Drept International Privat European

5/9/2018 Drept International Privat European - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/drept-international-privat-european 1/121

1

Drept internaţional privat european

Conf. Dr. Carmen Tamara Ungureanu

Suport de curs master - 2011

Planul suportului de curs

1. Noţiuni introductive.1.1 Drept internaţional privat. Conflicte de jurisdicții. Conflicte delegi.

1.2

Regulamentul European. Noțiune. Interpretare.2. Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat european.2.1 Regulamentul 44/2001 (Bruxelles I) privind competenţa judiciară,recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.2.2 Regulamentul 2201/2003 (Bruxelles II) privind competenţa,recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materiematrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

3. Competenţa legislativă în dreptul internaţional privat european.3.1 Regulamentul 593/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.3.2 Regulamentul 864/2007 (Roma II) privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale.

1. Noţiuni introductive.Pentru studiul dreptului interna ţ ional privat european este necesară

cunoaşterea, mai întâi, a dreptului interna ţ ional privat român. Dar ce estedreptul internaţional privat român? Dar dreptul internaţional privat

european? Pentru a formula o definiţie şi apoi, pentru a depistaproblemele de care se ocupă dreptul internaţional privat, adică pentru adetermina obiectul lui de reglementare, vom lua două exemple: unul

împrumutat din dreptul internaţional privat francez şi unul de dreptinternaţional privat român.

Drept interna ţ ional privat francez. Un bolivian se căsătoreşte cu ospaniolă la Madrid. Aceasta dobândeşte cetăţenia boliviană prin căsătorie.Cuplul locuieşte, când în SUA, când în Franţa. După mulţi ani decăsătorie, soţul solicită şi obţine divorţul în Mexic. După aceea, soţia

solicită separaţia de corp în Franţa. Speţa prezintă o multitudine de



2

particularităţi, care o distinge de una similară, în care ar fi implicaţi doisoţi francezi, căsătoriţi în Franţa şi cu domiciliul în Franţa:

● Separaţia de corp poate fi admisă de către instanţa franceză investită cu soluţionarea cererii, atât timp cât instituţia, ca atare, există în

dreptul francez şi în cel spaniol, dar nu există în dreptul bolivian?Celebrarea căsătoriei în Spania poate incita judecătorul francez să aplicelegea spaniolă. Cetăţenia comună a soţilor fiind cea boliviană poateindica drept aplicabilă legea boliviană. Judecătorul francez se poategândi, deopotrivă, şi la aplicarea legii franceze, ca lex fori, adică ca lege ainstanţei sesizate. Problema alegerii legii aplicabile litigiului, dintre maimulte legi aparţinând unor sisteme diferite, cu care acesta vine în contact,reprezintă unul dintre stâlpii dreptului internaţional privat, şi anume,problema conflictului de legi.

● Indiferent de legea aplicabilă, cererea soţiei este admisibilă, atâtatimp cât există o hotărâre de divorţ pronunţată de o instanţă mexicană?Dacă ar fi fost o hotărâre de divorţ pronunţată în Franţa, răspunsul ar fifost negativ, deoarece s-ar fi opus autoritatea de lucru judecat.

● Instanţa franceză este competentă să soluţioneze cererea, pe motivcă părţile au domiciliul în Franţa, în pofida cetăţeniei lor diferite? Aceastaeste o problemă de competenţă a instanţelor franceze pentru soluţionarealitigiilor de drept internaţional privat. Se întâlneşte sub denumirea deconflict de jurisdicţii, şi este al doilea stâlp al dreptului internaţionalprivat.

Drept interna ţ ional privat român. Un român se căsătoreşte cu ogrecoaică la Amsterdam. Soţii î şi stabilesc reşedinţa la Luxembourg şidupă 10 ani se mută la Roma, în Italia, unde î şi stabilesc reşedinţa. După un timp, soţia solicită divorţul în faţa instanţei italiene şi îl obţine. Soţul

î şi stabileşte reşedinţa în România şi solicită instanţei românerecunoaşterea hotărârii de divorţ pronunţată în Italia. Şi această speţă ridică mai multe probleme:

● La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă (funcţionarulcompetent să oficieze căsătoria) olandez ce lege va aplica fondului

căsătoriei? Dar formei căsătoriei? Aceasta este problema legii aplicabileunui raport juridic de drept internaţional privat nelitigios.

● Instanţa italiană este competentă să soluţioeze divorţul? În cetemei? Nu cumva este competentă instanţa luxembourgheză, ca instanţă areşedinţei comune a soţilor timp de 10 ani? Ori este competentă instanţagreacă, ca lege a cetăţeniei reclamantei? Aici se ridică problemaconflictului de jurisdicţii, pe care judecătorul italian o soluţionează aplicând dispoziţiile din Regulamentul Bruxelles II. După stabilireacompetenţei jurisdicţionale, judecătorul italian are de soluţionat un

conflict de legi. Ce lege va aplica în soluţionarea divorţului? Legea



3

română, legea greacă, legea reşedinţei comune, adică legea italiană carecoincide cu lex fori, care dintre toate aceste legi naţionale aflate înconflict va aplica? Până la intrarea în vigoare a Regulamentului Roma III(1259/2010) de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată

în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, judecătorulitalian va aplica normele conflictuale din legea sa de drept internaţionalprivat.

● Instanţa română este competentă să recunoască hotărârea de divorţ pronunţată în Italia? Când şi în ce temei?

De ce am luat două exemple din jurisprudenţa unor state diferite?Mai întâi pentru a ilustra faptul că fiecare stat are propriile reguli de dreptinternaţional privat şi apoi pentru a arăta că aceste reguli sunt similare, însensul că atât în dreptul francez, cât şi în dreptul român există reguli de

drept internaţional privat care reglementează competenţa jurisdicţională,și competenţa legislativă. Se poate afirma că există un drept internaţionalprivat cu reguli aplicabile în toate sistemele de drept, ale tuturor statelor.Fiecare stat are propriul lui drept internaţional privat, dar conflicte de

jurisdicţii şi conflicte de legi, care se soluţionează prin norme decompetenţă de drept internaţional privat şi prin norme conflictuale sauprin alte metode există în orice drept internaţionl privat. În plus, speţaaleasă pentru dreptul internaţional privat român stabileşte puncte delegătură cu state ale Uniunii Europene, f ăcând litigiul să fie de dreptinternaţional privat european.

Toate aceste probleme pe care le ridică litigiile din exemplele dateconverg spre definiţia dreptului internaţional privat.

După cum am mai spus, fiecare stat are propriul său sistem de dreptinternaţional privat. Dreptul internaţional privat reglementează raporturilede drept privat cu element de extraneitate. Elementul de extraneitate esteacela care face ca un raport de drept privat să vină în contact cu o ordine

juridică străină. Raportul de drept internaţional privat este acela care,invocat în faţa unei autorităţi – judecător, ofiţer de stare civilă, notar,prefect, etc. – prezintă un element de extraneitate; de exemplu, domiciliul

în străinătate a unui subiect de drept, încheierea în străinătate a unuicontract, etc. Elementul de extraneitate constă în împrejurarea de fapt,care are legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură aleraportului juridic şi care face ca acest raport să intre în contact cu maimulte sisteme de drept, f ăcând posibilă aplicarea legii străine.

Noţiunea de raport de drept internaţional privat poate fi subiectivă ,atunci când internaţionalitatea lui depinde de sistemul de referinţă dincare este privit: pentru un judecător român, raporturile patrimoniale dintredoi soţi români, domiciliaţi în Olanda prezintă internaţionalitate datorită

domiciliului şi nu a cetăţeniei. Un raport de drept privat român



4

dobândeşte caracter internaţional pentru orice ordine juridică străină cucare vine în contact, dar rămâne un raport de drept privat intern pentruordinea juridică din România. Noţiunea de raport de drept internaţionalprivat poate fi obiectivă , atunci când, indiferent de sistemul de referinţă

din care este privit, raportul are caracter internaţional printr-un elementde extraneitate intrinsec: un român se căsătoreşte cu o grecoaică (ca înexemplul dat). Fie subiectivă, fie obiectivă noţiunea de raport de dreptinternaţional privat face ca acesta să fie supus regulilor de dreptinternaţional privat.

Deci, când se aplică dreptul internaţional privat român şi cânddreptul internaţional privat european? Dreptul internaţional privat româneste aplicabil, fie atunci când are loc sesizarea unei instanţe române cusoluţionarea unui litigiu, care are cel puţin un element de extraneitate, fie

atunci când, fiind sesizată o instanţă străină, litigiul are un element deextraneitate care face legătura cu dreptul român şi care, în soluţionareaconflictului de legi poate desemna ca aplicabilă legea română. Practic,interesează doar prima situaţie, deoarece pentru cea de-a doua, dacă instanţa sesizată nu se află în spaţiul Uniunii Europene, practicieniiromâni nu sunt implicaţi în aplicarea dreptului internaţional privat român.

Dreptul internaţional privat european se aplică ori de câte ori fie, estesesizată o instanţă situată în unul dintre statele membre ale U.E., fie estesesizată o instanţă din afara U.E., dar litigiul are un element deextraneitate, care face legătura cu dreptul european. Practic, interesează situaţia când instanţa sesizată este instanţa română, ca instanţă dintr-unstat membru al U. E.

1.1 Drept internaţional privat. Conflicte de jurisdicții. Conflictede legi.

Conflicte de jurisdic ț ii (sau competenţa jurisdicţională).Conflict de jurisdicții înseamnă, pe de o parte, competența instanțelor

de a soluționa un litigiu cu element de extraneitate, iar pe de altă parte,efectul hotărârilor judecătorești străine.

Atunci când instanța este investită cu soluționarea unui litigiu dedrept internațional privat î și pune, mai întâi, întrebarea dacă este eacompetentă să soluționeze litigiul sau o altă instanță, din alt stat, areaceastă competență. Odată cu formularea întrebării se naște, ceea ce estedenumit, un conflict de jurisdicții. Acesta se soluționează prin stabilireacompetenței: dacă instanța sesizată este competentă, soluționează litigiul,iar dacă nu este competentă, fie respinge acțiunea ca nefiind decompetența ei, fie î și declină competența în favoarea unei instanțe din altstat, în temeiul unei convenții internaționale la care este parte ori în

temeiul unui regulament european, dacă litigiul are legătură cu spațiul



5

U.E.În dreptul internaţional privat nu există o jurisdicţie internaţională, în

care să se aplice norme suprastatale, la care justiţiabilul să poată apela cala o forţă de constrângere supranaţională. Competenţă internaţională

înseamnă, de regulă, desemnarea unei ordini jurisdicţionale statală ca aptă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate. Atribuireacompetenţei se face prin normele stabilite de fiecare stat (norme statale),prin normele cuprinse în convenţii internaţionale, la care este parte statulrespectiv, prin normele obligatorii de drept european, dacă statul faceparte din Uniunea Europeană sau prin voinţa părţilor. Competenţainternaţională poate fi directă, când litigiul de drept internaţional privatrevine spre soluţionare instanţelor naţionale sau indirectă, când se solicită exequatur-ul pentru hotărârile străine.

În dreptul român, dacă litigiul are un element de extraneitate, secercetează dacă acesta are legătură cu Uniunea Europeană sau cu state dinafara Uniunii Europene. Dacă se referă la sisteme de drept din afaraspaţiului european, atunci se aplică regulile de competenţă cuprinse înLegea 105/1992, care reglementează raporturile de drept internaţionalprivat1, articolele 148-157. Dacă elementul de extraneitate priveşteteritoriul Uniunii Europene, instanţa competentă este indicată deregulamentele europene. Dacă domeniul din care face parte litigiul nuintră în câmpul de aplicare a vreunui regulament, se aplică normele decompetenţă din Legea 105/1992, care reprezintă baza în materie de dreptinternaţional privat român. Legea 105/1992 se aplică şi în cazurile în careregulamentele europene nu acoperă toate situaţiile juridice, ca un dreptcomun în materie.

Dacă litigiul, aşa cum a fost calificat, intră în domeniul de aplicarea unui regulament european, competen ţ a jurisdic ţ ională se determină potrivit acestuia, f ără a mai cerceta instanţa competentă potrivit normelorde drept internațional român. Pentru stabilirea instanței competente dinpunct de vedere material și teritorial în statul instanței sesizate, adică înRomânia, se aplică normele de drept procesual civil român.

Conflicte de legi (sau competenţa legislativă).Atunci când o instanţă este investită cu soluţionarea unui litigiu de

drept internaţional privat, după determinarea competenţei sale jurisdicţionale, are de soluţionat o altă problemă şi anume aceea a legiiaplicabile, a competenţei sale legislative. Dacă litigiul prezintă unul sau

1 Legea 105/1992 care reglementează raporturile de drept internaţional privat urmează să fie abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil; noul Cod civil preia dispoziţiile Legii 105/1992referitoare la normele conflictuale, în cartea a VII-a; dispoziţiile din Legea 105/1992 care privesc

normele de competenţă sunt preluate în noul Cod de procedură civilă.



6

mai multe elemente de extraneitate, intrând astfel în contact cu două saumai multe ordini juridice diferite şi fiecare dintre acestea conţine o normă cu vocaţia de a soluţiona litigiul, instanţa se află în faţa unui conflict delegi. Ea nu poate aplica în soluţionarea litigiului toate legile aflate în

conflict, în mod cumulativ. Trebuie să aleagă.Pentru a alege, mai întâi trebuie să facă o calificare, adică să încadreze litigiul într-o categorie, într-o materie. De exemplu, să determine că litigiul face parte din materia contractelor civile, comerciale,din materia succesiunilor, a dreptului familiei (căsătorie, divorţ, filiaţie,adopţie, obligaţie de întreţinere, etc.), a stării civile a persoanei fizice, etc.

După ce a f ăcut calificarea, va face alegerea legii folosind un criteriude alegere, care îi permite să reţină ca aplicabilă o lege şi să le înlăture pecelelalte. De regulă, criteriul este elementul de extraneitate. Cea mai

utilizată metodă pentru soluţionarea conflictului de legi este ceaconflictualistă, adică aplicarea unei norme conflictuale. Normaconflictuală este o normă de trimitere: indică doar care este legeaaplicabilă şi nu soluţionează litigiul pe fond. De exemplu, „Condiţiile defond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legeanaţională a fiecăruia dintre viitorii soţi”2. Asta înseamnă că ofiţerul destare civilă care oficiază căsătoria va şti că, dacă soţii au cetăţenii diferite,nu va aplica direct lex fori, adică propria lege, legea română, ci la

întrebarea „ce lege trebuie să aplic în acest caz”, răspunsul se află într-onormă conflictuală, care indică legea aplicabilă. Dacă viitorul soţ esteromân şi viitoarea soţie este din Republica Moldova, ofiţerul de starecivilă va aplica legea română pentru soţ şi legea din Republica Moldovapentru soţie, în ceea ce priveşte condiţiile de fond.

Deci, autoritatea sesizată, pentru a soluţiona conflictul de legi treceprin mai multe etape:

- face calificarea problemei de drept ce trebuie soluţionată;- utilizează sistemul normelor conflictuale a forului şi alege una

drept aplicabilă;- aplică, propriu zis, norma conflictuală care îi indică legea

aplicabilă.Aceşti paşi se pot complica dacă:- norma conflictuală a forului trimite la o lege străină (nu la legea

materială străină, ci la ansamblul legii străine), iar legea străină careconţine şi norme conflictuale retrimite la legea forului; în acest caz,aplicarea legii străine este înlăturată, prin instituţia retrimiterii;

- conflictul de legi în spaţiu (despre care vorbim) este complicat de

2 Articolul 18 alineatul 1 din Legea 105/1992, care reglementează raporturile de drept internaţional

privat.



7

un conflict de legi în timp; asta înseamnă că între momentul naşteriiraportului de drept internaţional privat şi cel al aprecierii lui în justiţie semodifică norma conflictuală aplicabilă materiei din care face parte; două norme conflictuale se succed în aceeaşi ordine juridică; de regulă,

conflictul în timp al normelor conflictuale se soluţionează folosindregulile din dreptul tranzitoriu intern;- părţile sau una dintre ele deturnează sistemul normelor conflictuale

de la scopul lor, în profitul acestora; în acest caz, aplicarea legii străineindicată de norma conflictuală a forului este înlăturată şi se aplică lexfori, prin intermediul instituţiei fraudei la lege.

Există şi cazuri în care, pentru soluţionarea unei probleme de dreptinternaţional privat, nu se aplică metoda conflictualistă, şi anume în cazulnormelor de aplicare imediat ă (numite şi norme de aplicare necesară sau

legi de poliţie) şi în cazul aplicării directe a normelor substan ţ iale,materiale.În anumite situaţii, aplicarea unei anumite legi, aparţinând unui

anumit stat, de regulă lex fori, apare ca necesar să fie aplicată,independent de punctul de legătură, care trimite la o anumită materie.Această lege se aplică, chiar dacă norma conflictuală din materia din careface parte indică drept aplicabilă o altă lege. Aceasta este o normă deaplicare imediat ă . În general, caracterul aplicării necesare este deduslogic, fie din jurisprudenţă, fie, mai rar, din legislaţie, în funcţie de scopulnormei juridice. De exemplu, sunt considerate norme de aplicareimediată, normele care privesc protecţia consumatorului. În cazul lor,autoritatea sesizată nu mai caută norma conflictuală, care să-i indice legeaaplicabilă, ci aplică direct lex fori, ca pe o normă de aplicare imediată.

Normele substan ţ iale de drept interna ţ ional privat nu diferă faţă denormele substanţiale ordinare, decât prin faptul că sunt destinate în modspecial pentru relaţii de drept internaţional privat. De exemplu, articolul66 din Convenţia de la Viena din 1980 cu privire la vânzareainternaţională de mărfuri: „Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător nu îl exonerează pe acesta de

obligaţia de a plăti preţul, decât dacă evenimentele sunt o consecinţă afaptelor vânzătorului.”. Instanţa din ordinea juridică în care se găseşte oasemenea normă substanţială o aplică automat, excluzând orice normă străină, f ără a cerceta ce lege este competentă să se aplice.

1.2. Regulamentul European. Noțiune. Interpretare. No ț iune.În dreptul interna ţ ional privat european există reguli aplicabile

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. Operează principiile

aplicabilităţii directe şi al priorităţii dreptului comunitar. Aplicabilitatea



8

directă a dreptului comunitar înseamnă că normele acestuia se aplică înmod direct şi uniform în toate statele membre de la data intrării lor învigoare. Prioritatea dreptului comunitar înseamnă că normele de dreptcomunitar se aplică cu întâietate faţă de dreptul naţional; astfel, dacă

există reguli interne, de drept naţional, care contravin celor de dreptcomunitar, ele sunt inoperante.Normele juridice prin care instituţiile comunitare intervin cel mai

mult în ordinile juridice naţionale ale statelor membre suntregulamentele. Acestea se disting prin două proprietăţi:

- caracterul lor comunitar , adică particularitatea lor de a crea undrept aplicabil în toate statele membre, f ără a ţine cont de frontiere şi caresă fie valabil în mod uniform şi integral în toate statele membre; esteinterzis statelor membre de a aplica într-o manieră incompletă dispoziţiile

unui regulament sau de a proceda la o selecţie a acestora, în măsura încare se opun unor interese naţionale; de asemenea, nici un stat membrunu se poate sustrage caracterului obligatoriu al dispoziţiilorregualmentelor, aplicând norme sau practici din dreptul naţional;

- aplicarea lor direct ă , adică faptul că regulamentele crează un dreptaplicabil tuturor statelor membre, conferind drepturi directe cetăţenilorU.E. sau impunându-le direct obligaţii; statele membre, instituţiile lor şiautorităţile acestora sunt direct legate de dreptul comunitar şi sunt ţinutesă îl respecte la fel ca şi dreptul lor naţional.

Interpretarea.Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare CJUE), în

temeiul articolului 267 (ex-234), litera b) din Tratatul privindFuncţionarea Uniunii Europene (în continuare TFUE), are ca atribuţie şiinterpretarea dreptului comunitar. În scopul evitării apariţiei în diferitestate membre a unor jurisprudenţe divergente sau contrare dreptuluicomunitar, judecătorul naţional – indiferent de gradul de jurisdicţie -sesizează CJUE ori de câte ori, în soluţionarea unui litigiu, apare oproblemă de interpretare a dreptului comunitar. Sesizarea CJUE se face

prin intermediul aşa numitului recurs prejudicial, prealabil, care aresensul de acţiune în interpretare şi nu acela de cale de atac, din dreptulromân. Sesizarea CJUE este obligatorie, dacă hotărârea dată în litigiul încare s-a pus problema interpretării dreptului comunitar nu poate fi atacată cu nici o cale de atac. În acest mod se urmăreşte evitarea creării unei

jurisprudenţe divergente la nivelul statelor membre. Sesizarea CJUE este facultativă , în sensul că judecătorul naţional are posibilitatea de a formulao acţiune în interpretare (un recurs prejudicial) sau de a interpreta singurdreptul comunitar, atunci când hotărârea ce pronunţă este supusă unei căi

de atac.



9

2. Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privateuropean

2.1 Regulamentul 44/2001 (Bruxelles I) privind competenţa judiciară,recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şicomercială

1. Introducere2. Obiectul de reglementare3. Competenţa

3.1. Competenţa generală 3.2. Competenţa specială 3.3. Competenţa derivată

3.4. Competenţa destinată a proteja o parte slabă 3.5. Competenţa exclusivă 3.6. Prorogarea de competenţă 3.7. Verificarea competenţei şi a admisibilităţii cererii3.8. Litispendenţa şi conexitatea3.9. Măsuri provizorii şi conservatorii

4. Recunoaşterea şi executarea4.1. Recunoaşterea. Condiţii.4.2. Executarea

4.2.1. Procedura unilaterală 4.2.2. Procedura contradictorie

4.2.3. Efectele hotărârii de exequatur5. Acte autentice şi tranzacţii judiciare

1. Introducere. Dezvoltarea comerţului internaţional şi a pieţelor de desfacere,

circulaţia persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor audeterminat intensificarea raporturilor civile şi, mai ales comerciale, cuelement de extraneitate. Frecvent, părţile în raporturile dintre ele ajung ladivergenţe, pe care le soluţionează amiabil sau prin apelarea la o instanţă

judecătorească sau arbitrară. În cazul în care apelează la o instanţă, justiţiabilul din dreptul internaţional privat trebuie să ştie care anumeinstanţă este competentă şi care sunt condiţiile în care hotărâreapronunţată poate fi recunoscută sau/ şi pusă în executare într-un alt stat.Normele care soluţionează conflictul de jurisdicţii şi problemarecunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine sunt cuprinse îndreptul internaţional privat al fiecărui stat. Acestea sunt edictate deautoritatea legislativă din statul respectiv sau aparţin unor convenţii pecare statul le-a încheiat pe plan internaţional.

În Uniunea Europeană , regulile naţionale din statele membre, în



10

materia competenţei şi a recunoaşterii/executării hotărârilor prezintă diferenţe, ceea ce împiedică buna funcţionare a pieţei interioare. Deaceea, statele membre au încheiat mai întâi o convenţie, Convenţia de laBruxelles din 1968, având ca obiect competenţa judiciară şi executarea

deciziilor în materie civilă şi comercială. Ulterior, pentru a se atingeobiectivul liberei circulaţii a deciziilor în interiorul Uniunii Europene, s-adecis ca unificarea regulilor de conflict de jurisdicţii în materie civilă şicomercială şi a formalităţilor cerute pentru recunoaşterea/executareadeciziilor ce emană de la statele membre, să îmbrace formaregulamentului, instrument juridic comunitar obligatoriu şi directaplicabil; a fost adoptat astfel, Regulamentul 44/2001, cu acelaşi obiect caşi Convenţia de la Bruxelles.

În România, normele de competenţă generală în dreptul

internaţional privat sunt cuprinse în Legea 105/1992

3

, care reglementează raporturile de drept internaţional privat. După aderarea României laUniunea Europeană, potrivit articolului 148 alineatul 2 din ConstituţiaRomâniei din 1991 revizuită, „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelorconstitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglement ă ricomunitare cu caracter obligatoriu (s.n.), au prioritate faţă de dispoziţiilecontrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului deaderare.”.

2. Obiectul de reglementare. Obiectul de reglementare alRegulamentului constă în cauzele civile şi comerciale cu caracterinternaţional. În preambulul Regulamentului se precizează că, pentrubuna funcţionare a pieţei interioare sunt necesare dispoziţii care să permită unificarea regulilor de conflict de jurisdicţii, în materie civilă şicomercială, precum şi simplificarea formalităţilor în vederea recunoaşteriişi executării rapide şi simple a deciziilor ce emană de la statele membre.

Potrivit articolului 1 din Regulament, dispoziţiile acestora se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura jurisdicţiei. În sferalor de aplicare intră deci, numai cauzele civile şi comerciale. Noţiunile de

materie civilă şi comercială nu sunt definite. CJUE a dat o calificareautonomă acestora, care reiese din mai multe decizii* pronunţate, însensul că interpretarea noţiunilor trebuie f ăcută prin raportarea la dreptulcomunitar şi nu prin referirea la dreptul naţional al statului pe teritoriulcăruia se judecă litigiul; astfel, nu cad sub incidenţa Regulamentuluicauzele în care una din părţile litigante este o autoritate publică, iarcealată o persoană privată, sau autoritatea publică acţionează înexercitarea puterii publice.

3 Publicată în Monitorul oficial al României nr.245 din 22 septembrie 1992.



11

Expresia indiferent de natura jurisdic ţ iei, din articolul 1 alineatul 1al Regulamentului, trebuie interpretată în sensul că, în domeniul deaplicare, sunt incluse toate acţiunile civile şi comerciale, fie că sesoluţionează în faţa unei instanţe civile, fie penale sau administrative.

Regulamentul nu acoperă materiile fiscale, vamale4

sauadministrative. De asemenea, din domeniul de aplicare a Regulamentuluisunt excluse: starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurilematrimoniale şi succesiunile5; falimentele concordatele şi alte procedurisimilare6; securitatea socială7; arbitrajul.

3. Competen ţ a.3.1. Competen ţ a general ă. Regula de competenţă generală din

articolul 2 atribuie competenţă instanţelor din statul de domiciliu al

pârâtului (actor sequitur forum rei). Nu interesează naţionalitateapârâtului, indiferent dacă este al unui alt stat membru, decât acela dedomiciliu, sau al unui stat terţ. Odată stabilită competenţa instanţelor unuistat membru, normele de competenţă interne din acel stat desemnează instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial.

Regulamentul nu dă o definiţie noţiunii de domiciliu, deşilegislaţiile statelor membre sunt eterogene în acest sens. Conformarticolului 59 alineatul 1 din Regulament, pentru a stabili dacă o partelitigantă are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanţesunt sesizate, se aplică lex fori, adică legea instanţei sesizate; dacă

justiţiabilul nu are domiciliul pe teritoriul statului instanţei sesizate,instanţa, pentru a determina dacă acesta are domiciliul pe teritoriul altuistat membru, aplică legea acelui stat (articolul 59 alineatul 2).

4 CJUE a arătat în decizia Tiard, din 18 mai 2003 (nr.C-266/2001) că nu intră în materia vamală oacţiune prin care un stat contractant urmăreşte executarea unui contract de garanţie, destinat să asigureplata unei datorii vamale.5 Starea şi capacitatea persoanelor fizice priveşte aspectele legate de nume, naţionalitate, capacitate,dispariţie, raporturi de familie nepatrimoniale, precum căsătoria, filiaţia, divorţul, încredinţareaminorilor, paternitatea, precum şi cele referitoare la incapacităţi şi protecţia incapabililor. A se vedea,Schlosser, Rapport sur la Convention relative à l'adhésion du Royaume de Danemark, de L'Irlande et

du Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'Irlande du Nord , în JOCE n0 C-59, martie 1979, n0 51, p.89. În ceea ce priveşte regimul matrimonial, există Regulamentul 2201/2003, cu privire la competenţa,recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.6 Noţiunilor li s-a dat o calificare autonomă, în decizia CJUE din 22 februarie 1979, Gourdain, (nr.133/78), fiind considerate "proceduri fondate pe starea de încetare de plăţi, insolvabilitatea sauinstabilitatea creditului debitorului, ce implică intervenţia unei autorităţi judiciare, cu consecinţa uneilichidări forţate şi colective a bunurilor sau, cel puţin, cu consecinţa realizării unui control de cătreaceastă autoritate".7 Această materie a fost exclusă din sfera de aplicare a Regulamentului, din cauza dificultăţii de a o

încadra în dreptul public sau în dreptul privat. Dar, potrivit raportului Jenard, sunt excluse numailitigiile de contencios administrativ dintre Asigurarea socială, pe de o parte, şi patroni sau angajaţi, pede altă parte. Dimpotrivă, când acţiunile au un caracter civil, ca în situaţiile în care asigurarea socială seregresează împotriva unui terţ, responsabil de prejudiciul cauzat unui asigurat social sau se subrogă în

drepturile victimei, asigurată social, Regulamentul este aplicabil.



12

Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru,Regulamentul nu se aplică, competenţa determinându-se conformnormelor de competenţă de drept internaţional privat, în vigoare în statulinstanţei sesizate. Există şi excepţii de la regulă, şi anume, competenţa

exclusivă (articolul 22) și prorogarea de competenţă (articolele 23 şi 24).Rezultă că, dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru,dar părţile au încheiat o convenţie atributivă de jurisdicţie în favoareainstanţelor unui stat membru, conform articolului 23 din Regulament,convenţia părţilor are prioritate faţă de lex fori. De altfel, în articolul 23se prevede că, dacă părţile nu au convenit altfel, competenţa desemnată prin acordul lor este exclusivă.

3.2. Competen ţ a special ă .

Competenţele speciale prevăzute în articolul 5 se adaugă lacompetenţa generală a instanţei de la domiciliul pârâtului (articolul 2).Ele sunt opţionale pentru reclamant, care poate alege fie instanţa de ladomiciliul pârâtului - regula generală -, fie o instanţă precis determinată

în cuprinsul articolului 5. Normele de competenţă prevăzute în articolul 5se explică prin legătura strânsă care există între un litigiu şi o anumită instanţă, legătură teritorială sau procedurală, după caz, şi care areimportanţă practică.

Posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă îipermite să facă forum shopping8, optând pentru instanţa a cărei legematerială aplicabilă fondului litigiului îi este mai favorabilă, conducândastfel la o hotărâre mai favorabilă. Intrarea în vigoare a Regulamentelor593/2008 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale,supranumit Roma I, şi 864/2007 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilornecontractuale, supranumit Roma II, diminuează acest risc; normele deconflict fiind unificate în acest domeniu, legea aplicabilă fondului esteaceeaşi, oricare ar fi instanţa sesizată.

Competenţele speciale din articolul 5 privesc determinareacompetenţelor în materie contractuală, în materia obligaţiei de întreţinere,

în materie delictuală sau quasidelictuală, în materia despăgubirii pentrurepararea unui prejudiciu sau pentru o restituire ca urmare a uneiinfracţiuni, în materia litigiilor privind exploatarea unei unităţi, în materiatrustului şi în materie maritimă.

1º. Competen ţ a în materie contractuală . În materie contractuală,stabilirea instanţei competente în funcţie de domiciliul pârâtului nu este

întotdeauna soluţia cea mai practică. Conform articolului 5.1. „O

8 "Forum shopping" este procedeul prin care justiţiabilii, manipulând criteriile competenţeiinternaţionale, au posibilitatea să aleagă sesizarea unor instanţe străine, care nu au legătură cu cauza

supusă judecăţii, determinaţi de "stimulente" procedurale, legislative sau de executare.



13

persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fiacționată în justiție într-un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală,

în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectulcererii a fost sau urmează a fi executată; (b) în sensul aplicării prezentei

dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare aobligației în cauză este: — în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un statmembru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fielivrate mărfurile; — în cazul prestării de servicii, locul dintr-un statmembru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fieprestate serviciile; (c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a).”.

Reclamantul poate alege drept competentă instanţa locului undeobligaţia care stă la baza cererii a fost sau trebuie să fie executată. Pentru

a determina care anume instanţă, din care stat membru are competenţă,trebuie clarificate noţiunile de materie contractuală , de obliga ţ ie care st ă la baza cererii şi de loc de executare a obliga ţ iei. Din jurisprudenţaCJUE9 rezultă că materie contractuală înseamnă: plata unei sume debani, în temeiul unei legături între părţi, care poate fi calificată dreptcontract; nerespectarea unei obligaţii contractuale; existenţa unuiangajament liber asumat de o parte faţă de altă parte; existenţa sauvaliditatea contractelor şi consecinţele acestora. Noţiunea de obliga ţ iecare st ă la baza cererii a fost introdusă prin Convenţia de adeziune din197810, în urma soluţionării cauzei De Bloos, din 6 octombrie 1976 (nr.14/76). CJUE a arătat că obligaţia contractuală, care serveşte pentrustabilirea competenţei, nu este o obligaţie care se naşte din contract, nici oobligaţie caracteristică, ci obligaţia care stă la baza acţiunii în justiţie.Când litigiul priveşte mai multe obligaţii echivalente, care decurg dinacelaşi contract, instanţa apreciază importanţa obligaţiilor şi determină obligaţia principală. Obligaţia secundară se judecă împreună cu ceaprincipală, conform principiului accesorium sequitur principale11.

Prin loc de executare a obliga ţ iei, potrivit articolului 5 alineatul 1litera b din Regulament, se înţelege: în cazul vânzării de mărfuri, locul

dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fitrebuit să fie livrate mărfurile; în cazul prestării de servicii, locul dintr-unstat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fieprestate serviciile.

2º. Competen ţ a în materia obliga ţ iei de între ţ inere. În materia

9 A se vedea, deciziile CJUE : Martin Peters, din 22 martie 1983 (nr.34/82); Arcado, din 8 martie 1988(nr.9/87); Jakob Handte, din 17 iunie 1992 (nr. C-26/91); Effer, din 4 martie 1982 (nr.32/1981).10 Prin Convenţia de adeziune din 1978 au intrat în Comunitatea Europeană : Danemarca, MareaBritanie şi Irlanda de nord.11 A se vedea decizia CJUE, Shenavaΐ , din 15 ianuarie 1987 (nr.266/85).



14

obligaţiei de întreţinere, conform articolului 5.2 din Regulament,creditorul-reclamant are două opţiuni privind instanţa competentă:instanţa de la domiciliul său sau de la reşedinţa sa obişnuită; instanţacompetentă pentru soluţionarea unei acţiuni de stare civilă, când obligaţia

de întreţinere este o cerere accesorie la aceasta, dacă lex fori permite judecarea cauzelor împreună şi dacă determinarea competenţei pentruacţiunea principală nu are la bază, exclusiv, naţionalitatea uneia dintrepărţi. Prima opţiune este destinată să protejeze creditorul obligaţiei de

întreţinere, considerat parte slabă, iar cea de-a doua are drept scopsoluţionarea unui litigiu în integralitatea lui de către aceeaşi instanţă.

Noţiunea de obliga ţ ie de între ţ inere este interpretată, în sens larg,ca fiind obligaţia ce incumbă unei persoane de a furniza altei persoanemijloacele necesare satisfacerii nevoilor esenţiale ale vieţii.

3º. Competen ţ a în materie delictuală sau quasidelictuală . Înmaterie delictuală sau quasidelictuală, reclamantul poate opta întreinstanţa de la domiciliul pârâtului (articolul 2) şi instanţa de la locul undefaptul prejudiciabil s-a produs sau riscă să se producă (articolul 5.3).Pentru determinarea instanţei competente trebuie clarificate noţiunea dematerie delictuală sau quasidelictuală şi noţiunea de loc al faptului

prejudiciabil. CJUE a dat o interpretare autonomă, comunitară, noţiuniide materie delictuală sau quasidelictuală , care se desprinde din deciziaKalfelis, din 27 septembrie 1988 (nr. 189/87): orice acţiune care priveşterăspunderea pârâtului şi care nu face parte din domeniul răspunderiicontractuale, conform articolului 5.1, intră în domeniul materieidelictuale. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că tot ce nu este contractualeste delictual, şi, pe de altă parte, că, dacă acţiunea nu priveşte tragerea larăspundere a pârâtului, articolul 5.3 nu se aplică.

În ceea ce priveşte noţiunea de loc al faptului prejudiciabil, atuncicând faptul generator al prejudiciului şi prejudiciul se produc pe teritoriulaceluiaşi stat membru, instanţa competentă, conform articolului 5.3, esteinstanţa de la locul unde faptul prejudiciabil s-a produs. Dacă faptulgenerator al prejudiciului se produce pe teritoriul unui stat membru şi

prejudiciul pe teritoriul unui alt stat membru, CJUE a stabilit, în decizia Mines de Potasse d'Alsace, din 30 noiembrie 1976 (nr. 21/76), că prinloc al faptului prejudiciabil se înţelege, deopotrivă, atât locul undeprejudiciul s-a produs, cât şi locul evenimentului cauzal, reclamantulavând posibilitatea de a alege între cele două instanţe.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat printr-un delict comis prinintermediul presei, radioului sau al televiziunii, care este dificil delocalizat în spaţiu, CJUE a dat soluţia în decizia Fiona Shevill, din 7 martie 1995 (nr. C-68/93): în caz de def ăimare printr-un articol apărut în

presa difuzată în mai multe state membre, prin loc al faptului



15

prejudiciabil se înţelege fie locul unde se găseşte sediul editoruluipublicaţiei def ăimătoare, fie locurile unde publicaţia a fost difuzată.Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul pluralităţii de prejudicii având la bază acelaşi eveniment cauzal, care a avut loc în state membre diferite. Astfel,

locul unde faptul prejudiciabil s-a produs este, fie locul evenimentuluicauzal, fie locul prejudiciului direct şi imediat suportat de victima directă,imediată; în cazul pluralităţii de prejudicii, fie locul evenimentului cauzalpentru repararea integrală a prejudiciului, fie locul prejudiciului apărut înfiecare stat membru pentru repararea prejudiciului din acel stat.Reclamantul poate alege oricare din instanţele competente, potrivitacestor criterii.

În materie delictuală sau quasidelictuală, este competentă şiinstanţa locului unde faptul prejudiciabil riscă să se producă. Victima

potenţială poate introduce, astfel, o acţiune preventivă împotriva unei întreprinderi, de exemplu, pentru ca instanţa să o oblige să ia măsuriantipoluante, pentru a împiedica producerea unei fapte iminente, cuconsecinţe păgubitoare.

4º. Competen ţ a în materia despă gubirii pentru repararea unui prejudiciu sau pentru o restituire ca urmare a unei infrac ţ iuni.Regulamentul se aplică în materie civilă şi comercială, oricare ar fi natura

jurisdicţiei (articolul 1.1). O consecinţă a acestei reguli se regăseşte înarticolul 5.4, potrivit căreia pârâtul, domiciliat într-un stat membru, poatefi chemat în faţa instanţei dintr-un alt stat membru, pentru repararea unuiprejudiciu sau pentru o restituire, ca urmare a unei infracţiuni, cu

judecarea căreia a fost sesizată aceeaşi instanţă. Instanţa competentă a judeca acţiunea penală va judeca şi acţiunea civilă, dacă lex fori i-opermite12.

5º. Competen ţ a în materia litigiilor privind exploatarea uneiunit ăţ i. Pârâtul, domiciliat pe teritoriul unui stat membru, poate fi chemat

în judecată, în faţa instanţei de la locul unde este situată o sucursală,agenţie sau orice altă unitate, în alt stat membru, care are legătură cuexploatarea sucursalei, agenţiei sau unităţii. Textul presupune calificarea

noţiunii de sucursală , agen ţ ie sau orice alt ă unitate şi a noţiunii decontesta ţ ie care prive şte exploatarea sucursalei, agen ţ iei sau orică reialte unit ăţ i. CJUE a dat o definiţie autonomă, comunitară acestortermeni. În decizia De Bloos din 6 octombrie 1976 (nr. 14/76), a precizatcă toţi termenii utilizaţi în textul articolului 5.5. desemnează o unitatesecundară, f ără personalitate juridică, a societăţii mamă şi presupunaceleaşi elemente esenţiale.

Referitor la noţiunea de contestaţie care priveşte exploatarea

12 A se vedea decizia CJUE, din 21 aprilie 1993, Volker Sountag (nr. C-172/91.



16

sucursalei, agenţiei sau oricărei alte unităţi în decizia Somafer, din 22noiembrie 1978 (nr. 33/78), CJUE a identificat două categorii de litigii:care privesc funcţionarea internă a unităţii secundare; care privescactivitatea comercială a unităţii secundare cu terţii. Răspunderea

contractuală sau delictuală a unităţii secundare intervine nu numai pentruobligaţiile litigioase, care au fost executate sau trebuie să fie executate înstatul membru unde unitatea secundară este aşezată, dar şi pentru acelea acăror executare are loc într-un alt stat, membru sau nu, aşa cum reiese dindecizia Lloyd's Register of Shipping, din 6 aprilie 1995 (nr. C-439/93).

6º. Competen ţ a în materia trustului. Conform articolului 5.6 dinRegulament, pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru, poate fichemat în judecată în faţa instanţei din alt stat membru - unde trustul î şiare sediul - în calitatea sa de fondator, de "trustee" sau de beneficiar al

unui trust, constituit fie în temeiul legii, fie în scris sau creat verbal şiconfirmat în scris.Instituţia trustului este specifică dreptului anglo-saxon (common

law) şi nu are corespondenţă în dreptul continental. Trustul este instituţiaprin care una sau mai multe persoane, "trustees", sunt împuternicite să gestioneze bunurile şi să exercite drepturile în profitul unuia sau al maimultor beneficiari. Comparativ cu celelalte prevederi ale articolului 5,punctul 6 constituie o regulă de competenţă generală, dar opţională; dă posibilitatea reclamantului să aleagă: când instanţa de la domiciliulpârâtului este improprie, să sesizeze instanţa de la domiciliul trustului,care este centrul de gravitate al acestuia. Trustul nu are natură contractuală, de aceea textul articolului 5.1. nu este aplicabil. Litigiile acăror soluţionare intră în competenţa instanţei de la domiciliul trustuluisunt acelea în care pârâtul este chemat în judecată în calitatea lui defondator, trustee sau beneficiar al trustului, adică acelea care privescrelaţiile interne ale trustului. Relaţiile externe ale trustului cu terţii suntsupuse regulilor de competenţă ordinară.

7º. Competen ţ a în materie maritimă . Regulile de competenţă înmaterie maritimă prevăzute în articolul 5.7. din Regulament, permit

reclamantului, care a efectuat operaţiuni de asistenţă sau de salvare a unei încărcături sau a unei mărfi, să cheme în judecată pe pârât, pentru plataremuneraţiei, fie la instanţa de la domiciliul acestuia (articolul 2), fie lainstanţa sub autoritatea căreia încărcătura sau marfa: a fost sechestrată pentru a garanta plata, sau ar fi putut fi sechestrată, dar a fost depusă ocauţiune sau o altă garanţie.

Textul precizează că, pentru a fi chemat în faţa acestei instanţe -din alt stat membru -, pârâtul trebuie să aibă un drept asupra încărcăturiisau a mărfii sau să fi avut un asemenea drept în momentul asistenţei sau

al salvării.



17

Conform articolului 7, când o instanţă dintr-un stat membru estecompetentă să soluţioneze acţiuni în răspundere pentru utilizarea sauexploatarea unei nave, această instanţă, sau alta, desemnată conform legiiinterne a acelui stat, este, de asemenea, competentă să soluţioneze şi

cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi. Articolul 7 dinRegulament, î şi găseşte explicaţia în existenţa în convenţiileinternaţionale şi în legile naţionale a unor dispoziţii care limitează răspunderea contractuală sau delictuală, pentru prejudiciile cauzate prinutilizarea unei nave.

3.3. Competen ţ a derivată. Instanţele competente conformarticolului 6 reprezintă cazuri de aplicare a competenţei fondată peconexitate. Pentru reclamant sunt opţionale, ca şi regulile prevăzute în

articolul 5. Articolul 6.1. priveşte competenţa în cazul în care mai mulţipârâţi domiciliaţi în state membre diferite sunt chemaţi în judecată deacelaşi reclamant. Reclamantul poate introduce acţiunea împotriva tuturor

în faţa instanţei de la domiciliul unuia dintre ei, cu condiţia ca între cererisă existe o legătură atât de strânsă, încât să fie oportună instrumentarea şi

judecarea lor în acelaşi timp, pentru a se evita riscul pronunţării unorhotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.

Articolul 6.2. permite reclamantului de a chema în garan ţ ie sau dea formula o cerere de interven ţ ie îndreptată împotriva unei persoanedomiciliate în alt stat membru, în faţa instanţei care a fost sesizată cusoluţionarea cererii originare. Articolul 6.2. şi articolul 11 nu suntaplicabile în Germania şi Austria, aşa cum rezultă din articolul 65 dinRegulament, deoarece în drepturile german şi austriac nu există procedurachemării în garanţie sau intervenţiei. O persoană domiciliată în alt statmembru poate fi chemată în faţa instanţei germane sau austriace întemeiul procedurii litis denuntiatio - în declararea judecăţii comune -,hotărârea pronunţată în cererea originară fiindu-i doar opozabilă terţuluichemat. Hotărârile pronunţate în alte state membre în temeiul articolelor6.2. şi 11 sunt recunoscute şi executate în Germania, conform capitolului

III al Regulamentului. Hotărârile pronunţate în Germania şi Austria întemeiul procedurii litis denuntiatio sunt recunoscute în celelalte statemembre.

Articolul 6.3. priveşte competenţa pentru soluţionarea cereriireconven ţ ionale. Dacă pârâtul din cererea originară formulează o cereredistinctă împotriva reclamantului, acea cerere trebuie calificată ca fiind ocerere reconvenţională, aşa cum rezultă din decizia Danvaern Produktiona CJUE, din 13 iulie 1995 (nr. C-341/93), şi este de competenţa instanţeicare soluţionează cererea originară. Textul articolului 6.3. precizează că

cererea reconvenţională trebuie să derive din contract sau din faptul pe



18

care se fondează cererea originară; redactarea este mai strictă decât aceeadin drepturile naţionale ale statelor membre; autorii în materie auapreciat, însă, că prevederea trebuie interpretată extensiv.

Articolul 6.4. a fost introdus dintr-o necesitate practică; astfel,

achiziţionarea pe credit de reşedinţe secundare într-un stat membru decătre persoanele domiciliate în alt stat membru a determinat apariţia delitigii de natură personală (contractuală) - cu privire la plata creditului - şide natură reală - cu privire la realizarea garanţiei reale, a ipotecii, asupraimobilului, primul de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului, iarcelălalt de competenţa instanţei de la locul situării imobilului. Având învedere legătura de conexitate dintre cele două litigii, potrivit articolului6.4., aceeaşi instanţă este competentă să le judece, şi anume, instanţa dela locul situării imobilului. Pentru aceasta trebuie întrunite două condiţii:

acţiunile trebuie să fie intentate de acelaşi reclamant împotriva aceluiaşipârât; dreptul instanţei de la locul situării imobilului să permită judecarea împreună a acţiunii personale şi a celei reale.

3.4. Competen ţ a destinată a proteja o parte slabă .1º. Competen ţ a în materie de asigur ă ri. Dispoziţiile cuprinse în

articolele 8 - 14 din Regulament sunt destinate să protejeze o parte slabă (asiguratul), adică aflată într-o stare de inferioritate economică, faţă decealaltă parte contractantă, într-un contract de asigurare. S-a pusproblema dacă aceste norme de competenţă se aplică în cazul tuturorcontractelor de asigurare, inclusiv contractului de reasigurare şicontractului de mare asigurare13. În ceea ce priveşte contractul dereasigurare, CJUE, în decizia Overseas Union Insurance, din 27 iunie1991 (nr. C-351/89), a arătat că reasigurarea nu ar trebui să fie exclusă.

În Regulament, în articolul 14.5 se arată că prin riscuri, în sensularticolului 13.5, se înţeleg şi marile riscuri (riscurile majore) în sensulDirectivei 73/239/CEE, așa cum a fost modificată ulterior14, ceea ce

întăreşte interpretarea dată de CJUE în această materie.Secţiunea 3 cuprinde reguli referitoare la competenţa teritorială în

materia asigurărilor în articolele 8-12 şi reguli privind prorogarea decompetenţă în materia asigurărilor, în articolele 13–14. Conformarticolului 9.1.a, instanţa competentă este aceea de la domiciliul pârâtului(asigur ă torului). Reclamantul (deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul

13 Contractul de reasigurare este acela încheiat între companii de asigurare, care, de regulă, au putereeconomică comparabilă; contractul de mare asigurare reprezintă asigurarea de riscuri majore,industriale sau comerciale, în care întreprinderea asigurată nu are o nevoie specială de protecţie, pentrucă posedă putere economică.14 Directiva 73/239/CEE cu privire la coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şiadministrative, referitoare la accesul la activitatea de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă, şi

la exercitarea acesteia.



19

sau beneficiarul) are, însă, şi alte opţiuni, în afară de aceea din articolul9.1.a. Astfel, conform articolului 9.1.b, asigurătorul poate fi chemat în altstat membru, în faţa instanţei de la locul unde reclamantul î şi aredomiciliul, dacă acţiunea este introdusă împotriva lui de către

cocontractantul său, de asigurat sau de un beneficiar; conform articolului9.2., asigurătorul care este domiciliat în afara Uniunii Europene, dar careare o sucursală, agenţie sau orice altă unitate pe teritoriul unui statmembru, se consideră că are domiciliul pe teritoriul acelui stat, cu privirela litigiile privind exploatarea acestora; potrivit articolului 10,asigurătorul poate fi chemat în faţa instanţei de la locul unde faptulprejudiciabil s-a produs15, atunci când asigurarea este de răspundere saude bunuri (imobile sau, mobile şi imobile, acoperite de aceeaşi poliţă, cuprivire la acelaşi risc).

Reclamantul mai beneficiază şi de două reguli de competenţă derivată: conform articolului 9.1.c, dacă există mai mulţi asigurători(coasigurători) şi acţiunea a fost introdusă împotriva asigurătoruluiprincipal, şi ceilalţi pot fi chemaţi în faţa aceleiaşi instanţe; se asigură,astfel, reclamantului reunirea tuturor acţiunilor în faţa aceleiaşi instanţe;potrivit articolului 11.1., asigurătorul în contractul de asigurare derăspundere civilă, poate fi acţionat în faţa instanţei la care victima l-achemat în judecată pe asigurat, cu condiţia ca legea instanţei sesizate să permită acest lucru.

Conform articolului 12.1, asigur ă torul (reclamant) poate introduceo acţiune împotriva deţinătorului poliţei de asigurare, a asiguratului sau abeneficiarului, numai în faţa instanţei de la domiciliul acestora. Ei suntconsideraţi părţi slabe în contractul de asigurare şi această regulă estedestinată să-i protejeze. Dacă asigurătorul este reclamant într-o cererereconvenţională, atunci instanţa competentă să o soluţioneze va fi aceeacare a fost sesizată cu cererea originară, datorită legăturii de conexitatedintre cereri, chiar dacă instanţa nu este situată pe teritoriul statuluimembru de domiciliu al pârâtului în cererea reconvenţională (cocontractant, asigurat, beneficiar). Conform articolului 11.2.,

dispoziţiile cuprinse în articolele 8, 9, 10, sunt aplicabile şi în cazulacţiunii directe intentată de victimă împotriva asigurătorului, dacă acţiunea directă este posibilă. Pentru a stabili dacă este posibilă sau nu,instanţa sesizată aplică normele sale conflictuale şi, dacă legea desemnată astfel permite acţiunea directă, atunci instanţa este competentă. Deci,pentru a stabili competenţa jurisdicţională, instanţa trebuie mai întâi să determine competenţa legislativă. Potrivit articolului 11.3., dacă legea

15 Noţiunea de loc unde s-a produs faptul prejudiciabil se interpretează utilizând calificările date de

CJUE în deciziile ce privesc articolul 5.3.



20

aplicabilă acţiunii directe, determinată de normele conflictuale aleinstanţei sesizate, prevede introducerea în cauză a deţinătorului poliţei deasigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze şi cererile cu privire la aceştia.

Dispoziţiile cuprinse în secţiunea 3 au ca scop protejarea părţiislabe în contractul de asigurare; de aceea, ca principiu, clauzele atributivede jurisdic ţ ie (prorogarea de competen ţă ) nu sunt permise, întrucât seconsideră că partea slabă, aflată într-o poziţie de inferioritate economică,nu negociază încheierea unei asemenea convenţii, ci doar este de acordsau nu cu condiţiile impuse de asigurător. Totuşi, şi în această materieexistă câteva excepţii, expres prevăzute în articolele 13 şi 14, care nu potaduce prejudicii serioase părţii slabe.

Clauzele admise în materia contractelor de asigurare sunt: 1.

clauzele ulterioare naşterii litigiului (articolul 13.1.); în acest caz, seconsideră că partea slabă acţionează în deplină cunoştinţă de cauză,sesizând efectele negative care s-ar răsfrânge asupra ei, în cazul atribuiriicompetenţei unei anumite instanţe; 2. clauzele care permit deţinătoruluipoliţei de asigurare, asiguratului sau beneficiarului asigurării de a sesizaalte instanţe decât cele indicate în secţiunea 3 (articolul 13.2.); asemeneaclauze pot fi încheiate şi înainte de naşterea litigiului, întrucât seconsideră că partea slabă beneficiază de opţiuni suplimentare, în ceea cepriveşte competenţa, care îi pot fi mai favorabile; 3. clauzele care permitatribuirea de competenţă instanţei de la domiciliul comun sau reşedinţaobişnuită comună a asigurătorului şi a deţinătorului poliţei de asigurare,atunci când faptul prejudiciabil s-a produs în alt stat membru, cu condiţiaca instanţa aleasă să permită asemenea convenţii; prin această clauză atributivă de jurisdicţie, asigurătorul evită să fie chemat, conformarticolului 10 sau 11.1., în faţa instanţei de la locul faptului prejudiciabil;partea slabă nu este afectată, întrucât instanţa aleasă este cea de ladomiciliul sau reşedinţa acesteia; 4. clauzele încheiate de deţinătorulpoliţei de asigurare, care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru,cu două excepţii: asigurarea obligatorie de răspundere şi asigurarea de

imobile situate pe teritoriul unui stat membru; 5. clauzele în cazulcontractelor de mare asigurare, când acestea acoperă unul sau mai multeriscuri enumerate în articolul 14; având în vedere că părţile contractanteposedă o putere economică comparabilă, deţinătorul poliţei de asigurare,asiguratul sau beneficiarul neavând nevoie de protecţie, asemenea clauzesunt admise f ără restricţii; riscurile enumerate în articolul 14 privescasigurările maritime şi aeriene, cu câteva excepţii, atunci când seurmăreşte protejarea părţii slabe (a pasagerului). Astfel, riscurile sunturmătoarele: „1. orice prejudicii produse: (a) navelor maritime,

instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor,



21

rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuricomerciale; (b) mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajelepasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu astfelde nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinaţie cu alte mijloace de

transport; 2. orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporaleproduse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora: (a)decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sauaeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a) în măsura în care, înprivinţa celor din urmă, legislaţia statului membru în care aeronavele sunt

înregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă în materiaasigurării acestor riscuri; (b) pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate

în tranzit, conform descrierii de la punctul 1 litera (b); 3. orice pierderefinanciară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau

aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea; 4. orice risc sauinteres legat de oricare dintre cele menţionate la punctele 1 - 3; 5. f ără aaduce atingere punctelor 1 - 4, toate „riscurile majore” definite înDirectiva 73/239/CEE, astfel cum a fost modificată ulterior.”.

2º. Competen ţ a în materia contractelor încheiate de consumatori.Regulile de competenţă din secţiunea 4 (la fel ca şi cele din secţiunea 3 cuprivire la contractul de asigurare) sunt destinate să protejeze partea slabă,consumatorul, în contractele încheiate de acesta cu profesioniştii. Înarticolele 15 - 17, se determină domeniul de aplicare a regulilor, regulilede competenţă în materia contractelor încheiate de consumatori şiclauzele atributive de jurisdicţie în acest domeniu.

Domeniul de aplicare a regulilor de competenţă presupunedeterminarea persoanelor şi a contractelor, care beneficiază de acestsistem de competenţă independent de regulile generale. În ceea cepriveşte persoanele, consumatorul este partea slabă, aflată într-o stare deinferioritate economică, care este protejat prin aceste dispoziţii.Consumatorul este definit în articolul 15 ca fiind acea persoană care

încheie un contract într-un scop, altul decât activitatea sa profesională. Îndecizia Bertrand, din 21 iunie 1978 (nr. 150/77), CJUE a arătat că articolul 15 şi următoarele priveşte cumpărătorii având nevoie deprotecţie faţă de vânzători, ei fiind consumatori finali cu caracter privat,neangajaţi în cadrul cumpărării de produse în rate16, în activităţicomerciale sau profesionale. Aceeaşi definiţie se regăseşte în articolul 6.1din Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor

16 În cadrul contractului de vânzare-cumparare cu plata preţului în rate, consumatorii pot să apară numai în calitate de beneficiari şi nu în calitate de profesionişti, cum este vânzătorul sau banca ce

acordă credite în acest scop.



22

contractuale (Roma I) şi în articolul 2 din Directiva 93/13 CEE din 5aprilie 1993 cu privire la clauzele abuzive.

Cocontractantul consumatorului este un profesionist; faţă de acesta,consumatorul se află în inferioritate şi are nevoie de protecţie. Din

articolul 15.1.c rezultă că cocontractantul consumatorului este uncomerciant sau alt profesionist; nu se cere ca acest profesionist să aibă domiciliul (sediul) pe teritoriul unui stat membru, ci doar să-şi desf ăşoareactivitatea în statul membru de domiciliu al consumatorului sau să-şidirijeze activităţile spre acest stat (cu condiţia ca, contractul încheiat cuconsumatorul să intre în cadrul activităţilor sale). Pentru contractele

încheiate între doi consumatori se aplică regulile generale de competenţă şi nu cele din secţiunea 4.

Articolul 15 vizează consumatorul domiciliat într-un stat membru.

Profesionistul trebuie să fie şi el domiciliat pe teritoriul unui stat membru(cu rezerva articolului 15.1. c) sau, dacă are domiciliul în afara UniuniiEuropene, dar posedă o sucursală, agenţie sau orice altă unitate într-unstat membru, se consideră că are domiciliul pe teritoriul acelui stat,referitor la litigiile ce se nasc cu privire la exploatarea acestora (articolul15.2.). Pentru a beneficia de regulile din secţiunea 4, consumatorultrebuie să aibă calitatea de reclamant sau pârât. Dacă a cedat drepturilesale unui profesionist, el nu le poate invoca17.

Referitor la contractele încheiate de consumator, pentru care seaplică regulile din secţiunea 4, articolul 15 enumeră: 1.a. contractul careare ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şieşalonate; CJUE nu s-a pronunţat cu privire la noţiunea de contract devânzare în rate, dar în decizia Bertrand, din 21 iunie 1978, (nr. 150/77), aarătat că rezultă din normele comune ale legislaţiilor statelor membre că vânzarea în rate presupune o tranzacţie în care preţul se achită în maimulte vărsăminte; 1.b. contractul care are ca obiect un împrumutrambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate sau orice altă formă de creditlegată de finanţarea unei vânzări de obiecte mobile corporale.

Dispoziţiile secţiunii 4 nu acoperă toate contractele încheiate de

consumatori, ci doar pe acelea expres prevăzute de articolul 15, descrisemai sus. Sunt excluse expres contractele de transport, cu excepţia aceloracare combină călătoria şi cazarea la un preţ forfetar (conform articolului15.3.). Această ultimă prevedere a fost introdusă din nevoia de protecţiepe care o reclamă consumatorii ce contractează călătorii turistice la unpreţ forfetar. Normele materiale în acest domeniu au fost unificate înstatele membre prin implementarea Directivei 90/314/CEE cu privire lacălătoriile, vacanţele şi circuitele la un preţ forfetar. Conform articolului

17 A se vedea decizia CJUE, din 19 ianuarie 1993 (nr. C-89/91), Shearson Lehman.



23

2.1 din Directivă, „prin contract la un preţ forfetar se înţelege combinaţiadintre cel puţin două dintre elementele următoare: a) transport, b) cazare,c) alte servicii turistice care nu au legătură cu transportul sau cazarea; oastfel de combinaţie este vândută sau oferită spre vânzare la un preţ

global şi care include cel puţin 24 de ore sau o înnoptare.”. Datorită faptului că turismul joacă un rol important în economia statelor membreşi că această formă de turism reprezintă o parte importantă a acestuia,consumatorul este protejat şi în ceea ce priveşte competenţa

jurisdicţională în cazul ivirii unui litigiu, prin aplicarea dispoziţiilorsecţiunii 4 din Regulament.

Articolul 16 stabileşte regulile de competen ţă în materiacontractelor încheiate de consumatori. Astfel, când consumatorul estereclamant poate opta între următoarele instanţe, deopotrivă competente:

1. instanţa din statul membru pe teritoriul căruia cocontractantul său,pârâtul, î şi are domiciliul18; 2. instanţa din statul membru pe teritoriulcăruia reclamantul î şi are domiciliul; 3. instanţa din statul membru peteritoriul căruia pârâtul posedă o sucursală, agenţie sau orice altă unitate,când pârâtul este domiciliat în alt stat membru (articolul 5.5) ori într-unstat terţ (articolul 15.2) şi litigiul priveşte exploatarea acestora19.

Când consumatorul este pârât nu poate fi chemat decât în faţainstanţei de la domiciliul acestuia; această regulă are drept scop să garanteze consumatorului că nu va fi obligat să se apere împotrivapretenţiilor reclamantului în afara statului său de domiciliu. Dacă încererea reconvenţională, formulată de cocontractantul său, consumatoruldevine pârât şi el a introdus cererea originară la o instanţă situată în altstat membru decât acela de la domiciliul lui, acea instanţă va ficompetentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională, datorită legăturii deconexitate.

Ca principiu, clauzele atributive de jurisdic ţ ie (prorogarea decompeten ţă ) în această materie sunt interzise; protejarea părţii slabe încontractele de consum, a consumatorului, impune această regulă, ca şi încazul protejării părţii slabe în contractele de asigurare. Totuşi, sunt

prevăzute două excepţii în favoarea consumatorului şi o excepţie înfavoarea profesionistului. Astfel, pot fi încheiate convenţii de prorogarede competenţă: 1. ulterioare naşterii litigiului, astfel încât consumatorulsă fie conştient de avantajele sau dezavantajele pe care i le oferă instanţaaleasă; 2. care îi permit consumatorului să sesizeze şi alte instanţe decâtcele prevăzute în secţiunea 4, din alt stat membru sau chiar dintr-un statterţ, care îi sunt mai favorabile.

18 A se vedea decizia W. Brenner a CJUE, din 15 septembrie 1994 (nr. C-318/93), conform căreiacocontractantul consumatorului trebuie să aibă domiciliul pe teritoriul unui stat membru .19 A se vedea şi decizia Shearson Lehman Hutton a CJUE, din 19 ianuarie 1993 (nr. C-89/91).



24

Articolul 17.3. conţine o dispoziţie ce protejează pe profesionist.Astfel, dacă profesionistul şi consumatorul au domiciliul sau reşedinţaobişnuită în acelaşi stat membru în momentul încheierii contractului, eipot încheia o convenţie prin care să atribuie competenţă acestei instanţe;

profesionistul nu va fi obligat să se apere împotriva pretenţiilorconsumatorului în alt stat membru, de exemplu, acela de la nouldomiciliu al consumatorului. Pentru ca o asemenea convenţie să fie validă este necesar, însă, ca legea statului în care se află instanţa căreia i-a fostatribuită competenţa să o permită20.

3º. Competen ţ a în materie de contracte individuale de muncă .Secţiunea 5 din Regulament este structurată în aceeaşi manieră, ca

şi secţiunea 4, dedicată consumatorilor: domeniul de aplicare, regulile de

competenţă şi clauzele atributive de jurisdicţie.Dispoziţiile secţiunii 5 au ca domeniu de aplicare toate contracteleindividuale de muncă, adică acele contracte în care angajatul estesubordonat angajatorului. În ceea ce priveşte persoanele, de o parte esteangajatul, aflat într-o poziţie de inferioritate şi care este protejat prinaceste prevederi, iar de cealaltă parte a contractului, se află angajatorul,profesionistul. Atât angajatul cât şi angajatorul trebuie să aibă domiciliulpe teritoriul unui stat membru. Dacă angajatorul nu este domiciliat într-unstat membru, dar are o sucursală, o agenţie sau orice altă unitatesecundară pe teritoriul unui stat membru, el este considerat ca avânddomiciliul acolo, cu condiţia ca litigiul să aibă legătură cu exploatareauneia dintre aceste unităţi secundare (articolul 18.2). Acest articol (18.2)este identic cu articolul 15.2, referitor la consumatori şi cu articolul 9.2,care priveşte contractele de asigurare.

În ceea ce priveşte regulile de competen ţă angajatul-reclamant aremai multe opţiuni. El îl poate chema în judecată pe angajator: 1. în faţainstanţei de la domiciliul acestuia (articolul 19.1) (este regula generală prevăzută în articolul 2 - instanţa de la domiciliul pârâtului - care estereluată aici); 2. în faţa instanţei din alt stat membru decât acela de

domiciliu, şi anume, la locul unde angajatul lucrează în mod obişnuit(dacă el a încetat să mai lucreze pentru angajator, acţiunea poate fiintrodusă în faţa instanţei de la ultimul loc de muncă, unde î şi îndeplineaobligaţiile de muncă în mod obişnuit); 3. în faţa instanţei de la locul undese găseşte sau se găsea întreprinderea care l-a încadrat pe angajat, însituaţia în care el nu-şi desf ăşoară munca în mod obişnuit pe teritoriulunui singur stat (nu se cere ca locurile de desf ăşurare a muncii să fiesituate, parţial sau total, pe teritoriul Uniunii Europene; doar locul în care

20 A se vedea, în acest sens decizia Benincasa a CJUE, din 3 iulie 1997 (nr. C-269/95 .



25

se află sau se găsea întreprinderea care l-a încadrat trebuie să facă partedin teritoriul Uniunii Europene; această dispoziţie inclusă în Regulament

î şi are originea în decizia CJUE, Six Constructions, din 15 februarie 1989(nr. 32/88)).

Angajatul-pârât nu poate fi chemat în judecată de către angajatordecât în faţa instanţei sale de domiciliu. Dacă angajatul a introdus oacţiune împotriva angajatorului în alt stat membru decât acela de ladomiciliul lui, şi pârâtul introduce o cerere reconvenţională, acea instanţă este competentă să judece şi cererea reconvenţională (articolul 20.2).Articolul 20 este similar articolelor 16.2 şi 3 din Regulament.

Convenţiile de prorogare de competen ţă nu sunt permise în această materie, întrucât se consideră că angajatul nu poate negocia asemeneaconvenţii, din cauza poziţiei de inferioritate în care se găseşte,

consimţământul exprimat fiind impus de angajator. Totuşi, prin excepţie,sunt permise convenţiile atributive de jurisdicţie, încheiate: 1. ulteriornaşterii litigiului, angajatul consimţind în mod conştient, liber şi încunoştinţă de cauză; 2. cele care îi permit angajatului să sesizeze şi alteinstanţe decât cele prevăzute în această secţiune, chiar instanţele dintr-unstat terţ, dacă îi sunt mai favorabile (articolul 21).

3.5. Competen ţ a exclusivă. Prin competenţă exclusivă se înţelegefaptul că o instanţă este singura competentă să judece un anumit litigiu,pe motiv că obiectul litigiului are cea mai strânsă legătură cu teritoriulstatului membru unde este situată instanţa. Criteriul care determină competenţa exclusivă este deci teritoriul. Localizarea obiectului litigiuluipe un anumit teritoriu, datorită faptului că fondul cauzei este supus unornorme de aplicare imediată (necesară), face ca singura instanţă competentă să fie instanţa din statul membru respectiv (Regulamentulindică statul membru ale cărui instanţe sunt exclusiv competente, iarnormele interne de competenţă din acel stat determină competenţateritorială şi materială pentru soluţionarea litigiului).

Articolul 22 din Regulament enumeră limitativ cinci cazuri de

competenţă exclusivă, care privesc imobilele, persoanele juridice,registrele publice, proprietatea intelectuală şi executarea deciziilor.Aceste norme au un caracter imperativ, părţile neputând deroga de la eleprin convenţii de prorogare de competenţă, sau prin prezentarea voluntară a pârâtului în faţa instanţei. Ele se aplică indiferent de domiciliul părţilor- într-un alt stat membru sau chiar într-un stat terţ - sau de naţionalitatealor.

Instanţa sesizată cu un litigiu, care este de competenţa exclusivă ainstanţei din alt stat membru, este obligată să se declare, din oficiu,

necompetentă. Dacă, totuşi, judecă, decizia nu va putea fi



26

recunoscută /executată în sistemul prevăzut de Regulament.

1º. Competen ţ a în materie imobiliar ă . Instanţa de la locul situăriiimobilului este competentă exclusiv să soluţioneze litigiile având ca

obiect drepturile reale imobiliare asupra imobilului şi de închiriere(articolul 22.1 alineatul 1).Noţiunea de drepturi reale imobiliare a fost interpretată de CJUE

în mai multe decizii21, în mod restrictiv: acţiunile vizate sunt cele fondatepe un drept real imobiliar, principal sau accesoriu.

În ceea ce priveşte închirierea de imobile, noţiunea a fostinterpretată într-un sens mai larg; textul acoperă litigiile care privescdirect locaţiunea unui imobil, de exemplu, plata chiriei, reparareaprejudiciilor cauzate de locatar, sau litigiile cu privire la o locaţiune

existentă, ori chiar însăşi existenţa locaţiunii

22

.Dacă imobilul este situat în două state membre, CJUE a arătat îndecizia Scherrens, din 6 iulie 1988 (nr. 158/87)23 că instanţele din fiecarestat membru sunt competente pentru partea din imobilul situat peteritoriul lor; dacă imobilul este contiguu, competente sunt instanţele dinstatul membru unde se află cea mai mare parte a imobilului.

Pentru locaţiunea de scurtă durată, articolul 22.1 alineatul 2atribuie o competenţă opţională24 în favoarea instanţei de la domiciliulpârâtului, dacă sunt îndeplinite trei condiţii: 1. locaţiunea să fie de scurtă durată (maximum 6 luni consecutiv) şi să aibă ca scop utilizareapersonală temporară a imobilului (de exemplu, locaţiunea caselor devacanţă, locaţiunea unui imobil în vederea studiilor sau pentru urmareaunui tratament medical); 2. locatarul să fie persoană fizică; nu se cere caşi locatorul (proprietarul) să fie persoană fizică, ci numai locatarul; se au

în vedere agenţiile de turism, persoane juridice, care organizează sejururi în casele de vacanţă, proprietatea acestora, ori alţi profesionişti, care încheie contracte de locaţiune cu persoane fizice; 3. proprietarul şilocatarul să fie domiciliaţi pe teritoriul aceluiaşi stat membru, în timp ceimobilul este situat pe teritoriul unui alt stat membru.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile, reclamantul poate alege întreinstanţa din statul membru unde este situat imobilul şi instanţa din statulmembru de la domiciliul pârâtului, care coincide cu instanţa de ladomiciliul reclamantului. Cum reunirea acestor condiţii este rar întâlnită,

21 A se vedea deciziile CJUE: Reichert I, din 10 ianuarie 1990 (nr. 115/88), Webb21, din 17 mai 1994(nr. C-294/92), Lieber, din 9 iunie 1994 (nr. C-292/93).22 A se vedea decizia CJUE, din 14 decembrie 1977, Sanders, (nr. 73/77). 23 În cauza Scherrens, locaţiunea avea ca obiect o proprietate agricolă, parte situată în Belgia - oconstrucţie - şi parte în Olanda - terenuri agricole cultivate.24 Opţională, în sensul că reclamantul poate alege între instanţa de la locul unde este situat imobilul şi

instanţa de domiciliu a pârâtului.



27

regula rămâne competenţa instanţei din statul membru unde este situatimobilul, iar articolul 22.1 alineatul 2, excepţia.

2º. Competen ţ a în materia societ ăţ ilor şi a persoanelor juridice.

Potrivit articolului 22.2, în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii,nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice orivalabilitatea deciziilor organelor acestora este competentă instanţa dinstatul membru unde î şi au sediul. Prin societ ăţ i se înţeleg persoanele

juridice în general, cu sau f ără personalitate juridică; prin persoane juridice se înţeleg cele f ără scop patrimonial: asociaţii, fundaţii, grupăride interese economice. Pentru ca articolul 22.2, să fie aplicabil estenecesar ca acestea să aibă sediul pe teritoriul unui stat membru. Înarticolul 22.2, partea finală, se precizează că instanţa sesizată aplică

propriile reguli de drept internaţional privat, pentru a determina sediul.Datorită faptului că în statele membre noţiunea de sediu are două înţelesuri - acela de sediu social real şi de sediu social statutar - esteposibil să apară conflicte de competenţă exclusivă. Conform articolului29, în acest caz, instanţa ulterior sesizată î şi declină competenţa înfavoarea primei.

3º. Competen ţ a în materia înregistr ă rilor în registrele publice.Pentru litigiile privind validitatea înregistrărilor în registrele publice suntcompetente exclusiv instanţele din statul membru unde aceste registresunt ţinute. Textul se referă la registrele ţinute de autorităţile publice înorice domeniu din acelea reglementate de Regulament, cum ar firegistrele funciare, de comerţ etc. (articolul 22.3).

4º. Competen ţ a în materia propriet ăţ ii intelectuale. Articolul 22.4stabileşte competenţa exclusivă pentru litigiile în materia înregistrării sauvalidităţii brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale sau aaltor drepturi similare, care implică un depozit sau o înregistrare;instanţele din statul membru, pe teritoriul căruia depozitul sau

înregistrarea a fost solicitată, efectuată sau se consideră că a fost efectuată în temeiul unui instrument comunitar sau a unei convenţii internaţionale,au competenţă exclusivă. Fără a aduce atingere competenţei pe careOficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţiaprivind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înregistrarea sauvalabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză (articolul 22.4alineatul 2).



28

5º. Competen ţ a în materia execut ă rii deciziilor. În materiaexecutării deciziilor, competenţă exclusivă au instanţele din statulmembru pe teritoriul căruia se face executarea (articolul 22.5).

3.6. Prorogarea de competen ţă. Regulile de competenţă dinsecţiunea 7 sunt fondate pe voinţa părţilor, manifestată fie prin încheiereaunei convenţii (clauze) atributive de jurisdicţie (articolul 23), fie prinprezentarea voluntară a pârâtului în faţa unei instanţe necompetente,sesizată de reclamant (articolul 24).

Pentru ca articolul 23 să fie aplicabil, trebuie îndeplinite mai multecondiţii referitoare la: domiciliul părţilor; instanţa desemnată; caracterulinternaţional al litigiului.

În ceea ce priveşte domiciliul pă r ţ ilor, în text sunt prevăzute două

situaţii: cel puţin una dintre părţi este domiciliată pe teritoriul unui statmembru şi nici una din părţi nu are domiciliul pe teritoriul unui statmembru. În prima situaţie, când una dintre părţi are domiciliul într-un statmembru, nu are importanţă despre care parte este vorba - reclamantul saupârâtul din litigiu - întrucât în momentul încheierii convenţiei, anteriornaşterii litigiului, nu se cunoaşte calitatea procesuală a părţilor.

Noţiunea de domiciliu se apreciază în funcţie de dispoziţiilearticolului 59. Astfel, pentru a determina dacă o parte are domiciliul peteritoriul statului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, acestea aplică legislaţia internă. În cazul în care o parte nu are domiciliul pe teritoriulstatului membru ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa, pentru adetermina dacă partea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru,aplică legea statului membru în cauză. Ambele părţi pot avea domiciliulpe teritoriul Uniunii Europene, fie în state membre diferite, fie chiar înacelaşi stat membru, sau numai una dintre părţi.

În situaţia în care nici una dintre părţi nu are domiciliul într-un statmembru, interesul aplicării Regulamentului este scăzut, întrucât legăturilecu Uniunea Europeană nu există. Totuşi, o convenţie prin care se atribuiecompetenţă instanţei sau instanţelor unui stat membru î şi produce

efectele. Conform articolului 23.3, dacă instanţa aleasă nu-şi declină competenţa, nici o altă instanţă din alt stat membru nu poate soluţionalitigiul; în acest mod, convenţia de prorogare de competenţă esterecunoscută pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Apreciereadomiciliului părţilor se face în funcţie de momentul încheierii convenţieiatributive de jurisdicţie şi nu de momentul introducerii acţiunii în justiţie.

Referitor la instan ţ a desemnat ă prin convenţia de prorogare decompetenţă, părţile pot indica o instanţă dintr-un stat membru sau, îngeneral, instanţele dintr-un stat membru, urmând ca, în momentul naşterii

litigiului, normele interne de competenţă din statul respectiv să determine



29

instanţa special competentă; dacă litigiul nu poate fi localizat, părţile potsesiza o instanţă din statul respectiv, la alegerea lor; totuşi, dacă prinaceastă alegere se urmăreşte fraudarea legii sau se aduce atingere uneibune administrări a justiţiei, convenţia de prorogare de competenţă este

f ără efect. Raportul juridic din textul articolului 23 trebuie să aibă un caracter interna ţ ional. Desemnarea de către părţi prin convenţia de prorogare decompetenţă a unei instanţe străine - din alt stat membru - pentrusoluţionarea unui litigiu care priveşte un raport juridic intern, nu îiatribuie internaţionalitate; admiterea aplicării articolului 23 într-unasemenea caz ar echivala cu admiterea eludării normelor de competenţă internă. Un raport juridic poate fi internaţional chiar dacă părţile audomiciliul în acelaşi stat membru; de exemplu, executarea obligaţiei

contractuale are loc pe teritoriul unui alt stat membru; naţionalitateadiferită a părţilor nu face ca raportul juridic să fie internaţional, întrucâtRegulamentul nu conţine printre criteriile de determinare a competenţeinaţionalitatea părţilor. Momentul la care se apreciază internaţionalitatearaportului juridic este acela al încheierii convenţiei de prorogare decompetenţă.

Pentru a fi valabil încheiată, o convenţie atributivă de jurisdicţietrebuie să îndeplinească anumite condi ţ ii de fond şi de formă . Singuracondiţie de fond prevăzută de articolul 23 se referă la obiectul convenţiei:litigiile existente sau care se vor naşte cu ocazia unui raport juridicdeterminat. Cu privire la celelalte condiţii de fond, de exemplu,consimţământul părţilor ori liceitatea cauzei, Regulamentul tace. Condiţiaca litigiul să privească un raport juridic determinat conduce la concluziacă părţile nu pot încheia convenţii atributive de jurisdicţie, având caobiect toate litigiile care s-ar putea naşte între ele; se evită, astfel, ca unadin părţi, care are putere economică mai mare, să impună celeilalte oinstanţă determinată pentru orice litigiu. Celelalte condiţii de fond aleconvenţiei de prorogare de competenţă, de care Regulamentul nu seocupă, sunt supuse legii aplicabile convenţiei. Legea aplicabilă

convenţiei, aşa cum reiese din cauza Elefanten Schuh, din 24 iunie 1981(nr. 150/80), este aceea determinată de instanţa aleasă prin convenţiaatributivă de jurisdicţie; se cunoaşte, astfel, din momentul încheieriiconvenţiei, dacă a fost valabil încheiată sau nu.

O convenţie atributivă de jurisdicţie poate fi încheiată în una dinurmătoarele forme (conform articolului 23): 1. în scris; 2. verbal, cuconfirmare scrisă; 3. conformă cu obiceiurile părţilor; 4. conformă cuuzanţele din comerţul internaţional; 5. în orice comunicare pe caleelectronică, ce permite consemnarea durabilă a convenţiei de prorogare

de competenţă.



30

O convenţie încheiată în scris este aceea scrisă şi semnată de părţi.Ea se poate prezenta în forma unei convenţii separate sau în forma uneiclauze inserate într-un contract având alt obiect. Convenţia atributivă de

jurisdicţie este încheiată verbal, dacă părţile au convenit expres cu privire

la aceasta. Confirmarea în scris a acordului verbal se poate face de oricaredintre părţi, cu condiţia ca cealaltă parte să primească confirmarea scrisă şi să nu ridice obiecţiuni. Convenţia de prorogare de competenţă,

încheiată într-o formă conformă cu obiceiurile pă r ţ ilor , a apărut ca oconsecinţă a jurisprudenţei CJUE în cauzele Tilly Russ, din 19 iunie 1984(nr. 71/83) şi Segoura, din 14 decembrie 1976 (nr. 25/76)25. Astfel, dacă raporturile comerciale curente dintre părţi sunt reglementate, înansamblul lor, de condiţii generale care conţin o clauză atributivă de

jurisdicţie, aceasta î şi produce efectele, nefiind necesar să existe o

convenţie verbală specială cu privire la prorogarea de competenţă. Suntvalabile convenţiile de prorogare de competenţă încheiate într-o formă admisă de uzan ţ ele comer ţ ului interna ţ ional. În acest caz, părţile nuconsimt la o uzanţă, ci uzanţa li se impune. Pentru aceasta, trebuie

îndeplinite mai multe condiţii, şi anume: părţile să fie comercianţi şi să încheie contracte de comerţ internaţional; părţile să cunoască uzanţa sausă se presupună că o cunosc; uzanţa să fie larg cunoscută şi în modregulat utilizată, de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv. Conform articolului 23.2, convenţia deprorogare de competenţă poate fi încheiată în formă electronică . Introducerea acestei noi forme a fost determinată de cerinţele actuale, deimplicarea electronicii în domeniul juridic26; forma electronică esteconsiderată formă scrisă şi constă în orice transmisiune pe caleelectronică, ce permite consemnarea durabilă a convenţiei de prorogarede competenţă.

Convenţiile atributive de jurisdicţie produc efecte cu privire lainstanţa aleasă prin voinţa părţilor. Astfel, instanţa desemnată dreptcompetentă prin acordul părţilor are competenţă exclusivă, dacă pă r ţ ilen-au convenit contrariul. Asta înseamnă că libertatea de voinţă a părţilor

se întinde nu numai asupra încheierii unei convenţii de prorogare decompetenţă, dar şi asupra caracterului exclusiv sau nu al competenţeiastfel stabilite. Atunci când nici una dintre părţi nu este domiciliată într-un stat membru, instanţa aleasă nu are competenţă exclusivă; dacă î şi

25 În această speţă, societatea belgiană Segoura cumpărase, prin contract verbal, covoare orientale de la întreprinderea germană Bonakdarian. La livrarea covoarelor, vânzătorul a remis societăţii Segoura ofactură şi o confirmare de comandă, care conţinea condiţiile generale de vânzare între care figura şi oclauză atributivă de jurisdicţie în favoarea Tribunalului de la Hamburg, pentru toate litigiile eventuale.26 În acest sens, a fost adoptată Directiva 1999/93/CE cu privire la semnătura electronică (o parte dinprevederile directivei au fost preluate şi în dreptul român, de Legea 455/2001 privind semnătura

electronică, publicată în Monitorul oficial al României nr. 429 din 31 iulie 2001).



31

declină competenţa, o altă instanţă din alt stat membru poate soluţionalitigiul, dacă, potrivit unor dispoziţii este competentă (articolul 23.3).

Conform articolului 23.4 din Regulament, convenţia atributivă de jurisdicţie inclusă în actul constitutiv al unui trust conferă competenţă

exclusivă instanţei alese pentru acţiunile îndreptate împotrivafondatorului, trustee-ului sau beneficiarului trustului, dacă au ca obiectrelaţiile interne ale trustului. Textul se aplică numai dacă materia în caretrustul a fost constituit face parte din cele reglementate Regulament.

Prorogarea tacit ă de competen ţă , prevăzută în articolul 24, sebazează pe o convenţie tacită încheiată între părţi, care rezultă dinprezentarea voluntară a pârâtului în faţa unei instanţe normalnecompetente, conform prevederilor Regulamentului; prezentareapârâtului şi asigurarea în acest mod a contradictorialităţii echivalează cu

recunoaşterea competenţei acestei instanţe.Comparativ cu articolul 23.5, articolul 24 are o aplicare mai largă, în sensul că include şi litigiile privind contractele de asigurare, de consumşi contractele individuale de muncă; prezentarea voluntară a pârâtului înfaţa instanţei necompetente semnifică încheierea unei convenţii tacite deprorogare de competenţă, ulterioară naşterii litigiului, care este permisă încazul contractelor arătate. În plus, articolul 24 se aplică cu prioritate faţă de articolul 23; astfel, dacă părţile au încheiat o convenţie de prorogare decompetenţă, conform articolului 23, şi, ulterior, reclamantul a sesizat altă instanţă decât cea aleasă, iar pârâtul se prezintă, instanţa sesizată devinecompetentă.

Prorogarea tacită de competenţă nu operează dacă o instanţă dintr-un alt stat membru este exclusiv competentă să soluţioneze litigiul, saudacă pârâtul se prezintă pentru a contesta competenţa instanţei sesizate dereclamant.

3.7. Verificarea competen ţ ei şi a admisibilităţ ii cererii.Regulamentul nu conţine, în principiu, reguli de procedură;

instanţa sesizată aplică propriile norme procedurale (lex fori). În anumite

situaţii însă, instanţa este obligată să verifice dacă este competentă (articolul 25) şi dacă cererea este admisibilă (articolul 26).

Instanţa este obligată să se declare din oficiu necompetentă în două cazuri: 1. când o altă instanţă este exclusiv competentă în temeiularticolului 22 (articolul 25); 2. când pârâtul, domiciliat pe teritoriul unuistat membru este chemat în faţa instanţei din alt stat membru (articolul26.1); este o măsură de protecţie a pârâtului, care, potrivit regulii generalede competenţă, poate fi chemat în judecată la instanţa de la domiciliulsău; dacă pârâtul se prezintă, înseamnă că acceptă competenţa instanţei

sesizate de reclamant, normal necompetentă (articolul 24).



32

Instanţa se declară din oficiu necompetentă, în orice stadiu s-ar aflaprocesul; prevederile Regulamentului se aplică cu prioritate faţă denormele procedurale naţionale în materie27. În ceea ce priveşte însă modul

în care instanţa î şi verifică competenţa, se aplică lex fori. De asemenea, în

toate celelalte situaţii, în care se pune problema verificării competenţei, seaplică lex fori.Potrivit articolului 26.2, instanţa este obligată să suspende judecata

până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţeisau un alt act echivalent, în timp util pentru pregătirea apărării sau că aufost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens. Aceste prevederinu se aplică dacă actul de sesizare al instanţei sau un alt act echivalent atrebuit să fie transmis dintr-un stat membru că tre un altul, înconformitate cu dispoziţiile Regulamentului. În acest caz, se aplică

prevederile din Regulamentul 1393/2007 privind notificarea asupradocumentelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă şi comercială,care înlocuieşte Regulamentul 1348/2000 abrogat; conform articolului26.3 din Regulamentul Bruxelles I, dispoziţiile articolului 26.2 se

înlocuiesc cu articolul 19 din Regulamentul 1393/2007; dacă acesta nueste aplicabil, operează în loc articolul 15 din Convenţia de la Haga(articolul 26.4 din Regulamentul Bruxelles I).

Articolul 19 din Regulamentul 1393/2007, aşa cum a fost înlocuit,intitulat „Neprezentarea pârâtului la înf ăţişare”, prevede că: atunci când ocitaţie sau un act echivalent a trebuit să fie transmis într-un alt statmembru în vederea notificării sau a comunicării, şi când pârâtul nu s-aprezentat la înf ăţişare, pronunţarea hotărârii se suspendă până când sestabileşte dacă: (a) actul a fost notificat sau comunicat conform uneiproceduri prevăzute de dreptul intern al statului membru de destinaţiepentru notificarea sau comunicarea actelor, în cauzele interne, cătrepersoanele aflate pe teritoriul său; sau (b) actul a fost în fapt remispârâtului sau la domiciliul acestuia prin alt mijloc, precum şi dacă, înoricare dintre aceste situaţii, notificarea sau comunicarea ori remiterea aavut loc în timp util pentru ca pârâtul să î şi poată pregăti apărarea.

Conform alineatului 2 al articolului 19, orice stat membru poate să facă cunoscut faptul că judecătorul, sub rezerva dispoziţiilor alineatului (1), sepoate pronunţa, chiar dacă nu s-a primit nici un certificat de constatare anotificării sau a comunicării ori a remiterii, în cazul în care sunt

îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: (a) actul a fosttransmis prin unul dintre mijloacele prevăzute în Regulament; (b) de ladata transmiterii actului s-a scurs un termen considerat adecvat de către

judecător în acel caz, dar nu mai puţin de şase luni; (c) nu a putut fi

27 Decizia Duijnstee a CJUE din 15 noiembrie 1983 (nr. 288/82) .



33

obţinut nici un tip de certificat, cu toate că autorităţile sau organismelecompetente ale statului membru de destinaţie au întreprins toatedemersurile rezonabile în sensul obţinerii acestuia. În cazuri urgente,

judecătorul poate dispune orice măsură provizorie sau asigurătorie.

Alineatul 4 al articolului 19 dispune că, în cazul în care o citaţie sau unact echivalent a trebuit transmis în alt stat membru în scopul notificăriisau al comunicării, în conformitate cu dispoziţiile regulamentului, şi afost pronunţată o hotărâre împotriva pârâtului, care nu s-a prezentat la

înf ăţişare, judecătorul are competenţa de a dispune cu privire la repunerea în termen a pârâtului pentru exercitarea unei căi de atac dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: (a) pârâtul nu a luat cunoştinţă de actulrespectiv în timp util pentru a se apăra sau nu a luat cunoştinţă de hotărâre

în timp util pentru a exercita o cale de atac, din motive care nu îi sunt

imputabile; şi (b) pârâtul a prezentat la acţiune o apărare la prima vedere întemeiată. O cerere de repunere în termen poate fi formulată numai într-un termen rezonabil de la data la care pârâtul a luat cunoştinţă dehotărâre. Orice stat membru poate face cunoscut faptul că o astfel decerere este inadmisibilă dacă este formulată după expirarea termenuluiindicat în respectiva comunicare, care nu poate fi în nici un caz mai scurtde un an de la data pronunţării hotărârii.

3.8. Litispenden ţ a şi conexitatea. Pentru a se evita procedurileparalele în faţa instanţelor din state membre diferite, având ca rezultathotărâri judecătoreşti contradictorii şi ireconciliabile, pronunţate cuprivire la acelaşi litigiu, redactorii Regulamentului au prevăzut normespecifice în acest sens.

3.8.1. Litispenden ţ a. Noţiunea de litispendenţă desemnează situaţia în care două instanţe deopotrivă competente sunt sesizate cu două cereriavând aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Litispendenţaeuropeană28 apare atunci când instanţele sesizate sunt situate în statediferite, membre ale Uniunii Europene, şi ambele sunt competente să soluţioneze litigiul respectiv. Nu interesează temeiul competenţei lor:

Regulamentul ori reguli de competenţă internaţională, proprii statuluiinstanţei sesizate. Articolul 27 priveşte numai competenţa directă ainstanţelor sesizate, nu şi cea pentru exequatur.

Pentru a exista litispendenţă este necesar ca cererile să aibă aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Noţiunile nu sunt definite înRegulament. CJUE a dat o interpretare comunitară termenilor, cu ocazia

28 Litispendenţa europeană priveşte situaţia în care instanţele sesizate sunt situate în state membre aleUniunii Europene; aceasta se distinge faţă de litispendenţa internaţională, care apare între o instanţă situată într-un stat terţ şi o instanţă situată într-un stat membru al Uniunii Europene, şi litispendenţa

internă, când situaţia apare în interiorul unui stat între instanţe teritoriale diferite.



34

soluţionării mai multor cauze29. Dacă cele trei condiţii sunt îndeplinite -identitate de părţi, obiect şi cauză -, în faţa instanţei ulterior sesizate sepoate ridica excepţia de litispendenţă. Aceasta suspendă din oficiu

judecarea cauzei până când competenţa instanţei mai întâi sesizată este

stabilită. Ordinea în care au fost sesizate cele două instanţe se determină potrivit normelor procedurale din dreptul naţional al fiecărei instanţesesizate.

În articolul 30 se precizează că o instanţă este considerată sesizată:1) la data la care cererea de chemare în judecată sau un act echivalent estedepus la instanţă, cu condiţia ca reclamantul să nu neglijeze de a lua apoimăsurile pe care el este obligat să le ia, pentru ca actul să fie notificatpârâtului, sau 2) dacă actul trebuie să fie notificat înainte de a fi depus lainstanţă, la data la care el este primit de autoritatea împuternicită cu

notificarea, cu condiţia ca reclamantul să nu neglijeze de a lua apoimăsurile pe care el este obligat să le ia, pentru ca actul să fie depus lainstanţă.

După determinarea ordinii în care au fost sesizate instanţele, a douainstanţă suspendă din oficiu judecarea cauzei, în scopul de a se stabilicompetenţa primei instanţe30; dacă prima instanţă se declară competentă,a doua instanţă î şi declină competenţa în favoarea ei; dacă se declară necompetentă, atunci a doua instanţă judecă litigiul, respingând excepţiade litispendenţă. Aprecierea competenţei primei instanţe se face de cătreaceasta, potrivit regulilor sale de competenţă (lex fori).

În caz de conflict de competenţe exclusive, conform articolului 29,instanţa ulterior sesizată î şi declină competenţa în favoarea primeiinstanţe sesizate.

3.8.2. Conexitatea. Conform articolului 28.3, sunt conexe între elelitigiile aflate într-un raport atât de strâns, încât soluţionarea lor separată,de către instanţe diferite, ar putea conduce la soluţii ireconciliabile.Conexitatea nu este atributivă de competenţă; ea poate fi invocată numaipe cale de excepţie. Potrivit articolului 28.1, conexitatea poate fi invocată,dacă se reunesc următoarele condiţii: există două cereri conexe, în sensul

articolului 28.3, care sunt introduse la două instanţe situate în statemembre diferite, competente să le soluţioneze; cererile sunt pendinte,adică în curs de soluţionare. O instanţă se consideră sesizată la datastabilită, conform articolului 30. Odată aceste condiţii îndeplinite, a doua

29 A se vedea, deciziile CJUE : Owens Bank din 20 ianuarie 1994 (nr.C-129/92); The Ship Tatry, din 6 decembrie 1994 (nr.C-406/92); Drouot, din 19 mai 1998 (nr.C-351/96); Gubisch, din 8 decembrie1987 (nr.184/86). 30 În decizia Gasser din 9 septembrie 2003 (nr.C-116/2002), CJUE arată că a doua instanţă sesizată,care este exclusiv competentă în temeiul unei convenţii atributive de jurisdicţie, poate soluţiona litigiul,f ără a aştepta ca prima instanţă sesizată să se declare necompetentă, întrucât competenţa celei de a doua

instanţe sesizate este în afară de orice îndoială.



35

instanţă sesizată poate suspenda judecarea cauzei, indiferent de gradulinstanţei. Dacă cererile sunt pendinte în faţa a două instan ţ e de fond , adoua instanţă sesizată poate decide să î şi decline competenţa în favoareaprimei, dacă: una dintre părţi a f ăcut o cerere în acest sens; prima instanţă

sesizată este competentă să soluţioneze ambele cauze; legea primeiinstanţe sesizate permite joncţiunea cauzelor (articolul 28.2).În cazul în care una sau ambele instanţe sesizate au competenţă

exclusivă, conform articolului 29, a doua instanţă sesizată î şi declină competenţa în favoarea primei. Totuşi, în cazul conexităţii, declinarea decompetenţă fiind facultativă, instanţa nu se poate desesiza decât la cerereauneia dintre părţi. Atunci când numai a doua instanţă sesizată arecompetenţă exclusivă, nu se impune declinarea de competenţă, întrucâttrebuie respectată regula competenţei exclusive.

3.9. M ă suri provizorii şi conservatorii. Noţiunea de măsuriprovizorii sau conservatorii a fost definită de CJUE în decizia Reichert II,din 26 martie 1992 (nr. C-261/90), ca reprezentând măsurile care, înmateriile care intră în sfera de aplicare a Regulamentului, sunt destinatesă menţină o situaţie de fapt sau de drept, în scopul de a salva drepturile acăror recunoaştere este solicitată în faţa instanţei de fond. Deci măsurileprovizorii şi conservatorii solicitate trebuie să privească o materie dindomeniul de aplicare a Regulamentului. Măsurile provizorii sauconservatorii pot fi solicitate instanţei unui stat membru, care este cea maiapropiată din punct de vedere material şi juridic pentru luarea măsurii.Solicitantul nu este însă obligat să sesizeze o asemenea instanţă, el aredoar posibilitatea să o facă; poate cere instanţei care soluţionează fondulsă ia măsuri provizorii sau conservatorii, care este întotdeaunacompetentă. Interesul părţii de a se adresa altei instanţe decât cea de fondconstă în evitarea unor situaţii ireparabile, asigurarea probelor, salvareabunurilor, care ar putea fi întârziate prin utilizarea proceduriiinternaţionale.

Deşi textul articolului 31 nu prevede expres, reiese că trebuie să

existe urgenţă. Fără urgenţă nu se justifică luarea unor măsuri destinate să evite ireparabilul.

În concluzie, o instanţă dintr-un stat membru este competentă pentru pronunţarea de măsuri provizorii sau conservatorii în temeiularticolului 31, dacă există urgenţă şi dacă hotărârea cu privire la măsuraluată poate fi executată pe teritoriul statului instanţei respective, f ără a finevoie de procedura exequatur-ului.

4. Recunoa ş terea şi executarea. O hotărâre pronunţată într-un stat

membru poate fi recunoscută şi executată în alt stat membru, f ără



36

dificultăţi. Controlul exercitat asupra hotărârii este mult simplificat, faţă de procedura potrivit dreptului comun pentru recunoaşterea şi executareahotărârilor judecătoreşti străine. Instanţa sesizată cu recunoaşterea sau/ şiexecutarea - instan ţ a solicitat ă - manifestă încredere faţă de instanţa care

a pronunţat hotărârea - instan ţ a de origine -, atingându-se, astfel, scopulliberei circulaţii a hotărârilor judecătoreşti în spaţiul Uniunii Europene.Capitolul III al Regulamentului se ocupă mai întâi de hotărârile a

căror recunoaştere şi/sau executare poate fi solicitată, apoi derecunoaşterea lor şi de executarea acestora.

Hot ă rârile a că ror recunoa ştere şi/sau executare poate fisolicitat ă . Noţiunea de hot ă râre, din articolul 32, este largă: hotărâre

înseamnă o hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat membru,indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinţă, ordonanţă

sau mandat de executare, precum şi stabilirea de către grefier acheltuielilor de judecată. Delimitarea hotărârilor pe care ea le înglobează se poate face în funcţie de originea şi de obiectul acestora. Hotărârilevizate de articolul 32 trebuie să emane de la o jurisdicţie a unui statmembru. Prin jurisdicţie a unui stat membru se înţelege un organ careacţionează în mod independent faţă de celelalte organe ale statului şiconform unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate şirespectarea dreptului la apărare. Nu interesează dacă acest organ are onatură civilă, comercială, administrativă sau penală şi nici dacă î şibazează competenţa pe regulile Regulamentului sau pe reguli decompetenţă prevăzute de lex fori.

Conform articolului 66 din Regulament, de prevederile acestuiabeneficiază acţiunile intentate după intrarea sa în vigoare. Totuşi, dacă acţiunea a fost intentată în statul membru de origine, înainte de dataintrării în vigoare a Regulamentului, hotărârile date după această dată sunt recunoscute şi executate conform dispoziţiilor capitolului III, dacă:acţiunea a fost intentată în statul membru de origine după intrarea învigoare a Convenţiei de la Bruxelles sau a Convenţiei de la Lugano, înacelaşi timp în statul membru de origine şi în statul membru solicitat; în

toate celelalte cazuri, regulile de competenţă aplicate sunt conforme cucele prevăzute în capitolul II ori într-o convenţie care era în vigoare întrestatul membru de origine şi statul membru solicitat în momentul în care afost intentată acţiunea.

În articolul 72 din Regulament se arată că acesta nu aduce atingereacordurilor pe care statele membre le-au încheiat, înainte de intrarea sa învigoare, în temeiul articolului 59 din Convenţia de la Bruxelles.

Obiectul hot ă rârii a cărei recunoaştere şi/sau executare se ceretrebuie să intre în domeniul de aplicare a Regulamentului. Dacă instanţa

s-a pronunţat, în prealabil, cu privire la o chestiune exclusă din sfera



37

Regulamentului, dar cererea principală intră în materiile reglementate deacesta, hotărârea beneficiază de dispoziţiile capitolului III. Pentru situaţiainversă, Regulamentul nu este aplicabil. În materie de arbitraj,Regulamentul nu se aplică; prin urmare, capitolul III nu priveşte nici

sentinţele arbitrale, nici deciziile pronunţate pentru cererile de anulare,modificare, recunoaştere sau executare de sentinţe arbitrale.În ceea ce priveşte hotărârile care ordonă măsuri provizorii sau

conservatorii, în principiu, acestea beneficiază de prevederile capitoluluiIII.

De regimul simplificat al recunoaşterii şi/sau executării beneficiază hotărârile în quasitotalitatea lor, şi anume, hotărârile: definitive; care nuau dobândit încă autoritatea de lucru judecat; interlocutorii; executoriinedefinitive; care au implicat o procedură contencioasă sau

necontencioasă (în acest sens, CJUE a stabilit în hotărârea SoloKleinmotoren, din 2 iunie 1994 (nr. C-414/92), că tranzacţiile judiciarenu pot fi considerate hotărâri, în sensul articolului 32); care au implicat oprocedură caracterizată prin contradictorialitate sau prin lipsa uneia dintrepărţi (în cauza Klomps, din 16 iunie 1981 (nr. 166/80), CJUE a consideratcă decizia pronunţată de instanţele germane era dată în urma uneiproceduri caracterizată prin lipsa uneia dintre părţi).

Hotărârile enumerate produc efecte într-un alt stat membru, decâtacela unde au fost pronunţate, în funcţie de conformitatea lor interna ţ ională , adică în funcţie de îndeplinirea condiţiilor cerute pentru afi recunoscute şi/sau executate conform prevederilor Regulamentului. Dindecizia Hoffmann, din 9 februarie 1988 (nr.145/86) a CJUE, reiese că ohotărâre străină nu poate produce în statul solicitat mai multe efecte decâtacelea pe care le are în statul de origine. Regulamentul nu se aplică efectelor pe care hotărârea le produce independent de regularitatea sainternaţională, adică efectelor de fapt juridic şi de forţă probantă. Acesteasunt reglementate de dreptul internaţional privat comun.

Recunoaşterea deciziilor conform Regulamentului se produce deplin drept. Executarea deciziilor presupune urmarea unei proceduri.

4.1. Recunoa ş terea. Condi ţ ii.Condi ţ iile de conformitate ale hot ă rârii str ă ine. Recunoaşterea

într-un stat membru a unei hotărâri pronunţate în alt stat membrupresupune integrarea în ordinea juridică a statului respectiv a situaţiei

juridice consacrate prin hotărârea străină. Recunoaşterea are ca efectatribuirea de autoritate şi eficacitate hotărârii străine, la fel ca în statulmembru unde a fost dată. Noţiunea de recunoaştere este mai largă decâtaceea de autoritate de lucru judecat, dar o înglobează pe aceasta din



38

urmă31.

Hotărârile date într-un stat membru, care îndeplinesc condiţiileprevăzute în articolele 34 şi 35, sunt recunoscute de plin drept în celelaltestate membre, f ără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială

(articolul 33.1). Dacă conformitatea hotărârii cu condiţiile prevăzute deRegulament nu este contestată, nu trebuie îndeplinită nici o procedură,pentru ca aceasta să fie recunoscută în statul solicitat. Când conformitateaeste contestată, articolul 33, paragrafele 2 şi 3 prevede, fie o acţiuneprincipală având ca obiect recunoaşterea, fie un control incident alhotărârii străine, atunci când este invocată cu ocazia unui litigiu având altobiect.

Procedura recunoaşterii în cazurile de mai sus fiind aceeaşi cuprocedura exquaturului va fi analizată împreună cu exequaturul.

Pentru ca o hotărâre să fie recunoscută trebuie să îndeplinească maimulte condiţii. Acestea sunt prezentate în textul Regulamentului, camotive pentru refuzul de a recunoaşte hotărârea străină şi sunt limitativprevăzute. Articolele 34 şi 35 le enumeră:

1º. Ordinea publică (articolul 34.1). Hotărârea străină trebuie să fieconformă cu ordinea publică din statul solicitat. Noţiunea de ordinepublică priveşte accepţiunea ei din dreptul internaţional privat - şi nu dindreptul intern - şi are un caracter atenuat32.

Conformitatea hotărârii străine cu ordinea publică internă din statulsolicitat se apreciază în momentul în care este solicitată recunoaşterea.Aprecierea conformităţii se face în funcţie de efectele recunoaşteriihotărârii pe teritoriul statului solicitat.

Întrucât materiile care intră în domeniul de aplicare aRegulamentului sunt caracterizate prin concepte similare în statelemembre, se întâmplă rar ca o hotărâre pronunţată într-un stat membru să contravină ordinii publice din alt stat membru.

2º. Respectarea dreptului la apă rare (articolul 34.2). Dacă pârâtula fost absent la proces, instanţa solicitată cu recunoaşterea hotărâriiverifică dacă cererea de chemare în judecată sau un act echivalent a fost

notificat acestuia, conform procedurii şi în timp util, pentru a se puteaapăra. În acest mod se urmăreşte asigurarea protecţiei dreptului laapărare33. Articolul 34.2 apare ca o sancţiune indirectă a regulii cuprinse

în articolul 26 din Regulament, care este destinat să protejeze pârâtul

31 A se vedea decizia De Wolf a CJUE, din 30 noiembrie 1976 (nr. 42/76). 32 În dreptul intern, ordinea publică reprezintă totalitatea principiilor fundamentale ale dreptului şi alenormelor juridice, care împiedică părţile să adopte o altă conduită decât aceea dictată de ele; "ordineapublică indică limitele domeniului lăsat liberei iniţiative a părţilor". În dreptul internaţional privat,ordinea publică desemnează normele fundamentale pentru sistemul de drept al instanţei, care înlătură aplicarea legii străine, deşi normele conflictuale ale instanţei sesizate o indică drept competentă.33 A se vedea decizia Epoux Debaecker a CJUE, din 11 iunie 1985 (nr. 49/84).



39

absent în faţa instanţei directe (de origine). Dacă pârâtului nu i s-anotificat cererea de chemare în judecată sau un act echivalent, astfel încâtsă se poată apăra, dar a avut posibilitatea să exercite dreptul la recurs

împotriva deciziei pronunţate şi nu a f ăcut-o, acest lucru nu constituie

motiv de nerecunoaştere a deciziei. Instanţa solicitată cu recunoaştereadeciziei procedează la verificarea a două condiţii: respectarea proceduriide notificare şi timpul util de care pârâtul beneficiază pentru a se puteaapăra. Respectarea procedurii de notificare este controlată de instanţasolicitată prin raportarea la Regulamentul 1393/2007 cu privire lacomunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare înmaterie civilă şi comercială.

3º. Necontrarietatea hot ă rârilor (articolele 34.3 şi 34.4). Articolele 34.3 şi 34.4 prevăd că recunoaşterea unei hotărâri străine nu se

poate face, dacă vine în contradicţie cu o altă hotărâre, pronunţată înstatul solicitat sau într-un alt stat membru ori într-un stat terţ, în anumitecondiţii. Deşi dispoziţiile referitoare la litispendenţă şi conexitate dinarticolele 27 şi 28 au drept scop evitarea unor asemenea situaţii, esteposibil ca textele să nu fie invocate sau să nu fie aplicate de instanţă. Pede altă parte, dacă excepţia autorităţii de lucru judecat nu este ridicată, sepoate pronunţa o hotărâre contradictorie cu aceea care a fost dejapronunţată. Pentru ca articolele în discuţie să fie aplicabile, este necesarsă existe două hotărâri contradictorii; nu pot fi ireconciliabile o hotărârepronunţată, pe de o parte, şi un proces în curs de desf ăşurare, care estesusceptibil să conducă la o hotărâre contrară celei existente, pe de altă parte; ambele hotărâri trebuie să fie pronunţate.

4º. Competen ţ a instan ţ ei de origine (articolul 35). Conformarticolului 35.3, instanţa solicitată, în principiu, nu poate proceda laverificarea competenţei instanţei de origine. Libera circulaţie a hotărârilor

în spaţiul Uniunii Europene impune această măsură - care diferă faţă dedreptul comun cu privire la recunoaşterea şi/sau executarea hotărârilor,precum şi faţă de majoritatea convenţiilor internaţionale în materie - fiecă instanţa care a soluţionat litigiul şi-a bazat competenţa pe dispoziţiile

capitolului II din Regulament, fie pe normele de competenţă din dreptulsău intern, sau pe cele dintr-o convenţie internaţională la care este parte.

Excepţii de la regulă sunt situaţiile în care competenţa este stabilită conform secţiunilor 3, 4 şi 6, capitolul II din Regulament, ori conformarticolului 72, când instanţa solicitată verifică competenţa instanţei deorigine. Astfel, potrivit articolului 35.1, hotărârile nu sunt recunoscute înstatul solicitat, dacă nu au fost respectate regulile de competenţă înmateria asigurărilor (secţiunea 3), în materia contractelor încheiate deconsumatori (secţiunea 4), ori regulile de competenţă exclusivă (secţiunea

6). Articolul 72 prevede că Regulamentul nu aduce atingere acordurilor



40

prin care statele membre s-au angajat, înainte de intrarea lui în vigoare, să nu recunoască o hotărâre, în anumite condiţii.

Hotărârea străină care îndeplineşte condiţiile examinate mai suseste recunoscută de plin drept în statul instanţei solicitate, f ără a fi

necesară vreo procedură. Dacă conformitatea hotărârii este contestată,trebuie să urmeze procedura prevăzută pentru executare (articolele 33.2 şi33.3). De aceea, procedurile de control, care sunt aceleaşi pentrurecunoaştere şi executare, vor fi analizate împreună în continuare,incluzând şi articolele 36 şi 37 din secţiunea referitoare la recunoaştere.

4.2. Executarea. Hotărârile pronunţate într-un stat membru suntrecunoscute de plin drept în celelalte state membre. Recunoaşterea poatefi refuzată dacă hotărârea nu îndeplineşte condiţiile limitativ enumerate în

articolele 34 şi 35. Aceleaşi condiţii (care au fost deja examinate) trebuie îndeplinite şi de hotărârile a căror executare se solicită. ConformRegulamentului, o hotărâre este declarată executorie f ără examinareacondiţiilor prevăzute în articolele 34 şi 35. Acestea sunt verificate numai

în baza recursului.Pentru a dobândi forţă executorie este necesar, în plus, ca hotărârile

să treacă prin procedura exequatur-ului. Comparativ cu dreptul comun,Regulamentul prevede o procedură mai simplă de exequatur.

Conform articolului 38, o hotărâre pronunţată într-un stat membru,care este executorie în acest stat, este pusă în executare în alt statmembru, după ce a fost declarată executorie, la cererea oricărei părţiinteresate. În Regatul Unit al Marii Britanii, o astfel de hotărâre este pusă

în executare în Anglia şi în Ţara Galilor, în Scoţia sau în Irlanda de Nord,după ce a fost înregistrată în vederea executării, la cererea oricărei părţiinteresate, în una sau alta din aceste părţi ale Regatului Unit, după caz.Regulamentul nu defineşte noţiunea de hot ă râre executorie, aşa cumapare în alineatul 1 al articolului de mai sus. CJUE a calificat termenul îndecizia Coursier, din 29 aprilie 1999 (nr. C-267/97). Ea a arătat că termenul executoriu vizează numai caracterul executoriu al hotărârilor

străine în sens formal, nu şi condiţiile în care aceste hotărâri pot fiexecutate în statul de origine. O hotărâre care este formal executorie înstatul de origine trebuie să beneficieze de regimul de executare prevăzutde Regulament.

Procedurile de control ale unei hotărâri străine au drept scop fierecunoaşterea ei - pe cale principală sau incidentă - când conformitateahotărârii cu condiţiile prevăzute de Regulament este contestată (articolele33.2 şi 33.3), fie executarea hotărârii (articolul 38 şi următoarele).Întrucât articolul 33.2 prevede că procedura de control a unei hotărâri în

vederea recunoaşterii se circumscrie dispoziţiilor articolului 38 şi



41

următoarele, atât recunoaşterea, cât şi executarea sunt supuse aceleiaşiproceduri, care are două faze distincte: procedura unilaterală şi

procedura contradictorie. Recunoaşterea operează de plin drept,indiferent dacă a fost necesar ca hotărârea străină să treacă prin

procedurile de control sau nu. Executarea se poate face numai dacă înurma procedurilor a fost pronunţată o hotărâre de exequatur , care produceanumite efecte.

4.2.1. Procedura unilaterală . Orice persoană interesat ă poatesolicita executarea sau recunoaşterea unei hotărâri străine în faţa instanţeiunui stat membru. Regulamentul nu defineşte noţiunea de „orice persoană interesată”. Conform raportului Jenard, în cazul executării, prin „oricepersoană interesată” trebuie să se înţeleagă orice persoană care se poate

prevala de hotărâre, conform legislaţiei statului de origine. În cazulrecunoaşterii, noţiunea de „orice persoană interesată” trebuie interpretată în sens mai larg, ca fiind orice persoană care prin recunoaşterea hotărâriiclarifică o situaţie juridică ce o priveşte.

Cererea privind recunoaşterea/executarea se introduce, după caz:- în faţa instanţei competente, conform articolului 39.1, dacă

priveşte cererea de recunoaştere pe cale principală; instanţa competentă este indicată pentru fiecare stat membru în anexa II a Regulamentului;competenţa teritorială se stabileşte conform articolului 39.2, adică înfuncţie de domiciliul părţii împotriva căreia se solicită executarea sau delocul de executare;

- în faţa instanţei competente să soluţioneze acţiunea principală,dacă cererea priveşte recunoaşterea pe cale incidentă (articolul 33.3).

Modalit ăţ ile de depunere a cererii sunt stabilite de legea statuluisolicitat - lex fori - (articolul 40.1). Cel care introduce cererea derecunoaştere/executare este obligat să-şi aleagă un domiciliu în razateritorială a instanţei sesizate, sau, dacă legea instanţei solicitate nurecunoaşte instituţia alegerii domiciliului, să desemneze un mandatar ad litem34 (articolul 40.2). Această prevedere are drept scop facilitarea

comunicării hotărârii pronunţate de instanţă şi exercitarea recursului.Cererea trebuie însoţită de documentele prevăzute în articolul 53: o copiea hotărârii, ce trebuie să îndeplinească toate condiţiile care să-i atesteautenticitatea; pentru executare, în plus, un certificat eliberat de instanţasau autoritatea competentă de origine; conform anexei V la Regulament,certificatul trebuie să cuprindă: datele de identificare a instanţei sauautorităţii competente; data notificării cererii de chemare în judecată, în

34 Mandatarul ad litem este un mandatar special numit de către solicitant, pentru a-l reprezenta în faza

executării/recunoaşterii.



42

cazul în care hotărârea a fost dată în absenţa pârâtului; textul hotărârii, cetrebuie anexat la certificat; numele părţilor care au beneficiat de asistenţă

judiciară; menţiunea că hotărârea este executorie în statul membru deorigine. În lipsa prezentării certificatului, instanţa sau autoritatea

competentă poate acorda un termen, pentru ca acesta să fie prezentat, saupoate accepta un document echivalent; dacă se consideră lămurită, poatechiar să renunţe la certificat; dacă instanţa sau autoritatea solicitată o cere,se prezintă o traducere a documentelor.

Articolul 51 interzice cautio judicatum solvi; instanţa solicitată nupoate impune plata unei cauţiuni, pe motiv că solicitantul este străin saucă nu are domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul statului solicitat. Deasemenea, potrivit articolului 52, nu se poate percepe nici un impozit,drept sau taxă proporţională cu valoarea litigiului în statul membru

solicitat, cu ocazia procedurii ce urmăreşte eliberarea unei hotărâri ceconstată forţa executorie.Conform articolului 41, instanţa sau autoritatea competentă din

statul solicitat nu se pronun ţă cu privire la executare, ci doar constat ă for ţ a executorie a hotărârii străine, declarând-o executorie, dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute în articolul 53, adică dacă sunt depusedocumentele arătate acolo. În această fază (necontradictorie), hotărâreanu este examinată în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute dearticolele 34 şi 35, cerute pentru ca hotărârea să poată fi recunoscută (maiprecis, cazurile în care o hotărâre nu poate fi recunoscută, pentru că recunoaşterea operează de plin drept). În această fază a procedurii, partea

împotriva căreia se solicită executarea nu poate formula apărări.Instanţa solicitată are facultatea de a suspenda cauza, dacă s-a

solicitat recunoa şterea unei hotărâri, care în statul de origine faceobiectul unei căi de atac ordinare (articolul 37.1)35. Instanţa solicitată cuprivire la recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau în RegatulUnit şi a cărei executare este suspendată în statul de origine, ca urmare aexercitării unei căi de atac, poate suspenda cauza. Dacă este vorba deexecutarea hotărârii, instanţa este obligat ă să suspende cauza, întrucât,

atât timp cât hotărârea face obiectul unei căi de atac, nu poate avea forţă executorie în statul de origine, ori aceasta este una din condiţiile cerute,pentru a putea fi executată în statul solicitat.

Hotărârea pronunţată de instanţa solicitată, având drept obiectrecunoaşterea/executarea, se aduce la cunoştinţa solicitantului, înconformitate cu procedura prevăzută de legislaţia statului mebru solicitat(articolul 42.1). Hotărârea de încuviinţare a executării este notificată saucomunicată părţii împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care

35 A se vedea şi decizia CJUE Industrial Diamond Supplies, din 22 noiembrie 1977 (nr. 43/77).



43

aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată părţii în cauză (articolul42.2).

4.2.2. Procedura contradictorie. Dacă instanţa solicitată a dat o

hotărâre de recunoaştere/executare a hotărârii străine, partea împotrivacăreia se îndreaptă o poate ataca. Dacă a respins cererea derecunoaştere/executare, solicitantul poate ataca hotărârea. Numai celedouă părţi, în cazurile arătate, au posibilitatea introducerii căii de atac. Înaceastă fază, procedura este contradictorie. Se contestă conformitateahotărârii, a cărei recunoaştere/executare s-a solicitat, în condiţiileprevăzute de Regulament; sarcina probei incumbă părţii care contestă.

Calea de atac împotriva unei hotărâri, prin care a fost autorizat ă recunoaşterea/executarea , poate fi introdusă numai de către partea

împotriva căreia s-a solicitat recunoaşterea/executarea. Termenul secalculează conform legii instanţei solicitate şi curge de la datacomunicării hotărârii de admitere a recunoaşterii/executării şi este de: 1lună, dacă partea împotriva căreia s-a solicitat recunoaşterea/executareaeste domiciliată pe teritoriul statului solicitat; 2 luni, dacă partea

împotriva căreia s-a solicitat recunoaşterea/executarea este domiciliată peteritoriul unui alt stat membru şi curge de la data comunicării, care a fostefectuată, fie persoanei respective, fie la domiciliul acesteia; acest termennu poate fi prelungit pe motiv de distanţă (articolul 43.5). În toată această perioadă, hotărârea străină nu poate fi executată; termenul este suspensivde executare.

Potrivit articolului 44, hotărârea pronunţată în urma exercitării căiide atac, poate fi atacată numai printr-o cale extraordinară de atac,prevăzută în anexa IV la Regulament, pentru fiecare stat membru în parte.

Conform articolului 47, în cazul în care o hotărâre trebuie să fierecunoscută în conformitate cu Regulamentul, nimic nu îl împiedică pesolicitant să ceară aplicarea unor mă suri provizorii şi de conservare prevăzute de legea statului membru solicitat, f ără să fie necesar să fie

încuviinţată executarea hotărârii respective, în temeiul articolului 41.

Hotărârea de încuviinţare a executării determină autorizarea luăriioricăror măsuri de conservare. Pe durata termenului de atac, prevăzut laarticolul 43.5, împotriva hotărârii de încuviinţare a executării şi până lapronunţarea unei hotărâri, nu se poate proceda decât la aplicarea demăsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia se solicită executarea.

Conform articolului 46 din Regulament, care face trimitere laarticolele 43 şi 44, aceleaşi reguli se aplică atât în cazul căii de atacformulată de partea împotriva căreia se solicită executarea, cât şi în cazul

căii de atac intentată de solicitantul căruia i-a fost respinsă cererea de



44

declarare ca executorie a hotărârii străine. Asigurarea tratamentului egalpentru ambele părţi poate avea drept explicaţie faptul că instanţa dinstatul solicitat, care declară executorie hotărârea străină, nu verifică

îndeplinirea condiţiilor prevăzute în articolele 34 şi 35, decât când aceasta

este atacată (conform articolului 45); astfel, poate fi respinsă cerereasolicitantului doar pe motiv că nu a depus documentele necesare, conformarticolului 53, ceea ce poate fi uşor remediat în faza căii de atac,neîmpiedicând în nici un fel pe solicitant să ceară suspendarea pe motivcă hotărârea străină este suspendată în statul de origine, ca urmare aintentării unei căi de atac ori a neexpirării termenului pentru exercitareaunei căi de atac; de asemenea, instanţa poate să subordoneze executarea,constituirii unei garanţii.

4.2.3. Efectele hotă rârii de exequatur. Dacă a fost admisă cerereade executare a hotărârii străine, prin pronunţarea unei hotărâri deexequatur, urmează executarea propriu-zisă. Exequaturul şi executareareprezintă noţiuni diferite. CJUE a arătat că în Regulament există prevederi care reglementează procedura exequatur-ului şi nu executareapropriu-zisă; executarea propriu-zisă este supusă dreptului naţional alinstanţei solicitate (lex fori).

Instanţa solicitată, de regulă, acordă exequatur-ul pentru hotărâreastrăină în ansamblul ei. Conform articolului 48 însă, poate acorda şi unexequatur parţial, din oficiu sau la cererea părţii, când executarea nupoate fi autorizată pentru tot.

Potrivit articolului 49, hotărârile străine care obligă la plata dedaune cominatorii nu sunt executorii în statul solicitat, decât dacă suma afost definitiv fixată de instanţa de origine.

5. Acte autentice şi tranzac ţ ii judiciare. Actele autentice provenitedintr-un stat membru şi tranzacţiile judiciare încheiate în faţa uneiinstanţe dintr-un stat membru beneficiază, în alt stat membru, demecanismul simplificat de executare, prevăzut de Regulament pentru

hotărârile străine (articolele 57 şi 58). Actele autentice sunt acele instrumente care emană de la o

autoritate publică, în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruiafuncţionează. Un act este autentic, conform raportul Jenard-Möller, dacă

îndeplineşte trei condiţii: autenticitatea a fost stabilită de autoritateapublică; autenticitatea priveşte atât semnătura, cât şi conţinutul actului;actul este executoriu prin el însuşi în statul din care provine36. În deciziaUnibank, din 17 iunie 1999 (nr. C-260/97), CJUE a stabilit că actele

36 De exemplu, în Franţa, acte autentice sunt actele notariale.



45

încheiate între particulari nu au caracter autentic; pentru a conferiautenticitate unui act este necesară intervenţia unei autorităţi publice sau aoricărei alte autorităţi abilitate de statul de origine. Potrivit articolului57.2, sunt considerate acte autentice şi convenţiile care au ca obiect

obligaţiile de întreţinere încheiate în faţa unor autorităţi administrativesau autentificate de către acestea.Tranzac ţ iile judiciare reprezintă contracte încheiate în faţa

instanţei prin care părţile pun capăt litigiului dintre ele prin concesiireciproce.

Actele autentice şi tranzacţiile judiciare sunt supuse controlului decătre instanţa solicitată, la fel ca şi hotărârile (în accepţiunea articolului32 din Regulament). Instanţa solicitată respinge cererea de încuviinţare aexecutării sau revocă hotărârea de încuviinţare a executării numai dacă

executarea actului autentic este vădit contrară ordinii publice din statulmembru solicitat. În cazul actelor autentice, autoritatea competentă dinstatul de origine întocmeşte un certificat (întocmai ca şi instanţa care apronunţat hotărârea ce urmează a se executa în alt stat membru), în carese menţionează: statul membru de origine; datele de identificare aleautorităţii care a eliberat certificatul, precum şi ale autorităţii care aconferit actului autenticitate; datele de identificare ale actului autentic.La certificat se anexează textul obligaţiei executorii şi se face menţiuneacă actul este executoriu împotriva debitorului în statul membru deorigine. În ceea ce priveşte tranzacţiile judiciare, certificatul eliberat deinstanţa sau autoritatea competentă are acelaşi conţinut ca şi acela eliberatpentru o hotărâre. Toate celelalte probleme privind actele autentice şitranzacţiile judiciare se soluţionează aplicând regulile de la proceduraexecutării hotărârilor străine.

2.2 Regulamentul 2201/2003 (Bruxelles II) privind competenţa,recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materiematrimonială şi în materia răspunderii părinteşti

1. Introducere2. Obiectul de reglementare3. Competenţa

3.1. Competenţa în materie matrimonială 3.2. Competenţa în materia răspunderii părinteşti

3.2.1. Competenţa generală 3.2.2. Excepţii de la regula de competenţă generală 1˚.Menţinerea competenţei fostei reşedinţe obişnuite a copilului2˚.Competenţa în cazul răpirii unui copil

3˚.Prorogarea de competenţă



46

4˚.Competenţa bazată pe prezenţa copilului5˚.Competenţe reziduale

4. Trimiterea la o instanţă mai bine plasată 4.1. Situaţii4.2. Procedura aplicabilă

5. Reguli referitoare la dreptul de vizită 6. Reguli referitoare la răpirea de copii7. Executarea8. Relaţia dintre Regulament şi Convenţia de la Haga din 1996 cu privire la protecţiacopiilor

1. Introducere. Regulamentul Bruxelles II reuneşte regulile decompetenţă referitoare la divorţ şi la răspunderea părintească37.Reglementarea în acelaşi act normativ a două materii are ca scopfacilitarea soluţionării litigiilor, care conţin probleme din ambele

domenii, strâns legate între ele, uşurând astfel munca judecătorilor şi apracticienilor, în general. De asemenea, Regulamentul conţine dispoziţiicare urmăresc diminuarea cazurilor de răpire de copii în spaţiul UniuniiEuropene.

2. Obiectul de reglementare. În domeniul de aplicare aRegulamentului intră materiile civile, oricare ar fi natura instan ţ ei,privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei, precum şi toateproblemele referitoare la atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea

totală sau parţială a răspunderii părinteşti (articolul 1, alineatul 1, literelea şi b). Potrivit articolului 2.1, „instanţă judecătorească” înseamnă toateautorităţile din statele membre, competente în materiile care intră îndomeniul de aplicare a Regulamentului, în temeiul articolului 1.

Normele din Regulament se aplică numai desfacerii unei legăturimatrimoniale şi nu reglementează probleme precum cauzele de divorţ,efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.

În ceea ce priveşte răspunderea părintească, Regulamentul seaplică: încredinţării şi dreptului la vizită; tutelei, curatelei şi instituţiilor

similare; desemnării şi atribuţiilor oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezintesau să-l asiste; plasării copilului într-o familie substitutivă sau într-uncentru de plasament; măsurilor de protecţie a copilului privindadministrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului.

În ceea ce priveşte bunurile copilului, Regulamentul se aplică numai măsurilor de protecţie a copilului, şi anume: desemnării şiatribuţiilor unei persoane sau ale unui organism însărcinat să administrezebunurile copilului, să îl reprezinte şi să îl asiste şi măsurilor privind

37 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32003R2201:RO:HTML



47

administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului.În acest context, Regulamentul se aplică în cazurile în care părinţii sunt înlitigiu în legătură cu administrarea bunurilor copilului. Măsurile privindbunurile copilului, care nu privesc protecţia copilului sunt reglementate în

continuare de Regulamentul Bruxelles I, privind competenţa,recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şicomercială (articolul 1.2).

Regulamentul nu se aplică acelor materii care privesc securitateasocială, măsurilor de drept public cu caracter general în materie deeducaţie şi de sănătate, nici hotărârilor privind dreptul de azil şi imigrare.În plus, Regulamentul nu se aplică nici stabilirii filiaţiei, care este oproblemă separată de atribuirea răspunderii părinteşti, şi nici altorprobleme legate de starea persoanelor. De asemenea, nu se aplică nici

măsurilor luate ca urmare a faptelor penale săvârşite de către copii.Regulamentul nu se aplică stabilirii sau contestării filiaţiei; hotărâriiprivind adopţia şi măsurilor premergătoare acesteia, precum şi hotărâriiprivind desfacerea şi declararea nulităţii adopţiei; numelui şi prenumeluicopilului; emancipării; actelor fiduciare şi succesiunilor. Obligaţiile de

întreţinere se exclud din domeniul de aplicare a Regulamentului, deoarecesunt deja reglementate de Regulamentul Bruxelles I (articolul 1.3).

3. Competen ţ a.3.1. Competen ţ a în materie matrimonial ă.Regula de competenţă prevăzută în articolul 3 stabileşte un sistem

complet de criterii de competenţă, destinat a indica instanţa competentă dintr-un anumit stat membru. Regulamentul nu precizează competenţamaterială sau teritorială din statul membru ale cărui instanţe suntcompetente să soluţioneze litigiul; această problemă se soluţionează aplicând normele naţionale de procedură, proprii fiecărui stat.

În materie matrimonială nu există o regulă de competenţă generală.Articolul 3 enumeră mai multe criterii de competenţă, f ără a stabili vreoierarhie între ele.

În ceea ce priveşte divor ţ ul, separarea de drept şi anulareacă să toriei sunt competente instanţele judecătoreşti din statul membru peteritoriul căruia se află re şedin ţ a obi şnuit ă a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolosau reşedinţa obişnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reşedinţaobişnuită a unuia dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, încazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înainteaintroducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în careacesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii

cererii şi în cazul în care acesta este, fie resortisant al statului membru



48

respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are „domiciliul” înacel loc (articolul 3.1, litera a). Sunt competente, în egală măsură,instanţele din statul de cet ăţ enie a celor doi soţi sau, în cazul RegatuluiUnit şi al Irlandei, statul domiciliului comun (articolul 3.1, litera b).

Termenul de „domiciliu” se interpretează în funcţie de sistemele de dreptale Regatului Unit şi Irlandei (articolul 3.2).Criteriile de competenţă sunt exclusive, în sensul că un soţ care are

reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru sau care esteresortisant38 al unui stat membru (sau care are domiciliul în Regatul Unitsau în Irlanda) nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor

judecătoreşti dintr-un alt stat membru, decât în temeiul Regulamentului(articolul 6).

De exemplu, X, resortisant al statului membru A, este căsătorit cu

Y, resortisantă a statului membru B. Cuplul î şi are reşedinţa obişnuită înstatul membru C. Atunci când soţia Y vrea să divorţeze, cererea de divorţ poate fi introdusă numai în faţa instanţei din statul membru C, deoareceacolo au reşedinţa obişnuită. Soţia nu poate sesiza instanţa din statulmembru B, ca resortisantă a acestuia, deoarece articolul 3.1.b. pretindecetăţenia comună a soţilor.

În cazul în care nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membrunu este competentă în temeiul Regulamentului, competenţa este stabilită,

în fiecare stat membru, de legislaţia naţională (articolul 7.1).

3.2. Competen ţ a în materia ră spunderii pă rinte ş ti.3.2.1. Competen ţ a general ă. Temeiurile de competenţă în materia

r ă spunderii pă rinte şti sunt concepute în funcţie de interesul superior alcopilului şi, în special, de criteriul proximităţii. Prin urmare, suntcompetente, în primul rând, instanţele statului membru în care copilul î şiare re şedin ţ a obi şnuit ă (articolul 8), cu excepţia unor cazuri de schimbarea reşedinţei copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titulariirăspunderii părinteşti.

Noţiunea de „reşedinţă obişnuită” nu este definită în Regulament.

Ea este interpretată de instanţă, în fiecare caz în parte, în funcţie deelementele de fapt. Sensul noţiunii trebuie interpretat în conformitate cuobiectivele şi cu scopurile Regulamentului, în mod autonom, utilizânddreptul comunitar şi nu dreptul naţional al instanţei sesizate. În cazul încare un copil î şi schimbă locuinţa dintr-un stat membru în altul,dobândirea „reşedinţei obişnuite” în statul în care are noua locuinţă artrebui să coincidă cu pierderea reşedinţei obişnuite în statul din carecopilul s-a mutat. Deşi se foloseşte cuvântul „obişnuită”, care înseamnă

38 Noțiunea de resortisant este folosită în sensul de cetățean.



49

că reşedinţa durează o anumită perioadă de timp, aprecierea de cătreinstanţă, în fiecare caz în parte, a noţiunii de reşedinţă obişnuită, nutrebuie să excludă posibilitatea ca aceasta să fie dobândită de către copildin chiar prima zi în care ajunge la noua lui locuinţă, situată în alt stat

membru.Stabilirea competenţei are loc în momentul în care este sesizată instanţa. După ce o instanţă competentă este sesizată, ea rămâne, înprincipiu, competentă, chiar dacă în cursul procesului copilul î şi schimbă reşedinţa obişnuită în alt stat membru. Deci, schimbarea ulterioară areşedinţei obişnuite a copilului nu implică prin ea însăşi şi o schimbare decompetenţă. Cu toate acestea, dacă interesul superior al copilului o cere,articolul 15 permite trimiterea unei cauze, în anumite condiţii, la instanţadin statul membru unde copilul s-a mutat, fiind considerată mai bine

plasată pentru a soluţiona cauza.3.2.2. Excep ţ ii de la regula de competen ţă general ă. Articolele 9,

10, 12 şi 13 cuprind excepţiile de la regula generală, adică ipotezele încare competenţa poate reveni instanţelor din statul membru în care copilulnu are reşedinţa lui obişnuită.

1˚. Men ţ inerea competen ţ ei fostei re şedin ţ e obi şnuite a copilului(articolul 9). Atunci când un copil î şi schimbă locuinţa dintr-un statmembru în altul pot să apară situaţii în care să fie necesară reexaminareadreptului de vizită sau a altor relaţii personale între copii şi cei apropiaţilor. În acest caz, articolul 9 garantează persoanei care nu î şi mai poateexercita dreptul de vizită, în aceleaşi condiţii ca înainte de mutareacopilului, sesizarea aceleaşi instanţe care i-a acordat dreptul de vizită, îndecurs de trei luni de la schimbarea locuinţei copilului. În această perioadă de timp, instanţele din statul membru unde copilul şi-a stabilitnoua reşedinţă obişnuită nu sunt competente, în ceea ce priveşte dreptulde vizită.

Pentru ca articolul 9 să fie aplicabil trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:- instanţele din statul membru de origine (adică din statul membru

al fostei reşedinţe obişnuite a copilului) să fi pronunţat o hotărâre cuprivire la dreptul de vizită; dacă nu a fost pronunţată anterior o hotărâre înstatul membru de origine, dreptul de vizită se solicită în faţa instanţelordin noul stat membru, potrivit dispoziţiilor articolului 8;

- deplasarea copilului în alt stat membru să fi fost legală; instanţasesizată trebuie să verifice dacă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau

în temeiul legislaţiei statului membru de origine, titularul răspunderii

părinteşti este autorizat să se deplaseze împreună cu copilul în alt stat



50

membru, f ără a avea consimţământul celuilalt titular al răspunderiipărinteşti; dacă deplasarea este ilicită, se aplică articolul 10;

- cererea de modificare a hotărârii iniţiale să se fi f ăcut în decurs detrei luni de la data deplasării copilului în alt stat membru;

- copilul să fi dobândit în această perioadă de trei luni reşedinţa luiobişnuită în statul membru în care s-a mutat; în cazul în care nudobândeşte reşedinţa obişnuită în noul stat membru, statul membru deorigine î şi păstrează competenţa, în principiu, potrivit articolului 8;

- titularul dreptului de vizită să aibă reşedinţa sa obişnuită în statulmembru de origine;

- titularul dreptului de vizită să nu fi acceptat un transfer decompetenţă; astfel, dacă titularul dreptului de vizită este chemat în faţainstanţelor din statul membru unde copilul s-a mutat şi nu contestă

competenţa, instanţele din statul noii reşedinţe obişnuite a copilului devincompetente; de asemenea, titularul dreptului de vizită poate solicitareexaminarea dreptului lui de vizită în noul stat de reşedinţă a copilului,renunţând la competenţa instanţelor din statul de origine;

- instanţele din noul stat de reşedinţă sunt competente să sepronunţe cu privire la alte probleme decât dreptul de vizită; articolul 9 seaplică numai în materia dreptului de vizită; pentru alte probleme privindrăspunderea părintească este competentă instanţa din noul stat membru.

2˚. Competen ţ a în cazul r ă pirii unui copil. În cazuri de răpire aunui copil, articolul 10 garantează că instanţele din statul membru în carecopilul î şi avea reşedinţa obişnuită înainte de răpire (statul membru deorigine) rămân competente pentru a soluţiona litigiile privind răspundereapărintească, chiar şi după răpire. Instanţele din statul membru undecopilul a fost deplasat (noul stat membru) devin competente numai înanumite condiţii expres prevăzute. Astfel, Regulamentul prevede untransfer de competenţă către noul stat membru numai în două situaţii:

- când copilul a dobândit reşedinţa sa obişnuită în noul stat membru şi cel căruia i-a fost încredinţat copilul a consimțit la deplasarea lui;

- când copilul a dobândit reşedinţa sa obişnuită în noul stat membru şi a locuit acolo cel puţin un an, timp în care cel căruia i-a fost încredinţat, a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul unde se aflacopilul şi copilul s-a integrat în noul său mediu, dacă cel puţin una dintreurmătoarele condiţii este îndeplinită:● în termen de un an, de când cel căruia i-a fost încredinţat copilul a avutsau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, titularuldreptului (adică cel căruia i-a fost încredințat copilul) nu a depus nici ocerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care

copilul a fost deplasat sau reţinut;



51

● o cerere de înapoiere a fost depusă, dar a fost retrasă de cel căruia i-afost încredinţat copilul şi nu a depus nici o altă cerere în termenul de 1 anstabilit la condiţia precedentă;● o hotărâre de înapoiere a copilului a fost pronunțată în noul stat

membru și cele două state membre în cauză (statul membru de origine șinoul stat membru) au demarat etapele stabilite de articolul 11.6 dinRegulament, dar dosarul privind încredințarea copilului a fost închis,deoarece părțile nu au prezentat observații în termen de 3 luni de lanotificare, conform articolului 11.7;● o hotărâre de încredinţare, care nu implică înapoierea copilului, a fostpronunţată de o instanţă din statul membru în care copilul î şi aveareşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.

3˚. Prorogarea de competen ţă (articolul 12). Regulamentul permiteposibilitatea limitată de a sesiza o jurisdicţie dintr-un stat membru, în carecopilul nu are reşedinţa lui obişnuită, în două cazuri distincte: atunci cândrăspunderea părintească este legată de o procedură de divorţ, separare dedrept sau anularea căsătoriei, în curs de soluţionare; atunci când copilulare o legătură strânsă cu un alt stat membru decât cel al reşedinţei saleobişnuite.

● În primul caz, când o procedură de divorţ, separare de drept sauanulare a căsătoriei este în curs de soluţionare într-un stat membru,

jurisdicţiile din acel stat sunt deopotrivă competente să se pronunţe cuprivire la litigiile privind răspunderea părintească legate de divorţ,separare de drept sau anularea căsătoriei, chiar dacă copilul nu arereşedinţa lui obişnuită în acel stat membru. Această regulă se aplică indiferent dacă copilul este a ambilor soţi sau numai a unuia dintre ei.

Instanţa competentă în materie matrimonială este competentă şi înmaterie de răspundere părintească, dacă sunt îndeplinite următoarelecondiţii:- cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil;- competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod

neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la datasesizării instanţei judecătoreşti;- competenţa acestei instanţe este în interesul superior al copilului(articolul 12.1).

Competenţa instanţei (care soluţionează un litigiu în materiematrimonială) cu privire la răspunderea părintească încetează de îndată ce:- hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorţ, de separarede drept sau de anulare a căsătoriei dobândeşte autoritate de lucru

judecat;



52

- în cazul în care o procedură privind răspunderea părintească este perolul unei instanţe, la data când dobândeşte autoritate de lucru judecat ohotărâre în materie matrimonială, de îndată ce hotărârea privindrăspunderea părintească dobândeşte autoritate de lucru judecat;

- în cazurile unor proceduri matrimoniale sau de răspundere părintească,de îndată ce procedura a încetat dintr-un alt motiv, de exemplu, din cauză că s-a renunţat la judecarea cererii (articolul 12.2).

● În al doilea caz, este competentă instanţa din alt stat membrudecât cel de reşedinţă obişnuită a copilului, şi anume aceea din statulmembru cu care acesta are o legătură strânsă, dacă sunt îndeplinitecumulativ următoarele condiţii:- copilul are o legătură strânsă cu un stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti î şi are reşedinţa

obişnuită acolo sau copilul este resortisant (cetățean) al acestui statmembru;- competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice altmod neechivoc de către toate părţile la procedură la data sesizăriiinstanţei;- competenţa astfel stabilită este în interesul superior al copilului(articolul 12.3).

4˚. Competen ţ a bazat ă pe prezen ţ a copilului. Potrivit articolului 13din Regulament, atunci când este imposibil de stabilit reşedinţa obişnuită a copilului şi competenţa nu poate fi stabilită în baza articolului 12,instanţele judecătoreşti din statul membru în care este prezent copilul suntcompetente să soluţioneze litigiile cu privire la răspunderea părintească.Acest text se aplică şi copiilor refugiaţi sau acelora care sunt deplasaţiinternaţional, ca urmare a tulburărilor majore din ţările lor.

5˚. Competen ţ e reziduale. Atunci când nici o instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiularticolelor 8-13, competenţa este reglementată, în fiecare stat membru, de

normele naţionale de drept internaţional privat. Hotărârile pronunţate suntrecunoscute şi sunt executorii în statele membre, conform dispoziţiilorRegulamentului.

4. Trimiterea la o instan ţă mai bine plasată.Regulamentul conţine o regulă în articolul 15, care permite, cu titlu

de excepţie, ca o instanţă sesizată cu soluţionarea unui litigiu privindrăspunderea părintească să trimită cauza unei alte instanţe din alt statmembru, pe care o consideră mai potrivită, mai bine plasată să

soluţioneze cauza. Instanţa poate trimite cauza în totalitatea ei sau poate



53

trimite doar o parte specifică a acesteia.Potrivit regulii generale, competenţa revine instanţelor

judecătoreşti din statul membru unde copilul î şi are reşedinţa obişnuită înmomentul sesizării instanţei. În consecinţă, competenţa nu se schimbă

automat, în cazul în care copilul dobândeşte o altă reşedinţă obişnuită înalt stat membru pe parcursul procedurii de soluţionare a litigiului.

4.1. Situa ţ ii. Există situaţii când, în mod excepţional, instanţasesizată (instanţa de origine) nu este potrivită pentru a soluţiona litigiul.Astfel, instanţa de origine trimite cauza spre soluţionare unei instanţe dinalt stat membru, pe care o consideră mai bine plasată, mai potrivită, cucondiţia ca această trimitere să fie în interesul superior al copilului.Instanţa căreia i-a fost trimisă cauza spre soluţionare, fiind considerată

mai bine plasată, nu poate retrimite cauza la o altă instanţă.Trimiterea poate fi f ăcută dacă sunt îndeplinite cumulativurmătoarele condiţii:- copilul are o legătură specială cu un alt stat membru; se consideră că există o asemenea legătură specială în una dintre următoarele situaţii: (a)după sesizarea instanţei judecătoreşti, copilul şi-a dobândit reşedinţaobişnuită în acest stat membru; (b) copilul a avut reşedinţa obişnuită înacest stat membru; (c) copilul este resortisant al acestui stat membru; (d)unul dintre titularii răspunderii părinteşti î şi are reşedinţa obişnuită înacest stat membru; (e) litigiul se referă la măsurile de protecţie a copiluluiprivind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunuriledeţinute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru;- cele două instanţe, de origine şi de trimitere, trebuie să aibă convingereacă trimiterea serveşte interesului superior al copilului.

Trimiterea poate avea loc:- la cererea uneia dintre părţi;- la iniţiativa instanţei judecătoreşti, dacă cel puţin una dintre părţi oacceptă;- la solicitarea instanţei judecătoreşti dintr-un alt stat membru cu care

copilul are o legătură specială, dacă cel puţin una dintre părţi o acceptă.

4.2. Procedura aplicabil ă. O instanţă sesizată cu o cauză în materia răspunderii părinteşti,

competentă să o soluţioneze, are următoarea alternativă: să suspendeprocedura şi să invite părţile să introducă cererea la o instanţă din alt statmembru, mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau să solicite directunei instanţe din alt stat membru, pe care o consideră mai bine plasată, să soluţioneze cauza. În primul caz, instanţa de origine trebuie să stabilească

un termen în care părţile să se adreseze unei instanţe din alt stat membru.



54

Dacă părţile nu au sesizat instanţa respectivă în termenul fixat, atunciinstanţa de origine continuă să judece cauza, considerându-se competentă.Regulamentul nu precizează termenul, dar acesta ar trebui să fie rezonabilde scurt, astfel încât să nu provoace întârzieri inutile, care să afecteze

interesele copilului sau ale părţilor. Instanţa din alt stat membru, care aprimit cererea, fiind considerată mai bine plasată pentru a o soluţiona,trebuie să se declare competentă în termen de 6 săptămâni, de la datasesizării ei. Dacă se declară competentă, instanţa de origine î şi declină competenţa în favoarea ei. Dacă nu se declară competentă, instanţa deorigine continuă procedura şi soluţionează cauza.

5. Reguli referitoare la dreptul de vizită .Unul dintre obiectivele principale ale Regulamentului este

garantarea dreptului copilului de a menţine legături personale cu titulariirăspunderii părinteşti, după separare, chiar dacă aceştia trăiesc în statemembre diferite. Exercitarea dreptului de vizită transfrontier se face întemeiul unei hotărâri judecătoreşti referitoare la dreptul de vizită,pronunţată într-un stat şi care se recunoaşte direct şi este executorie în altstat membru, dacă este însoţită de un certificat. Potrivit articolului 41alineatul 1 din Regulament, dreptul de vizită acordat printr-o hotărâre

judecătorească executorie pronunţată într-un stat membru, este recunoscutşi are forţă executorie într-un alt stat membru f ără să fie necesară

încuviinţarea executării şi f ără să fie posibil să refuze recunoaştereaacesteia, în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru deorigine. Chiar dacă dreptul intern nu prevede caracterul executoriu dedrept al unei hotărâri judecătoreşti de acordare a dreptului de vizită,instanţa de origine poate declara hotărârea executorie, f ără a aduceatingere unei eventuale căi de atac.

Regulamentul defineşte „dreptul de vizită” în articolul 2, punctul10, ca fiind dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată de timp

într-un alt loc decât cel al reşedinţei sale obişnuite. Regulile referitoare ladreptul de vizită se aplică indiferent de beneficiarul acesui drept. În

funcţie de dreptul intern, dreptul de vizită poate fi recunoscut părinteluicu care copilul nu locuieşte, sau altor membri ai familiei, precum bunicisau terţi. Dreptul de vizită include toate formele de contact între copil şi oaltă persoană, inclusiv contactele prin telefon sau e-mail.

Regulile privind recunoaşterea şi executarea se aplică numaihotărârilor judecătoreşti care acordă un drept de vizită. Hotărârile princare se respinge cererea de acordare a unui drept de vizită sunt supuseregulilor generale, aplicabile tuturor hotărârilor din domeniul de aplicarea Regulamentului.



55

Hotărârea judecătorească privind dreptul de vizită este directrecunoscută şi este executorie în alt stat membru, cu condiţia să fie

însoţită de un certificat, eliberat de instanţa de origine, care a pronunţathotărârea. Certificatul garantează că anumite reguli procedurale au fost

respectate pe parcursul desf ăşurării procedurii de acordare a dreptului devizită în faţa instanţei de origine.Potrivit articolului 41 alineatul 2 şi anexei III din Regulament,

instanţa de origine eliberează certificatul după verificarea respectăriiurmătoarelor garanţii procedurale:- în caz de procedură în lipsă, actul de sesizare a instanţei sau un actechivalent a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-aprezentat, astfel încât această persoană să î şi poată pregăti apărarea sau,

în cazul în care a fost notificat sau comunicat f ără respectarea acestor

condiţii, se dovedește că aceasta a acceptat hotărârea în mod neechivoc;- toate părţile interesate au avut posibilitatea de a fi ascultate;- copilul a avut posibilitatea de a fi ascultat, cu excepţia cazului în careascultarea sa a fost considerată necorespunzătoare, în conformitate cuvârsta sau gradul său de maturitate.

Instanţa de origine eliberează certificatul utilizând formularul dinanexa III a Regulamentului, în limba în care este redactată hotărârea.Certificatul, în afară de îndeplinirea garanţiilor procedurale arătate maisus, conţine şi informaţii practice, de natură a facilita executarea hotărârii(de exemplu, numele şi adresele titularilor răspunderii părinteşti şi acopiilor la care se referă dreptul de vizită, modalităţile de exercitare adreptului de vizită, obligaţiile beneficiarului dreptului de vizită, limităriprivind exercitarea dreptului de vizită).

În cazul în care garanţiile procedurale nu au fost respectate,hotărârea nu este executorie în alt stat membru. Pentru a deveniexecutorie, părţile interesate trebuie să facă o cerere de exequatur.

Conform articolului 41 alineatul 3, momentul în care se eliberează certificatul, depinde de situaţia dacă dreptul de vizită este susceptibil de afi exercitat într-un context transfrontalier sau numai în statul instanţei de

origine, la data pronunţării hotărârii. În cazul în care dreptul de vizită priveşte o situaţie care are un caracter transfrontalier încă de lapronunţarea hotărârii (de exemplu, unul dintre părinţi î şi are reşedinţa înalt stat membru sau urmează să se mute în alt stat membru), certificatul seeliberează din oficiu atunci când hotărârea devine executorie, inclusivvremelnică. Legile naţionale din multe state membre prevăd că o hotărâre

în materie de răspundere părintească este executorie, chiar dacă a fostexercitată o cale de atac împotriva ei. Dacă dreptul intern nu permite ca ohotărâre să fie executorie atât timp cât se judecă o cale de atac,

Regulamentul dă dreptul instanţei de origine să declare hotărârea



56

executorie, chiar vremelnică. Scopul acestei prevederi este de a împiedica întârzierea în executarea hotărârii.

În cazul în care situaţia nu dobândeşte caracter transfrontalier decâtulterior (de exemplu, după pronunţarea hotărârii unul dintre părinţi se

mută în alt stat membru), certificatul se eliberează la solicitarea uneiadintrepărţi.

Dacă instanţa care a eliberat certificatul a comis o eroare lacompletarea lui, se poate introduce o acţiune în rectificare, în faţainstanţei de origine. Pentru soluţionarea acţiunii, instanţa aplică lex fori(articolul 43).

Hotărârea judecătorească privind dreptul de vizită, însoţită decertificat, este direct recunoscută şi are forţă executorie în alt stat membru

decât cel de origine, f ără a fi necesară procedura exequaturului. Cealaltă parte nu se poate opune recunoaşterii hotărârii. Motivele de refuz arecunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti, enumerate de articolul 23 nusunt aplicabile în acest caz.

Partea care solicită executarea hotărârii privind dreptul de vizită înalt stat membru depune o copie a hotărârii şi certificatul care o însoţeşte.Această hotărâre este tratată ca şi cum ar fi una naţională, a instanţei deexecutare, care se recunoaşte şi se execută ca o hotărâre proprie (articolul47). Dacă una dintre părţi nu respectă dreptul de vizită, cealaltă partepoate solicita direct executarea, instanţei din statul membru unde urmează să fie exercitat dreptul de vizită. Procedura de executare este supusă luilex fori.

Potrivit articolului 48, instanţele judecătoreşti din statul membru deexecutare pot hotărî modalităţile practice pentru a organiza exercitareadreptului de vizită, în cazul în care modalităţile necesare nu au fostprevăzute sau nu au fost suficient prevăzute în hotărârea pronunţată deinstanţele judecătoreşti din statul membru, competente pentrusoluţionarea cauzei pe fond şi cu condiţia să fie respectate elementeleesenţiale din hotărârea menţionată. Modalităţile practice hotărâte î şi

încetează aplicabilitatea în executarea hotărârii ulterioare pronunţate decătre instanţele judecătoreşti din statul membru, competente pentrusoluţionarea cauzei pe fond.

6. Reguli referitoare la ră pirea de copii (articolele 10, 11, 40, 42,55).

Convenţia de la Haga din 1980 cu privire la aspectele civile alerăpirii internaţionale de copii, care este ratificată de toate statele membre,continuă să se aplice. Totuşi, Convenţia de la Haga din 1980 este

completată cu anumite dispoziţii din Regulament, care se aplică în cazul



57

răpirii de copii între statele membre. Aceste dispoziţii prevalează aceloradin Convenţie în relaţiile dintre statele membre, în materiile care intră îndomeniul de aplicare a Regulamentului.

Regulamentul urmăreşte împiedicarea răpirii de copii între statele

membre, iar în cazul în care răpirea are loc, asigurarea întoarcerii rapide acopilului în statul membru de origine. Conform prevederilorRegulamentului, răpire de copii înseamnă şi deplasarea ilicită saureţinerea ilicită a acestora.

Atunci când un copil este răpit din statul membru de origine şi dus în alt stat membru, Regulamentul garantează că jurisdicţiile din statulmembru de origine î şi păstrază competenţa cu privire la încredinţareacopilului, chiar dacă a avut loc răpirea. Dacă o cerere de înapoiere acopilului este introdusă în faţa instanţei din statul membru unde copilul a

fost deplasat, aceasta aplică prevederile Convenţiei de la Haga din 1980,care completează Regulamentul. Dacă instanţa din statul membru unde afost deplasat copilul refuză să ordone înapoierea copilului, ea trebuie să transmită de îndată o copie de pe hotărârea pronunţată âîn acest sens,instanţei competente din statul membru de origine. Dacă această instanţă din statul membru de origine pronunţă o hotărâre care implică înapoiereacopilului, această hotărâre este direct recunoscută şi are forţă executorie

în statul membru unde a fost deplasat copilul, f ără a fi necesară recurgerea la un exequatur.

● Competen ţ a. Pentru a împiedica răpirile de copii între statelemembre, articolul 10 din Regulament garantează că jurisdicţiile din statulmembru unde copilul î şi avea reşedinţa obişnuită, înainte de deplasareasau reţinerea sa ilicită, rămân competente pentru soluţionarea unui litigiupe fond, în ceea ce priveşte răspunderea părintească, indiferent de situațiarăpirii sale. Competenţa nu poate reveni instanţelor statului unde a fostdeplasat sau reţinut ilegal copilul, decât în anumite condiţii expresprevăzute39.

● Reguli pentru asigurarea înapoierii rapide a copilului. Acestereguli sunt cuprinse în articolul 11 din Regulament.

Atunci când o instanţă dintr-un stat membru primeşte o cerere de înapoiere a unui copil, în conformitate cu Convenţia de la Haga din 1980,aplică regulile Convenţiei, completate cu acelea ale Regulamentului dinarticolul 11, alineatele 1-5. Instanţa sesizată poate consulta jurisprudenţacare există, referitoare la Convenţia de la Haga din 1980, disponibilă înbaza de date INCADAT, a Conferinţei de la Haga de drept internaţionalprivat.

39 Competenţa în materia răpirii de copii a fost deja tratată la tema „Competenţa în cazul răpirii unui

copil”.



58

Instanţa investită cu soluţionarea cererii o califică mai întâi, însensul că stabileşte dacă a avut loc o deplasare sau reţinere ilicită a unuicopil, în sensul Regulamentului. Potrivit articolului 2.11 din Regulament,similar articolului 340 din Convenţia de la Haga din 1980, „deplasare sau

reţinere ilicită a unui copil” înseamnă deplasarea sau reţinerea unui copil în cazul în care: „(a) a avut loc o încălcare adusă încredinţării dobândită printr-o hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare, în temeiul legislaţiei statului membru în care copilul

î şi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale şi(b) sub rezerva ca încredinţarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau

împreună, în momentul deplasării sau reţinerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente.”. Spre deosebire de Convenţie,Regulamentul adaugă precizarea că încredinţarea se consideră ca fiind

exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părinteştinu poate, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reşedinţă a copilului f ără consimţământulceluilalt titular al răspunderii părinteşti. Asta înseamnă că deplasarea unuicopil dintr-un stat membru în altul, f ără consimţământul titularilorrăspunderii părinteşti constituie răpire, în sensul Regulamentului. Deexemplu, un copil care este deplasat de către un părinte, din statulmembru în care î şi are reşedinţa obişnuită, în alt stat membru, f ără consimţământul celuilalt părinte, de asemenea titular al răspunderiipărinteşti, se consideră că a fost răpit.

Regulamentul nu precizează ce se înţelege prin copil. Prin urmare,noțiunea de copil trebuie calificată folosind lex fori, în fiecare caz înparte. Convenţia de la Haga din 1980 arată în articolul 4 că ea „se aplică oricărui copil care î şi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractantimediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sauvizitarea. Aplicarea convenţiei încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani (s.n.).”.

Potrivit articolului 11.4 din Regulament, instanţa, sesizată cu ocerere de înapoiere a copilului care a fost deplasat sau reţinut ilicit,

dispune înapoierea lui imediată, limitând la minimum aplicarea

40 Articolul 3 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale decopii, la care România a aderat prin Legea 100/1992, publicată în Monitorul oficial al României, ParteaI, nr.243 din 30 septembrie 1992, prevede că: „Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, uneiinstituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul

î şi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi b) dacă la vremeadeplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.Dreptul privind încredinţarea, vizat la litera a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept,dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui

stat.”.



59

excepţiilor care permit refuzul înapoierii copilului, în temeiul articolului13 (b) din Convenţia de la Haga din 1980. Articolul 13 (b) dispune că instanţa sesizată nu este obligată să ordone înapoierea dacă există un riscgrav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau,

ca în orice alt chip, să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. ConformRegulamentului, instanţa sesizată trebuie să ordone înapoierea copilului,chiar dacă ar exista un asemenea risc, în cazul în care se stabileşte că autorităţile din statul membru de origine au luat măsuri corespunzătoarepentru a asigura protecţia copilului după înapoierea sa.

Instanţa sesizată trebuie să se pronunţe în funcţie departicularităţile fiecărei speţe în parte. Nu este suficient ca în statulmembru de origine să existe proceduri destinate să asigure protecţiacopilului; este necesar ca autorităţile competente să fi luat măsuri

concrete pentru protejarea copilului în cauză. Este dificil pentru instanţasesizată să evalueze situaţia de fapt din statul membru de origine. Deaceea, autorităţile centrale din statul membru de origine joacă rolul de ase asigura că aceste măsuri au fost efectiv întreprinse, astfel încât să poată fi protejat copilul după întoarcerea sa.

Pe parcursul desf ăşurării procedurii se asigură posibilitatea deascultare a copilului, cu excepţia situaţiei în care instanţa apreciază că audierea copilului este inadecvată cu vârsta şi gradul său de maturitate(articolul 11.2). De asemenea, o instanţă judecătorească nu poate refuza

înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoiereacopilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată (articolul 11.5). Având învedere termenul scurt în care instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la

înapoierea copilului, această audiere trebuie efectuată în cel mai scurttimp posibil. În acest sens, pot fi utilizate prevederile Regulamentului1206/2001 referitor la cooperearea jurisdicţiilor statelor membre îndomeniul obţinerii de probe în materie civilă şi comercială. AcestRegulament facilitează obţinerea de probe, de exemplu, în materiadreptului familiei. O autoritate poate solicita ca autoritatea competentă din alt stat membru să procedeze la instrumentarea unei probe sau poate

ea însăşi să instrumenteze proba respectivă în alt stat membru. Instanţasesizată cu cererea de înapoiere a copilului trebuie să se pronunţe întermen de 6 săptămâni. În Regulamentul 1206/2001 termenul generalprevăzut pentru instrumentarea unei probe este de 90 de zile, deci maimare decât acela în care trebuie să se pronunţe instanţa cu privire la

înapoierea copilului. Astfel, pentru obţinerea de probe în cauză se potutiliza videoconferinţa sau teleconferinţa, probe cuprinse în articolul 10.4din Regulamentul 1206/2001.

Potrivit articolului 11.3, o instanţă sesizată cu o cerere de înapoiere

a unui copil acţionează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea,



60

utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern. Instanţa judecătorească pronunţă hotărârea, cu excepţia cazului în care aceasta sedovedeşte imposibilă din cauza unor împrejurări excepţionale, în cel multşase săptămâni de la sesizarea sa. Regulamentul nu precizează că

hotărârea pronunţată trebuie să fie şi executorie în acelaşi termen scurt de6 săptămâni. Pentru a atinge obiectivul înapoierii rapide a copilului,hotărârea pronunţată de instanţă ar trebui să fie şi executorie. Dreptulnaţional al instanţei sesizate poate să conţină, însă, dispoziţii prin carehotărârea este supusă unei căi de atac, suspensivă de executare. De aceea,dreptul naţional al instanţei sesizate ar trebui să conţină prevederi specialecu privire la înapoierea copilului, astfel încât să poată fi respectattermenul de 6 săptămâni. De exemplu, dreptul naţional ar putea să excludă posibilitatea de a ataca hotărârea care are ca obiect înapoierea

unui copil deplasat sau reţinut ilicit; dreptul naţional ar putea să prevadă că, deşi hotărârea este supusă unei căi de atac, ea să fie executorie,indiferent de exercitarea sau nu a căii de atac; dreptul naţional careprevede suspendarea executării hotărârii pe parcursul soluţionării căii deatac, ar putea să dispună că acea cale de atac trebuie soluţionată într-untermen atât de scurt încât să poată fi respectat termenul de 6 săptămâni.Asemenea prevederi ar trebui adoptate deopotrivă pentru hotărârile deneînapoiere a copilului, minimizându-se astfel riscul procedurilor paraleleşi a hotărârilor ireconciliabile.

● Situa ţ ia în care instan ţ a sesizat ă hot ă r ăşte neînapoiereacopilului. Ţinând cont de condiţiile stricte, prevăzute de articolul 13 dinConvenţia de la Haga din 1980 şi de articolul 11 alineatele 2-5 dinRegulament, instanţa sesizată cu o cerere de înapoiere a copilului deplasatsau reţinut ilicit admite cererea în marea majoritate a cazurilor. În cazuriexcepţionale, când instanţa pronunţă o hotărâre de neînapoiere,Regulamentul prevede o procedură specială în articolul 11 alineatele 6 şi7. Astfel, în cazul în care o instanţă judecătorească a pronunţat o hotărârede neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenţia de la Haga din1980, instanţa trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin

intermediul autorităţii sale centrale, o copie a hotărârii judecătoreşti deneînapoiere şi a documentelor pertinente, instanţei competente din statulmembru de origine. Ea trebuie să transmită în special un proces-verbal alşedinţelor instanţei competente sau autorităţii centrale din statul membru

în care copilul î şi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării salesau reţinerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanţa dinstatul membru de origine trebuie să primească toate documentelemenţionate, în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere.

Cu excepţia cazului în care instanţele judecătoreşti din statul

membru în care copilul î şi avea reşedinţa obişnuită, imediat înainte de



61

deplasarea sa sau de reţinerea sa ilicită, au fost deja sesizate de una dintrepărţi, instanţa judecătorească sau autoritatea centrală care primeşteinformaţia trebuie să o notifice părţilor şi să le invite să prezinteobservaţii instanţei, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei

luni de la data notificării. Pentru ca instanţa de origine să examinezeproblema încredinţării copilului, părţile trebuie să arate dacă doresc acestlucru. Fără a aduce atingere normelor în materie de competenţă prevăzutede Regulament, instanţa judecătorească respinge cererea în cazul în carenu a primit nici o observaţie în termenul prevăzut.

Documentele la care se referă articolul 11.6 sunt denumite„pertinente”, f ără a se arăta în mod explicit care sunt acestea. Instanţacare a pronunţat hotărârea de neînapoiere are rolul de a stabili cedocumente va transmite, pe care le consideră reprezentative în formarea

convingerii judecătorilor de a pronunţa o asemenea hotărâre. De exemplu,sunt reprezentative rapoartele elaborate de autorităţile sociale cu privire lasituaţia socială a copilului.

În articolul 11.6 nu se menţionează ca documentele transmise să fietraduse în limba instanţei de origine. Dacă judecătorul din instanţa deorigine cunoaşte limba în care sunt redactate documentele nu estenecesară o traducere. În caz contrar, pentru a se putea respecta termenulde o lună de la pronunţarea hotărârii, se poate realiza traducereadocumentelor mai importante. Dacă nu se poate face traducerearespectând termenul de o lună, atunci această sarcină revine instanţei deorigine.

● Procedura în fa ţ a instan ţ ei de origine. Instanţa de origine trebuiesă aplice anumite reguli de procedură pe parcursul soluţionării cauzei.Respectarea acestor reguli îi vor permite mai târziu să eliberezecertificatul menţionat la articolul 42.2 din Regulament. Instanţa trebuie să vegheze ca: toate părţile să aibă ocazia de a fi ascultate; copilul să fieascultat, cu excepţia situaţiei în care audierea lui este improprie vârstei şimaturităţii lui; hotărârea pe care o pronunţă să aibă la bază motivelehotărârii de neînapoiere şi mijloacele de probă pe baza cărora a fost

pronunţată acea hotărâre. În acest sens, se impune colaborarea între celedouă instanţe (cea care a pronunţat hotărârea de neînapoiere şi instanţa deorigine); dacă judecătorii pot comunica într-o limbă comună pot colaboradirect, prin telefon sau e-mail, iar dacă există probleme lingvistice,autorităţile centrale din cele două state membre le pot acorda asistenţă.

Se pune problema cum poate fi ascultat autorul răpirii şi copilul, devreme ce aceştia se află în celălalt stat membru şi nu în statul membru deorigine, care judecă litigiul. Soluţia ar fi ca aceştia să fie audiaţi acolounde se găsesc prin intermediul procedurii şi a mijloacelor prevăzute în

Regulamentul 1206/2001 referitor la cooperearea jurisdicţiilor statelor



62

membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă şi comercială.Acest Regulament facilitează obţinerea de probe, de exemplu, în materiadreptului familiei. O autoritate poate solicita ca autoritatea competentă din alt stat membru să procedeze la instrumentarea unei probe sau poate

ea însăşi să instrumenteze proba respectivă în alt stat membru. Astfel,pentru obţinerea de probe în cauză se pot utiliza videoconferinţa sauteleconferinţa, probe cuprinse în articolul 10.4 din Regulamentul1206/2001.

Faptul că răpirea de copii reprezintă infracţiune în anumite statemembre trebuie, de asemenea, luat în considerare. Aceste state trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura participarea autorului răpirii laprocedura în faţa instanţei de origine, f ără riscul de a fi supus uneisancţiuni penale. O soluţie ar putea fi ca audierea acestuia să se facă

utilizând mijloacele prevăzute de Regulamentul 1206/2001 referitor laobţinerea de probe. O altă soluţie ar putea fi luarea de măsuri specialedestinate a face posibilă participarea personală a autorului răpirii în faţainstanţei de origine.

Dacă instanţa de origine pronunţă o hotărâre care nu implică întoarcerea copilului, atunci competentă să se pronunţe cu privire la încredinţarea copilului este instanţa din statul membru în care a fost duscopilul în urma răpirii. Dacă instanţa de origine hotărăşte întoarcereacopilului, această hotărâre este direct recunoscută şi este executorie încelălalt stat membru, unde a fost dus copilul, cu condiţia să fie însoţită deun certificat.

● Înlă turarea exequatur-ului pentru hot ă rârea instan ţ ei de originecare dispune înapoierea copilului (articolele 40, 42). O instanţă sesizată cu o cerere de înapoiere a copilului în temeiul Convenţiei de la Haga din1980, aplică prevederile Convenţiei, completate cu cele din articolul 11 alRegulamentului Bruxelles II. Dacă instanţa sesizată pronunţă o hotărârede neînapoiere a copilului, atunci instanţa de origine va da hotărâreafinală în ceea ce priveşte înapoierea copilului. În cazul în care aceasta dinurmă dispune înapoierea copilului, hotărârea trebuie executată în celălalt

stat membru, unde a fost deplasat copilul. Pentru a garanta această executare, Regulamentul prevede că asemenea hotărâri sunt directrecunoscute şi sunt executorii în celălalte state membre dacă sunt însoţitede un certificat. Aceasta înseamnă că nu este posibil să se facă opoziţie larecunoaştere, pentru că sunt recunoscute direct şi nu este necesar caaceste hotărâri să treacă prin procedura exequatur-ului.

Instanţa de origine eliberează certificatul, utilizând formularul dinanexa IV a Regulamentului, în limba în care este redactată hotărârea.Instanţa furnizează şi celelalte informaţii solicitate în anexă, inclusiv cele

cu privire la caracterul executoriu al hotărârii în statul membru de origine.



63

De regulă, instanţa de origine eliberează certificatul de îndată dehotărârea a devenit executorie în statul membru de origine, aceasta

însemnând că termenul pentru orice cale de atac s-a împlinit. Această regulă nu are însă un caracer absolut. Instanţa de origine poate declara

hotărârea executorie, f ără a aduce atingere unei eventuale căi de atac.Regulamentul dă acest drept instanţei, chiar dacă o asemenea posibilitatenu este prevăzută în dreptul intern. Scopul este de a împiedica căile deatac care durează mult şi întârzie executarea hotărârii.

Nu se poate ataca decizia instanţei de origine de a eliberacertificatul. Dacă instanţa a comis o eroare în completarea certificatului şiacesta nu reflectă hotărârea în mod corect, se poate introduce o acţiune înrectificare în faţa instanţei de origine. Pentru soluţionarea cererii instanţava aplica lex fori.

● Deplasarea copilului în alt stat membru. Hotărârea instanţei deorigine este în mod automat executorie în toate statele membre, şi nunumai în statul membru care a pronunţat hotărârea de neînapoiere acopilului. Deplasarea copilului în alt stat membru este f ără efect în ceeace priveşte hotărârea instanţei de origine. Aceasta înseamnă că nu maieste necesară o nouă procedură prin care să se solicite înapoiereacopilului, ci este suficientă punerea în executare a hotărârii instanţei deorigine.

7. Executarea.Potrivit articolului 47 din Regulament, procedura de executare se

stabileşte aplicând dreptul statului membru în care are loc executarea.Chiar dacă procedura de executare este reglementată de lex fori şi nu deRegulament, autorităţile naţionale trebuie să aplice reguli care asigură executarea eficace şi rapidă a hotărârilor pronunţate în temeiulRegulamentului, pentru a nu aduce atingere obiectivelor acestuia.Hotărârile pronunţate în temeiul Regulamentului privesc dreptul de vizită şi înapoierea copilului după deplasarea sa ilegală în alt stat membru,pentru executarea cărora procedura exequatur-ului a fost suprimată în

vederea accelerării executării.În ceea ce priveşte răpirea internaţională de copii trebuie luate în

considerare deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dinmomentul în care autorităţile unui stat contractant la Convenţia de laHaga din 1980 au stabilit că un copil a fost deplasat ilegal, ele suntobligate să ia măsurile necesare pentru a garanta înapoierea copilului.Dacă nu î şi îndeplinesc această obligaţie, înseamnă că încalcă dispoziţiile



64

articolului 8 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului (dreptulla respectarea vieţii familiale)41.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că procedurareferitoare la atribuirea răspunderii părinteşti, inclusiv executarea

hotărârii definitive, trebuie să aibă loc urgent, deoarece curgerea timpuluipoate avea consecinţe iremediabile cu privire la relaţia dintre copil şipărintele de care a fost separat.

8. Rela ţ ia dintre Regulament şi Conven ţ ia de la Haga din 1996 cu privire la protec ţ ia copiilor 42.

Domeniul de aplicare a Regulamentului prezintă multe asemănăricu acela al Convenției de la Haga din 1996 privind competența, legeaaplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la

răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor

43

(încontinuare Convenția). Relațiile dintre cele două instrumente suntstabilite în articolele 60-62 din Regulament.

Pentru a stabili dacă Regulamentul sau Convenția se aplică în cazulunui litigiu trebuie clarificat dacă:▪ litigiul intră în domeniul de aplicare a Regulamentului; potrivitarticolului 60 din Regulament, acesta prevalează asupra Convenției înceea ce privește materiile care intră în domeniul lui de aplicare; asta

înseamnă că Regulamentul se aplică referitor la competență, recunoaștereși executare, iar Convenția în ceea ce privește legea aplicabilă (care nuintră în sfera de aplicare a Regulamentului);▪ copilul cu privire la care există litigiul are reședința obișnuită peteritoriul unui stat membru; potrivit articolului 61, alineatul 2, litera a dinRegulament, în materia răspunderii părintești și a măsurilor de protecție acopiilor, Regulamentul se aplică atunci când respectivul copil î și arereședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru;▪ litigiul privește recunoașterea și/sau executarea unei hotărâri pronunțatede o instanță a unui stat membru; în ceea ce privește recunoașterea șiexecutarea unei hotărâri pronunțate de instanța judecătorească

41 A se vedea în acest sens, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului: Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei (29 iulie 2003); Maire împotriva Portugaliei (26 iunie 2003); Ignaccolo-Zenide împotriva României (25 ianuarie 2000).42 Convenția de la Haga din 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea șicooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor a fost ratificată de România prin Legea 361/2007, publicată în Monitorul oficial a României nr.895 din 28 decembrie2007.43 Convenția de la Haga din 1996 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea șicooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor intră în vigoare

în statele membre ale U.E. odată ce a fost ratificată de acestea, în totalitatea lor. Din site-ul Conferințeide Drept Internațional Privat de la Haga reiese că în România Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie

2011 și că aceasta nu a fost ratificată încă de toate statele membre ale U.E.



65

competentă dintr-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, chiardacă respectivul copil î și are reședința obișnuită pe teritoriul unui statnemembru, care este parte contractantă la Convenție, se aplică Regulamentul (articolul 61, alineatul 2, litera b); nu prezintă relevanță

dacă copilul din litigiu locuiește pe teritoriul unui stat membru sau peteritoriul unui stat terț, parte la Convenție, atâta timp cât hotărârea estepronunțată de instanța unui stat membru; scopul este de a asigurarecunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate de instanțe competentedin U.E., după reguli comune.

În afară de Convenția de la Haga din 1996, Regulamentulprevalează și asupra următoarelor convenții, în măsura în care acesteaprivesc materiile reglementate de Regulament:- Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 cu privire la suprimarea

cerinței supralegalizării actelor oficiale străine și legea aplicabilă cuprivire la protecția minorilor;- Convenția de la Luxemburg din 8 septembrie 1967 privindrecunoașterea hotărârilor privind valabilitatea căsătoriilor;- Convenția de la Haga din 1 iunie 1970 privind recunoaștereadivorțurilor și separărilor de drept;- Convenția Europeană din 20 mai 1980 privind recunoașterea șiexecutarea hotărârilor privind încredințarea copiilor și restabilirea

încredințării copiilor;- Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile alerăpirii internaționale de copii (articolul 60 din Regulament).

3. Competenţa legislativă în dreptul internaţional privateuropean.

3.1. Regulamentul 593/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

1. Introducere2. Domeniul de aplicare

2.1. Aplicarea materială 2.2. Aplicarea cu caracter universal2.3. Aplicarea în spaţiu2.4. Aplicarea în timp2.5. Raportul cu alte dispoziţii de drept comunitar şi cu alte convenţii ori acte

normative.3. Norme uniforme3.1. Determinarea legii aplicabile

3.1.1. Autonomia de voinţă 3.1.2. Legea aplicabilă în absenţa alegerii ei de către părţi3.1.3. Criterii speciale de stabilire a legii aplicabile

3.1.4. Înlăturarea legii normal aplicabile



66

3.1.5. Validitatea contractului: de fond şi de formă 3.2. Domeniul legii aplicabile

3.2.1. Domeniul de aplicare a legii contractului conform articolului 123.2.2. Domeniul de aplicare a legii contractului în cazuri speciale3.2.3. Aplicarea legii contractului în materie de probă

1. Introducere. Regulamentul Roma I este succesorul Convenţieide la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilorcontractuale, al cărei text l-a preluat, cu unele modificări. De aceea,câteva cuvinte despre Convenţie apar ca fiind necesare.

Adoptarea Convenţiei de la Roma a fost determinată de mareadiversitate de norme conflictuale, existente în ţările membre ale UniuniiEuropene, care f ăceau ca probleme importante pentru piaţa comună,pentru relaţiile comerciale din interiorul Uniunii Europene, precum cele

patrimoniale, să rămână incerte în ceea ce priveşte legea aplicabilă încazul ivirii unui litigiu în legătură cu acestea.Fiecare stat are propriul sistem de drept, cu reguli specifice

aplicabile contractelor. Există convenţii internaţionale ce conţin reguliuniforme aplicabile contractelor, dar acestea nu au fost ratificate de toatestatele membre şi nu privesc decât anumite categorii de contracte (deexemplu, Convenţia de la Haga din 1964 cu privire la legea uniformă înceea ce privește vânzarea internaţională şi cu privire la încheiereacontractelor de vânzare internaţională de obiecte mobile corporale).

Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 cu privire la contractelede vânzare internaţională de mărfuri44 este una dintre puţinele convenţiisemnată de toate statele membre, obţinându-se, astfel, unificareadreptului material, substanţial, dar numai în ceea ce priveşte contractul devânzare internaţională de mărfuri (şi nici acesta în integralitatea lui,

întrucât convenţia exclude din sfera sa de aplicare anumite contracte,precum contractele încheiate de consumatori45). Faptul că aplicareaConvenţiei este subordonată în anumite condiţii normelor de dreptinternaţional privat46 a f ăcut şi mai mult necesară unificarea normelor

44 La această Convenţie a aderat şi România, prin Legea 24/1991, publicată în Monitorul oficial alRomâniei, nr. 54 din 19 martie 1991.45 În ceea ce priveşte contractele încheiate de consumatori, uniformizarea dreptului material s-arealizat, în statele membre, prin implementarea în drepturile naţionale a directivelor elaborate la nivelcomunitar; astfel, de exemplu, sunt: Directiva 85/577/CEE pentru protecţia consumatorilor în cazulcontractelor negociate în afara sediilor comerciale, Directiva 87/102/CEE cu privire la creditul pentruconsum, Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive în contractele de consum, Directiva97/7/CE cu privire la protecţia consumatorilor în materia contractelor încheiate la distanţă, Directiva1999/44/CE cu privire la câteva aspecte de vânzare şi de garanţie ale bunurilor de consum ş.a.46 Articolul 1 din Convenţia de la Viena prevede: "1. Prezenta Convenţie se aplică contractelor devânzare de mărfuri între părţi care î şi au sediul în state diferite: a) când aceste state sunt statecontractante; sau b) când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat

contractant […]" (din convenţia în versiunea română).



67

conflictuale pe teritoriul Uniunii Europene.Convenţia de la Roma a intrat în vigoare la 1 aprilie 199147 şi s-a

aplicat până la adoptarea Regulamentului şi intrarea lui în vigoare în2009. Potrivit articolului 24 din Regulament „(1) În statele membre,

prezentul regulament înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţiateritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial alrespectivei convenţii şi cărora nu li se aplică prezentul regulament, întemeiul articolului 355 (ex-299) din tratat48. (2) În măsura în careprezentul regulament înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Roma,orice trimitere la convenţia respectivă se interpretează ca trimitere laprezentul regulament.”.

Regulamentul are la bază articolul 81 (ex-67) litera b din TFUE.Uniunea Europeană a stabilit ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea unui

spațiu de libertate, securitate şi justiţie. Pentru instituirea progresivă aunui astfel de spaţiu, au fost adoptate măsuri cu impact transfrontalierprivind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării bunei funcţionări a pieţei interne. Printre aceste măsuri suntincluse măsuri care să favorizeze compatibilitatea normelor privindconflictul de legi şi de competenţă, aplicabile în statele membre. Pentrubuna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele statelor membrecare reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională,indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea,

în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii soluţiilor litigiilor, a certitudiniiprivind dreptul aplicabil şi a liberei circulaţii a hotărârilor.

2. Domeniul de aplicare. Domeniul de aplicare aRegulamentului Roma I priveşte:

- aplicarea materială;- aplicarea cu caracter universal;- aplicarea în spaţiu;- aplicarea în timp;- raportul cu alte dispoziţii de drept comunitar şi cu alte convenţii

ori acte normative.

2.1. Aplicarea material ă. Regulamentul se aplică obliga ţ iilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există unconflict de legi (articolul 1 alineatul 1). Textul nu dă o definiţietermenului de obligaţii contractuale, după cum nici în Regulamentul

47 O parte din prevederile Convenţiei de la Roma au fost preluate şi de Legea română de dreptinternaţional privat, nr. 105/1992, în ideea apropierii de legislaţia europeană, în vederea aderării laUniunea Europeană .48 Articolul 299 a devenit articolul 355 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)



68

Bruxelles I nu se defineşte noţiunea de materie contractuală. Dar, CJUE af ăcut interpretarea Convenţiei de la Bruxelles din 1968, care este utilizată şi pentru succesorul acesteia, Regulamentul Bruxelles I. Ori în expunereade motive la Regulamentul Roma I se precizează că domeniul de aplicare

material şi dispoziţiile acestuia ar trebui să fie concordante cuRegulamentul 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şiexecutarea hotărârilor în materie civilă şi comercială („Bruxelles I”) şi cuRegulamentul 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilornecontractuale („Roma II”).

Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şicomercială (la fel ca şi Regulamentul Bruxelles I). El este aplicabiltuturor contractelor care nu fac obiectul unei convenţii particulare49,precum contractele încheiate în materia proprietăţii intelectuale,

contractele de tranzacţie, de turism, de construcţii de imobile etc..Pentru ca acestor contracte să li se poată aplica dispoziţiileRegulamentului se cere existenţa unei situaţii ce implică un conflict delegi. Dacă un raport juridic litigios, având ca obiect o obligaţiecontractuală, are legături cu două sau mai multe state, legile naţionale aleacestora având toate, teoretic, vocaţia de a se aplica raportului juridicrespectiv în vederea soluţionării litigiului, atunci se consideră că există unconflict de legi.

În textul Regulamentului s-a utilizat noţiunea de conflict de legi şinu de situa ţ ii având un caracter interna ţ ional ori de contract interna ţ ional, din cauza problemelor specifice statelor cu un sistem

juridic neunificat, cum este Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, dacă,de exemplu, în interiorul Regatului Unit se iveşte un conflict de legi întredreptul englez şi dreptul scoţian, cu ocazia unui litigiu având ca obiect uncontract, conflictul este de drept internaţional privat, dar priveşte dreptulintern, întrucât ambele legi aparţin aceluiaşi stat, iar contractul nu esteinternaţional, ci intern. Conform articolului 22 din Regulament: "1. Încazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare avândpropriile sale norme de drept în materie de obligaţii contractuale, fiecare

unitate teritorială se consideră o ţară, în scopul de a identifica legeaaplicabilă, în temeiul prezentului regulament. 2. Statele membre ale cărorunităţi teritoriale au propriile lor norme de drept cu privire la obligaţiilecontractuale nu sunt obligate să aplice prezentul regulament în caz deconflict între legile unităţilor teritoriale". Aşadar, Regulamentul se poateaplica şi într-un asemenea caz, chiar dacă lipseşte caracterul internaţional.

Mai mult, Regulamentul este aplicabil şi unui contract care

49 Cum este Convenţia de la Haga din 1955 cu privire la legea aplicabilă vânzării cu caracterinternaţional de obiecte mobile corporale şi Convenţia de la Haga din 1978 cu privire la legea

aplicabilă contractelor de intermediere şi reprezentării.



69

prezintă toate caracteristicile unui contract intern, dar, prin voinţa părţilor,ce au desemnat ca lege aplicabilă contractului o lege străină, dobândeşteun caracter internaţional. Practic, el nu devine un contract internaţional,ci, prin alegerea legii străine, se naşte posibilitatea apariţiei unui conflict

de legi, ceea ce conduce la aplicarea Regulamentului. Totuşi, conformarticolului 3.3, alegerea de către părţi a legii străine, în cazul în care toatecelelalte elemente ale contractului sunt localizate, în momentul alegerii,

într-o singură ţară - adică, cu alte cuvinte, contractul este intern - nu poateaduce atingere dispoziţiilor din dreptul acestei ţări, de la care nu se poatederoga prin acord. Se limitează, astfel, autonomia de voinţă a părţilor50.

Momentul care se ia în considerare, pentru a stabili dacă oobliga ţ ie contractuală implică un conflict de legi, este acela al naşteriilitigiului; cum un litigiu poate fi soluţionat pe diferite căi, precum: pe cale

amiabilă (când nu este necesară soluţionarea conflictului de legi), prinapelarea la arbitrajul în echitate, (când arbitrii judecă după principiile deechitate şi nu după lege) ori prin sesizarea instanţei, se impune precizareamomentului în care se naşte un conflict de legi şi deci raportul juridiccontractual litigios este supus prevederilor Regulamentului. Considerămcă, momentul în care a fost sesizat ă instan ţ a cu soluţionarea litigiului şiaceasta şi-a pus întrebarea, care lege să aplice dintre cele cu care raportul

juridic litigios vine în contact, corespunde cel mai bine operaţiunii de încadrare a litigiului în domeniul de aplicare a Regulamentului51.

Materii excluse. În primul rând, la fel ca şi Regulamentul BruxellesI, Regulamentul Roma I nu se aplică în materie fiscală, vamală sauadministrativă (articolul 1 alineatul 1). Semnificaţia comunitară anoţiunilor reiese din interpretarea care a fost f ăcută de CJUE în cazulRegulamentului Bruxelles I, aplicabilă deopotrivă şi RegulamentuluiRoma I. În alineatele 2 şi 3 ale articolului 1 urmează o înşiruire amateriilor excluse:

1º. Starea şi capacitatea persoanelor fizice (articolul 1, alineatul 2,litera a).

Starea şi capacitatea persoanelor fizice, adică statutul personal,

sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului, întrucât nu-şigăsesc locul printre dispoziţii ce privesc contractele. Noţiunile nu suntdefinite; instanţele sesizate din fiecare stat membru aplică propriile legi,pentru calificarea lor şi, apoi, normele proprii de drept internaţionalprivat, pentru soluţionarea litigiilor. În doctrină s-a pus problema dacă

50 În Convenţia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, un contract intern care este supus prin voinţa părţilor unei legi străine este exclus dindomeniul ei de aplicare.51 Nu poate fi luat în considerare nici momentul încheierii contractului, întrucât atunci este posibil carespectivul contract să fi fost pur intern, nici momentul ipotetic al naşterii litigiului, întrucât, până la

sesizarea instanţei, contractul internaţional poate să devină intern.



70

uniunea liber ă (concubinajul) intră sau nu în materia statutului personal,şi, în consecinţă, în domeniul de aplicare a Regulamentului. Soluţia diferă

în funcţie de calificarea pe care drepturile naţionale o dau instituţiei: dacă o privesc ca fiind apropiată de căsătorie, este exclusă; dacă o consideră ca

având caracter contractual, intră în domeniul lui de aplicare52

.Există şi o excepţie sub forma unei norme materiale, care priveştecapacitatea de a contracta, şi care intră în domeniul de aplicare aRegulamentului. Conform articolului 13, dacă un contract se încheie întredouă persoane fizice care se găsesc în aceeaşi ţară, persoana capabilă după legea acelei ţări nu poate invoca incapacitatea sa, ce rezultă din altă lege, decât dacă, în momentul încheierii contractului, cocontractantul săua cunoscut această incapacitate sau a ignorat-o din neglijenţă. Seurmăreşte, astfel, protejarea părţii contractante de bună credinţă, care a

avut convingerea că încheie un contract cu o persoană capabilă.2º. Obliga ţ iile contractuale privind rela ţ iile de familie în sens larg (articolul 1, alineatul 2, literele b şi c).

Conform articolului 1, alineatul 2, literele b şi c sunt excluse dindomeniul de aplicare a Regulamentului obligaţiile rezultate din relaţii defamilie şi din relaţiile care, în conformitate cu legea care le esteaplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile cu cele defamilie, inclusiv obligaţiile de întreţinere; sunt, de asemenea, excluseobligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilormatrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care suntconsiderate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca avândefecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile caredecurg din testamente şi succesiuni. Regulamentul nu defineşte niciaceste noţiuni, după cum nu defineşte nici o altă materie exclusă.Calificarea lor se face după lex fori.

Obligaţiile de întreţinere sunt excluse, dacă sunt legale. ConformConvenţiei de la Haga din 1973 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilorde întreţinere, se exclud contractele pe care părţile le încheie în scopul

îndeplinirii unei obligaţii legale de întreţinere. Alte obligaţii contractuale,

chiar încheiate în scopul întreţinerii unui membru al familiei, dar faţă decare nu există o obligaţie legală de întreţinere, intră în domeniul deaplicare a Regulamentului.

3º. Obliga ţ iile ce se nasc din titluri negociabile (articolul 1,alineatul 2, litera d).

Sunt excluse cambiile, cecurile şi biletele la ordin, pentru că asemenea titluri sunt supuse unor reguli speciale, care, în mare parte, sunt

52 De exemplu, în Franţa, uniunea liberă nu intră în materia statutului personal, deci intră în sfera de

aplicare a Convenţiei de la Roma.



71

cuprinse în Convenţia de la Geneva din 1930, destinată a reglementaanumite conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, şi înConvenţia de la Geneva din 1931, destinată a reglementa anumiteconflicte de legi în materie de cec, la care câteva state membre ale

Uniunii Europene sunt părţi contractante. În plus, în legislaţia mai multorstate membre, aceste titluri privesc obligaţiile extracontractuale. Cu toateacestea, ele sunt excluse şi din domeniul de aplicare a RegulamentuluiRoma II cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale.

De asemenea, sunt excluse şi obligaţiile care se nasc din alte titlurinegociabile. Aşa cum rezultă din expunerea de motive la Regulament,punctul 9, intră aici şi obligaţiile rezultate din conosamente, în măsura încare obligaţiile rezultate din conosamente derivă din caracterul lornegociabil. Caracterul negociabil se apreciază de instanţa sesizată,

aplicându-se lex fori (inclusiv normele sale de drept internaţional privat).4º. Conven ţ iile de arbitraj şi conven ţ iile atributive de jurisdic ţ ie (articolul 1, alineatul 2, litera e).

Convenţiile de arbitraj au fost excluse datorită faptului că există numeroase convenţii internaţionale în materie de arbitraj, chiar dacă privesc, mai ales, recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale şi nu

însăşi convenţia de arbitraj. Convenţiile atributive de jurisdicţie au fost şiele excluse, pe motiv că fac parte, mai ales, din procedura şiadministrarea justiţiei unui stat, decât din materia contractelor; fiecareinstanţă este obligată să determine validitatea convenţiei de prorogare decompetenţă, aplicând propria lege şi nu legea aleasă de părţi.

5º. Dreptul societ ăţ ilor (articolul 1, alineatul 2, literele f şi g).Deşi ocupă un loc foarte important în viaţa economică a Uniunii

Europene (ceea ce reiese şi din numeroasele prevederi, ce îl privesc, dinTratatul privind Uniunea Europeană şi din Tratatul privind funcţionareaUniunii Europene), dreptul societăţilor a fost exclus din Regulament.Sunt excluse aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şial altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precumconstituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică,

organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme şirăspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentruobligaţiile societăţii sau ale organismului. Este exclusă, de asemenea,chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţirăspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă unorgan al unei societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană

juridică, poate angaja faţă de terţi răspunderea respectivei societăţi sau arespectivului organism. În acest ultim caz, excluderea vizează numairelaţiile dintre reprezentant şi terţ şi este justificată de faptul că, în aceste

relaţii, nu se poate invoca principiul autonomiei de voinţă. În ceea ce



72

priveşte relaţiile dintre reprezentant şi reprezentat, precum şi acelea dintrereprezentat şi terţ, Regulamentul este aplicabil53.

6º. Trustul (articolul 1, alineatul 2, litera h).Sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului

constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şibeneficiarii acestora. Trustul este o instituţie specifică dreptului anglo-saxon, care nu are natură contractuală şi deci nu poate fi reglementat într-un instrument ce priveşte obligaţiile contractuale. De altfel, câteva statemembre ale Uniunii Europene sunt părţi la Convenţia de la Haga din1985 cu privire la legea aplicabilă trustului şi recunoaşterii sale.

7º. Obliga ţ iile care decurg din în ţ elegeri care au avut loc înaintede semnarea unui contract (articolul 1,alineatul 2, litera i).

Obligaţiile rezultate din înţelegerile care au avut loc înainte de

semnarea contractului sunt reglementate de articolul 12 din Regulamentul864/2007 (Roma II).8º. Asigur ă rile (articolul 1, alineatul 2, litera j).Sunt excluse contractele de asigurare ce decurg din activităţi

desf ăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate laarticolul 2 din Directiva 2002/83/CE privind asigurarea de viaţă, al cărorobiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, oriunui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces,supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.

9º. Proba şi procedura (articolul 1, alineatul 3).Sunt excluse proba și aspectele de procedură, sub rezerva

articolului 18. Articolul 18 prevede că: „(1) Legea care reglementează oobligaţie contractuală în temeiul prezentului regulament se aplică înmăsura în care cuprinde, în materia obligaţiilor contractuale, norme careinstituie prezumţii legale sau repartizează sarcina probei. (2) Contractulsau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu oricemijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile

menţionate la articolul 11 în temeiul cărora contractul sau actul respectiveste valabil din punctul de vedere al formei, cu condiţia ca mijloacele deprobă respective să poată fi administrate în faţa instanţei sesizate.”.

2.2. Aplicarea cu caracter universal. Potrivit articolului 2, legea desemnată de Regulament se aplică

indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.

53 În dreptul englez, reprezentarea, "agency", este o instituţie autonomă, care se apropie mai mult de

ideea de statut şi nu de aceea de contract.



73

Caracterul universal al aplicării Regulamentului trebuie înţeles însensul că prevederile acestuia se substituie dreptului internaţional privatal tuturor statelor membre, în materia ce face obiectul lui dereglementare, ca o lege uniformă. Aceeaşi soluţie este consacrată în

majoritatea convenţiilor de la Haga, ce stabilesc legea aplicabilă într-unanumit domeniu (de exemplu, Convenţia de la Haga din 1978 cu privirela legea aplicabilă regimurilor matrimoniale - în articolul 2).Regulamentul va fi aplicat deci indiferent dacă legea desemnată este aunui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat terţ. Pentru a atrageaplicarea prevederilor Regulamentului părţile contractante - cu domiciliul

în Uniunea Europeană sau în afara Uniunii Europene - pot încheia oconvenţie atributivă de jurisdicţie, în favoarea unei instanţe dintr-un statmembru.

Deşi instanţele arbitrale nu sunt ţinute să respecte Regulamentulchiar dacă sunt situate pe teritoriul Uniunii Europene, în anumite cazuriau aplicat prevederile acestuia, considerând că exprimă cele mairezonabile şi larg admise puncte de legătură în comunitatea internaţională (era vorba într-o speţă de punctul de legătură al sediului debitoruluiprestaţiei caracteristice).

Dacă instanţa sesizată trebuie să aplice o lege străină, desemnată deprevederile Regulamentului, aceasta va folosi lex fori pentru a o proba,

întrucât Regulamentul nu cuprinde prevederi în acest sens.

2.3. Aplicarea în spa ţ iu. Potrivit articolului 29 din Regulament, acesta este obligatoriu în

toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre. Articolul24 prevede că, în statele membre Regulamentul înlocuieşte Convenţia dela Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniulde aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică Regulamentul, în temeiul articolului 355 (ex-299) din Tratatul privindfuncţionarea Uniunii Europene54. În măsura în care Regulamentul

înlocuieşte dispoziţiile Convenţiei de la Roma, orice trimitere la

convenţia respectivă se interpretează ca trimitere la Regulament.

2.4. Aplicarea în timp. Regulamentul se aplică contractelor încheiate după 17 decembrie

2009 (articolul 28).

2.5. Raportul cu alte dispozi ţ ii de drept comunitar şi cu alte conven ţ ii ori acte normative.

54 Articolul 299 a devenit articolul 355 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)



74

Potrivit articolului 23, Regulamentul nu aduce atingere aplicăriidispoziţiilor dreptului comunitar care, în anumite domenii, reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale, cu excepţiaarticolului 7. Articolul 7 se referă la contractele de asigurare.

Aşa cum am mai arătat, articolul 24 stabileşte raportulRegulamentului cu Convenţia de la Roma. Astfel, în statele membre,acesta înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelormembre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectiveiconvenţii şi cărora nu li se aplică prezentul regulament, în temeiularticolului 355 (ex- 299) din TFUE.

În ceea ce priveşte raporturile Regulamentului cu convenţiileinternaţionale existente, articolul 25 arată că acesta nu aduce atingereaplicării convenţiilor internaţionale la care unul sau mai multe state

membre sunt părţi în momentul adoptării Regulamentului şi carereglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor contractuale. Cutoate acestea, între statele membre, Regulamentul prevalează asupraconvenţiilor încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, înmăsura în care aceste convenţii vizează aspecte reglementate deRegulament.

3. Norme uniforme.3.1. Determinarea legii aplicabile.Principiul fundamental al Regulamentului este acela al autonomiei

de voinţă. Părţile contractante pot alege, prin acordul lor de voinţă, legeaaplicabilă fondului contractului încheiat de ele. Dacă nu şi-au manifestatvoinţa, instanţa sesizată va determina legea aplicabilă, utilizând criteriisubsidiare . În situaţiile în care una din părţile contractante are nevoie deprotecţie, fiind considerată parte slabă (ca în cazul contractelor încheiatede consumatori ori în cazul contractelor individuale de muncă),Regulamentul prevede criterii speciale de stabilire a legii aplicabile . Deşicompetentă conform dispoziţiilor Regulamentului, legea aplicabilă poatefi înlăturată prin utilizarea unor instituţii tradiţionale în dreptul

internaţional privat, precum retrimiterea, ordinea publică, ori intervenţialegilor de aplicare imediată. Regulamentul stabileşte şi legea aplicabilă formei contractului în diferite situaţii.

3.1.1. Autonomia de voin ţă . Principiul autonomiei de voinţă din dreptul internaţional privat se

distinge radical de libertatea contractuală din dreptul intern55, fiind o

55 În dreptul privat intern, principiul autonomiei de voinţă este fondat pe libertatea contractuală, curespectarea normelor imperative. Părţile pot încheia orice convenţii, cu obligaţia de a respecta ordinea

publică în dreptul intern (adică regulile imperative) şi bunele moravuri.



75

regulă conflictuală care autorizează părţile contractante să aleagă legeaaplicabilă contractului lor. Deşi considerat a fi o normă conflictuală,principiul autonomiei de voinţă se deosebeşte de regulile de conflictclasice, în sensul că nu numai desemnează legea aplicabilă (în funcţie de

punctele de legătură ale raportului juridic litigios cu diferite sisteme dedrept) care se impune părţilor, dar le şi permite să aleagă ele înseleaceastă lege aplicabilă.

Principiul autonomiei de voinţă, admis în majoritatea legislaţiilorstatelor membre ale Uniunii Europene şi în convenţiile internaţionale lacare acestea sunt părţi contractante, apare în articolul 3.1 din Regulament:"contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi56". Din acest textreiese nu numai autonomia de voinţă a părţilor, ci şi recunoaştereasupremaţiei legii, în sensul că părţile pot să aleagă ca lege aplicabilă

contractului numai o lege ce aparţine ordinii juridice a unui stat. Legeastatală astfel desemnată va stabili dacă lex mercatoria, ori alte referiri alepărţilor, va juca vreun rol în soluţionarea litigiului. Aşadar, articolul 3.1respinge ideea contractului f ără lege. În pofida acestui fapt, în expunereade motive a Regulamentului, la punctele 13 şi 14 se arată că Regulamentul nu înlătură posibilitatea părţilor de a include printr-omenţiune de trimitere în contractul lor un corp de norme nestatale sau oconven ţ ie interna ţ ională . În cazul în care Uniunea Europeană adoptă, încadrul unui instrument juridic adecvat, norme de fond în materiacontractelor, inclusiv clauze şi condiţii standard, respectivul act poateprevedea libertatea părţilor de a aplica normele respective.

Textul nu precizează ca între legea aleasă şi contract să existe vreolegătură. Părţile pot alege orice lege, care corespunde cel mai bineintereselor lor comune, f ără a justifica motivele alegerii ei. Dispoziţiilearticolului 3.3, 3.4 şi articolului 9 din Regulament împiedică părţile să facă alegerea în mod fraudulos, adică în scopul sustragerii de subimperiul unei legi, căreia contractul îi este supus în mod normal.

S-a pus întrebarea, în doctrină, dacă legea aleasă trebuie să fie învigoare în statul din al cărui sistem juridic face parte (adică să intre în

dreptul pozitiv şi să nu fie, de exemplu, abrogată). Răspunsul dat a fostafirmativ. De asemenea, s-a considerat că, dacă legea aleasă suferă modificări ulterior alegerii ei, se va ţine seama de acestea. Este posibil

însă ca părţile să insereze în contractul lor, alături de clauza privind legeaaplicabilă, şi o clauză de stabilitate a acesteia, în sensul că legea vareglementa contractul în forma pe care o avea la data alegerii ei.

Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau tacită, dar să

56 În aceeaşi redactare, principiul autonomiei de voinţă apare şi în legea română de drept internaţional

privat, 105/1992, în articolul 73.



76

rezulte cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractului saudin circumstanţele cauzei. De regulă, acordul de voinţă al părţilor seconsemnează în scris; este valabilă şi o clauză verbală de alegere a legiiaplicabile, întrucât articolul 3.1 nu distinge, dar, în acest caz, este dificilă

proba.Dacă alegerea este tacită trebuie să rezulte cu un grad rezonabil decertitudine, din contract sau din circumstanţele cauzei. Se evită, astfel,cercetarea unei voinţe prezumate, ipotetice a părţilor. Exemple în carevoinţa părţilor reiese din dispoziţiile contractului pot fi: acceptarea unuicontract tip sau de adeziune supus unui sistem juridic particular, înabsenţa oricărei precizări privind legea aplicabilă; încheierea uneiconvenţii atributive de jurisdicţie, care poate fi un indiciu că părţile au

înţeles să supună contractul legii instanţei alese; de asemenea, voinţa

părţilor poate fi subînţeleasă şi din circumstanţele cauzei, precum:legătura dintre contractul încheiat (în care nu s-a specificat legeaaplicabilă) cu un contract anterior încheiat între aceleaşi părţi în careacestea au ales expres legea; contractul care face parte dintr-unansamblu de operaţiuni, este supus aceleiaşi legi stabilite pentrucontractul de bază.

În partea finală a articolului 3.1 se prevede posibilitatea părţilorcontractante de a alege legi diferite pentru elementele contractului, ceeace în literatura juridică se numeşte dépeçage (dezmembrareacontractului). Dezmembrarea contractului este permisă şi se justifică prinrespectarea principiului autonomiei de voinţă. Alegerea mai multor legiaplicabile diferitelor elemente ale contractului trebuie f ăcută în aşa fel

încât să nu-i afecteze coerenţa (de exemplu, să nu se prevadă pentrurezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare o lege pentru vânzător şialtă lege pentru cumpărător) şi să nu aducă atingere dispoziţiilorimperative, cărora trebuie supus un anumit element al contractului.

Conform articolului 3.2, legea aplicabilă contractului, care a fostdesemnată prin acordul de voinţă a părţilor sau a fost indicată conformarticolului 4 (când părţile nu şi-au manifestat voinţa în sensul alegerii

legii aplicabile), poate fi modificată, în orice moment, tot prin acordulpărţilor. Modificarea legii aplicabile reprezintă o consecinţă logică aprincipiului autonomiei de voinţă; dacă n-ar fi permisă, părţile ar trebui să

încheie un nou contract, convenind asupra unei noi legi care să-lreglementeze. Legea aplicabilă contractului poate fi modificată în oricemoment , inclusiv în cursul soluţionării unui litigiu, având drept obiectcontractul respectiv. Forma în care se poate face, deşi Regulamentul nuprevede, trebuie să fie aceeaşi cu forma contractului prin care s-a aleslegea anterioară, sau cu aceea indicată de articolul 3.1 (alegere expresă

sau care să rezulte în mod cert din dispoziţiile contractului sau din



77

circumstanţele cauzei). În acelaşi mod se procedează şi în cazul în carepărţile nu şi-au manifestat voinţa în sensul alegerii legii aplicabile.

Modificarea legii nu poate aduce atingere validităţii formeicontractului şi nici drepturilor dobândite de către terţi. Lex fori stabileşte

care sunt drepturile terţilor şi când au fost ele dobândite.Articolul 3.3 limitează autonomia de voinţă a părţilor în cazul încare contractul, la data alegerii legii aplicabile, nu implică nici un elementde extraneitate, cu excepţia legii aplicabile, care face parte din alt sistemde drept (este străină), în sensul că nu poate încălca dispoziţiileimperative din statul în care este localizat contractul. Practic, este vorbade un contract intern, ce are ca unic element de extraneitate legea străină aleasă de părţi. Regulamentul se aplică, în acest caz, numai dacă, prinalegerea astfel f ăcută, părţile au respectat normele imperative din statul

membru în care este localizat contractul.De asemenea, autonomia de voinţă a părţilor este limitată atuncicând contractul este localizat în unul sau mai multe state membre aleUniunii Europene, iar legea aleasă este a unui stat nemembru. Astfel,conform articolului 3.4, în cazul în care toate elementele relevante pentrusituaţia respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unulsau mai multe state membre, alegerea de către părţi a unei legi aplicabile,alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în modcorespunzător a dispoziţiilor de drept comunitar de la care nu se poatederoga prin convenţie, după caz, astfel cum au fost transpuse în statulmembru al instanţei competente.

Contractul prin care a fost aleasă legea aplicabilă (electio juris) estesupus aceleiaşi legi ca şi contractul principal, în ceea ce priveşte existenţaşi validitatea consimţământului, forma şi capacitatea (articolul 3.5).

3.1.2. Legea aplicabil ă în absen ţ a alegerii ei de că tre pă r ţ i. În cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa în sensul alegerii

legii aplicabile, Regulamentul conţine norme în articolul 4, prin care sedetermină legea aplicabilă anumitor categorii de contracte (a). În cazul în

care contractul nu face parte dintre acelea pentru care Regulamentul aprecizat legea aplicabilă, el este supus legii ţării în care î şi are reşedinţaobişnuită partea contractantă care efectuează prestaţia caracteristică (b).Toate aceste prevederi sunt înlăturate dacă din ansamblul circumstanţelorcauzei rezultă f ără echivoc că respectivul contract are în mod vădit olegătură mai strânsă cu o altă ţară; în acest caz se aplică legea acelei alteţări cu care contractul are legăturile cele mai strânse (c). Dacă paragrafele1, 2, 3 ale articolului 4 nu pot fi utilizate, astfel încât să conducă laindicarea legii aplicabile, contractul este reglementat de legea ţării cu care

are cele mai strânse legături (d).



78

(a) Legea aplicabilă contractului, în absenţa alegerii ei de părţilecontractante, conform articolului 4.1., se determină în funcţie de normaprevăzută pentru tipul specific de contract, astfel:- contractul de vânzare-cumpă rare de bunuri este reglementat de legea

ţării în care î şi are re şedin ţ a obi şnuit ă vânzătorul;- contractul de prest ă ri servicii este reglementat de legea ţării în care î şiare re şedin ţ a obi şnuit ă prestatorul de servicii;- contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul deloca ţ iune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care estesituat imobilul;- contractul de loca ţ iune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioad ă de maximum şase luni consecutive estereglementat de legea ţării în care î şi are re şedin ţ a obi şnuit ă proprietarul,

cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să î şi aibă reşedinţaobişnuită în aceeaşi ţară;- contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care î şi arere şedin ţ a obi şnuit ă beneficiarul francizei;- contractul de distribu ţ ie este reglementat de legea ţării în care î şi arere şedin ţ a obi şnuit ă distribuitorul;- contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licita ţ ie este reglementatde legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acestloc;- orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneştesau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare deinstrumente financiare ale ter ţ ilor , astfel cum sunt definite la articolul 4alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cunormele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unică, estereglementat de legea respectivă.

Regula care se desprinde de aici este că legea aplicabilă contractului este legea ţă rii în care debitorul presta ţ iei caracteristice î şiare re şedin ţ a obi şnuit ă .

(b) În cazul în care contractul nu poate fi încadrat în nici unul

dintre tipurile definite sau în care, prin prisma elementelor sale, aparţinemai multor tipuri definite, contractul este reglementat de legea ţării încare partea obligată să execute prestaţia caracteristică din contract î şi arereşedinţa obişnuită. În cazul unui contract care constă dintr-o serie dedrepturi şi obligaţii care se încadrează în mai multe categorii de contractedefinite, prestaţia caracteristică din cadrul contractului de determină înfuncţie de centrul său de greutate. Presta ţ ia caracteristică vizează funcţiacontractului în viaţa economico-socială în care este inserat. De regulă,debitorul prestaţiei caracteristice este un profesionist, pentru care

contractul încheiat joacă un rol important în sfera în care î şi desf ăşoară



79

activitatea. Cealaltă parte contractantă este, de regulă, un client, pentrucare contractul nu este decât o operaţiune întâmplătoare. Debitorulprestaţiei caracteristice este acela care are în sarcina sa obligaţiile celemai complexe, pe când cocontractantul are, în general, obligaţia simplă

de a plăti o sumă de bani. Considerăm că debitorul prestaţieicaracteristice este acela care o „efectuează”, după cum se arată în textularticolului 4.2. Conceptul de prestaţie caracteristică nu poate fi utilizat

însă în cazul tuturor contractelor. De exemplu, nu se poate determinaprestaţia caracteristică în contractul de schimb ori într-un contractcomplex de cooperare industrială sau comercială.

Localizarea prestaţiei caracteristice se face în funcţie de loculreşedinţei obişnuite a debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile57,momentul în care se face localizarea este acela al încheierii contractului.

(c) Dacă legea aplicabilă contractului, aşa cum a fost determinată în articolul 4.1. şi 4.2. din Regulament nu este aceea cu care contractulare cele mai strânse legături, atunci toate aceste prevederi sunt înlăturate,dacă din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă f ără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară;

în acest caz se aplică o clauză derogatorie care prevede aplicarea legiiacestei alte ţări.

(d) În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fistabilită nici prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate,nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţiacaracteristică din contract î şi are reşedinţa obişnuită, contractului i seaplică legea ţării de care este cel mai strâns legat. Pentru a determinaaceastă lege, se ţine cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte. Instanţa are omare putere de apreciere în această operaţiune; totuşi, utilizareaarticolului 4.4. trebuie f ăcută cu caracter de excepţie. Deşi textularticolului 4.4. nu precizează, şi în acest caz, legă turile mai strânse alecontractului cu legea altei ţări se apreciază în momentul încheieriicontractului.

În ceea ce priveşte contractele de transport de mă rfuri, reglementate în articolul 5.1., ele ar fi trebuit incluse în articolul 4.1.,printre tipurile de contracte pentru care se determină legea aplicabilă înabsenţa alegerii, aşa cum era redactat textul în Convenţia de la Roma din1980. Dar în ideea de a fi grupate contractele de transport, fie ele demărfuri sau de persoane, sunt tratate împreună în articolul 5.1. dinRegulament. Astfel, în măsura în care legea aplicabilă contractului de

57 Conflictul mobil de legi apare atunci când un raport juridic este supus, succesiv, unor sisteme de

drept diferite, datorită schimbării punctelor de legătură.



80

transport de mărfuri nu a fost aleasă de părţi în conformitate cu articolul3, legea aplicabilă este legea ţării în care î şi are re şedin ţ a obi şnuit ă transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare saureşedinţa obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în ţara

respectivă. În cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se aplică legeaţării în care este situat locul de livrare convenit de către părţi. Înexpunerea de motive a Regulamentului se precizează la punctul 22 că, înceea ce priveşte interpretarea contractelor de transport de mărfuri, nu seare în vedere efectuarea niciunei modificări de substanţă în ceea cepriveşte articolul 4 alineatul (4) a treia teză din Convenţia de la Roma. Înconsecinţă, contractele de navlosire pentru o singură călătorie şi altecontracte care au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfurisunt considerate contracte de transport de mărfuri. Termenul „expeditor”

se referă la orice persoană care încheie un contract de transport cutransportatorul, iar termenul „transportator” se referă la partea dincontract care î şi asumă răspunderea de a transporta mărfurile, indiferentdacă prestează ea însăşi sau nu serviciul de transport.

În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă f ără echivoc din ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract detransport de mărfuri are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară se aplică legea din acea altă ţară (articolul 5.3.).

3.1.3. Criterii speciale de stabilire a legii aplicabile. Protejarea unei părţi contractante, considerată ca fiind parte slabă, a

determinat redactarea de reguli de conflict speciale, prin utilizarea şi aaltor puncte de legătură, decât acela al voinţei părţilor, pentru patrucategorii de contracte: contractele de transport de pasageri (a); contractele

încheiate cu consumatorii (b); contractele de asigurare (c) şi contracteleindividuale de muncă (d).

(a) Contractele de transport de pasageri. În vederea protejăriiintereselor pasagerilor, consideraţi a fi într-o poziţie contractuală dezavantajoasă, autonomia de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile

contractului este limitată. Astfel, articolul 5.2. paragraful 2 stabileşte că părţile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri,

în conformitate cu articolul 3, numai una dintre următoarele legi:- legea ţării în care se află reşedinţa obişnuită a pasagerului;- legea ţării în care se află reşedinţa obişnuită a transportatorului;-legea ţării în care se află sediul administraţiei centrale altransportatorului;- legea ţării în care este situat locul de plecare;- legea ţării în care este situat locul de sosire.

Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, dintre cele cinci legi



81

permise, atunci, legea aplicabilă contractului de pasageri, potrivitarticolului 5.2. paragraful 1, este legea ţării în care î şi are reşedinţaobişnuită pasagerul, cu condiţia ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă. Dacă nu sunt întrunite aceste

cerinţe, se aplică legea ţării în care î şi are reşedinţa obişnuită transportatorul.În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă f ără

echivoc din ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract detransport de pasageri are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară se aplică legea din acea altă ţară (articolul 5.3.).

(b) Contractele încheiate cu consumatorii.Necesitatea protecţiei consumatorilor, care a înregistrat o evoluţie

continuă în statele membre ale Uniunii Europene, a f ăcut ca şi în

domeniul dreptului internaţional privat să se stabilească măsuri deprotecţie. Astfel, paralel cu normele protective în materia competenţei jurisdicţionale, cuprinse în secţiunea 4 a Regulamentului Bruxelles I, aufost adoptate, şi în materia competenţei legislative, norme speciale, carese regăsesc în articolul 6 a Regulamentului Roma I.

Pă r ţ ile contractante, care sunt supuse prevederilor articolului 6,sunt consumatorul, o persoană fizică ce acţionează într-un scop care poatefi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, şicocontractantul său, profesionistul, care acţionează în exercitareaactivităţii sale profesionale. Consumatorul este privit în accepţiunea sacomunitară, de consumator final, aşa cum apare şi în dreptul derivat, ca,de exemplu, în Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive încontractele încheiate de consumatori (articolul 2). Dacă acestacontractează cu un alt consumator, ca în cazul vânzărilor de ocazie,prevederile articolului 6 nu se aplică. Nu sunt aplicabile nici contractelor

încheiate între profesionişti. Totuşi, dacă o persoană încheie un contract,parţial în scop privat şi parţial în scopul exercitării profesiei sale,contractul va intra sub incidenţa articolului 6, cu condiţia ca persoanarespectivă să fi acţionat, în principal, în scop privat. Cocontractantul

consumatorului trebuie să fie, în mod obligatoriu, un profesionist.Potrivit articolului 6.1., contractele încheiate între un consumator şi

un profesionist sunt reglementate de legea statului în care î şi are re şedin ţ aobi şnuit ă consumatorul, cu condiţia ca profesionistul, fie să-şi desf ăşoareactivitatea comercială sau profesională în ţara în care î şi are reşedinţaobişnuită consumatorul, fie, prin orice mijloace, să-şi direc ţ ioneze activităţile către ţara în cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara

în cauză, şi ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilorrespective. Noţiunea de activitate direc ţ ionat ă trebuie interpretată în sens

comunitar, ţinând seama şi de semnificaţia termenului stabilită în



82

Regulamentul Bruxelles I (articolul 15 alineatul 1, litera c). Astfel, nueste suficient ca întreprinderile să î şi direcţioneze activităţile către statulmembru în care se află reşedinţa consumatorului sau către un număr destate membre în care este inclus acel stat membru; contractele trebuie, de

asemenea, să fi fost încheiate în cadrul activităţilor acestora. Simplul faptcă o pagină de internet este accesibilă nu este suficient pentru ca articolul15 din Regulamentul Bruxelles I să fie aplicabil (se apreciază într-odeclaraţie comună a Consiliului şi a Comisiei Uniunii Europene), maieste necesar ca această pagină de internet să ofere posibilitatea încheieriide contracte la distanţă şi ca un contract să fi fost efectiv încheiat ladistanţă, indiferent prin ce mijloace. Limba sau moneda pe care lefoloseşte o pagină de internet nu constituie un factor relevant în acestsens58.

În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, adică profesionistul nu î şi desf ăşoară activitatea în ţara de reşedinţă aconsumatorului sau nu î şi direcţionează activitatea spre ţara de reşedinţă aconsumatorului şi contractul încheiat cu acesta nu intră în sfera acesteiactivităţi, legea aplicabilă se stabileşte conform articolelor 3 şi 4, adică seaplică regulile generale, în ceea ce priveşte alegerea legii aplicabile saudeterminarea legii aplicabile în lipsa alegerii.

Norma conflictuală în materia contractelor vizate de articolul 6implică autonomia de voinţă a părţilor, însă în mod limitat. Principiulautonomiei de voinţă poate fi utilizat în mod abuziv în alegerea legiiaplicabile, deoarece acordul de voinţă nu rezultă din concursul a două voinţe egale şi libere; există un dezechilibru contractual între profesionistşi consumator. De aceea, potrivit articolului 6.2., alegerea de către părţi alegii aplicabile unui contract care îndeplineşte condiţiile specificate înarticolul 6.1., nu poate avea ca rezultat privarea consumatorului deprotecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative ale legii ţării în careconsumatorul î şi are reşedinţa obişnuită.

Acest text a fost interpretat în mod diferit în literatura despecialitate. Unii autori consideră că în materia protecţiei consumatorilor

tendinţa este de a suprima punctul de legătură al voinţei în soluţionareaconflictelor de legi şi de a folosi un punct de legătură obiectiv, imperativ,reprezentat de reşedinţa obişnuită a consumatorului. Principiulautonomiei de voinţă nu este eliminat totuşi, el continuând să joace un rolcomplementar. Astfel, părţile au libertatea de a încorpora în contractul lortoate dispoziţiile care par mai favorabile decât cele din legea normalcompetentă, determinată prin punctul de legătură obiectiv. Din momentce părţile pot deroga numai de la normele supletive ale legii obiectiv

58 A se vedea expunerea de motive la Regulamentul Roma I, punctul 24.



83

aplicabile, adică a reşedinţei obişnuite a consumatorului, voinţa nu maiexercită rolul ei de punct de legătură conflictual, ci este redusă laaccepţiunea ei din dreptul intern. După alţi autori, voinţa exercită funcţiasa de punct de legătură doar atunci când nu privează consumatorul de

protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative ale legii obiectivaplicabile; legea reşedinţei obişnuite a consumatorului îi oferă o protecţieminimă, putând fi înlocuită de altă lege, aleasă de părţi, care să îi asigureconsumatorului o mai bună protecţie.

Această a doua interpretare este conformă cu spiritulRegulamentului Roma I, deşi conduce la dificultăţi în ceea ce priveştedescoperirea legii mai favorabile pentru consumator. Procedeul estedestul de complicat. Astfel, comparativ cu dreptul conflictual tradiţional,această regulă de conflict conţine două puncte de legătură: punctul

obiectiv, reprezentat de reşedinţa obişnuită a consumatorului şi punctul delegătură al voinţei, care intervine cu titlu subsidiar. Ele funcţionează interdependent: aplicarea punctului de legătură subsidiar, al voinţei, estesubordonată comparării normelor materiale ale legii alese cu normelemateriale ale legii reşedinţei obişnuite a consumatorului. Alegerea legiidevine efectivă şi î şi produce efectele numai dacă normele materiale dinlegea aleasă sunt mai favorabile consumatorului. Instanţa sesizată aresarcina de a identifica legile ce urmează a fi comparate şi de a procedaapoi la compararea lor efectivă. Comparaţia trebuie f ăcută cu privire laansamblul avantajelor şi dezavantajelor, în funcţie de interesul general alconsumatorilor (şi nu al consumatorului implicat în litigiul supussoluţionării). De asemenea, instanţa trebuie să evite cumulul dispoziţiiloravantajoase din cele două legi, ce aparţin unor ordini juridice diferite.Această metodă conflictuală lasă o mare libertate instanţei în aprecierealegii celei mai favorabile pentru consumator, ceea ce face ca sistemullegii aplicabile să fie flexibil, dar şi imprevizibil.

Această protecţie a consumatorului, prin intermediul unei normeconflictuale speciale, nu funcţionează în cazul tuturor contractelor

încheiate de consumatori cu profesioniştii, ci numai dacă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute în articolul 6.1.: profesionistul, fie să-şi desf ăşoareactivitatea comercială sau profesională în ţara în care î şi are reşedinţaobişnuită consumatorul, fie, prin orice mijloace, să-şi direc ţ ioneze activităţile către ţara în cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara

în cauză, şi ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilorrespective.

În plus, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, normaconflictuală specială nu se aplică următoarelor contracte:- contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate

consumatorului exclusiv într-o altă ţară decât în cea în care acesta î şi are



84

reşedinţa obişnuită; de exemplu, dacă un consumator se află într-o ţară străină şi încheie un contract de hotelărie, acel contract nu va putea fisupus legii reşedinţei sale obişnuite;- contractelor de transport, altele decât contractele privind pachetele de

servicii turistice în înţelesul Directivei 90/314/CEE privind pachetele deservicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite; de exemplu, dacă consumatorul încheie un contract care cuprinde transport şi cazare,dispoziţiile protectoare ale articolului 6 sunt aplicabile, întrucât, în acestcaz, se are în vedere ca punct de plecare ţara de reşedinţă aconsumatorului, chiar dacă o parte a serviciilor se prestează într-o ţară străină;- contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul delocaţiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la

dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată, în sensul Directivei94/47/CE, privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumiteaspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă pedurată limitată a bunurilor imobile;- drepturilor şi obligaţiilor care constituie un instrument financiar şidrepturilor şi obligaţiilor care constituie clauzele şi condiţiile carereglementează emisiunea sau oferta publică şi ofertele publice de preluarede valori mobiliare negociabile şi subscrierea şi răscumpărarea de unităţiale organismelor de plasament colectiv cu condiţia ca aceste activităţi să nu constituie prestări de servicii financiare; este important să se asigurecă drepturile şi obligaţiile care constituie un instrument financiar nu suntreglementate de norma generală aplicabilă contractelor încheiate cuconsumatorii, întrucât aceasta ar putea conduce la aplicarea unor legidiferite pentru fiecare instrument emis şi, prin urmare, ar schimba naturaacestora şi ar împiedica tranzacţionarea şi ofertarea lor fungibilă; înacelaşi mod, ori de câte ori se emit sau se oferă astfel de instrumente,raportul contractual stabilit între emitent sau ofertant şi consumator nutrebuie să fie supus în mod necesar legii ţării în care î şi are reşedinţaobişnuită consumatorul, deoarece este necesară asigurarea uniformităţii

clauzelor şi condiţiilor de emitere sau ofertare a acestora; în sensulRegulamentului, trimiterile la drepturile şi obligaţiile ce constituieclauzele şi condiţiile care reglementează emiterea, ofertele publice sauofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile, precum şi lasubscrierea şi răscumpărarea de unităţi ale organismelor de plasamentcolectiv trebuie să includă, printre altele, condiţiile de reglementare aalocării de valori mobiliare sau de unităţi, drepturile în caz de supra-subscriere, drepturile de retragere şi chestiuni similare în contextulofertei, precum şi chestiunile menţionate la articolele 10, 11, 12 şi 13,

permiţând astfel ca toate aspectele contractuale pertinente ale unei oferte



85

care obligă emitentul sau ofertantul faţă de consumator să fiereglementate de o singură lege; în sensul Regulamentului, instrumentelefinanciare şi valorile mobiliare negociabile reprezintă instrumentelemenţionate la articolul 4 din Directiva 2004/39/CE; nici o dispoziţie a

Regulamentului nu trebuie să aducă atingere funcţionării unui acordformal, definit ca sistem, în temeiul articolului 2 litera (a) din Directiva98/26/CE privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şide decontare a titlurilor de valoare59;- contractelor încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reuneştesau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare deinstrumente financiare ale ter ţ ilor , astfel cum sunt definite la articolul 4alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cunormele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unică (care

intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alineatul (1) litera (h)); înacest caz se aplică raţionamentul de la punctul precedent, în cazul cărorase garantează că legea în vigoare în ţara în care î şi are reşedinţa obişnuită consumatorul nu contravine normelor aplicabile contractelor încheiate încadrul respectivelor sisteme sau cu operatorul acestora.

Toate celelalte contracte încheiate de consumatori sunt supuseregimului general de determinare a legii aplicabile. Această lacună aRegulamentului în asigurarea unei protecţii complete a consumatorului,poate fi acoperită prin invocarea articolului 9. Articolul 9 priveşteaplicarea dispoziţiilor imperative ale instanţei sesizate (normele deaplicare imediată, necesară60) şi permite luarea în considerare a normelorde aplicare imediată străine. Pe când articolul 6 dă o competenţă directă dispoziţiilor imperative ale legii reşedinţei obişnuite a consumatorului,articolul 9 devine aplicabil în toate celelalte cazuri (cu caracter general);legea aleasă de părţi, conform articolului 3 sau determinată în lipsaalegerii, conform articolului 4, este înlăturată de normele de aplicareimediată, fie ale instanţei sesizate, fie străine.

(c) Contractele de asigurare (articolul 7).În Convenţia de la Roma din 1980 contractele de asigurare erau

excluse din domeniul ei de aplicare. Excluderea î şi avea temeiul în faptulcă, la nivel comunitar, au fost adoptate acte normative care tind launiformizarea dreptului material, în scopul protejării părţii slabe încontractul de asigurare şi care conţin, deopotrivă, şi reguli de conflict,derogatorii de la principiile Convenţiei de la Roma.

Cu toate acestea, articolul 7 din Regulament conţine dispoziţii

59 Aşa cum au fost explicate în expunerea de motive la Regulament, la punctele 28-31.60 Normele de aplicare imediată (necesară) sunt acelea care, datorită importanţei lor economice şisociale înlătură aplicarea normei conflictuale, în mod normal utilizată pentru determinarea legii

aplicabile, şi operează ele în loc; de regulă, sunt norme imperative ale forului.



86

speciale privind legea aplicabilă contractelor de asigurare, destinate să asigure un anumit nivel de protecţie pentru titularii de poliţe de asigurare.

Textul se aplică contractelor de asigurare care acoperă riscurimajore, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat

membru (1º) şi tuturor contractelor de asigurare care acoperă riscurisituate pe teritoriul statelor membre (2º). Nu se aplică contractelor dereasigurare.

1º. Prin contract de asigurare care acoperă riscuri majore se înţelege contractul care priveşte riscurile în sensul articolului 5 litera ddin Directiva 73/239/CEE, aşa cum a fost modificată ulterior. Astfel,riscurile majore sunt:(i) riscurile clasificate în clasele de asigurare 4, 5, 6,7, 11 şi 12 la punctul (A) din anexă61; (ii) riscurile clasificate în clasele deasigurare 14 şi 15 la punctul (A) din anexă, în cazul în care titularul

poliţei de asigurare exercită din punct de vedere profesional o activitateindustrială, comercială sau liberală şi riscul se referă la această activitate;(iii) riscurile clasificate în clasele de asigurare 8, 9, 13 şi 16 la punctul(A) din anexă, în măsura în care titularul poliţei de asigurare depăşeştelimitele a cel puţin două din următoarele trei criterii: prima etapă : până la31 decembrie 1992:- totalul bilanţului: 12,4 milioane ECU;- valoareatotală netă a cifrei de afaceri: 24 milioane ECU; - numărul mediu de

61 Anexa A la Directiva 73/239/CEE: „A. Clasificarea riscurilor pe clase de asigurare: 1. Accidente(inclusiv accidentele de muncă şi bolile profesionale): despăgubiri financiare forfetare; despăgubiri în

natură; despăgubiri mixte; persoane transportate. 2. Boală : despăgubiri financiare forfetare;despăgubiri în natură; despăgubiri mixte. 3. Vehicule terestre (altele decât feroviare): Orice daună survenită la: autovehicule terestre; vehicule terestre, altele decât autovehiculele. 4. Vehicule feroviare:Orice daună survenită la vehiculele feroviare. 5. Vehicule aeriene: Orice daună survenită la vehiculeleaeriene. 6. Vehicule maritime, lacustre şi fluviale: Orice daună survenită la: vehicule fluviale; vehiculelacustre; vehicule maritime. 7. M ă rfuri transportate (inclusiv mărfurile, bagajele şi orice alte bunuri)Orice daună suferită de mărfuri transportate sau bagaje, indiferent de mijlocul de transport. 8. Incendiu şi elemente naturale: Orice daună suferită de bunuri (altele decât bunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6şi 7), cauzată de: incendiu; explozie; furtună; alte elemente naturale cu excepţia furtunii; energienucleară; surpare de teren. 9. Alte daune ale bunurilor:Orice pagubă suferită de bunuri (altele decâtbunurile cuprinse în clasele 3, 4, 5, 6 şi 7), în cazul în care această daună este provocată de grindină sau

îngheţ, ca şi de orice eveniment, de exemplu zborul, altul decât cele prevăzute la punctul 8. 10. Ră spundere civilă pentru autovehicule terestre: Orice responsabilitate rezultată din folosirea

autovehiculelor terestre (inclusiv responsabilitatea transportatorului). 11. Ră spundere civilă pentruvehicule aeriene: Orice responsabilitate rezultată din folosirea vehiculelor aeriene (inclusivresponsabilitatea transportatorului). 12. Ră spundere civilă pen tru vehicule maritime, lacustre şi

fluviale: Orice responsabilitate rezultată din folosirea vehiculelor fluviale, lacustre şi maritime (inclusivresponsabilitatea transportatorului). 13. Ră spundere civilă generală : Orice responsabilitate, alta decâtcele menţionate la numerele 10, 11 şi 12. 14. Credit: insolvabilitate generală; credit la export; vânzare

în rate; credit ipotecar; credit agricol. 15. Garan ţ ie: garanţie (directă); garanţie (indirectă). 16. Pierderi financiare diverse: riscuri de şomaj; insuficienţa veniturilor (generale); condiţii meteorologicenefavorabile; pierderi de beneficii; persistenţa cheltuielilor generale; cheltuieli comerciale neprevăzute;deprecierea valorii de piaţă; deprecierea rentei sau a veniturilor; pierderi comerciale indirecte, alteledecât cele menţionate anterior; pierderi financiare (necomerciale); alte pierderi financiare. 17. Protec ţ ie

juridică . Protecţie juridică: Riscurile cuprinse într-o clasă de asigurare nu pot fi clasificate într-o altă clasă de asigurare, cu excepţia cazului menţionat la punctul C.



87

angajaţi în cursul exerciţiului: 500; a doua etapă : începând cu 1 ianuarie1993:- totalul bilanţului: 6,2 milioane ECU;- suma totală netă a cifrei deafaceri: 12,8 milioane ECU;- numărul mediu de angajaţi în cursulexerciţiului: 250; în cazul în care titularul poliţei de asigurare face parte

dintr-un grup de întreprinderi pentru care se stabilesc conturi consolidate în conformitate cu Directiva 83/349/CEE, criteriile menţionate anterior seaplică pe baza conturilor consolidate. Fiecare stat membru poate adăugala categoria menţionată la punctul (iii) riscurile asigurate de cătreasociaţiile profesionale, întreprinderile mixte şi asociaţiile temporare.

Potrivit articolului 7.2., contractele de asigurare care acoperă riscuri majore sunt reglementate de legea aleasă de către părţi, înconformitate cu articolul 3 al Regulamentului. Dacă părţile nu au aleslegea aplicabilă contractului dintre ele, atunci acesta va fi supus legii

re şedin ţ ei obi şnuite a asiguratorului. Totuşi, dacă din ansamblulcircumstanţelor cauzei rezultă f ără echivoc faptul că respectivul contractare în mod vădit legături mai strânse cu o altă ţară, se aplică legea aceleialte ţări.

2º. Contractele de asigurare care acoperă riscuri situate peteritoriul statelor membre sunt supuse legii alese de către părţi.Autonomia de voinţă în acest caz este, însă, limitată, deoarece părţile auposibilitatea de alegere dintre mai multe legi specificate în textularticolului 7.3. Astfel, în ideea protejării părţii slabe din contractul deasigurare, alegerea legii aplicabile contractului se poate face dintreurmătoarele legi:- legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul

încheierii contractului;- legea ţării în care î şi are reşedinţa obişnuită titularul poliţei de asigurare;- în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al cărui cetăţeaneste titularul poliţei de asigurare;- pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate laevenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situatriscul, legea respectivului stat membru;

- în cazul în care titularul poliţei dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat exercită o activitate comercială sau industrială ori oprofesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multeriscuri legate de respectivele activităţi şi sunt situate în state membrediferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea ţării încare î şi are reşedinţa obişnuită titularul poliţei.

În cazul în care legile statelor membre menţionate în prima, a douaşi ultima situaţie acordă o mai mare libertate în ceea ce priveşte alegerealegii aplicabile contractelor de asigurare, părţile pot folosi această

posibilitate.



88

Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, dintre legile la care a fostlimitată autonomia lor de voinţă, contractelor de asigurare li se aplică legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheieriicontractului. Statul membru în care este situat riscul este determinat în

conformitate cu articolul 2 litera (d) din Directiva 88/357/CEE decoordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privindasigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, de stabilire adispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de apresta servicii ( "statul membru în care este situat riscul": statul membru

în care se găsesc bunurile, în cazul în care asigurarea se referă fie laclădiri, fie la clădiri şi conţinutul lor, în măsura în care acestea se află subincidenţa aceleiaşi poliţe de asigurare; statul membru de înregistrare, încazul în care asigurarea se referă la vehicule de orice natură; statul

membru în care titularul poliţei de asigurare a semnat contractul, în cazulunui contract de durată mai mică sau egală cu patru luni, privind riscuriledin cursul unei călătorii sau vacanţe, indiferent de clasa de asigurareavută în vedere; statul membru în care titularul poliţei de asigurare î şi arereşedinţa obişnuită sau, în cazul în care acesta este o persoană juridică,statul membru în care este situată unitatea acestei persoane juridice lacare se referă contractul, în toate cazurile care nu sunt menţionate în modexplicit de liniuţele precedente;); iar, în cazul asigur ă rilor de via ţă , statulmembru în care este situat riscul este ţ ara angajamentului, în sensularticolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE, adică statulmembru unde asiguratul î şi are reşedinţa obişnuită sau, dacă asiguratuleste o persoană juridică, statul membru în care este situat sediul acesteipersoane juridice, la care se raportează contractul de asigurare.

Contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multestate membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare avândlegătură cu un singur stat membru.

Contractelor de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigur ă rii li se aplică următoarele normesuplimentare:

- contractul de asigurare nu îndeplineşte obligaţia de asigurare, decât încazul în care respectă dispoziţiile specifice stabilite în legătură cuasigurarea respectivă de statul membru care impune obligaţia; în cazul încare legea statului membru în care este situat riscul conţine dispoziţiicontrare celor ale legii statului membru care impune obligaţia de a

încheia o asigurare, prevalează cea din urmă;- un stat membru poate stabili ca, prin derogare de la reglementărilereferitoare la contractele de asigurare analizate la punctele 1º şi 2º,contractul de asigurare să fie reglementat de legea statului membru care

impune obligaţia de asigurare.



89

Contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multestate membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare avândlegătură cu un singur stat membru.

(d) Contractele individuale de muncă (articolul 8).

La fel ca în cazul contractelor încheiate de pasageri, consumatori,şi asiguraţi, şi în contractele individuale de muncă se urmăreşte protejareapărţii slabe, de data aceasta a angajatului, prin reguli speciale de conflict,aşa cum apar în articolul 8.

Textul articolului 8 vizează contractul individual de muncă, ce nuprimeşte o definiţie în cuprinsul Regulamentului. Calificarea se face decidupă lex fori. În raportul Giuliano-Lagarde se precizează că reglementarea priveşte şi contractele de muncă nule, precum şi relaţiile defapt, care au fost încheiate f ără respectarea dispoziţiilor contractuale

impuse de lege, în vederea protecţiei angajatului. Sunt excluse contractelecolective de muncă. Dar, când contractul individual de muncă este supuslegii unei anumite ţări, se înglobează în această lege şi contractelecolective de muncă în vigoare în acea ţară, în măsura în care contractulvizat intră în sfera lor de aplicare.

Conform articolului 8.1. contractul individual de muncă estereglementat de legea aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3 dinRegulament. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatulde protecţia acordată acestuia, în temeiul dispoziţiilor de la care nu sepoate deroga prin convenţie în virtutea legii care, în absenţa unei alegeri,ar fi fost aplicabilă. Principiul este acela al autonomiei de voinţă, darlimitat, în sensul că, alegerea unei alte legi, decât aceea care ar fi obiectivaplicabilă în absenţa alegerii, nu poate avea ca efect privarea angajatuluide protecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative din legea obiectivaplicabilă, aşa cum reiese ea din articolul 8.2-4. Textul articolului 8.1trebuie interpretat la fel ca în cazul contractelor încheiate de consumatori:legea obiectiv aplicabilă joacă rolul unei legi care asigură angajatului oprotecţie minimă; ea poate fi înlocuită prin alegerea altei legi de cătrepărţi, dacă această lege îi este mai favorabilă angajatului. Determinarea

legii obiectiv aplicabile în cazul angajatului nu se face prin utilizarea unorpuncte de legătură de favoare, ca în cazul consumatorului (legeareşedinţei obişnuite, pe care consumatorul o cunoaşte şi contează peaplicarea ei), ci prin intermediul unor prezumţii, încercându-sedescoperirea ţării cu care contractul de muncă are cele mai strânselegături.

Conform articolului 8.2., în absenţa alegerii legii aplicabile,contractul individual de muncă este supus legii ţării în care sau, în lipsă,din care, angajatul î şi desf ăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea

contractului, chiar dacă este detaşat temporar în altă ţară. Se aplică lex



90

fori, pentru a determina caracterul temporar al detaşării.În cazul în care legea aplicabilă contractului nu poate fi

determinată în conformitate cu articolul 8.2., contractul de muncă estesupus legii ţării unde este situată unitatea angajatoare (articolul 8.3.).

Acesta poate fi cazul angajatului care lucrează în mai multe ţări, cum ar fireprezentantul salariat ce are în sectorul său de activitate o zonă (formată din mai multe ţări), pilotul de avion sau angajatul care lucrează într-unloc ce nu se află sub suveranitatea vreunui stat (pe o platformă petrolieră pe mare). În raportul Giuliano-Lagarde se precizează că textul nu priveştecontractele de muncă ale membrilor echipajului pe o navă; lor li se aplică normele de drept internaţional privat ale instanţei sesizate care, de regulă,stabilesc ca lege aplicabilă fie legea pavilionului, fie legea locului de

încadrare sau legea armatorului; în scopul asigurării protecţiei şi a acestor

angajaţi, pot fi utilizate prevederile articolului 9, referitoare la normele deaplicare imediată. Ca şi în cazul contractelor încheiate de consumatori,articolul 9 se aplică cu caracter general, conducând la aplicarea normelorde aplicare imediată ale instanţei sesizate, în locul legii normalcompetente.

Noţiunea de unitate angajatoare nu este definită de Regulament,aşa încât calificarea ei se face tot de lex fori. Poate fi considerată unitatecare l-a încadrat pe angajat o unitate secundară permanentă, precum şiuna nepermanentă, dacă un reprezentant al angajatorului s-a deplasatacolo, în scopul încheierii contractului de muncă cu angajatul.

Legile determinate conform articolului 8.2. şi 8.3., în absenţaalegerii legii aplicabile, pot fi înlăturate aşa cum rezultă din ultimulalineat al articolului 8, dacă din ansamblul circumstanţelor reiese că uncontract de muncă are legături mai strânse cu altă ţară; în acest caz, se vaaplica legea acelei ţări; această prevedere apare aici cu caracter subsidiar.

Şi în cazul contractelor de muncă (la fel ca în cazul contractelor încheiate de consumatori) există acte comunitare derivate, însă mult maipuţine ca număr. De exemplu, Directiva nr. 96/71/CEE cu privire ladetaşarea angajaţilor efectuată în cadrul unor prestări de servicii, are drept

scop unificarea dreptului material în domeniu, dar conţine şi o normă conflictuală, diferită de cea a articolului 8 din Regulament: angajatul,detaşat temporar, este protejat de legea statului pe teritoriul căruia a fostdetaşat, care se impune, oricare ar fi legea aplicabilă contractului demuncă (articolul 3)62. Această soluţie, deşi diferită de cea utilizată deRegulament, este conformă cu obiectivele lui şi garantează angajatului o

62 Articolul 3: "Condiţii de muncă şi de angajare. 1. Statele membre veghează ca, oricare ar fi legeaaplicabilă relaţiilor de muncă, întreprinderile vizate în articolul 1, paragraful 1 garantează angajaţilor,detaşaţi pe teritoriul lor, condiţiile de muncă şi de angajare privind materiile vizate mai jos, care sunt

fixate în statul membru pe teritoriul căruia munca este executată […]".



91

protecţie mai eficientă, decât dacă s-ar apela la dispoziţiile articolului 9din Regulament (care priveşte normele de aplicare imediată).

3.1.4. Înl ă turarea legii normal aplicabile.

Normele conflictuale din Regulamentul Roma I au un caracterbilateral (sunt norme cu acţiune dublă), în sensul că permit desemnarealegii forului sau a unei legi străine, ca lege aplicabilă raportului juridiclitigios. Pentru cazurile în care ar fi competentă o lege străină, se potutiliza instituţiile clasice ale dreptului internaţional privat, pentru a o

înlătura şi pentru a aplica în loc legea forului. Aceste instituţii suntretrimiterea63, ordinea publică64 şi frauda la lege65. În anumite situaţii,instanţa sesizată nu cercetează norma conflictuală care indică legeaaplicabilă, întrucât raportul juridic litigios este atât de important pentru

ordinea economică, socială sau politică a statului instanţei sesizate sau aunui stat străin, încât atrage direct aplicarea legii materiale proprii sau astatului străin, ca o normă de aplicare imediată (necesară)66.

Regualmentul Roma I soluţionează problemele pe care le ridică retrimiterea (a), ordinea publică (b) şi normele de aplicare imediată (necesară) (c).

(a) Retrimiterea. Conform articolului 20, retrimiterea este exclusă. Astfel, aplicarea

legii oricărei ţări determinate în temeiul Regulamentului înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţianormelor sale de drept internaţional privat, mai puţin dacă Regulamentulprevede altfel.

Legea aplicabilă contractului, desemnată de părţi, ori, în lipsaalegerii, de către instanţa sesizată, este legea materială , care rezultă dinlegislaţia internă sau dintr-o convenţie în vigoare în acel stat, carestabileşte legea uniformă într-un anumit domeniu.

Atunci când părţile aleg legea aplicabilă contractului, interesul lor

63 Retrimiterea apare atunci când norma conflictuală a forului indică drept aplicabilă o lege străină (în

ansamblul ei, adică norme materiale şi norme de drept internaţional privat), iar aceasta conţine o normă conflictuală care retrimite la legea forului (caz în care se aplică legea forului) sau la legea unui stat terţ (de regulă, această retrimitere, numită de gradul doi, nu este recunoscută şi se aplică tot legea forului).64 Ordinea publică în dreptul internaţional privat, reprezintă ansamblul normelor juridice şi alprincipiilor fundamentale ale dreptului forului (instanţei sesizate). Când legea străină, desemnată de onormă conflictuală a forului, contravine ordinii publice de drept internaţional privat din statul instanţeisesizate, este înlăturată şi se aplică în loc legea forului.65 Frauda la lege în dreptul internaţional privat, constă în utilizarea de către părţi a unor mijloace licite(a normelor conflictuale ale forului), pentru a obţine rezultate ilicite (înlăturarea legii normalcompetente şi desemnarea altei legi mai favorabile lor).66 Legile de aplicare imediată (necesară) sunt reguli de drept material, care se aplică direct raportului

juridic de drept internaţional privat, datorită importanţei lui economice, sociale sau politice, pentru unanumit sistem de drept, de regulă, a forului. Ele înlătură aplicarea oricărei alte legi (a legii străine,

normal competente conform normei conflictuale a forului).



92

este de a desemna legea materială, care va soluţiona fondul litigiuluidintre ele, şi nu legea în ansamblul ei (inclusiv normele conflictuale), caresă creeze incertitudine în ceea ce priveşte legea materială aplicabilă. Deasemenea, în lipsa alegerii, instanţa sesizată cercetează legea statului cu

care contractul are cele mai strânse legături, în sens de lege materială (substanţială); altfel, efortul instanţei s-ar dovedi inutil, dacă legeadesemnată ar trimite la legea unui alt stat, cu care contractul, conformraţionamentului utilizat, nu are cele mai strânse legături.

(b) Ordinea publică .Conform articolului 21, aplicarea unei dispoziţii din legea

desemnată de Regulament nu poate fi înlăturată, decât dacă această aplicare este în mod evident incompatibilă cu ordinea publică a forului.

Atunci când aplicarea unei anumite dispoziţii din legea străină

competentă (nu neapărat în totalitate) contravine în mod evident unuiprincipiu fundamental, ori normelor imperative ale forului, inclusiv cândacestea fac parte din dreptul comunitar, care a devenit parte integrantă dinordinea publică internă a statelor membre, este înlăturată şi se aplică înloc legea forului. Instanţa, care are libertatea de a aprecia când anumeaplicarea legii străine contravine ordinii publice, trebuie să apeleze lainvocarea acestei instituţii, în scopul înlăturării aplicării legii străine,numai în cazuri extreme, atunci când este evident că ordinea publică aforului este afectată.

Regualmentul nu conţine dispoziţii referitoare la frauda la lege. Încazul în care părţile contractante obţin, prin fraudă, desemnarea unei legiaplicabile contractelor lor, aceasta poate fi înlăturată prin invocarealegilor de aplicare imediată (necesară) a forului sau a unor legi de aplicareimediată străine, conform articolului 9 din Regulament.

(c) Normele de aplicare imediat ă . Conform articolului 9.1., normele de aplicare imediată pot fi

definite ca fiind norme a căror respectare este privită drept esenţială decătre o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precumorganizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât

aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor deaplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiulRegulamentului.

Normele de aplicare imediată, fie ele ale forului, sau aparţinândunui sistem juridic străin, se aplică direct unui raport juridic de dreptinternaţional privat, chiar dacă dreptul statului căruia aparţin nu estedesemnat de norma conflictuală a instanţei sesizate, ca aplicabil în cauză.Cu alte cuvinte, înlătură aplicarea legii normal competente, conformregulii de conflict a forului, şi intervin ele în soluţionarea litigiului.

Instanţa sesizată are o mare putere de apreciere în ceea ce priveşte



93

normele de aplicare imediată. Ea este aceea care le identifică , utilizândcriterii precum, scopul normei respective, importanţa ei pentruorganizarea politică, socială sau economică a statului căruia aparţine. Deexemplu, normele care protejează concurenţa comercială au ca scop

asigurarea existenţei liberei concurenţe pe teritoriul unui stat; de aceea,ele trebuie considerate ca imperativ aplicabile - ca norme de aplicareimediată - oricărui acord între întreprinderi, care ar avea drept efectlimitarea liberei concurenţe, chiar dacă acest acord ar fi supus unei legistrăine.

Articolul 9 se ocupă de două situaţii distincte: de normele deaplicare imediată străine (articolul 9.3) şi de normele de aplicare imediată ale forului (articolul 9.2).

Normele de aplicare imediată străine pot fi aplicate, de instanţa

sesizată în locul legii normal competente, dacă sunt îndeplinite treicondiţii, şi anume:- litigiul supus soluţionării are legătură cu obligaţiile care rezultă

din contract şi care trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în carenormele de aplicare imediată din ţara executării antrenează nelegalitateaexecutării contractului;

- norma de aplicare imediat ă trebuie să fie considerat ă astfel înstatul că reia îi apar ţ ine; instanţa sesizată nu are competenţa de a calificao normă străină drept normă de aplicare imediată, dacă ea nu are acestcaracter în statul de origine;

- instanţa sesizată apreciază caracterul imperativ al normei străine în funcţie de natura şi obiectul ei, precum şi de consecin ţ ele ce ar decurge din aplicarea sau neaplicarea ei.

Odată îndeplinite aceste condiţii, norma de aplicare imediată străină poate fi aplicată; ea nu se impune însă instanţei sesizate. Aceastaare o simplă facultate, de a o aplica sau nu, în funcţie de aprecierea sasuverană. Textul articolului 9.3. utilizează în mod prudent termeni dincare reiese această facultate ("este posibilă aplicarea").

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor imperative ale forului, în

locul legii normal competente, înlăturată de acestea (articolul 9.2.), nu seridică dificultăţi atât de mari, ca în cazul celor străine. Identificarea lor seface tot de către instanţa sesizată, de această dată prin raportarea lapropriul sistem de drept. Sunt considerate legi de aplicare imediată celecare privesc concurenţa comercială, protecţia consumatorilor, anumitedispoziţii referitoare la transport.

3.1.5. Validitatea contractului: de fond şi de formă.Validitatea de fond . Conform articolului 10 din Regulament,

existen ţ a şi validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale sunt



94

determinate de legea care l-ar reglementa în temeiul Regulamentului,dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile. Cu toate acestea,pentru a stabili faptul că nu şi-a dat consim ţă mântul, o parte poate să invoce legea ţării în care î şi are re şedin ţ a obi şnuit ă , dacă din

circumstanţele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să sestabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legeacontractului.

Validitatea de formă . Articolul 11 din Regulament cuprinde reguligenerale, aplicabile tuturor contractelor şi actelor juridice unilateraleavând legătură cu contractele (a), precum şi reguli speciale, pentruanumite tipuri de contracte (b).

(a) Reguli generale.Normele conflictuale referitoare la formă, din articolul 11,

alineatele 1 - 3 privesc contractele de orice tip şi actele unilaterale care aulegătură cu un contract existent, ori cu un contract care urmează a fi încheiat (de exemplu, promisiunea de vânzare-cumpărare), cu condiţia caaceste contracte să intre în domeniul de aplicare a Regulamentului. Nuexistă nici o prevedere specială pentru actele publice (care emană de la oautoritate publică, cum ar fi, de exemplu, notarul), acestea urmând a fisupuse regulilor generale.

Potrivit articolului 11, alineatele 1-3, contractul încheiat întrepersoane, sau reprezentanţi ai acestora, care se află în aceeaşi ţară înmomentul încheierii contractului – contractul între prezen ţ i - esteconsiderat valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineştecondiţiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, saude legea ţării în care se încheie contractul. Contractul încheiat întrepersoanele, sau reprezentanţii acestora, care se află în ţări diferite înmomentul încheierii contractului – contractul între absen ţ i - esteconsiderat valabil din punctul de vedere al formei dacă îndeplineştecondiţiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, saude legea oricărei ţări în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţiiacestora la momentul încheierii contractului, sau de legea ţării în care, la

data respectivă, î şi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre părţilecontractante. Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice,aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat,este considerat a fi valabil din punctul de vedere al formei dacă

îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de legea care reglementează sauar reglementa contractul pe fond, sau de legea ţării în care a fost încheiatactul sau de legea ţării în care autorul actului î şi avea reşedinţa obişnuită la acea dată.

Regulamentul nu defineşte noţiunea de formă a actului juridic; în

raportul Giuliano-Lagarde se arată că poate fi considerat formă, în sensul



95

articolului 11, orice comportament exterior, impus autorului uneimanifestări de voinţă, cu intenţia de a produce efecte juridice şi f ără decare această manifestare de voinţă nu poate avea deplină eficacitate.Definiţia dată nu priveşte şi forma pe care trebuie să o îmbrace actele

incapabililor.Legea aplicabilă formei se stabileşte deci optând între lex causae şilocus regit actum, deopotrivă competente. Sistemul aplicat este flexibil,

în sensul că articolul 11 permite fie utilizarea legii aplicabile fonduluicontractului (sau actului juridic unilateral ce are legătură cu contractul),ca lege aplicabilă formei (deci lex causae), care se justifică prin legăturalogică ce există între fond şi formă, fie legea locului unde contractul este

încheiat (locus regit actum) atunci când părţile contractante se găsesc înaceeaşi ţară, ori una dintre legile ţărilor în care se află părţile sau

reprezentanţii acestora la momentul încheierii contractului sau legea ţării în care, la data respectivă, î şi avea reşedinţa obişnuită oricare dintrepărţile contractante, în cazul contractului încheiat între absenţi. Nu sestabileşte o ierarhie între aceste legi, ceea ce înseamnă că un contract estevalabil încheiat, sub aspectul formei, dacă îndeplineşte cerinţeleprevăzute de una dintre aceste legi.

Când forma este supusă legii fondului, pot să apară dificultăţi înceea ce priveşte legea aplicabilă, în cazul în care părţile o modifică după

încheierea contractului şi în cazul în care contractul este supus,concomitent, unor legi diferite, care guvernează părţi ale lui, fie prinacordul părţilor, fie în lipsa alegerii, de către instanţa sesizată. Primasituaţie î şi găseşte rezolvarea prin considerarea contractului valabil

încheiat sub aspectul formei, dacă îndeplineşte condiţiile impuse de unadintre legile cărora contractul a fost supus în mod succesiv.

Dezmembrarea contractului, în ceea ce priveşte legea aplicabilă, ridică întrebarea, căreia dintre legile aplicabile diferitelor părţi ale contractului îiva fi supusă forma. Conform raportului Giuliano-Lagarde, aceasta estelegea aplicabilă părţii contractului, care are cea mai strânsă legătură cuforma lui.

Mecanismele generale ale Regulamentului se aplică şi în materiaformei. Astfel, retrimiterea este exclusă, conform articolului 20, şi înacest domeniu, iar normele de aplicare imediat ă , prevăzute în articolul 9,pot opera, înlăturând sistemul alternativ al legii aplicabile formei (atâtlegea fondului, cât şi legea locului încheierii contractului), atunci cândlegea unui stat cu care contractul prezintă o strânsă legătură conţinenorme imperative de formă. De exemplu, legea statului pe teritoriulcăruia un contract de muncă urmează a fi executat poate să conţină oprevedere, în sensul că, anumite clauze contractuale, cum ar fi clauza de

non-concurenţă, trebuie să îmbrace forma scrisă, chiar dacă forma orală



96

este permisă atât de legea locului în care contractul de muncă a fost încheiat, cât şi de legea fondului contractului. Instanţa sesizată va aprecia însă dacă va face aplicarea articolului 9, pentru a înlocui legea normalaplicabilă formei cu dispoziţiile imperative (normele de aplicare

imediată) din legea locului executării contractului.(b) Reguli speciale. Contractele încheiate de consumatori, conform articolului 6 din

Regulament, şi contractele având ca obiect un drept real imobiliar sau undrept de locaţiune asupra unui imobil au un regim special în ceea cepriveşte forma.

Conform articolului 11.4, în scopul asigurării protecţieiconsumatorului, contractele de consum trebuie să îmbrace formaprevăzută de legea ţării în care consumatorul î şi are reşedinţa obişnuită;

este aceeaşi lege care se aplică şi fondului, în lipsa alegerii legiiaplicabile, ori atunci când legea aleasă îl privează pe consumator deprotecţia pe care i-o asigură dispoziţiile imperative din legea reşedinţeisale obişnuite şi care se justifică prin legătura foarte strânsă care există

între fond şi formă în contractele de consum.Articolul 11.5 impune forma prevăzută de legea locului unde

imobilul este situat, lex rei sitae, pentru toate contractele având ca obiectun drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil, cudouă condiţii: condiţiile de formă în cauză să fie aplicate indiferent deţara în care este încheiat contractul şi indiferent de legea care îlreglementează; şi de la respectivele dispoziţii să nu se poată deroga princonvenţie. Aceasta înseamnă că legea se aplică formei ca o normă deaplicare imediată, independent de legea aplicabilă fondului contractuluiori de locul încheierii lui.

3.2. Domeniul legii aplicabile.Domeniul de aplicare a legii contractului reiese din articolul 12,

care este un text general, ce enumeră o parte dintre problemelereglementate de legea contractului, precum şi din articolele 10, 13, 14, 15,

16 şi 17 care prevăd reguli speciale referitoare la condiţiile încheieriicontractului, la efectele lui, la stingerea sau transmiterea obligaţiilor.Articolul 18 arată măsura în care legea contractului guvernează şi probaacestuia.

3.2.1. Domeniul de aplicare a legii contractului , conformarticolului 12.

Legea aplicabilă contractului reglementează, în special:- interpretarea lui;

- executarea obligaţiilor la care dă naştere;



97

- în limitele competenţelor atribuite instanţei sesizate de legea saprocedurală, consecinţele neexecutării totale sau parţiale ale acestorobligaţii, inclusiv evaluarea prejudiciului, în măsura în care estereglementată de norme juridice;

- diversele moduri de stingere a obligaţiilor, precum prescripţiile şidecăderile fondate pe expirarea unui termen;- efectele nulităţii contractului.În ceea ce priveşte modalităţile de executare şi măsurile care pot fi

luate în cazul unei executări defectuoase, se va ţine seama de legea ţăriiunde are loc executarea.

Enumerarea din articolul 12 nu este limitativă; legea contractuluireglementează, în principiu, toate problemele care nu fac obiectul unordispoziţii derogatorii. Se precizează, în mod expres, că legea contractului

se aplică interpretării lui (a), executării sau neexecutării (b), stingeriiobligaţiilor şi nulităţii contractului (c).(a) Interpretarea contractului. Legislaţiile statelor membre ale

Uniunii Europene conţin prevederi diverse cu privire la interpretareacontractului. Instanţa sesizată nu aplică însă propriile norme (lex fori), cilex causae, pentru interpretarea contractului. Lex fori joacă un rolsubsidiar, în sensul că, instanţa interpretează contractul conformatribuţiilor pe care i le conferă legea sa de procedură, iar hotărârea dată cuprivire la interpretare poate fi atacată tot conform cu lex fori.Interpretarea contractului este supusă lui lex causae, datorită faptului că depinde de conţinutul contractului, iar legea contractului aleasă de părţisau desemnată de instanţă în lipsa alegerii, trebuie privită în ansamblul ei,inclusiv în ceea ce priveşte interpretarea.

(b) Executarea sau neexecutarea contractului. Lex causae se aplică execut ă rii obligaţiilor la care dă naştere contractul (articolul 12.1 b)),precum: obligaţia de diligenţă cu care trebuie executat contractul,condiţiile referitoare la locul executării, cazurile în care obligaţia poate fiexecutată de o altă persoană decât debitorul, condiţiile executăriiobligaţiilor cu pluralitate de subiecte sau obiecte etc.

Tot lex causae reglementează şi neexecutarea contractului(articolul 12.1 c)), fie ea totală sau parţială: excepţia de neexecutare,rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, răspunderea pentruneexecutare sau executare defectuoasă, clauza penală, clauze deexonerare de răspundere pentru neexecutare sau de limitare a răspunderiietc. Competenţa atribuită legii contractului se manifestă însă în limiteleatribuţiilor conferite instanţei de legea sa de procedură, deci de lex fori.Aşadar, în acest caz, lex causae operează, dacă lex fori i-o permite. Deexemplu, dacă legea contractului autorizează executarea silită, dar lex fori

o interzice, executarea silită nu poate avea loc. În ceea ce priveşte



98

evaluarea prejudiciului, se aplică tot lex causae, dacă, în această lege,evaluarea face obiectul unei norme juridice. Precizarea a fost impusă defaptul că, în anumite sisteme juridice, evaluarea cuantumului daunelorinterese este o chestiune de fapt, pe când în altele, există norme juridice

care le fixează. Dacă în legea contractului nu există prevederi cu privirela acest aspect, se aplică lex fori.Legea contractului are o aplicabilitate generală în ceea ce priveşte

executarea sau neexecutarea contractului. Conform articolului 12.2 însă,pentru anumite aspecte trebuie să se ţină seama de legea locului deexecutare; este vorba de modalit ăţ ile de executare şi de mă surile care pot

fi luate în cazul unei execut ă ri defectuoase. Nefiind definite înRegulament, aceste aspecte vor fi calificate de instanţă după lex fori. Arputea fi considerate modalităţi de executare, posibilitatea debitorului de a

obţine un termen de graţie ori dispoziţiile referitoare la moneda de plată.Instanţa sesizată nu este însă obligată să aplice legea locului de executare,ci va aprecia de la caz la caz, optând între aceasta şi legea contractului.

(c) Stingerea obliga ţ iilor şi nulitatea contractului. Conformarticolului 12.1 d), legea contractului reglementează modurile de stingerea obligaţiilor, altele decât executarea, cum ar fi, novaţia, confuziunea,remiterea de datorie, compensaţia, precum şi prescripţia extinctivă saudecăderea dintr-un drept din cauza expirării termenului în care trebuiaexercitat. Nu se face vreo distincţie între compensaţia judiciară, legală şiconvenţională, instanţa sesizată urmând a decide legea aplicabilă,conform cu lex fori.

În ceea ce priveşte efectele nulităţii contractului, s-au avut învedere restituirile ce intervin între părţi (fiecare restituie celeilalte ceea cea primit); conform articolului 12.1 e), acestea sunt supuse legiicontractului.

3.2.2. Domeniul de aplicare a legii contractului în cazuri speciale.

Sunt prevăzute dispoziţii cu privire la încheierea contractului în

articolul 10 (consimţământ şi validitatea fondului contractului) şi înarticolul 13 (incapacitatea) (a), iar pentru transmiterea obligaţiilor, înarticolul 14 (cesiunea de creanţă şi subrogaţia convenţională), articolul 15(subrogaţia legală), articolul 16 (obligaţiile cu pluralitate de debitori) şiarticolul 17 (compensaţia) (b).

(a) Dispozi ţ ii referitoare la încheierea contractului. Articolul 10.1 vizează toate condiţiile de validitate a contractului -

cu excepţia capacităţii părţilor - adică consimţământul (existenţa lui şiviciile de consimţământ), obiectul şi cauza, toate fiind supuse legii

contractului. Lex contractus (lex causae) se aplică atât contractului



99

principal, cât şi convenţiei părţilor cu privire la legea aplicabilă contractului principal, care poate lua forma unui contract separat sau aunei clauze contractuale, inserate în contractul propriu-zis. Astfel, părţile

încheie contractul, iar legea aplicabilă lui (aleasă de părţi sau desemnată

conform prevederilor Regulamentului) stabileşte dacă este valid sau nu,dacă există sau nu. Convenţia prin care a fost aleasă legea aplicabilă estevalabil încheiată, dacă însăşi legea aleasă o consideră astfel. Regulaprevăzută în articolul 10.1 are drept scop evitarea cercului vicios în ceeace priveşte legea aplicabilă.

Când una dintre părţile contractante nu-şi exprimă consimţământul în sensul încheierii contractului, adică tace, tot legea contractului vastabili dacă tăcerea are efecte juridice sau nu (articolul 10.2). Dar, această parte poate dovedi că nu şi-a exprimat consimţământul, indiferent de

prevederile legii contractului, f ăcând referire la legea reşedinţei saleobişnuite. Pentru aceasta, trebuie să rezulte din circumstan ţ e că nu ar firezonabil să se determine efectul comportamentului acestei părţi după legea contractului. Instanţa sesizată are o mare putere de apreciere încalificarea acestor termeni, destul de vagi. Conform raportului Giuliano-Lagarde, prin comportament ar trebui să se înţeleagă atitudinea pasivă apărţii în cauză, iar circumstan ţ ele ar include relaţiile preexistente dintrepărţi şi uzanţele în materia contractului respectiv, nu numai acelea în cares-a manifestat tăcerea părţii care pretinde că nu şi-a exprimatconsimţământul. De exemplu, dacă o societate germană face o ofertă uneisocietăţi italiene, în care se specifică legea contractului ca fiind legeagermană, contractul se consideră încheiat, dacă destinatarul ofertei tace;

în dreptul german, tăcerea valorează acceptare; în dreptul italian însă,tăcerea nu produce efecte juridice. De aceea, se poate considera că nu esterezonabil să se aplice legea contractului în acest caz şi ca societateaitaliană să facă referire la legea proprie, pentru a dovedi că nu şi-aexprimat consimţământul. Trebuie îndeplinite însă şi celelalte condiţii,prevăzute de articolul 10.2, care, de altfel, sunt lăsate la apreciereainstanţei.

Capacitatea persoanelor fizice a fost exclusă din domeniul deaplicare a Regulamentului (articolul 1.2 a)); normele conflictuale dinfiecare stat membru desemnează legea aplicabilă capacităţii, care, înfuncţie de sistemul juridic continental sau common law, este legeanaţională ori, respectiv, legea domiciliului.

Potrivit articolului 13, „În cazul unui contract încheiat întrepersoane aflate în aceeaşi ţară, persoana fizică care ar avea capacitate

juridică, conform legii acelei ţări, poate invoca incapacitatea sa rezultânddin legea altei ţări numai în cazul în care, la data încheierii contractului,

cealaltă parte contractantă avea cunoştinţă de respectiva incapacitate sau



100

nu o cunoştea ca urmare a neglijenţei sale.”. În articolul 13 esteconsacrată teoria interesului na ţ ional67 din dreptul internaţional privatclasic, sub forma unei norme materiale. Prin intermediul acesteia, se tindela protejarea cocontractantului de bună credinţă, care a fost convins că

încheie un contract cu o persoană capabilă şi care era considerată capabilă conform legii locului încheierii contractului, dar care, potrivit normeiconflictuale a forului, ce a indicat ca lege aplicabilă capacităţii legea altuistat, este incapabilă. Această persoană poate invoca incapacitatea sanumai dacă face dovada că cocontractantul său i-a cunoscut incapacitatea

în momentul încheierii contractului, ori că a ignorat-o din neglijenţă.Regula este destinată să asigure securitatea comerţului; în lipsa ei,comercianţii ar fi obligaţi să se informeze cu privire la naţionalitateatuturor cocontractanţilor lor şi, în cazul în care s-ar dovedi că aceştia sunt

străini, şi cu privire la legea aplicabilă capacităţii lor.(b) Dispozi ţ ii referitoare la transmiterea obliga ţ iilor. Potrivit articolului 14, „(1) Raporturile dintre cedent şi cesionar sau

dintre creditor şi subrogat cu privire la o creanţă faţă de un terţ („debitor”) în cadrul unei cesiuni de creanţă sau al unei subrogaţiiconvenţionale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiulprezentului regulament, contractului dintre cedent şi cesionar, respectivdintre creditor şi subrogat. (2) Legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc subrogaţia determină caracterul cesionabilal acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile în carecesiunea sau subrogaţia îi este opozabilă debitorului, precum şi caracterulliberator al prestaţiei executate de către debitor. (3) Noţiunea de cesiune

în sensul prezentului articol include transferurile de creanţe pure şisimple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul saualte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor.”.

Sunt prevăzute două legi care guvernează cesiunea de crean ţă şisubroga ţ ia conven ţ ională :

- legea aplicabilă contractului de cesiune şi contractului dintrecreditor şi subrogat, care poate fi aleasă de părţi (cedent şi cesionar,

respectiv creditor şi subrogat) sau în lipsă, indicată de către instanţasesizată, conform dispoziţiilor Regulamentului; legii astfel determinate îisunt supuse raporturile dintre cedent şi cesionar, respectiv, dintre creditorşi subrogat;

- legea aplicabilă relaţiilor dintre cesionar şi debitorul cedat, careeste legea crean ţ ei cedate, adică legea contractului iniţial, încheiat întrecedent şi debitor; soluţia a fost adoptată deoarece debitorul nu poate fi

67 Teoria interesului naţional a apărut după soluţionarea speţei Lizardi în Franţa, în 1861, şi urmăreşteprotejarea cetăţeanului propriu, faţă de prejudiciul ce i-ar putea fi cauzat de incapacitatea unui străin,

atunci când cetăţeanul a acţionat f ără uşurinţă, prudent şi de bună-credinţă.



101

supus unei legi pe care nu o cunoaşte (aceea a contractului de cesiune saua subrogaţiei convenţionale) şi care nu are legătură cu legea creanţeicedate; caracterul cesionabil al creanţei, raporturile dintre cesionar şidebitorul cedat, condiţiile de opozabilitate ale cesiunii sau subrogaţiei faţă

de debitor - adică cele care privesc transferul creanţei şi modalităţilecerute, pentru ca cesiunea sau subrogaţia să producă efecte faţă de debitor- şi caracterul liberator al prestaţiei efectuate de debitor, toate sunt supuselegii contractului iniţial.

Textul articolului 14 nu stabileşte care lege se va aplicaopozabilităţii cesiunii faţă de terţi. Determinarea legii aplicabile cade însarcina instanţei sesizate, care o va stabili aplicând lex fori.

În articolul 14.3 se precizează ce se înţelege prin cesiune:transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de

garanţie, precum şi gajul sau alte drepturi de garanţie constituite asupracreanţelor.Articolul 15 reglementează subroga ţ ia legală : „Dacă, în temeiul

unei obligaţii contractuale, o persoană („creditorul”), are o creanţă faţă deo altă persoană („debitorul”) şi dacă un terţ are obligaţia de a-ldezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executareaobligaţiei respective, legea care reglementează obligaţia terţului de a-ldezinteresa pe creditor determină dacă terţul este îndreptăţit să exercite,

în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul leavea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceştia.”. Noţiuneautilizată în textul în limba română într-un mod nefericit „dezinteresa” sereferă de fapt la noţiunea de „despăgubire”. Acelaşi termen este folosit şi

în articolul 16, care se referă la obligaţiile cu pluralitate de debitori.Subrogaţia legală este supusă legii aplicabile creanţei plătite de

solvens (terţ), adică legii raporturilor dintre creditorul originar şisolvens68. Dar această lege stabileşte numai dacă terţul (solvensul) poateexercita, în tot sau în parte drepturile creditorului. Drepturile creditoruluice pot fi exercitate de terţ sunt indicate de o altă lege, şi anume, de legeaaplicabilă relaţiilor dintre creditorul originar şi debitor. Se aplică aceeaşi

regulă ca la cesiunea de creanţă; există două legi aplicabile unoroperaţiuni diferite: subrogaţia şi contractul dintre creditor şi debitor.

Articolul 15 priveşte numai creanţele având o natură contractuală (care intră în domeniul de aplicare a Regulamentului); subrogaţia legală nu poate opera atunci când datoria ce trebuie plătită are o natură delictuală, cum ar fi, de exemplu, în cazul asigurărilor de bunuri, cândasigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului, împotriva persoaneicare a cauzat prejudiciul.

68 De exemplu, legea aplicabilă contractului de garanţie, unde garantul a plătit în locul debitorului.



102

Articolul 16 se referă la obliga ţ iile cu pluralitate de debitori: „Încazul în care un creditor are o creanţă faţă de mai mulţi debitori pentrucare aceştia răspund solidar, iar unul dintre debitori l-a dezinteresat pecreditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligaţia debitorului

faţă de creditor determină şi dreptul debitorului de a se îndrepta împotrivacelorlalţi debitori. Ceilalţi debitori se pot prevala de drepturile de caredispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea carereglementează obligaţiile acestora faţă de creditor.”. În acest caz, esteaplicabilă o singură lege: legea care reglementează raporturile dintrecreditor şi debitori.

Potrivit articolului 17, care reglementează compensa ţ ia: „În lipsaunui acord între părţi cu privire la compensaţie, aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligaţiei căreia i se opune compensaţia.”. Dacă

părţile au ales legea aplicabilă compensaţiei, potrivit prevederilorRegulamentului, atunci aceasta o va guverna. În caz contrar, legeaaplicabilă compensaţiei este legea obligaţiei căreia i se opunecompensaţia.

3.2.3. Aplicarea legii contractului în materie de probă. Proba este exclusă din domeniul de aplicare a Regulamentului, aşa

cum rezultă din articolul 1.3; de regulă, lex fori este aceea carereglementează problemele referitoare la probă. Dar articolul 1 prevede şio excepţie, şi anume, articolul 18: „(1) Legea care reglementează oobligaţie contractuală în temeiul prezentului regulament se aplică înmăsura în care cuprinde, în materia obligaţiilor contractuale, norme careinstituie prezumţii legale sau repartizează sarcina probei. (2) Contractulsau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu oricemijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legilemenţionate la articolul 11 în temeiul cărora contractul sau actul respectiveste valabil din punct de vedere al formei, cu condiţia ca mijloacele deprobă respective să poată fi administrate în faţa instanţei sesizate.”.

Lex contractus se aplică în materie de obligaţii contractuale, atunci

când conţine prezumţii legale sau repartizează sarcina probei.Competenţa legii contractului în acest caz este justificată de legătura careexistă între fondul contractului şi prezumţiile legale ori sarcina probei.Prezumţiile legale sunt indisociabile de fondul contractului; astfel, deexemplu, conform articolului 173169 din Codul civil francez, în lipsa unuiinventar în materie de locaţiune se prezumă că locatarul a primit bunurile

închiriate în bună stare, aşa cum locatorul era dator să le predea, şi trebuiesă le restituie la fel, dacă nu face proba contrară; textul determină, de fapt,

69 Este corespondentul articolului 1432 din Codul civil român.



103

obligaţia locatarului de a restitui bunurile închiriate în starea în care le-aprimit; această obligaţie ţine de fondul contractului, aşa încât aplicarea luilex causae este logică. În ceea ce priveşte sarcina probei, se poate lua unexemplu tot din dreptul francez, şi anume, articolul 1147 din Codul civil,

care prevede că debitorul este obligat la daune interese în caz deneexecutare sau executare cu întârziere a obligaţiilor contractuale, maipuţin atunci când dovedeşte că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată şi nu există rea credinţă din partea lui.Sarcina probei decurge, în mod logic, din regulile de fond referitoare larăspunderea contractuală: creditorul trebuie să dovedească că obligaţia nua fost executată sau a fost executată cu întârziere, iar debitorul trebuie să dovedească că neexecutarea sau executarea cu întârziere se datorează unei cauze ce nu-i poate fi imputată.

Nu întotdeauna însă regulile de probă sunt reguli de fond. Articolul18.1 conţine o restricţie în acest sens: se aplică legea contractului numaiatunci când, în materie de obligaţii contractuale, stabileşte prezumţiilelegale sau sarcina probei. Atitudinea părţilor în cursul procesului, cum arfi lipsa unei părţi, ori refuzul de a răspunde cu privire la anumite aspecte,va fi apreciată conform cu lex fori, pentru că ţine de legea procedurală ainstanţei sesizate şi nu de materia obliga ţ iilor contractuale.

Articolul 18.2 reglementează problema admisibilit ăţ ii probelor încazul actelor juridice. Soluţia adoptată constă în competenţa alternativă alegii instanţei sesizate (lex fori) şi a legii aplicabile formei, asigurându-se,

în acest mod, respectarea atât a legii forului, cât şi a voinţei părţilor, înceea ce priveşte forma contractului încheiat. Legea aplicabilă formei este,conform articolului 11 din Regulament, fie lex causae, fie lex loci actus.Dacă actul juridic este valabil conform uneia dintre aceste două legi,părţile nu pot utiliza decât mijloacele de probă admise de legea aplicabilă formei, chiar dacă cealaltă lege ar conţine prevederi mai favorabile (aradmite şi alte mijloace de probă); dacă actul este valabil conformcondiţiilor de formă prevăzute de ambele legi (lex causae, lex loci actus),părţile pot utiliza mijloacele de probă admise de oricare dintre ele.

Dacă admisibilitatea probelor este supusă legilor arătate,administrarea lor se face după lex fori, care are competenţă exclusivă. Înanumite cazuri, lex fori poate chiar limita admisibilitatea probelor, aşacum rezultă din lex causae sau lex loci actus, dacă administrarea lor nupoate avea loc în faţa instanţei sesizate. Deci, lex fori poate înlătura unmijloc de probă admis, dacă administrarea lui contravine concepţiilorprocedurale fundamentale ale forului.

3.2. Regulamentul 864/2007 (Roma II) privind legea aplicabilă



104

obligaţiilor necontractuale.

1. Introducere2. Domeniul de aplicare

2.1. Aplicarea materială 2.2. Aplicarea cu caracter universal2.3. Aplicarea în spaţiu2.4. Aplicarea în timp2.5. Raportul cu alte dispoziţii de drept comunitar şi cu alte convenţii ori acte

normative.3. Norme uniforme3.1. Determinarea legii aplicabile

3.1.1. Legea aplicabilă faptelor ilicite(a) Norma generală (b) Criterii speciale de stabilire a legii aplicabile

1º. Răspunderea pentru produse defectuoase2º. Concurenţa neloială şi actele care îngrădesc libera concurenţă 3º. Daunele aduse mediului4º. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală 5º. Acţiunile sindicale

3.1.2. Legea aplicabilă faptelor licite(a) Îmbogăţirea f ără justă cauză (b) Gestiunea de afaceri(c) Culpa in contrahendo3.1.3. Autonomia de voinţă 3.1.4. Înlăturarea legii normal aplicabile

3.1.5. Validitatea de formă 3.2. Domeniul legii aplicabile

1. Introducere.Pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele

statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemnezeaceeaşi lege naţională, indiferent de ţara căreia îi aparţine instanţa în faţacăreia a fost depusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţiirezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil şi a libereicirculaţii a hotărârilor. În acest scop, a fost adoptat Regulamentul RomaII, cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale. Domeniul deaplicare material şi dispoziţiile acestui regulament sunt conforme cuRegulamentul Bruxelles I (44/2001), privind competenţa, recunoaşterea şiexecutarea hotărârilor în materie civilă şi comercială şi cu RegulamentulRoma I (593/2008), privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

2. Domeniul de aplicare.Domeniul de aplicare a Regulamentului priveşte:



105

- aplicarea materială;- aplicarea cu caracter universal;- aplicarea în spaţiu;- aplicarea în timp;

- raportul cu alte dispoziţii de drept comunitar şi cu alte convenţii oriacte normative.

2.1 . Aplicarea material ă. Articolul 1 al Regulamentului arată care este şi aplicarea lui

materială: „(1) Prezentul regulament se aplică obligaţiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi.Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sauadministrativă sau în ceea ce priveşte răspunderea statului privind acte

sau omisiuni efectuate în exercitarea autorităţii statului (acta iureimperii). (2) Următoarele aspecte sunt excluse din domeniul de aplicare alprezentului regulament:(a) obligaţiile necontractuale rezultate din relaţiile de rudenie sau dinrelaţii care sunt considerate, în conformitate cu legea care le esteaplicabilă, ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere;(b) obligaţiile necontractuale care decurg din regimurile matrimoniale,din regimurile patrimoniale ale relaţiilor care sunt considerate, înconformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabilecu căsătoria, precum şi obligaţiile necontractuale care decurg dintestamente şi succesiune;(c) obligaţiile necontractuale rezultate din cambii, cecuri şi bilete laordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în careobligaţiile care rezultă din astfel de instrumente negociabile decurg dincaracterul lor negociabil;(d) obligaţiile necontractuale care derivă din dreptul societăţilorcomerciale şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice,cu privire la aspecte precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod,personalitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor

comerciale şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice,răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor pentru obligaţiilesocietăţii comerciale sau organismului, precum şi răspunderea personală acenzorilor faţă de o societate comercială sau faţă de membrii acesteia înefectuarea controalelor legale ale documentelor contabile;(e) obligaţiile necontractuale care decurg din relaţiile dintre fondatorii,membrii consiliului de administraţie şi beneficiarii unui trust creat în modvoluntar;(f) obligaţiile necontractuale care decurg din producerea daunelor

nucleare;



106

(g) obligaţiile necontractuale care decurg din atingeri aduse vieţii privateşi ale drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia.(3) Prezentul regulament nu se aplică în materie probatorie şiprocedurală, f ără a aduce atingere articolelor 21 şi 22.

(4) În sensul prezentului regulament, prin „stat membru” se înţelege oricestat membru cu excepţia Danemarcei.”.Regulamentul se aplică obliga ţ iilor necontractuale în materie

civilă şi comercială, în situaţiile care implică un conflict de legi (articolul1.1.). Conceptul de obligaţie necontractuală diferă de la un stat membru laaltul. De aceea, noţiunea de obligaţii necontractuale este definită înarticolul 2 al Regulamentului, ca un concept autonom. Potrivit articolului2: „(1) În sensul prezentului regulament, „prejudiciu” reprezintă oriceconsecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii f ără justă cauză, a negotiorum

gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo. (2) Prezentulregulament se aplică de asemenea şi obligaţiilor necontractuale care potsurveni în viitor. (3) Orice referire în prezentul regulament la: (a) un faptcauzator de prejudicii, include acele fapte în urma cărora se pot produceprejudicii; şi (b) prejudiciu, include prejudiciul care este probabil să seproducă în viitor.”. Prin urmare, Regulamentul acoperă atât prejudiciulactual, cât şi prejudiciul viitor.

Regulamentul se aplică obligaţiilor necontractuale în materie civilă şi comercială (la fel ca şi Regulamentul Bruxelles I şi RegulamentulRoma I). Pentru ca acestor obligaţii necontractuale să li se poată aplicadispoziţiile Regulamentului se cere existenţa unei situaţii ce implică unconflict de legi. Dacă un raport juridic litigios, având ca obiect o obligaţienecontractuală, are legături cu două sau mai multe state, legile naţionaleale acestora având toate, teoretic, vocaţia de a se aplica raportului juridicrespectiv în vederea soluţionării litigiului, atunci se consideră că există unconflict de legi.

În textul Regulamentului s-a utilizat noţiunea de conflict de legi şinu de situa ţ ii având un caracter interna ţ ional, din cauza problemelorspecifice statelor cu un sistem juridic neunificat, cum este Regatul Unit al

Marii Britanii. Astfel, dacă, de exemplu, în interiorul Regatului Unit seiveşte un conflict de legi între dreptul englez şi dreptul scoţian, cu ocaziaunui litigiu având ca obiect o obligaţie necontractuală, conflictul este dedrept internaţional privat, dar priveşte dreptul intern, întrucât ambele legiaparţin aceluiaşi stat. Conform articolului 25 din Regulament: "1. Încazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare avândpropriile sale norme de drept în materie de obligaţii necontractuale,fiecare unitate teritorială se consideră ca fiind o ţară, în scopulidentificării legii aplicabile, în temeiul prezentului regulament. 2. Un stat

membru în care diferitele unităţi teritoriale au propriile lor norme de drept



107

privind obligaţiile necontractuale nu este obligat să aplice dispoziţiileprezentului regulament pentru conflictele de legi care apar exclusiv întreaceste unităţi."70. Aşadar, Regulamentul se poate aplica şi într-unasemenea caz, chiar dacă lipseşte caracterul internaţional.

Momentul care se ia în considerare, pentru a stabili dacă oobliga ţ ie necontractuală implică un conflict de legi, este acela al naşteriilitigiului; cum un litigiu poate fi soluţionat pe diferite căi, precum: pe caleamiabilă (când nu este necesară soluţionarea conflictului de legi), prinapelarea la arbitrajul în echitate, (când arbitrii judecă după principiile deechitate şi nu după lege) ori prin sesizarea instanţei, se impune precizareamomentului în care se naşte un conflict de legi şi deci raportul juridiclitigios este supus prevederilor Regulamentului. Considerăm că,momentul în care a fost sesizat ă instan ţ a cu soluţionarea litigiului şi

aceasta şi-a pus întrebarea, care lege să aplice dintre cele cu care raportul juridic litigios vine în contact, corespunde cel mai bine operaţiunii de încadrare a litigiului în domeniul de aplicare a Regulamentului.

Aşa cum reiese din expunerea de motive la Regulament, acesta seaplică indiferent de natura instan ţ ei sesizate. O asemenea prevedere seregăseşte în articolul 1 alineatul 1 din Regulamentul Bruxelles I. Expresia„indiferent de natura instan ţ ei”, trebuie interpretată în sensul că, îndomeniul de aplicare, sunt incluse toate acţiunile civile şi comerciale, fiecă se soluţionează în faţa unei instanţe civile, fie penale sauadministrative.

Materii excluse. În primul rând, la fel ca şi Regulamentul BruxellesI şi Roma I, Regulamentul Roma II nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă (articolul 1 alineatul 1). Semnificaţia comunitară anoţiunilor reiese din interpretarea care a fost f ăcută de CJUE în cazulRegulamentului Bruxelles I, aplicabilă deopotrivă şi RegulamentuluiRoma I şi Roma II. Din domeniul de aplicare a Regulamentului Roma IIeste exclusă deopotrivă şi răspunderea statului privind acte sau omisiuniefectuate în exercitarea autorităţii statului (acta iure imperii).Reclamaţiile rezultând din acta iure imperii includ reclamaţiile împotriva

funcţionarilor care acţionează în numele statului şi răspunderea pentruactele emise de autorităţile publice, inclusiv răspunderea persoanelornumite în funcţii de demnitate publică. În consecinţă, aceste cazuri suntexcluse din domeniul de aplicare al Regulamentului. În alineatele 2 şi 3ale articolului 1 urmează o înşiruire a materiilor excluse:

1º. Obliga ţ iile necontractuale rezultate din rela ţ iile de rudenie saudin relaţii care sunt considerate, în conformitate cu legea care le esteaplicabilă, ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere

70 Articolul 25 din Regulamntul Roma II este identic cu articolul 22 din Regulamentul Roma I.



108

(articolul 1.2. litera a). Din expunerea de motive a Regulamentului reiesecă relaţiile de rudenie includ filiaţia, căsătoria, afinii şi rudele colaterale.Relaţiile ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale căsătoriei şi alealtor relaţii de rudenie, menţionate la articolul 1 alineatul (2), trebuie

interpretate în conformitate cu legislaţia statului membru în care estesesizată instanţa (lex fori).2º. Obligaţiile necontractuale care decurg din regimurile

matrimoniale, din regimurile patrimoniale ale relaţiilor care suntconsiderate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca avândefecte comparabile cu căsătoria, precum şi obligaţiile necontractuale caredecurg din testamente şi succesiune (articolul 1.2. litera b). Regulamentulnu defineşte nici aceste noţiuni, după cum nu defineşte nici o altă materieexclusă. Calificarea lor se face după lex fori.

3º. Obligaţiile necontractuale rezultate din cambii, cecuri şi biletela ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în careobligaţiile care rezultă din astfel de instrumente negociabile decurg dincaracterul lor negociabil (articolul 1.2. litera c)

Sunt excluse cambiile, cecurile şi biletele la ordin, pentru că asemenea titluri sunt supuse unor reguli speciale, care, în mare parte, suntcuprinse în Convenţia de la Geneva din 1930, destinată a reglementaanumite conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, şi înConvenţia de la Geneva din 1931, destinată a reglementa anumiteconflicte de legi în materie de cec, la care câteva state membre aleUniunii Europene sunt părţi contractante.

De asemenea, sunt excluse şi obligaţiile care se nasc din alte tilurinegociabile. Caracterul negociabil se apreciază de instanţa sesizată,aplicându-se lex fori (inclusiv normele sale de drept internaţional privat).

4º. Dreptul societ ăţ ilor (articolul 1.2. litera d). Sunt excluseobligaţiile necontractuale care derivă din dreptul societăţilor comerciale şia altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, cu privire laaspecte precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod,personalitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor

comerciale şi a altor organisme, răspunderea personală a asociaţilor şimembrilor pentru obligaţiile societăţii comerciale sau organismului,precum şi răspunderea personală a cenzorilor faţă de o societatecomercială sau faţă de membrii acesteia în efectuarea controalelor legaleale documentelor contabile.

Deşi ocupă un loc foarte important în viaţa economică a UniuniiEuropene (ceea ce reiese şi din numeroasele prevederi, ce îl privesc, dinTratatul privind Uniunea Europeană şi din Tratatul privind funcţionareaUniunii Europene), dreptul societăţilor a fost exclus din Regulament.

5º. Trustul (articolul 1.2. litera e).



109

Sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului obligaţiilenecontractuale care decurg din relaţiile dintre fondatorii, membriiconsiliului de administraţie şi beneficiarii unui trust creat în modvoluntar. Trustul este o instituţie specifică dreptului anglo-saxon. Câteva

state membre ale Uniunii Europene sunt părţi la Convenţia de la Haga din1985 cu privire la legea aplicabilă trustului şi recunoaşterii sale.6º. Obligaţiile necontractuale care decurg din producerea daunelor

nucleare (articolul 1.2. litera f) sunt, de asemenea, excluse din domeniulde aplicare al Regulamentului.

7º. Obligaţiile necontractuale care decurg din atingeri aduse vie ţ ii private şi ale drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia (articolul 1.2. litera g) nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului.

8º. Proba şi procedura (articolul 1.3.). Acestea sunt excluse, f ără a

aduce atingere articolelor 21 şi 22. Articolul 21 prevede: „Un actunilateral privind o obligaţie necontractuală, destinat să producă efecte juridice, este considerat a fi formal valid dacă satisface cerinţele de formă impuse de legea care reglementează obligaţia necontractuală în cauză saude legea din ţara în care este efectuat actul respectiv.”. Articolul 22,intitulat „Sarcina probei”, arată că: „(1) Legea care reglementează oobligaţie necontractuală în temeiul prezentului regulament se aplică înmăsura în care cuprinde, în materie de obligaţii necontractuale, normecare instituie unele prezumţii legale sau care stabilesc sarcina probei. (2)Actele destinate să producă efecte juridice pot fi dovedite prin oricemijloc de probă recunoscut de legea instanţei competente sau de cătreoricare dintre legile menţionate la articolul 21 conform cărora actulrespectiv este formal valid, cu condiţia ca acest mijloc de probă să poată fi administrat în faţa instanţei competente.”.

2.2. Aplicarea cu caracter universal .Potrivit articolului 3, legea desemnată de Regulament se aplică

indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.Caracterul universal al aplicării Regulamentului trebuie înţeles în

sensul că prevederile acestuia se substituie dreptului internaţional privatal tuturor statelor membre, în materia ce face obiectul lui dereglementare, ca o lege uniformă. Aceeaşi soluţie este consacrată înmajoritatea convenţiilor de la Haga, ce stabilesc legea aplicabilă într-unanumit domeniu (de exemplu, Convenţia de la Haga din 1978 cu privirela legea aplicabilă regimurilor matrimoniale - în articolul 2).Regulamentul va fi aplicat deci indiferent dacă legea desemnată este aunui stat membru al Uniunii Europene sau a unui stat terţ.

Dacă instanţa sesizată trebuie să aplice o lege străină, desemnată de

prevederile Regulamentului, aceasta va folosi lex fori pentru a o proba,



110

întrucât Regulamentul nu cuprinde prevederi în acest sens.

2.3. Aplicarea în spa ţ iu. Potrivit articolului 32.2 din Regulament, acesta este obligatoriu în

toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre.

2.4. Aplicarea în timp. Regulamentul se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc

ulterior intrării sale în vigoare (articolul 31). Potrivit articolului 32.1.Regulamentul se aplică începând cu 11 ianuarie 2009.

2.5. Raportul cu alte dispozi ţ ii de drept comunitar şi cu alte conven ţ ii ori acte normative.

Potrivit articolului 27, Regulamentul nu aduce atingere aplicăriidispoziţiilor dreptului comunitar care, în anumite domenii specifice,reglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor necontractuale.

În ceea ce priveşte raporturile Regulamentului cu convenţiileinternaţionale existente, articolul 28 arată că acesta nu aduce atingereaplicării convenţiilor internaţionale la care unul sau mai multe statemembre sunt părţi în momentul adoptării Regulamentului şi carereglementează conflictul de legi în materia obligaţiilor necontractuale. Cutoate acestea, între statele membre, Regulamentul prevalează asupraconvenţiilor încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, înmăsura în care aceste convenţii privesc domeniul de aplicare alRegulamentului.

3. Norme uniforme.3.1. Determinarea legii aplicabile.3.1.1. Legea aplicabilă faptelor ilicite.(a) Norma generală .Norma generală este cuprinsă în articolul 4, potrivit căruia: „(1) Cu

excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea

aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită estelegea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are locfaptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care semanifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. (2) Cu toate acestea, încazul în care persoana a cărei răspundere este invocată şi persoana care asuferit prejudiciul î şi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentulproducerii prejudiciului, se aplică legea respectivei ţări. (3) În cazul încare reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la

alineatul (1) sau la alineatul (2), se aplică legea acelei alte ţări. O legătură



111

vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţiepreexistentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”.

Regulamentul prevede o normă generală dar şi norme speciale, iar

în anumite cazuri, o „clauză derogatorie”, care permite o excepţie de laaceste norme, atunci când este clar din toate circumstanţele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai strânsă cu o altă ţară. Acestset de norme creează astfel un cadru flexibil al normelor privindconflictul de legi. De asemenea, acesta permite instanţei sesizate să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător.

Principiul lex loci delicti commissi reprezintă soluţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre, darexistă diferenţe în ceea ce priveşte punerea în practică a principiului, în

cazul în care punctele de legătură în cauză provin din mai multe ţări.Această situaţie produce insecuritate în ceea ce priveşte legea aplicabilă.Normele uniforme au ca scop să sporească previzibilitatea hotărârilor

judecătoreşti şi să asigure un echilibru rezonabil între interesele persoaneia cărei răspundere este invocată şi cele ale persoanei care a suferit unprejudiciu. O legătură cu ţara în care s-a produs prejudiciul direct (lex locidamni) creează un echilibru acceptabil între interesele persoanei a căreirăspundere este invocată şi cele ale persoanei care a suferit prejudiciul şireflectă în acelaşi timp abordarea modernă asupra răspunderii civile şidezvoltarea sistemelor de răspundere obiectivă71.

Legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produceprejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele lorindirecte. În consecinţă, în cazul unor vătămări corporale sau dauneasupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul este ţara în care s-auprodus vătămarea şi respectiv daunele asupra bunurilor.

Norma generală în sensul Regulamentului este lex loci damni,adică legea ţării în care s-a produs prejudiciul, prevăzută la articolul 4.1.Articolul 4.2. reprezintă o excepţie de la acest principiu general, carecreează o legătură particulară în cazul în care părţile î şi au reşedinţa

obişnuită în aceeaşi ţară. Articolul 4.3. reprezintă o „clauză derogatorie”,atunci când reiese clar, din toate circumstanţele cauzei, că fapta ilicită are

în mod evident legături mai strânse cu o altă ţară.

(b) Criterii speciale de stabilire a legii aplicabile.1º. Ră spunderea pentru produse defectuoase. Articolul 5 reglementează răspunderea pentru produse defectuoase:

„(1) Fără a aduce atingere articolului 4 alineatul (2), legea aplicabilă

71 Expunerea de motive la Regulament, punctele 14-15.



112

obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de unprodus este: (a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-aavut reşedinţa obişnuită în momentul producerii prejudiciului, încondiţiile în care produsul a fost comercializat în ţara respectivă; sau,

dacă nu este cazul, (b) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat în ţara respectivă; sau, dacă nu este cazul,(c) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fostcomercializat în ţara respectivă. Cu toate acestea, legea aplicabilă estelegea ţării în care î şi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei răspundereeste invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă, în modrezonabil, comercializarea produsului respectiv sau a unui produs deacelaşi tip în ţara a cărei legislaţie este aplicabilă în temeiul literei (a), (b)sau (c). (2) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare

la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la alineatul (1), se aplică legea celeilalte ţări. Olegătură vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate baza, în special, pe orelaţie preexistentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.”.

Există norme specifice pentru anumite fapte ilicite, în cazul în carenu se poate obţine un echilibru acceptabil între interesele aflate în joc prinaplicarea normei generale. Astfel, norma conflictuală în materie de r ă spundere pentru produse defectuoase are ca scop îndeplinireaobiectivelor de împărţire echitabilă a riscurilor inerente unei societăţimoderne de înaltă tehnologie, de protejare a sănătăţii consumatorilor, destimulare a inovaţiilor, de asigurare a unei concurenţe loiale şi defacilitare a comerţului. Crearea unui sistem de factori interconectaţi „încascadă” reprezintă, alături de clauza previzibilităţii, o soluţie echilibrată cu privire la aceste obiective. Primul element de luat în considerare estelegea reşedinţei comune a persoanei responsabile şi a persoanei care asuferit prejudiciul (articolul 4.2.). Dacă nu este cazul, se aplică legea ţă riiîn care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut re şedin ţ a obi şnuit ă în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost

comercializat în ţara respectivă. Celelalte elemente ale cascadei apar dacă produsul nu a fost comercializat în ţara respectivă (se aplică legea ţării încare a fost achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializatacolo); dacă nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, se aplică legea ţăriiunde a fost cauzat prejudiciul (dacă produsul a fost comercializat în ţararespectivă); cu toate acestea, se aplică legea reşedinţei obişnuite apersoanei responsabile, dacă aceasta nu a putut prevedea în modrezonabil comercializarea produsului în ţara a cărei legislaţie se invocă.Toate aceste legi sunt înlăturate dacă reiese clar că fapta ilicită are o

legătură evident mai strânsă cu o altă ţară.



113

2º. Concuren ţ a neloială şi actele care îngr ă desc libera concuren ţă .Articolul 6 reglementează concurența: ”(1) Legea aplicabilă

obligațiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurență neloială

este legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sauinteresele colective ale consumatorilor. (2) Dacă un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent, se aplică dispozițiile articolului 4. (3) (a) Legea aplicabilă obligațiilornecontractuale care decurg din restrângerea concurenței este legea țării încare piața este sau poate fi afectată. (b) În cazul în care piața este saupoate fi afectată în mai multe țări, reclamantul care solicită despăgubiri înfața instanței de la domiciliul pârâtului poate alege de asemenea să î şi

întemeieze cererea pe legea instanței sesizate, cu condiția ca piața din

respectivul stat membru să fie printre cele afectate direct şi substanțial derestrângerea concurenței din care decurge obligația necontractuală pe carese întemeiază cererea; în cazul în care reclamantul cheamă în justiție înfața acelei instanțe mai mulți pârâți, în conformitate cu normele aplicabileprivind competența, reclamantul î şi poate întemeia cererea numai pelegea respectivei instanțe dacă restrângerea concurenței pe care se

întemeiază acțiunea împotriva fiecăruia dintre pârâți afectează deasemenea în mod direct şi substanțial piața statului membru al instanțeirespective. (4) Nu se poate deroga de la legea aplicabilă în conformitatecu prezentul articol printr-un acord încheiat în temeiul articolului 14.”

Norma specială prevăzută la articolul 6, intitulată „Concurenţaneloială şi actele care îngrădesc libera concurenţă”, nu reprezintă oexcepţie de la norma generală prevăzută la articolul 4, alineatul 1, ci maidegrabă o clarificare a acesteia. În materie de concuren ţă neloială , normaconflictuală protejează concurenţii, consumatorii şi publicul larg şigarantează o funcţionare corectă a economiei de piaţă. Legătura cu legea ţă rii în care sunt sau pot fi afectate rela ţ iile concuren ţ iale sau intereselecolective ale consumatorilor permite, în general, îndeplinirea acestorobiective.

Obligaţiile necontractuale care decurg din restrângeri aleconcuren ţ ei, prevăzute la articolul 6, alineatul 3, includ încălcări, atât aledreptului naţional, cât şi ale dreptului comunitar în materie de concurenţă.

Legea aplicabilă este legea ţă rii în care pia ţ a este sau poate fi afectat ă .În cazul în care piaţa este sau poate fi afectată în mai multe ţări,reclamantul poate alege, în anumite circumstanţe, să î şi întemeiezeacţiunea pe legea instanţei sesizate. Noţiunea de restrângere a concurenţeiinclude interdicţia acordurilor între întreprinderi, a deciziilor luate deasociaţii de întreprinderi şi a practicilor concertate care au ca obiect sau

ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei într-un



114

stat membru sau pe piaţa internă, precum şi interdicţia abuzului de poziţiedominantă într-un stat membru sau pe piaţa internă, în cazul în care astfelde acorduri, decizii, practici concertate sau abuzuri sunt interzise întemeiul articolelor 101 şi 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene (ex articolele 81 și 82) sau prin legislaţia unui stat membru.

3º. Daunele aduse mediului.Articolul 7: ”Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care

decurg din prejudicii aduse mediului sau din prejudicii suferite depersoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului, estelegea stabilită în conformitate cu articolul 4 alineatul (1), cu excepțiacazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru acesteprejudicii doreşte să-şi întemeieze acțiunea pe legea țării în care a avut

loc faptul cauzator de prejudiciu.”.Prin noţiunea de „daună adusă mediului” se înţelege schimbareanegativă a unei resurse naturale, cum ar fi apa, aerul sau solul,deteriorarea unei funcţii îndeplinite de acea resursă în beneficiul unei alteresurse naturale sau al publicului, sau deteriorarea variabilităţii întreorganismele vii. Potrivit articolului 7, legea aplicabilă obliga ţ iilor necontractuale care decurg din prejudicii aduse mediului sau din

prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudiciiaduse mediului, este legea stabilită în conformitate cu articolul 4 alineatul1, cu excepţia cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentruaceste prejudicii alege să-şi întemeieze acţiunea pe legea ţării în care aavut loc faptul cauzator de prejudiciu. Condiţiile în care o persoană, caresolicită despăgubiri, poate să aleagă legea aplicabilă, se stabilesc înconformitate cu dreptul instanţei sesizate (lex fori).

4º. Încă lcarea drepturilor de proprietate intelectuală . Articolul 8 intitulat „Încălcarea drepturilor de proprietate

intelectuală” prevede că: „(1) Legea aplicabilă obligațiilor necontractualecare decurg din încălcarea unui drept de proprietate intelectuală este legeațării pentru care se solicită protecție. (2) În cazul obligațiilornecontractuale care decurg din încălcarea unui drept de proprietateintelectuală unitar la nivel comunitar, legea aplicabilă este legea țării încare s-a produs încălcarea, în orice materie care nu este reglementată deinstrumentul comunitar relevant. (3) Nu se poate deroga de la legeaaplicabilă în conformitate cu prezentul articol printr-un acord încheiat întemeiul articolului 14.”.

În ceea ce priveşte încălcarea drepturilor de proprietateintelectuală , se aplică principiul universal recunoscut: lex loci

protectionis, adică legea ţării pentru care se solicită protecţie (articolul 8).



115

Prin noţiunea de „drepturi de proprietate intelectuală” se înţelege, deexemplu, drepturi de autor, drepturi conexe, dreptul sui generis privindprotecţia bazelor de date şi drepturi de proprietate industrială.

5º. Ac ţ iunile sindicale.Potrivit articolului 9, „Fără a aduce atingere articolului 4 alineatul(2), legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ce decurg din răspundereaunei persoane în calitatea sa de lucrător sau angajator, sau dinrăspunderea organizațiilor care reprezintă interesele profesionale aleacestora, pentru prejudicii cauzate printr-o acțiune sindicală, în curs dedesf ăşurare sau terminată, este legea țării în care va fi sau a fost

întreprinsă acțiunea respectivă.”.Conceptul de ac ţ iune sindicală , ca de exemplu dreptul la grevă sau

greva patronală, diferă de la un stat membru la altul şi este reglementat denormele interne ale fiecărui stat membru. Prin urmare, RegulamentulRoma II stabileşte, ca principiu general, aplicabilitatea legii ţă rii în carese recurge la ac ţ iunea sindicală , cu scopul de a proteja drepturile şiobligaţiile lucrătorilor şi ale angajatorilor. Norma specială cu privire laacţiunea sindicală prevăzută la articolul 9 nu aduce atingere condiţiilorreferitoare la exercitarea acestui drept în conformitate cu legea naţională şi nu aduce atingere nici statutului juridic al sindicatelor sau alorganizaţiilor reprezentative ale lucrătorilor, astfel cum este prevăzut înlegislaţiile statelor membre.

3.1.2. Legea aplicabil ă faptelor licite.(a) Îmbogăţ irea f ă r ă just ă cauză .Regulamentul conţine norme speciale pentru situaţiile în care

prejudiciul rezultă dintr-un act care nu constituie o faptă ilicită, ca deexemplu îmbogăţirea f ără justă cauză, negotiorum gestio (gestiunea deafaceri) şi culpa in contrahendo.

Articolul 10 reglementează îmbogățirea f ără justă cauză: „(1) Dacă o obligație necontractuală care decurge din îmbogățirea f ără justă cauză,

inclusiv plata nedatorată, se referă la un raport existent între părți, precumcel rezultat dintr-un contract sau dintr-o faptă ilicită, raport strâns legat derespectiva îmbogățire f ără justă cauză, acesta este reglementat de legeacare reglementează raportul vizat. (2) Dacă legea aplicabilă nu poate fistabilită în temeiul alineatului (1) iar părțile î şi au reşedința obişnuită înaceeaşi țară în momentul producerii faptului cauzator al îmbogățirii f ără

justă cauză, se aplică legea respectivei țări. (3) Dacă legea aplicabilă nupoate fi stabilită în temeiul alineatului (1) sau (2), legea aplicabilă estelegea țării în care s-a produs îmbogățirea f ără justă cauză. (4) În cazul în

care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că obligația



116

necontractuală rezultată din îmbogățirea f ără justă cauză are în mod văditmai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată în alineatele (1),(2) şi (3), se aplică legea acelei alte țări.”.

(b) Gestiunea de afaceri.Potrivit articolului 11 din Regulament, aceleaşi reguli ca în cazul îmbogăţirii f ără justă cauză se aplică şi gestiunii de afaceri. Articolul 11prevede că: „(1) Dacă o obligație necontractuală care decurge dingestiunea de afaceri se referă la un raport existent între părți, cum ar ficel rezultat dintr-un contract sau dintr-o faptă ilicită, raport strâns legat derespectiva obligație necontractuală, obligația necontractuală estereglementată de legea care reglementează raportul în cauză. (2) Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul alineatului (1), iar părțile

î şi au reşedința obişnuită în aceeaşi țară în momentul producerii actuluisau faptului cauzator de prejudicii, se aplică legea respectivei țări. (3)Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul alineatului (1) sau(2), legea aplicabilă este legea țării în care are loc gestiunea de afaceri.(4) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz,că obligația necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri are înmod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată înalineatele (1), (2) şi (3), se aplică legea acelei alte țări.”.

(c) Culpa in contrahendo.Articolul 12 arată că: „(1) Legea aplicabilă obligațiilor

necontractuale care decurg din înțelegerile la care se ajunge înainte desemnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectivsemnat sau nu, este legea aplicabilă contractului în cauză sau legea carear fi fost aplicabilă contractului dacă acesta ar fi fost încheiat. (2) Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul alineatului (1), atunci legeaaplicabilă este: (a) legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent

în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sauțările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt; sau (b)

în cazul în care părțile î şi au reşedința obişnuită în aceeaşi țară înmomentul producerii faptului cauzator de prejudicii, se aplică legearespectivei țări; sau (c) în cazul în care reiese clar, din toatecircumstanțele referitoare la caz, că obligația necontractuală rezultată din

înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract are în modvădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea prevăzută la literele (a) şi(b), se aplică legea acelei alte țări.”.

În sensul Regulamentului, culpa in contrahendo este un conceptautonom. Acesta include nerespectarea obligaţiei de informare şi

întreruperea negocierilor contractuale. Articolul 12 include numai



117

obligaţiile necontractuale care au legătură directă cu înţelegerile la care seajunge înainte de semnarea unui contract. Legea aplicabilă în acest cazeste legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fostaplicabilă contractului, dacă acesta ar fi fost încheiat. Aceasta înseamnă

că, dacă o persoană este vătămată corporal în timpul negocierii unuicontract, sunt aplicabile dispoziţiile articolului 4 sau alte dispoziţiirelevante ale Regulamentului.

3.1.3. Autonomia de voin ţă .Pentru a respecta principiul autonomiei părţilor şi pentru a spori

securitatea juridică, părţile pot alege legea aplicabilă unei obligaţiinecontractuale (articolul 14). Această alegere trebuie să fie expresă sau să reiasă, cu un grad rezonabil de certitudine, din circumstanţele cazului.

Atunci când constată existenţa acordului, instanţa trebuie să respecteintenţiile părţilor. Părţile defavorizate sunt protejate prin impunereaanumitor condiţii cu privire la această alegere.

Articolul 14: „(1) Părțile au posibilitatea de a alege, de comunacord, legea care să reglementeze obligațiile necontractuale născute întreele: (a) printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator deprejudicii; sau (b) în cazul în care toate părțile implicate desf ăşoară oactivitate comercială, alegerea poate avea loc, de asemenea, printr-unacord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de prejudicii.Alegerea f ăcută trebuie să fie explicită sau să reiasă cu un grad rezonabilde certitudine din circumstanțele referitoare la caz şi nu poate aduceatingere drepturilor terților. (2) În cazul în care toate elementele relevantepentru situația respectivă, în momentul în care are loc faptul cauzator deprejudicii, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă,alegerea f ăcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilorimperative ale legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prinacord. (3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situațiarespectivă, în momentul în care are loc faptul cauzator de prejudicii, seaflă în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei

legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu poate aduce atingereaplicării în mod corespunzător a dispozițiilor imperative ale dreptuluicomunitar de la care nu se poate deroga prin acord, astfel cum au fostpuse în aplicare în statul membru al instanței competente.”.

3.1.4. Înlăturarea legii normal aplicabile.Normele conflictuale din Regulamentul Roma II au un caracter

bilateral, adică permit desemnarea legii forului sau a unei legi străine, calege aplicabilă raportului juridic litigios. Pentru cazurile în care ar fi

competentă o lege străină, se pot utiliza instituţiile dreptului internaţional



118

privat, pentru a o înlătura şi pentru a aplica în loc legea instanței sesizate.Aceste instituţii sunt retrimiterea, ordinea publică şi frauda la lege.

Conform articolului 24, retrimiterea este exclusă. Astfel, aplicarealegii oricărei ţări, determinate în temeiul Regulamentului, înseamnă

aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţianormelor sale de drept internaţional privat.Potrivit articolului 26, aplicarea unei dispoziţii din legea desemnată

de Regulament nu poate fi înlăturată, decât dacă această aplicare este înmod evident incompatibilă cu ordinea publică a instanței competente.Considerațiile de interes public justifică acordarea posibilității instanțelorstatelor membre de a aplica, în situații excepționale, anumite excepții

justificate de rațiuni de ordine publică şi de anumite dispoziții imperativederogatorii. În special, aplicarea unei prevederi a legii desemnate de

Regulament, care ar avea efectul de a acorda daune-interese non-compensatorii excesive cu caracter exemplificativ sau punitiv, poate ficonsiderată ca fiind contrară ordinii publice a instanței competente, înfuncție de circumstanțele cazului şi de ordinea juridică a statului membru

în care este sesizată instanța.Regulamentul nu conţine dispoziţii referitoare la frauda la lege. În

cazul în care părţile obţin, prin fraudă, desemnarea unei legi aplicabile,aceasta poate fi înlăturată prin invocarea legilor de aplicare imediată.

În anumite situaţii, instanţa sesizată nu cercetează normaconflictuală care indică legea aplicabilă, întrucât raportul juridic litigioseste atât de important pentru ordinea economică, socială sau politică astatului instanţei sesizate sau a unui stat străin, încât atrage directaplicarea legii materiale proprii sau a statului străin, ca o normă deaplicare imediat ă (necesar ă ). Potrivit articolului 16, nici o dispoziție dinRegulament nu restrânge aplicarea normelor imperative din legeainstanței competente, indiferent de legea aplicabilă celorlalte obligațiinecontractuale.

3.1.5. Validitatea de formă.

Conform articolului 21, un act unilateral privind o obligațienecontractuală, destinat să producă efecte juridice, este considerat a fiformal valid dacă satisface cerințele de formă impuse de legea carereglementează obligația necontractuală în cauză sau de legea din țara încare este efectuat actul respectiv.

Legea aplicabilă formei se stabileşte, deci, optând între lex causae şi locus regit actum, deopotrivă competente. Sistemul aplicat este flexibil,

în sensul că articolul 21 permite, fie utilizarea legii aplicabile obligațieinecontractuale cu care are legătură actul juridic unilateral, ca lege

aplicabilă formei (deci lex causae), fie legea locului unde actul unilateral



119

este încheiat (locus regit actum). Nu se stabileşte o ierarhie între acestelegi, ceea ce înseamnă că un act unilateral este valabil încheiat, subaspectul formei, dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute de una dintre acestelegi.

3.2. Domeniul legii aplicabile. Domeniul de aplicare a legii obligațiilor necontractuale reiese din

articolul 15, care este un text general, ce enumeră o parte dintreproblemele reglementate de legea obligațiilor necontractuale , precum şidin articolele 17-20, care prevăd reguli speciale. Articolul 22 arată măsura în care legea obligațiilor necontractuale guvernează şi proba.

Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale, în temeiularticolului 15, reglementează:

„(a) temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelorcare pot răspunde delictual pentru faptele lor;(b) motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare arăspunderii;(c) existența, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau adespăgubirilor solicitate;(d) în limitele competenței conferite instanței prin codul său deprocedură, măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentrua preveni sau înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asiguraacordarea de despăgubiri;(e) posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invocaprejudiciul sau a pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;(f) persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;(g) răspunderea pentru fapta altuia;(h) modalități de stingere a obligațiilor şi normele care reglementează prescripția şi decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea,

întreruperea şi suspendarea termenelor de prescripție şi decădere.”Regulile speciale reies din articolele 17-20.Potrivit articolului 17 , intitulat „Normele de siguranță şi

comportament”,în evaluarea comportamentului unei persoane a căreirăspundere este invocată, se ține cont, în fapt şi în mod corespunzător, denormele de siguranță şi comportament în vigoare în locul şi în momentulproducerii faptului care angajează răspunderea persoanei respective.Pentru a se crea un echilibru acceptabil între părți, trebuie luate înconsiderare în mod corespunzător normele de siguranță şi comportamentaplicabile în țara în care s-a comis faptul cauzator de prejudicii, chiar şi încazul în care obligația necontractuală este reglementată de legea altei țări.Noțiunea „norme de siguranță şi comportament” trebuie interpretată ca

f ăcând referire la toate reglementările care au legătură cu siguranța şi



120

comportamentul, inclusiv, de exemplu, normele privind siguranțacirculației în cazul unui accident rutier. În conformitate cu reglementărilenaționale aplicabile pentru despăgubirile acordate victimelor accidentelorrutiere, în cazul în care accidentul are loc în alt stat decât cel în care

victima î şi are reşedința obişnuită, la cuantificarea despăgubirilor pentruvătămările corporale instanța sesizată ar trebui să ia în considerare toatecircumstanțele relevante referitoare la fiecare victimă în parte lamomentul respectiv şi, în special, prejudiciul real şi costuriletratamentului medical şi de recuperare ulterior.

Conform articolului 18, care se referă la acțiunile directe împotriva asiguratorului persoanei responsabile, persoana care a suferitun prejudiciu poate introduce o acțiune direct împotriva asiguratoruluipersoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această

posibilitate este prevăzută în legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare. Articolul 19 este similar articolului 15 din Regulamentul Roma I,

care privește subrogația legală în materie contractuală. În materiaobligațiilor necontractuale, articolul 19 din Regulamentul Roma II,intitulat „Subrogarea”, prevede că „În cazul în care o persoană („creditorul”) are o creanță față de altă persoană („debitorul”), iar un terț are obligația de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pecreditor, ducând la stingerea obligației respective, legea carereglementează obligația terțului de a-l despăgubi pe creditor determină dacă şi în ce măsură terțul are dreptul de a-şi exercita, față de debitor,drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legiiaplicabile raportului dintre debitor şi creditor.”. Subrogaţia este, deci,supusă legii aplicabile creanţei plătite de terţ (solvens), adică legiiraporturilor dintre creditorul originar şi terț (solvens). Dar această legestabileşte numai dacă terţul (solvensul) poate exercita, în tot sau în partedrepturile creditorului. Drepturile creditorului ce pot fi exercitate de terţ sunt indicate de o altă lege, şi anume, de legea aplicabilă relaţiilor dintrecreditorul originar şi debitor. Există două legi aplicabile unor operaţiuni

diferite: subrogaţia şi raporturile dintre creditor şi debitor.Conform articolului 20, „Răspunderea multiplă”, „În cazul în care

un creditor are creanțe față de mai mulți debitori care răspund în comunpentru aceeaşi obligație, iar unul dintre debitori l-a despăgubit deja, în totsau în parte, pe creditorul respectiv, dreptul acelui debitor de a solicitadespăgubiri din partea celorlalți debitori este reglementat de legeaaplicabilă obligației necontractuale a acelui debitor față de creditor.”

În ceea ce privește proba, aceasta este exclusă din domeniul deaplicare a Regulamentului, aşa cum rezultă din articolul 1.3; de regulă,

lex fori este aceea care reglementează problemele referitoare la probă. În



121

text se precizează, însă, că această prevedere nu aduce atingere articolului22, care este intitulat „Sarcina probei”: „(1) Legea care reglementează oobligație necontractuală în temeiul prezentului regulament se aplică înmăsura în care cuprinde, în materie de obligații necontractuale, norme

care instituie unele prezumții legale sau care stabilesc sarcina probei. (2)Actele destinate să producă efecte juridice pot fi dovedite prin oricemijloc de probă recunoscut de legea instanței competente sau de cătreoricare dintre legile menționate la articolul 21 conform cărora actulrespectiv este formal valid, cu condiția ca acest mijloc de probă să poată fi administrat în fața instanței competente.”. Conținutul articolului 22 dinRegulamentul Roma II este similar cu acela al articolului 18 dinRegulamentul Roma I, cu diferența că aceasta din urmă priveșteobligațiile contractuale.

Legea obligației necontractuale se aplică și prezumţiilor legale sausarcinii probei, dacă legea respectivă conține prevederi referitoare laacestea. Competenţa legii obligației necontractuale este justificată delegătura care există între fondul cauzei şi prezumţiile legale ori sarcinaprobei.

Articolul 22.2 reglementează problema admisibilit ăţ ii probelor încazul actelor juridice. Soluţia adoptată constă în competenţa alternativă alegii instanţei sesizate (lex fori) şi a legii aplicabile formei. Legeaaplicabilă formei este, conform articolului 21 din Regulament, fie lexcausae, fie lex loci actus. Dacă actul juridic este valabil conform uneiadintre aceste două legi, părţile nu pot utiliza decât mijloacele de probă admise de legea aplicabilă formei, chiar dacă cealaltă lege ar conţineprevederi mai favorabile (ar admite şi alte mijloace de probă); dacă actuleste valabil conform condiţiilor de formă prevăzute de ambele legi (lexcausae, lex loci actus), părţile pot utiliza mijloacele de probă admise deoricare dintre ele.

Dacă admisibilitatea probelor este supusă legilor arătate,administrarea lor se face după lex fori, care are competenţă exclusivă. Înanumite cazuri, lex fori poate chiar limita admisibilitatea probelor, aşa

cum rezultă din lex causae sau lex loci actus, dacă administrarea lor nupoate avea loc în faţa instanţei sesizate.

Drept International Privat European

Documents

Transcript of Drept International Privat European