Codul penal în vigoare sau art. 107, alin.2 din Codul penal viitor, măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Putem desprinde din aceste dispoziţii următoarele condiţii de existenţă ale măsurilor de siguranţă.

a) Măsurile de siguranţă se iau împotriva unei persoane care a săvârşit o

faptă prevăzută de legea penalăb) Măsurile de siguranţă se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol

Codul penal actual Noul cod penal Art 111- Scopul măsurilor de siguranţă – (1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvâr şirii faptelor prevăzute de legea penală.(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.(3) Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute în art.112, li.d).

Art 107- Scopul măsurilor de siguranţă – (1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîn tâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.

Page 231: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

231

c) Numai prin luarea măsurilor de siguranţă se combate starea de pericol şi se preîntâmpină săvârşirea de noi infracţiuni (adică măsura de siguranţă este sin-gura măsură de natură să amelioreze starea de pericol şi să prevină săvârşirea de noi fapte penale, simpla aplicare a pedepsei neremediind această stare de pericol).

13.2. FELUL MASURILOR DE SIGURANTA

Măsurile de siguranţă sunt prevăzute în Codul penal actual, în titlul VI (art.111-118 )şi sunt următoarele:

a) Obligarea la tratament medical;b) Internare medicală;c) Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie

ori o altă ocupaţie;d) Interzicerea de a se afla în anumite localităţi;e) Expulzarea străinilor;f) Confiscarea specială;g) Interdicţia de a veni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;

Literatura a stabilit în aceste condiţii mai multe categorii de măsuri de siguranţă:

- măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligare la tratament medical şi internarea medicală);

- măsuri restrictive de drepturi(interzicerea unei funcţii sau unei profesii, expulzarea, nterzicerea de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;

- măsuri privative de bunuri (confiscarea specială)452

Aceste măsuri de siguranţă durează atâta vreme cât durează starea de pericol ce le-a generat,453 ceea ce imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeter-minate ca durată şi eminamente revocabile în caz de încetare a stării de pericol.

În cazul concursului de infracţiuni, dacă s-au luat măsuri de siguranţă de naturi diferite, acestea se cumulează.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage şi suspendarea măsurilor de siguranţă. La fel şi în cazul cauzelor ce înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării nu produc efecte asupra măsurilor de siguranţă, aceste măsuri, luându-se, aşa cum am mai arătat independent de pedepsele principale pe durata existnţei stării de pericol.

În Noul Cod penal, prin reglementarea propusă s-a urmărit consolidarea caracterului preponderent preventiv al acestor sancţiuni de drept penal care pot fi luate numai dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nejustificată, ce relevă existenţa unei stări de pericol, nu se cere însă ca această faptă să fie şi imputabilă, astfel că măsurile de siguranţă pot fi dispuse în prezenţa unei cauze 452 C-tin Mitrache op.cit. pag.59 453 Ghe. Nistoreanu, Al Boroi op.cit. pag. 274

Page 232: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

232

de neimputabilitate, cum ar fi iresponsabilitatea, dar nu şi în prezenţa unei cauze justificative.

Ţinând cont de caracterul şi scopul măsurilor de siguranţă s-a apreciat binevenită trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anu-mite localităţi; interzicerea de a reveni în locuinţa familiei şi expulzarea străinilor, în categoria pedepselor complementare, într-o formulare oarecum modificată. Astfel că în viitorul cod penal sunt reglementate ca măsuri de siguranţă (art. 108) următoarele:

a) Obligarea la tratament medical;b) Internarea medicală;c) Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;d) Confiscarea specială.

13.3. REGIMUL MASURILOR DE SIGURANTA

13.3.1. Obligarea la tratament medical

Este prevăzută în Codul penal actual la art.113 sau în art. 109 din viitorul Cod Penal şi priveşte starea de pericol cauzată de o boală sau de o intoxicare cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul. În condiţiile în care făptuitorul are o stare psiho-fizică de genul celei prezentate mai sus, care prezintă peri-col pentru societate, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Această măsură de siguranţă va putea fi luată numai în condiţiile în care instanţa apreciază că starea de pericol pentru societate poate fi îndepărtată numai prin aplicarea ei. Este necesar, totodată, ca instanţa să aprecieze că măsura tratamentului medical este necesară şi suficientă pentru înlăturatrea pericolului social (fără a fi nevoie de alt fel de intervenţie, spre exemplu, internarea).

Obligarea la tratament medical poate fi luată numai dacă se apreciază că sunt întrunite următoarele condiţii:

1. Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Nu are importanţă dacă fapta este sau nu infracţiune;

2. Făptuitorul să prezinte pentru societate, un pericol generat de boală sau intoxicare cronică prin alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul

3. Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce la încetarea stării de anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală. Măsura obligării la tratament medical se poate lua şi în timpul urmăririi penale sau al

Codul penal actual Noul cod penal Art 113- Obligarea la tratament medical –

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool,

Art 109- Obligarea la tratament medical –

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul

Page 233: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

233

judecăţii, nefiind condiţionată nici de aplicarea unei pedepse.În Noul Cod Penal, conţinutul măsurilor de siguranţă cu caracter medical a

fost modificat şi completat. Dacă în Codul penal în vigoare cauza generării stării de pericol, în cazul obligării la tratament medical (art. 109) o constituie „o boală ori intoxicarea cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe”, în noul Cod penal această cauză are la bază „o boală sau o tulburare psihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive”.

Măsura obligării la tratament medical se poate dispune şi în timpul executării pedepsei privative de libertate în condiţiile în care s-a aplicat o astfel de pedeapsă.

În condiţiile în care făptuitorul nu s-a prezentat în vederea efectuării tratamen-tului medical, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu măsura internării. Această înlocuire a măsurii se va face ţinându-se seama de oportunitatea luării acestei măsuri. Dacă instanţa va aprecia că singura măsură să înlăture starea de pericol este generată de neprezentarea la tratament a făptuitorului, numai atunci este îndreptăţită la aplicarea unei astfel de măsuri de siguranţă.

13.3.2. Internarea medicală

Este reglementată de dispoziţiile art.114 din Codul penal actual prevede că atunci când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol social pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire. Starea de pericol ce determină luarea unei astfel de măsuri este starea psiho-fizică anormală, generată de boală mintală sau toxicomanie în care se află persoana care a săvârşit o faptă penală. Condiţiile de aplicare ale măsurii de internare sunt:

a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penalăb) Făptuitorul bolnav psihic sau toxicoman să prezinte un pericol pen-

tru societate. Starea de pericol social trebuie apreciată în concret şi dovedită printr-un raport de expertiză medico-legal, care să arate şi să dezvolte în detaliu această stare.

c) Instanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă să înlăture starea de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul este internarea medicală. Instanţa va trebui să consulte raportul medico-legal întocmit şi să aprecieze dacă tratamentul recomandat în raportul de expertiză medico-legală şi tratamentul aplicat în instituţia în care

stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire

cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

Page 234: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

234

făptuitorul va fi internat sunt de natură similară , şi dacă acestea pot conduce la înlăturarea stării de pericol şi la însănătoşirea făptuitorului. Ca şi obligarea la tratament medical măsura internării medicale se poate lua în timpul urmăririi penale şi a judecăţii, spre deosebire, însă, de obligarea la tratament medical, internarea medicală este şi o măsură restrictivă de libertate, pentru că, în vreme ce tratamentul medical se administrează ambulatoriu., în condiţiile aplicării acestei măsuri de siguranţă, făptuitorul este internat într-un spital sau într-o

instituţie specializată454 . În concepţia viitorului Cod penal, internarea medicală poate fi dispusă numai

dacă făptuitorul este „bolnav mintal sau consumator cronic de substanţe psihoac-tive”. De asemenea, din reglementarea acestei măsuri de siguranţă cu caracter medical, au fost înlăturate dispoziţiile care prevedeau că măsura se putea lua în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, rezolvarea acestor situaţii fiind de domeniul procedurii penale.

Internarea medicală este o măsură care se ia pe o perioadă nedeterminată şi durează până la însănătoşirea făptuitorului, când se revocă. Dacă se constată vreo ameliorare în starea făptuitorului, se poate înlocui cu măsura obligării la tratament medical455 .

Internarea medicală se poate dispune şi atunci când făptuitorul nu a re-spectat obligaţiile ce-i reveneau în cadrul tratamentului medical pe care îl urma, iar starea de pericol s-a agravat456 .

Achiesăm în acest sens opiniei din literatura potrivit căreia se propune de lege ferenda în situaţia nerespectării obligaţiei internării medicale, măsura să fie înlocuită cu măsura internării într-un centru de reeducare ( pentru minori) şi în spi-tale anume destinate anume pentru majori, în care să se asigure pază de aceeaşi

Codul penal actual Noul cod penal Art 114- Internarea medicală – (1) Când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsurii internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire.(2) Această măsură poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii.

Art 110- Internarea medicală – Când făptuitorul este bolnav psihic, con sumator cronic de substanţe psiho active sau suferă de o boală infec tocontagioasă şi prezintă pe-ricol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture

454 Ghe. Nistoreanu, Al Boroi op.cit. pag. 276 455 Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.293, C. Bulai, Drept Penal pag.vol. II, 1992, pag. 372 456 Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.292 457 Al. Ionaş, Măgureanu Ilie – Noul Cod Penal comentat – Braşov: Romprint 2004, pag.117

Page 235: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

235

natură cu cea din penitenciare457 .

13.3.3. Interzicerea unei funcţii sau profesii

Măsura este prevăzută în art.115 Cod penal actual sau art.111 din noul Cod penal, legiuitorul reţinând că atunci când „făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau ocupaţie”. În condiţiile acestui articol, starea de pericol sete

generată de: - nepregătire (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficialitate, etc.);- incapacitate psiho-fizică (boală, infirmitate, intoxicaţie,etc.);- lipsa de cunoştinţe necesare;- nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde buna desfăşurare

Codul penal actual Noul cod penal Art 115- Interzicerea unei funcţii sau profesii – (1) Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercit-area unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura inter-zicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau ocupaţie.(2) Această măsură poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

Art 111- Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii – (1) Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi, se poate lua măsura interzicerii drep-tului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.(2) Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare.

458 V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, p.Gen., vol. II, ed. Academiei, Bucureşti, 1970, pag.296

Page 236: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

236

a activităţii458 .Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a exercitării unei funcţii sau

profesii cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o funcţie de natura celei de care s-a folosit condamnatul în săvârşirea infracţiunii. Pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 litera c), Cod penal actual sau art. 66, alin1, lit.g) din viitorul Cod penal, îşi are cauza în nedemnitatea infractorului de a exercita funcţia sau profesia de care s-a folosit în săvârşirea infracţiunii. Măsura de siguranţă are cauza în starea de pericol care rezultă din nepregătirea sau incapacitatea făptuitorului de a exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală459 .

Literatura de specialitate apreciază că incidenţa concomitentă de drept penal este posibilă.460

Condiţii de aplicare:a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;b) Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea

profesiei, funcţiei, etc..c) Săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii, ori altor

cauze care îl fac impropriu pe făptuitor pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;

d) Existenţa unei stări de pericol social generată de aceste cauze, care crează posibilitatea săvârşirii unei fapte penale în viitor;

e) Instanţa trebuie să aprecieze că înlăturarea pericolului nu este posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă.

Măsura de siguranţă se aplică prin interzicerea făptuitorului de a mai exer-cita funcţia, profesia,etc, în exercitarea căreia a săvârşit fapta penală. Sustragerea de la executarea acestei măsuri, atrage răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiuniii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti (art.271. Cod penal în vigoare sau art. 287 din noul Cod penal).461

Măsura încetează în momentul în care încetează inaptitudinea făptuitorului. Măsura de siguranţă poate fi revocată la cererea făptuitorului după trecerea unui termen de cel puţin 1 an de la instituirea ei dacă se constată că au încetat temeiurile în baza cărora a fost luată. O nouă cerere de revocare nu va putea fi formulată de către făptuitor, decât în condiţiile trecerii unui an de la data la care cererea iniţială de respingere a rămas definitivă.

Noul Cod penal menţine aceleaşi măsuri ca şi vechiul Cod, fără a se preve-dea posibilitatea aplicării măsurii în timpul urmăririi penale sau al judecăţii.

13.3.4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Articolul 116 din Codul penal în vigoare arată că dacă persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte 459 C-tin Mitrache op.cit. pag.173 460 Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.301 461 C. Bulai – Drept penal pag. 158 .

Page 237: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

237

infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav faţă de societate, poate lua faţă de acesta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.

În noul Cod penal, această măsură de siguranţă nu mai este prevăzută, ea fiind trecută, într-o formulare relativ modificată în categoria pedepselor com-plementare. Astfel, art. 66 din noul Cod, în alin.1, lit. l) stabileşte faptul că instanţa poate interzice pe o perioadă de la unu la 5 ani dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă.

Starea de pericol în acest caz rezultă din îmbinarea a doi factori:1. condiţia personală a infractorului care prezintă mare probabilitate de a

săvârşi alte infracţiuni, fie se găseşte într-un mediu social propice pentru săvârşirea de infracţiuni.

2. existenţa unei localităţi sau a unor localităţi care favorizează pentru re-spectivul infractor săvârşirea de noi infracţiuni.

Putem aprecia că odată cu aceste schimbări legislative, se schimbă şi condiţiile de aplicare ale măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi:

a) fapta comisă să fie infracţiune. Constatăm că dacă celelalte măsuri de siguranţă se iau împotriva făptuitorului, această măsură se poate lua numai împotriva infractorului.

b) a doua condiţie este impusă cu privire la durata condamnării şi natura infracţiunii pentru care a fost pedepsit infractorul. Astfel este necesar ca infractorul să fi fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an.

c) o altă condiţie pentru aplicarea măsurii de siguranţă este ca instanţa să aprecieze că prezenţa infractorului în localitatea interzisă reprezintă un pericol grav pentru societate. Instanţa urmează a aprecia în concret „pericolul grav” pe care îl prezintă infractorul, ţinând seama de gravi-tatea infracţiunii, natura infracţiunii, numărul de infracţiuni comise în acea localitate şi alte criterii.

Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau prin sting-erea executării pedepsei prin mijloacele legale (graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţia executării pedepsei).

Această măsură de siguranţă poate fi luată pe o perioadă de maxim 5 ani, şi poate fi prelungită – în condiţiile în care instanţa apreciază că pericolul iniţial suszistă – pe o perioadă ce nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial (dacă s-a dispus interzicerea de a se afla în localitate pe o perioadă de 2 ani nu se poate dispune prelungirea acestei perioade decât cu până la 2 ani).

Această măsură de siguranţă se revocă din oficiu dacă temeiurile care au impus-o au încetat. Această revocare, însă, nu poate interveni mai devreme de 1 an de la stabilirea măsurii. De aici putem deduce că măsura interdicţiei de a se afla în anumită localitate poate fi luată pe o perioadă cuprinsă între 1 an şi 5 ani.

Page 238: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

238

Măsura de siguranţă poate fi revocată şi la cerere, tot după trecerea unei perioade de 1 an de la dispunerea ei. O nouă cerere de revocare nu va putea fi făcută decât într-un termen de 1 an de la data rămânerii definitive a respingerii cererii de revocare (art.116, alin.5 Codul penal în vigoare).

13.3.5. Interdicţia de a reveni în locuinţa familieipe o perioadă determinată

Această dispoziţie a fost introdusă în Codul penal actual prin Legea 197/2000 şi este prevăzută în art.118 indice1. Pericolul social prevăzut de această dispoziţie se referă la situaţia în care o persoană este condamnată la pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an pentru următoarele acte:

- lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice

- vătămare corporală - act sexual cu un minor- corupţie sexuală.

Toate aceste infracţiuni trebuie săvârşite asupra unui membru al familiei. Dacă această infracţiune nu a fost săvârşită împotriva unui membru al familiei nu poate fi instituită măsura interzicerii revenirii în locuinţa familiei.

Pentru luarea măsurii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:,

a) persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an (observăm că aplicarea acestei măsuri se face tot cu privire la infracţiune şi nu la faptă penală, şi la infractor, nu la făptuitor).

b) condamnarea să fi fost pentru: lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, vătămare corporală, act sexual cu un minor, corupţie sexuală.

c) comiterea faptelor să fie împotriva unui membru al familiei. Legea specifică faptul că prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

d) instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prezenţa infractorului în locuinţa familiei ar constitui un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

Măsura de siguranţă se aplică atât preventiv în cursul urmăririi penale şi al judecăţii cât şi după executarea pedepsei sau după stingerea executării pedepsei prin mijloacele legale în conformitate cu legislaţia actuală. Măsura poate fi luată pentru o perioadă de până la 2 ani, la cererea părţii vătămate. De lege ferenda ar putea fi înlocuită sintagma „parte vătămată” cu sintagma „persoană vătămată”, deoarece s-ar putea interpreta în sensul că numai partea vătămată constituită ca atare în procesul penal poate cere această măsură, or, se ştie că nu toate per-soanele vătămate , care ar avea interes în dispunerea acestei măsuri se constituie

Page 239: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

239

parte vătămată în procesul penal. Măsura poate fi prelungită, dacă pericolul subzistă pe o perioadă ce nu

poate deăşi perioada pentru care măsura a fost luată iniţial. Măsura poate fi revocată oricând la cererea părţii vătămate şi din oficiu

atunci când motivele pentru care ea a fost aplicată au fost înlăturate. Noul Cod penal nu mai prevede ca măsură de siguranţă această interdicţie,

ci ea este întâlnită în categoria pedepselor complementare, art.66, alin.1, lit. o), sub o formulare puţin diferită. Astfel, în noul cod instanţa poate interzice dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată. Instanţa trebuie să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei, potrivit art. 66, alin.5 din noul Cod penal.

13.3.6. Expulzarea

Expulzarea este prevăzută în Codul penal actual în art.117, care arată că cetăţeanului străin care a comis o infracţiune pe teritoriul României i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Legiuitorul a apreciat că această măsură de siguranţă se va aplica doar cetăţeanului străin şi apatridului fără domiciliu în ţară (art.117 alin.2 Codul penal actual).

„Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia aceştia îi aparţin explicaţii asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranţă. Cu toate acestea, în practica internaţională , în temeiul curtuaziei internaţionale s-a instituit obiceiul de anunţa organele statului străinului motivele pentru care acesta este obligatsă părăsească ţara”462 .

„Nerespectarea interzicerii de a se întoarce în ţară de către expulzat va constitui infracţiune pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea pedepsei.”463

Condiţii în care se poate lua măsura de siguranţă a expulzării:a) Expulzarea nu poate fi luată decât împotriva unui cetăţean străin sau a

unei persoane fără cetăţenie, care nu are domiciliul în ţară. b) Cetăţeanul străin să fi săvârşit o faptă care să fie infracţiune în condiţiile

legii şi care să fie de competenţa instanţelor penale române. Această condiţie este îndeplinită atunci când infracţiunea este săvârşită pe teritoriul României şi atunci când este săvârşită în afară, dar se judecă de către instanţele române conform principiilor realităţii ori universalităţii legii penale.464

c) Instanţa de judecată trebuie să aprecieze că rămânerea în ţară a infrac-torului ar constitui o stare de pericol social.

d) Expulzarea nu va putea fi dispusă dacă există motive serioase de a se crede că infractorul riscă în statul în care urmează a fi expulzat, riscă să fie 462 Aurel Teodor Moldovan „ Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pag 88,89. 463 Aurel Teodor Moldovan „ Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pag 88,89. 464 C-tin Mitrache op.cit pag.176

Page 240: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

240

supus la tortură. În general expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căruia îşi are domiciliul.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită a străinului de pe teritoriul ţării. Măsura este luată pentru o perioadă nedeterminată şi se poate lua singură, caz în care se pune în aplicare de la rămânerea definitivă a sentinţei prin care s-a dispus aceasta sau alături de o pedeapsă, caz în care se pune în aplicare după executarea acesteia sau după stingerea ei prin mijloace legale.

Noul Cod penal renunţă la reglementarea acestei sancţiuni penale în cadrul măsurilor de siguranţă, expulzarea fiind trecută, la fel ca şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei în categoria pedepselor complementare. Aceasta întrucât asemenea sancţiuni devin incidente în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, iar datorită naturii speci-fice a acestora este necesar ca pedeapsa principală, care reprezintă represiunea directă, să fie completată cu aceste pedepse complementare, care reprezintă represiunea secundară.

Potrivit legislaţiei în vigoare, „expulzarea nu poate constitui o extrădare deghizată.”465

„ În ceea ce îi priveşte pe minori, aceştia nu pot fi expulzaţi, ci repatriaţi.”466

„Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii , va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei ori după graţierea totală sau a restului de pedeapsă; dacă pedeapsa închisorii nu se mai execută sau măsura nu însoţeşte o pedeapsă, va fi executată îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.

Expulzarea se duce la îndeplinire după executarea pedepsei penale, dacă o astfel de pedeapsă a fost pronunţată definitiv şi irevocabil”467 .

13.3.7. Confiscarea specială

Confiscarea specială este măsura de siguranţă care constă în luarea unor bunuri din patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală sau infracţiuni a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte penale. În Codul Penal în vigoare, confiscarea specială este reglementată la art.118, de asemenea, şi noul Cod Penal prevede confiscarea specială ca sancţiune încadrată în categoria măsurilor de siguranţă la art. 112. Confiscarea specială poate fi prevăzută şi printr-o lege specială ( Codul Vamal). Confiscarea specială presupune trecerea bunurilor în mod gratuit în patrimoniul statului. Această măsură se poate lua în condiţiile în care se apreciază periculozitatea obiectivă pe care o prezintă anumite lucruri. În privinţa confiscării speciale, noul Cod Penal menţine dispoziţiile cuprinse în art.118 al actualului Cod penal, aşa cum acest text a fost modificat şi 465 M.Basarab, Drept Penal. Partea generală, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti , 1997, pag. 310. 466 Aurel Teodor Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional ” , Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 99. 467 Aurel Teodor Moldovan „Expulzarea , extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional ” , Ed. All Beck Bucureşti 2004 pag 103.

Page 241: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

241

completat prin Legea nr. 278/2006.Condiţii de luare a confiscărilor speciale:a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Este evident

că în cazul constatării săvârşirii unei infracţiuni această condiţie va fi îndeplinită. b) Măsura confiscării se ia faţă de lucrurile care sunt direct legate de

săvârşirea faptei penale. Trebuie apreciat că prin săvârşirea faptei s-a creat o stare de pericol, o eventuală premisă pentru săvârşirea de noi fapte penale.

c) Să se aprecieze că prin măsura de siguranţă se poate combate pericolul social.

Legea prevede în mod punctual categoriile de bunuri care sunt supuse confiscării speciale. În noul Cod penal se menţin condiţiile generale ale confiscării speciale.

„Sunt supuse confiscării speciale: bunurile produse ori care au dobândit un alt regim juridic prin infracţiune.” În lumina acestor dispoziţii sunt cuprinse în categoria bunurilor speciale atât acele lucruri care au luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii (ex: bani falsificaţi, alimente falsificate, armele confecţionate, etc.), cât şi bunurile care au căpătat un alt regim juridic prin săvârşirea infracţiunii.Un ex-emplu în acest sens este confiscarea lucrurilor introduse în ţară prin contrabandă care sunt asimilate cu lucrurile produse prin săvârşirea faptei penale.De altfel şi literatura juridică aprecia chiar înainte de apariţia acestei dispoziţii exprese a legii că se impune introducerea acestei categorii de bunuri în enumerarea bunurilor supuse confiscării speciale.468

O a doua categorie de bunuri supuse confiscării sunt bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni. Sunt exceptate totuşi de la confiscare bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească săvârşirii unor infracţiuni prin presă.( ex: Va fi confiscată în conformi-tate cu art.118 lit.b Cod penal sau art.112 lit. b) Cod penal viitor, cuţitul sau arma cu care s-a comis omorul, arma de vânătoare folosită de inculpat în comiterea infracţiunii de braconaj, prevăzută în dispoziţiile art.32 lit.c din Legea 26/1976.)469

A treia categorie de bunuri sunt acelea care au fost date pentru a deter-mina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor. Sunt incluse în această categorie lucrurile care au fost oferite pentru a determina pe făptuitor să comită o infracţiune (cazul traficului de influenţă, dări de mită, etc.), şi bunuri care au fost oferite pentru răsplătirea infractorului care a comis infracţiunea (în cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite ).

Bunurile vor fi confiscate doar în cazul în care acestea au fost date (remise efectiv infractorului. (Ex: în cazul luării de mită, când s-a comis prin acceptarea promisiunii de bani, valori sau bunuri, nu se poate dispune confiscarea ori obli-garea condamnatului la plata echivalentului lor în bani deoarece acestea nu i-au 468 Vintilă Dongoroz în Dongoroz II, pag.319-320, C-tin Mitrache op.cit pag.177. 469 C-tin Mitrache op.cit pag.177 cu referire la decizia Tribunalului Suprem nr.1822/1979, în Culegere de decizii 1979, pag.464. 470 Matei Basarab Drept penal- Partea generală vol.1 Ed. Lumina Lex, ediţia a-II-a pag. 324, citând Tribunalul Suprem s.pen, decizia nr.2095 din 28.09.1984. 471 C-tin Mitrache op.cit pag.178.

Page 242: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

242

fost date efectiv)470 . Bunurile se vor confisca indiferent dacă infractorul care a primit bunurile

pentru a săvârşi fapta a săvârşit infracţiunea în forma ei consumată sau dacă fapta este doar o tentativă. Literatura juridică reţine şi faptul că bunurile din această categorie vor fi confiscate special şi atunci când instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei sau a denunţat oferta ce i s-a făcut în cazul infracţiunii prevăzută la art.255 alin.4 raportat la art.254 alin. 2 Cod penal actual, respectiv art. 290, raportat la art. 289 din viitorul Cod penal.471 .

A patra categorie de bunuri sunt bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Literatura de specialitate apreciază ca această categorie de bunuri reprezintă fructul infracţiunii.472 Este cazul bunurilor dobândite prin săvârşirea infracţiunii (lucrurile furate, delapidate, etc.). O condiţie prevăzută de lege este că măsura de siguranţă a confiscării speciale nu poate opera în condiţiile în care există o cerere de despăgubire pe care instanţa o admite. În acest caz numai în condiţiile în care bunul a fost vândut, iar sumele obţinute sunt mai mari decât cuantumul stabilit de instanţă pentru despăgubire poate opera confiscarea specială, numai pentru sumele ce depăşesc cuantumul despăgubirii. Totodată, atunci când bunul a fost înstrăinat către un dobânditor de bună-credinţă, acesta nu poate fi supus confiscării, urmând ca infractorul să fie obligat la plata sumei obţinute prin înstrăinarea bunului supus confiscării speciale.473

A cincea categorie de bunuri sunt bunurile deţinute contra dispoziţiilor legii. Acestea sunt categoria de bunuri a căror deţinere reprezintă faptă penală. Este cazul deţinerii de materiale explozibile, arme şi muniţii, materii nucleare sau alte materii radioactive, stupefiante, etc.

Bunurile confiscate vor fi predate organelor în drept pentru ca ele să fie (în condiţiile în care dispozitivul hotărârii o prevede) valorificate sau distruse (cazul stupefiantelor). Măsura de confiscare poate fi luată şi de către procuror, dar numai după scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale faţă de învinuit . Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării este definitivă şi irevocabilă ea neputând fi revocată pe motiv că pericolul social a încetat. Noul Cod penal completează dispoziţiile vechiului Cod în sensul că stipulează că dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc ele vor fi înlocuite cu echivalentul lor în bani sau cu bunurile dobândite în locul acestora.

472 Matei Basarab op.cit. Pag.325. 473 C-tin Mitrache op.cit pag.178.

Page 243: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

243

CAPITOLUL XIVCAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

14.1. ASPECTE GENERALE

Ordinea de drept se înfăptuieşte prin respectarea de bunăvoie de către marea majoritate a destinatarilor legii a prevederilor acesteia. Prin aplicare de sancţiuni celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni se restabileşte ordinea de drept încălcată, se realizează constrângerea şi reeducarea infractorilor, se realizează prevenţiunea specială şi generală474 .

Cauzele care înlătură răspunderea penală. Cauzele care înlătură răspunderea penală pot fi definite ca anumite stări,

situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic de drept penal, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune.

Trebuie făcută distincţie între cauzele generale care sunt situate în partea generală a Codului penal şi care privesc orice infracţiune, precum amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor şi cauzele speciale (denumite cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate) care sunt reglementate atât în partea generală cât şi în partea specială a Codului penal, şi care au în vedere conduita infractorului în timpul săvârşirii infracţiunii, precum desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 22 Cod penal actual sau art. 34 noul Cod penal) şi împiedicarea săvârşirii faptei de catre participant existente în partea generală a codului penal sau cauzele de impunitate prevăzute în partea specială şi care sunt legate de conduita condamnatului după comiterea faptei, precum denunţarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3 Cod penal actual sau art. 290 alin. 3 Cod penal viitor), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 Cod penal actual sau art. 273 alin. 3 Cod penal viitor).

De asemenea, trebuie făcută distincţie între cauzele generale care înlătură 474 Mitrache, p. 329; 475 C. Bulai Drept Penal – Partea Generală Ed. All Beck Bucureşti 1997 pag 327

Page 244: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

244

răspunderea penală şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (cauze care fac ca fapta să nu aibă caracter penal, fiind prevăzute de art. 44- 51 Cod penal sau art. 18- 31 noul Cod penal), când fapta nu mai este infracţiune, iar răspunderea penală nu va mai interveni pentru acest considerent.

Înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu înlătură însă consecinţele civile ale acesteia .475

Noul Cod penal regrupează cauzele care înlătură răspunderea penală. Astfel, Titlul VII din Codul penal în vigoare, cu denumirea „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” a fost reorganizat în cadrul a trei titluri şi anume: Titlul VII – Cauze care înlătură răspunderea penală”; Titlul VIII – „Cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei” şi Titlul IX – „Cauzele care înlătură consecinţele condamnării”.

În principiu, noul Cod penal menţine reglementările cuprinse în Codul penal în vigoare cu privire la cauzele care înlătură răspunderea penală, cu unele modificări, pe care le vom menţiona la momentul analizării individuale a cauzelor care înlătură răspunderea penală.

14.2. AMNISTIA

14.2.1. Noţiune

Prin definiţie, amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie476 . Amnistia este o instituţie care oferă posibilitatea societăţii de a face uitate anumite infracţiuni, ştergând condamnările deja pronunţate477 .

Codul penal actual Noul cod penal Art 119 – Efectele amnistiei – (1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi exe-cutarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.(2) Amnistita nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor edu-cative şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

Art 152 – Efectele amnistiei – (1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Dacă in-tervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drep-turilor persoanei vătămate.

476 I. Oancea, “Tratat de drept penal. Partea Generală”, Ed. ALL Juridică, p. 467; 477 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 704;

Page 245: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

245

Potrivit dispoziţiilor art. 119 Cod penal actual sau ale art. 152 alin.1 din noul Cod penal „Amnistia înlăîtură răspunderea penală pentru fapta săvârţită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură ţi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.”

Trebuie precizat că noul Cod penal, în textul privind amnistia (art.152, alin.1) înlocuieşte expresia „înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită” cu ex-presia „înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită”. Cu adevărat, pentru a înlătura răspunderea penală este necesar ca fapta să constituie infracţiune, întrucât per a contrario amnistia nu are obiect, deci nu poate opera.

Caracterizare. Amnistia, după cum rezultă din natura efectelor sale juridice, este o cauză reală, fiindcă se referă la fapta prevăzută de legea penală şi nu la per-soana făptuitorului, adică este acordată şi operează in rem, iar nu in personam478 . Tocmai prin aceasta amnistia se deosebeşte de graţiere, prin natura efectelor sale, în sensul că, de regulă, aceasta din urmă este acordată in personam, şi operează, deci, in personam; aceasta înseamnă că în cazul infracţiunilor săvârşite de mai multe persoane, ea profită numai acelora cărora li s-a acordat.

De asemenea, trebuie făcută deosebirea între amnistie şi dezincrimin-are, deşi între cele două instituţii există similitudini, deosebirile dintre ele slujesc stabilirii ordinii de aplicare a legilor de amnistie şi dezincriminare. Spre exemplu, dacă raportul penal a fost stins prin amnistie, dezincriminarea ulterioară va avea ca efect înlăturarea incapacităţilor, decăderilor şi interdicţiilor care se menţin, de principiu, până la data împlinirii termenului reabilitării de drept sau a intervenirii celei judecătoreşti479 .

Când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite condiţii privind pe infractor, amnistia capătă caracter mixt, operând nu numai „in rem”, ci şi „in personam”480 .

14.2.3. Felurile amnistiei

În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale amnistiei, facându-se clasificări în funcţie de întinderea efectelor, de condiţiile de acordare şi după stadiul în care se găseşte pricina în faţa justiţiei.

După aria de cuprindere, amnistia poate fi generală – când este acordată pentru orice infracţiune, indiferent de gravitatea ei şi de sediul materiei (codul penal şi legi speciale) şi specială – când priveşte doar anumite infracţiuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor (minor, femei gravide, bătrâni, etc.). 478 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 318; 479 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 351-352; 480 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 331;

Page 246: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

246

În funcţie de condiţiile de acordare distingem între amnistia necondiţionată denumită şi pură şi simplă – când actul normativ nu prevede nici un fel de condiţii în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său şi la data săvârşirii infracţiunii şi condiţionată – când sunt stabilite anumite condiţii privitoare la persoana infractorului (cetăţenia, vârsta, situaţia familială), timpul săvârşirii infracţiunii ( război, calamităţi), urmarea infracţiunii (spre exemplu, paguba produsă prin anumite infracţiuni să nu depăşească limita valorică cuvenită), antecedentele penale ale infractorului (spre exemplu, infractorul să nu fie recidivist ori să nu fi beneficiat anterior de graţiere), conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cazul amnistiei improprii (să nu fi survenit, anterior, sustragerea de la executarea pedepsei).

În funcţie de momentul intervenirii, amnistia poate fi: amnistia înainte de condamnare – antecondamnatorie sau proprie care poate interveni oricând în timpul efectuări actelor premergătoare, urmăririi penale şi judecăţii, în primă instanţă, în apel sau recurs şi amnistia după condamnare – postcondamnatorie sau improprie, care poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătoreşti.

14.2.4. Obiectul amnistiei

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei şi pe cele care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată.

Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt amnistiate se face prin legea de acordare şi poate privi: indicarea textelor de lege care incriminează faptele ce sunt amnistiate, ori cel mai adesea ce indică gravitatea infracţiunilor prin arătarea maximului special de pedeapsă prevăzută în textul incriminator sau se prevede natura infracţiunilor (ex: la regimul forestier, la regimul băuturilor alcoolice)481 .

Determinarea obiectului amnistiei şi, prin aceasta, a întinderii actului de am-nistie, constă în identificarea infracţiunilor sau a categoriilor de infracţiuni cu privire la care intervine înlăturarea răspunderii penale şi se efectuează în modalităţi diverse:

- indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile amnistiate;

- limita maximă a pedepsei desemnează pragul până la care amnistia produce efecte şi peste care aceste efecte nu se produc;

- precizarea expresă a infracţiunilor amnistiate;- relevarea infracţiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc „cata-

logul negativ”;- arătarea obiectului juridic de grupă a infracţiunilor;- evidenţierea elementului subiectiv al infracţiunii;

481 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 332; 482 Iancu Mândru, “Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 2003, p. 299-300; 483 Alex Boroi ; Ghe Nistoreanu „ Partea Generală – Drept Penal”. Ed. All Beck ,Bucureşti 2004, pag 259

Page 247: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

247

- delimitarea infracţiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau graţiate până la data adoptării actului de clemenţă;

- referirea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunţată de instanţa de judecată482 .

Leguitorul poate să condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale , ceea ce are drept consecinţă faptul că amnistia capătă un caracter mixt , ea operând numai in rem (pentru infracţiuni ), dar şi in personam ( pentru persoanele care îndeplinesc conţiţiile legii).483

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până în ziua adoptării legii prin care este acordată ca regulă, dar poate privi şi altă dată până la care infracţiunile sunt amnistiate; în orice caz data nu poate fi ulterioară actului de clemenţă.

În cazul infracţiunilor continue, continuate, progresive, amnistia este incidentă dacă acestea s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie, respectiv a încetat acţiunea ori inacţiunea continuă, a luat sfârşit ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat484 .

14.2.5. Efectele amnistiei

Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art. 119 Cod penal actual sau art. 152 noul Cod penal; aceste dispoziţii prevăd, pe de o parte, efectele amnistiei, iar pe de altă parte limitele acesteia.

Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare. Amnistia intervenită înainte de condamnare înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, aceasta înseamnă că dacă nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă s-a pornit acesta va înceta indiferent dacă se găseşte în faza de urmărire ori de judecată, potrivit art. 10 lit. g Cod procedură penală.

În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, dacă din însuşi cuprinsul actului de sesizare rezultă date şi elemente în baza cărora se poate efectua încadrarea juridică a faptei, rezultând apoi că aceasta este amnistiată, se va soluţiona cauza în acest stadiu, în baza actului de clemenţă survenit.

Amnistia are caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar.La acestea mai adăugăm că atunci când persoana este învinuită pentru

mai multe infracţiuni în cadrul aceluiaşi proces, efectele amnistiei se vor produce numai în raport cu faptele care beneficiază de amnistie, restrângându-se obiectul procesului.

Potrivit art. 119 alin. 2 Cod Penal actual, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative ţi asupra drepturilor persoanei vătămate, adică în această ultimă situaţie menţionată, amnistia nu înlătură răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii. Potrivit art. 152, alin.2 al noului Cod penal, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. 484 I. Oancea, “Tratat de drept penal. Partea Generală”, Ed. ALL Juridică, p. 343;

Page 248: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

248

Efectele amnistiei după condamnare. Când amnistia intervine după condamnare, se înlătură, potrivit art. 119 alin. 1 Cod penal actual sau art. 152 alin. 1 Cod penal viitor atât executarea pedepsei cât şi celelalte consecinţe penale ale condamnării, făcând astfel să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile prevăzute în alte legi penale ori extrapenale.

Fapta pierzându-şi caracterul penal, dispar şi consecinţele ei penale, în primul rând obligaţia de a executa pedeapsa.

Prin noţiunea „celelalte consecinţe” trebuie să înţelegem orice alte consecinţe cu caracter penal arătate în hotărârea de condamnare sau decurgând din aceasta, cum ar fi pedepsele complementare, reţinerea faptei amnistiate ca termen al recidivei sau ca temei pentru aplicarea unui spor de pedeapsă în caz de concurs de infracţiuni, ori ca motiv pentru revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi altele485 .

Amnistia nu are aceleaşi efecte depline ca şi reabilitarea, pentru că este posibil ca într-o lege extrapenală să se prevadă că efectele unei condamnări pentru o infracţiune amnistiată nu pot fi înlăturate decât prin reabilitare.

De asemenea, amnistia după condamnare nu are efecte asupra pedepsei deja executate, în sensul că aceasta nu va fi restituită ca efect al amnistiei, amnis-tia nepresupunând repunerea în situaţia anterioară, adică o restitutio in integrum.

Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative deoarece toate aceste măsuri sunt luate în favoarea infractorului şi au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 Cod penal sau art. 107 noul Cod penal).

În ceea ce priveşte efectele amnistiei asupra drepturilor persoanelor vătămate, potrivit textului legal amnistia nu produce efecte asupra acestora, prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, iar nu şi drepturile pe care persoana le are uneori în legătură cu latura penală (spre ex: dreptul de a face plângere prealabilă, dreptul de a stinge procesul prin retragerea plângerii), astfel că aceste drepturi se sting şi ele prin amnistie.

Deşi amnistia priveşte întotdeauna şi modalităţiile de participare, astfel că eventualii coautori, instigatori sau complici beneficiază şi ei, de efectele amnistiei, amnistia nu produce efecte asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor decât în ipoteza în care legea de amnistie prevede în mod expres aceasta 486 .

14.3. PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE 485 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 322; 486 Alex Boroi ; Ghe Nistoreanu „ Partea Generală – Drept Penal”. Ed. All Beck ,Bucureşti 2004, pag 260 487 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal general”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 715; 488 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 335;

Page 249: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

249

CaracterizareRăspunderea penală derivă din modalitatea de realizare a dreptului penal,

pentru săvârşirea oricăreia dintre infracţiunile consumate sau tentate, prevăzute de legea penală. În dreptul penal, trecerea unui anumit interval de timp determină atât înlăturarea răspunderii penale, cât şi înlăturarea executării pedepsei penale urmare a intervenţiei instituţiei prescripţiei penale487 .

Realitatea socială învederează şi situaţii în care răspunderea penală nu poate fi stabilită cu promptitudine deoarece, fapta nu este, descoperită, ori făptuitorul reuşeşte să se sustragă de la urmărirea penală, astfel că la săvârşirea infracţiunii se poate sustrage un timp ce poate fi uneori îndelungat488 .

De asemenea, s-a mai arătat în literartura de specialitate489 că justificarea prescripţiei este strâns legată de raţiunea represiunii penale, şi de aceea, după trecerea unui timp îndelungat de la săvârşirea infracţiunii aplicate sau executarea devine indeficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept penal.

14.3.1. Noţiune

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic de drept penal de conflict, apărut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege490 .

Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică se stinge dreptul statu-lui de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă şi se stinge totodată obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele săvârşirii infracţiunii491 .

Efectele prescripţiei se aplică din momentul împlinirii termenului legal, iar nu de la data constatării acestei situaţii, înlăturându-se posibilitatea oricărei sancţiuni penale faţă de toţi participanţii, delimitându-se prin aceasta de prescripţia executării pedepsei care conform art. 125 alin. 1 Cod penal actual – art. 161 alin. 1 noul Cod penal, determină înlăturarea executării pedepsei principale la împlinirea termenului pentru fiecare condamnare, fiind exceptate pedepsele complementare şi condamnările pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii.

14.3.2. Termenele de prescripţie a răspunderii penale

Durata termenelor de prescripţie. Durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale a fost stabilită de

legiuitor în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise.

Astfel, potrivit art. 122 Cod penal actual, termenele de prescripţie sunt 489 C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 332; 490 C. Bulai, p. 335; 491 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 335;

Page 250: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

250

următoarele: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa

detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiun ea săvârţită pedeapsa

închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăţeţte 15 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-

chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăţeţte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-

chisorii mai mare de un an, dar care nu depăţeţte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-

chisorii care nu depăţeşte un an sau amenda. Iar potrivit noii reglementări, respectiv art. 154 alin.1 noul Cod penal

termenele de prescriptie a răspunderii penale sunt următoarele:a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa

detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăseste 20 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăţeţte 10 ani;

Codul penal actual Noul cod penal Art 122 – Termenele de prescripţie a răspunderii penale – (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:a) 15 ani, când legea prevede pen-tru infracţiunea săvârţită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa în-chisorii mai mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăţeţte 15 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăseste 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de un an, dar care nu depăseste 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii care nu depăţeţte un an sau amenda.

Art 154 – Termenele de prescripţie a răspunderii penale – (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:a) 15 ani, când legea prevede pen-tru infracţiunea săvârţită pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa în-chisorii mai mare de 20 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăţeţte 20 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăţeţte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de un an, dar care nu depăţeţte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închiso-rii care nu depăţeţte un an sau amenda.

492 C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 334;

Page 251: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

251

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii mai mare de un an, dar care nu depăţeţte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa în-chisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă infracţiunea săvârşită a rămas în faza tentativei492 .

În ce priveşte aceste termene de prescripţie s-au impus de-a lungul timpului anumite reguli, după cum urmează: acestea se determină în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea tip ori pentru infracţiunea calificată comisă de in-fractor, în caz de participaţie termenele de prescripţie sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, indiferent de contribuţia fiecăruia; în situaţia în care pentru infracţiunea comisă, legea prevede pedeapsa amenzii alternative cu închisoarea, termenul de prescripţie se determină în raport cu maximul special al pedepsei închisorii, iar în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, termenul de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa detenţiunii pe viaţă493 .

În cazul infracţiunilor săvârşite de minori, termenele de prescripţie reduse la jumătate faţă de cele prevăzute pentru majori se determină în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă.

Se poate observa că în noul Cod penal termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt aceleaşi ca şi în Codul penal în vigoare, cu deosebirea că termenul este de „15 ani” când legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mari de 20 de ani – şi nu mai mare de 15 ani, motivaţia este determinată de faptul că limita maximă generală a închisorii este de 30 de ani, iar nu de 25 de ani, aşa cum este în reglementarea actuală.

Calcularea termenelor de prescripţiePotrivit art. 122 alin. 2 Cod penal actual sau art. 154 alin. 2 noul Cod pe-

nal, termenele de prescripţie a răspundeii penale se socotesc la data săvârsirii infractiunii„ indiferent dacă aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracţiunii fapt consumat”494 . În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii (momentul epuizării), iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârţirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.

În literatura de specialitate495 s-a susţinut că termenul de prescripţie în cazul infracţiunilor progresive şi al infracţiunilor de obicei începe să curgă din momentul producerii ultimului rezultat. În acest sens opinează şi viitorul Cod penal, care prevede că în cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

În acelaşi timp s-a prevăzut că în cazul infracţiunilor contra libertăţii şi 493 M. Basarab, “Drept penal” vol. I şi II, Ediţia a II-a, editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1995, p. 547; 494 C. Bulai „Manual de drept penal -Partea Generală Ed.” All Beck Bucureşti 1997 pag 335 495 C. Bulai, “Manual de drept penal. Partea generală.”, Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 335-336;

Page 252: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

252

integrităţii sexuale săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data la care acesta a devenit major, pentru a se crea astfel posibilitatea urmăririi acestor infracţiuni chiar dacă au fost descoperite la un interval de timp mai mare de la comiterea lor.

Dacă în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge pentru fiecare infracţiune, în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs ideal, termenul curge pentru toate infracţiunile de la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale, afară de cazul în care se săvârşeşte şi o infracţiune progresivă când termenul de prescripţie se va calcula de la data producerii ultimului rezultat496 .

14.3.3. Întreruperea termenului de prescripţie

Pentru a-şi produce efectele prevăzute de lege, respectiv înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt, să nu intervină anumite acte sau activităţi care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care întrerupând cursul prescripţiei amână efectele acesteia.

Potrivit art. 123 Cod penal actual sau art. 155 alin. 1 noul Cod penal, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăţurarea procesului penal, de exemplu actul de punere în miţcare a acţiunii penale, aresta-rea preventivă, percheziţia domiciliară sau corporală, prezentarea materialului de urmărire penală, etc.

Efectul întreruperii cursului prescripţiei constă potrivit textului legal (art. 123, alin. 2 Cod penal actual sau art. 155, alin. 1 noul Cod penal) în aceea că după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Întreruperea cursului prescriptiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveţte numai pe unii dintre ei. (art. 123, alin. 3 Cod penal actual sau art. 155, alin. 3 noul Cod penal).

În lege s-a mai prevăzut că prescripţia va interveni dacă se împlineşte o dată şi jumătate termenul de prescripţie prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii (art. 124 Cod penal actual) – cunoscută în doctrina penală şi în legislaţie sub denumirea de “prescripţie specială”.

În schimb, prin noua reglementare, prescripţia specială a fost reglementată într-un alineat distinct (art. 155, alin. 4 noul Cod penal), şi nu într-un text distinct (art. 124) ca în legea actuală.

14.3.4. Suspendarea prescripţiei

Potrivit art. 128, alin. 1 Cod penal actual sau art. 156 alin. 1 noul Cod penal, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală (spre ex. dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. 2 Cod penal actual sau 496 M. Basarab, op. cit., p. 547;

Page 253: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

253

art. 10, alin.1 viitorul Cod penal care prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate în acest articol, numai cu autorizarea procurorului general, iar dispoziţiile art. 239 şi art. 303 C.proc. penală, menţionează condiţiile în care procurorul şi respectiv, instanţa de judecată pot suspenda urmărirea penală ori a judecăţii când învinuitul sau inculpatul este împiedicat să ia parte la proces datorită unei boli grave) sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat (spre ex, cutremur, catastrofă, inundaţie, epidemie etc.) împiedică punerea în miţcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Cursul termenului de prescripţie este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.

Potrivit noii reglementări suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale (art. 156 noul Cod penal) a fost reglementată într-un text distinct, spre deosebire de legea actuală care reglementează suspendarea prescripţiei sub ambele ei forme într-un singur text (art. 128), adică atât a prescripţiei răspunderii penale, cât şi a prescripţiei executării pedepsei497

14.3.5. Efectele suspendării

Pe perioada existenţei cauzei legale ori de fapt, cursul prescripţiei este suspendat, pentru ca la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei să se reia, iar partea care a curs anterior incidenţei cauzei de suspen-dare intră în termenul de prescripţie a răspunderii penale498 .

Suspendarea produce efecte in personam; ea operează numai în raport cu persoanele faţă de care, din cauzele arătate, nu a fost posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.499

14.4. LIPSA PLANGERII PREALABILE

14.4.1. Aspecte generale privind plângerea prealabilă

Săvârşirea unei infracţiuni, naşterea unui raport juridic penal de conflict, implică tragerea la răspundere penală a infractorului. Acest drept de a trage la răspundere penală pe cel ce a săvârşit o infracţiune se desprinde din norma care a incriminat fapta respectivă500 .

Există cazuri în care organele specializate ale statului nu pot interveni dacă persoana vătămată nu îşi manifestă voinţa, iar alte situaţii în care desfăşurarea procesului penal poate fi oprită dacă persoana vătămată îşi exprimă dorinţa. 497 G. Antoniu, “Noul Cod penal. Codul penal anterior”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004, p. 45; 498 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 339; 499 Alex Boroi ; Ghe Nistorenu „ Drept penal – Partea generală ”Ed All Beck ,Bucureşti 2004, pag 265 500 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 55;

Page 254: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

254

Lăsând iniţiativa tragerii la răspunere penală a infractorului – persoanei vătămate prin infracţiune, pentru fapte în genere cu un grad redus de pericol social, ca şi pentru infracţiuni cu un grad de percol social ridicat dar care antrenează drep-turi personale (de ex: viol, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului profesional), legiuitorul nu a înţeles prin aceasta că valorile sociale periclitate prin astfel de infracţiuni să fie mai puţin apărate, ci dimpotrivă, să fie protejate tot aşa de bine ca şi cum ar funcţiona tragerea la răspundere penală din oficiu, dacă nu mai eficient. Având în vedere şi aprecierea persoanei vătămate cu privire la necesitatea tragerii la răspundere penală a infractorului cu publicitatea inerentă, chiar restrânsă501 .

Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea, astfel că în timp ce plângerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală a infrac-torului pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege, plângerea este un mod de sesizare a organelor penale, o încunoştiinţare despre săvârşirea unei infracţiuni, fiind reglementată de art. 222 alin. 5 şi 6 C. Proc. Penală.

Natura juridică a plângerii penale.În doctrina penală s-a cristalizat ideea că plângerea prealabilă este o categorie

juridică complexă, cu un caracter mixt, de drept penal, reprezentând o condiţie pen-tru tragerea la răspundere penală a infractorului, care a săvârşit anumite infracţiuni, cu răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal502 . Plângerea prealabilă este considerată a fi în literatura de specialitate503 o condiţie de admisibilitate, sub aspect penal şi o condiţie de procedibilitate, sub aspect procesual penal.

14.4.2. Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă şi

cazurile în care este necesară

Din textul legal care reglementează plângerea prealabilă se desprind anu-mite condiţii ce trebuie îndeplinite pentru tragerea la răspunderea penală a infrac-torului, şi anume plângerea trebuie făcută de persoana vătămată, pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege, cu respectarea condiţiilor legale în ce priveşte forma, organul căruia să i se adreseze şi termenul în care poate fi făcută.

În primul rând plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă de persoana vătămată, personal sau printr-un mandat special.

Pentru persoana vătămată care este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, plâng erea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul legal, sau de persoana vătămată cu încuviinţarea reprezentantului legal pentru persoana vătămată cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În legătură cu persoana vătămată care este lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, legea prevede că în cazul acestora, plângerea penală se pune în mişcare din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal actual sau art. 157 alin. 4 noul Cod penal). Tot astfel, potrivit noului Cod penal, art.157,alin.5, dacă persoana 501 V. Dongoroz, op. cit., p. 340; 502 I. Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 549; 503 M. I. Popovici, “Plângerea prealabilă în reglementarea actualului cod de procedură penală”, RRD nr. 9/ 1969, p. 23;

Page 255: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

255

vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

De asemenea, potrivit art. 131 alin. 3 Cod penal actual sau art. 157 alin. 2 noul Cod penal, fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele, acest articol consacrând principiul individualităţii active, iar principiul individualităţii pasive a răspunderii penale este prevăzut de art. 131 alin. 4 Cod pe-nal actuial sau art. 157 alin. 3 noul Cod penal, care menţionează că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei.

În al doilea rând, plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă, să cuprindă obligatoriu datele de identificare a persoanei vătămate (nume şi prenume, domiciliu, data şi locul naşterii), descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a mijloacelor de probă, să cuprindă de asemenea adresele părţilor şi a martorilor.

Apoi, organul căruia i se adresează plângerea prealabilă diferă după natura infracţiunii şi după calitatea făptuitorului.

Potrivit dispoziţiilor art. 279 Cod de proc. penală , plângerea prealabilă se adresează:

instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal actual în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220,respectiv art. 193, 196 alin1, 206, 231, 238, 256 dacă făptutorul este cunoscut. Când făptuitorul este necuno-scut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193, 205 şi 206 din Codul penal actual sau art. 206, din Codul penal viitor (calomnia şi insulta nu mai sunt incriminate), săvârşite prin presă sau orice mijloace de comunicare în masă; organului de cercetare penală sau procurorului în cazul altor infracţiuni decât cele arătate la punctul I. organului competent să efectueze urmărirea penală când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar, militar, judecător şi controlor financiar de la camera de conturi sau contra uneia din persoanele din persoanele arătate la art. 29 pct. 1 C. Proc. penală.

Potrivit art. 284 alin. 1 C. Proc. penală, plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni, din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, fie la organul competent, fie la instanţa de judecată, iar potrivit alin. 2 când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.

Dispoziţiile art . 284 alin.2 C. Proc. pen corelate cu dispoziţiile art . 132 alin. 3 din Codul penal în vigoare sau art. 159, alin.4 Codul penal viitor , ne conduc la concluzia că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot face plângerea prealabilă reprezentanţii lor legali, adică părinţii, tutorele sau curatorul.504

Cazuri în care lipseşte plângerea prealabilă. 504 I. Neagu „ Tratat de procedură penală ” Ed. Pro, Bucureşti 1997, pag 463

Page 256: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

256

Plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face o astfel de plângere, ori nu o face în termenul legal.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea răspunderii penale deoarece acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu (art. 131 alin. 5 Cod penal actual sau art. 157, alin.3 din noul Cod penal).

Efectele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art. 131 alin. 1 Cod penal actual sau art. 157 alin.1 noul Cod penal în cazul infractiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

14.4.3. Retragerea plângerii prealabile

Alături de lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile, în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constituie o cauză care înlătură răpunderea penală (art. 131, alin. 2 Cod penal actual sau art. 158, alin.2 noul Cod penal).

Noul Cod penal reglementează într-un articol distinct retragerea plângerii penale (art.158), ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale, spre deosebire de reglementarea actuală care face referire la retragerea plângerii penale în aliniatul 2 al art. 131 care prevede lipsa plângerii prealabile.

În literatura de specialitate505 se afirmă că retragerea plângerii prealabile reprezintă manifestarea de voinţă a personei vătămate printr-o infracţiune, care după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă.

Condiţii în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile conduce la înlăturarea răspunderii penale

dacă sunt îndeplinite condiţiile:- retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a

voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută;- retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală, adică să privească

atât latura penală cât şi cea civilă şi necondiţionată; Ca o consecinţă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile ea va

avea efecte în cazul indivizibilităţii active cât şi pasive numai dacă este făcută de toate persoanele vătămate şi respectiv retrasă faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii.

Caracterul necondiţionat este strâns legat de caracterul total al acesteia, în sensul că nu se poate înlătura răspunderea penală dacă retragerea plângerii 505 C. Bulai, “Manual de drept penal, partea specială” Editura ALL, Bucureşti, 1997, p. 343; 506 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 344;

Page 257: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

257

prealabile este făcută sub condiţia unor reparaţii civile, a conduitei ulterioare pozi-tive faţă de persoana vătămată506 .

14.5. ÎMPACAREA PARTILOR

14.5.1. Noţiune şi caracterizare

Împăcarea părţilor constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale. De asemenea, este socotită ca un mijloc eficace pentru restabilirea ordinii de drept şi evitarea unor noi infracţiuni507 .

Instituţia „împăcării părţilor” este strâns legată de instituţia „plângerii preala-bile”, fiindcă doar o excepţie (seducţia – art. 199 Cod penal actual, această instituţie nu mai este reglementată de noul Cod penal), în care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, pentru toate celelalte situaţii împăcarea este prevăzută la infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate508 .

În literatura de specialitate509 s-au dat mai multe definiţii noţiunii de „împăcarea părţilor”, printre care amintim: împăcarea părţilor înseamnă înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor, în cazurile prevăzute de lege de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând consecinţele sale penale şi civile şi de a împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă procesul penal a început a-l face să înceteze sau împăcarea este actul juridic bilateral, pentru realizarea căruia trebuie să concureze voinţa ambilor subiecţi ai raportului juridic de drept penal, prin aceasta deosebindu-se de retragerea plângerii prealabile şi de iertare, care sunt acte unilaterale.

Împăcarea părţilor, ca natură juridică, se aseamănă cu lipsa plângerii pre-alabile, reprezentând o instituţie de drept penal cu răsfrângeri pe planul drepturlui procesual penal. În timp ce pe planul dreptului penal, împăcarea părţilor reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, pe planul procesual penal reprezintă un impediment în desfăşurarea procesului penal, încetarea urmăririi penale (art. 10 lit. h, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi respectiv încetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală).

În cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii lor legali, pe când în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă cu încuvinţarea reprezentanţiilor lor legali.510

507 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 372; 508 Mitrache, op. cit., p. 345; 509 Dongoroz, op. cit., p. 373; 510 Alex. Boroi ;Ghe Nistorenu „ Drept penal –Partea generală ” Ed. All Beck , Bucureşti 2004, pag 268

Page 258: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

258

14.5.2. Condiţiile împăcării

Pentru a-şi produce efectele urmărite, respectiv înlăturarea răspunderii penale, împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii, precum: să intervină în cazurile prevăzute de lege, să fie personală, definitivă, totală, necondiţionată şi să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazurile expres prevăzute de lege, adică la acele infracţiuni la care legea admite împăcarea. În partea specială a Codului penal, împăcarea este posibilă la toate infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: art. 181, 184 alin. ultim, 192 alin. ultim, 193, 195, 205, 206, 210, 213, 217 alin. ultim, 220, 305 şi 320 din codul penal actual, respectiv art. 194, art.196, ultimul alin., 224 ultimul alin, art. 302, infracţiunile prevăzute de art. 205 şi 206 de actualul Cod penal nu mai sunt reglementate în Codul penal viitor, art. 231, art. 238, art. 253 alin.ultim, art. 256, art. 378 din Codul penal viitor (infracţiunea de tulburarea folosinţei locuinţei, prevăzută de art. 320 al actualului cod nu îşi mai găseşte sediul în noul Cod penal).

Împăcarea este un act bilateral, ea trebuie să intervină între persoana vătămată şi infractor sau reprezentanţii lor legali. Această manifestare de voinţă trebuie să fie explicită, ea neputând fi dedusă din fapte sau situaţii care ar implica o împăcare.

Împăcarea este personală, adică trebuie să se refere la persoana celor care au căzut de acord să se împace. Ea nu poate fi realizată prin mandat special şi nu poate fi exprimată decât în faţa instanţei de judecată penală. În caz de pluralitate de făptuitori, împăcarea trebuie să intervină personal, cu fiecare dintre infractori, pentru a produce înlăturarea răspunderii penale.

În timp ce retragerea pângerii prealabile produce efecte in rem, cu privire la toţi participanţii, împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la infractorul cu care victima s-a împăcat.

Prin excepţie de la caracterul personal al împăcării, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea se realizează între reprezentantul legal al acesteia şi infractor, iar în cazul în care persoana vătămată are capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea se realizează între aceasta per-sonal, cu încuviinţarea reprezentantului legal şi infractor511 .

Împăcarea trebuie să fie totală, în sensul că nu trebuie să fie afectată de condiţii, să nu fie parţială cu privire la aspectul penal ori civil al procesului, adică să ducă la stingerea completă a conflictului dintre părţi.

Împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată, adică stingerea conflic-tului nu este subordonată niciunei condiţii. În faţa instanţei, împăcarea nu poate fi condiţionată, iar dacă se impune repararea prejudiciului cauzat, instanţa poate acorda un termen, în care infractorul trebuie să repare prejudiciul, împăcarea intervenită ulterior între părţi este necondiţionată.

Împăcarea părţilor poate interveni oricând, dar nu mai târziu de momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Împăcarea poate interveni oricând 511 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 346;

Page 259: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

259

în cursul procesului penal: în faza de urmărire ori în faza de judecată (în fond sau în recurs), dar numai „până la rămânerea definitivă a hotărârii”.

Împăcarea părţilor trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din alte fapte sau situaţii.

14.5.3. Efectele juridice ale împăcării părţilor

Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală ţi stinge ţi acţiunea civilă (art. 132 alin. 1 Cod penal actual sau art. 159 alin. 2 noul Cod penal).

În consecinţă, organul judiciar în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-a înfăţişat actul de împăcare declară încetarea procesului penal atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, din momen-

tul (data) când s-a încheiat actul juridic al împăcării (ex tunc) şi nu din momentul când, după caz, s-a dispus încetarea urmăririi penale sau s-a pronunţat încetarea procesului penal (ex nunc)512 .

Aceasta înseamnă că dacă procesul penal nu a început , el nu mai începe, iar dacă a început încetează513 .

Codul penal actual Noul cod penal Art 132 – Impăcarea părţilor – (1) Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă.(2) Împăcarea este personală şi pro-duce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Art 159 – Împăcarea – (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

512 V. Dongoroz şi colab., “Explicaţii teoretice ale Codului penal”, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 374;

Page 260: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

260

CAPITOLUL XVCAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA

15.1. GRAŢIEREA

15.1.1. Noţiune

Graţierea este o măsură de clemenţă, acordată individual prin decret al preşedintelui României potrivit art. 94 lit. d) din Costituţie sau colectiv de către Parlamentul României prin lege organică, potrivit art. 72 alin. 3 lit. g) din Constituţie şi constă în iertarea unui condamnat de executarea în total ori în parte a pedep-sei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară. Graţierea poate fi acordată şi colectiv, prin lege de către Parlament potrivit art. 72 pct. 2 lit. g) din Constituţie - art. 1 şi 2 din Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii 514 .

Graţierea se acordă şi produce efecte „in personam”, dar poate fi acordată şi „in rem” condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la pedepse de o anumită gravitate.

În legătura cu natura juridică a graţierii s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Potrivit unei păreri515 graţierea constituie un mijloc de adaptare (indi-vidualizare) administrativă a pedepselor privative de libertate şi pecuniare. Temeiul acestei individualizări îl reprezintă legea însăşi, ea reglementează competenţa, efectele şi limitele graţierii.

Potrivit unei alte păreri516 graţierea colectivă nu constituie un mijloc admin-istrativ de individualizare a sancţiunilor penale, ci o modalitate de adaptare legală a lor, deoarece:

- are o dublă natură, de drept constituţional şi de drept penal;- aplicarea ei se face de către instanţa de judecată, nu de către organele

administrative; 513 I. Oancea „ Drept Penal- Partea Generală ” Ed. Didactică şi pedagogică , Bucureşti 1971, pag 484 514 Legea nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura graţierii, publicată în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 2002; 515 V. Dongoroz, „Drept penal”, Bucureşti, 1939, p. 698; G. Antoniu, „Individualizarea pedepselor”, în „B.I.” nr. 1/ 1988, p. 124; 516 A. Filipaş, C. Bulai, C. Mitrache, “Instituţii de drept penal”, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 45-46; 517 I. Oancea, „ Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, vol. II, Editura Acad-emiei R.S. România, 1970, p. 123; 518 V. Papadopol, Nota I la dec. Pen. Nr. 872/ 1971, „R.R.D.” nr. 5/ 1972, p. 153- 154;

Page 261: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

261

- se adoptă prin lege.Graţierea reprezintă, deopotrivă, o cauză de înlăturare a consecinţelor

condamnării şi un mijloc de individualizare a constrângerii juridice penale517 se consideră potrivit unei alte opinii consacrate în literatura de specialitate.

Potrivit unei opinii518 graţierea acordată sub condiţie constituie o formă de suspendare condiţionată a executării pedepsei atunci când executarea ei nu a început încă şi, respectiv, o modalitate de liberare condiţionată, în măsura în care a fost acordată după începerea executării.

Potrivit unei alte păreri519 graţierea condiţionată nu reprezintă o modalitate a suspendării sau liberării condiţionate, deoarece:

- între ele există deosebiri fundamentale privitoare la natura lor juridică, cea dintâi reprezentând o cauză de înlăturare a executării pedepsei, iar ultimele două constituind modalităţi de individualizare a executării ei;

- nesăvârşirea unei infracţiuni intenţionate înlăuntrul termenului de încer-care este similară condiţiei rezolutorii pure (si voluero), întâlnită în dreptul civil, realizarea ei depinzând doar de voinţa condamnatului;

- momentul graţierii coincide cu începerea termenului de încercare, nu cu acela al expirării sale. A susţine contrariul înseamnă a tăgădui însăşi esenţa instituţiei graţierii, constând în înlăturarea executării pedepsei;

- în măsura în care legiuitorul a vrut să lege efectele actului său de clemenţă de data expirării termenului de încercare, a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul art. 4 din Decretul nr. 155/ 1953, dispoziţie care a avut însă un caracter singular;

- rostul termenului de încercare este acela de a confirma oportunitatea aplicării graţierii.

În literatura de specialitate520 se subscrie acestei ultime opinii, care este considerată mai convingătoare pentru că se are în vedere caracterul obligatoriu al graţierii, aceasta aplicându-se de la data adoptării actului de clemenţă, în cazul pedepselor definitive şi de la data intrării în puterea lucrului judecat a hotărârii judecătoreşti, în ipoteza graţierii anticipate, indiferent dacă este pură şi simplă sau sub condiţie. Al doilea argument în favoarea acestei opinii îl constituie faptul că ţine seama de dispoziţiile art. 120 alin. 1 Cod Penal actual sau art. 160, alin.1 Cod Penalviitor, potrivit cărora graţierea are ca efect, printre altele, înlăturarea, totală sau parţială, a executării pedepsei, legea nefăcînd distincţie în raport cu caracterul ei necondiţionat sau condiţionat.

În timp ce graţierea individuală este eminamente personală, subiectivă, fiind acordată în considerarea persoanei celor condamnaţi, graţierea colectivă este reală, obiectivă, impersonală, poate dobândi unele trăsături subiective, în măsura în care actul de clemenţă cuprinde unele condiţii privitoare la: vârsta şi situaţia familială a condamnatului, cetăţenia condamnatului şi antecedenţa penală a acestuia.

În funcţie de mai multe criterii ce privesc persoanele cărora li se acordă 519 L. Biro, „Stabilirea momentului în care condamnatul beneficiaza de graţiere”, în R.R.D. nr. 4/ 1972, p. 110; 520 Iancu Mândru, „Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p. 377; 521 V. Dongoroz, op. cit., p. 784;

Page 262: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

262

graţierea, condiţiile în care se acordă graţierea, întinderea efectelor graţierii, în doctrina penală se disting mai multe modalităţi ale acesteia.

Astfel, în funcţie de persoanele beneficiare521 avem graţierea individuală, atunci când actul de clemenţă se acordă intuitu personae, chiar dacă se referă la un grup de persoane şi graţierea colectivă atunci când graţierea este acordată unui număr nedeterminat de persoane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori cuantumul lor sau pronunţate pentru anumite infracţiuni. Ceea ce este de observat este faptul că graţierea nu poate fi decât postcondam-natorie, adică numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Graţierea individuala se acordă la cerere sau din oficiu, numai dupa rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Potrivit art. 4 din Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002, cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anex-ate, se adresează Preşedintelui României şi poate fi făcută de:

a) persoana condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia; b) soţul persoanei condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile

ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate. Cererea de graţiere conţine în mod obligatoriu datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se solicita graţierea. La cererea de graţiere se anexează, în copie legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă, certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale (art. 5 din Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii)

În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita, atunci cand socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la data solicitării.

Atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita informaţii organelor administraţiei publice locale, conducătorului locului de detenţie, organelor judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de poliţie şi altor instituţii pub-lice, precum şi comandantului unităţii, pentru condamnaţii militari.

În afară de aceste prevederi Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi proce-dura acordării graţierii mai face referire şi la conţinutul decretului de graţiere care trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii: datele de identificare a persoa-nei condamnate: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii; elementele de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare; pedeapsa aplicată de instanţă, care face obiectul graţierii; modalitatea graţierii - totală sau parţială, indicându-se partea de pedeapsă graţiată, pentru graţierea parţială.

Cu privire la graţierea individuală mai trebuie amintite următoarele: graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative de libertate; dispoziţiile prezentei legi privitoare la pedepse se aplică în mod corespunzător şi sancţiunilor cu închisoare contravenţională şi că nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele com-plementare şi cele accesorii; graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile

Page 263: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

263

şi asupra măsurilor administrative pronunţate într-o cauză penală (art. 9 din Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii); graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă persoană - această prevedere neaplicându-se în cazul condamnatului minor.

Cu privire la graţierea colectivă menţionăm următoarele: graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate (art. 12 Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi procedura de graţiere); graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere; atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii (art. 13); în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă; comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută de Codul penal, şi numai în limitele stabilite de acesta, dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat. (art. 14); graţierea individuală se acordă necondiţionat, iar graţierea colectivă poate fi acordată şi condiţionat (art. 17); graţierea nu împiedică exercitarea căilor extraordinare de atac de către condamnat, în condiţiile legii şi nu poate constitui temei pentru respingerea acestora (art. 20).

Prin Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni522 s-au graţiat în întregime pedepsele cu închisoarea până la 5 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de instanţele de judecată, aceste prevederi aplicându-se indiferent de modalitatea de executare a pedepsei închisorii dispusă de instanţă (art. 1 şi 2). Prin aceeaşi lege s-a înlăturat măsura internării într-un centru de reeducare luată de către instanţele de judecată faţă de minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală (art. 3).

Potrivit art. 4 nu beneficiază de prevederile art. 1-3 cei cărora li s-au aplicat pedepse sau măsuri educative pentru următoarele infracţiuni:

A. Infracţiuni reglementate de Codul penal: 1. infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 Cod

Penalactual sau infracţiunile contra securităţii naţionale, prevăzute în art. 394 – 410 din viitorul Cod Penal;

2. infracţiunile de omor, prevăzute în art. 174-176 Cod Penalactual sau art. 188 -189 din noul cod penal;

3. vătămarea corporală gravă, prevăzută în art. 182 Cod Penalactual sau art. 194 viitorul cod penal;

4. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, prevăzute în art. 183 actualul Cod penal, respectiv art. 195 viitorul Cod penal;

5. lipsirea de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 din actualul Cod Penalsau art. 205 din viitorul Cod penal;

522 Publicată în Monitorul Oficial nr. 726/ 4 octombrie 2002;

Page 264: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

264

6. violarea de domiciliu, prevăzută în art. 192 alin. 2 Cod Penalactual sau art. 224 viitorul cod penal;

7. şantajul, prevăzut în art. 194 actualul Cod penal, respectiv art. 207 noul cod penal;

8. violul, prevăzut în art. 197actualul cod penal, respectiv art. 218 noul cod penal;

9. actul sexual cu un minor, prevăzut în art. 198 alin. 2-4 actualul cod penal, respectiv art. 220 noul cod penal;

10. perversiunea sexuală, prevăzută în art. 201 alin. 2-5 actualul cod penal; nu mai este prevăzută de noul Cod Penal

11. incestul, prevăzut în art. 203 actualul cod penal, respectiv art. 377 noul cod penal;

12. furtul de autovehicule, precum şi furtul calificat, prevăzute în art. 209 alin. 1 lit. a), b), d) şi g), alin. 2 şi în redactarea anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.207/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.594 din 22 noiembrie 2000, în art. 209 alin. 1-4 în redactarea anterioară Legii nr. 456/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001, şi în art. 209 alin. 2-4, în redactarea în vigoare;respectiv furtul în scop de folosinţă – art. 230 noul cod penal;

13. tâlhăria, prevăzută în art. 211actualul Cod Penal sau art. 233 noul cod penal;

14. pirateria, prevăzută în art. 212 actualul Cod Penal sau art. 235 – 236 noul cod penal;

15. înşelăciunea, prevăzută în art. 215 alin. 2-5 actualul Cod Penal sau art. 244 noul cod penal;

16. delapidarea, prevăzută în art. 2151 alin. 2 actualul Cod Penal sau art. 295 noul cod penal;

17. ultrajul, prevăzut în art. 239 alin. 2 şi 3 actualul Cod Penal sau 257 noul cod penal;

18. abuzul în serviciu în formă calificată, prevăzut în art. 2481 actualul Cod Penal;

19. luarea de mită, prevăzută în art. 254 actualul Cod Penal sau art. 289 noul cod penal;

20. darea de mită, prevăzută în art. 255 actualul Cod Penal sau art. 290 noul cod penal;

21. primirea de foloase necuvenite, prevăzută în art. 256 actualul cod penal;

22. traficul de influenţă, prevăzut în art. 257 actualul Cod Penal sau art. 291 noul cod penal;

23. tortura, prevăzută în art. 2671 actualul Cod Penalsau art. 282 noul cod penal;

Page 265: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

265

24. represiunea nedreaptă, prevăzută în art. 268 actualul Cod Penal sau art. 283 noul cod penal;

25. evadarea, prevăzută în art. 269 actualul Cod Penal sau art. 285 noul cod penal;

26. înlesnirea evadării, prevăzută în art. 270 actualul Cod Penal sau art 286 noul cod penal;

27. neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, prevăzută în art. 274 alin. 2 actualul Cod Penal sau art. 330 noul cod penal;

28. părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, prevăzute în art. 275 alin. 3 actualul Cod Penal sau art. 331 noul cod penal;

29. distrugerea şi semnalizarea falsă, prevăzute în art. 276 actualul Cod Penal sau art. 332 noul cod penal;

30. nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută în art. 279 actualul Cod Penalsau art. 342 noul cod penal;

31. nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, prevăzută în art. 2791 actualul Cod Penal sau art. 345 noul cod penal;

32. falsificarea de monede sau de alte valori, prevăzută în art. 282 actu-alul Cod Penal sau art. 310 – 311 noul cod penal;

33. falsificarea de valori străine, prevăzută în art. 284 actualul Cod Penal sau art. 316 noul cod penal;

34. deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, prevăzută în art. 285 actualul Cod Penal sau art. 314 noul cod penal;

35. falsul material în înscrisuri oficiale, prevăzut în art. 288 actualul Cod Penal sau art. 320 noul cod penal;

36. falsul intelectual, prevăzut în art. 289 actualul Cod Penalsau art. 321 noul cod penal;

37. falsul în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzut în art. 290 actualul Cod Penalsau art. 322 noul cod penal;

38. uzul de fals, prevăzut în art. 291 actualul Cod Penalsau art. 323 noul cod penal;

39.deturnarea de fonduri, prevăzută în art. 3021 alin. 2 actualul Cod Penal sau art. 307 noul cod penal;

40. nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri, prevăzută în art. 3022 alin. 2;

41. contaminarea venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, prevăzute în art. 309 actualul Cod Penal sau art. 353 noul cod penal;

42. traficul de stupefiante, prevăzut în art. 312; 43. falsificarea de alimente sau alte produse, prevăzută în art. 313 actu-

alul Cod Penal sau art. 357 noul cod penal; 44. punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji,

Page 266: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

266

prevăzută în art. 314; 45. relele tratamente aplicate minorului, prevăzute în art. 306 actualul

Cod Penal sau art. 197 noul cod penal; 46. încăierarea, prevăzută în art. 322 alin. 3 teza II actualul Cod Penal

sau art. 198 noul Cod penal; 47. asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută în art. 323; 48. proxenetismul, prevăzut în art. 329 actualul Cod Penal sau art. 213

noul cod penal; 49. dezertarea, prevăzută în art. 332; 50. zborul neautorizat, prevăzut în art. 340 alin. 2 actualul Cod Penal sau

art. 423 noul Cod penal. B. Infracţiuni reglementate de legi speciale:

1. infracţiunile prevăzute în art. 19-21 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României;

2. infracţiunile prevăzute în art. 109, 110 şi 115 din Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;

3. infracţiunile prevăzute în art. 175-181 din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României;

4. infracţiunile prevăzute în art. 276 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată;

5. infracţiunile prevăzute în art. 85 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată;

6. infracţiunile prevăzute în art. 7-18 din Legea nr. 78/2000 pentru preve-nirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;

7. infracţiunile prevăzute în art. 10-16 din Legea nr. 87/1994 pentru com-baterea evaziunii fiscale;

8. infracţiunile prevăzute în art. 23 şi 24 din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;

9. infracţiunile prevăzute în art. 2-14 din Legea nr. 143/2000 privind com-baterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

De asemenea, nu beneficiază de prevederile prezentei legi cei care au săvârşit infracţiuni, altele decât cele prevăzute la alin. (2), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani.

Sancţiunile cu închisoare aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru contravenţii nu se mai execută.

Potrivit art. 6 graţierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii, a măsurii internării într-un centru de reeducare sau a sancţiunii contravenţionale, deoarece s-au sustras de la executarea acestora, precum şi celor care au început executarea, dar ulterior s-au sustras, iar potrivit art. 7. persoanele graţiate care, în curs de 3 ani, săvârşesc cu intenţie o infracţiune vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării prezentei legi.

În funcţie de condiţiile impuse beneficiarului, se disting: graţierea necondiţionată (pură şi simplă) şi graţierea condiţionată.

Page 267: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

267

Graţierea este necondiţionată atunci când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligaţii şi este condiţionată atunci cand acordarea ei este condiţionată de buna conduită a condamnatului acesteia în viitor, o anumită perioadă de timp sub sancţiunea executării pedepsei neexecutate, ca urmare a graţierii care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Pot fi prevăzute anumite cerinţe, cum ar fi: persoana condamnatului (vârsta, situaţia familială); antecedenţa penală ( spre exemplu, condamnatul să nu fie recidivist); urmarea infracţiunii (de exemplu, prejudiciul cauzat prin săvîrşirea unor anumite infracţiuni să nu depăşească un plafon valoric); conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (condamnatul să nu se fi sustras de la executarea pedepsei); comportarea după acordarea beneficiului clemenţei înlăuntrul unei perioade, de regulă de 3 ani de la data aplicării actului de graţiere, denumită ter-men de încercare sau termen-condiţie.

În funcţie de întinderea efectelor, graţierea poate fi: totală, parţială sau co-mutare.

Graţierea este totală când constă în înlăturarea în întregime a executării pedepsei. Aceasta se mai numeşte şi remitere de pedeapsă.

Graţierea este parţială când prin actul de clemenţă este înlăturată execu-tarea doar a unei părţi din pedeapsă, o parte calculată prin raportare la pedeapsa în întregul ei, precum şi restul de pedeapsă rămas neexecutat (art. 16 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 546/ 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii). Graţierea parţială se mai numeşte şi reducere de pedeapsă.

Comutarea este forma graţierii ce constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanţa de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai uţoară, spre exemplu pedeapsa închisorii este înlocuită cu amenda.

În afară de aceste criterii mai menţionăm şi clasificarea graţierii din punctul de vedere al momentului intervenirii, distingând între graţierea postcondamnatorie care a fost acordată privitor la pedepsele aplicate prin hotărâri rămase definitive şi graţierea antecondamnatorie, care nu poate fi acordată decât prin lege organică, nu şi prin decret prezidenţial523 .

15.1.2. Efectele graţierii

Prin dispoziţiile art. 120 Cod penal actual sau art. 160 noul Cod penal, sunt prevăzute efectele graţierii necondiţionate, iar prin actul de acordare a graţierii mai pot fi prevăzute şi alte efecte ale acesteia, ca în cazul graţierii condiţionate.

Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea înlătură condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată. În cazul graţierii integrale, pedeapsa va fi considerată ca executată fie la data aplicării actului de clemenţă, în ipoteza graţierii condiţionate, fie la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în situaţia graţierii antecondamnatorii.

În cazul graţierii paţiale, trebuie făcută distincţia între două situaţii, cum ar fi: 523 A. Ungureanu, “Drept penal român” Partea generală, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1995, p. 416;

Page 268: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

268

dacă inculpatul sau condamnatul mai are de executat sau nu un rest de pedeapsă.Executarea pedepsei va fi înlăturată dacă, în situaţia graţierii după condam-

nare, fusese deja executată o fracţiune din pedeapsă, egală sau mai mare decât partea negraţiată. În situaţia graţierii antecondamnatorii, dacă perioada arestării preventive este mai mare sau egală cu restul negraţiat, pedepsa nu va mai fi pusă în executare.

Inculpatul va începe, iar condamnatul va continua executarea, în măsura în care, după aplicarea graţierii, va mai rămâne de executat un rest de pedeapsă524 .

Dacă pentru unele din pedepsele contopite, este incidentă graţierea, aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce eventual fusese aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în cauză.

În cazul în care graţierea are ca obiect pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o infracţiune săvârşită înainte de adoptarea actului de graţiere, ea produce efectele urmărite numai de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În cazul infracţiunilor continue, continuate sau progresive, se impune epui-zarea acestora mai înainte de data adoptării decretului de graţiere.

Graţierea parţială condiţionată produce efecte distincte în raport de stadiul executării pedepsei.

În prima situaţie, va avea loc înlăturarea executării pedepsei, ca în cazul graţierii necondiţionate. În a doua situaţie, însă, executarea pedepsei va începe sau va continua, dacă după reducerea pedepsei, rămâne un rest de executat.

Dacă săvârşeşte o infracţiune şi sunt întrunite condiţiile privitoare la recidivă, soluţiile vor fi diferite, în funcţie de următoarele situaţii concrete:

- infracţiunea este săvârşită în timpul executării pedepsei şi a termenului de încercare; în această situaţie pedeapsa anterioară, redusă prin graţiere, se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, iar la pedeapsa rezultantă se adaugă partea din pedeapsa neeexecutată ca urmare a graţierii;

- infracţiunea este comisă după executarea fracţiunii negraţiate, dar în ter-menul de încercare al graţierii condiţionate. Aici la pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se adaugă restul de pedeapsă anterioară.

- infracţiunea a fost săvârşită în timpul executării pedepsei negraţiate, dar după împlinirea termenului de încercare a graţierii condiţionate. Revocarea graţierii nu mai poate avea loc, beneficiul ei fiind dobândit definitiv prin respectarea condiţiei, astfel că noua pedeapsă se contopeşte, potrivit art. 39 alin. 2 Codul penal actual, cu restul rămas neeexecutat din cea anterioară, calculat prin scăderea perioadei efectiv executate şi a fracţiunii graţiate;

- infracţiunea a fost săvârşită înlăuntrul termenului – condiţie a graţierii condiţionate şi a termenului de încercare a liberării condiţionate525 .

Efectele graţierii asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat 524 Iancu Mândru, „Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p. 377; 525 Iancu Mândru, „Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p. 407;

Page 269: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

269

Graţierea are efecte şi asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiţionat.

Cu privire la această situaţie, s-au exprimat mai multe opinii în literatura de specialitate. Potrivit unei păreri526 , decretul de graţiere apărut în înlăuntrul termenului de încercare se aplică numai în măsura în care s-ar prevedea expres acest lucru, deoarece pedepsele a căror executare a fost suspendată condiţionat nu sunt executabile.

Potrivit unei alte opinii527 pedepsele cu suspendarea condiţionată a executării sunt supuse graţierii. Codul penal actual a prevăzut expres, în art. 120 alin. 2 că graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat.

Graţierea aplicabilă pedepselor suspendate condiţionat va fi, întotdeauna colectivă, dispusă prin lege organică, potrivit art. 72 (3) lit. g) din Constituţie.

În această situaţie, partea din termenul de încercare se reduce cu durata pedepsei în cazul graţierii totale şi cu fracţiunea din pedeapsă graţiată în cazul graţierii parţiale. Dacă până la împlinirea termenului de încercare, aşa cum a fost redus, nu are loc revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, se produc efectele definitive ale suspendării, adică reabilitarea de drept a condamnatului.

În cazul în care în termenul de încercare redus ca urmare a graţierii totale intervine anularea sau revocarea suspendării, beneficiul graţierii nu este înlăturat, ci doar efectul suspendării condiţionate a executării pedepsei. Când graţierea este parţială, partea din pedeapsă ce rămâne negraţiată, se va executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Mai apare şi situaţia în care termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei se împlineşte mai înainte de termenul de definitivare al graţierii condiţionate. Astfel, efectele suspendării condiţionate se produc, iar graţierea condiţionată rămâne fără obiect, iar săvârşirea unei noi infracţiuni după împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, dar în termenul de definitivare al graţierii condiţionate, nu mai determină vreo revocare.

Când atât în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, cât şi în termenul de definitivare al graţierii condiţionate, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune care atrage atât revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, cât şi beneficiul graţierii condiţionate, condamnatul va ex-ecuta, atât pedeapsa ce fusese suspendată condiţionat, cât şi pedeapsa pentru noua infracţiune, care, însă nu se contopesc528 .

Legea 301/ 2004 prevede în art. 145 alin. 4 că: „Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă, se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată este 526 I. Pohonţu, Gh. Dărîngă, „Condamnarea cu suspendarea executării pedepsei”, în J.N. nr. 1/ 1962, p. 58-68; 527 J. Grigoraş, „În legătură cu efectele graţierii asupra pedepselor suspendate condiţionat”, în J.N. nr. 4/ 1962, p. 99- 102; 528 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 416

Page 270: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

270

revocată sau anulată, se execută numai partea din pedeapsă rămasă negraţiată.”În proiectul noului Cod penal, cauzele care înlătură sau modifică executarea

pedepsei au acelaşi conţinut ca în Codul penal în vigoare cu două deosebiri. Prima deosebire vizează excluderea de la graţiere a pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. Acest lucru se explică prin aceea, că în principiu, graţierea trebuie să op-ereze asupra pedepselor care se execută efectiv şi nu a acelora a căror executare este suspendată sub supraveghere.

Art. 160, alin.4: „Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror ex-ecutare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care de dispune altfel prin actul de graţiere”.

Efectele graţierii asupra pedepselor complementarePotrivit art. 120 alin. 3 actualul Cod penal, respectiv art. 160, alin.2 noul

Cod penal, graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Acest lucru reiese şi din prevederile Legii 546/ 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, unde se prevede expres în art. 9 alin. 3 că: „nu pot fi graţiate pedepsele complementare şi cele accesorii”.

În ceea ce priveşte noul cod penal529 , se menţionează prin prevederile art. 160 alin. 2 că: „Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare., afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere”.

Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative

Potrivit art. 120 alin. 5 Cod penal actual, graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative. Acest lucru se impune datorită faptului că prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, acestea nu sunt consecinţe ale săvârşirii de infracţiuni, nu sunt pedepse şi nu pot intra sub incidenţa actelor de clemenţă530 .

Codul penal actual Noul cod penal Art 120- Efectele graţierii(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.(4) Graţierea nu are efecte asupra mă su rilor de siguranţă şi măsurilor educative.

Art 160 – Efectele graţierii(2) Graţierea nu are efecte asupra pe-depselor complementare şi măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere.(3) Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drep-turilor persoanei vătămate.

529 Legea nr. 301 / 2004 noul Cod penal al României publicat în Monitorul Oficial nr. 573/ 2004; 530 C. Bulai, op. cit., p. 613;

Page 271: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

271

Prin noul Cod Penal s-a completat textul care se referea la efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă (art. 160, alin. 2) şi asupra măsurilor educative, prin aceea că se referă la cele neprivative libertate, dar şi asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 160 alin. 3) adăugându-se după prevederea că graţierea nu are efect asupra acestor măsuri cuvintele „în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere”.

Măsurile educative având un caracter preponderent preventiv, educativ, de asemenea nu sunt graţiate.

Efectele graţierii asupra pedepselor accesoriiEfectele graţierii asupra pedepselor accesorii sunt diferite, în raport de

întinderea actului de clemenţă. Astfel, putem distinge între două situaţii:- dacă pedeapsa a fost graţiată în întregime, ori a fost înlăturată execu-

tarea cu privire la tot restul rămas neexecutat, exerciţiul drepturilor interzise se reia la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în cazul graţierii antecondamnatorii, şi la aceea a adoptării actului de clemenţă, în situaţia graţierii postcondamnatorii.

- în măsura în care pedeapsa a fost graţiată doar în parte, condam-natul executând în continuare fracţiunea neeexecutată, înlăturarea pedepselor accesorii va avea loc la data punerii în libertate, dacă restul de pedeapsă a fost executat în întregime, ori la data împlinirii duratei pedepsei, dacă cel condamnat a beneficiat de liberare condiţionată, în acest din urmă caz fiind considerat virtual în executarea pedepsei531 .

Efectele graţierilor succesivePrin actul de acordare a graţierii se pot prevedea graţieri parţiale suucesive

ce intervin în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată având ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei graţieri, dar prin acelaşi act se poate prevedea şi o soluţie contrară, respectiv că nu beneficiază de graţiere condamnaţii cărora li s-a redus pedeapsa ca urmare a unei graţieri anterioare ori că vor beneficia de dispoziţiile de graţiere mai favorabile.

Persoanele condamnate la pedeapsa închisorii care beneficiază de efectele graţierii totale sunt supuse supravegherii de către Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere, care urmăresc îndreptarea şi reintegrarea socială a acestora potrivit prevederilor art. 1ą din O.G. nr. 92/ 2000.

15.2. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

15.2.1. Noţiune

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei. Prescripţia constă în stingerea forţei executive a unei hotărâri de con- 531 Iancu Mândru, „Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL, Bucureşti, 1998, p. 408; 532 V. Dongroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice........., vol. II, p. 366

Page 272: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

272

damnare ca urmare a trecerii timpului. Prin prescripţie se stinge dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate şi se stinge şi obligaţia condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat532 .

Ca şi prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei îşi găseşte justificarea în anihilarea efecienţei pedepsei aplicate dacă nu a fost executată o perioadă de timp.

Prin reglementarea prescripţiei executării pedepsei se conferă cadrul legal de rezolvare a ipotezelor în care executarea pedepsei nu a putut fi realizată într-o perioadă de timp, instituindu-se o cauză de stingere a executării pedepsei533 .

Acest lucru este confirmat şi de prevederile noului cod penal, mai precis art. 161 unde se menţionează că: „(1) Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. (2) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război”.

15.2.2. Termenele de prescripţie

Prin dispoziţiile art. 126 Cod penal actual, sunt stabilite termenele de prescripţie a executării pedepsei în funcţie de durata pedepsei ce urmează a fi executată, după cum urmează:

- pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi detenţiunea pe viaţă se prescriu în 20 de ani;

Codul penal actual Noul cod penal Art 126- Termenele de prescripţie a executării pedepsei – (1) Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau în-chisoarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închi-soarea;

c) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

Art 162 – Termenele de prescripţie a executării pedepsei – (1) Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închi-soarea mai mare de 15 ani;

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închi-soarea;

c) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

533 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 417; 534 Potrivit acestei dipoziţii, executarea oricărei pedepse cu închisoare mai mică de 15 ani, se pre-scrie deci într-un termen cuprins între 5 ani şi 15 zile (cel mai scurt) şi 15 ani (cel mai lung). Astfel, executarea unei pedepse cuprinsă între 10 şi 15 ani se va prescrie tot în 15 ani.

Page 273: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

273

- pedeapsa închisorii mai mică de 15 ani se prescrie într-un termen de 5 ani la care se adaugă durata pedepsei închisorii fără a depăşi 15 ani534 ;

- pedeapsa amenzii se prescrie în termen de 3 ani. Deşi nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres (art. 126 alin. 2 Cod penal actual) că se prescriu în termen de 1 an şi sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 Cod penal actual.

Dispoziţiile noului Cod penal cu privire la termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt redate în art. 162, alin.1, păstrându-se aceleaşi termene de prescripţie.

Durata termenelor de prescripţie a executării pedepsei se calculează de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, potrivit art. 126 alin. 3 Cod Penal actual, respectiv art. 160, alin.2 al noului Cod penal.Termenul de prescripţie a executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedep-sei, a suspendării executării sub supraveghere sau după caz a executării pedepsei la locul de muncă începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă (art. 126 alin. 4 C.penal). Această soluţie legislativă este păstrată şi de noul Cod penal, care prevede în art. 160, alin.3 că în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

Termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată pen-tru o singură infracţiune ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracţiuni, pluralitatea intermediară ori recidivă postcondamnatorie535 .

În ceea ce priveşte calcularea termenelor de prescripţie a executării pedep-sei, mai trebuie menţionate şi alte articole din Codul penal care se referă termenele de prescripţie a executării pedepsei ce se reduc la jumătate pentru cei care a data săvârşirii infracţiunii erau minori, potrivit art. 129 Cod penal actual sau la situaţia în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, ex-ecutarea pedepsei închisorii prescriindu-se în 20 de ani.

Pentru persoana juridică, termenul executării pedepsei amenzii este de 5 ani, termen păstrat şi de noul Cod penal (art. 149, alin.1).

15.2.3. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei

Întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiunilor cu caracter admninistrativ are aceleaşi efecte ca şi întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, adică ştergerea termenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Întreruperea termenului de prescripţie a executării pedepsei şi a sancţiunilor cu caracter administrativ are loc, potrivit art. 127 cod actual prin: a) începerea executării pedepsei; b) săvârşirea din nou a unei noi infracţiuni. Aceste cauze anihilează efectul produs din curgerea timpului, readucând în actualitate fapta 535 M. Basarab, op. cit., p. 549

Page 274: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

274

comisă, pedeapsa aplicată şi respectiv conduita periculoasă a infractorului. La aceste cauze se mai alătură o altă cauză, şi anume c) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, sustragere care determină curgerea unui nou termen

de prescripţie, care se calculează, de la data sustragerii, potrivit art. 127 Cod penal actual, această cauză fiind mai frecventă în cazurile în care pedeapsa amenzii se execută în rate sau când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă.

Cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, noul Cod Penal la art. 163 alin. (1) menţionează că cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării, prin săvârşirea unei noi infracţiuni (alin.2) sau prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Deoarece pentru prescripţia executării pedepsei nu a mai fost prevăzută o prescripţie specială, ca în cazul prescripţiei răspunderii penale şi care presupunea că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă s-a împlinit odată şi jumătate termenul de prescripţie, pentru a produce efectele sale, stingerea executării pedepsei ori a sancţiunilor cu caracter administrativ, termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt şi integral536 .

Codul penal viitor introduce în art. 163, alin.3 o dispoziţie nouă, prin aceea că întreruperea executării pedepsei amenzii poate avea loc în cazul în care obligaţia de plată a amenzii se înlocuieşte cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

15.2.4. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

Codul penal actual Noul cod penal Art 126- Termenele de prescripţie a executării pedepsei – (1) Termenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

d) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau în-chisoarea mai mare de 15 ani;

e) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închi-soarea;

f) 3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

Art 163 – Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei – (1) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustra-gerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii,(2) Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni.(3) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se între-rupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comu-nităţii.

536 C. Bulai, op. cit., p. 620

Page 275: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

275

Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei poate fi oprit sau suspendat în cauzele prevăzute de lege şi reluat după încetarea cauzei care a determinat supendarea.

Cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute în Codul de procedură penală şi privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitării căilor extraordinare de atac (art. 390, 410, 411 C.p.p.) sau în cazurile de amânare ori de întrerupere a executării pedepsei (art. 453, 455 C.p.p.)537 .

Aceleaşi prevederi sunt cuprinse şi în art. 164 alin. 1 din noul Cod penal. În schimb la alin. 2 se menţionează că prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

15.2.5. Efectele prescripţiei executării pedepsei

Prescripţia înlătură executarea pedepsei principale (art. 125 alin. 1 Cod penal actul) sau art. 161 alin. 1 noul Cod penal.

Legiuitorul român a prevăzut imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării pedepselor principale pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii, iar potrivit noului Cod penal, pentru infracţiunile contra umanităţii (art. 161 alin. 2)., aceasta explicându-se prin gravitatea deosebită a acestor infracţiuni.

Prin prescripţie se stinge executarea pedepsei principale şi odată cu aceasta şi pedeapsa accesorie. În ceea ce priveşte problema înlăturării prin prescripţie a pedepselor complementare, aceasta s-ar pune numai în legătură cu interzicerea unor drepturi care se execută după executarea pedepsei principale, fiindcă pe-deapsa complementară se va executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare astfel că executarea acesteia nu presupune prezenţa condamnatului.

Prescripţia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă (art. 126 alin. ultim) şi art. 162 alin.( 6). Aceasta înseamnă că măsurile de siguranţă se vor executa indiferent de timpul scurs de la luarea acestora până la prinderea făptuitorului, aceasta se datorează scopului în vederea căruia sunt luate măsurile de siguranţă, respectiv înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, stare de pericol care nu este înlăturată prin trecerea timpului538 .

537 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 419; 538 C. Bulai, op. cit., p. 618;

Page 276: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

276

CAPITOLUL XVICAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

16.1. CONSIDERATII GENERALE ASUPRA REABILITARII

Noţiune. Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în societate539 .

În literatura de specialitate s-au dat mai multe definiţii reabilitării, dintre care amintim: reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei condamnări ce constau în interdicţii, incapacitărţi şi decăderi, încetează pentru viitor, pentru fostul condamnat care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa comportare că s-a îndreptat şi că este posibilă reintegrarea socială deplină a acestuia540 sau reabilitatea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze efortul de îndreptare şi reintegrare al fostului condamnat în cadrul societăţii, prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor politice şi social- economice pe care le-a avut înainte de condamnare541 .

În dispoziţiile noului Cod penal, reglementarea cauzelor care înlătură consecinţele condamnării au o altă structură decât cea cuprinsă în actualul Cod penal. Astfel, viitorul Cod penal începe cu reabilitarea de drept – art.165, se continuă cu reabilitarea judecătorească –art. 166, efectele celor două forme ale reabilitării – art. 169, condiţiile în care se poate reînnoi cererea de reabilitare judecătorească – art. 170 şi condiţiile în care poate opera anularea reabilitării judecătoreşti – art. 171.

Efectele reabilităriiÎnlăturarea consecinţelor condamnării. Reabilitarea, potrivit dispoziţiilor art. 133 Cod penal actual şi ale art. 169 din

noul Cod penal, are ca efect încetarea decăderilor, interdicţiilor şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare.

Interdicţiile şi decăderile pot decurge din hotărârea de condamnare, în situaţia în care pe lângă pedeapsa principală a închisorii, s-a aplicat şi pedeapsa compementară a interzicerii unor drepturi, iar incapacităţile pot decurge din legi 539 R.M. Stănoiu, în Dongoroz II, op. cit., p. 397; 540 I. Cozma, „Reabilitarea în dreptul penal”, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 134; 541 C. Bulai, op. cit., p. 621; 542 C. Bulai, op. cit., p. 622;

Page 277: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

277

extrapenale de reglementare a diferitelor activităţi. Astfel în unele legi de regle-mentare a unor activităţi se pot prevedea că anumite funcţii sau activităţi pot fi îndeplinite numai de persoane care se bucură de integritatea morală, de o reputaţie neştirbită, ori că nu pot fi îndeplinite de persoane care au fost condamnate pentru anumite infracţiuni542 .

Potrivit art. 38 alin. ultim Codul penal în vigoare, condamnarea pentru care s-a obţinut reabilitarea nu mai este luată în seamă la stabilirea stării de recidivă.

Repunerea prin reabilitare a fostului condamnat, în deplinătatea drepturilor politice şi social-economice pe care le-a avut înainte de condamnare, nu înseamnă că acesta va fi repus şi în funcţia avută înainte de condamnare, ori că va fi reprimit în cadrul forţelor armate sau că va obţine gradul militar avut, deoarece reabilitarea nu este o restitutio in integrum543 . Dacă se întâmplă ca fostul condamnat să ocupe o funcţie similară cu cea avută anterior, ori este rechemat în cadrele forţelor armate şi obţine din nou gradul militar avut, aceasta se datorează nu efectului automat al reabilitării, ci potrivit legii care reglementează ocuparea funcţiilor ori încadrarea în armată.

Efectele reabilitării nu se întind asupra măsurilor de siguranţă cu excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi în concepţia actualei reglementări, întrucât viitoarea reglementare nu mai păstrează această sancţiune în categoria măsurilor de siguranţă. Exceptarea de la reabilitare a celorlalte măsuri de siguranţă îşi găseşte motivarea în scopul în vederea cărora sunt luate, înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

Trăsăturile caracteristice ale reabilităriiReabilitarea în dreptul penal român poate fi obţinută pentru orice con-

damnare, indiferent de gravitatea acesteia şi de natura infracţiunii care a atras condamnarea, de sediul acesteia: în codul penal, în legi penale speciale, în legi nepenale cu dispoziţiuni penale. Reabilitarea poate fi obţinută şi pentru condamnări pronunţate în străinătate şi al căror efect a fost recunoscut potrivit dispoziţiilor art. 519- 522 Codul de proc. pen.544 .

Reabilitarea priveşte tot trecutul condamnatului, iar în cazul unor condamnări succesive, produce efecte cu privire la toate, având un caracter indivizibil.

O reabilitare parţială, numai pentru o condamnare ori pentru unele condamnări suferite de condamnat, pare ca lipsită de sens, deoarece reabilitarea priveşte persoana condamnatului şi nu condamnările suferite de acesta.

Forme. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţii, reabilitarea este cunoscută sub două forme: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească, forme care se deosebesc după modul şi condiţiile în care poate fi obţinută. Reabilitarea de drept cunoaşte şi o formă atipică şi anume cea prevăzută de art. 86 şi art. 86 ind. 6 Cod penal actual, însă noua reglementare penală nu mai prevede posibilitatea reabilitării de drept a condamnatului care nu mai săvârşeşte nicio infracţiune înlăuntrul termenului de supraveghere.

Reabilitarea de drept sau legală se caracterizează prin intervenţia ei din

543 I. Cozma, „Reabilitarea în dreptul penal”, p. 134 şi urm. 544 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 421;

Page 278: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

278

oficiu „ope legis” la îndeplinirea anumitor condiţii, iar reabilitarea judecătorească, cealaltă formă a reabilitării se acordă la cererea fostului condamnat de către instanţa de judecată care constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

16.2. REABILITAREA DE DREPT

16.2.1. Noţiune

Reabilitarea de drept este forma de reabilitare ce intervine din oficiu pentru anumite infracţiuni de mică gravitate la împlinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de lege545 .

Potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. 1 C.pen., reabilitarea de drept intervine în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani de la executarea pedepsei condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 165 din noul Cod penal, reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.

Textul privind reabilitarea de drept a fost reformulat, prevăzându-se că rea-

bilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa

Codul penal actual Noul cod penal Art 134- Reabilitarea de drept –

(1) Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa în-chisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.

(2) Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pe-deapsa amenzii sau după caz, pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă

Art 165 – Reabilitarea de drept – Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pe-deapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei execu-tare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune.Art. 150 – Reabilitarea persoanei juridiceReabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pe-deapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.

545 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 422;

Page 279: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

279

închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune. În schimb, în reglementarea actuală (art. 134 C. pen.) reabilitarea de drept este prevăzută numai în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an.

16.2.2. Condiţiile reabilitării de drept

Pentru a putea fi dobândită reabilitarea de drept, trebuie îndeplinite animite condiţii: condamnarea, timpul scurs de la executarea sau stingerea executării pedepsei, conduita condamnatului.

Condiţii privind condamnarea. După cum se poate desprinde din textul legal actual, reabilitarea de drept intervine pentru condamnări de mică gravitate şi anume pentru condamnări la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an, în legislaţia viitoare se menţionează pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani. Raţiunea noului Cod de a mări limita pedepsei închisorii la 2 ani este aceea de a stimula condamnaţii la pedeapsa închisorii de până la 2 ani să se reintegreze social într-un timp cât mai scurt.

În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii ce nu depăşeşete un an, pentru a interveni reabilitarea de drept, aceasta este cea aplicată de instanţă şi nu cea executată.

În practica judiciară s-a mai statuat că poate interveni reabilitarea de drept pentru fiecare condamnare în parte, în cazul condamnărilor succesive, cu condiţia ca între executarea pedepsei anterioare şi săvârşirea din nou a unei infracţiuni să se împlinească termenul de 3 an.

În caz contrar, când pentru una din condamnările succesive nu sunt îndepli-nite condiţiile prevăzute de lege, reabilitarea de drept nu poate interveni, deoarece aceasta priveşte pe condamnat şi nu condamnările acestuia.

De asemenea, reabilitarea de drept nu poate interveni când condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune în intervalul de 3 ani chiar dacă pedeapsa aplicată nu este exceptată de la reabilitarea de drept şi chiar dacă de la executarea acesteia, se împlineşte termenul de 3 ani.

Reabilitarea de drept nu poate opera nici în cazul în care condamnatul a suferit mai multe condamnări succesive, dintre care unele sunt suceptibile de rebilitarea de drept, iar altele nu, fiind exceptate. Şi într-un caz şi în celălalt, con-damnatul poate cere reabilitarea judecătorească.

Condiţii privind termenul de reabilitare. Din cuprinsul art. 134 C. pen. şi al art. 165 din noul Cod penal, se poate desprinde că reabilitarea de drept este condiţionată de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la stingerea acesteia.

Potrivit art. 136 Cod penal actual, respectiv art. 165 noul Cod penal, ter-

Page 280: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

280

menul se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.

Condiţii privind persoana condamnatului. Pentru a obţine reabilitarea de drept, condamnatul nu trebuie să mai săvârşească vreo infracţiune în decurs de 3 ani. În caz contrar, va opera înlăturarea reabilitării de drept pentru condamnarea în vederea căreia curgea, cu excepţia cazurilor în care pentru noua infracţiune săvârşită este incidentă amnistia şi care prin efectul ei de înlăturare a răspunderii penale, face ca reabilitarea de drept ce curgea după executarea pedepsei ante-rioare să se îndeplinească546 .

Reabilitarea de drept în cazuri specialeReabilitarea de drept intervine şi în anumite cazuri speciale, după cum

urmează:1. reabilitarea de drept ca efect al suspendării condiţionate a executării

pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 86 Cod penal actual şi 2. reabilitarea de drept ca efect al suspendării executării pedepsei sub

supraveghere, prevăzută de art. 86 indice 6 al Codului penal în vigoare.Ambele forme de reabilitare atipice intervin la împlinirea termenului de

încercare, dacă în cadrul acestuia nu a intervenit o cauză de revocare ori de anu-lare a supendării şi sunt menţionate doar de Codul Penal actual, aceste dispoziţii nemaifiind menţinute.

- reabilitarea de drept intervine la împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei ori a suspendării executării sub supraveghere când acestea au fost acordate în cazuri speciale, fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 81 şi 86ą Cod penal actual;

- reabilitarea de drept intervine pentru condamnatul militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară, la terminarea executării pedepsei, iar în cazul în care pedeapsa a fost redusă cu o treime ori cu jumătate ca urmare a conduitei acestuia (art. 62 alin. 2 Cod penal actual) la terminarea executării pedepsei astfel redusă

- reabilitarea de drept va interveni şi la împlinirea duratei pedepsei când condamnatul militar a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat.

16.2.3. Efectele reabilitării de drept

Efectele reabilitării de drept sunt menţionate în art. 133 Cod penal ac-tual sau în art. 169 din noul Cod penal, alături de cele referitoare la reabilitarea judecătorească. Astfel, reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Cu privire la acest text care reglementează în comun efectele reabilitării de drept şi ale celei judecătoreşti, este de observat că în noul Cod penal este trecut nu la începutul reglementării instituţiei reabilitării, ca în legea penală actuală (art. 133 C. pen.), ci după reglementarea 546 C. Bulai, op. cit., p. 627;

Page 281: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

281

condiţiilor reabilitării judecătoreşti (art. 168) poziţie mai firească dacă avem în vedere că acest text cuprinde o reglementare comună, atât a reabilitării de drept, cât şi a reabilitării judecătoreşti.

De asemenea, după cum am mai menţionat, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celor prevăzute în art. 112 lit. d) din codul penal actual.

Întrucât efectele reabilitării de drept intervin „ope legis”, în literatura de specialitate s-a statuat că se poate cere constatarea judecătorescă a reabilitării, printr-o cerere de constatare care se introduce la instanţa judecătorescă după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 134 Cod penal actual, respectiv art. 165 noul Cod penal.

16.3. REABILITAREA JUDECATOREASCA

16.3.1. Noţiune

Reabilitarea judecătorească este acea formă a reabilitării care se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

În literatura de specialitate547 , reabilitarea judecătorească este considerată ca fiind forma tipică, modalitatea principală de înlăturare a consecinţelor ce rezultă dintr-o condamnare.

Spre deosebire de reabilitarea de drept, la care reabilitarea intervine din oficiu, la împlinirea condiţiilor prevăzute de lege, reabilitarea judecătorescă presupune nu numai îndeplinirea condiţiilor, ci şi constatarea acestora de către instanţa judecătorescă şi pronunţarea, pe baza lor, a reabilitării printr-o hotărâre judecătorescă548 .

16.3.2. Condiţiile reabilitării judecătoreşti

Reabilitarea judecătorescă se acordă la împlinirea condiţiilor prevăzute de lege şi anume: cu privire la condamnările pentru care se cere, cu privire la termenele de reabilitare, cu privire la conduita condamnatului.

Condiţii cu privire la condamnareCondamnările pentru care se acordă reabilitarea judecătorescă sunt de

fapt cele pentru care nu intervine reabilitarea de drept.În practica judiciară549 s-a statuat că pentru o condamnare pentru care a 547 I. Cozma, „Reabilitarea....”, op. cit., p. 140, 150, 155;

548 R. M. Stănoiu, în „Explicaţii...”, op. cit., p. 409; 549 T.S., s. Mil., d. Nr. 13/ 1977 în RRD nr. 3/ 1978, p. 60; 550 În Legea nr. 22/ 1969 art. 4 alin. 3 se prevedea interdicţia pentru condamnatul care a beneficiat de amnistie de a ocupa funcţia de gestionar timp de 2 ani de la data când a intervenit amnistia; 551 T.S., s.p., d. Nr. 951/ 1970 în CD 1970, p. 332;

Page 282: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

282

intervenit amnistia se mai poate cere şi reabilitarea judecătorească, tocmai pentru faptul că reabilitarea apare uneori cu efecte mai favorabile decât amnistia550 .

Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succe-sive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept551 .

Condiţii cu privire la termenul de reabilitareTermenul de reabilitare este o condiţie esenţială a reabilitării judecătoreşti

şi reprezintă intervalul de timp dintre executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia prin modurile prevăzute de lege şi judecarea cererii de reabilitare interval în care condamnatul, prin conduita sa, probează că s-a îndreptat şi că merită să i se acorde reabilitarea552 .

Durata termenelor de reabilitare judecătorescăTermenele de reabilitare judecătorescă sunt stabilite prin dispoziţiile art. 135

Cod penal actual şi ale art. 166, alin.1 din noul Cod penal, şi sunt diferenţiate după gravitatea pedepsei aplicate, în patru categorii. Corespunzător fiecărei categorii de condamnări este stabilit un termen fix, la care se adaugă un termen variabil ce reprezintă jumătate din durata pedepsei.

Termenul de reabilitare, este diferenţiat pentru fiecare condamnare, potrivit dispoziţiilor art. 135 Cod penal actual, după cum urmează:

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an, până la 5 ani, termenul de reabilitare este de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. a) Cod penal);

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani, termenul de reabilitarejudecătorescă este de 5 ani plus jumătate din durata pedepsei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. b) Cod penal);

- în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, termenul de reabilitare este de 7 ani plus jumătate din durata pedesei aplicate (art. 135 alin. 1 lit. c) Cod penal);

- termenul de reabilitare este tot de 7 ani plus jumătate din durata pedepsei, în cazul în care pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii (art. 135 alin. 1 lit. d) Cod penal).

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. ultim, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie poate dispune în cazuri excepţionale reducerea termenelor de reabilitare.

Potrivit art. 166 Codul penal viitor, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească, după cum urmează:

a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani;

b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în vazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu 552 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003,

p. 426;

Page 283: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

283

pedeapsa închisorii;d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,

considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării condiţionate.

O dispoziţie nouă şi cu semnificaţie umanitară, introdusă în acest text este cea din alin. 2 al art. 166 care prevede că şi condamnatul decedat poate fi reabilitat judecătoreşte dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu.

Termenul de reabilitare judecătorească se stabileşte în funcţie de pe-deapsa principală aplicată condamnatului pentru o singură infracţiune ori pentru un concurs de infracţiunişi nu faţă de pedeapsa executată care poate fi mai redusă ca urmare a unei graţieri parţiale.

În cazul condamnărilor succesive termenele de reabilitare judecătorescă se calculează în funcţie de condamnarea cea mai grea553 .

Calcularea termenelor de reabilitare judecătorescăTermenele de reabilitare de drept sau judecătorescă sunt termene de

drept substanţial şi se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 Cod penal actual, respectiv art. 186 noul Cod care prevăd că luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Prin dispoziţiile art. 136 Cod penal actual, respectiv art. 167 noul Cod, s-au prevăzut regulile de stabilire a datei de la care începe să curgă termenul de reabilitare de drept sau judecătorească, în funcţie de natura pedepsei şi a modului de stingere a executării pedepsei.

Potrivit art. 136 C. pen., termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale ori de la data când aceasta s-a prescris (alin. 1); pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amenda, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod (alin. 2); în caz de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere (alin. 3). Acest sistem de calcul este menţinut şi în noul Cod penal în art. 167, alin.1-5, cu uşoare modificări.

Termenul de reabilitare începe să curgă, în cazul închisorii, de la punerea în libertate definitivă de la locul de deţinere; termenul de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepsei şi nu de la data liberării condiţionate, dacă pentru ultima parte din pedeapsă condamnatul fusese liberat condiţionat554 .

În practica judecătorescă s-a considerat că: în cazul executării pedepsei 553 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 427; 554 C. Bulai, op. cit., p. 630; 555 T.S., s.p., d. nr. 3295/ 1974 în CD, 1974, p. 369; 556 T.J. Arad, d.p. nr. 65/ 1971, în RRD nr. 7/ 1971, p. 143; 557 T.S., s.p., d. nr. 2539/ 1982 în CD, 1982, p. 260;

Page 284: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

284

la locul de muncă termenul de reabilitare se calculează de la data următoarei zile de muncă, când executarea pedepsei s-a încheiat555 ; dacă prin comutarea arestării preventive, nu mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare556 ; în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa mai grea, care atrage deci cel mai lung termen de reabilitare şi care va curge de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse557 .

Condiţii cu privire la conduita condamnatuluiPrin dispoziţiile art. 137 C. Penal actual şi ale art. 168 noul Cod penal,

s-au prevăzut condiţiile care trebuie îndeplinite de către cel condamnat pentru obţinerea reabilitării judecătoreşti.

În cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu suferit o nouă condamnare (art. 137 lit. a) Cod penal actual), pentru că o nouă con-damnare, întrerupe termenul de reabilitare şi astfel un nou termen de reabilitare urmează să curgă de la data executării pedepsei ori de la stingerea acesteia şi în raport cu pedeapsa cea mai grea.

Această condiţie este îndeplinită şi în situaţia în care solicitantul reabilitării a fost condamnat pentru o nouă faptă, dar care ulterior a fost amnistiată ori a intervenit dezincriminarea acesteia558 .

Condamnatul care cere reabilitarea trebuie să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când fostul condamnat este pensionar sau are vârsta de a fi pensionat ori fiind incapabil de muncă se află în întreţinerea membrilor de familie (art. 137 alin. lit. b) Cod penal actual).

Prin prevederea acestei condiţii este stimulată încadrarea în muncă şi desfăşurarea unei munci oneste de către fostul condamnat pentru întreţinerea sa şi totodată este exclus de la reabilitare cel care duce un trai parazitar, care nu-şi asigură existenţa prin muncă cinstită559 .

Solicitantul să fi avut o bună conduită (art. 137 alin. 1 lit. c) Codul penal ac-tual). Conduita bună a fostului condamnat presupune integrarea deplină în societate, respectarea legilor şi a regulilor de convieţuire socială, nereducându-se numai la aspectul că nu a mai săvârşit infracţiuni.

Conduita bună a condamnatului se examinează de către instanţa de judecată investită cu judecarea cererii de reabilitare, atât în familie, la locul de mună, în societate, cât şi în orice împrejurare în care con-damnatul s-a aflat şi pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei

558 Şt. Daneş, op. cit., p. 683; 559 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 429; 560 T.S., s.p., d. nr. 89/ 1972 în CD, 1972, p. 478; 561 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 430;

Page 285: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

285

până la soluţionarea cererii de reabilitare560 .A patra condiţie pe care trebuie să o îndeplinească condamnatul priveşte

achitarea în întregime a cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civ-ile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare (art. 137 alin. 1 lit. d) actualul Cod penal).

Îndeplinirea acestei condiţii reclamă o atenţie deosebită din partea instanţei de judecată, pentru a nu fi acordată reabilitarea unei persoane care s-a sutras cu rea-credinţă de la plata cheltuielilor de judecată ori a despăgubirilor civile şi care prin aceasta demonstrează că nu merită să fie reabilitată561 .

Dacă neplata cheltuielilor de judecată şi a despăgubirilor civile nu se datorează relei credinţe a condamnatului, se poate dispune reabilitarea (art. 137 alin. final Cod penal actual).

Noul Cod, în art. 168 stabileşte condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de reabilitarea judecătorească:

a) Nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art.166;b) A achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile

civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.

16.3.3. Admiterea sau respingerea cererii de reabilitare

Instanţa sesizată cu cererea de reabilitare a fostului condamnat, con-statând că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, acordă reabilitarea condamnatului.

Este posibil ca instanţa de judecată să constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării şi atunci dispune resp-ingerea cererii de reabilitare.

Când respingerea se datorează neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă cerere de reabilitare va putea fi făcută:

- după trecerea unui termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani – art. 138 Cod Penal actual.

- după trecerea a 2 ani pentru condamnările la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani – art. 138 Cod penal actual;

- după trecerea unui termen de un an în celelalte cazuri - art. 138 Cod penal actual.

Aceste termene încep să curgă de la data când hotărârea prin care a fost respinsă cerearea de reabilitare a rămas definitivă (art. 138 alin. 1 Cod Penal actual).

Condiţiile prevăzute pentru acordarea reabilitării vor fi îndeplinite şi în

Page 286: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

286

intervalul de timp prevăzut pentru reînnoirea cererii de reabilitare (art. 138 alin. 2 Cod Penal actual).

Dacă respingerea cererii de reabilitare se datorează neîndeplinirii condiţiilor de formă, procedurale, cererea de reabilitare poate fi reînnoită oricând cu excepţia cazului când cererea a fost respinsă ca premetură şi care va putea fi introdusă la împlinirea termenului de reabilitare (art. 138 alin. ultim C.pen. actual coroborat cu art. 497 alin. ultim C.proc. pen.).

Art. 170 din noul Cod penal care reglementează reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească, prevede că în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotorâre definitive. Condiţiile prevăzute în art. 168 noul Cod penal trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.

Anularea reabilitării judecătoreştiPotrivit dispoziţiilor art. 139 Cod penal actual sau art. 171 noul Cod penal,

reabilitarea judecătorescă va fi anulată dacă după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare care dacă ar fi fost cunoscută ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare.

Cauza care determină deci anularea reabilitării judecătoreşti o constituie existenţa unei condamnări definitive de care instanţa de judecată nu a avut cunoştinţă în momentul judecării cererii de reabilitare.

Page 287: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

287

CAPITOLUL XVIIÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ

Titlul X din noul Cod penal cuprinde definirea unor termeni sau expresii din legea penală.

Faţă de reglementarea în vigoare, proiectul noul Cod aduce câteva modificări şi completări.

Modificările aduse acestei materii sunt următoarele: În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „lege penală”, acesta a fost pus

de acord cu reglementările constituţionale în vigoare (art. 73, lit.h) ), incluzând legea organică şi ordonanţa de urgenţă, dar şi acte adoptate anterior actualei Constituţii, care la data intrării în vigoare constituiau izvoare de drept penal (legi, Decrete – legi).

S-a reformulat definiţia noţiunii de „public”, reţinându-se numai prima parte din definiţia actuală – art. 176 noul Cod penal: “Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de drept public.”- dispoziţii suficient de cuprinzătoare pentru a exprima tot ceea ce se înţelege prin public. Ca urmare, au devenit inutile explicaţiile care erau date acestei noţiuni în legea actuală (art. 145). Pe de altă parte, formularea în vigoare, referindu-se şi la serviciile publice ca fiind cuprinse în noţiunea de pub-lic, dau naştere la interpretări contradictorii, existând servicii publice prestate şi de liber profesionişti (de exemplu. avocat, notar, executor judecătoresc etc.)

De altfel, într-un sens foarte larg, orice agent economic care desfăşoară 562 G. Antoniu, “Noul Cod penal. Codul penal anterior.”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004, p. 49;

Page 288: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

288

o activitate de utilitate generală (bănci, unităţi comerciale, transporturi, etc.) exercită un serviciu public sau deţine bunuri de utilitate publică, fără ca prin aceasta să se confunde cu autorităţile, instituţiile sau alte persoane juridice de drept public.

De asemenea, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor propri-etate publică poate fi efectuată şi de persoane juridice de drept privat, potrivit Constituţiei (art. 136 alin. 4) bunurile proprietăţii publice pot fi concesionate ori închiriate în condiţiile legii organice562 .

Prin noua reglementare s-a reformulat noţiunea de „funcţionar public”, fiind adusă o modificare importantă conţinutului noţiunii de funcţionar public. În noul Cod penal, în acord cu soluţiile în materie din alte legislaţii şi cu convenţiile internaţionale în materie, noţiunea de funcţionar public (art. 175) va desemna persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) Exercită atribuţii specifice puterii legislative, executive sau judecătoreşti;b) Exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice

natură;c) Exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii

autonome, al altui agent economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei alte persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de relizarea obiectului de activitate al acesteia.

Totodată, noul Cod penal a optat pentru asimilarea cu funcţionarii a per-soanelor fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora (notari, executori judecătoreşti, etc.). Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, care le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea justifică asimilarea lor cu funcţionarii.

S-a renunţat la reglementarea noţiunii de „funcţionar” prevăzută de Codul penal în vigoare în art. 174, alin.2.

Noţiunea de membru de familie a fost de asemenea, vizată de o modi-ficare, în sensul că s-a renunţat la paralelismul de reglementare din Codul penal actual, care utilizează atât noţiunea de „rude apropiate” – art. 149, cât şi pe cea de „membri de familie” – art. 1491.

Sensul oferit de noul Cod noţiunii de membru de familie (art. 177) vine să absoarbă în totalitate în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde în egală măsură şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia

Page 289: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

289

convieţuirii. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de către noul Cod penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

În cazul expresiei „consecinţe deosebit de grave”, acestea au fost defi-nite prin raportare la paguba materială produsă. Astfel, potrivit art. 183 noul Cod penal se menţionează că prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei”, renunţându-se la partea finală cuprinsă în reglementarea actuală, referitoare „o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate vreuneia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice”

De asemnea, au fost definite o serie de noţiuni care nu îşi găsesc regle-mentare în actualul Cod penal şi care sunt utilizate în reglementarea unor infracţiuni preluate din legislaţia specială, astfel au fost introduse noţiuni precum sistem informatic şi date informatice (art. 181), in-strument de plată electronică (art. 180), exploatarea unei persoane (art.182).

Art. 150 din actualul Cod penal care reglementează noţiunea de „secrete de stat şi înscrisuri oficiale” cunoaşte o denumire şi explicaţie diferită în noul concept al codului penal, care face referire în art. 178 la noţiunea de „informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale”.

În fine, reglementarea calculului timpului a fost completată cu câteva precizări suplimentare, cerute datorită faptului că, atât în partea generală, cât şi în partea specială, există numeroase norme care prevăd majorarea sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o anumită fracţie. Astfel, potrivit art. 186, care se referă la calculul timpului, alin. 2 se arată că, dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei.

În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile menţionate mai sus, transformarea făcându-se între ani şi luni.

Prin acest mod de calcul s-a urmărit eliminarea soluţiilor neunitare, cu care se confruntă practica judiciară datorită absenţei unei precizări legale referitoare la modul de calcul al termenelor în situaţia în care prin apli-carea unei fracţii de reducere sau de majorare s-ar fi obţinut un rest.

Page 290: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

290

CAPITOLUL XVIIISTRUCTURA TEMELOR - SCHEME ŞI PRACTICĂ JUDICIARĂ

18.1. CAPITOLUL I. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT Definiţie ramură de drept şi reprezintă ansamblul normelor juridice

edictate de stat prin care se stabilesc faptele care constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, pentru apărarea ordinii de drept.

Obiectul dreptului penal constă în relaţiile care privesc faptele ce sunt considerate a fi infracţiuni şi pedepsele ce se stabilesc şi se aplică celor care săvârşesc infracţiuni.

Sacrinile dreptului penal stabilirea faptelor ce reprezintă infarcţiuni şi prevenirea lor

arătarea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale, dar şi a sancţiunilor pe care le poate aplica statul

dreptul de a pedepsi

caracterul autonomCaracterele dreptului penal: caracterul unitar

caracterul de drept public

Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept: 1. drept procesual penal 2. drept execuţional penal 3. drept civil 4. drept medical

Principiile fundamentale ale dreptului penal: principiul legalităţii principiul umanisumului principiul egalităţii în faţa legii penale principiul prevenirii săvârşirii faptelor prevăzute

de legea penală infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiile funda-mentale ale drep-

tului penal:

Page 291: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

291

principiul personalităţii răspunderii penale principiul individualizării sancţiunilor de drept penal

Izvoarele dreptului penalPrincipalele izvoare ale dreptului penal: Constituţia României Codul penal Tratatele şi Convenţiile internaţionale, acestea devenind izvoare de

drept penal în măsura în care ele sunt ratificate Legile penale complimentare care au o sferă de incidenţă sau aplicare

mai restrânsă Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale

Raportul juridic penal Subiect: este pe de o parte statul ca subiect dominant, iar pe de

altă parte subiect al raportului juridic penal este persoana fizică, ca destinatar al obligaţiei

Conţinut: se referă la drepturile şi obligaţile ce revin subiecţilor ai raportului juridic penal

Obiectul: îl constituie acţiunile pe care titularii drepturilor le efectuează sau le poate pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi au obligaţia de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine de a le săvârşi.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal Raportul juridic penal se naşte o dată cu intrarea în vigoare a normei penale

incriminatoare, normă ce prevede drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.Existenţa raportului juridic de conflict se face de către organul judiciar

competent, în forma cerută de lege, aceasta fiind hotărârea judecătorească de condamnare rămasă definitivă.

18.2. CAPITOLUL II. LEGEA PENALĂ

NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORII DE LEGI PENALE

Legile penale generale dispoziţii de drept penal cu caracter de principiu, acestea fiind normele din partea generală a codului penal, defapt codul penal în ansamblu ca lege ordinară pentru a fi deosebită de legea specială ;

Legile penale speciale au în vedere în primul rând par tea spe cia lă a codului penal, iar pe de altă parte au în vedere coduri

Page 292: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

292

penale speciale (Codul Justiţiei Militare) sau legi penale speciale ce cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul obişnuit.

Când vin în concurs cu legea penală generală cât şi cu legea penală specială, regula ce se va aplica în această situaţie este :

Legile penale cu durată nedeterminată (pemanente) sunt cele obişnuite.

Legile penale temporare sau predeterminate sunt acele legi care în conţinutul lor cuprind o dispoziţie ce limitează aplicarea lor în timp până la o dată calendaristică sau până ce încetează starea care a determinat adoptarea unei astfel de legi.

NORMELE DE DREPT PENAL ŞI CATEGORII DE NORME PENALE

Norme de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific determinat de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare socială.

Legea penală specială derogă de la legea penală generală şi se completează cu aceasta

A. După conţinutul şi sfera de incidenţă

Norme penale generale - sunt cele care cuprind condiţiile în care se nasc, modifică sau sting raporturile juridice penale

Norme penale speciale sunt cele care expun condiţiile în care o faptă constituie o infracţiune şi pedeapsa ce se aplică.

B. După criteriul cuprinde rii dispozi- ţiei şi sancţiunii în cadrul aceleeaşi norme

Norme penale unitare ce cuprind în conţinutul lor atât dispoziţia cât şi sancţiuneaNorme penale divizate- norme ce sunt in-complete în ceea ce priveşte conţinutul lor, clasificându-se la rândul lor în :

Norme de incriminare cadru/ nor-me în alb conţin o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, prevederea faptei interzise făcându-se ulterior prin alte acte normativeNorme penale de trimitere şi de referire:

Page 293: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

293

• norme de trimitere - cele care sunt incomplete în ceea ce priveştedispoziţia sau sancţiunea, care se va completa de la alte norme la care fac trimitere• norme de referire - după ce se completează cu dispoziţia sau sancţiunea din norma complini-toare nu devin independente, ci se subordo nează faţă de normele

INTERPRETAREA LEGII PENALE

1. Interpretarea oficială- este interpretarea făcută de un organ oficial şi poate fi:- autentică (legală) făcută de legiuitor ;- cauzală (de caz) făcută de organul judiciar.

2. Interpretarea neoficială / doctrinară – este cea făcută de oamenii de ştiinţă care se materializează în tratate.

Metode de interpretare a legii penale :

1) Interpretarea literală sau gramaticală constă în aflarea înţelesului normei penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală. Cu alte cuvinte această interpretare are în vedere analiza textului sub toate aspectele, re-spectiv: etimologic (înţelesul cuvintelor), sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie, funcţiile propoziţiilor în frază), stilistic (modul de exprimare).

2) Interpretarea raţională sau logică constă în aflarea înţelesului normei,

a legii penale cu ajutorul elementelor logice.

Interpretare în sensul legii penale, are ca şi scop aflarea voinţei legiutorului, voinţă exprimată în dispoziţiile legii pentru a putea

stabili dacă acestea sunt aplicabile cazului concret.

DeosebireInterpretarea oficială este obligatorie

Interpretarea neoficială nu are forţă obligatorie

Page 294: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

294

Interpretarea logică se facedupă anumite raţionamente

Raţionamentul a fortiori – cu ajutorul acestuia se demonstrează faptul că, dacă legea permite mai mult, implicit permite mai puţin, acest lucru presupune faptul că noţiunea de mai mult incorporează şi noţiunea de mai puţin;

Raţionamentul per a contrario- demon-strează faptul că acolo unde există o alta raţiune trebuie să existe şi o altă rezol-vare juridică/ cine susţine o teză neagă teza contrarie;

Raţionamentul reductio ad absurdum- orice altă interpretare decât cea pentru care se pledează ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile;

Raţionamentul a pari- are în vedere fap-tul că pentru situaţii identice trebuie să existe soluţii identice/adagiul “ubi eadem ratio, ubi idem jus”.

3) Interpretarea istorică - potrivit acestei interpretări se ia în considerare istoria sau istoricul legii ce urmează a fi interpretate. Sunt astfel interpretate actele preliminare, proiectele, expunerile de motive, dezbaterile parlamentare.

4) Interpretarea sistematică constă în faptul că norma va fi interpretată în corelaţie cu alte dispoziţii sau cu alte legi.

5) Interpretarea legii prin analogie unde înţelesul unei norme penale se va face cu ajutorul alteia care prevede însă un caz asemănător şi care este mai clar.

Interpretarea conformă cu legea/ declarativă – se bazează pe adagiul ‘lex dixit quam voluit’ – această interpretare constată faptul că textul exprimă exact intenţia şi voinţa legiuitorului

Interpretarea restrictivă - îşi are originea în adagiul ‘legis dixit plus quam voluit’ se ajunge la constatarea că legea spune mai mult decât a voit leguitorul, iar interpretul constatând acest lucru restrânge înţelesul legii făcând astfel o interpretare restrictivă în conformitate cu voinţa leguitorului

Felurile interpretării după rezultat

Page 295: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

295

Interpretarea conformă cu legea/ declarativă Interpretare extensivă - porneşte de la ‘lex dixit minus quam volui’ – textul spune mai puţin decât a voit legiuitorul, caz în care interpretul extinde aplicarea legii făcând astfel o interpretare extensivă conformă voinţei legiuitorului

LIMITELE INTERPRETĂRII – Este unanim admis că legile penale sunt de strictă interpretare (poenalia sunt strictissimae interpretationis) şi că înţelesul lor nu poate fi extins prin interpretare, preferându-se sensul restrictiv.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU

Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu

1. Principiul teritoriatăţii : reglementat de art 3 din Actualul Cod penal, respectiv de art 8 din Viitorul Cod penal “Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Conform acestui principiu legea penală se aplică în exclusivitate pe întreg teritoriul ţării pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României fără a face distincţie între calităţile diferite pe care le pot avea făptuitorii.

Infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării- orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat la art 142 sau pe o navă ori aeronavă română aflată în afara graniţelor ţării, situaţie în care fapta se consideră săvârşită pe teritoriul ţării române/

Art. 143 alin. 2 consideră infracţiunea săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.

Art 8 din Actualul Cod penal, respectiv art 13 din Viitorul Cod penal prevad că “Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârsite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

infracţiuni săvârşite la bordul navelor şi aeronave-lor străine flat pe teritoriul ţării noastre. Navele şi aeronavele militare sau guvernamentale acestea se află pe teritoriul ţării doar cu aprobarea specială a guvernului român şi reprezintă statul căruia îi aparţin infracţiunile săvârşite la bordul lor şi nu vor

Excepţii de la princi-piul

teritoralităţii

Page 296: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

296

cădea sub jurisdicţia statului român. Soluţionarea acestor conflicte se face pe calea dreptului internaţional şi nu a dreptului penal. În cazul nave-lor şi aeronavelor folosite în scop comercial, faptele săvârşite la bordul acestora, fapte prevăzute de lege, cad sub incidenţa statului român.

Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriu-lui ţării

1. Principiul personalităţii legii penale, reglementat de art 4 Actualul Cod penal, respectiv art 9 Cod penal viitor “Legea penală se aplică infracţiunilor savârşite în afara teritoriului ţarii, dacă faptuitorul este cetaţean român sau dacă, neavând nici o cetaţenie, are domiciliul în ţară.”

Principiul personalităţii este cel care stabileşte competenţa exclusivă a legii penale, aceasta aplicându-se chiard acă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

2. Principiul realităţii (sau principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive) – în conformitate cu prevederile art 5 din Actualul Cod penal, respectiv art 10 din Viitorul Cod penal Acest principiu prevede faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către cetăţeni străini ori apatrizi care nu domiciliază în România, infracţiune săvârşită împotriva statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.

3. Principiul universalităţii legii penale îşi găseşte consacrarea în art 6 din Actualul Cod penal, respectiv art 11 din Viitorul Cod penal.

Trebuiesc însă îndeplinite anumite condiţii dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în România:

• să existe o dublă incriminare în sensul ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită

• infractorul să fie cetăţean străin sau dacă nu are cetăţenie să nu aibă domiciliu în România

• făptuitorul să se afle în ţară.

Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate

Fapta să fie considerată infracţiune de legea penală română

Infractorul trebuie să fie cetăţean român sau persoană fără cetăţenie dar cu domiciliul în România.

Condiţiile necesare pentru aplicarea

prin cipiului

Page 297: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

297

EXTRĂDAREA

DEFINIŢIE este un act bilateral între două state în baza cărui un stat pe al cărui teritoriu s-a rejugiat un infractor sau un condamnat îl predă la cerere, altui stat pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat

Condiţii cu privire la infracţiune: infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau îm-

potriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea solicitat să existe dubla incriminare în sensul că fapta să fie incriminată în legile

ambelor state pedeapsa prevăzută să fie privaţiunea de libertate mai mare de 2 ani

sau o pedeapsă mai severă

Condiţii cu privire la infractor : infractorul să fie cetăţean străin potrivit art.23 din Legea 302/2006 nu pot fi extrădaţi de către România să nu fie în România pronunţată pentru aceeaşi infracţiune o hotărâre

judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal sau să nu existe o ordonanţă

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Principiul specialităţii extrădării C persoana extrădată nu poate fi judectă pentru altă infracţiune decât pentru cea care s-a acordat extrădarea şi nu poate fi obligată la executarea unei alte pedepse decât pentru cea a cărei executare s-a solicitat extrădarea.

Sistemele de acordare a extrădării

Condiţii privind urămirea penală sau executarea

pedepsei:

extrădarea să nu fie solicitată pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a per-soanei vătămate

să nu fi intervenit potrivit oricăruia dintre statele

membre la extrădare amnistia, prescripţia sau orice altă cauză care înlătură răspunderea penală

sistemul politicsistemul jurisdicţionalsistemul mixt

Page 298: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

298

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive art. 14 şi 15 Cod penal actual, art 6 Cod penal viitor

PRACTICĂ CAPITOLUL II

1. Aplicarea legii penale în spaţiu563

1. În sarcina lui E.M. s-a reţinut faptul că, în timp ce se afla la pescuit pe Marea Neagră împreună cu alţi pescari, printr-o manevra greşită a bărcii pe care o conducea, a determinat căderea în mare a lui O.I. Din cauza unei lovituri suf-erite în cădere şi a valurilor mari, O.I. nu a putut să înoate şi nu a putut fi salvat, găsindu-şi moartea prin înec.

Se pune întrebarea dacă fapta de ucidere din culpă cade sau nu sub incidenţa legii noastre penale.

R : Fapta fiind săvârşită în apele teritoriale ale României este aplicabilă legea penală română. Aceeaşi soluţie şi dacă fapta s-ar fi comis în afara mării teritoriale, fapta săvârşită pe ambarcaţiunea română fiind considerată pe teritoriul ţării.

2. M.P. cetăţean italian aflat în excursie turistică în ţara noastră, conducând neatent autoturismul proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a fost ucis cetăţeanul german K.W., aflat şi el ca turist în ţara noastră

Se cere a se arăta dacă fapta cade sau nu sub incidenţa legii noastre pe-nale şi dacă făptuitorul poate pretinde să i se aplice legea penală italiană care îi este mai favorabilă.

R : Infracţiunea fiind săvârşită pe teritoriul României se aplică legea penală română, exclusiv şi necondiţionat, indiferent de legea penală a statului al cărui cetăţean ar fi infractorul sau persoana vătămată

3. I.C., M.A şi G.I., marinari pe un cargou românesc, în timpul unei escale în portul Singapore, au sustras de la bordul navei care transporta mărfuri din R.P.D.

principiul activităţii art.10 Cod penal, art 3 Cod penal

principiul neretroactivităţii legii penale art.11 Cod penal actual

principiul retroactivităţii legii penale art. 5 alin.2 C.penal actual

principiul ultraactivităţii art. 16 Cod penal actual

principiul aplicării legii penale mai favorabile art.13 Cod penal actual, art 5 Viitorul Cod penal

Aplicarea legii penale în timp art. 10 – 16 Cod

penal, art 3-7 din Viitorul Cod penal

563 Constantin Bulai, Constantin Mitrache- Drept penal român. Parte generală. Culegere de probleme din pactica judiciară pentru uzul studenţilor, ediţia a III-a revăzută şi adăugită. Casa de editură şi presă “Şansa”. S.R.L. Bucureşti 1996

Page 299: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

299

Coreeană, un număr de 8 bare de zinc pe care le-au vândut unor localnici.Fapta celor trei marinari cade sau nu sub incidenţa legii penale române şi

în baza cărui temei ?R : Infracţiunea săvârşită pe nava română este considerată săvârşită pe teri-

toriul ţării (art 143 Cod penal) şi este incidentă legea penală română (art 3 Cod penal)

4. în sarcina lui M.N., s-a reţinut fapta că a trecut fraudulos în Iugoslavia şi fiind prins de autorităţile iugoslave a fost trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea de trecere ilegală a frontierei, iar după executarea pedepsei a fost predat autorităţilor române.

Fiind trimis în judecată pentru trecerea frauduloasă a frontierei române acesta a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea. Totodată instanţa constatând că incul-patul a comis infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei iugoslave, a procedat la recunoaşterea hotărârii judecătoreşti iugoslave şi prin aplicarea dispoziţiilor din art 36 a scăzut din pedeapsa aplicată pedeapsa executată în Iugoslavia.

Se cere a se arăta dacă soluţia pronunţată este cea corectă.R : soluţia este controversată. Intr-o interpretare restrictivă regula prevăzută la

art 36 Cod penal se referă numai la infracţiunile concurente săvârşite pe teritoriul ţării noastre, nu şi la situaţia în care una dintre infracţiuni a fost săvârşită pe teritoriul altei ţări, iar recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice pe teritoriul României nu este admisibilă decât în cazuri ca acela din speţă pen-tru care nu există o prevedere explicită a legii. în această opinie soluţia este criticabilă.

Intr-o interpretare extensivă recunoaşterea hotărârii străine este posibilă în toate cazurile în care aceasta poate produce efecte juridice pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă astfel de efecte nu sunt explicit prevăzute de legea penală română. în această concepţie soluţia este corectă.

Este de dorit însă o intervenţie a legiuitorului care să prevadă explicit efect-ele juridice obligatorii sau facultative ale hotărârii penale străine recunoscută de instanţele române.

2. Extrădare. Intervenţia prescripţiei executării pedepsei. Efecte.

Prescripţia executării pedepsei împiedică efectuarea formalităţilor de extrădare a condamnatului în vederea executării pedepsei. (Trib. Bucureşti, secţia a II-a penală, încheiere din Camera de Consiliu din 29 septembrie 2004)

La data de 17.09.2004 Inspectoratul General al Poliţiei Române –Biroul Naţional Interpol a sesizat Tribunalul Bucureşti cu adresa nr.20905/AD/ 17.09.2004 şi a solicitat să se procedeze în conformitate cu prevederile art.67 alin.2,3 şi4 din Legea 302/2004 privind extrădarea în privinţa inculpatului G.K., care a fost arestat provizoriu de către autorităţile judiciare bulgare.

Examinând actele dosarului, tribunalul reţine că prin rechizitoriul nr. 2168/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost trimis în

Page 300: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

300

judecată inculpatul G.K. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepseşte de art.312 alin.1 C.pen, dosarul fiind înregistrat pe roul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 3729/1997. Prin procesul-verbal din 14.06.1997 s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului pentru infracţiunea de deţinere de stu-pefiante prevăzută de art.312 C.pen.

Potrivit probelor administrate în cursul urmăririi penale, rezultă faptul că inculpatul, aflându-se la data de 14.06.1997 în jurul orelor 1500 în zona Podului Grozăveşti, a fost depistat de organele de poliţie având asupra sa o punguliţă din celofan ce conţinea 0,0629 grame heroină amestec cu cofeină şi paracetamol.

Din cercetările efectuate în cauză a reieşit faptul că inculpatul a intrat în ţară la începutul din lunii iunie 1997 prin punctul vamal – Aeroportul Otopeni în calitate de turist şi s-a cazat iniţial la Hotelul Bucegi, apoi la Hotelul Dâmboviţa.

În ziua de 14.06.1997, inculpatul s-a deplasat în zona Grozaveşti cu intenţia de a intra într-un bar şi a fost acostat de două persoane ce păreau a fi de naţionalitate arabă, care i-au oferit spre vânzare o punguliţă din celofan ce conţinea un praf de culoare cafenie. Inculpatul a recunoscut că a înţeles că în acea punguţă se aflau droguri care puteau fi fumate şi a fost de acord să le cumpere, plătind pentru ele suma de 200.000 lei. La scurt timp după ce a intrat în posesia punguţei cu droguri, inculpatul a fost reţinut de organele de poliţie.

Conform expertizei tehnice nr.95294 din 14.06.1997, punguţa din material plastic care conţinea o pulbere de culoare bej şi a fost găsită la inculpatul G.K. conţine din 0,0629 grame heroină în amestec cu cofeină şi paracetamol.

Fapta inculpatului G.K. care la data de 14.06.1997 a fost depistat de or-ganele de poliţie având asupra sa o punguliţa ce conţinea 0,0629grame heroină în amestec cu cofeină şi paracetamol, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi pedepseşte de art.312 alin.1 C.penal.

Aceste fapte au fost stabilite prin administrarea următoarelor probe: declaraţiile inculpatului, proces-verbal de prindere în flagrant, raport de constatare fizico-chimică analiza droguri şi declaraţii martori.

Prin referatul 2168/P/1997 din 19.06.1997, s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de trafic de stupefiante.

La data de 15.06.1997, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.K. prin mandatul de arestare preventivă 2094/15.06.1997 pe o perioadă de 5 zile, iar la data de 19.06.1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus obli-garea acestuia de nu părăsi raza teritorială a Municipiului Bucureşti pe o durată de 30 de zile, începând de la 19.06.2007 până la 18.07.1997.

Prin adresa 20905/AD/17.09.2004, Inspectoratul General al Poliţie Române –Biroul Naţional Interpol a solicitat autorităţii române transmiterea documentelor oficiale pentru extrădarea inculpatului, arestat provizoriu la data de 16.09.2004 pe o durată de 40 de zile, autorităţilor judiciare din Bulgaria .

Inculpatul G.K. a fost condamnat la o pedeapsă de 1an şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr.163/1997 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a II-a penală, rămasă definitivă la data de 03.03.1998.

Tribunalul Bucureşti secţia a II-a penală a emis împotriva inculpatului man-

Page 301: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

301

datul de executare a pedepsei închisorii nr.222/05.03.1999.Art. 125 C.pen. prevede că prescripţia înlătură executarea pedepsei princi-

pale, iar alin.1 lit.b al art.126 C.pen., prevede că termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea.

Termenul de prescripţie se socoteşte de la dat când hotărârea de con-damnare a rămas definitivă, în speţă de la data de 03.03.1998, motiv pentru care a apreciat că a intervenit prescripţia executării pedepsei la data de 03.09.2004.

Având în vedere că a intervenit prescripţia executării pedepsei, tribunalul a constatat existenţa unui impediment la extrădare pentru inculpatul G.K. şi a apreciat că în speţă nu sunt întrunite dispoziţiile art.67 din Legea 302/2004.

NOTĂ:Legea nr.302/2004 a fost ulterior abrogată prin Legea 224/2006 ( M.O.

534/21.07.2006) fără ca soluţia instanţei să fie afectată.Pe de altă parte, datorită intrării în vigoare a Legii 143/2000 ( M.O.

362/3.08.2000), în prezent fapta pentru care a fost condamnat numitul G.K. se încadrează în dipsoziţiile art.2 alin.2 din această lege şi nu în art.312 aln.1 C.penal.

3. Aplicarea legii penale în timp. Infracţiunea continuată.

În cazul infracţiunii continuate, dacă cea din urmă dintre acţiunile compo-nente ale acestei infracţiuni a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica – pentru întreaga infracţiune – pedeapsa prevăzută de legea nouă.

În speţă, în executarea aceleiaşi rezoluţii, inculpatul a săvârşit, prin efracţie, în perioada octombrie – 18 noiembrie 1996, mai multe acţiuni de furt, pentru care i s-a aplicat de prima instanţă, în baza art.208 raportat la art.209 lit.i, cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen, pedeapsa de 3 ani închisoare. Decizia instanţei de apel care, admiţând apelul inculpatului, a redus pedeapsa la 2 ani închisoare, fără a fi reţinut existenţa unor circumstanţe atenuante, este nelegală, deoarece inculpatul a comis ultima infracţiune de furt ce intră în compunerea infracţiunii continuate după modificarea art.209 C.pen. prin Legea140 din 14 noiembrie 1996, care a ridicat minimul special al pedepsei pentru infracţiunea de furt calificat de la un an la 3 ani închisoare.

4. Aplicarea legii penale în timp. Minori.

Întrucât la data de 16 octombrie 1990, când au săvârşit infracţiunea de evadare din starea de deţinere preventivă, inculpaţii erau minori, iar până la ju-decarea definitivă a cauzei a fost adoptată Legea 104/1.10.1992 care a abrogat Decretul nr.218/1977 şi a repus în vigoare, cu unele modificări, toate dispoziţiile

Page 302: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

302

cuprinse în Titlul V din Partea generală a Codului penal ( Minoritatea), se impune, în baza art.13 alin.1 C.pen., ca în cauză să se facă aplicarea Decretului 218/1977 care, spre deosebire de Codul penal, prevede numai măsuri educative.

Aplicarea legii penale in timp

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.Modificarea cuantumului „consecinţelor deosebit de grave”Schimbarea încadrării juridice. Contestaţie la executare564 .

Deşi dispoziţiile art. 15 C. pen. folosesc sintagma „lege care prevede o pedeapsă mai uşoară”, textul de lege trebuie interpretat ca referindu-se la intervenţia „legii penale mai favorabile”, în accepţiunea art. 11 C. pen. Prin urmare, este admisibilă contestaţia la executare în cazul modificării art. 146 C. pen., în sensul majorării cuantumului „consecinţelor deosebit de grave”. Stabilirea încadrării juridice a faptei conform legii noi este numai un raţionament utilizat pentru a se constata dacă legea nouă este mai favorabilă şi pentru a verifica, astfel, aplicabili-tatea dispoziţiilor art. 15 C. pen., însă încadrarea juridică rămâne cea stabilită în hotărârea contestată. Pe calea contestaţiei la executare se poate ajunge, aşadar, numai la reducerea pedepsei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, fără să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei.

(Trib. Bucuresti, secţia I penală, sentinţa nr. 1514 din 22 noiembrie 2004565)

Condamnatul D.C. a formulat contestaţie la executare cu privire la sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 461 lit. d) raportat la art. 458 C. pr. Pen. şi art. 15 C. pen.

În motivarea contestaţiei, se arată, se arată că prin sentinţa penală contestată, a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 şi art. 209 lit. a), i), g) şi alin. ultim C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., iar după rămânerea definitivă a hotărârii, dispoziţiile art. 146 C. pen. privind cuantumul prejudicial au fost modificate prin O.U.G. nr. 207/2000, aprobată prin Legea nr. 456/2001.

Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul reţine următoarele:Prin sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul

Bucureşti, secţia I penala, rămasă definitivă prin decizia penala nr. 3797 din 5 octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, petentul D.C. a fost condamnat la o pedeapsa de 11 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a), i) şi g) şi a lin. ultim C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., reţinându-se că în perioada 27/28.05.1998-28/29.06.1998, împreună cu 564 Tribunalul Bucureşti. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, pag 42-45 565 In acelasi sens, Tribunalul Bucuresti, sectia I penala, s-a pronuntat si prin sentintele nr. 610 din 6 mai 2004 si nr. 1437 din 5 noiembrie 2004.

Page 303: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

303

alţi doi inculpaţi, a pătruns în timpul nopţii şi prin efracţie în sediile unor societăţi comerciale şi în apartamentele unor persoane fizice şi a sustras bunuri în valoare totala de 114.000.000 lei.

Din pedeapsa aplicata, condamnatul a executat o perioada de 6 ani şi 4 luni închisoare si, asa cum rezulta din caracterizarea întocmita de Penitenciarul Rahova, a fost odată sancţionat cu „mustrare” la data de 23.12.2003 pentru deţinere de obiecte interzise (fierbător improvizat) şi recompensat de 31 de ori cu supli-mentarea drepturilor la pachet şi vizita pentru modul în care si-a îndeplinit sarcinile încredinţate, a avut o atitudine cuviincioasa, fiind apreciat pentru respectul acordat cadrelor din penitenciar şi nu a intrat în conflict cu alţi deţinuţi.

După rămânerea definitive a hotărârii de condamnare (5.10.2000), la data de 22.11.2000, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 207/2000 care a modificat dispoziţiile art. 146 C. pen., în sensul ca prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o paguba materiala mai mare de 1.000.000.000 lei, cuantum care a fost majorat la 2.000.000.000 lei prin Legea nr. 546/2001, ce a intrat în vigoare la data de 25.07.2001.

În raport cu cele de mai sus, aplicarea legii noi ar determina o alta Încadrare juridică a faptei săvârşite de condamnat, respective infracţiunea prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), i), şi g) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen., sancţionata cu pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani, spre deosebire de infracţiunea pentru care a fost condamnat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a), i) şi g) şi alin. ultim C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. şi sancţionata cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani.

Conform dispoziţiilor art. 461 lit. d) raportat la art. 458 C. pr. Pen. cu refer-ire la art. 15 alin. (1) C. pen., tribunalul apreciază ca admisibila contestaţia la executare, deoarece pedeapsa aplicata condamnatului (11 ani închisoare) este mai mica decât maximul special prevăzut de legea noua, datorita modificării art. 146 C. pen. (15 ani). Contestaţia este admisibila, chiar daca soluţionarea acesteia implica stabilirea încadrării juridice prin raportare la dispoziţiile legii noi sin u la cele reţinute prin hotărârea de condamnare contestată.

Conform dispoziţiilor art. 15 alin. (1) C. pen., pedeapsa aplicata poate fi redusa, când după rămânerea definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşita, de persoana condamnatului şi de conduita acestuia în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat pedeapsa.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile în cauza, deoarece, deşi se foloseşte sintagma „o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară” aceste dispoziţii trebuie interpretate ca „o lege penală mai favorabilă” prin raportare la art. 13 C. pen., având în vedere denumirea marginală a art. 15 C. pen. şi anume „aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.”

La stabilirea legii penale mai favorabile (prin compararea legii aplicabile până la soluţionarea definitive a cauzei cu legea ce a intervenit după rămânerea

Page 304: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

304

definitive a hotărârii de condamnare şi înainte de executarea integrala a pedep-sei), urmează sa fie avute în vedere toate criteriile şi regulile de determinare a legii penale mai blânde.

Aplicând criteriile privind condiţiile de incriminare şi sancţionare, se con-stata ca modificarea art. 146 C. pen. influenţează încadrarea juridică a faptei în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede ca o formă agravată producerea consecinţelor deosebit de grave, raportat la cuantumul prejudiciului.

Stabilirea încadrării juridice a faptei conform legii noi este numai un raţionament utilizat pentru a se constata daca legea noua este mai favorabila, verificând astfel aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 C. pen., încadrarea juridică rămânând cea stabilita în hotărârea contestată. Pe calea contestaţiei se poate ajunge astfel, numai la reducerea pedepsei ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile.

Dacă s-ar da o altă interpretare acestor dispoziţii, s-ar reduce sfera de apli-care a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, creând o inegalitate nejustificata între cei judecaţi ulterior şi cei care au fost judecaţi anterior apariţiei legii mai favorabile. Scopul dispoziţiilor legale mai sus menţionate este tocmai acela, ca şi aceştia din urma, să beneficieze de legea penală mai favorabilă, prin reducerea pedepsei în anumite condiţii prevăzute de lege.

Tribunalul apreciază ca în cauza sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) C. pen., deoarece după rămânerea definitivă a hotărârii de con-damnare şi înainte de executarea în întregime a pedepsei de 11 ani închisoare, a intervenit o lege penală mai favorabilă ce prevede o pedeapsă mai uşoară; pedeapsa aplicată este mai mica decât maximul special prevăzut de legea nouă; condamnatul a executat din pedeapsa aplicată 6 ani şi 4 luni închisoare şi a avut o atitudine deosebită pe perioada executării pedepsei şi pe cale de consecinţă, poate beneficia de dispoziţiile legii mai favorabile.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 C. pen. cu referire la art. 458 şi art. 461 lit. d) C. pr. pen., a fost admisă contestaţia la executare, iar pe-deapsa de 11 ani închisoare ce a fost aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost redusă la 8 ani închisoare.

S-a dispus anularea MEPI nr. 464/2000 emis în baza sentinţei penale nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penala şi emiterea unui nou mandate de executare a pedepsei stabilita prin prezenta.

Conform art. 192 alin. (3) C. pr. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, iar onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200.000 lei, a fost avansat din fondul Ministerului Justiţiei

Page 305: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

305

18.3. CAPITOLUL III. INFRACŢIUNEA

DEFINIŢIE fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

prevederea fapteti în legea penală

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Prin noţiunea de structură a conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se grupează în cadrul conţinutului infracţiunii diferitele elemente care alcătuiesc acest conţinut şi raporturile care se stabilesc între acestea.

Condiţiile necesare alcătuirii diferitelor conţinuturi de infracţiuni:

după factorii la care se referă vom vorbi despre condiţii referitoare la actul de conduită, la obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;

după importanţa pe care le au pentru existenţa infracţiunii:• condiţii esenţiale (numite şi constitutive)- formează conţinutul

infracţiunii în configuraţia de bază;• condiţii accidentale sau circumstanţiale - condiţii care ajută la

alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna dintre variantele ei agravante sau atenuante

după existenţa lor în momentul săvârşirii infracţiunii:• condiţii preexistente - în rândul acestora vor intra cele care se referă

la obiectul infracţiunii, ca de exemplu condiţia ca obiectul să se afle într-un anumit loc, sau se poate face referire şi la subiecţii infracţiunii, şi anume ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate;

• condiţii concomitente - cele care se referă la momentul sau timpul săvârşirii infracţiunii;

• condiţiile subsecvente - cele referitoare la producerea unui anumit rezultat, ca de exemplu moartea sau sinuciderea victimei.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Pericolul social al infracţiunii

Vinovăţia ca trăsătură esenţială:intenţia culpapraeterintenţia

pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie, ci în plus este necesar ca fapta să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi să fie ca atare snacţionată

Page 306: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

306

Clasificarea conţinuturilor de infracţiune :

după structura condiţiilor:• conţinut juridic ;• conţinut constitutiv

după criteriul variantelor de incriminare a infracţiunilor:• conţinut de bază sau tip;• conţinuturi agravante sau atenuante

după criteriul structurii juridice:• conţinuturi simple;• conţinuturi complexe.

după formele infracţiunii:• conţinuri tipice;• conţinuturi atipice.

CONDIŢII PREEXISTENTE INFRACŢIUNII

Obiectul infracţiunii:• Obiectul juridic general şi obiectul juridic material• Obiectul juridic generic (de grup)• Obiectul juridic specific (individual)• Obiectul juridic complex

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Subiecţii infracţiunii:• subiectul activ;Condiţiile generale privitoare la existenţa subiectului activ: - vârsta; - responsabilitatea; - libertatea de voinţă şi acţiune.• subiectul pasiv.

ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

1. LEGITIMA APĂRARE este în stare de legitimă apărare acela care

Page 307: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

307

săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul general

Condiţiile legitimei apărări Efecte Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune

deoarece îi lipseşte elementul de bază al infracţiunii şi anume vinovăţia, făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii, agrsiune ce punea în pericol valorile sociale ocrotite, neexistând din partea lui o manifestare liberă a voinţei.

2. STAREA DE NECESITATEŕ este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes general

Efecte Fapta săvârşită în stare de necesitate nu constiuie infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie, această fapră fiind comisă sub imperiul

Condiţiile atacului

atacul trebuie să fie materialatacul trebuie să fie directatacul trebuie să fie imediatatacul trebuie să fie injustatacul să pună în pericol grav persoana sau

drepturile celui atacat sau un interes general

Condiţii privitoare la apărare

acţiunea de apărare să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală

apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului

apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului

Condiţii privitoare la pericol

întâmplarea care dă naştere pericolului este datorată unei cauze fortuite

pericolul trebuie să fie iminentpericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea

corporală sau sănătatea uneipersoane, un bun important al acesteia ori un

interes generalpericolul să fie inevitabil

Page 308: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

308

constrângerii, al ameninţării pericolului iminent.

3. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ

Art.46 Cod penal este situaţia când o persoană săvârşeste o faptă prevăzută de legea penală datorită unei constrângeri fizice căreia nu-i poate rezista.

Efecte Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune, pentru ca îi lipseşte una dintre trăsturile esenţiale pentru ca fapta să constituie infracţiune şi anume vinovăţia, vinovăţia neputând exista atunci când făptuitorul nu are libertate de acţiune.

Constrângerea morală art.46 Cod penal

4. CAZUL FORTUIT definiţie art. 47 Cod penal .

Condiţiile acţiunii de salvare

acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor, în sensul că acestea trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia de fapt dată

acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală

prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat

fapta să nu fie săvârşită de către, sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a în-frunta pericolul

Condiţii pentru existenţa con-strângerii fizice

să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penalăconstrângerea la care persoana a fost supusă să

nu îi fi putut rezistasă existe o constrângere asupra fizicului unei

persoane

Condiţii pentru existenţa con-

strângerii morale

se exercite asupra făptuitorului o acţiune de constrângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană.

ameninţarea să fie gravă vizând un pericol pen-tru viaţa, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane

pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel ce ameninţă.

Page 309: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

309

5. IRESPONSABILITATEA definiţie art. 48 Cod penal

6. BEŢIA art.49 Cod penal

7. MINORITATEA FĂPTUITORULUI art. 50 Cod penal

8.EROAREA DE FAPT art.51 Cod penal

Condiţii

rezultatul socialmente periulos trebuie să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului

făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine care a produs rezultatul

fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos da-torat intervenţiei imprevizibile a unei forţe străine, să fie prevăzută de legea penală.

Condiţiile stăriii de ire-sponsabiliate

să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penalădatorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost

în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele

starea de incapcitate psihică a făptuitorului să se dato-reze alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale

starea de incapaciate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei

Condiţii

în momentul săvârşirii faptei, cel ce săvârşeşte fapta trebuie să se afle în stare de beţie, stare produsă prin intoxicaţie cu alcool sau alte substanţe

starea de beţie trebuie să fie accidntală, involuntară, fortuităstarea de beţie să fie completăfaptă comisă în stare de beţie completă accidentală să fie

prevăzută de legea penală.

Condiţiile minorităţii

să se fi comis o faptă prevăzută de legea penalăfapta să fie săvâşită de un minor care nu îndeplineşte

condiţiile legale de a răspunde penal.minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul

săvârşirii faptei

Page 310: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

310

PRACTICĂ CAPITOLUL III

1.Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatricu-

lat. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare.

Conducerea pe drumurile publice a unui autoturism fără a fi înmatriculat şi având montate plăcuţe cu numerele de înmatriculare de la un autoturism ce a fost radiat din circulaţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.35 alin.1 şi art.35 alin.2 din Decretul 328/1966 – republicat, iar nu ale unei singure infracţiuni prev. de art. 35 alin.1 şi 2 din actul normatic menţionat.

Prin sentinţa penală 1702/10.11.1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, inculpatul I.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev de art.35 alin1 şi 2 din Decretul 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit.a Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că, în ziua de 23.04.1995, inculpatul I.G. a condus pe drumurile publice un autoturism neînmatriculat, căruia i-a montat tăbliţe de în-matriculare de la un alt autoturism, radiat din circulaţie.

Apelul declarat de Parchet a fost admis prin decizia penală 204/A/14.02.2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a penală, schimbându-se încadrarea juridică a faptelor comise de inculpat, în două infracţiuni, aflate în concurs ideal, respectiv prev. de art. 35 alin. 1 şi art. 35 alin. 2 din Decretul 328/1966, ambele cu aplicarea art. 37 lit.b C. pen. , inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat recurs, apreciind cî a comis o singură infracţiune, cea prev. de art.35 alin 1 şi 2 din Decretul 328/1966.

Recursul declarat a fost considerat nefondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Legea siguranţei circulaţiei rutiere, respectiv Decretul 328/1966 a reglemen-

Condiţii

să se fi comis o faptă prevăzută de legea penalăîn momentul săvârşirii fapte, făptuitorul să nu fi cunoscut

existenţa unor împrejurărrii, situaţii de care ar depinde caracterul penal al faptei

situaţia, împrejurarea, ce nu au fost cunoscute pot reprezen-ta un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţa a acesteia.

Înlăturarea caracter-ului penal al faptei

prin lipsa pericolului social

Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzute de legea penală

Lipsa prevederii în legea penală

Page 311: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

311

tat în conţinutul fiecăruia din cele două alineate ale art.35, două infracţiuni, având câte o structură proprie a elementelor constitutive şi a sancţiunilor prevăzute de lege.

Întrucât legea nu a dat posibilitatea combinării acestor structuri, prin tehnica folosită, nu a admis nici existenţa unei infracţiuni complexe, care să fie reglementată de art.35 alin.1 şi 2 C.pen .

(Secţia a II-a penală, decizia 578/2000)

2. Omor calificat. Loc public

Fapta inculpatului care, în timp ce se afla într-un bar a intrat în conflict cu partea vătămată, s-a înarmat cu un cuţit şi i-a aplicat o lovitură producându-i o „plagă prin înjunghiere toraco – abdominală cu hemoragie internă prin ruptură de ficat ”întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art.20 raportat la art. 174-175 lit.i C.pen şi nu ale tentativei la infracţiunea de omor.

Potrivit art.152 lit.a Cod penal, fapta se consideră săvârşită „în public” atunci când a fost comisă într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, iar barul reprezintă un astfel de de loc.

Prin sentinţa penală 175/16.11.1999 a Tribunalului Teleorman a fost con-damnat inculpatul F.C. la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, faptă prev. de art. 20 rap. la art. 174 Cod penal.

Totodată, inculpatului i s-au interzis drepturile prev. de art. 64 lit.a şi b Cod penal, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:

F.C. a fost angajat ca paznic la un bar din oraşul Roşiorii de Vede. În seara zilei de 1 decembrie 1998 inculpatul a intrat în conflict cu C.N. şi partea vătămată C.C., conflict declanşat de inculpat.

Pe parcursul incidentului, inculpatul s-a înarmat cu un cuţit şi i-a aplicat lui C.C. o lovitură în zona toraco – abdominală.

Imediat după agresiune victima şi-a pierdut cunoştinţa şi a fost transportată la Spitalul Roşiorii de Vede, fiind internată la secţia chirurgie cu diagnosticul „plagă prin înjunghiere toraco – abdominală cu hemoragie internă prin ruptură de ficat”.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul d.p.l Tribunalul Teleor-man şi inculpatul.

Prin apelul formulat de parchet se arată că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa a dat faptei o greşită încadrare juridică.

Examinând hotărârea pronunţată, Curtea constată că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman este fondată şi urmează a fi admis.

Instanţa de fond, pe baza probelor administrate, a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă în ce priveşte încadrarea juridică a faptei a pronunţat o soluţie greşită.

Page 312: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

312

Într-adevăr, aşa cum rezultă în mod necontestat din situaţia de fapt bine reţinută de instanţa de fond, conflictul dintre inculpat şi partea vătămată a avut loc la barul „Casa Albă” din oraşul Roşiorii de Vede, loc prin natura sa „public”.

Deşi la termenul de judecată din 14 septembrie 1999 s-a solicitat schim-barea încadrării juridice a faptei, din art. 20 rap. la art. 174 C.penal, în art.20 rap. la art. 174 – 175 Cod penal, având în vedere că infracţiunea s-a săvârşit într-un loc public, instanţa a pus în discuţie noua încadrare şi a acordat un nou termen în acest scop pentru ca inculpatul să-şi pregătească apărarea, conform art.334 C.prc. pen. Ulterior, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege iniţial, respectiv conform încadrării juridice a faptei stabilite prin rechizitoriu.

Întrucât infracţiunea comisă de inculpat întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prev de art.20 rap. la art. 174-175 lit.i C. penal, urmează a se admite apelul declarat de inculpat, să se schimbe încadrarea juridică în art.20 rap. la art. 174-175 lit.i Cod penal, text în baza cărui inculpatul va fi condamnat.

(Secţia a II-a penală, decizia 136/2000)

NOTĂ: Hotărârea de mai sus rămasă definitivă prin respingerea recursului conform deciziei 3065/2000 a Curţii Supreme de Justiţie – secţia penală)

3. Legitima apărare. Exces justificat. Condiţiile atacului. Proporţionalitatea apărării. Lovitura cu pumnul. Folosirea cuţitului

O lovitură neaşteptată cu pumn aplicată inculpatului de către persoana vătămată nu îndeplineşte condiţiile unui atac material direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana atacată, astfel încât nu poate fi reţinută legitima apărare, excesul justificat şi nici excesul scuzabil, conform dispoziţiilor art 44 alin2 şi 3 şi respectiv art 73 lit a) C.pen.

De asemenea nu se poate reţine nici legitima apărare prevăzută de dispoziţiile art 44 alin2 C.pen în condiţiile în care inculpatul a răspuns prin folosirea cuţitului, căci apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.

(tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, sentinţa nr 466 din 14 mai 2003)

Prin rechizitoriul nr 1254/p/1998 din data de 17.08.1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul A.V.a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru tentativă la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art 20 C.pen, raportat la art 174 şi art 175 lit i C.pen, cu aplicarea art 73 lit b C.pen, împotriva părţii vătămate C.I.

După mai multe cicluri procesuale, în fond Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală a reţinut următoarea situaţie de fapt :

La data de 8.04.1998, inculpatul A.V. împreună cu martorii B.E. şi M.A., colegii săi de serviciu s-au urcat de la staţia de metro Pipera într-un vagon de metrou, în care se afla partea vătămata C.I. , aflată în stare de ebrietate, ţinând

Page 313: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

313

în mână o sticlă care conţinea băuturi alcoolice, care şi-a aprins o ţigară, iar după ce o femeie care urcase între timp la staţia Aurel Vlaicu, i-a atras atenţia asupra faptului că nu se fumează, acesta a început să înjure. Inculpatul i-a luat ţigara din gură, i-a rupt-o şi a stins-o cu piciorul. Partea vătămată s-a ridicat, însă inculpatul a împins-o la loc pe scaun, după care părţile şi-au continuat călătoria.

Inculpatul a coborât la staţia de metrou Piaţa Romană, iar partea vătămată a urmat-o, ieşind brusc din vagonul de metrou cu puţin timp înainte de închiderea uşilor de acces.

In timp ce inculpatul urca scările spre ieşirea din staţia de metrou, partea vătămată venind în urma sa, l-a lovit cu pumnul. Părţile au început să se lovească reciproc, iar inculpatul a scos un cuţit cu lama rabatabilă, a înjunghiat-o pe partea vătămată de mai multe ori în zonele hermitorace şi abdomen stâng, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 16 zile de îngrijiri medi-cale şi care i-au pus viaţa în pericol. Părţile s-au rostogolit pe scări , după care inculpatul a lovit-o cu picioarele pe partea vătămată, culcată la pământ, momentul fiind văzut de martorul I.F.

Din analiza materialului probator, tribunalul a apreciat că fapta penală săvârşită de inculpat întruneşte elementele constitutive ale tentativei la săvârşirea infracţiunii de omor calificat, cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării, prevăzută de art 20 C.pen, raportat la art 174-175 lit i) C.pen., cu aplicarea art 73 lit b) C.pen.

Inculpatul a invocat existenţa legitimei apărări, care constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Inculpatul a declarat în faza de urmărire penală, că partea vătămată, venind din urma sa, l-a lovit în spate cu pumnul sau cu ceva metalic, iar în faţa instanţei, atât la prima judecată în fond, cât şi la rejudecarea fondului, a arătat ca l-a lovit cu sticla de coniac. Se desprinde concluzia că inculpatul nu a văzut cu ce anume l-a lovit partea vătămată, iar de faţă nu au fost martori. Analizând planşele fotografice, care-l înfăţişează pe inculpat, se poate constata că acesta nu prezenta plăgi tăiate la nivelul capului, pentru a putea susţine o lovitură puternică cu sticla, respectiv un atac deosebit de violent.

Potrivit art 44 alin 2 C.pen, printre alte condiţii ce trebuiesc îndeplinite e necesar ca atacul să pună în pericol grav persoana atacată or, în acest caz, o lovitură cu pumnul, chiar neaşteptată, nu poate implica producerea unui rău irepa-rabil sau grav de remediat, cum ar fi pierderea vieţii sau cauzarea unei infirmităţi sau unei vătămări grave. Apărarea, pe lângă necesitatea înlăturării atacului, trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului, ori folosirea cuţitului de către inculpat reprezintă o depăşire a limitelor legitimei apărări.

Inculpatul a invocat şi temerea produsă. Conform art 44 alin 3 C.pen este considerat în legitimă apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau a temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza acestei dispoziţii legale rezultă că pentru existenţa excesului justificat, este necesar ca fapta să fie săvârşită în stare de legitimă apărare, adică sub presiunea unui atac material, direct, imediat

Page 314: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

314

şi injust, care a pus în pericol grav persoana sau interesul public. Dacă atacul nu îndeplineşte aceste condiţii, nu există stare de legitima apărare şi deci nu se poate vorbi nici de exces justificat.

Depăşirea limitelor legitimei apărări presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute de legea penală pentru existenţa legitimei apărări, ea nereferindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit atacul din cauza tulburării sau temerii de care persoana atacată era stăpânită în momentul violenţelor. Or de vreme ce atacul părţii vătămate asupra inculpatului, prin aplicarea unei lovituri cu pumnul, nu a constituit un pericol grav, nu poate exista legitimă apărare.

Nu se poate reţine nici excesul scuzabil, ce constituie circumstanţa atenuantă legală prevăzută de art 73 lit a C.pen, deoarece riposta exagerată a inculpatului nu a fost determinată de sentimentul de indignare, mânie sau revoltă în faţa violenţei nejustificate, însuşi inculpatul declarând ca i-a fost teamă566

4. Legitima apărare. Provocare- ICCJ, secţia penală, decizia nr 429/2003, nr 1/2005, pag 167

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art 174, cu aplicarea art 73 lit b) Cod penal.

Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 a zilei de 25 septembrie, când încă era întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fost trezit din somn de o izbitură în uşa camerei în care dormea.

În momentul deschiderii uşii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul său cunoscut ca o persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea inculpatului cum a intrat în curte, acesta nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori cu băţul în cap. Pentru a se apăra, inculpatul a luat o securice ce se afla la îndemână cu latul căreia, în momentul în care a fost lovit din nou peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.

În urma schimbului de lovituri, acesta a scăpat băţul din mână şi s-a retras către poarta de intrare în curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a urmărit şi, ajungându-l la poartă, l-a lovit repetat, după care l-a abandonat şi a mers să anunţe poliţia de cele întâmplate.

Internată în spital, victima a decedat în aceeaşi zi, datorită unui politrau-matism cu fracturi costale şi ale antebraţului.

La examenul medical s-a constat că inculpatul a suferit leziuni la cap vin-decabile în 2 zile de îngrijiri medicale.

Apelul inculpatului a fost respins.Curtea supremă de justiţie, Secţia penală, a admis recursul inculpatului şi

a dispus achitarea acestuia, în temeiul art 11, pct 2 lit a, raportat la art 10 alin 1, li e) C. proc pen şi la art 44 alin (2).

Împotriva deciziei s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că achitarea 566 Tribunalul BucureştiI- CULEGERE DE PRACTICA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ 2000-2004BUCUREŞTI 2007, Editura Wolters Kluwer, pag 101-103

Page 315: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

315

inculpatului este greşită, deoarece a continuat să lovească victima şi după ce acţiunea acesteia de a pătrunde fără drept în locuinţă încetase şi se îndrepta spre poartă pentru a părăsi curtea.

Recursul în anulare este nefondat.Potrivit art 44 alin (2) C pen., introdus prin legea nr 169/2001, se prezumă

că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, depedendinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.

Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în camera în care acesta dormea.

Trezindu-se pe întuneric, de zgomot produs prin forţarea uşii în fata casei căreia inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în putere, despre care ştia că este violent, el era pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol, care nu a încetat în tot cursul altercaţiei.

Astfel fiind, s-a constatat că achitarea inculpatului este legală şi temeinică, motiv pentru care recursul în anulare a fost respins567 .

5. Legitima apărare. Depăşire

C.S.J., s.pen, dec nr 3594/2001, nr 1/2001,p 176Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea

de omor prevăzută în art 20 raportat la art 174 C.pen, reţinându-se că, la 9 decem-brie 1998, seara, partea vătămată, aflată în stare avansată de ebrietate, a venit la locuinţa inculpatului pentru a consuma împreuna cu acesta băuturi alcoolice pe care le adusese el.

Inculpatul a refuzat să bea, motiv pentru care a fost lovit de partea vătămată; ripostând, inculpatul a lovit-o cu cuţitul, cauzându-i leziuni vindecabile în 40-45 zile, viaţa fiindu-i pusă în primejdie.

Tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art 182, alin 1, cu aplicarea art 73 lit b) C.pen.

Apelul procurorului a fost admis şi inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, menţinându-se circumstanţa atenuantă a provocării. Apelul inculpatului a fost respins.

Prin recursul de faţă inculpatul a criticat decizia, susţinând că a săvârşit fapta în legitimă apărare.

Recursul este fondat.Potrivit art 44 C.pen, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.Este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un

567 Revista de drept penal. Studii si practica judiciara 1994-2006. editie ingrigita de George Antoniu. Editura Hamangiu 2006, pag 472

Page 316: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

316

atac material, direct, imediat şi injust, dacă pune în pericol grav persoana sa.Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau

temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

In această din urmă situaţie s-a aflat inculpatul.Este stabilit că, supărat de refuzul inculpatului de a consuma împreună

băuturi alcoolice, victima l-a agresat lovindu-l cu palma şi cu piciorul până când inculpatul s-a prăbuşit.

Este de asemenea stabilit că partea vătămată este cunoscută că având o comportare agresivă, mai ales după ce consumă băuturi alcoolice.

Din fişa medicală a inculpatului rezultă că acesta a fost operat de hernie de disc, fiind suferind şi de alte boli.

Inculpatul este în vârsta de 70 de ani şi grav bolnav, iar victima, în vârstă de 28 de ani, este viguroasă şi cunoscută ca agresivă, ceea ce explică faptul că, în faţa atacului dezlănţuit al victimei, inculpatul s-a apărat cum a putut, folosind cuţitul.

Fiind deci întrunite condiţiile unei apărări legitime în sensul prevederilor art 44 alin 3 C.pen recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se achitarea în baza art 11 pct 2 lit a, raportat la art 10 alin (1) lit a) C. proc.pen şi la art 44 alin 3. C pen568

6. Legitima apărare. Starea de necesitate. Deosebiri

Intrucât în cauză inculpatul a acţionat lovind-o pe partea vătămată pentru a-şi elibera mama (deci pericolul provine din atacul unei persoane), sunt întrunite stării de necesitate, ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi nu ale legitimei apărări.

(Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, decizia nr 492/R din 11 aprilie 2003)Prin sentinţa penală 1310/25.11.2002 a judecătoriei sector 2 Bucureşti,

pronunţată în dosarul nr 1844/2002 în baza art 11 pct 2 lt a) raportat la art 10 lit e) C.pr.pen. cu art 45 C.pen a fost achitat inculpatul E.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art 180 alin 2 C.pen.

In baza art 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen fost achitat inculpatul E.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 180 alin 2 C.pen.

In baza art 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen fost achitată incul-pata E.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 180 alin 2 C.pen.

In baza art 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen fost achitat inculpatul E.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 193 C.pen.

In baza art 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen fost achitat inculpatul E.T. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 193 C.pen.

In baza art 11 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen fost achitată incul-pata E.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 193 C.pen.

In baza art 14 şi art 346 C.pr.pen conbinat cu art 998-999 C.civ s-a respins acţiunea civilă a părţii civile C.M. ca nefiind întemeiată. 568 Revista de drept penal. Studii si practica judiciara 1994-2006. editie ingrigita de George Antoniu. Editura Hamangiu 2006, pag 470-471

Page 317: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

317

In baza art 193 C.pr.pen a fost obligată partea vătămată-parte civilă la plata a 1.800.000 lei cheltuieli de judecată către inculpate E.E. şi 900.000 cheltuieli de judecată către E.E.

A fost obligată partea vătămtă - parte civilă la 400.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut ca la 10.02.2001 partea vătămată considerând că inculpata E.E., ii ameninţase anterior soţia şi pe fondul unor neînţelegeri între familiile părţilor, s-a deplasat la domiciliul inculpaţilor pen-tru a-i cere socoteală, iar la un moment dat a început să agreseze fizic inculpata, inculpatul E.T. intervenind şi lovind partea vătămată pentru a-şi elibera mama. în schimb inculpatul E.E. nu a lovit partea vătămată şi de asemenea nici unul dintre inculpaţi nu a ameninţat-o pe aceasta.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa a dispus achitarea celor trei inculpaţi pentru inexistenţa faptei, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ameninţare prevăzută de art 193 C.pen569 .

7. Furt - stare de necesitate

C.A. Bucureşti, secţia a-II-a penală, decizia nr 1084/1998, nr 1/2000, pag 148Fiind condamnat la 3 luni de închisoare pentru infracţiunea de furt prevăzută

în art 208 alin 1, cu aplicarea art 41 alin 2, art 74 şi art 76 C.pen, săvârşită prin aceea că a sustras de la o societate comercială la care era angajat în calitate de conducător auto cinci saci cu furaje concentrate, inculpatul a invocat, în recurs, starea de necesitate, susţinând că a comis fapta din cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară, a sa şi a membrilor familiei sale.

Conform art 45 C.pen., este în stare de necesitate- cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei- acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa sau a altuia.

Or, împrejurările invocate de recurent- chiar dacă ar fi dovedite, ceea ce însă, nu este cazul- nu constituie un pericol inevitabil, de natură să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, care, oricum, nu poate fi considerată ca fiind singura cale de salvare a familiei sale.

Recursul a fost respins570 .

8. Caz fortuit C.A. Pitesti, dec pen nr 16/2004, nr 4/2004, p 160

Inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea prevăzută în art 184 alin (2) şi (4) C.pen. 569 Tribunalul BUCURESTI- CULEGERE DE PRACTICA JUDICIARA IN MATERIE PENALA 2000-2004, BUCURESTI 2007, Editura Wolters Kluwer, pag 107-108 570 Revista de drept penal. Studii si practica judiciara 1994-2006. editie ingrigita de George Antoniu. Editura Hamangiu 2006, pag 364

Page 318: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

318

Instanţa a reţinut ca, în ziua de 4 octombrie 2002, inculpatul a cosit buruieni şi resturi de coceni ramase pe teren în urma recoltării porumbului. De cositoare s-a apropiat la o distanta de 10 metri, partea vătămată care fusese atenţionată de inculpat sa se depărteze, lucru pe care iniţial l-a făcut. La un moment dat, instantaneu, s-a produs ruperea cuţitului cositorii care a lovit partea vătămată, secţionându-i gamba piciorului, pentru vindecare fiind necesare 75-80 de zile de îngrijiri medicale, victima rămânând cu infinitate fizica permanentă.

Instanţa a considerat că aceste urmări nu-i sunt imputabile inculpatului, deoarece s-au datorat unei împrejurări imprevizibile.

Apelul procurorului şi al părţii vătămate au fost admise şi s-a dispus con-damnarea inculpatului în baza art 184 alin 2 şi 4 C.pen.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat.Din probele administrate în cauza rezulta ca inculpatul a achiziţionat utilajul

ca fier vechi, şi nu pentru a-l folosi în agricultura, iar repunerea lui în funcţiune s-a făcut prin reparaţii artizanale, inclusiv prin sudura la sistemul de prindere al cuţitului, toţi aceşti factori conducând la desprinderea cuţitului care, în mişcarea sa rotativă, a cauzat rănirea părţii vătămate.

Împrejurarea invocata în apărare, în sistemul de ruperea cuţitului ca suport nu putea fi evitată întrucât ansamblul cuţit suport nu corespundea montajului teh-nic, fiind făcută pe bază de sudură, iar termenul de funcţionare de 8 ani stabilit de constructor era depăşit, nu contravine concluziei ca există vinovăţie, ci o confirmă. Inculpatul cunoştea că utilajul agricol nu corespunde normelor tehnice pentru a fi pus în exploatare, dar nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea, în raport cu cele ce preced, să îl prevadă, putându-se chiar reţine existenţa culpei din uşurinţă.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins571 .

9. Beţia voluntară completă C.A. Bucureşti, s.a II-a , dec nr 90/A/1996 nr 2/1997, p 125

Potrivit art 49 alin 2 C pen, beţia voluntară completă poate constitui după caz o circumstanţă agravantă sau atenuantă.

Starea de beţie este completă atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau alte substanţe este atât de avansat încât a dus la cvasiparalizarea energiei fizice şi la totala întunecare a facultăţilor psihice ale persoanei ; aceasta nemaifiind stăpână pe mişcările ei fizice şi neavând capacitatea de a înţelege şi voi ; ea se află, în mod obiectiv, la limita stării de iresponsabilitate. în stare de beţie completă, persoana nu mai are capacitatea de a-şi dirija acţiunile, aceasta fiind mult stânjenită573 .

10. Eroarea de fapt. Condiţii C.S.J., s. pen., dec nr 1316/1999, nr 1/2001, p 137 571 Revista de drept penal. Studii si practica judiciara 1994-2006. editie ingrigita de George Antoniu. Editura Hamangiu 2006, pag 168

Page 319: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

319

Inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de stu-pefiante sau de substanţe toxice, prevăzută în art 312 alin 1 C pen., iar unul dintre inculpaţi şi pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

S-a reţinut că, în ziua de 10 august 1997, unul dintre inculpaţi a sustras dintr-un contor al unei staţii de gaz metan cantitatea de 4,17 kg mercur, pe care a încercat să o valorifice cu ajutorul celorlalţi inculpaţi.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse.Declarând recurs, inculpaţii au susţinut că s-au aflat în eroare, deoarece

nu au avut cunoştinţă despre toxicitatea mercurului sustras, astfel că deţinerea de către el a acestei substanţe şi încercarea lor de a o valorifica nu constituie infracţiune potrivit art 51 C.pen.

Recursurile nu sunt fondate.Este adevărat că, în conformitate cu prevederile art 51 alin 1 C pen, fapta

prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune în cazul când făptuitorul, în mo-mentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

18.4. CAPITOLUL IV. PEDEPSELE

GENERALITĂŢI ASUPRA PEDEPSELOR

1. Notiunea şi caracterele pedepsei Este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.Scopul prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni

Este o măsură de constrângere – este un rău cu care se răspunde răului produs pentru cel care a săvârşit o infracţiune „mallum passionis propter mallum actionis”;

Este un mijloc de reeducare – pedeapsa are un efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale şi de îndreptare a con-damnatului;

Este un mijloc de constrângere statală - pedeapsa poate fi aplicată decât de către stat prin organele sale;

Pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii unei infracţiuni şi numai de către instanţele judecătoreşti - pedeapsa se pune în aplicarea numai după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti;

572 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciara 1994-2006. ediţie ingrigită de George Antoniu. Editura Hamangiu 2006, pag 165

Page 320: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

320

Pedeapsa se aplică infractorului- pedeapsa are caracter personal, pasibil de pedeapsă este doar subiectul activ al infracţiunii;

Pedeapsa se aplică în scopul preveniri săvârşirii de noi infracţiuni- pe-deapsa atenţionează pe toţi ceilalţi subiecţi de drept care ar fi tentaţi să săvârşească o infracţiune, convingandu-i că în situaţia în care ar săvârşi o faptă similară li se va aplica o pedeapsă de aceeaşi natură

2. Funcţiile pedepsei

Funcţia de constrângere sau de represiune- Sub influenţa constrângerii infractorul este împiedicat de a continua sau relua activitatea sa infracţională şi totodată este determinat să-şi schimbe şi, în orice caz , să reflecte asupra schimbării conduitei care i-a atras constrângerea. În ciuda caracterului său represiv, constrângător nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată;

Funcţia de reeducare- funcţia de reeducare reîntregind funcţia de repre-siune. Atât în aplicarea unei pedepse cât şi în ducerea la îndeplinire a acesteia, statul prin organismele abilitate trebuie să se implice in mod direct în procesul de reeducare a condamnatului;

Funcţia de exemplaritate- Pedeapsa trebuie să fie promptă şi proporţională cu fapta săvârşită în aşa fel încât să trezească în ceilalţi subiecţi de drept conştiinţa că pentru o astfel de faptă pedeapsa este inevitabilă;

Funcţia de eliminare- constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează în condiţiile în care condamnatul primeşte o pedeapsă cu închisoarea, iar eliminarea definitivă intervine în cazuri excepţionale când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

3. Felurile pedepseia) După rolul şi importanţa atribuită pedepsei pedepse principale pedepse complementare pedepse accesoriib) După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea pedepse privative de viaţă pedepse corporale pedepse restrictive de libertate

Page 321: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

321

pedepse privative de drepturi pedepse pecuniare pedepse moralec) După gradul de determinare a pedepselor Pedepse determinate

• absolut determinate; • relativ determinate

Pedepse nedeterminate

CADRUL PEDEPSELOR ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

Pedepse principale- detenţiunea pe viaţă, în-chisoarea, amenda;

Pedepse complementare- interzicerea unor drepturi, degradarea militară

Pedeapsă accesorie- interzicerea unor drepturi

Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu

privire la persoane fizice

Cadrul pedepselor în dreptul penal român cu

privire la persoanele juridice

Dizolvarea persoanei juridice Suspendarea activităţii sau a uneia dintre

activităţile persoanei juridice Inchiderea unor puncte de lucru Interzicerea de a participa la procedurile de

achiziţii publice Afişarea hotărârii de condamnare sau di-

fuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă sau mijloace de comunicare audio-vizuală

Pedeapsa principală – amenda

Pedepse complementare:

Pedepse unice d) Pedepsele multiple: • cumulative

• alternative

Page 322: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

322

18.5. CAPITOLUL V. RĂSPUNDEREA PENALĂ

Răspunderea penală ca instituţie fundamentală

Generalităţi privind răspunderea penală

aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni;

răspunderea penală este un fenomen complex. Procesul realizării sale constă în câteva etape:

intentarea urmăririi penale; tragerea persoanei în calitate de inculpat pronunţarea sentinţei de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce

urmează să fie aplicată infractorului; executarea pedepsei expirarea termenului antecedentului penal

definiţia: raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-I aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute precum şi obligaţia in-fractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii

1. Principiile răspunderii penale

Definitie: reguli de drept obiectiv având caracter de generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii juridice

Principiul legalităţii răspunderii penale - numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni, care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud cara-cterul infracţional al faptei sau cele care exclud răspunderea penală;

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale - răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni;

Principiul umanismului - presupune folosirea acelor instrumente care

Page 323: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

323

nu vor duce la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea persoanei trase la răspundere penală;

Principiul răspunderii penale personale - răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia;

Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem) - pentru o singură infracţiune nu poate exista decât o singură răspundere penală. Acest principiu mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat;

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale - oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal;

Principiul individualizării răspunderii penale (personalităţii) - destina-tarul acesteia nu poate fi decât persoana fizică care este vinovată de comiterea unei infracţiuni. În aşa fel este exclusă răspunderea colectivă.

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale - cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară

ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE

prin voinţa legiuitorului s-a stabilit că în anumite situaţii, împrejurări (am-nistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie) este posibil ca răspunderea penală a infractorului pentru fapta săvârşită să fie înlăturată sau să fie înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice, în măsura în care se apreciază că restabilirea ordinii de drept că este mai eficientă prin stabilirea unei alte forme de constrângere juridică

înlocuirea răspunderii penale este posibilă doar în situaţia infracţiunilor care prezintă un grad de pericol social mai scăzut; ori în cazul unor infracţiuni expres prevăzute de lege, iar instanţa apreciază că sunt suficiente date pentru ca făptuitorului să I se aplice o astfel de măsură

în locul ei se stabileşte o altă formă a răspunderii juridice ceatrage aplicarea unei sancţiuni

cu caracter administrativ

înlocuirea răspunderii

consecinţa săvârşirii infracţiunii

este înlăturată

înlăturarea răspunderii

Page 324: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

324

Condiţii în care se poate dispune înlocuirea răspunderii penale

I - Condiţii privitoare la infracţiune• pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoare

de cel mult un an sau amendă ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute în art. 208, 213, 215 alin. 1, art. 2151 alin. 1, art. 217 alin. 1, art. 2197 alin. 1, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10lei sau infracţiunea prevăzută în art. 249, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50lei (art 90 alin 1, lit a), actualul cod penal);

• fapta, în conţinutul ei concret si în împrejurările în care a fost săvârsită, prezintă un grad de pericol social redus si nu a produs urmări grave (lit b);

• paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii (lit c);

• din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii rezultă că acesta regretă fapta (lit d).

II - Condiţii cu privire la făptuitor• Pentru ca instanţa de judecată să poată aplica înlocuirea răspunderii

penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, este necesar ca făptuitorul să nu mai fi fost condamnat anterior ori să i se fi aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ

• Sacţiuni cu caracter administrativ:- mustrarea;- mustrarea cu avertisment;- amenda de la 10 lei la 1.000

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

definiţie: anumite stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic de drept penal, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune;

înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu înlătură însă consecinţele civile ale acesteia

1. Amnistia Atât art 119 din Actualul Cpen, cât şi art 152 din Viitorul Cpen

reglementează faptul că „amnistia înlătură răspunderea penală pen-tru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură si executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie”;

operează in rem, iar nu in personam;

Page 325: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

325

Felurile amnistieiI. După aria de cuprindere:

• generală;• specială

II. În funcţie de condiţiile de acordare:• necondiţionată denumită şi pură şi simplă;· condiţionată

III. În funcţie de momentul intervenirii:• înainte de condamnare;• după condamnare

Obiectul amistiei• infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei;• infracţiunile care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată;• în cazul infracţiunilor continui, continuate, progresive, amnistia este

incidentă dacă acestea s-au epuizat până la adoptarea legii de am-nistie, respectiv a încetat acţiunea ori inacţiunea continuă, a luat sfârşit ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat.

Efectele amnistieiI. intervenite înainte de condamnare:

• înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, aceasta înseamnă că dacă nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă s-a pornit acesta va înceta indiferent dacă se găseşte în faza de urmărire ori de judecată;

• nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative si asupra drepturilor persoanei vătămate, adică în această ultimă situaţie menţionată, amnistia nu înlătură răspunderea civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii.

II. după condamnare• se înlătură atât executarea pedepsei cât şi celelalte consecinţe pe-

nale ale condamnării. Fapta pierzându-şi caracterul penal, dispar şi consecinţele ei penale, în primul rând obligaţia de a executa pedeapsa

• nu are efecte asupra pedepsei deja executate, în sensul că aceasta nu va fi restituită ca efect al amnistiei, amnistia nepresupunând repunerea în situaţia anterioară, adică o restitutio in integrum;

• nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative

- eventualii coautori, instigatori sau complici beneficiază, şi ei, de efect-ele amnistiei, amnistia nu produce efecte asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor decât în ipoteza în care legea de amnistie prevede în mod expres aceasta.

Page 326: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

326

2. Prescripţia răspunderii penale

Definiţie: stingerea raportului juridic de drept penal de conflict, apărut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege

Efecte: Efectele prescripţiei se aplică din momentul împlinirii termenului legal, iar nu de la data constatării acestei situaţii, înlăturându-se posi-bilitatea oricărei sancţiuni penale faţă de toţi participanţii, delimitându-se prin aceasta de prescripţia executării pedepsei care determină înlăturarea executării pedepsei principale la împlinirea termenului pentru fiecare condamnare, fiind exceptate pedepsele complimentare şi condamnările pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii

Termenele de prescripţie a răspunderii penale- In conformitate cu prevederile art 122 Actualul Cod penal, respectiv art

154 Viitorul Cod penal, termenele de prescripţie sunt următoarele:• 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; (20 ani)• 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; (20 ani)• 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în-

chisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;• 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în-

chisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;• 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa în-

chisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

Calcularea termenelor de prescripţie termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc la data săvârşirii

infracţiunii, indiferent dacă aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracţiunii fapt consumat. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii (momentul epuizării), iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni

Întreruperea termenului de prescripţie prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. După fiecare între-

rupere începe să curgă un nou termen de prescripţie; viitorul cod penal în art 155 alin 5 „Admiterea în principiu a cererii de

redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale”

Suspendarea prescripţiei

Page 327: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

327

cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în miţcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Efecte: produce efecte in personam; ea operează numai în raport cu per-soanele faţă de care nu a fost posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal

3. Lipsa plângerii prealabile

Sunt cazuri în care organele specializate ale statului nu pot interveni dacă persoana vătămată nu îşi manifestă voinţa, iar alte situaţii în care desfăşurarea procesului penal poate fi oprită dacă persoana vătămată îşi exprimă dorinţa

Natura juridică:

• condiţie de admisibilitate sub aspect penal;• condiţie de procedibilitate sub aspect procesual penal.

Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă şi cazurile în care este necesară

plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă de persoana vătămată, personal sau printr-un mandat special;

principiul individualităţii active: fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele;

principiul individualităţii pasive: fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei;

condiţii de formă ale plângerii prealabile: să cuprindă obligatoriu datele de identificare a persoanei vătămate, descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a mijloacelor de probă, să cuprindă de asemenea adresele părţilor şi a martorilor;

organul căruia i se adresează plângerea prealabilă diferă după natura infracţiunii şi după calitatea făptuitorului

este o condiţie de tragere la răspundere penală a infractoru-

lui pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege

Plângere prealabilă

este un mod de ses-izare a organelor penale, o încunoştiinţare despre

săvârşirea unei infracţiuni

Plângere

Page 328: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

328

în conformitate cu prevederile codului de procedură penală plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni, din ziua în care per-soana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, fie la organul competent, fie la instanţa de judecată; iar când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul

Cazuri în care lipseşte plângerea prealabilă atunci când persoana vătămată deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu

face o astfel de plângere, ori nu o face în termenul legal

Efectele lipsei plângerii prealabile• în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale

este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală

Retragerea plângerii prealabile = manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care după ce a introdus plângerii prealabile necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definită.

Condiţii în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei

persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută; retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală, adică să privească atât

latura penală cât şi cea civilă, şi necondiţionată;

4. Impăcarea părţilor

definiţie: înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor, în cazurile prevăzute de lege de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând consecinţele sale penale şi civile şi de a împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă procesul penal a început a-l face să înceteze, sau împăcarea este actul juridic bi-lateral, pentru realizarea lui trebuie să concureze voinţa ambilor subiecţi ai raportului juridic de drept penal, prin aceasta deosebindu-se de retragerea plângerii prealabile şi de iertare, care sunt acte unilaterale;

Condiţiile împăcării• să intervină în cazurile prevăzute de lege, fie personală, definitivă, totală,

necondiţionată;• să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;• ea trebuie să intervină între persoana vătămată şi infractor sau repre-

Page 329: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

329

zentanţii lor legali;• împăcarea trebuie să fie totală;• împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată;• împăcarea părţilor poate interveni oricând, dar nu mai târziu de momentul

rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;• împăcarea părţilor trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din alte

fapte sau situaţii

Efectele juridice ale împăcării părţilor* înlătură răspunderea penală * stinge si acţiunea civilă

împăcarea produce efecte in personam

PRACTICĂ CAPITOLUL V

Prescripţia răspunderii penale. Invocarea din oficiu. Incetarea procesului penal1573.

Instanţa, constatând din oficiu intervenţia prescripţia răspunderii pe-nale pentru unele din infracţiunile cercetate, va pronunţa încetarea procesului penal în privinţa acelor infracţiuni.

(Trib. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr 1522/A din 20 decembrie 2004)

Prin sentinţa penală nr 312/13.01.2004 pronunţată de judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr 1201/2003, instanţa a dispus următoarele:

A respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de avocatul inculpatului D.M.G.

În baza art 181, cod penal, a condamnat pe inculpatul D.M.G. la o pedeapsă de 1 an închisoarea pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală.

În baza art 1 din legea nr 137/1997 a constatat pedeapsa graţiată şi a atras atenţia inculpatului asupra art 10 din legea nr 137/1997.

În baza art 180 alin 2 C. pen a condamnat pe inculpatul C.R.A la 3 luni inchisoare pentru săvărşirea infracţiunii de lovire.

În baza art 1 din legea nr 137/1997, a constatat pedeapsa graţiată şi a atras atenţia inculpatului asupra art 10 din Legea nr 137/1997.

În baza art 1 pct 2 lit a) raportat la art 10 lit a) C.pen., a achitat pe inculpaţii D.M.G. şi C.R.A. pentru infracţiunea de ameninţare prevăzută de art 193 C.pen.

A admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă B.T. şi a obligat pe inculpatul D.M.G. să plătească acestei părţi suma de 15.000.000 lei cu titlu de daune morale, iar pe inculpatul C.A., să plătească aceleeaşi părţi civile suma de 3.000.000 lei cu titlul de daune morale. 573 TRIBUNALUL BUCUREŞTI. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Wolters Kluwer 2007 ; pag 260-262

Page 330: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

330

A admis acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Prof. Dr. Bagdasar-Arseni şi a obligat inculpaţii să plătească în solidar suma de 227.610 lei reprezentând contravaloarea ingrijirilor medicale acordate părţii civile B.T.

În baza art 191 alin 1, 2 C.pr pen a obligat pe fiecare inculpat la 2.000.000 lei cheltuieli de judecată către stat.

În baza art 192 pct 1 lit a C.pr. pen, a obligat inculpatul D.M.G. la 4.000.000 lei cheltuieli către partea civilă B.T., iar pe inculpatul C.R.A. la 1.000.000 lei chel-tuieli judiciare către aceeaşi parte civilă.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa de fond a reţinut că la data de 22.03.1997, inculpaţii s-au deplasat la magazinul părţii civile B.T. situat în piaţa Berceni-Olteniţei, pentru a-i cere acestuia explicaţii cu privire la o altercaţie produsă în aceeaşi zi între martora I.M.V. (la acea dată concubine inculpatului D.M.G.) şi partea civilă. Inculpatul D.M.G. a pătruns într-o magazie în care se afla partea civilă B.T. şi a lovit-o în zona capului, provocăndu -I o plaga frontală dreaptă pentru a cărei vindecare au fost necesare 22 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr A.2/2591/06.04.1997. Ulterior primirii acestei lovituri, partea civilă B.T. a plecat în urmărirea inculpatului D.M.G., dar chiar la ieşirea din magazine, a fost lovit cu uşa în umărul stâng de inculpatul C.R.A., care a inchis-o cu putere. Partea civilă B.T. a suferit o contuzie la umărul stâng, pentru a cărei vindecare au fost necesare 2-3 zile de îngrijiri medicale, conform raportului de expertiză medico-legală nr A.1/1115/06.02.1998.

Împotriva sentinţei au formulat apel Parchetul de pe lângă judecătoria sec-torului 4 Bucureşti (criticand-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 193 C.pen), precum şi inculpatul D.M.G. şi partea civilă B.T., aceştia din urmă nein-dicând motivele de apel.

Prin decizia penală nr 985 din 16.06.2004 Tribunalul Bucureşti secţia a doua penală a respins apelurile ca nefondate.

Impotriva deciziei penale de mai sus au formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul D.M.G.

Prin decizia penală nr 1911/7.10.2004 a Curţii de Appel Bucureşti, secţia a II-a penală au fost admise recursurile declarate de parchetul de pe lândă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul D.M.G., s-a casat decizia penală nr 895/A/30.06.2004 şi cauza a fost trimisă spre rejudecare apelurilor declarate de Parchet, inculpatul DM.G. şi partea civilă B.T.

Procedând la rejudecare, in apel după casare, tribunalul a constatat înte-meiate numai apelurile parchetului de pe lângă judecătoria sector 4 Bucureşti şi inculpatului D.M.G. pentru următoarele considerente :

Din oficiu Tribunalul a constatat că pentru infracţiunea prevăzută de art 181 C.pen reţinută în sarcina inculpatului D.M.G. şi pentru infracţiunea prevăzută de art 180 alin 2 Cod penal, raportat la art 124 C.pen, termenul de prescripţie de 7 ani şi 6 luni prevăzut de lege, calculat de la data săvârşirii faptelor, respectiv 23.03.1997 s-a împlinit la data de 22.09.2004.

In consecinţă în baza art 379 pct 2 lit a C.pr pen tribunalul a admis atât ape-

Page 331: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

331

lul Parchetului de pe lângă judecătoria sector 4 Bucureşti, cât şi apelul inculpatului .D.M.G., a desfiinţat în parte sentinţa penală şi în fond rejudecând a încetat

Prescripţia răspunderii penale. Prescripţia specială. Minor574

In conformitate cu dispoziţiile art 129 C.pen termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, calculat conform art 124 C.pen, va fi redus la jumătate, în cazul în care infractorul era minor la data săvârşirii faptei.

(Tribunalul Bucureşti, secţia a-II-a penală, sentinţa nr 572/A din 26 aprilie 2004).

Prin sentinţa penală nr 773/23.05.2003, pronunţată de judecătoria sector 2 Bucureşti în dosarul nr 9943/2002, instanţa a dispus următoarele:

În temeiul art 208, alin 1-209 alin 1 lit a) şi i) C.pen cu aplicarea art 99 şi urm. C. pen a condamnat pe inculpatul D.A.R. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art 81 şi art 110 C.pen s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni.

În temeiul art 359 alin 1 C.pr.pen s-au pus în vedere inculpatului prevederile art 83 C.pen.

În temeiul art , alin 1-209 alin 1 lit a) şi i) C.pen cu aplicarea art 99 şi urm. C. pen a fost condamnat inculpatul S.A. la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare.

În temeiul art 865 raportat la art 55 C.pen s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată acestui inculpat prin sentinţa penală nr 115/2001 a judecătoriei sectorului 2 Bucureşti definitivă şi modificată prin decizia penală nr 287/A/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a penală şi pedepsele au fost contopite aplicându-se inculpatului o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art 71 raportat la art 64 C.pen.S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, prejudicial

fiind acoperit integral.În temeiul art 191 alin (1) şi (2) C.pen., a obligat fiecare inculpat la plata a

câte 1.500.000 lei cheltuieli de judecată către stat.Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că în cursul lunii martie

1997, inculpaţii D.A.R. şi S.A., minori la acel moment, au pătruns în locuinţa părţii vătămate P.C.L. iar din interior au sustras mai multe obligaţiuni CEC la purtător, în valoare de 7.000.000 lei, pe care le-au schimbat în numerar, ulterior întreg prejudiciul cauzat părţii vătămate fiind acoperit.

În raport cu situaţia de fapt reţinută, instanţa a constatat, in drep, că fapta fiecărui inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat prevăzut de art 208, alin 1-209 alin 1 lit a) şi i) C.pen cu aplicarea art 99 şi urm. C. pen. 574 TRIBUNALUL BUCUREŞTI. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Wolters Kluwer 2007 ; pag 263-265

Page 332: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

332

La individualizarea pedepselor instanţa a ţinut seamă de intervalul mare de timp scurs de la data săvârşirii faptelor, de starea de minoritate a inculpaţilor, de faptul că ei nu erau cunoscuţi la data respectivă cu antecedente penale, de împrejurarea că prejudiciul a fost acoperit integral, de atitudinea procesuală a inculpaţilor care s-au sustras de la judecată.

Pentru inculpatul S.A. a constatat că acesta a fost condamnat pentru o faptă concurentă prin sentinţa penală nr 115/2001 a judecătoriei sector 2 Bucureşti, definitivă şi modificată prin decizia penală nr 287/A/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-II-a penală, la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi în temeiul dispoziţiei art 865 raportat la art 85 C.pen a anulat suspendarea şi a contopit cele două pedepse.

Impotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul D.A.R. care a criti-cat soluţia pronunţată pe motivele de netemeinicie faţă de durata pedepsei şi a termenului de încercare, pe care le apreciază ca fiind prea mari în raport de circumstanţele sale personale.

Verificând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, constatând că numai unul dintre cei doi inculpati a declarat apel, tribunalul a examinat cauza cu privire şi la al doilea inculpat, în baza efectului extensiv, ca urmare a solidarităţii procesuale a celor doi şi a constatat că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.

Sub acest aspect s-a reţinut că fapta a fost comisă în luna martie 1997, iar faţă de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă [art 208, alin 1-209 alin 1 lit a) şi i) C.pen cu aplicarea art 99 şi 109 C. pen], durata termenului de prescripţie este cea prevăzută de art 122 alin (1) lit c) C.pen., respectiv de 8 ani. Pentru a interveni prescripţia specială este necesar potrivit art 124 C.pen., ca termenul de prescripţie prevăzut de art 122 C.pen să fie depăşit cu încă jumătate.

De asemenea conform art 129 C.pen., temenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii faptei erau minori.

Instanţa de apel a stabilit că termenul de prescripţie specială s-a împlinit în martie 2003, fiind ca atare înlăturată răspunderea penală a inculpaţilor.

În aceste condiţii, în baza art 379 alin (1) pct 2, lit a) C.pr.pen şi art 373 C.pr pen., tribunalul a admis apelul formulat de către apelantul inculpate D.A.R. şi a extins efectele şi cu privire la inculpatul S.A., a desfiinţat sentinţa penală şi rejudecând :

În baza art 11 pct 2 lit b) raportat la art 10 lit g) C.pr pen a încetat procesul penal privind pe inculpaţi pentru infracţiunea prevăzută de art 208, alin 1-209 alin 1 lit a) şi i) C.pen cu aplicarea art 99 şi urm. C. pen

Page 333: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

333

18.6. CAPITOLUL VI. APLICAREA PEDEPSEI

Forme şi modalităţi de individualizare

Individualizarea legală - Obiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesitatea stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei norme juridice, în limitele principiilor generale de individualizare, stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor penale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în funcţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin raportarea la necesitatea pedepsirii efi-ciente a infractorilor şi la determinarea fenomenului de prevenire a infracţionalităţii;

Individualizarea judiciară sau judecătorească - o realizează instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei concrete in-fractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului.

Forme de individualizare judiciară: - circumstanţele atenuante şi agravante;- suspendarea condiţionată a executării pedepsei;- munca corecţională.

Individualizarea administrativă - Această formă a individualizării pedepselor nu se rezumă doar la regimul de executare, ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei care poate fi modificată la pro-punerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate

INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR

Instanţa de judecată trebuie să ţină cont de: dispoziţiile părţii generale a codului penal, această regulă impunându-

se în practica judiciară, mai întâi prin limitarea minimelor şi maximelor pedepsei penale, cât şi prin definirea conceptelor juridice care formează conţinutul sancţiunilor penale (forma infracţiunii, calitatea făptuitorului, modalitatea răspunderii penale) şi nu în ultimul rând prin dispoziţiile privind aplicarea în spaţiu şi în timp a legii penale;

dispoziţiile părţii speciale a Codului penal, care fixează limitele min-

Page 334: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

334

ime şi limitele maxime pentru fiecare infracţiune în parte, aceste limite regăsindu-se însă şi în legile speciale care cuprind unele dispoziţii penale, instanţa de judecată având posibilitatea să aplice pedeapsa penală în cadrul acestor limite, dar prin raportarea directă la gradul de pericol social al infracţiunii şi al infractorului;

gradul de pericol social al faptei săvârşite de infractor, ce reiese din modul şi mijloacele de săvârşire a faptei în funcţie de importanţa valorilor sociale vătămate şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce;

persoana infractorului, un alt criteriu de individualizare a pedepsei care se bazează pe starea psihofizică, atributele socioprofesionale, condiţiile de viaţă, atitudinea în societate, în familie, la locul de muncă (antecedentele penale) şi comportarea după săvârşirea infracţiunii (atitudinea avută după săvârşirea infracţiunii în faţa organelor de urmărire penală etc.);

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt acele stări, situaţii, împrejurări, date ale realităţii ce nu sunt cuprinse în conţinutul agravant al infracţiunii şi care prin legătura lor accidentală cu fapta săvârşită ori cu făptuitorul influenţează gradul de pericol social al faptei sau de periculozitate al infractorului şi determină o atenuare ori o agravare a pedepsei concrete

Stări şi circumstanţe în cadrul individualizării pedepsei• Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în

ce priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de atenuare sau de agravare a pedep-sei;

• circumstanţele sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori de la făptuitor şi biografia acestuia

Cauze generale şi speciale- cauzele generale care au influenţă pentru toate infracţiunile şi sunt

prevăzute în partea generală a codului penal; pot fi considerate cauze generale atât stările (concursul de infracţiuni, tentativa, minoritatea), cât şi circumstanţele prevăzute în partea generală a codului penal;

- cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal

După modul de stabilire a circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanţă:

circumstanţele legale, sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al

Page 335: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

335

căror caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată;

circumstanţele judiciare, sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.

După criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul:• circumstanţe reale, acele circumstanţe care sunt legate de faptă şi

influenţează gradul de pericol social al acestuia; circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie;

• circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de persoane infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.

După cum împrejurările erau cunoscute ori necunoscute infractorului:• circumstanţe cunoscute infractorului;• circumstanţe necunoscute infractorului.

După situarea în timp faţă de momentul săvârşirii infracţiunii:• anterioare;• concomitente;• subsecvente.

Circumstanţe atenuanteNoţiune: Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări,

întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului;

Circumstanţe atenuante legale:* depăşirea limitelor legitimei apărări;* depăşirea limitelor stării de necesitate;* săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Page 336: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

336

Circumstanţele atenuante judiciare

I. Actualul Cod penal:

- Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea faptei;- Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii

sau a repara paguba pricinuită;- Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultând din prezen-

tarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor

II. Viitorul Cod penal:

- eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;

- împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului

Efectele circumstanţelor atenuante- in cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, al infracţiunilor contra

păcii şi omenirii, al infracţiunilor de omor, al infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane, sau al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată există circumstanţe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special;

- atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere a, ori o schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă;

- când există circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită poate fi înlăturată;

- amenda pentru persoana juridică poate fi redusă dacă există circum-stante atenuante;

- dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul în care există circumstanţe atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10-25 ani (actualul cod penal), respectiv de la 10-20 ani (viitorul cod penal)

Circumstanţe agravanteNoţiune: Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări, calităţi, alte

date ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o

Page 337: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

337

periculozitate mai mare a infractorului.

Circumstanţele agravante:- săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;- săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime prin violenţe asupra mem-

brilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;- săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost

comisă împreună cu un minor;- săvârşirea infracţiuniipe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, re-

ligie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică, necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA;

- săvârşirea infracţiunii din motive josnice;- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea

comiterii faptei;- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia

prilejuită de o calamitate

PRACTICĂ CAPITOLUL VI

Individualizarea pedepsei. Amenda penală. Minim special prevăzut de lege. Lipsa circumstanţelor atenuante575

Este nelegală hotărârea prin care s-a aplicat pedeapsa amenzii penale sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care nu au fost reţinute circumstanţele atenuante.

(Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, decizia nr 9565 din 13 iulie 2004)

Prin sentinţa penală nr 881/18.03.2004, pronunţată de judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în baza art 180 alin (2) C.pen., s-a dispus condamnare inculpatului S.S. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 3.000.000 lei pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe împotriva părţii vătămate S.I.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa de fond a reţinut că, în data de 08.08.2003, soţia părţii vătămate S.I. se afla în curtea casei parinteşţi unde a avut o discuţie despre dreptul la mostenire cu inculpatul S.S. Pe fondul acestei discuţii soţia părţii vătămate a ţipat după ajutor, timp în care partea vătămată a iesit din casă şi a încercat să aplaneze conflictul. În aceste împrejurări, inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu un obiect din lemn în zona capului, cauzându-i leziuni care au necesitat cca. 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă 575 TRIBUNALUL BUCUREŞTI. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Wolters Kluwer 2007 ; pag 114-115

Page 338: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

338

judecătoria sectorului 4 Bucureşti, precum şi inculpaţii S.S. şi S.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat de parchet, s-a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul cuantumului amenzii aplicate inculpatului S.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 180 alin (2) C.pen.

Examinând sentinţa atacată sub aspectul criticilor formulate şi din oficiu, tribunalul a constatat recursul declarat de parchet ca nefondat, reţinând că instanţa de fond a apreciat correct materialul probator administrat în cauză, din care a rezultat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor deduse judecăţii prin plângere prealabilă, iar faţă de modalitatea concretă de săvârşire, precum şi urmarea produsă, în mod corect a apreciat că fapta de lovire săvârşită de către inculpatul S.S. prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procedând astfel la condamnarea sa la pedeapsa amenzii penale.

În ceea ce priveşte cuantumul amenzii stabilite, tribunalul a constatat că s-a făcut greşită aplicare a legii, în condiţiile în care a fost coborâtă sub minimul special prevăzut de lege, fără a se reţine circumstanţe atenuante.

Potrivit art 63 alin (3) C.pen., atunci când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, minimul special al amenzii este de 5.000.000 lei.

În contextual în care săvârşirea infracţiunii prevăzută de art 180 alin (2) C.pen. se pedepseşte cu inchisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, în con-formitate cu art 63 alin (3) C.pen, se putea aplica o amendă de cel puţin 5.000.000, iar nu de 3.000.000 lei aşa cum a apreciat instanţa de fond.

Pentru cosiderentele expuse, in baza art 38515 pct 2 lit d) C.pr pen, tribu-nalul a admis recursul declarat de Parchet, a casat în parte sentinţa atacată, iar pe fondul cauzei, in baza art 180 alin 2 C.pen a dispus condamnarea inculpatului S.S. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 5.000.000 lei, apreciind că această pedeapsă este de natură a asigura atingerea scopului preventiv prevăzut de art 52 C.pen. De asemenea, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art 631 C.pen şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Individualizarea pedepsei. Formă continuată a infracţiunii. Circumstanţe atenuante576

Forma continuată a infracţiunii exclude posibilitatea ca, în raport de gradul de pericol social concret al faptelor şi datele ce caracterizează per-soana inculpatului, să se reţină în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, atunci când ele rezultă din datele particulare ale cauzei.

(Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, decizia nr 272/A din 5 martie 2004)

Prin sentinţa penală nr 1770 din 17 decembrie 2003, pronunţată de judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a dispus în temeiul art 11, pct 2 lit a) raportat la art 10 lit c) C.pr.pen, achitarea inculpatului C.M. pentru săvârşirea infracţiunii 576 TRIBUNALUL BUCURESTI. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Wolters Kluwer 2007 ; pag 118-120

Page 339: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

339

de furt calificat prevăzută de art 208 alin 1 şi art 209 alin (1) lit e), g), i) C.pen., iar în baza art 208 alin (1) şi art 209 alin (1) lit e), g) şi i) C.pen cu aplicarea art 41 alin (2) C.pen., condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

In baza art 36 alin (1) C.pen raportat la art 33 lit a) şi art 34 C.pen., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr 1333/2001 a judecătoriei sectorului 3 Bucureşti cu pedeapsa stabilită prin prezenta hotărâre, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, în regim de detenţie.

Pentru a hotărâ astfel, instanţa a reţinut în baza probelor administrate, că la 18 februarie 2001 şi în data de 28 spre 29 martie 2001, în concretizarea unei rezoluţii infracţionale unice, a sustras diverse bunuri de valoare economică redusă din interiorul autoturismului proprietatea părţilor vătămate M.I. şi B.I.L.; în privinţa faptei din data de 22 martie 2001, comise în dauna părţii vătămate F.C., instanţa a constatat că probele aduse în acuzare nu au confirmat săvârşirea de către inculpat a furtului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C.M., solicitând re-ducerea pedepsei aplicate, cu motivarea că toate împrejurările reţinute de prima instanţă în operaţiunea de individualizare (gradul de pericol concret al faptei, prejudicial scăzut cauzat părţilor vătămate şi acoperite integral, circumstanţele personale- necunoscut cu antecedente penale la momentul săvârşirii infracţiunii, cu o atitudine siceră de recunoaştere şi regret a faptei comise, căsătorit, cu un copil în întreţinere), impunându-se aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, cu executarea în condiţiile art 81 C.pen.

Tribunalul Bucureşti secţia I penală a apreciat ca fondat apelul inculpatului C.M., pentru următoarele considerente:

Forma continuată a infracţiunii nu exclude posibilitatea ca, în raport de gradul de pericol social concret al faptelor şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, să se reţină în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, atunci când ele sunt relevate de datele particulare ale cauzei.

În speţă activitatea infracţională desfăşurată de inculpat a constat în sustrage-rea în două rânduri, din interiorul autoturismelor aparţinând părţilor vătămate B.I. şi M.I., a unor bunuri cu valoare economică redusă, respectiv două parasolare, oglindă retrovizoare, un ceas din plastic şi patru litri de benzină, prejudicial astfel cauzat fiind recuperate prin restituire; în cursul procesului penal, inculpatul a recunoscut şi regretat sincer faptele comise, colaborând cu organele de cercetare penală la săvârşirea unei infracţiuni concurente cu cea de faţă, intervenită în cursul judecăţii la prima instanţă, inculpatul s-a prezentat la şedinţele de judecată ce au urmat, dovedind pe această cale că a înţeles gravitatea şi semnificaţia conduitei antisociale, anterior manifestate; este căsătorit, are un copil minor în întreţinere şi desfăşoară o activitate licită care îi permite obţinerea mijloacelor necesare întreţinerii familiei sale.

Toate aceste împrejurări au fost calificate de instanţa de control judiciar drept circumstanţe atenuante judecătoreşti, în sensul art 74 alin 2 C.pen, dându-li-se eficienţă, în sensul reducerii pedepsei de la 3 ani închisoare la 1 an şi 8 luni închisoare,

Page 340: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

340

această pedepsă fiind contopită cu cea de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr 1333/2001 a judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, constatându-se executată în întregime pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre.

Omor. Circumstanţe atenuante. Provocare577

Lovirea victimei cu cuţitul în zona inimii, urmată de moartea acesteia, după ce anterior victima agresase inculpatul, acesta din urmă suferind leziuni a căror vindecare a necesitat 7 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elemen-tele constitutive ale infracţiunii de omor, deoarece agresiunea exercitată de victimă nu a fost de o asemenea gravitate încât să impuna suprimarea vieţii agresorului. Se va reţine însă circumstanţa atenuantă a provocării.

(Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, sentinţa nr 632 din 10 mai 2004)

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr 3939/P/2003, din 9 decembrie 2003, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C.Gh. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art 174, şi 174 lit c) şi i) C.pen cu aplicarea art 73 lit b) C.pen.

examinând materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi cercetării judecătoresti, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt : la data de 27.07.2003, pe fondul unui conflict cu victima C.M. (fratele său), inculpatul C.Gh. i-a aplicat acestuia o lovitură în zona toracică cu un cuţit pricinuindu-i moartea.

Raportul medico legal de autopsie nr A.3/J/204/2003 al serviciului de medicină legală Ilfov a concluzionat că moartea lui C.M. a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei interne, consecutivă lezării cardio-pericardice printr-o plagă înjunghiată toracică parasternal stâng. Leziunile tanatogeneratoare cardio-pericardice s-au putut produce prin lovire cu un corp înţepător tăietor, posibil cuţit, ce a acţionat pe p lăţime de 4 cm şi sunt în legătură de cauzalitate directă necondiţionată cu decesul.

Fapta inculpatului s-a produs pe fondul unu conflict interfamilial preexist-ent, generat de împrejurarea că victima C.M. şi concubine sa, B.O.V., locuiau la domiciliul inculpatului, situat în comuna Chitila, judeţul Ilfov. Momentul conflictual a culminat în ziua de 27.07.2003, când, anterior săvârşirii faptei, a avut loc o discuţie contradictorie între inculpat şi concubina victimei.

Intrucăt C.Gh., se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a început să-l insulte pe fratele său, a spart o sticlă cu bere şi l-a lovit în cap şi în zona feţei. In continuare, C.T., impreună cu martora B.O.V. s-au deplasat la terasa ‘Doina’, pentru a-l anunţa pe C.M. de cele întâmplate şi apoi toţi trei au revenit la domiciliul inculpatului.

Victima împreună cu fratele său C.T., au început sa-l lovească pe inculpat 577 TRIBUNALUL BUCURESTI. Culegere de practică judiciară în materie penală 2000-2004, Wolters Kluwer 2007 ; pag 135-137

Page 341: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

341

cu o cazma, apoi ci o bară metalică, provocându-i leziuni (echimoze, escoriaţii) traumatice la nivelul bratului stâng şi antebraţului, pentru a căror vindecare a necesitat 7 zile de îngrijiri medicale (conform raportului de expertiză medico-legală).

In aceste împrejurări inculpatul a lovit victima cu cuţitul (pe care il avea asupra sa) în zona toracică, pricinuindu-i moartea.

După comiterea faptei, inculpatul C.Gh a aruncat cuţitul într-o aglomerare de deşeuri metalice şi menajere aflate în curtea locuinţei, de unde a fost ridicat de organele de urmărire penală.

Acţiunea victimei şi a martorului C.T. de a lovi pe inculpat se explică (aşa cum rezultă din probe), prin comportamentul agresiv al inculpatului, care în mo-mentul imediat premergător incidentului s-a exprimat, având cuţitul în mână ‘în seara aceasta se va comite crimă’.

Mai mult, martorii-membri ai familiei inculpatului şî victimei- au declarat că inculpatul se manifesta agresiv în mod constant-mai ales când consuma băuturi alcoolice.

Este adevărat că inculpatul a prezentat leziuni traumatice (escoriaţii, echi-moze) corporale pentru a căror vindecare a necesitat 7 zile de îngrijiri medicale, dar acestea dezvăluie că agresiunea celor doi fraţi comisă asupra sa nu era de o asemenea gravitate încât să impună suprimarea vieţii victimei prin lovirea cu cuţitul în zona inimii.

În drept s-a apreciat că fapta inculpatului C.Gh întruneşte elementele consti-tutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzut de art 174 şi art 175 lit c) şi i) C.pen.

În favoarea acestuia, se impune însă a se reţine circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art 73 lit b) C.pen., întrucât uciderea victimei s-a produs într-o stare de puternică tulburare, determinată de atitudinea violentă a acesteia, fapt confirmat de martorii audiaţi în cauză. De asemenea leziunile suferite de inculpatul C.Gh. atestă că acţiunea acestuia de lovire a victei cu cuţitul a avut loc pe fondul loviturii înculpatului de către victimă, fiind aplicabile dispoziţiile art 73 lit b) C.pen.

18.7. CAPITOLUL VII. FORMELE ŞI MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII

Aspecte generale

Fazele de desfăşurare ale infracţiunii:• faza actelor preparatorii;• faza actelor de executare;• faza urmărilor.

Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare: actele preparatorii - prima fază a activităţii infracţionale, momentul în care,

anterior trecerii la săvârşirea propriu-zisă a infracţiunii, făptuitorul îşi pregăteşte terenul pentru aceasta.

Condiţii:

Page 342: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

342

- Actul de pregătire trebuie să aibă o existenţă obiectivă, neechivocă;- Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie;- Activitatea efectuată să nu facă parte din conţinutul elementului mate-

rial al laturii obiective a infracţiunii, să nu constituie un început de executare al infracţiunii.

Tentativa - punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul

Condiţii:- Să existe intenţia de a săvârşi infracţiunea pentru că tentativa constă

în punerea în executare a hotărârii;- începerea executării hotărârii infracţionale;- întreruperea acţiunii de săvârşire a faptei sau neproducerea rezul-

tatului.Felurile tentativei:

- după gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii:

a) tentivă întreruptă sau imperfectă sau neterminată;b) tentivă perfectă sau terminată. Aceasta poate fi atât proprie când mi-

jloacele folosite sunt capabile să producă rezultatul acţiunii) cât şi im-proprie (când mijloacele folosite datorită insuficienţei sau defectuozităţii duc la neproducerea rezultatului). - după cauzele care determină neproducerea rezultatului legate, fie de

mijloacele folosite, fie de obiectul material al infracţiunii:a) tentivă proprie;b) tentativă improprie.

infracţiunea fapt consumat - forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.

Infracţiunea fapt epuizat – se poate constata o prelungire în timp a infracţiunii după momentul consumării. Prelungirea urmărilor se poate datora, aşa cum am arătat, amplificării rezultatului iniţial sau continuării activităţii infracţionale.

Pentru a fi cauze de impunitate desistarea şi împiedicarea producerii re-zultatului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- În cazul desistării trebuie să existe un început de executare, iar în cazul împiedicării producerii rezultatului trebuie ca acţiunea să fi fost executată în întregime;

- Întreruperea executării în cazul desistării, respectiv împiedicarea pro-ducerii rezultatului, să fie efective, adică să ducă la neconsumarea infracţiunii.;

- Atât întreruperea activităţii, cât şi împiedicarea rezultatului trebuie să fie voluntare, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, să fie din

Page 343: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

343

18.8. CAPITOLUL VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI (SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII DE MAI MULTE PERSOANE)

GENERALITĂŢI PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

Noţiune: situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune· caracteristica esenţială este dată de colaborarea cu vinovăţie a mai

multor persoane în vederea săvârşirii unei infracţiuni

Formele pluralităţii de infractori:• pluralitatea naturală/ necesară- cooperarea mai multor persoane la comi-

terea faptei este cerută chiar prin natura acesteia; fiecare participant este considerat autor al infracţiunii;

• pluralitatea constituită- gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni;

• pluralitatea ocazională- este forma pluralităţii de infractori ce poartă numele de participaţie penală.

PARTICIPAŢIA PENALĂ

Noţiune: formă de pluralitate de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât este necesar.

Condiţii:• Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta

a fost consumată sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă;• La comiterea faptei să îşi fi adus contribuţia mai multe persoane decât

ar fi fost necesar potrivit naturii faptei;• Legătura subiectivă între participanţi;• Fapta trebuie săvârşită de către cel puţin unul dintre participanţi cu

vinovăţia cerută de lege.

Felurile participaţiei penale:- după criteriul atitudinii psihice faţă de rezultatul faptei comise:

• Participaţia proprie sau perfectă sau propriu-zisă - toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie la săvârşirea infracţiunii;

• Participaţia improprie sau imperfectă- presupune ca participanţii la săvârşirea infracţiunii să nu acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie

- după criteriul contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii:• activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei;

Page 344: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

344

• activitatea de determinare la comiterea unei fapte;• activitatea de înlesnire sau de ajutare la săvârşirea faptei.

- după criteriul contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatului:• participaţia principală –când prin contribuţia participantului se

realizează însăşi conţinutul infracţiunii.- specific autorilor şi coau-torilor;

• participaţia secundară- când contribuţiile participanţilor nu se în-scriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă însăşi fapta incriminată – specifică complicilor şi instigatorilor

Autoratul- reprezintă forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală. Autor este cel care săvârşeşte acţiunea (inacţiunea) prevăzută în norma incriminatoare, singur, în mod nemijlocit indiferent că a comis-o cu intenţie, culpă, a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la comiterea infracţiunii de nici o persoană.

Coautoratul- formă de participaţie în care, la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.

Instigarea- formă a participaţiei penale ce constă în fapta de a determina cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Condiţii pentru a exista instigarea:a) efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane,

instigator, faţă de o altă persoană numită instigat;b) activitatea de determinare trebuie să privească săvârşirea unei fapte

penale;c) existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat;d) instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat sau să fi realizat cel

puţin o tentativă posibilă.

Forme:1. după forma de vinovăţie cu care instigatul săvârşeşte fapta:

- instigarea proprie sau perfectă;- instigarea improprie sau imperfectă;

2. După mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârşească o infracţiune:- instigarea simplă;- instigarea calificată;

3. După numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare:- instigarea cu un singur instigator;

Page 345: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

345

- instigarea care presupune colaborarea mai multor persoane;4. După numărul persoanelor faţă de care se exercită activitatea de de-

terminare:- instigarea individuală;- instigarea colectivă.

5. După modul de acţiune al instigatorului pentru a determina instigatul la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală:- instigarea imediată;- instigarea mediată.

6. După modul în care este comunicată ideea infracţională:- instigarea explicită (deschisă);- instigarea ascunsă (perfidă).

7. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la comiterea faptei prevăzute de legea penală:- instigarea cu efect pozitiv, reuşit;- instigarea cu efect negativ.

8. După rezultatele urmărite prin instigare:- instigarea poate fi determinată;- instigarea indeterminată.

ComplicitateaReprezintă activitatea persoanei care înlesneşte, sau ajută în orice fel la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sau care, înainte sau în tim-pul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta, sau că va favoriza infractorul , chiar dacă, după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Condiţii:- existenţa unei fapte penale comise de autor. Este îndeplinită condiţia şi

atunci când s-a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă;- săvârşirea de către complice a unor acţiuni menite să înlesnească, sau

să ajute pe autor la comiterea faptei;- complicitatea se săvârşeşte numai cu intenţie directă, indirectă sau

praeterintenţie.

Felurile complicităţii:1. După natura ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii:

- materială;- morală.

2. După momentul în care se acordă ajutorul:- anterioară;- concomitentă.

3. După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia com-plicelui la săvârşirea infracţiunii:

Page 346: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

346

- complicitate nemijlocită;- complicitatea mediată.

4. După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei:- complicitatea prin acţiune (comisivă);- complicitatea prin inacţiune (omisivă).

5. După forma de vinovăţie:- proprie;- improprie.

Participaţia impropriePersoanele, care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea

penală, nu acţionează toate cu aceiaşi formă de vinovăţie. Participanţii la comiterea infracţiunii acţionează lucrând cu intenţie, alţii din culpă, alţii chiar fără vinovăţie.

Este posibilă la infracţiunile intenţionate nu şi la cele din culpă.

Forme:- modalitatea intenţie şi culpă;- modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

PRACTICA CAPITOLUL VIII

PLURALITATEA DE INFRACTORI

1. Coautorat. FurtInculpaţii au fost condamnaţi la câte 4 ani închisoare pentru săvârşirea

infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art .209 alin. 1 lit. a), f) şi g) Cod penal.

Instanţa a reţinut că, la 13 iulie 2000, în jurul orei 3,30, inculpaţii se aflai ăn locul de îmbarcare în autocar a pasagerilor. După ce partea vătămată a urcat pe scara autocarului, inculpata D.F i-a băgat mâna în buzunar, sustrăgându-i portofelul cu acte şi bani, pe care l-a transmis, în spate, inculpatului S.G. care, în aglomeraţie a părăsit locul faptei.

Sustragerea portofelului a fost simţită de partea vătămată şi observată de un martor, inculpata fiind reţinută în autocar.

Apelurile inculpaţilor au fost respinse. În recursul declarat de inculpatul S.G. acesta susţine că a săvârşit fapta în

calitate de complice, iar nu de autor, cum greşit au reţinut instanţele.Recursul nu este fondat.Din probele administrate rezultă că cei doi inculpaţi au conceput împreună

modul de operare în săvârşirea furtului, în calitate de coautori, şi-au distribuit rolurile şi au acţionat în mod conjugat, activitatea fiecăruia fiind necesară pentru producerea rezultatului urmărit.

În această situaţie, nu se poate considera că inculpatul S.G. a acordat un

Page 347: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

347

simplu ajutor inculpatei D.F la comiterea infracţiunii, fapta caracterizându-se prin participarea ambilor inculpaţi la realizarea laturii obiective a acesteia, ceea ce este specific formei de participare a coautoratului.

În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

2.Complicitate.Tentativă.ViolÎn fapt, s-a rerţinut că inculpaţii B.I. şi B.C. lucrau ca muncitori docheri în

portul Constanţa. Într-o seară, în timp ce se aflau în vestiar, au fost rugaţi de o salariată să-i taie un geam. La un semn discret al lui B.I., B.C. a ieşit din încăpere, încuind uşa pe dinafară. Rămânând singuri, B.I a încercat, prin violenţă, să aibă raport sexual cu victima, dar aceasta opunându-se, în cele din urmă a renunţat.

Încadrarea juridică a acestor fapte în art. 20 raportat la art. 197 alin. (2) lit. b) Cod penal, în ceea ce îl priveşte pe B.I., şi în art. 26 raportat la art. 20 şi art. 197 alin. (2) lit. b) Cod penal, în ceea ce îl priveşte pe pe B.C., este greşită.

Agravanta prevăzută în art. 197 alin. (2) lit. b) Cod penal se referă la situaţia în care infracţiunea de viol a fost săvârşită de mai multe persoane. Este adevărat că ea nu presupune ca toate persoanele să fi avut raport sexual cu victima. Este suficient ca, pe lângă autor, să existe încă o persoană care a imobilizat victima, a ameninţat-o, a întreprins acţiuni de natură a înfrânge rezistenţa acesteia. Agra-vanta implică participarea concomitentă a mai multor persoane, împrejurare care intimidează victima, reduce posibilităţile ei de a se apăra.

În cazul de faţă, inculpatul B.I, la semnul făcut de colegul său, a părăsit încăperea, încuind uşa şi a revenit după 40-50 de minute când, de-acum, datorită opunerii victimei, B.I. renunţase la intenţia de a avea raport sexual cu aceasta. Chiar dacă B.C. l-a ajutat pe autorul tentativei de viol, prin plecarea de la locul unde urma să se consume fapta şi prin încuierea uşii, aceasta nu înseamnă că fapta a fost săvârşită de mai multe persoane.

În consecinţă, neexistând agravanta prevăzută în art. 197 alin. (2) lit. b9 Cod penal, au fost admise apelurile declarate de inculpaţi, s-a înlăturat din încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina lor această agravantă şi s-au individualizat pedepsele.

3.Instigare la tâlhărieInculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea instigării la infracţiunea

de tâlhărie prevăzută în art.. 25 raportat la art. 211 alin. (1) teza I Cod penal, reţinându-se că, în seara de 17 octombrie 1994, inculpatul, barman intr-un local, a determinat pe doi inculpaţi minori să o deposedeze de bani pe partea vătămată. În acest sens, văzând că partea vătămată, care consumase băuturi alcoolice în local, avea supra ei o importantă sumă de bani, inculpatul a spus celor doi minori că banii se află în buzunarul stâng al cămăşii părţii vătămate şi le-a dat un spray lacrimogen pentru a anihila o eventuală rezistenţă a acesteia.

După ce partea vătămată a părăsit localul, inculpaţii minori au urmărit-o, ai folosit împotriva ei spray-ul şi au lovit-o, luându-i suma de 100.000 de lei. Apoi au revenit în local, au restituit inculpatului spray-ul şi i-au dat 30.000 de lei din banii luaţi de la partea vătămată.

Page 348: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

348

Aceasta a suferit leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 25 de zile de îngrijiri medicale.

Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa penală nr. 3822/1995, a reţinut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu şi a condamnat pe inculpat pentru instigare la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 şi art 209 Cod penal.

Tribunalul Dâmboviţa, prin decizia penală nr. 34/1995, a respins ca nefondat apelul declarat de procuror. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art 25 Cod penal, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul i-a îndemnat pe inculpaţii minori să o deposedeze de bani pe partea vătămată, spunându-le că avea în buzunar o importantă sumă de bani şi dându-le un spray lacrimogen pentru anihilarea unei posibile rezistenţe.

Aceste împrejurări evidenţiază că, pe plan subiectiv, inculpatul a prevăzut şi a urmărit producerea rezultatului faptei la săvârşirea căreia i-a determinat pe cei doi minori, şi anume luarea prin violenţă a banilor. În aceste condiţii, inculpatul a prevăzut posibilitatea producerii unor leziuni traumatice părţii vătămate, ca urmarea firească a comportamentului violent al autorilor.

Aşa fiind, fapta săvârşită de inculpat trebuia încadrată în prevederile art. 25 raportat la art. 211 alin. (2), anterior modificării prin Legea nr. 140/1996.

18.9. CAPITOLUL IX. UNITATEA DE INFRACŢIUNI

Noţiune presupune activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune ori inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitoru-lui, săvârşită de o persoană şi în care se identifică conţinutul unei singure

infracţiuni.578

UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE Infractiunea simplă se caracterizează din punct de ve-

dere obiectiv, printr-o singură acţiune sau inacţiune, un singur rezultat, iar din punct de vedere subiectiv, printr-o singură formă de vinovăţie. Infracţiunea simplă, sub aspect obiectiv, se poate realiza, fie prin o singură intervenţie a făptuitorului asupra obiectului infracţiunii, fie prin mai multe intervenţii, care se succed imediat în timp asupra obiectului infracţiunii.

578 I.Oancea, Drept Penal, P.Gen.,Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti !971, pag.216; M.Zolineak, Drept Penal, vol.II, 1976, pag.191; C-tin Mitrache, op.cit., pag.198; Ghe. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit. pag.134.

Felurile unitatii de infractiune Unitatea naturală de infracţiuneUnitatea legală de infracţiune

Page 349: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

349

Infractiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natu-ral a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, care continuă şi după consumare până la intervenţia unei forţe contrare.

Infracţiunea deviată formă a unităţii naturale de infracţiune, desemnând infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de o parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroare a făptuitorului – asupra altei persoane ori altui obiect, decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vatămă, pe de altă parte.579 Se poate săvârşi în două moduri: prin devierea acţiunii infracţionale spre un alt obiect sau altă

persoană: Exemplu: prin greşita manipulare a armei, făptuitorul ucide o altă persoană decât cea pe care vroia să o ucidă iniţial

prin săvârşirea faptei asupra altui obiect sau altei persoane datorită erorii făptuitorului: Exemplu: infractorul confundă pe rivalul său, datorită nopţii, cu o altă persoană pe care o ucide

UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNENoţiune: creaţie a legiuitorului, care pedepseşte prin reunirea în

conţinutul unei singure infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care ar putea constitui fiecare în parte o infracţiune.

Formele unităţii legaleInfracţiunea continuată este acea formă a unităţii legale caracterizată

prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferiteInfracţiunea complexă infracţiunea ce cuprinde în conţinutul ei ca ele-

ment constitutiv sau ca circumstanţă agravantă (element circumstanţial agravant, potrivit viitorului Cod Penal) o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală

Infracţiunea progresivă infracţiune care după momentul consumării infracţiunii produce un rezultat care se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării imediate, fie prin producerea de noi urmări corespunzătoare unei infracţiuni mai grave.

Infracţiunea de obicei este o formă a unităţii naturale de infracţiune, care constă în repetarea faptei incriminate, încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia, în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de infracţiuni, pericolul social al infracţiunii

579 C.Bulai op.cit. pag.211.

Page 350: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

350

PRACTICA CAPITOUL IX

Infracţiune. Unitate naturală. Infracţiune continuată. Trafic de influenţă

Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună,

urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat.

Completul de 9 judecători, decizia nr. 604 din 8 decembrie 2003Prin sentinţa penală nr. 338 din 2 decembrie 1999, inculpatul B.C. a fost

condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Instanţa a reţinut că, în luna martie 1998, după discuţii repetate purtate, cu aceleaşi ocazii, cu persoane din două familii, inculpatul a pretins şi apoi a primit, în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma de 64 de milioane de lei şi alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize pentru şedere în străinătate, susţinând că are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada ţării respective.

Prin decizia penală nr. 372 din 23 august 2000, Curtea de Apel Galaţi a admis apelul inculpatului, a înlăturat aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a redus pedeapsa aplicată inculpatului şi a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia.

Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea uşoară, iar suspendarea executării nu se justifică.

Prin decizia nr. 4552 din 25 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe. În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracţiunea de trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată.

Recursul în anulare este fondat.Din situaţia de fapt corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a săvârşit

mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa influenţă asupra unor funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor celor două familii, cu aceeaşi promisiune de a le obţine pe paşapoarte vize de şedere temporară.

Discuţiile repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două familii, veniţi împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor şi bunurilor de la cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de prima instanţă, ca şi de cea de recus, ca fiind componente ale infracţiunii continuate de trafic de influenţă, nu au, în realitate, semnificaţia unor acţiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41

Page 351: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

351

alin. (2) C. pen.Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având

la bază o unică formă de vinovăţie, scurtele întreruperi în desfăşurarea activităţii infracţionale, ocazionate de primele discuţii, urmate de verificarea paşapoartelor de către inculpat şi apoi de primirea foloaselor fiind determinate de natura infracţiunii, în condiţiile speţei; ele trebuie considerate în ansamblul lor, sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune şi, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracţiune, iar nu o infracţiune continuată de trafic de influenţă.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257, cu aplicarea art. 41 alin. (2), în cele ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări.

18.10. CAPITOLUL X. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

NOŢIUNE: desemnează situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Concursul de infracţiuni: forma pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni, de către aceeaşi persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv, pentru vreuna dintre ele.580

Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni: a)săvârşirea a două sau mai multe infracţiunib)infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoanăc)infracţiunile să fie săvârşite mai îninte de condamnarea definitivă a

infractorului pentru vreuna din ele.d)infracţiunile comise, ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse

judecăţii

Formele pluralităţii de infracţiuni:concursul de infracţiunirecidivapluralitatea intermediară

Formele concursuluide infracţiuni:

concursul real/material

concursul ideal/formal

concurs real simplu

concurs real calificat

580 V.Dongoroz I, pag.259, V.Dongoroz, Drept penal 1939, pag.331; C.Bulai, Drept penal 1992, pag.222; I.Oancea,op.cit, pag.236; M.Zulineak, op.cit.,pag.233, C-tin Mitrache, op.cit.,pag.214.

Page 352: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

352

Tratamentul penal în caz de concurs de infracţiuni: sunt cunoscute trei sisteme:

- Sistemul cumulului aritmetic: presupune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune din concurs

- Sistemul absorbţiei: presupune aplicarea pedepsei stabilite pentru cea mai gravă dintre infracţiuni, aceasta absorbind pedepsele pentru infracţiunile mai puţin grave

- Sistemul cumulului juridic: sistem intermediar între cel al adiţionării şi cel al absorbţiei, presupunând aplicarea pedepsei cele mai grave stabilite pentru fiecare infracţiune la care se poate adăuga un spor

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente – în contopire vor fi cuprinse numai pedepsele ce urmează a fi executate, nu şi cele pentru care a intervenit o cauză legală de neexecutare.

Tratamentul penal al recidivei: este o cauză de agravare facultativă a pedepsei pentru acea infracţiune

RECIDIVA Noţiune: starea, situaţia, împrejurarea în care se găseşte o

persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce, anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă.

MODALITĂŢILE RECIDIVEI: Recidivă postcondamnatorie Recidivă permanentă Recidivă postexecutorie Recidivă temporară Recidivă generală Recidivă naţională sau

teritorială Recidivă specială Recidivă internaţională

Recidivă absolută Recidivă cu efect unic Recidivă relativă Recidivă cu efecte progresive

Recidivă mare

Modalităţile recidivei:

postcondamnatorie şi postexecutorie generală şi specială mare şi mică absolută şi relativă permanentă şi temporară teritorială şi internaţională cu efect unic şi cu efecte progresive

Page 353: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

353

Recidivă mică

RECIDIVA MARE POSTCONDAMNATORIE: este reglementată potrivit dispoziţiilor art. 37, lit. a) Codul Penal în vigoare, iar în viitorul Cod Penal este reglementată în art. 41, alin.1. primul termen al recidivei îl constituie condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, respectiv de un an conform viitoarei reglementări.

RECIDIVA MARE POSTEXECUTORIE: este reglementată de art. 37, lit. b) din actualul Cod Penal şi art. 41 noul Cod Penal. Primul termen al recidivei îl constituie condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, potrivit actu-alului Cod Penal, respectiv mai mare de un an de zile potrivit noului Cod Penal.

Săvârşirea unei noi infracţiuni Noua infracţiune să fie săvârşită cu intenţie Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să

fie mai mare un an. Noua infracţiune să fie săvârşită în intervalul de timp

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

Primul termen

Condiţiile recidivei mari postcondamnatorii

Al doilea termen

Existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a infrac-torului la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

Condamnarea definitivă de să fie mai mare de 6 luni, respectiv de un an ori pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.

Condamnarea să nu fie dintre acelea de care, potrivit legii nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă.

Page 354: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

354

RECIDIVĂ MICĂ POSTCONDAMNATORIE : când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea de până la 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, potrivit actualei reglementări.

ca şi la recidiva mare postcondamnatorie, al doilea ter-men trebuie să constituie o infracţiune, de orice natură, care trebuie săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiune trebuie să fie mai mare de un an, respecvtiv de un an sau mai mare.

Primul termen

Condiţii de existenţă a reci-divei mari postexecutorii

Al doilea termen

Rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, respectiv un an

Pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni sau de un an să fi fost executată

Pedeapsa închisorii să fie executată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie

Condamnarea să nu fie una dintre acelea de care nu se ţine cont la stabilirea stării de recidivă

să fie constituit din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de liber-tate mai mare de un an.

Primul termen

Condiţii de existenţă

Al doilea termen

Să existe o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate

Condamnarea definitivă să fie pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie directă, indirerctă sau cu praeterintenţie.

Să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute la art. 38 din actualul Cod Penal, respectiv art. 42 din viitoarea reglementare.

Page 355: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

355

RECIDIVA MICĂ POSTEXECUTORIE: este reglementată în dispoziţiile art. 37, alin.1, lit.c) ale actualului Cod Penal.

TRATAMENTUL PENAL AL RECIDIVEI: este reglementat de dispoziţiile art. 39, alin.1 din Codul Penal în vigoare, iar în noul Cod penal, tratamentul penal este prevăzut de art. 43.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă: recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă se face aplicându-se, după caz, dispoziţiile cu privire la sancţionarea recidivei postcondamnatorii sau după caz postexecutorii.

PLURALITATEA INTERMEDIARĂ: este susceptibilă de a comporta definiţii diferite după cum se au în vedere dispoziţiile legale prevăzute de actele normative menţionate în cadrul capitolului ce analizează instituţia avută în vedere (Codul Penal în vigoare – art. 40, respectiv Codul Penal viitor – art. 44).

PRACTICĂ CAPITOLUL X

Concurs de infracţiuni

1.Concurs de infracţiuni. Concurs real581

C.A. Piteşti, dec.pen nr 19/R/1995, nr 2/1996, p 111În măsura în care cele două furturi au fost comise la intervale mari de timp,

respectiv în luna aprilie şi iunie 1993, apare justificată concluzia că sustragerile

trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca pentru orice modalitate a recidivei.

Primul termen

Condiţii de existenţă

Al doilea termen

condiţiile vor fi identice cu cele de la recidiva mică post-condamnatorie

581 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 216

Page 356: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

356

nu au avut la bază aceeaşi rezoluţie infracţională, nefiind aplicabile dispoziţiile art 41 alin 2 C.pen. Ca urmare în recursul parchetului a fost schimbată încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art 208 raportat la art 209 lit a) şi g) C.pen, cu aplicarea art 41 alin 2 C.pen, în două asemenea infracţiuni, în concurs real.

2. Concurs de infracţiuni. Pluralitate de victime582

C.S.J., s.pen, dec. nr 784/1993, nr 2/1994, p 175Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea, printre altele, a două infracţiuni

de tâlhărie prevăzute în art 211 alin (1) C.pen., instanţa reţinând că, la 17 şi la 23 ianuarie 1991, a comis câte o infracţiune de tâlhărie, împotriva părţilor vătămate B.I. şi H.D. în primul caz, şi a părţilor vătămate H.V., P.C., şi S.F. în cel de-al doilea.

Recursul extraordinar declarat în cauză, cu motivarea că inculpatul nu a săvârşit câte o infracţiune de tâlhărie la datele susmenţionate, ci două, respectiv trei infracţiuni, este întemeiat.

Din probele administrate rezultă că la 17 ianuarie 1991, inculpatul a acostat pe stradă două persoane, iar la 23 ianuarie trei persoane, pe care le-a ameninţat şi lovit, deposedându-le de sumele de bani şi unele bunuri pe care le aveau asupra lor.

În toate aceste împrejurări fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent două sau trei persoane, printr-o unică acţiune de ameninţare cu bătaia, să-i dea banii sau alte bunuri pe care le aveau asupra lor constituie, datorită pluralităţii subiecţilor pasivi şi a rezultatelor produse, tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, în concurs ideal, şi nu una singură, cum a apreciat greşit instanţa de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în acelaşi timp.

3. Concurs de infracţiuni. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Pedeapsă mai mare de 2 ani.583

C.S.J., s.pen., dec.nr 3298/1999, nr 4/2001, p 154Inculpatul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii

de luare de mită prevăzută în art 254 alin (1) şi la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art 289 C.pen, constatându-se că această din urmă pedeapsă este graţiată conform Legii nr 137/1997.

În baza art 81 C.pen s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare.

Recursul declarat de procuror este fondat.Potrivit art 81 alin 2 C.pen, suspendarea condiţionată a executării pedepsei

poate fi depusă şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult doi ani. 582 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 220 683 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 222

Page 357: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

357

Cum în cauză pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de luare de mită este de 3 ani închisoare, iar inculpatul a fost condamnat şi pentru o altă infracţiune, cea de fals intelectual, la 7 luni închisoare, dacă există concurs de infracţiuni, nu se putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, deoarece aceasta depăşeşte 2 ani închisoare.

4. Concurs ideal şi real de infracţiuni584

C.S.J., s. pen., dec. nr 2611/1996, nr 2/1997, p 141Sustragerea unor bunuri de către patru persoane, urmată de ameninţarea şi

lovirea celor doi poliţişti care au încercat să-I legitimeze şi sa-i împiedice să plece cu bunurile sustrase nu constituie infracţiunea de furt calificat în concurs cu cea de ultraj, ci infracţiunea de tâlhărie şi de ultraj.

Tâlhăria prevăzută la art 211 alin 1 C.pen trebuie reţinută în modalitatea furtului urmat de întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru păstrarea bunului furat şi pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Infracţiunea de ultraj împotriva poliţistului se află în concurs ideal cu cea de tâlhărie, în raport cu fiecare poliţist agresat, dar există atâtea infracţiuni de ultraj, aflate în concurs real, câte persoane au fost vătămate prin acea infracţiune.

În consecinţă faptele săvârşite de către fiecare dintre inculpaţi constituie câte o singură infracţiune de tâlhărie prevăzută în art 211 alin (1), şi câte două infracţiuni de ultraj prevăzute în art 239 alin 2 cu aplicarea art 33 lit a), art 34 lit a) si art 75 lit a C.pen.

RECIDIVA

1. Recidivă. Condamnare care nu atrage starea de recidivă. Reabilitare de drept585

C.S.J., s.pen., dec.nr 839/1999, nr 1/2002, p 131Condamnatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere

pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere prevăzută în art 36, alin (1) din Decretul nr 328/1996, cu aplicarea art 37 lit b) C.pen.

S-a reţinut că, în data de 22 aprilie 1997, inculpatul a condus pe drumurile publice un autoturism fără a avea permis de conducere.

Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că reţinerea stării de recidivă

este greşită.Recursul în anulare este fondat.Potrivit art 38 alin (2) C.pen, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama

584 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 230 585 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 610

Page 358: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

358

de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Or, inculpatul care a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 449 din 26 februarie 1993 a Judecătoriei Brăila, rămasă definitivă prin neatacare cu recurs, la un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, a executat această pedeapsă de la 8 iulie 1992 până la 7 iulie 1993.

Cum, potrivit art 134 C.pen., reabilitarea a avut loc de drept, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă in decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nicio alta infracţiune, iar noua infracţiune a fost săvârşită la 22 aprilie 1997, deci ulterior datei de 7 iulie 1996 la care s-a împlinit termenul de reabilitare de 3 ani, socotit conform art 136 alin 1 C.pen, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale, se impunea să se constate că acea condamnare anterioară nu poate constitui prim termen al recidivei.

Aşa fiind, în raport cu prevederile art 38 alin 2 C.pen., în mod greşit s-a reţinut că inculpatul a săvârşit noua infracţiune în stare de recidivă postexecutorie prevăzută în art 37 lit b) C.pen.

2. Recidivă. Recurs. Schimbarea încadrării juridice586

C.A. Bucureşti, s.I pen., dec. nr 82/1996, nr 2/1996, p122În cazul în care, după ce a fost condamnat definitiv la o pedeapsă mai

mare de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării, în cursul termenului de încercare inculpatul a comis din nou o infracţiune condiţionată pen-tru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, există starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută în art 37 lit a) C.pen.; dacă prima instanţă şi instanţa de apel au caracterizat recidiva ca fiind postexecutorie, art 37 lit b) C.pen-, hotărârile pronunţate sunt casabile in baza art 3859 alin (1) pct 17 C.pr.pen., urmând ca instanţa de recurs, casându-le să reţină cauza spre rejudecare şi să schimbe încadrarea juridică a faptei prin înlocuirea art 37 lit b) cu art 37 lit a) C.pen.

3. Recidivă postcondamnatorie. Computare587

C.A.Piteşti, dec. nr 297/R/1995, nr 3/1996, p. 130Instanţele trebuiau sa deducă din pedeapsa rezultantă perioada executată

prin muncă corecţională din pedeapsa anterioară, deoarece ce s-a executat ulterior săvârşirii infracţiunii care constituie cel de-al doilea termen al recidivei apare ca o executare anticipată a pedepsei rezultante şi, ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art 39 raportat la art 36 alin (3) C.pen, perioada respectivă trebuie dedusă.

586 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 613 587 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 613;

Page 359: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

359

4. Recidiva postexecutorie. Săvârşirea infracţiunii după împlinirea duratei pedepsei anterioare şi după liberarea condiţionată588

Trib. Suceava, dec.pen. nr 15/1996, nr 4/1996, p 161Întrucât inculpatul a comis infracţiunea care constituie cel de-al doilea

termen al recidivei după împlinirea duratei pedepsei la care a fost condamnat şi ulterior liberat condiţionat, el se află în stare de recidivă posexecutorie şi nu post-condamnatorie aşa cum a decis instanţa de fond.

Ca urmare, prin admiterea apelului procurorului instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor privitoare la recidiva postexecutorie.

5. Recidiva postexecutorie. Condiţii. Implinirea termenului de reabili-tare pentru condamnarea anterioară589

C.S.J., s.pen.,dec. nr 1915/1998, nr 1/2000, p.142Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea

de furt calificat prevăzută în art 26 raportat la art 208 şi art 209 alin 1 lit a), e) şi g), cu aplicarea art 37 lit b) C.pen.

S-a reţinut că în seara de 25 februarie 1997, inculpatul a ajutat pe alţi doi inculpate să sustragă dintr-un autoturism aparţinând părţii vătămate bunuri în valoare de 1.600.000 de lei care, ulterior, au fost restituite.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.Potrivit art 37 lit b) C.pen, există recidivă de după executare, când după

executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Pe de altă parte, in art 38 alin 2 C.pen, se prevede că la stabilirea stării de recidivă, nu se ţine seamă de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Or din actele dosarului rezultă că pedeapsa anterioară luată în considerare ca prim termen al recidivei, la care inculpatul a fost condamnat, este un an de închisoare, iar executarea acesteia a expirat la 18 ianuarie 1994.

Cum inculpatul a săvârşit o nouă faptă, constituind al doilea termen al re-cidivei, la data de 25 februarie 1997, deci ulterior trecerii termenului de 3 ani după care conform art 134 C.pr.pen., are loc reabilitarea de drept în cazul condamnării la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an dacă în cursul acelui termen condamnatul nu comite o altă infracţiune, reţinerea stării de recidivă este greşită.

Ca urmare, admiţându-se recursul în anulare, a fost înlăturată reţinerea stării de recidivă prevăzută în art 37 lit b C.pen şi s-a procedat la o nouă individualizare a pedepsei.

588 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 615; 589 Revista de drept penal. Studii şi practică judiciră 1994-2006. Ediţie îngrijită de George Antoniu. Editura Hamangiu, pag 614

Page 360: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

360

18.11. CAPITOLUL XI. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂA EXECUTĂRII PEDEPSELOR

SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR

Definiţie: dispoziţia luată de instanţa de judecată, prin hotărârea de con-damnare, de a suspenda, pe o anumită durată şi în anumite condiţii executarea pedepsei pronunţate.

TERMENUL DE ÎNCERCARE

DEFINIŢIE: durata de timp în care condamnatul probează că s-a reeducat, că scopul pedepsei s-a stins şi fără executarea acesteia.

pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda

infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeap-sa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 sau art. 42(noul Cod penal) cu privire la condamnările care nu atrag starea de recidivă.

se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia

CONDIŢII cu privire lapedeapsa aplicată şi

natura infracţiunii

infractorul să nu mai fi fost condamnat anterior la pe-deapsa închisorii mai mare de 6 luni

dacă pentru infracţiunea săvârşită anterior făptuitorul fusese condamnat la amendă,el va putea beneficia de suspendare dacă sunt întrunite celelalte condiţii cerute de lege.

CONDIŢII cu privire lainfractor

este compus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an.

în cazul minorului este compus din durata închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.

COMPUNEREA TER-MENULUI DE ÎNCER-

CARE

Page 361: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

361

REVOCAREA SUSPENDĂRII CONDIŢIONATE

DEFINIŢIE: dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazuri speciale potrivit art.869, alin.4, actualul Cod Penal, suspendarea condiţionată mai poate fi dispusă chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 din Codul penal în

vigoare.

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

NOŢIUNE: măsură de individualizare a pedepsei închisorii , formă de sus-pendare condiţionată în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de siguranţă şi de respectare a unor obligaţii pe care instanţa le stabileşte în conformitate cu legea.

Efecte imediate Efecte provizorii şi ulterioare care sunt definitive

EFECTELE SUSPENDĂRII

Revocarea poate fi obligatoriefacultativă

Revocarea esteobligatorie

Condamnatul să săvârşească în termenul de încercare o nouă infracţiune

Infracţiunea să se fi săvârşit cu intenţie Infracţiunea să fie descoperită în termenul de încercare Pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare

să se pronunţe o condamnare definitivă.

Revocarea estefacultativă

dacă noua infracţiune săvârşită şi descoperită în termenul de încercare este săvârşită din culpă.

Anulareasuspendăriicondiţionate

condamnatul a săvârşit o infracţiune mai înainte de ramâne-rea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendare

pentru infracţiunea săvârşită s-a aplicat pedeapsa închisorii infracţiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai

înainte de împlinirea termenului de încercare.

Page 362: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

362

Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avert-

isment pentru condamnat. – această condiţie este prevăzută în dispoziţiile art.

86ą lit. c) din actualul Cod penal sau în art.91,alin.1,lit.d) al viitorului cod penal.

MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE : sunt menite să asigure un control

CONDIŢII cu privire lapedeapsa aplicată şi la

natura infracţiunii săvârşite

(potrivit actualului Cod)

pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani infractorul nu a mai fost condamnat anterior la

pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38

se apreciază, ţinând seama de persoana condam-natului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără execu-tarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni

CONDIŢII cu privire lapedeapsa aplicată şi la

natura infracţiunii săvârşite

(potrivit viitorului Cod)

pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de consurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani

infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42

infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii

instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

CONDIŢII cu privire la infractor

infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din cazurile în care nu atrage starea de recidivă.

infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (prevedere introdusă de noul Cod).

Page 363: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

363

permanent asupra conduitei acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită,

asigurarea realizării scopului măsurii de individualizare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Codul Penal în vigoare stabileşte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea

lui sau la alte organe stabilite de instanţă sau la Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorului;

să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de

existenţă.

Codul Penal viitor stabileşte următoarele măsuri de supraveghere:

Efectul provizoriu al suspendării executării sub supraveghere - suspen-

TERMENUL DE ÎNCERCARESAU DE SUPRAVEGHERE

Suspendarea executării pedepsei sub su-praveghere se dispune pe un termen de încercare care este compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanţă între 2 şi 5 ani – ACTUALUL COD PENAL

Durata suspendării executării pedepsei sub su-praveghere constituie termen de supravegh-ere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate – VIITORUL COD PENAL.

art. 93

să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;să primească vizizele consilierului de probaţiune desemnat cu su-

pravegherea sa;să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care

depăşeşte 5 zile;să comunice schimbarea locului de muncă;să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul

mijloacelor sale de existenţă.

Page 364: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

364

darea executării pedepsei închisorii

Efectul definitiv - se produce la împlinirea termenului de încercare dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune pe durata termenului de încercare, respectiv de supraveghere.

REVOCAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SU-PRAVEGHERE

ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGH-ERE: se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării executării pedes-pei sub supraveghere care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată ar fi

să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională

să frecventeze unul sau mai multe programe de reinte-grare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate

să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală

să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei

Codul penal actual

OBLIGAŢIILE CONDAMNATULUI

Codul penal viitor

să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare;

să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire,

în special în scopul dezintoxicării.

EFECTELE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

efecte provizorii sau imediate efecte definitive

OBLIGATORIE: în termenul de încercare/supraveghere condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen

infracţiunea să se săvârşească în termenul de ncercare

să fie descoperită în acest termen

Page 365: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

365

împiedicat acordarea acesteia.Cazurile de anulare ale suspendării executării pedepsei sub suprave-

ghere sunt aceleaşi ca şi pentru anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 865 alin. 1 raportat la art. 85 alin. 1 şi 2 C. pen.) sau art. 97 alin. noul Cod penal.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazuri speciale: se poate dispune de instanţă chiar dacă nu sunt îndeplinite criteriile prevăzute în art. 86ą Codul Penal actual, în cazul condamnatului care execută pedeapsa închisorii la locul de muncă şi care şi-a pierdut total capacitatea de muncă.

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII LA LOCUL DE MUNCĂ

NOŢIUNE: măsură de individualizare judiciară a executării pedepsei în-chisorii, care nu depăşeşte o anumită perioadă, în libertate, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar, dacă instanţa apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.

Condiţiile în care se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă privesc:

- pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite pedeapsa aplicată pentru o singură infracţiune să fie închisoarea de cel mult 5 ani

- persoana condamnatului cel în cauză să nu mai fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38.

- acordul scris al unităţii în care urmează condamnatul să presteze munca;

- aprecierea instanţei că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.

Revocarea executării pedepsei la locul de muncă: sancţiune care inter-vine pentru nerespectarea de către condamnatul cu executarea pedepsei la locul de muncă a condiţiilor prevăzute de lege, în timpul executării pedepsei.

Anularea executării pedepsei la locul de muncă: sancţiunea ce inter-vine pentru o cauză anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu executarea la locul de muncă şi are în vedere nerespectarea condiţiilor cerute de

FACULTATIVĂdacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din

culpădacă până la expirarea termenului de încercare

condamnatul nu a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.

Page 366: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

366

lege pentru luarea măsurii.

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune dacă se întrunesc condiţiile:

condamnatul să fi executat două treimi din pedeapsă; în toată perioada executării pedepsei condamnatul să dea dovezi te-

meinice de îndreptare, să fi avut o conduită bună, să fi fost disciplinat şi stăruitor în muncă;

conducerea organizaţiei în care condamnatul prestează munca să ceară instanţei de judecată încetarea executării pedepsei la locul de muncă, cererea o poate introduce şi condamnatul.

Noua lege penală a introdus însă alte instituţii menite să contribuie la procesul de individualizare a pedepsei şi la reeducarea celor condamnaţi.

posibilitatea instanţei de judecată să oblige pe condamnatul care beneficiază de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere să execute în termenul de încercare o muncă în folosul comunităţii

renunţarea la aplicarea pedepsei amânarea aplicării pedepsei

LIBERAREA CONDIŢIONATĂ

NOŢIUNE: Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului executării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedep-sei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.

cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia

când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă

condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supravegh-ere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa poate să revoce execu-tarea pedepsei la locul de muncă

infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă

Revocarea

obligatorie

facultativă

Page 367: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

367

Condiţii de acordare

Efectele liberării condiţionate. După momentul în care se produc efectele

liberării condiţionate pot fi: efecte imediate şi efecte definitive

Revocarea liberării condiţionate. Dacă în timpul liberării condiţionate con- 587 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Bucureşti, 2003, p. 401;

Codul penalactual

după ce a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăţeţte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 59 alin. 1 Cod penal actual);

cel condamnat pentru săvârţirea uneia sau a mai multor infractiuni din culpă poate fi liberat conditionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat cel putin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăseste 10 ani sau cel putin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art. 59ą alin. 1 C. pen.actual)

în cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracţiuni săvârşite în culpă şi infracţiuni intenţionate, fracţiunea ce trebuie executată se calculează potrivit dispoziţiilor art. 59 C. Penal actual, adică în raport cu pedepsele ce se execută pentru infracţiunile intenţionate587 .

cei condamnati în timpul minoritătii, când ajung la vârsta de 18 ani, precum si condamnatii trecuti de vârsta de 60 de ani pentru bărbati si de 55 de ani pentru femei pot fi liberati conditionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul în-chisorii care nu depăseste 10 ani sau a unei jumătăti în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte conditii prevăzute în art. 59 alin. 1. (art. 60 alin. 2 C. Penal actual).

Codul penalviitor

cel condamnat a executat cel putin două treimi din durata pe-deapsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel piuţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

cel condamnat se află în executarea pedepsei în sistem semide-schis sau deschis;

cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazl când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.

Page 368: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

368

damnatul a săvârşit o nouă infracţiune, atunci instanţa de judecată, ţinând seama de gravitatea acesteia poate menţine ori revoca liberarea condiţionată

LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ÎN CAZUL DETENŢIUNII PE VIAŢĂPrin dispoziţiile art. 551 alin. 1 Cod penal actual, respectiv art. 99 noul

Cod penal a fost prevăzută posibilitatea liberării condiţionate a celui condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă numai după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune de către cel condamnat, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat si dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama si de antecedentele sale penale.

PRACTICA CAPITOLUL XI

1. Decizia nr. 42/2008, privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la determinarea modului de aplicare a pedepsei ce urmează a fi executată în ipoteza în care instanţa este investită, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a doua infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 204 din 31/03/2009

- SECTIILE UNITE - DECIZIA Nr. 42 din 13 octombrie 2008

Dosar nr. 25/2008 Dosar nr. 26/2008 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele

Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate

cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la determinarea modului de aplicare a pedepsei ce urmează a fi executată în ipoteza în care instanţa este investită, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 81 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie .

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Iuliana Nedelcu, procuror-şef al Secţiei judiciare.

Page 369: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

369

Reprezentanţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău ce face obiectul Dosarului nr. 26/2008, ce se referă la cazul când obiectul judecăţii îl constituie două infracţiuni, dintre care una este concurentă cu o altă infracţiune pentru care s-a dispus prin hotărâre condamnarea la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării, iar a doua a fost comisă în termenul de încercare al suspendării. Ca urmare, a cerut să fie întrunite cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată.

Secţiile Unite, ţinând seama ca între cele două recursuri în interesul legii există o strânsă legătură, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispun întrunirea acestora în vederea judecării lor deodată.

În continuare s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi pe cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, punând concluzii pentru admiterea acestora în sensul de a se stabili ca în cazul investirii instanţei, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să se procedeze suc-cesiv la:

- stabilirea mai întâi a pedepselor pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;

- anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

- contopirea pedepsei pentru care s-a suspendat condiţionat executarea cu aceea care a atras anularea acesteia potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, cu posibilitatea adăugării unui spor de pedeapsă;

- contopirea pedepsei rezultante astfel determinate, potrivit regu-lilor comune privind recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară de infracţiuni, după caz, cu pedeapsa stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un nou spor de pedeapsă.

SECTIILE UNITE,deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar privind aplicarea pedepsei ce urmează a fi executată în cazul în care instanţa este investită, prin acelaşi act de sesizare, cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior, iar cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Astfel, unele instanţe au considerat că într-un asemenea caz, în care sunt

Page 370: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

370

îndeplinite simultan atât condiţiile revocării, cât şi cele ale anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei, sunt incidente dispoziţiile ce reglementează ambele instituţii juridice.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în astfel de situaţii sunt aplicabile numai dispoziţiile referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, care sunt mai severe datorită incidenţei cumulului aritmetic al pedepselor.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că într-un asemenea caz par-ticular de concurs de infracţiuni sunt aplicabile numai dispoziţiile privind anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.Individualizarea pedepselor este reglementată în cap. V din titlul III al Părţii

generale a Codului penal (art. 72-89), care cuprind dispoziţii cu caracter general în această materie.

Astfel, în raport cu natura sa juridică, suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută în art. 81 din Codul penal este un mijloc de individualizare a pedepsei principale aplicate, ce constă în dispoziţia instanţei de judecată de a suspenda, prin însăşi hotărârea de condamnare, executarea acelei pedepse, atunci când sunt îndeplinite cerinţele legale, pe un termen de încercare în care condamnatul are obligaţia de a nu săvârşi o nouă infracţiune .

Ca urmare, cu excepţia cazului când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, reglementat la art. 83 alin. 3 din Codul penal, instanţa de judecată, revocând suspendarea condiţionată, va dispune ca persoana condamnată să execute atât pedeapsa anterior suspendată condiţionat, cât şi pe cea pronunţată pentru noua infracţiune, pedepsele fiind apoi cumulate aritmetic.

În timp ce anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei atrage, după caz, incidenţa dispoziţiilor privind sancţionarea concursului de infracţiuni sau a stării de recidivă, pedepsele fiind cumulate juridic, în cazul revocării suspendării condiţionate se execută numai prin privare de libertate cel puţin pedeapsa pentru care acest regim de executare a fost stabilit prin hotărâre definitivă ce a intrat în puterea lucrului judecat şi pentru care s-a revocat suspendarea condiţionată .

Aceste două instituţii juridice, anularea şi revocarea, reglementate prin dispoziţii cu caracter imperativ, au însă efecte diferite sub aspectul stabilirii cuan-tumului pedepsei finale.

De aceea, în cazul concomitenţei lor, instanţa de judecată, în respectarea principiului legalităţii pedepsei, trebuie să aplice cu prioritate soluţia de anulare a suspendării condiţionate a executării.

Anularea, intervenind datorită unei cauze anterioare, preexistente suspendării condiţionate a executării pedepsei şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă. Ca urmare, anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie un remediu procesual având ca scop desfiinţarea dispoziţiei de suspendare atunci când aceasta este lovită, ab initio, de un viciu esenţial, fiind impusă de necesitatea ca soluţia să fie conformă cu realitatea obiectivă şi să se înlăture o situaţie contrară adevărului, ce nu îşi găseşte justificare cât timp există

Page 371: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

371

o perseverenţă a inculpatului de a săvârşi fapte penale de natură a duce la revo-carea suspendării condiţionate.

Trebuie observat deci că măsura anulării duce la înlăturarea suspendării executării pedepsei, ca şi cum această măsură nici nu ar fi fost pronunţată, făcând astfel să nu se poată revoca ceea ce nu mai exista la data săvârşirii infracţiunii ulterioare.

Anularea intervine astfel datorită unei cauze anterioare, preexistentă acordării suspendării condiţionate şi săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, şi sancţionează tocmai neîndeplinirea condiţiilor în care aceasta putea fi dispusă.

Aşadar, înlăturarea prin anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei face sa dispară temeiul regimului sancţionator special (cumul aritmetic) bazat pe dispoziţiile art. 83 alin. 1 teza finala din Codul penal .

În măsura în care s-ar aplica dispoziţiile ce reglementează instituţia revocării suspendării condiţionate, s-ar ajunge, de exemplu, la situaţia inacceptabila ca, prin stabilirea unei pedepse mai mari pentru infracţiunea concurenta săvârşită anterior, sa fie absorbita, în cadrul cumulului juridic, pedeapsa mai mica pentru care se dis-pusese suspendarea condiţionată a executării, la care sa se adauge un eventual spor, iar în final sa se revoce suspendarea condiţionată pentru aceasta pedeapsa rezultanta, a cărei executare nu a fost în totalitate suspendata condiţionat.

Infracţiunile săvârşite în stare de recidiva nu pot fi considerate în concurs cu cele comise mai înainte ca hotărârea de condamnare anterioară să fi rămas definitivă.

În ipoteza analizata potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal, sfera concursului de infracţiuni, cu pluralitate infracţională, s-a închis prin rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru una dintre infracţiunile concurente şi, ca atare, tot ce precedă alcătuieşte concursul, iar tot ce urmează constituie recidiva.

Ca atare, instanţa investită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendare condiţionată a executării, va stabili pedeapsa ce va fi executata prin parcurgerea mai multor etape succesive, după cum urmează:

- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele doua infracţiuni deduse judecaţii;

- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

- se va contopi pedeapsa stabilita pentru infracţiunea ce a dus la con-damnarea cu suspendare condiţionată cu cea care a atras anularea acesteia, potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni , putându-se adăuga şi un spor de pedeapsă;

- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi după regulile privitoare la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediara cu cea stabilita pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, la care se poate adaugă un nou spor de pedeapsa.

Page 372: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

372

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedura penala, urmează a se admite recursul în interesul legii de-clarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cel formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi a se decide în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău.

În cazul în care instanţa este investită prin acelaşi act de sesizare cu ju-decarea a doua infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile art. 85 din Codul penal .

Pedeapsa ce va fi executata urmează a fi determinata astfel:- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele doua infracţiuni deduse

judecăţii;- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

pronunţate anterior;- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni , pedeapsa a

cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de pedeapsă;

- pedeapsa rezultanta, astfel determinată, se va contopi, după caz, con-form regulilor prevăzute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsa.

2. Suspendarea executarii pedepsei. Gratiere conditionata. Durata terme nului de incercare a suspendarii

nalta Curte de Casaţie şi Justiţie , Decizia Secţiei penale nr.1923 din 11 aprilie 2002

În cazul graţierii condiţionate de respectarea unui termen în care cel con-damnat să nu săvârşească o infracţiune intenţionată, efectele definitive ale graţierii se produc numai după împlinirea acelei condiţii . În consecinţă, reducerea termenu-

Page 373: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

373

lui de încercare privind suspendarea executării pedepsei, conform art.120 alin.2 C.pen., cu durata pedepsei pronunţate de instanţă, nu se produce decât la data când graţierea devine efectiva, în condiţiile menţionate, iar nu la data constatării graţierii condiţionate a pedepsei.

În cazul în care înăuntrul termenului de încercare stabilit de instanţă şi înainte ca graţierea sa devină efectivă, condamnatul săvârşeşte o infracţiune intenţionată, suspendarea executării pedepsei trebuie revocată potrivit art.83 alin.1 C.pen.

***Prin sentinţa penală nr.212 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Ineu, inculpatul

U.G. a fost condamnat la un milion de lei amenda pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere prevăzută în art.36 alin.1 din Decretul nr.328/1966, cu aplicarea art.37 lit.a C.pen., săvârşită la 19 iulie 1998.

În baza art.83 din acelaşi cod, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicata prin sentinţa penală nr.592 din 10 mai 1996 a Judecătoriei Lugoj şi s-a dispus executarea acesteia prin privare de libertate.

Prin decizia penală nr. 8 din 11 ianuarie 2001 a Tribunalului Arad, s-a admis apelul declarat de inculpat şi s-a dispus achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap-ortat la art.10 lit.b1 C.proc.pen., aplicându-se inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de un milion de lei.

Totodată, a fost înlăturată aplicarea art. 83 alin.1 C.pen.

Prin decizia penala nr.356 din 23 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, s-a admis recursul declarat de procuror, s-a casat decizia pronunţată în apel şi s-a menţinut hotărârea primei instanţe.

Prin recursul în anulare declarat în cauză se susţine că starea de recidivă a fost greşit reţinută, deoarece a intervenit reabilitarea de drept a inculpatului pentru condamnarea suferită anterior, ca urmare a efectelor graţierii, potrivit art.120 alin.2 C.pen. Ca atare, se susţine că şi revocarea suspendării executării pedepsei este contrară legii.

Recursul în anulare este nefondat.Prin sentinţa penală nr. 592 din 10 mai 1996 rămasă definitivă la 21 mai

1996 prin neapelare, inculpatul a fost condamnat la un an închisoare şi la 75.000 de lei amendă pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art.37 alin.3 şi art.36 alin.1 din Decretul nr.328/1966 şi, în temeiul art.81 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante de un an închisoare pe termenul de încercare de 3 ani.

Este adevarat că această pedeapsă a fost ulterior graţiată condiţionat conform Legii nr.137/1997, dar termenul de încercare al suspendării condiţionate nu a fost redus, ca efect al graţierii, asa cum se susţine în motivarea recursului în anulare şi, deci, nu s-a împlinit la 21 mai 1998, potrivit art.120 alin.2 C.pen. şi, ca urmare, nu s-a produs nici reabilitarea de drept a inculpatului, potrivit art.86 C.pen.

În cazul graţierii condiţionate, pentru ca graţierea să devină efectivă, cu

Page 374: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

374

toate consecinţele ei, între care şi reducerea termenului de încercare a suspendării executării, cu durata pedepsei, potrivit art.120 alin.2 C.pen., se cere ca o anumită perioadă, în speţă de 3 ani, cel condamnat să nu săvârşească o infracţiune intenţionată.

Ca atare, graţierea condiţionată produce efecte asupra suspendării condiţionate a executării pedepsei numai în măsura în care ea devine efectivă mai înainte de împlinirea termenului de încercare al suspendării condiţionate, fără să fi intervenit o cauză de anulare sau de revocare a suspendării.

În speţă, prevederile art.120 alin.2 C.pen. nu sunt aplicabile, deoarece graţierea pedepsei de un an închisoare devenea efectivă în mai 2000, deci după împlinirea termenului de încercare al suspendării la 21 mai 1999; înăuntrul acestui termen, însă, inculpatul a săvârşit, la 19 iunie 1998, infracţiunea dedusă judecăţii.

Graţierea nefiind efectivă, ea nu a putut produce consecinţa scurtării duratei termenului de încercare al suspendării, şi cum acest termen nu s-a împlinit, nu putea interveni nici reabilitarea de drept a inculpatului, potrivit art.86 C.pen.

In consecinţă, nefiind incidente situaţiile prevăzute în art.38 C.pen., în mod corect instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii în condiţiile recidivei prevăzute în art.37 lit.a C.pen. şi au revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei anterioare.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere C. pen., art. 861. Condiţii.

După abrogarea art. 861 alin. (3) C. pen. prin Legea nr. 278/2006, suspenda-

rea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 861 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., numai dacă instanţa apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului şi de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării consti-tuie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni, aşa cum se prevede în art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5432 din 21 septembrie 2006 Prin sentinţa penală nr. 297 din 10 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul

Harghita, a fost condamnată inculpata A.E. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., cu reţinerea circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.

Instanţa a făcut aplicarea art. 71 raportat la art. 64 C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei închisorii.

Instanţa a reţinut că, la 20 ianuarie 2005, între inculpată şi partea vătămată

Page 375: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

375

a intervenit o altercaţie pe fondul consumului de alcool, în cursul căreia partea vătămată a lovit-o pe inculpată cu palma, aceasta la rândul său aplicându-i părţii vătămate două lovituri de cuţit, care i-au cauzat leziuni ce i-au pus în pericol viaţa.

Prin decizia penală nr. 40 din 24 martie 2006, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins apelul inculpatei.

Împotriva acestei hotărâri inculpata a declarat recurs, însă nu s-a prezentat la instanţa de recurs şi nici nu a depus motive scrise de recurs. Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul desemnat din oficiu a solicitat casarea, între altele, cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen.

Cererea de aplicare a unei modalităţi neprivative de libertate pentru execu-tarea pedepsei nu este întemeiată.

Chiar dacă pedeapsa de 4 ani închisoare ar face aplicabilă modalitatea prevăzută în art. 861 C. pen., ca urmare a abrogării alin. (3) a acestui articol prin Legea nr. 278/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că scopul pedep-sei, astfel cum este menţionat în art. 52 C. pen., nu poate fi realizat decât prin executarea efectivă a pedepsei, în limita redusă ca urmare a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., în raport cu persoana acesteia nefiind realizată condiţia stabilită în art. 861 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod.

Recursul inculpatei a fost, însă, admis cu privire la aplicarea pedepsei ac-cesorii, acesteia interzicându-i-se numai drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

4. Termenul de incercare al suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei aplicate minorului – Solutia

INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE- SECTIILE UNITE - DECIZIA Nr. LXXV (75) din 5 noiembrie 2007

Dosar nr. 46/2007

Sub presedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate minorului, conform dispoziţiilor art. 110 sau ale art. 862 din Codul penal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procu-rorului general.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii

Page 376: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

376

de admitere a acestuia în sensul de a se stabili ca în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control, aplicată minorului, termenul de încercare se va stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 110 din Codul penal.

SECTIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar referitor la stabilirea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere sau sub control a executării pedepselor aplicate minorilor, în legătură cu problema dacă în aceste cazuri sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 din Codul penal sau ale art. 86 indice 2 din acelaşi cod.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că minorilor cărora li s-au stabilit pedepse cu suspendarea executării acestora sub supraveghere le sunt aplicabile dispoziţiile art. 86 indice 2 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au decis ca în cazul aplicării faţă de infractorii mi-nori a unor pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere sau sub control, termenul de încercare trebuie stabilit în condiţiile prevăzute în art. 110 din Codul penal. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Regimul sancţionator penal al minorilor, bazându-se pe un tratament adecvat dezvoltării lor fizice şi psihice, caracterizat de atenuarea răspunderii penale, include în mod firesc, în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepselor, unele modalităţi neprivative de libertate care, asociate cu măsurile specifice de control şi supraveghere, pot contribui în mare măsură la reeducarea acestora, evitându-se mediul penitenciar.

Ca urmare, pentru infractorii minori sunt aplicabile dispoziţii ce derogă de la dreptul comun, între acestea fiind şi aceea care, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei ori al suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, se referă la durata termenului de încercare, ale cărui componente au o întin-dere mai redusă decât aceea prevăzută în reglementarea generală, pentru majori.

În acest sens este de reţinut că, potrivit art. 110 din Codul penal, “in caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă”, iar “dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni”.

Este adevărat că prin art. 110 indice 1 din Codul penal, reglementându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control pentru minori, nu s-a mai prevăzut un alt termen de încercare în cazul minorilor faţă de care se ia o atare măsură, aşa cum s-a instituit în reglementarea generală, aplicabilă majorilor, prin art. 86 indice 2 din acelaşi cod.

Or, această lipsă de reglementare a termenului de încercare aplicabil mi-norilor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control judiciar nu poate fi suplinită prin preluarea termenului din reglementarea generală, pe care o conţine art. 86 indice 2 alin. 1 din Codul penal, cât timp ea nu răspunde

Page 377: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

377

cerinţei de diferenţiere pe care o impune tratamentul penal specific pentru minori. Sub acest aspect nu se poate ignora că întregul sistem sancţionator penal

este caracterizat de un tratament juridic pregnant mai blând pentru minori, firesc pentru orice stat de drept care, prin normele şi măsurile pe care le adoptă, urmăreşte să asigure în primul rând reeducarea şi reîncadrarea lor în societate.

De aceea, din moment ce, potrivit art. 110 indice 1 alin. 1 din Codul penal, supravegherea minorului de către o persoană sau instituţie, dintre cele la care se referă art. 103 din acelaşi cod, ori stabilirea pentru el a uneia sau mai multor obligaţii este susceptibilă a fi aplicată pe durata termenului de încercare la care se referă art. 110 din Codul penal, este evident că şi modul de calcul al termenului de încercare nu poate fi într-un astfel de caz decât cel aplicabil minorilor în raport cu dispoziţiile generale referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

De altfel, este de observat că în legătură cu aplicarea corespunzătoare a altor dispoziţii, pe care le conţine art. 110 indice 1 din Codul penal, privind suspen-darea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, acestea nu includ referiri şi la dispoziţiile art. 86 indice 2 alin. 1 din Codul penal, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a considerat că reglementările date prin acest ultim text de lege ar fi aplicabile şi în cazul minorilor.

Aşa fiind, se impune să se constate că durata termenului de încercare, în cazul minorului faţă de care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, nu poate fi determinată decât în conformitate cu prevederile art. 110 din Codul penal, iar nu potrivit reglementării cu aplicare generală prevăzute la art. 86 indice 2 alin. 1 din Codul penal, prin care este stabilit un termen excesiv de lung, ce depăşeşte în mod vădit intervalul de timp necesar reeducării unui minor în privinţa căruia s-a apreciat că i se poate asigura reeducarea şi în condiţiile unei astfel de măsuri.

In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 414 indice 2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, iar nu potrivit art. 86 indice 2 alin. 1 din Codul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

In numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 110 indice 1 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sen-sul că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau

Page 378: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

378

sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, şi nu potrivit art. 86 indice 2 alin. 1 din Codul penal.

5. - SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XVI din 22 mai 2006 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 7 din 05/01/2007

Dosar nr. 5/2006 Sub preşedinţia domnului profesor universitar dr. Nicolae Popa, preşedintele

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în con-

formitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 81, 861 şi 867 din Codul penal în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 73 de judecători din totalul de 105 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, la examinarea aplicabilităţii dispoziţiilor art. 81, 861 şi 867 din Codul penal în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, trebuie avută în vedere pedeapsa indicată în textul de încriminare, iar nu aceea redusă în temeiul art. 16 din aceeaşi lege.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu dispoziţiile art. 81, 861 şi 867 din Codul penal, instanţele

judecătoreşti s-au pronunţat diferit cu privire la problema dacă aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, dacă pedeapsa a fost redusă ca efect al incidenţei prevederilor art. 16 din aceeaşi lege.

Astfel, unele instanţe, apreciind că sancţiunea stabilită ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 constituie pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reglementate prin art. 2-10 din această lege, deoarece este rezultatul unei modalităţi legale de determinare a cuantumului ei, au considerat că

Page 379: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

379

într-un asemenea caz sunt incidente dispoziţiile art. 81, 861 şi 867 din Codul penal referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, la aplicarea dispoziţiilor art. 81, 861 şi 867 din Codul penal trebuie avută în vedere pedeapsa stabilită în textul de lege ce încriminează fapta, iar nu aceea redusă conform art. 16 din aceeaşi lege.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Aplicarea dispoziţiilor art. 81, 861 şi 867 din Codul penal, referitoare la

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, la suspendarea executării pedep-sei sub supraveghere şi la executarea pedepsei la locul de muncă constituie un atribut al instanţei de judecată, pe care aceasta îl realizează în cadrul operaţiunii de individualizare a pedepsei.

Dar, stabilirea oricăreia dintre cele trei modalităţi specifice de aplicare a unei pedepse care să nu fie efectiv executată este condiţionată de îndeplinirea anumitor criterii indicate în cuprinsul textelor de lege care prevăd o atare posibili-tate de individualizare.

Între aceste criterii este şi acela prevăzut în art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi în art. 867 alin. 3 din Codul penal, potrivit căruia suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă “în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani”.

Cum în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 52 alin. 1 raportat la art. 72 alin. 1 din Codul penal, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege o măsură de constrângere în limitele fixate prin textul încriminator din Codul penal sau din legea specială aplicabilă, este evident că prin dispoziţia art. 16 din Legea nr. 143/2000, referitoare la cazul în care inculpatul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, nu a fost instituit un alt cuantum legal de pedeapsă.

În adevăr, prin art. 16 din Legea nr. 143/2000, se prevede că “persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-10, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.

În acest fel, din însăşi formularea că persoana care a avut atitudinea menţionată “beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege” rezultă voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a stabili că un asemenea caz constituie doar o împrejurare ce impune reducerea obligatorie a pedepsei, iar nu de natură a determina încadrarea faptei în alte limite de pedeapsă.

Ca urmare, textul art. 16 din Legea nr. 143/2000, nestabilind limitele spe-ciale ale pedepselor pentru infracţiunile la care se referă, ci un caz de modificare a limitelor pedepsei în eventualitatea când inculpatul, în timpul urmăririi penale, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri, nu constituie o dispoziţie de stabilire de noi limite, speciale, ale pedepsei pentru infracţiunile respective.

Page 380: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

380

Or, câtă vreme în art. 81 alin. 3, art. 861 alin. 3 şi în art. 867 alin. 3 din Codul penal este reglementată interzicerea suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a dispunerii executării pedepsei la locul de muncă “în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani”, nu ar fi posibil să se procedeze astfel şi atunci când maximul pedepsei este mai mare de 15 ani închisoare şi reducerea lui până la acest cuantum ar fi rezultatul aplicării art. 16 din Legea nr. 143/2000.

A considera altfel ar însemna să se îngăduie instanţei de judecată să se substituie legiuitorului şi să stabilească ea însăşi alte limite de pedeapsă decât cele prevăzute în textul de încriminare a faptei, prin luarea în calcul a circumstanţelor agravante sau atenuante legale, ceea ce nu ar fi admisibil.

Aşa fiind, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, pedeapsa prevăzută de lege este aceea stabilită în textul de încrim-inare, iar nu aceea rezultată în urma reducerii la jumătate a limitelor acesteia în conformitate cu art. 16 din aceeaşi lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, la aplicarea prevederilor art. 81, 861 şi 867 din Codul penal trebuie avute în vedere limitele de pedeapsă determinate prin textul de încriminare, iar nu cele rezultate în urma reducerii efectuate conform art. 16 din aceeaşi lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La aplicarea art. 81, 861 şi 867 din Codul penal, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, va fi avută în vedere pedeapsa stabilită în textul de încriminare, iar nu cea redusă conform art. 16 din aceeaşi lege.

Page 381: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

381

18.12. CAPITOLUL XII. MINORITATEA

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILORArt. 99 Cod Penal actual sau art. 113 viitorul Cod Penal: răspunderea penală

a minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că în săvărşirea faptei, minorul a avut discernământ şi în toate cazurile de la 16 ani, fără o astfel de condiţionare.

MĂSURI EDUCATIVEDEFINIŢIE: sancţiuni de drept penal special pentru minori, care sunt menite

să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.

MUSTRAREA: art. 102 Cod penal actual – constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aţa fel încât să dea dovadă de îndreptare

LIBERTATEA SUPRAVEGHEATĂ: art. 103 Cod penal actual – constă în lăsarea minorului în libertate pe

timp de un an, sub supraveghere deosebită. art. 103, alin.1 – posibilitatea încredinţării minorului sub supraveghere

părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau tutorelui.

Sistemul Cod Penal actual

Cod Penal viitor

măsuri educative pedepse

măsuri educative privative de libertate neprivative de libertate

COD PENAL ACTUALART. 101

COD PENAL VIITORART. 115

MĂSURI EDUCATIVE

mustrarea libertatea supravegheată internarea într-un centru de reeducare internarea într-un institut medical – educativ.

internarea într-un centru educativ

internarea într-un centru de detenţie

Neprivative de libertate

Privative de libertate

stagiul de formare civică supravegherea consemnarea la sfârşit de

săptămână asistarea zilnică.

Page 382: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

382

INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE: art. 104 Cod penal

actual – constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din Ministerul Justiţiei în scopul reeducării minorului căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale.

INTERNAREA ÎNTR-UN INSTITUT MEDICAL – EDUCATIV: art. 105 Cod

penal actual – constă în internarea într-un institut medical – educativ din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de tratament medical şi de un regim special de reeducare; durează până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Aplicarea pedepsei – când luarea unei măsuri educative nu mai este posibilă fiindcă infracţiunea a fost săvârşită cu puţin înainte de împlinirea vârstei de 18 ani sau judecarea acestuia pentru fapta săvârşită când era minor are loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după ce devine major.

Limitele pedepsei închisorii pentru minor – se reduc la jumătate, iar în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăşi 5 ani.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei – se poate dispune în

Conţinutul măsurii

- să nu frecventeze anumite locuri stabilite - să nu intre în legătură cu anumite persoane- să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de

interes public fixată de instanţă, cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă.

- dacă înlăuntrul termenului de un an, minorul se sustrage de la supraveghere pori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Conţinutul măsurii

Se ia de către instanţa de judecată în cazurile în care se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi suficiente

Instanţa poate prelungi durata internării şi după împlinirea vârstei de 18 ani, cu o perioadă de cel mult 2 ani

Dacă în perioada internării, înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se

Apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea.

Pedpese aplicabile minorului

închisoarea amenda detenţiunea pe viaţă pedepse complementare

pedepse principale

nu i se pot aplica

Page 383: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

383

aceleaşi condiţii ca pentru condamnatul major cu unele particularităţi ce se desprind din dispoziţiile art. 110 din Codul penal actual.

Noul Cod Penal renunţă la reglementarea pedepselor aplicabile mino-rilor, în favoarea măsurilor educative!!!

Noul Cod Penal stabileşte regimul măsurilor educative neprivative de libertate în capitolul II:

Art. 117 – stagiul de formare civică – care constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, sub coor-donarea serviciului de probaţiune.

Art. 118 – supravegherea – constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune.

Art. 119 – consemnarea la sfârşit de săptămână – constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni.

Art.120 – asistarea zilnică – constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune.

– măsura se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni

Noul Cod Penal stabileşte regimul măsurilor educative privative de libertate în capitolul III:

Art. 124 – internarea într-un centru educativ – constă în internarea minoru-lui într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani.

Art. 125 – internarea într-un centru de detenţie – constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reinte-grare socială. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani sau între 5 şi 15 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani.

PRACTICĂ CAPITOLUL XII

1. Măsurile educative. Libertatea supravegheată. Condiţiile legale de aplicare.

Minoritate. Măsurile educative. Libertatea supravegheată. Condiţiile legale de aplicare.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, decizia nr. 195 din 5 martie 1998

Prin sentinţa penala nr. 215/14.07.1997 a Judecătoriei Buzău, menţinută

Page 384: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

384

de Tribunalul Buzău prin decizia penală nr. 886/12.11.1997, recurentul, născut la data de 07.04.1979, a fost condamnat, - alături de alţi inculpaţi -, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208-art. 209 al. 1 lit. a, e, g Cod penal, cu aplicaţia art. 99, art. 13 şi art. 109 C.pen., la pedeapsa de 6 luni închisoare.

Prin recursul declarat în cauza s-a solicitat schimbarea sancţiunii penale cu măsura educativa a libertăţii supravegheate. Cererea astfel formulata este nel-egala. Într-adevăr, recurentul a fost trimis în judecata şi condamnat pentru fapta săvârşita în timpul minorităţii.

Fiind născut, insa, la data de 07.04.1979, se constata ca la momentul judecării recursului, acesta este major, având vârsta de 18 ani şi 3 luni.

Dispoziţiile penale înscrise în Titlul V din Codul penal partea generala, intre art. 99 - art. 110 indice 1, care reglementează tragerea la răspundere penală a inculpaţilor minori, sunt de stricta interpretare.

Astfel, din conţinutul art. 103 C.pen., rezulta ca luarea măsurii educative a libertăţii supravegheate este condiţionata de starea de minoritate a infractorului, iar supravegherea trebuie exercitata de persoanele abilitate pe o perioada de 1 an, termen ce nu poate fi redus sau majorat, pe nici un considerent.

De asemenea, rezulta ca aceasta durata se socoteşte de la data punerii în executare a măsurii educative, data care potrivit art. 488 C.pr.pen., coincide cu data pronunţării hotărârii de sancţionare sau cel mult cu termenul stabilit pentru aducerea acesteia la îndeplinire, când minorul ori persoanele ce vor exercita su-pravegherea nu sunt prezente la pronunţare.

Fata de aceste norme speciale imperative, atat doctrina, cat şi jurisprudenţa au acceptat că pentru a beneficia de prevederile art. 103 C.pen., este necesar ca la data pronunţării hotărârii prin care se aplica libertatea supravegheata, indiferent de gradul de jurisdicţie, infractorul sa fie minor şi sa nu fi împlinit vârsta de 17 ani.

În consecinţă, în raport de textele de lege citate, el nu mai poate benefi-cia, cel puţin sub acest aspect, de măsura educativă a libertăţii supravegheate, neîndeplinind o condiţie dirimanta cerută de art. 103 C.pen., aceea a vârstei sub 17 ani la data punerii în executare a acesteia.

2. Minor - decizia nr. 213 din 23 iulie 1998

Aplicarea nelegala a pedepsei complimentare Curtea de Apel Bacău, secţia penală, decizia nr. 213 din 23 iulie 1998

Minor. Aplicarea nelegală a pedepsei complimentareInculpatul minor, în vârsta de 17 ani, a fost condamnat la 6 ani şi 6 luni

închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C.pen., pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 176 lit. d C.pen. şi tentativa de tâlhărie, prevăzută de art. 20 cu referire la art. 211 alin. 1 C.pen., fapte aflate în concurs real.

Page 385: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

385

Având în vedere dispoziţiile art. 109 alin. 3 C.pen., potrivit cărora pedepsele complimentare nu se aplica inculpaţilor minori, apelurile declarate de parchet şi inculpat au fost admise, înlăturându-se pedeapsa complimentara aplicata incul-patului minor.

18.13. CAPITOLUL XIII. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

NOŢIUNE: reprezintă un cadru complementar de mijloace de constrângere, care au un caracter exclusiv de prevenţie şi preîntâmpinare a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.

OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL - prevăzută în Codul penal actual la art.113 sau în art. 109 din viitorul Cod Penal

NOŢIUNE: priveşte starea de pericol cauzată de o boală sau de o intoxi-care cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanţe, în care se află făptuitorul.

Condiţii de existenţă Se iau împotriva unei persoane care a săvârşit o faptă

prevăzută de legea penală Se iau în vederea înlăturării unei stări de pericol Se combate starea de pericol şi se preîntâmpină

săvârşirea de noi infracţiuni.

FELUL MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ

CODUL PENAL VIITOR: art. 108

a) Obligarea la tratament medical;b) Internare medicală;c) Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a ex-

ercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;d) Interzicerea de a se afla în anumite localităţi;e) Expulzarea străinilor;f) Confiscarea specială;g) Interdicţia de a veni în locuinţa familiei pe o

perioadă determinată

CODUL PENAL ACTUAL: art. 112

a) Obligarea la tratament medical;b) Internarea medicală;c) Interzicerea ocupării unei funcţii sau a

exercitării unei profesii;d) Confiscarea specială.

Page 386: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

386

Codul penal în vigoare: cauza generării stării de pericol, în cazul obligării la tratament medical (art. 109) o constituie „o boală ori intoxicarea cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe”, în noul Cod penal: această cauză are la bază „o boală sau o tulburare psihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive”.

INTERNAREA MEDICALĂDEFINIŢIE: art. 114 Cod penal actual prevede că atunci când făptuitorul

este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol social pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de speci-alitate până la însănătoşire.

art. 110 Cod penal viitor când făptuitorul este bol-nav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

INTERZICEREA UNEI FUNCŢII SAU PROFESII

DEFINIŢIE – art. 115 actualul Cod penal Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau

altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie sau ocupaţie.

- Art. 111 viitorul Cod penal Când făptuitorul a săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau al-

tor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte

Condiţii:

1. Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;2. Făptuitorul să prezinte pentru societate, un pericol generat de

boală sau intoxicare cronică prin alcool, stupefiante sau alte substanţe

3. Instanţa de judecată să aprecieze că măsura tratamentului va aduce la încetarea stării de anormalitate a făptuitorului, care se va însănătoşi şi nu va mai săvârşi fapte prevăzute de legea penală.

Condiţii:

a) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penalăb) Făptuitorul bolnav psihic sau toxicoman să prezinte un pericol

pentru societate. c) nstanţa de judecată să aprecieze că singura măsură capabilă

să înlăture starea de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul este internarea medicală.

Page 387: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

387

activităţi, se poate lua măsura interzicerii dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

Condiţii de aplicare:Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârşită în exercitarea profesiei, funcţiei

Săvârşirea faptei să se datoreze incapacităţii, nepregătirii, ori altor cauze care îl fac impropriu pe făptuitor pentru ocuparea unei funcţii, exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii;

Existenţa unei stări de pericol social generată de aceste cauze, care crează posibilitatea săvârşirii unei fapte penale în viitor;

Instanţa trebuie să aprecieze că înlăturarea pericolului nu este posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă.

INTERZICEREA DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢIDEFINIŢIE: art. 116 Cod penal în vigoare - dacă persoana condamnată

la pedeapsa închisorii de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi, constituie un pericol grav faţă de societate, poate lua faţă de acesta măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.

DURATA – poate fi luată pe o perioadă de maxim 5 ani şi poate fi prelungită pe o perioadă de nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial.

Noul Cod penal – această măsură de siguranţă nu mai este prevăzută, ea fiind trecută, într-o formulare relativ modificată în categoria pedepselor complementare.

INTERDICŢIA DE A REVENI ÎN LOCUINŢA FAMILIEI PE O PERIOADĂ DETERMINATĂ

DEFINIŢIE: art. 118 Cod penal actual - Pericolul social prevăzut de această dispoziţie se referă la situaţia în care o persoană este condamnată la pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an pentru următoarele acte:

Starea de pericol este generată de:

- nepregătire (ignoranţă, lipsă de experienţă, superficiali-tate, etc.);

- incapacitate psiho-fizică (boală, infirmitate, intoxicaţie,etc.);- lipsa de cunoştinţe necesare; nepăsării faţă de regulile şi cerinţele de care depinde

buna desfăşurare a activităţii

Page 388: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

388

Noul Cod penal nu mai prevede ca măsură de siguranţă această

interdicţie, ci ea este întâlnită în categoria pedepselor complementare, art.66, alin.1, lit. o), sub o formulare puţin diferită.

EXPULZAREADEFINIŢIE: art. 117 actualul Cod penal - cetăţeanului străin care a comis

o infracţiune pe teritoriul României i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării

Noul Cod penal renunţă la reglementarea acestei sancţiuni penale în cadrul

măsurilor de siguranţă, expulzarea fiind trecută, la fel ca şi interzicerea de a se afla în anumite localităţi, interzicerea de a reveni în locuinţa familiei în categoria pedepselor complementare.

- lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice

- vătămare corporală - act sexual cu un minor- corupţie sexuală.

Condiţii:

persoana să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an

condamnarea să fi fost pentru: lovire sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, vătămare

corporală, act sexual cu un minor, corupţie sexuală.comiterea faptelor să fie împotriva unui membru al familiei. instanţa de judecată trebuie să aprecieze că prezenţa infractorului

în locuinţa familiei ar constitui un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

Condiţii:

Expulzarea nu poate fi luată decât împotriva unui cetăţean străin sau a unei persoane fără cetăţenie, care nu are domiciliul în ţară.

Cetăţeanul străin să fi săvârşit o faptă care să fie infracţiune în condiţiile legii şi care să fie de competenţa instanţelor penale române.

Instanţa de judecată trebuie să aprecieze că rămânerea în ţară a infractorului ar constitui o stare de pericol social.

Expulzarea nu va putea fi dispusă dacă există motive serioase de a se crede că infractorul riscă în statul în care urmează a fi expulzat, riscă să fie supus la tortură. În general expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie.

Page 389: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

389

CONFISCAREA SPECIALĂDEFINIŢIE: art. 118 Cod penal actual sau art. 112 Cod penal viitor

- constă în luarea unor bunuri din patrimoniul persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală sau infracţiuni a căror deţinere prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte penale.

PRACTICĂ CAPITOLUL XIII

1. Confiscare. Lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii. Obligarea participanţilor la plata contravalorii lucrurilor vândute şi nerecuperate

Banii dobândiţi de participanţi prin săvârşirea infracţiunii se confisca în baza art. 118 lit. d) Codul penal , dispunându-se obligarea fiecăruia la plata sumei de care a beneficiat în urma vânzării lucrurilor sustrase, iar nu la plata întregii sume, în solidar.

Pronunţată - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , secţia penală, decizia nr. 391 din 19 ianuarie 2005

Prin sentinţa penală nr. 1097 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii N.F. şi N.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie si, respectiv, pentru complicitate la aceasta infracţiune.

S-a luat act ca partea civila I.M., căreia i s-au sustras cerceii, deşi nu a recuperat prejudiciul ce i s-a cauzat, a renunţat la despăgubirile cerute iniţial.

In temeiul dispoziţiilor art. 118 lit. d) Codul penal s-a confiscat de la inculpaţi suma de 1.500.000 de lei vechi, cu care au fost vanduti cerceii, bani pe care i-au împărţit intre ei.

Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 755 din 13 octombrie 2004.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate în ceea ce priveşte confis-carea sumei de 1.500.000 de lei vechi.

Aşa cum s-a arătat, prima instanţă a dispus, în temeiul art. 118 lit. d) Codul penal , confiscarea de la inculpaţi a sumei de 1.500.000 de lei vechi, măsura fiind

Condiţii:

Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Este evident că în cazul constatării săvârşirii unei infracţiuni această condiţie va fi îndeplinită.

Măsura confiscării se ia faţă de lucrurile care sunt direct legate de săvârşirea faptei penale.

Să se aprecieze că prin măsura de siguranţă se poate combate pericolul social.

Page 390: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

390

menţinuta de instanţa de apel.Din examinarea textului de lege în baza căruia s-a dispus confiscarea se

constata ca măsurile de siguranţa, fiind sancţiuni penale, au un caracter personal. Având acest caracter, cu excepţia lucrurilor a căror deţinere este interzisă şi se confiscă indiferent în posesia cui s-ar afla, în celelalte cazuri când fapta este săvârşită în condiţiile participaţiei, obligarea la plata contravalorii bunurilor supuse confiscării nu poate fi dispusa decât în limitele în care fiecare participant a beneficiat de lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii.

În consecinţă, recursurile au fost admise, s-au casat hotărârile atacate şi s-a dispus confiscarea sumei de 1.500.000 de lei vechi prin obligarea fiecărui inculpat la plata sumei de 750.000 de lei vechi.

2. Confiscare. Mijloace de plată străine. Obligarea la plata echiva-lentului în lei a valutei care nu se găseşte asupra făptuitorului

TRIBUNALUL SUPREM, decizia nr. 20 din 6 aprilie 1978

Prin sentinţa penală nr. 34/13.04.1977 a Tribunalului mun. Bucureşti, secţia I penală, inculpatul C. M. a fost condamnat, în afara altor fapte penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. 1 teza I şi a II-a din Decretul nr. 210/1960 la 2 ani închisoare, constatându-se ca, potrivit art. 1 lit. a din Decretul nr. 222/1976, aceasta pedeapsa este graţiată, în întregime, condiţionat.

În temeiul art. 118 lit. d C.pen., cu referire la art. 43 din decretul nr. 210/1960, s-a dispus confiscarea a 300 dolari S.U.A., prin obligarea inculpatului de a plaţi Băncii Romane de Comerţ Exterior suma de 5218,50 lei, echivalentul valutei confiscate.

În fapt, s-a reţinut ca inculpatul C. M., în vara anului 1975 a vândut unor cetăţeni străini medicamente româneşti (gerovital şi aslavital) în schimbul cărora a primit 300 dolari, pe care nu i-a predat Băncii Naţionale sau Băncii Romane de Comerţ Exterior, ci i-a dat, în contul unor datorii, unei alte persoane.

Tribunalul Suprem, Secţia penală, prin decizia nr. 2236/06.12.1977, a respins recursurile declarate de Banca Romană de Comerţ Exterior şi de inculpat şi a admis recursul Procuraturii municipiului Bucureşti cu privire la alte dispoziţii ale sentinţei decât cele sus-menţionate.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva ambelor hotărâri, susţinând ca echivalentul celor 300 dolari a căror confiscare s-a dispus a fost greşit calculat potrivit prevederilor Decretului nr. 184/1974, în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 373/1976, în vigoare la data judecării cauzei.

Recursul extraordinar este întemeiat.Potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. 2 şi 3 din Decretul nr. 210/1960, în cazul

săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 37 din acelaşi decret se va pronunţa şi confiscarea valorilor, potrivit legii penale, iar acestea nu se găsesc, cel în cauza

Page 391: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

391

va fi obligat la plata unei sume echivalente. Art. 48 din Decret, la care art. 43 alin. 3 face trimitere, precizează că evaluarea mijloacelor de plată străine se va face în lei, la preţul valutei stabilit potrivit legii.

Echivalentul valutei tarilor nesocialiste, la data săvârşirii infracţiunilor, se calcula potrivit art. 4 din decretul nr. 184/1974, la de 3,5 ori cursul oficial, ceea ce reprezenta 17,40 lei un dolar.

Înainte de a fi pronunţată hotărârea instanţei de fond, a fost adoptat decretul nr. 373/1976, potrivit căruia, aşa cum prevede art. 1 lit. B, echivalentul valutei se calculează la de trei ori cursul oficial cu prima, ceea ce reprezintă 36 lei un dolar.

Calculând echivalentul celor 300 dolari a căror confiscare s-a dispus, con-form prevederilor decretului nr. 184/1974, în vigoare la data săvârşirii infracţiunilor, instanţele au aplicat dispoziţiile art. 13 alin. 1 din codul penal, potrivit cărora, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii pana la judecarea definitiva a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabila. Măsurile de siguranţa fiind măsuri de drept penal, au motivat instanţele, în cazul succesiunii în timp a doua legi care privesc asemenea măsuri - decretul nr. 184/1974 şi decretul nr. 373/1976 - trebuie aplicate dispoziţiile legii mai favorabile, care sunt cele din decretul nr. 184/1974.

Soluţionarea cauzei respective cu privire la măsura confiscării nu este cea legala.Înţelesul noţiunii de «lege penală» rezulta din conţinutul capitolului I din

codul penal care, în art. 1, indica valorile sociale pe care le apară, iar în art. 2 precizează conţinutul legii penale, în sensul ca aceasta prevede actele ilicite ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplica pentru aceste fapte şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Aceste prevederi, completate cu normele ce reglementează procesul penal, definesc noţiunea de «lege penală».

In consecinţă, dispoziţia de confiscare a valorilor potrivit legii penale, cu-prinsa în art. 43 din Decretul nr. 210/1960, se refera la reglementarea măsurii de siguranţa a confiscării speciale din partea generală a codului penal, la punerea în executare a acestei măsuri de siguranţa, reglementata prin art. 439 C.pr.p., precum şi la alte norme procesuale referitoare la confiscare, cum sunt cele cuprinse în art. 109 alin. 4, art. 165 alin. 4, 6 şi 7 sau în art. 245 lit. b din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 46 din decretul nr. 210/1960, care prevăd ca evaluarea mi-jloacelor de plata străine se face în lei, la preţul valutei stabilit potrivit legii, nu se refera la legea penală - care nu cuprinde, în nici una din dispoziţiile sale, preţul unor valute ori altor valori - ci la legea care reglementează preţul mijloacelor de plata străine, cum sunt decretele nr. 184/1974 cu privire la prima valutara care se aplica la cumpărarea şi vânzarea valutelor pentru operaţiuni necomerciale şi nr. 373/1976 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei valutare, care nu sunt legi penale.

Prin urmare, în ceea ce priveşte succesiunea în timp a unor reglementari cuprinse în cele doua decrete sus-menţionate, prevederile art. 13 C.pen. nu pot fi aplicate, iar evaluarea echivalentului bunului confiscat trebuie făcută potrivit legii în vigoare la data pronunţării hotărârii.

Aceasta concluzie se impune cu atât mai mult, cu cat dispoziţia de confis-care se referă, în principal, la lucrurile prevăzute în art. 118 C.pen.

Page 392: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

392

În cazul prevăzut în litera d) din acest articol, confiscarea speciala consti-tuie o măsura de siguranţa cu caracter preventiv de ordin patrimonial, iar ceea ce trebuie sa intre în patrimoniul statului este lucrul, în situaţia de fata, cei 300 dolari, la valoarea sa actuala, din momentul când se dispune măsura.

Negăsindu-se lucrul supus confiscării, este firesc ca echivalentul lui, suma de bani care-l înlocuieşte, sa fie calculat tot la valoarea sa actuala, deoarece altfel confiscarea ar avea o anumita consecinţa patrimoniala în cazul confiscării lucrului şi o alta consecinţă în cazul obligării la plata echivalentului, ceea ce nu se poate accepta.

In concluzie, în toate cazurile de succesiune în timp a unor legi care prevăd măsuri de siguranţa, nu acţionează principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat în art. 13 C.pen., ci se aplica măsurile de siguranţa prevăzute de legea în vigoare la data judecării cauzei, indiferent daca acestea sunt ori nu mai severe decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.

Prin urmare, urmează a se admite recursul extraordinar şi a se casa hotărârile atacate cu privire la obligarea inculpatului C.M. la plata către Banca Romana de Comerţ Exterior a echivalentului sumei de 300 dolari S.U.A., care se stabileşte la 10 800 lei vechi, calculat la valoarea de trei ori cursul oficial cu prima, ceea ce reprezintă 36 lei vechi un dolar.

3. Expulzare. Protecţie umanitară condiţionată.

Prin sentinţa nr.2/2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a con-damnat pe inculpatul GA, cetăţean străin, la 3 ani închisoare pentru trafic de stupefiante si, în baza art.117 Cod penal, a dispus expulzarea acestuia după executarea pedepsei.

Ulterior, condamnatul a solicitat sa i se acorde statutul de refugiat, cerere care a fost respinsa de Oficiul naţional pentru refugiaţi, acordându-i-se însă protecţie umanitară condiţionată.

Prin sentinţa nr.1248 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a admis contestaţia la executare formulată de condamnat împotriva sentinţei nr.2/2001 şi a dispus revocarea măsurii de siguranţă a expulzării, cu motivarea ca acordarea protecţiei umanitare condiţionate de către statul roman, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, constituie o cauza de împiedicare a executării măsurii expulzării, conferindu-se beneficiarului acestei forme de protecţie, potrivit art.23 din OG nr.102/2000, dreptul de a rămâne pe teritoriul României şi dreptul de a nu fi expulzat sau returnat.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.188 din 8 aprilie 2003, a admis apelul declarat de procuror, a casat hotararea atacata şi a respins contestaţia la executare.

Recursul declarat de contestator nu este fondat.Potrivit art.23 alin.(1) lit.m) din OG nr.102/2000, acordarea protecţiei umani-

tare condiţionate conferă beneficiarului dreptul de a nu fi expulzat, cu excepţia

Page 393: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

393

cazurilor impuse de raţiuni de siguranţă naţională sau de ordine publică, iar atunci când dispune expulzarea în astfel de situaţii, cel în cauză nu poate fi trimis în teritorii unde viaţa sau libertatea i-ar fi ameninţate pe motive de rasa, religie, naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social sau opinii politice.

Aşadar, legea prevede posibilitatea ca persoana care a obţinut protecţia umanitară condiţionată sa poate fi expulzată, cu observaţia ca art.117 Cod penal nu prevede obligaţia ca expulzarea să se facă numai în statul de origine a con-damnatului această măsură de siguranţă putându-se executa intr-un alt stat, unde nu exista riscurile menţionate.

În consecinţă recursul declarat de contestator a fost respins.

18.14. CAPITOLUL XIV CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură răspunderea penală. Noţiune: anumite stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii,

reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic de drept penal, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune.

AMNISTIADEFINIŢIE: actul de clemenţă al Parlamentului României prin care din con-

Amnis-

cauză reală

produce efecte in rem

se deosebeşte de

graţiere, care produce efecte in personam

dezincriminare - efect înlătu-rarea incapacităţilor, decăde-rilor şi interdicţiilor

FELURILEAMNISTIEI:

generală: acordată pentru orice infracţiune specială: priveşte doar anumite infracţiuni necondiţionată/pură şi simplă: actul nor mativ nu prevede nici un fel de condiţii în afara celor intrinseci condiţionată: sunt stabilite anumite con diţii privitoare la persoana infractorului timpul săvârşirii infracţiunii, urmarea infracţiunii, paguba produsă etc. antecondamnatorie/proprie: poate interveni oricând în tim-pul efectuări actelor premergătoare, urmăririi penale şi judecăţii, în primă instanţă, în apel sau recurs postcondamnatorie/improprie: poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătoreşti.

Page 394: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

394

siderente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie.

OBIECTUL AMNISTIEI: priveşte infracţiunile săvârşite anterior adoptării ei şi pe cele care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată.

EFECTELE AMNISTIEI – art.119 actualul Cod penal sau art. 152 viitorul Cod penal.

Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare: înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, aceasta înseamnă că dacă nu s-a pornit procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă s-a pornit acesta va înceta.

Efectele amnistiei după condamnare: se înlătură atât executarea pedep-sei cât şi celelalte consecinţe penale ale condamnării, făcând astfel să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile prevăzute în alte legi penale ori extrapenale.

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

Constă în stingerea raportului juridic de drept penal de conflict, apărut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.

Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică se stinge dreptul statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa ori măsura educativă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă şi se stinge totodată obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele săvârşirii infracţiunii.

Codul penal actual (art.122)

TERMENELE DE PRESCRIPŢIE A RĂSPUNDERII PENALE:

15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

10 ani, când legea prevede pentru infracţiun ea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăţeţte 15 ani;

8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăţeţte 10 ani;

5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăţeţte 5 ani;

3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pe-deapsa închisorii care nu depăţeţte un an sau amenda.

Page 395: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

395

Calcularea termenelor de prescripţie:• termenele de prescripţie a răspundeii penale se socotesc la data

săvârsirii infractiunii„ indiferent dacă aceasta a îmbrăcat forma tentativei sau pe aceea a infracţiunii fapt consumat.

• în cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii

• în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge pentru fiecare infracţiune, în cazul infracţiunilor săvârşite în con-curs ideal, termenul curge pentru toate infracţiunile de la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale.

Întreruperea termenului de prescripţie: termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt, să nu intervină anumite acte sau activităţi care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care întrerupând cursul prescripţiei amână efectele acesteia.

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau incul-patului în desfăţurarea procesului penal.

Efectul prescripţiei răspunderii penale: după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Prescripţia specială - prescripţia va interveni dacă se împlineşte o dată şi jumătate termenul de prescripţie prevăzut pentru infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii.

Codul penal viitor (art.154)

15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 ani;

10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăseste 20 ani;

8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăţeţte 10 ani;

5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăţeţte 5 ani;

3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârţită pe-deapsa închisorii care nu depăţeţte un an sau amenda.

Page 396: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

396

Suspendarea prescripţiei: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în miţcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal

Efectele suspendării: la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei să se reia.

LIPSA PLÂNGERII PREALABILEDEFINIŢIE: plângerea prealabilă este o categorie juridică complexă, cu un

caracter mixt, de drept penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a infractorului, care a săvârşit anumite infracţiuni, cu răsfrângeri pe planul

dreptului procesual penal.

Cazuri în care lipseşte plângerea prealabilă: când persoana vătămată deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face

o astfel de plângere ori nu o face în termenul legal în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capaci-

tate de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea răspunderii penale deoarece acţiunea penală poate fi

CONDIŢII în care

trebuie făcută plângerea prealabilă

personal mandat

specialPlângerea trebuie făcută de persoana vătămătă

Pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege

Cu respectarea condiţiilor legale în ceea ce priveşte forma

Organul căruia i se adresează

Termenul în care poate fi făcută: 2 luni de la data când s-a luat cunoştinţă de persoana făptuitorului.

instanţei de judecată sau organului de cercetare

penală/ procurorului sau organului competent

să efectueze urmărirea penală (când plângerea este îndreptată contra unui judecător, pro cu ror, notar, etc.).

Page 397: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

397

pusă în mişcare şi din oficiu.

Efectele lipsei plângerii prealabile: în cazul infractiunilor pentru care pu-nerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile: constituie o cauză care înlătură răpunderea penală (art. 131, alin. 2 Cod penal actual sau art. 158, alin.2 noul Cod penal).

Condiţii în care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală :

- retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută;

- retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală, adică să privească atât latura penală cât şi cea civilă şi necondiţionată;

Împăcarea părţilor - constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale; de asemenea, este socotită ca un mijloc eficace pentru restabilirea ordinii de drept şi evitarea unor noi infracţiuni.

În cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu, împăcarea se face prin reprezentanţii lor legali, pe când în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă cu încuvinţarea reprezentanţiilor lor legali.

PRACTICA CAPITOLUL XIV

1. Avocat condamnat penal. Amnistie. Cerere pentru reprimirea în avocatură.

Secţia contencios-administrativ, decizia nr.2833 din 3 octombrie 2002

Condiţiile împăcării:

să intervină în cazurile prevăzute de lege să fie personală definitivă totală necondiţionată să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare.

Efectele juridice ale împăcării

părţilor

Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege

înlătură răspunderea penală stinge şi acţiunea civilă

Page 398: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

398

Reclamanta CE a chemat în judecata Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Maramureş pentru anularea deciziei nr.5791/2000 emisa de Consiliul Uniunii şi admiterea cererii de reînscriere în tabloul avocaţilor definitivi.

Curtea de Apel Bucureşti Secţia de contencios-administrativ, prin sentinţa nr.1343 din 15 octombrie 2001, a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că recla-mantul nu are un drept recunoscut de lege care sa-i fi fost vătămat.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că nu sunt incidente prevederile art.11 lit.a din Legea nr.51/1995 din moment ce pentru infracţiunile de trafic de influenţă a intervenit amistia care, intre altele, înlătură consecinţele condamnării şi, deci, inclusiv nedemnitatea de a exercita profesia de avocat.

Recursul nu este fondat.Reclamantul CE a cerut Baroului Maramureş înscrierea în tabloul anual

al avocaţilor definitivi, cerere avizata negativ, iar Comisia Permanenta a Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.26 din 28.03.1996, a respins cererea acestuia, reţinând existenţa incompatibilităţii prevăzute de art.11 lit.a din Legea nr.51/1995.

Prin decizia nr.5791 din 23.06.2000 Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, raportându-se la avizul de mai sus al Baroului Maramureş şi la decizia Comisiei permanente, a respins cererea reclamantului.

Potrivit prevederilor art.11 lit.a din Legea nr.51/1995, pentru organizarea şi exer-citarea profesiei de avocat, nu are dreptul sa fie avocat (este nedemn) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Or, este stabilit, reclamantul a fost condamnat, prin sentinţa penală nr.1911 din 29 noiembrie 1982 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin nerecurare, la pedepse cu închisoarea, pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă şi la pedeapsa complementară a inter-zicerii exercitării profesiei de avocat.

Prin decizia nr.1719 din 15 septembrie 1993, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general şi a casat sentinţa penală nr.1911/1983, dispunand achitarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită şi a infracţiunii de primire de foloase necuvenite (art.10 lit.d C.pr.pen.), iar pentru săvârşirea a doua infracţiuni de trafic de influenţă a dispus încetarea procesului penal ca urmare a amnistiei acestora prin art.1 din Decretul nr.11/1988(art.10 lit.g C.pr.pen.).

Reclamantul nu a cerut aplicarea prevederilor art.13 C.pr.pen. şi continuarea procesului în privinţa celor doua infracţiuni de trafic de influenţă, primind beneficul amnistiei şi neconstestand săvârşirea acestora.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art.119 alin.1 din Codul de procedura penală, amnistia înlatură răspunderea penală, iar atunci când intervine după condamnare înlătură executarea pedepsei şi celelalte consecinţe ale condamnării.

Dar, din interpretarea prevederilor art.11 lit.a din Legea nr.51/1995 rezulta

Page 399: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

399

ca legiuitorul a considerat nedemn sa fie avocat pe cel care a fost condamnat, dacă a săvârşit o infracţiune de natura să aducă atingere prestigiului profesiei.

Problema care se cere a fi rezolvată este acea de a stabili dacă o condam-nare pentru care a interveni amnistia este sau nu de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat.

Curtea reţine că, potrivit prevederilor art.11 lit.a din Legea nr.51/1995, pot exista condamnări definitive la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea unor infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat chiar dacă a intervenit amnistia.

În cazul de faţă, autorităţile administrative din sistemul avocaturii au reţinut în mod judicios că o condamnare definitivă pentru săvârşirea unor infracţiuni de trafic de influenţă aduc atingere prestigiului profesiei de avocat, chiar dacă a intervenit amnistia.

In aceasta situaţie şi cu motivarea de mai sus, soluţia instanţei de fond, care a reţinut ca reclamantul nu are un drept recunoscut de lege care sa-i fi fost vătămat, este legala şi temeinica, fiind incidente prevederile art.11 lit.a din Legea nr.51/1995, astfel ca recursul a fost respins ca nefondat.

18.15. CAPITOLUL XV. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA

GRAŢIEREA NOŢIUNE: Graţierea este o măsură de clemenţă, acordată individual prin

decret al preşedintelui României potrivit art. 94 lit. d) din Costituţie sau colectiv de către Parlamentul României prin lege organică, potrivit art. 72 alin. 3 lit. g) din

CLASIFICAREAactelor de graţiere

Acte de graţiere individuală – se acordă graţierea unei persoane, de regulă, la cererea acesteia

Acte de graţiere colectivă – sfera persoanelor care beneficiază de pe urma actului este mult mai largă, persoanele nefiind individualizate în cuprinsul actului.

În funcţie de cu-prinsul actului

Acte de graţiere necondiţionată – graţierea poate fi acordată pur şi simplu fără nicio condiţie ce se cere a fi îndeplinită

Acte de graţiere condiţionată – beneficiul graţierii va fi limi-tat la persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în actul de graţie.

După efectele pe care le produce

acte de graţiere totală

acte de graţiere parţială

acte de comutare a pedepsei

Page 400: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

400

Constituţie şi constă în iertarea unui condamnat de executarea în total ori în parte a pedepsei ori în comutarea pedepsei într-una mai uşoară.

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

DEFINIŢIE: Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură execu-tarea pedepsei. Prescripţia constă în stingerea forţei executive a unei hotărâri de condamnare ca urmare a trecerii timpului. Prin prescripţie se stinge dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate şi se stinge şi obligaţia condamnatului de

a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat.Pentru persoana juridică, termenul executării pedepsei amenzii aplicate

este de 5 ani.

ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI

DEFINIŢIE : Întreruperea cursului de prescripţie a executării pedepsei are

Efectele graţierii

asupra pedepselor principale – înlătură condam-narea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată.

asupra pedepselor complementare – graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere

asupra pedepselor accesorii asupra măsurilor de siguranţă şi educative – graţierea

nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra măsurilor educative.

COD PENAL ACTUAL(ART.126)

TERMENELE DEPRESCRIPŢIE

COD PENAL VIITOR (ART.162)

20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau în-chisoarea mai mare de 15 ani;

5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoa-rea;

3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.

Page 401: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

401

ca efect ştergerea termenului curs anterior şi după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI EXECUTĂRII PEDEPSEI: Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei poate fi oprit sau

suspendat în cauzele prevăzute de lege şi reluat după încetarea cauzei care a determinat supendarea.

PRACTICĂ CAPITOLUL XV

1. Graţierea parţială. Suspendarea executării pedepsei

C.S.J. sp. Dec nr 2452/2001, nr 4/2002- publicată în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară (1994-2006). Ediţie îngrijită de prof universitar George Antoniu- Editura Hamangiu.

Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art 178 alin 3 C.pen, precum şi la alte pedepse pentru vătămare corporală din culpă.

În temeiul art 2 din Legea 137/1997, s-a constatat ca ˝ din pedeapsă este graţiată urmând ca inculpatul să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.

Apelul declarat de inculpat a fost respins.Recursul inculpatului a fost admis şi in baza art 861 C.pen s-a dispus

suspendarea sub supraveghere, între alte condiţii, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani. Suspendarea executării sub supraveghere poate fi acordată şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este pedeapsa de cel mult 3 ani.

Inculpatul a săvârşit mai multe infracţiuni in consurs, şi anume ucidere din culpă, pentru care prima instanţă i-a aplicat 5 ani de închisoare, şi două infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru care i s-au aplicat pedepse de 4 luni în-chisoare. Prin aplicarea art 1 şi art 2 din Legea 137/1997, pedepsele de 4 luni au fost graţiate in întregime iar pedeapsa de 5 ani parţial cu ˝ urmând ca inculpatul să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.

Instanţa de recurs a aplicat greşit prevederile art 861 C.pen potrivit cărora suspendarea executării nu se poate dispune dacă pedeapsa aplicată depăşeşte 4 ani şi respectiv 3 ani închisoare. Textul de lege se referă la pedeapsa aplicată de

CONDIŢIIÎnceperea executării pedepsei

Săvârşirea din nou a unei noi infracţiuni

CONDIŢIISuspendarea executării în timpul exercitării căilor ex-

traordinare de atac conf. art. 390, 410, 411 C.p.p.Cazurile de amânare ori de întrerupere a executării

pedepsei conf. art 453, 455 C.p.p.

Page 402: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

402

instanţă în speţă 5 ani închisoare, iar nu la pedeapsa rezultantă în urma graţierii de 2 ani şi 6 luni, cum este cazul în speţă.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis şi s-a casat decizia instanţei de recurs, menţinându-se hotărârea primei instanţe şi a celei de apel.

2. Graţiere. Tulburare de posesie

C.S.J. sp. Dec nr 111/1999, nr 1/2001- publicată în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară (1994-2006). Ediţie îngrijită de prof universitar George Antoniu- Editura Hamangiu.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie prevăzută in art 220, cu aplicarea art 13 C.pen, constatându-se că pedeapsa a fost graţiată în întregime condiţionat conform art 8 din Legea 137/1997.

S-a reţinut că în primăvara anului 1996 inculpatul a ocupat fără drept o suprafaţă de 800 mp teren aparţinând părţii vătămate pe care a refuzat să-l pună la dispoziţie la cererea acestuia.

Sentinţa a rămas definitivă prin neexercitarea căilor de atac.Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.Infracţiunea de tulburare de posesie fiind o infracţiune continuă se consideră

consumată de la data când făptuitorul a încetat acţiunea ilicită din proprie iniţiativă fie la data pronunţării hotărârii de condamnare.

Cum inculpatul nu a încetat din proprie iniţiativă acţiunea ilicită a suprafeţei de teren aparţinând părţii vătămate, iar hotărârea de condamnare a fost pronunţată la data de 8 septembrie 1997, infracţiunea de tulburare de posesie s-a consumat la acea dată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile de graţiere prevăzute de Legea 137/1997, deoarece potrivit art 11 din această lege, intră sub incidenţa graţierii numai faptele comise până la adoptarea ei.

Admiţându-se recursul în anulare a fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor de graţiere.

3. Prescripţia executării pedepsei la locul de muncă

C.A. Cluj Dec pen nr 285/1997, nr 4/1998- publicată în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară (1994-2006). Ediţie îngrijită de prof universitar George Antoniu- Editura Hamangiu.

Pedepsele cu executarea la locul de muncă fiind susceptibile de punere de executare imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, termenul de prescripţie a executării începe să curgă din acest moment, spre deosebire de cazul pedepselor cu suspendarea condiţionată sub supraveghere a executării.

Page 403: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

403

4. Amânarea executării pedepsei. Inţelesul noţiunii de împrejurări excepţionale

C.A. Bucureşti Dec nr 334/A/1999, nr 3/2001- publicată în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară (1994-2006). Ediţie îngrijită de prof universitar George Antoniu- Editura Hamangiu.

Potrivit art 453 lit.c C.proc.pen executarea pedepsei închisorii poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru con-damnat şi familia sa.

Împrejurările la care se referă textul trebuie să aibă un caracter special de excepţie căci executarea oricărei pedepse creează pentru familia condamnatului urmări defavorabile cu caracter material sau moral fără să justifice însă suspenda-rea executării- şi să fie de aşa natură încât prin prezenţa inculpatului într-o perioadă scurtă de timp, urmările lor ar putea fi înlăturate definitiv.

În speţă cererea condamnatului de a i se acorda amânarea executării pedep-sei, pentru a-şi putea ajuta mama şi cei trei copii minori nu îndeplineşte condiţiile art 453 lit c Cpen, cu atât mai puţin cu cât prin referatul de anchetă socială rezultă că s-au luat măsuri pentru îngrijirea copiilor.

18.16. CAPITOLUL XVI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA

DEFINIŢIE Reabilitarea este mijlocul prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în societate. Reabilitarea înlătură consecinţelor condamnării, şi are ca efect încetarea decăderilor, interdicţiilor şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare potrivit art 133 C.pen.

REABILITAREA DE DREPT

FORME

Reabilitarea de drept - este forma de reabilitare din oficiu pentru anumite infracţiuni de mică gravitate la îndeplinirea de către condamnat a condiţiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea judecătorească - este acea formă a reabilitării care se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Page 404: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

404

Definiţie Reabilitarea de drept intervine în cazul condamnării la

amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în curs de 3 ani de la executarea pedepsei condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune

Efecte Efectele reabilitării de drept sunt menţionate in art 133 Cod penal. Astfel, reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă cu excepţia celor prevăzute de art 112 lit d) adică cea privind interdicţia de a se afla în anumite localităţi

PRACTICĂ CAPITOLUL XVI

1. Reabilitare judecătorească

Înşelăciune în paguba avutului obştesc şi fals în înscrisuri sub semnătură privată

Prin sentinţa penală nr. 15/12.02.1977, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul P.N. la 15 ani închisoare, interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C.pen. şi confiscarea parţială a averii, pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 2 raportat la art. 223 alin. 3, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 42 şi a art. 37 lit. b C.pen.; 1 an închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi 42 şi a art. 37 lit. b C.pen.; 1 an închisoare, pentru infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 42 şi a art. 37 lit. b C.pen.

Prin aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C.pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare, înterzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a şi b C.pen. şi confiscarea parţială a averii.

Condiţii

Condamnarea intervine pentru condamnări la pedeapsa amen-zii sau pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an

Timpul scurs de la executare sau stingerea executării pedep-sei- trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei ori de la stingerea acesteia

Conduita condamnatului- să nu mai săvârşească vreo infracţiune în decurs de 3 ani.

Cazuri speciale ale Reabilitării

Reabilitarea ca efect al suspedării condiţionate a executării pedepsei de dispoziţiile art 81 C.pen

Reabilitarea ca efect al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută în art 861

Page 405: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

405

Partea responsabila civilmente Cooperativa “Unirea Meşteşugarilor” din Urziceni a fost obligată să restituie parţii civile - Întreprinderea de administrare de grupuri sociale şi cantine Bucureşti, suma de 253 889 lei, încasată fără a fi datorata. De asemenea, s-a constatat ca pentru 20 874 lei a intervenit o hotărâre arbitrala de obligare la restituire, iar 22 248 lei au fost restituiti aceleiaşi părţi civile.

Inculpatul P.N. a fost obligat să plătească părţii civile, Cooperativa «Unirea Meşteşugarilor» din Urziceni, cu titlu de despăgubiri, suma de 16 554 lei şi do-bânda legala la aceasta suma, iar alti 5 inculpaţi au fost obligaţi, la rândul lor, sa plătească diferite sume, cu titlu de despăgubiri, aceleiaşi părţi civile.

Instanţa de fond a reţinut că în cursul anului 1975 au fost executate, prin Cooperativa «Unirea Meşteşugarilor» din Urziceni, lucrări de revizie şi reparaţii la instalaţiile de gaze aparţinând întreprinderii de administrare de grupuri sociale şi cantine Bucureşti.

Întreprinderea beneficiară a achitat, pentru executarea lucrărilor, suma de 384 892 lei, din care 346 939 lei pentru Grupul social «23 August», iar 37 853 lei pentru Grupul social «13 Septembrie». În urma verificărilor şi a expertizei tehnice executate, a rezultat 297 011 lei din care 48 674 lei reprezentând valoarea manoperei.

Plata acestor sume în plus s-a făcut pe baza situaţiilor de lucru întocmite de P. N. şi D. I. (condamnat prin aceeaşi sentinţă), în care aceşti inculpaţi au menţionat cantităţi mai mari de lucrări decât cele executate în realitate. Cei doi inculpaţi, pentru a putea sa încaseze valoarea manoperei plătită în plus, au întocmit foi de lucru în acord şi de prezenta colectiva, în care au trecut la unele persoane un număr mai mare de ore de munca decât cele prestate în realitate, precum şi persoane care nu au lucrat.

Pe baza actelor fictive întocmite de inculpaţii P. N. şi D. I. s-au completat statele de plata pentru lunile mai şi iunie 1975, iar din sumele plătite nejustificat pe baza acestor state, inculpatul P. N. şi soţia sa, coinculpata P. C., au încasat 24 054 lei, iar diferenţa pana la 48 674 lei a fost încasată de ceilalţi inculpaţi.

În afară de aceste fapte, în iulie 1975, inculpatul P. N. a întocmit, în numele C.A.P. Ciorogârla, o situaţie de plata provizorie, cu conţinut fictiv, pentru instalaţii de prize la Grupul social «Drumul Murgului» aparţinând tot Întreprinderii de adminis-trare de grupuri sociale şi cantine Bucureşti. Pe baza acestui act fictiv, cooperativa respectiva a încasat suma de 22 248 lei, pe care ulterior a restituit-o.

Tribunalului Suprem, Secţia penală a fost admis recursul declarat de in-culpatul P.N., prin decizia nr. 1302 din 23 iunie 1977. S-a dispus casarea sentinţă cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătura privata şi de uz de fals, în baza art. 11 pct. 2 lit. b şi art. 10 lit. g C.pr.p. şi s-a încetat procesul penal pentru aceste infracţiuni, ca urmare a intervenirii amnistiei prin art. 1 din Decretul nr. 113/1977. Sentinţă a fost casată şi cu privire la pedeapsa privativă de libertate stabilită acestui inculpat pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc cu consecinţe deosebit de grave, care, prin aplicarea art. 74 şi 76 C.pen., a fost redusa la 6 ani inchisoare, înlăturându-se, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a şi 34 lit. a C.pen.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar, criticând hotărârile ca

Page 406: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

406

esenţial nelegale şi vădit netemeinice, susţinându-se ca în mod nejustificat s-a reţinut ca inculpatul P. N. se afla în stare de recidivă.

Astfel, se arată că în mod greşit s-a luat în considerare, la reţinerea stării de recidivă, pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicata prin sentinţă penală nr. 88/25.05.1968 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, deoarece aceasta sentinţă a fost casata, în urma admiterii recursului extraordinar şi, rejudecându-se cauza, prin sentinţă penală nr. 1098/20.10.1970 a aceleaşi judecătorii, inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc şi condamnat la 1 an, 6 luni şi 24 zile închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, astfel că, în raport de împrejurarea că a executat această pedeapsă, în perioada 20.12.1967 - 14.087.1969, în cadrul deţinerii sale preventive, trebuia să se constate că în legătură cu ultima condamnare, era împlinit termenul de reabilitare înainte de luna aprilie 1975, când a început să comită noile infracţiuni.

Recursul extraordinar este neîntemeiat.Examinând actele dosarului se constată că, în adevăr, sentinţă penală nr.

88/25.03.1968 a Judecătoriei sectorului 2 şi decizia penală nr. 360/19.04.1968 a Tribunalului mun. Bucureşti, colegiul II penal, au fost casate, ca urmare a admiterii recursului extraordinar, prin decizia nr. 5788/25.12.1969 a Tribunalului Suprem.

Rejudecându-se cauza, prin sentinţă penală nr. 1098/20.10.1970 a aceleiaşi judecătorii, rămasă definitiva - în urma respingerii recursurilor declarate de Procuratura locală a sectorului 2 şi de inculpatul P.N. - prin decizia penală nr. 235/08.02.1971 a Tribunalului municipiului Bucureşti - secţia a II-a penală, acest inculpat a fost achitat pentru infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc prevăzută de art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 1 C.pen. şi condamnat la 1 an, 6 luni şi 24 zile închisoare pentru infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 37 lit. b C.pen., constatându-se executată pedeapsa.

În motivarea ultimei sentinţe se arata ca inculpatul a fost arestat preventiv cu începere de la 20.12.1967 şi deţinut în continuare, în executarea pedepsei de 5 ani închisoare, ce i s-a aplicat iniţial, pana la 13.08.1969, când a fost pus în libertate ca urmare a suspendării executării hotărârii atacate cu recurs extraordinar, astfel ca pedeapsa de 1 an, 6 luni şi 24 zile inchisoare, la care a fost condamnat cu ocazia rejudecarii cauzei, era executata la data pronuntarii sentinţei ce a ramas definitiva.

Conform dispoziţiilor art. 38 alin. 2 C.pen., la stabilirea stării de recidiva nu se tine seama de condamnările în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, iar art. 135 lit. a C.pen. prevede ca, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an pana la 5 ani, acest termen este de 4 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.

De asemenea, art. 136 alin. 1 C.pen. prevede ca termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale.

Din aceste dispoziţii legale rezulta ca, în cazul în care durata pedepsei aplicate de instanta nu a depăşit perioada de timp în care inculpatul a fost arestat preventiv, nu se poate considera ca pedeapsa a fost executata înainte ca ea sa fi fost pronunţată.

Page 407: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

407

Pentru ca o asemenea pedeapsa sa fie considerată executată trebuie sa fie aptă de a fi pusă în executare, ceea ce nu este însă posibil înainte de rămânerea definitiva a hotărârii de condamnare.

Intr-o asemenea situaţie, pedeapsa de 1 an, 6 luni şi 24 zile nu poate fi considerată executată inainte de data de 08.02.1971, când a rămas definitiva hotărârea de condamnare, ca urmare a respingerii recursurilor declarate de procu-ratura şi inculpat, aşa nejustificat se sustine ca termenul de reabilitare ar trebui socotit cu începere de la 14.08.1969, când inculpatul a fost pus în libertate, ca efect al suspendării executării hotărârii de condamnare ce a fost desfiinţată ulterior.

TRIBUNALUL SUPREM, decizia nr. 10 din 16 ianuarie 1978

2. Reabilitare. Neîndeplinirea termenelor legale. Consecinţe

Curtea de Apel Suceava

Prin cererea adresată judecătoriei Suceava la data de 19 august 1996, condamnatul T.I. a cerut să se constate reabilitarea sa cu privire la pedeapsa de 11 ani şi 4 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, pedeapsă ce i-a fost aplicată de Tribunalul Suceava prin decizia penală nr.115 din 1977.

În motivarea cererii, condamnatul a arătat ca prin sentinţă penală nr.584 din 11 iunie 1976 a Judecătoriei Suceava, a fost condamnat la 12 ani închisoare, pentru mai multe infracţiuni de furt calificat în paguba avutului obştesc şi furt calificat în paguba avutului particular, iar prin decizia penală nr. 115 din 1976 a Tribunalului Suceava s-au constatat graţiate pedepsele de 1 an şi 4 luni închisoare şi, respectiv de 1 an închisoare, iar ca urmare a recontopirii pedepselor s-a dispus să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare, sporită la 11 ani şi 4 luni închisoare.

De asemeni, condamnatul a arătat că a fost pus în libertate la 25 iulie 1985 şi a cerut în baza art. 1 din Decretul de amnistie nr. 11 din 1988 sa fie descontopite cele doua pedepse.

Judecătoria Suceava, prin sentinţă penală nr.1258 din 15 noiembrie 1996, a respins, ca inadmisibila, cererea de reabilitare.

Apelul introdus de petent a fost respins de Tribunalul Suceava, Secţia penală, prin decizia nr.537 din 26 iunie 1997, iar Curtea de Apel Suceava a respins recursul introdus împotriva celor doua hotarari.

Curtea de Apel Suceava, decizia nr.12 din 5 ianuarie 1998

18.17. CAPITOLUL XVII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ

Titlul X din noul Cod penal cuprinde definirea unor termeni sau expresii din legea penală.

Page 408: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

408

Faţă de reglementarea în vigoare, proiectul noul Cod aduce câteva modificări şi completări.

Modificările aduse acestei materii sunt următoarele:

În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „lege penală”, acesta a fost pus de acord cu reglementările constituţionale în vigoare (art. 73, lit.h) ), incluzând legea organică şi ordonanţa de urgenţă, dar şi acte adoptate anterior actualei Constituţii, care la data intrării în vigoare constituiau izvoare de drept penal (legi, Decrete – legi).

S-a reformulat definiţia noţiunii de „public”, reţinându-se numai prima parte din definiţia actuală – art. 176 noul Cod penal: “Prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice de drept public.”- dispoziţii suficient de cuprinzătoare pentru a exprima tot ceea ce se înţelege prin public. Ca urmare, au devenit inutile explicaţiile care erau date acestei noţiuni în legea actuală (art. 145). Pe de altă parte, formularea în vigoare, referindu-se şi la serviciile publice ca fiind cuprinse în noţiunea de public, dau naştere la interpretări contradictorii, existând servicii publice prestate şi de liber profesionişti (de exemplu. avocat, notar, executor judecătoresc etc.)

De altfel, într-un sens foarte larg, orice agent economic care desfăşoară o activitate de utilitate generală (bănci, unităţi comerciale, transporturi, etc.) exercită un serviciu public sau deţine bunuri de utilitate publică, fără ca prin aceasta să se confunde cu autorităţile, instituţiile sau alte persoane juridice de drept public.

De asemenea, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică poate fi efectuată şi de persoane juridice de drept privat, potrivit Constituţiei (art. 136 alin. 4) bunurile proprietăţii publice pot fi concesionate ori închiriate în condiţiile legii organice588.

Prin noua reglementare s-a reformulat noţiunea de „funcţionar public”, fiind adusă o modificare importantă conţinutului noţiunii de funcţionar public. În noul Cod penal, în acord cu soluţiile în materie din alte legislaţii şi cu convenţiile internaţionale în materie, noţiunea de funcţionar public (art. 175) va desemna persoana care cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a) Exercită atribuţii specifice puterii legislative, executive sau judecătoreşti;b) Exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice

natură;c) Exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii

autonome, al altui agent economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei alte persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuţii legate de relizarea obiectului de activitate al acesteia.

Totodată, noul Cod penal a optat pentru asimilarea cu funcţionarii a per- 588 G. Antoniu, “Noul Cod penal. Codul penal anterior.”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004, p. 49;

Page 409: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

409

soanelor fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora (notari, executori judecătoreşti, etc.). Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis funcţionari publici, ele exercită atribute de autoritate publică, care le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea justifică asimilarea lor cu funcţionarii.

S-a renunţat la reglementarea noţiunii de „funcţionar” prevăzută de Codul penal în vigoare în art. 174, alin.2.

Noţiunea de membru de familie a fost de asemenea, vizată de o modi-ficare, în sensul că s-a renunţat la paralelismul de reglementare din Codul penal actual, care utilizează atât noţiunea de „rude apropiate” – art. 149, cât şi pe cea de „membri de familie” – art. 1491.

Sensul oferit de noul Cod noţiunii de membru de familie (art. 177) vine să absoarbă în totalitate în conţinutul său noţiunea de rude apropiate, dar cuprinde în egală măsură şi persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia convieţuirii. În acest fel, noţiunea de membru de familie folosită de către noul Cod penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

În cazul expresiei „consecinţe deosebit de grave”, acestea au fost defi-nite prin raportare la paguba materială produsă. Astfel, potrivit art. 183 noul Cod penal se menţionează că prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei”, renunţându-se la partea finală cuprinsă în reglementarea actuală, referitoare „o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate vreuneia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice”

De asemnea, au fost definite o serie de noţiuni care nu îşi găsesc reglemen-tare în actualul Cod penal şi care sunt utilizate în reglementarea unor infracţiuni preluate din legislaţia specială, astfel au fost introduse noţiuni precum sistem informatic şi date informatice (art. 181), instrument de plată electronică (art. 180), exploatarea unei persoane (art.182).

Art. 150 din actualul Cod penal care reglementează noţiunea de „secrete de stat şi înscrisuri oficiale” cunoaşte o denumire şi explicaţie diferită în noul concept al codului penal, care face referire în art. 178 la noţiunea de „informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale”.

În fine, reglementarea calculului timpului a fost completată cu câteva precizări suplimentare, cerute datorită faptului că, atât în partea generală, cât şi în partea specială, există numeroase norme care prevăd majorarea sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o anumită fracţie. Astfel, potrivit art. 186, care

Page 410: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

410

se referă la calculul timpului, alin. 2 se arată că, dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra termenului transfor-mat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei.

În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile menţionate mai sus, transformarea făcându-se între ani şi luni.

Prin acest mod de calcul s-a urmărit eliminarea soluţiilor neunitare, cu care se confruntă practica judiciară datorită absenţei unei precizări legale referitoare la modul de calcul al termenelor în situaţia în care prin aplicarea unei fracţii de

Page 411: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

411

BIBLIOGRAFIE

Publicaţii naţionale

1. I. Neagu, “Tratat de procedură penală”, Editura Global Lex, Bucureşti, 20022. I.Tanoviceanu- “Curs de drept penal” , Atelierele grafice SOCEC &CO,

Societate Anonimă, Bucureşti, 1912;3. Ion Oancea - Drept penal . Partea generală. – Editura didactică şi

pedagogică Bucureşti 1971;4. Alexandru Boroi şi colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura

Europa Nova Bucureşti 19975. Constantin Mitrache , Drept penal . Partea generală, Edtura “Casa de

Editură şi Presă “Şansa”” , Bucureşti 2002;6. Costică Bulai – Manual de drept penal, Editura All, Bucureşti 1997;7. Aurel Teodor Moldovan, Tratat de Drept Medical, Ed. All Beck, Bucureşti,

2002;8. M.Kernbach, N.Romanescu, Hotarul Tradiţional şi legal al profesiunii me-

dicale, Cluj, 19359. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, “Instituţii de drept penal”, Ed. Trei, Bucureşti,

2001;10. Ştefan Daneş, “Înlocuirea răspunderii penale”, ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1970;11. A. T. Moldovan – Drept penal - Partea Generală , Editura Era , Bucureşti,

2006;12. Alex. Boroi , Ghe. Nistoreanu. Drept Penal – Partea Generală , Ed. All.

Beck, Bucureşti 2004;13. Al. Ionaş, Măgureanu Ilie – Noul Cod Penal comentat – Braşov: Romprint

2004;14. Constantin Mitrache- Drept penal.Parte generală. Universal Juridic. Bucurşti

2004;15. Rodica Aida Popa, “Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”,

Revista de drept penal nr. 2/ 1994;16. Gh. Beleiu, “Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele drep-

tului civil”, Casa de Editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 199217. G Antoniu. Sancţiunea Penală – concept si orientări, in RRD, nr 10-1981 ;18. V. Dongoroz, S. Kahane , I. Oancea, I. Fodor , N. Iliescu C. Bulai, R Stănoiu

„ Explicaţii teoretice ale codului penal român ” Bucureşti,1970 ;19. Prof univ dr Constantin Mitrache, conf univ dr Cristian Mitrache- Drept penal

Page 412: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

412

român-parte generală, universul juridic 2009;20. Alexandru Boroi. Drept penal-parte generală. Editura CHBeck 200621. Florin Streteanu, Radu Chiriţă, “Răspunderea penală a persoanei juridice”,

Editura ROSETTI, Bucureşti, 2002;22. I.Fodor, Concursul cu conexitate, Explicaţii teoretice ale dreptului penal

român, P.gen., vol.II ;23. Iancu Mândru, “Amnistia şi graţierea”, Editura ALL EDUCATIONAL,

Bucureşti, 2003;24. Gh , Dumitru , Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere , în

revista Dreptul nr. 8 /1996;25. D. Lucinescu, „Comentariu I” în Codul penal român comentat şi adnotat,

vol. I, partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992;26. Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, “Drept penal

general”, Editua ALLBECK, Bucureşti, 2002,27. Aurel Teodor Moldovan „Monografia închisorilor din România ” Ed. All Beck,

Buucureşti 2001;28. A.Dincu- Drept penal. Parte generală, vol.I,T.U.B.Bucureşti, 1975;29. I. Grioraş, „Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 196930. R. Stănoiu „ Explicaţii teoretice ale Codului penal” ;31. Matei Basarab „Drept penal. Parte Generală” vol 1, ed. Lumina Lex, 1996;32. Aurel Teodor Moldovan „ Munca persoanelor condamnate”, Ed Monitorul

Oficial, Bucureşti 1999;33. I. Neagu – Tratat de drept penal , Ed. Pro 1997;34. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan – Revizuirea

Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii. Editura Rosetti Bucureşti 2003;

35. A. Ungureanu, “Drept penal român” Partea generală, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1995;

36. A.T. Moldovan „Expulzarea, extrădarea şi readmisia în dreptul internaţional”, Ed. All Beck Bucureşti 2004;

Publicaţii internaţionale

1. F.V. Liszt, Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905;

2. P. Gerraud, Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris ;

3. R. Vouin şi L. Leute, Droit penal et criminologie (Drept penal şî criminologie), Paris 1956 ;

4. G. Levasseur. Droit des etates units. Dalloz, 1990 ;5. G. Rodriguez Mourullo, “Derecho penal. Parte general.”, Ed. Civitas, Madrid,

1978,6. F. Mantovani. Diritto penale. Parte generale secunda edizione, CEDAM,

Page 413: Drept Penal General

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

413

Padova, 1988;

Legislaţie şi sentinţe

1. Codul penal actual modificat prin Legea nr. 58/2008 publicata in Monitorul Oficial nr. 228 din 25.03.2008;

2. Codul penal viitor adoptat prin Legea nr 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr 510/24.07.2009;

3. Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;

4. Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr 254/1978;5. Codul Penal Adnotat cu practică judiciară 1969-2000- Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000;6. Trib . Bucureşti , s.I pen , dec. nr. 964/1969 în Revista română de drept nr.

11/1969 ;7. T.S.,s.p.,d.3008/1973, R.R.D., nr.3/1974 ;8. Plenul T.S., dec. de îndrumare nr.9 din 23.12.1971, R.R.D., nr.2/19739. T. J. Braşov, d.p. nr. 320/ 1931;10. Legea nr. 301/ 2004 noul Cod penal al României publicat în Monitorul

Oficial nr. 573/ 2004;11. Legea nr. 546 din 16 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura graţierii,

publicată în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 200212. Ordonanţa Guvernului nr. 92/ 2000 a fost publicată în M. Of. Nr. 423 din 1

Page 414: Drept Penal General

Aurel Teodor Moldovan

414

Bun de tipar la data de: 10.11.2009Coli de tipar: 205 - 21 x 29,8

Tiparul S.C. ANIL COMPUTER s.r.l. Braşov