DREPT INTERNA IONAL PRIVAT. PARTEA GENERALĂ Ț

- rezumatele din carte (2011) -

TITLUL I Drept internaţional privat. Consideraţii generale

CAPITOLUL I. Noţiuni introductive

Secţiunea I. Introducere

Pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale existenţei, indivizii intră în raporturi ce depăşesc graniţele statelor, stabilind relaţii internaţionale. Întimp, această situaţie de fapt a primit o soluţionare diferită mergându-se de la nerecunoaşterea vreunui drept străinului, până la recunoaşterea drepturilor civileşi fundamentale.

Soluţiile juridice date raporturilor internaţionale dintre particulari în secolul al XIII-lea au fost considerate ca fiind aspecte particulare ale raporturilor dedrept civil. Din secolul al XVIII-lea ele au fost privite ca parte a relaţiilor internaţionale, cărora li s-a dat o rezolvare de drept civil, cu toate că făceau parte dinraporturile de drept internaţional public.

Gândirea juridică a secolului al XIX-lea a făcut distincţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat, iar doctrina secolului XX a făcutdemarcaţia netă între cele două ramuri, punând în lumină obiectul de reglementare juridică, metoda specifică şi domeniul propriu dreptului internaţional privat.

Dobândind un caracter universal, concepţia actuală de drept internaţional privat îşi are sorgintea în opera marilor profesori: Dimitrie Alexandresco, NicolaeBazilescu, Valerian Urseanu, Iorgu Radu, Alfred Djuvara, Edwin Antonescu, Mihail Eliescu, Friedrich Kart von Savigny, Pasquale Fiore, F Laurent, T.M.C. Asser,Alphonse Rivier, Armând Lainé, André Weiss, Albéric Rolin, F Surville, F. Arthuys, René Demogue, Antoine Pillet, J.P Niboyet.

Secţiunea a II-a. Factorii de apariţie şi evoluţie a raporturilor juridice de drept internaţional privat

Dacă indivizii nu trec graniţele unui stat, relaţiile juridice se desfăşoară în cadrul său, fiind supuse dreptului intern. Istoria a evidenţiat dintotdeaunadeplasarea oamenilor de pe teritoriul propriu pe teritoriul altor state, pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale, caracterul internaţional al raporturilorjuridice astfel apărute ducând la apariţia unor probleme de drept internaţional şi la nevoia de soluţionare prin norme distincte.

Elementul străin care complică raportul juridic face ca cel puţin două legi interne să fie aplicabile şi se va pune problema alegerii uneia dintre ele. Apareastfel conflictul de legi. Instanţele şi alte organe abilitate să aplice legea îşi pun problema competenţei lor, a regulilor de judecată şi a efectelor pe care le poateproduce o judecată făcută de un alt stat. Apare astfel conflictul de jurisdicţii. Orice stat protejează proprii cetăţeni acordându-le drepturi civile şi politice. Unstrăin ce condiţie juridică are ?

Apariţia şi dezvoltarea Comunităţilor Europene, chiar dacă reprezintă un proces de unificare legislativă în anumite domenii, nu duce în niciun caz ladispariţia surselor conflictelor de legi şi jurisdicţii, statele membre menţinându-şi intactă organizarea de stat şi drept, independenţa şi suveranitatea. Integrareaeuropeană afectează doar raporturile ce corespund scopului Uniunii, o parte însemnată a relaţiilor de drept privat nefiind atinse de acest fenomen juridico-politic.

Evoluţia soluţiilor de drept internaţional privat rămâne strâns legată de cea a principiilor, regulilor, conceptelor şi instituţiilor din dreptul civil, demarcaţiadintre dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public devenind din ce în ce mai greu de făcut, pe fondul complexităţii realităţilor economice, politice şisociale ce primesc o rezolvare juridică multidisciplinară şi pluridisciplinară. Sub aspectul conceptelor cu care operează, dreptul internaţional privat există înlimitele pe care dreptul public le permite.

Secţiunea a III-a. Raportul juridic cu element de extraneitate

Relaţiile juridice stabilite între particulari au fie un caracter intern, desfăşurându-se în limitele graniţelor statului, fie unul internaţional, îmbrăcând formaraporturilor de drept internaţional privat. Ceea ce le distinge în mod esenţial este prezenţa elementului de extraneitate.

Prin element de extraneitate se înţelege împrejurarea de fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu două sau mai multesisteme de drept. Elementul de extraneitate determină fie aplicarea normelor materiale interne, sau a celor unificate, fie dă naştere conflictului de legi. Termenuleste specific dreptului internaţional privat şi primeşte considerare doar în raport cu un sistem de drept. Datorită complexităţii raporturilor de drept internaţionalprivat, de cele mai multe ori, în diferitele sisteme de drept, într-o anumită materie juridică, se ia în considerare în principal un anumit element de extraneitate - deexemplu: cetăţenia în materia statutului personal – şi în subsidiar un altul - de exemplu: domiciliul, în aceeaşi materie.

Elementul de extraneitate nu este un element de structură al raportului juridic şi el poate să privească: subiectul raportului juridic – cetăţenia, domiciliul,reşedinţa, sediul, locul de înmatriculare, fondul de comerţ - obiectul raportului juridic – locul situării bunului – conţinutul raportului juridic – locul încheieriiactului juridic, locul executării actului juridic, locul deschiderii succesiunii, locul producerii delictului civil – locul judecării litigiului.

Raportul juridic cu element de extraneitate se deosebeşte de raporturile din dreptul intern, cât şi de cele din dreptul internaţional public, prin caracterele sale:se stabileşte între particulari, persoane fizice sau juridice de drept privat (statul, dacă participă la astfel de raporturi, are calitatea de subiect de drept căruia i serecunoaşte cea mai largă capacitate juridică şi nu ca purtător al suveranităţii); conţine un element de extraneitate care face ca raportul să prezinte legătura cudouă sau mai multe sisteme de drept; este un raport de drept civil în sens larg (drept civil, dreptul familiei, drept comercial, drept procesual civil, raporturi demuncă, proprietate intelectuală, transporturi internaţionale).

CAPITOLUL II. Dreptul internaţional privat. Noţiune

Secţiunea I. Specificul dreptului internaţional privat

Specificul dreptului internaţional privat este dat de particularism, complexitate şi noutate. Particularismul este dat de obiectul de reglementare juridică,ordinea juridică internă fiind diferită de cea internaţională, iar raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat deosebindu-se de celestabilite între subiectele de drept public.

Complexitatea este dată de reglementarea raporturilor juridice dintre indivizi în domeniul vast al dreptului civil în sens larg – drept civil, dreptul familiei,drept comercial, drept procesual civil etc. – ţinându-se cont de principiile, regulile şi normele specifice tuturor acestor ramuri juridice. Aceste probleme suntcomplicate de prezenţa elementului de extraneitate, care determină apariţia conflictului de legi şi a celui de jurisdicţii, precum şi a altor categorii juridicespecifice soluţionării raporturilor cu element străin.

1

Noutatea relativă a dreptului internaţional privat constă în împrejurarea că el s-a desprins abia în secolul al XIX-lea din marea ramură a dreptului civil,doctrina având un rol deosebit în fundamentarea conceptelor, regulilor şi principiilor de drept internaţional privat, cât şi a obiectului de reglementare şi a metodeiproprii de reglementare juridică, cerinţă obligatorie a delimitării de celelalte ramuri ale dreptului privat şi dreptului public.

Secţiunea a II-a. Definiţia dreptului internaţional privat

Doctrina contemporană este mai puţin preocupată de elaborarea unei definiţii, oprindu-se asupra analizei noţiunii, ce este conturată de obiectul şi metodaspecifică de reglementare juridică.

În secolul trecut, literatura europeană de specialitate s-a aplecat asupra formulării unei definiţii cât mai clare a dreptului internaţional privat, imperiosnecesară lămuririi demarcaţiei de restul ramurilor juridice şi fundamentării dreptului internaţional privat ca ramură de sine-stătătoare a sistemului naţionaljuridic al fiecărui stat.

Este remarcabilă contribuţia marilor jurişti: Fredrich Karl von Savigny, Pasquale Fiore, T.M.C. Asser şi A. Rivier, André Weiss, Armand Lainé, F. Surville şiF. Arthuys, Antoine Pillet, F. Laurent, Albéric Rolin, J.P. Niboyet, şi a celor contemporani: Henri Batifol şi Paul Lagarde, Yvon Loussouarn şi Pierre Bourel,Pierre Mayer, Bernard Audit.

Dreptul internaţional privat, ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat, reprezintă ansamblul regulilor aplicabile persoanelor fizice şi persoanelorjuridice ca subiecte de drept privat în relaţiile internaţionale. Sunt esenţiale pentru noţiunea de drept internaţional privat următoarele elemente: este o ramură adreptului intern a fiecărui stat; reprezintă un ansamblu de reguli juridice; regulile juridice sunt aplicabile persoanelor fizice şi persoanelor juridice, ca subiectede drept privat: regulile juridice privesc raporturile internaţionale stabilite de subiectele de drept privat.

Ştiinţa dreptului internaţional privat reprezintă acea ştiinţă juridică ce are ca obiect studiul ansamblului regulilor aplicabile subiectelor de drept privat,persoane fizice şi persoane juridice, în relaţiile internaţionale.

Secţiunea a III-a. Caracterele dreptului internaţional privat

Caracterele dreptului internaţional privat sunt complexitatea şi particularismul.

Complexitatea este dată în primul rând de domeniul propriu de reglementare în care se suprapun doi factori de complicare a problemelor specifice şi anumeprezenţa unui element străin în orice raport juridic şi vastitatea dreptului civil în sens larg, prin situarea analizei într-un sistem tridimensional: spaţiu – timp –persoane.

Complexitatea este dată şi de metoda proprie de reglementare juridică, a aplicării normelor conflictuale şi a normelor materiale (substanţiale) de aplicareimediată, iar în dreptul englez de folosirea metodei proper-law, aşadar şi de prezenţa mai multor metode.

Corecta aplicare a normelor conflictuale este dată şi de stabilirea înţelesului termenilor juridici din conţinutul şi legătura normei conflictuale, operaţiecunoscută sub denumirea de calificare, ce lămureşte problema de drept de rezolvat şi legea aplicabilă.

Complexitatea metodei conflictualiste este dată şi de faptul că legea la care s-a trimis, prin normele conflictuale proprii nu acceptă trimiterea, desemnând caaplicabilă legea altui stat, fie că aceasta este tot forul, fie că este legea unui stat terţ. Retrimiterea complică o dată în plus desemnarea legii aplicabile şi implicitsoluţionarea raportului juridic cu element de extraneitate. Retrimiterea şi calificarea sunt, alături de demersul logico-juridic al metodei conflictualiste, factori decomplexitate specifici dreptului internaţional privat.

Complexitatea dreptului internaţional privat a ridicat dificultăţi în definirea naturii sale juridice, a temeiului aplicării legii străine, cât şi în ansamblulrezolvărilor sale, dar în acelasi timp dă o frumuseţe aparte studiului în materie şi deschide noi teme de reflecţie.

Particularismul dreptului internaţional privat provine din faptul că soluţionarea raporturilor juridice cu element de extraneitate primeşte de principiu orezolvare statală, în raport de particularităţile fiecărui sistem de drept. Soluţiile conflictualiste nu sunt soluţii între state, cu caracter internaţional, ci sunt soluţiiale statului pentru rezolvarea raporturilor juridice stabilite de particulari în relaţiile internaţionale. După propriile interese de reglementare juridică, legiuitorulnaţional va stabili norme juridice, fie de aplicare imediată, fie conflictuale, rezolvând aceste raporturi.

Elementele de extraneitate nu primesc o considerare generală, universală, ci una particulară, din perspectiva fiecărui sistem de drept, ce sporeşteparticularismul.

Izvoarele dreptului internaţional privat rămân, în principal, cantonate la nivelul statului. Dreptul comparat a pus în lumină dificultatea adoptării unor soluţiiuniversale, convenţiile internaţionale în materia soluţionării raporturilor juridice cu element de extraneitate păstrând un caracter limitat, atât ca obiect dereglementare, cât şi cu privire la statele părţi.

Sancţiunea raporturilor juridice de drept privat este acţiunea în justiţie, ori în materie observăm că nu există o instanţă internaţională competentă săsoluţioneze raporturile juridice cu element de extraneitate, hotărârile fiind întotdeauna pronunţate de instanţele naţionale.

Dreptul internaţional privat se caracterizează prin particularism şi din perspectiva calităţii subiectelor, reglementarea juridică privind conduitaparticularilor, persoane fizice şi persoane juridice. Subiectele de drept privat sunt purtătoare de interese individuale, particulare şi legiuitorul naţional va rezolvaîntr-un mod specific, particular, raporturile juridice cu caracter internaţional, stabilite de ele.

Secţiunea a IV-a. Obiectul de reglementare juridică

Obiectul raportului juridic se confundă cu însăşi relaţia socială reglementată de norma de drept. Determinarea obiectului de reglementare juridică în dreptulinternaţional privai priveşte stabilirea raporturilor juridice ce pot forma obiect al reglementării. Raporturile cu element de extraneitate ce pot constitui obiect dereglementare juridică in dreptul internaţional privat sunt cele de drept civil în sens larg, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.

Prin raporturi de drept civil in sens larg, cu element de extraneitate avem în vedere: - raporturile de drept civil cu element de extraneitate; - raporturile de dreptul familiei cu element de extraneitate; - raporturile de drept procesual civil cu element de extraneitate; - raporturile de dreptul muncii cu element de extraneitate (doar în măsura în care sunt folosite categorii juridice civile: obligaţii, răspundere, prescripţie,

contracte); - raporturile de drept comercial cu element de extraneitate; - raporturile de proprietate intelectuală cu element de extraneitate (dreptul de autor, de inventator, drepturile privind mărcile); - raporturile de dreptul transporturilor cu element de extraneitate (contractul de transport maritim şi aerian, conosamentul ş.a.);

- alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (dreptul funciar, dreptul mediului, dreptul concurenţei, dreptul afacerilor, dreptul comunitareuropean).

2

Există ramuri de drept cu natură juridică mixtă, în parte de drept public şi în parte de drept privat. În măsura în care elementul de extraneitate priveşte ocategorie juridică civilă, raporturile din aceste ramuri de drept pot face obiectul dreptului internaţional privat. Legea cadru nr. 105/1992 cu privire lareglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede în art. 1 alin. (2) că „În înţelesul prezentei legi raporturile de drept internaţional privat suntraporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate", enunţul legii având un caracterexemplificativ.

Nu pot constitui obiect de reglementare juridică în dreptul internaţional privat raporturile din domeniul public al dreptului: dreptul constituţional, dreptuladministrativ, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul financiar. În acest caz legiuitorul naţional manifestă întotdeauna interes în reglementarea juridică atuturor situaţiilor petrecute sub autoritatea sa, norma de drept public aplicându-se tuturor subiectelor de drept, indiferent că sunt persoane fizice sau persoanejuridice, în legătură cu toate actele şi faptele juridice petrecute în limitele autorităţii legiuitorului naţional

Actul de autoritate jus imperii este expresia directă a exercitării puterii în stat, a suveranităţii, normele de drept public având un caracter teritorial, în sensulcă ele se aplică în limitele spaţiului autorităţii puterii publice. În aceeaşi categorie intră şi raporturile de drept internaţional public, ce privesc relaţiile stabiliteîntre state, ca subiecte originare de drept internaţional şi relaţiile stabilite de ele.

Apar şi cazuri ce pun în discuţie graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat. Este situaţia chestiunilor prealabile sau a incidentelor de natură civilă înraporturile de drept public, în care vorbim despre luarea în considerare a legii civile străine. Judecătorul doar va studia, va cerceta conţinutul legii civile străine,fără a face pe fond aplicarea ei (de exemplu: instanţa penală doar ia în considerare legea civilă străină, judecând fondul strict cu aplicarea normei penaleproprii: situaţii similare în cazul unor raporturi juridice de drept financiar sau administrativ).

Problema luării în considerare a legii străine apare şi în situaţia diametral opusă, a unui raport juridic de drept civil în sens larg, în care avem un incident dedrept public. Instanţa sesizată cu judecarea litigiului, după propria normă conflictuală va determina legea aplicabilă, Iar pentru lămurirea incidentului (deexemplu: de drept administrativ) doar va cerceta conţinutul legii străine, fără a o aplica pe fondul cauzei.

Secţiunea a V-a. Metoda de reglementare juridică

Existenţa elementului de extraneitate, care atrage vocaţia a cel puţin două sisteme naţionale de drept de a se aplica raportului juridic de drept internaţionalprivat a dus la găsirea unei metode specifice de reglementare, total distinctă de cea întâlnită în cazul altor ramuri ale dreptului intern şi ea este dată de criteriuldeterminării legii aplicabile. Această metodă specifică de reglementare juridică este metoda conflictualistă, prin intermediul ei solu ionându-se conflictul de legi,țposibilitatea a două legi aparţinând unor state diferite de a se aplica unui raport juridic cu element de extraneitate.

Metoda conflictualistă presupune că în orice situaţie în care instanţa sau alt organ jurisdicţional au de soluţionat un raport juridic cu element de extraneitate,observând că sunt susceptibile de a se aplica atât legea proprie, cât şi legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul străin, pentru rezolvareaacestui raport juridic, vor consulta soluţiile din propriul sistem de drept pentru a determina legea aplicabilă. Folosirea metodei conflictualiste este o chestiune deopţiune între mai multe legi aplicabile, expresia choice of law relevând această trăsătură. Opţiunea dă şi caracterul, de regulă, bilateral al normelor conflictuale,în sensul de a determina fie competenţa legii proprii, fie competenţa legii străine.

Fiecare sistem de drept are propriul sistem conflictualist, adică propriile soluţii conflictualiste cu caracter normativist, jurisprudenţial sau cutumiar, prin carese face alegerea legii aplicabile, ceea ce nu exclude existenţa unor norme conflictuale stabilite pe calea convenţiilor internaţionale, intrate în dreptul intern alstatelor semnatare odată cu ratificarea. Norma conflictuală desemnează legea aplicabilă fără a soluţiona direct raportul juridic cu element de extraneitate, eaavând un caracter prejudicial, de trimitere (alegând între legea proprie şi legea străină).

Criticile aduse metodei conflictualiste sunt complexitatea (caracterul abstract, apariţia calificării şi retrimiterii), impreviziunea (mai ales pentru metodaproper law) şi dificultatea rezolvării concursului dintre o normă conflictuală şi una de aplicare imediată.

Metoda bazată pe aplicarea normelor materiale presupune că în fiecare sistem de drept există norme juridice care, datorită interesului deosebit pe care îlprezintă un anumit sector al relaţiilor sociale, legiuitorul reglementează direct conduita subiectelor de drept, înlăturând posibilitatea apariţiei conflictului de legi(în materia dreptului procesual civil, a condiţiei juridice a străinului, a raporturilor de familie, a operaţiunilor valutare etc.).

Normele de aplicare imediată sunt fie norme de drept material (substanţial) fie norme de drept procesual. Ele sunt conţinute în actele normative interne alefiecărui stat, dar pot să aibă şi o origine jurisprudenţială (hotărârile CJCE). Normele materiale, de aplicare imediată conţinute în convenţiile internaţionale(Convenţia de la Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin, Convenţia de la Geneva din 1931 privind cecul, Convenţiei de la Haga din 1964 i de la Vienașdin 1980 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale) formează un drept material uniform, a cărui aplicare directă înlătură conflictul de legi.Folosirea normelor de aplicare imediată este o varietate a metodei conflictualiste, domeniul lor de aplicare în spaţiu determinându-se cu ajutorul normelorconflictuale. Ea corespunde tendinţei de simplificare a metodei de reglementare juridică, fiind concurentă cu metoda conflictualistă.

Metoda proper law este specifică dreptului comun englez common law. Alături de folosirea regulilor conflictualiste, de sorginte normativistă saujurisprudenţială, cât şi a normelor de aplicare imediată, sistemul englez de drept cunoaşte şi soluţia proper law, cu o largă aplicare în materia actelor şi faptelorjuridice. Judecătorul va determina legea aplicabilă, de la caz la caz, ţinând cont de: particularităţile litigiului, elementele de extraneitate şi punctele de legătură,interesul legilor în prezenţă de a se aplica. Metoda proper law prezintă un pronunţat caracter de complexitate, incertitudine şi subiectivism. Ea este o aplicaţie ametodei conflictualiste.

Specificul metodei de reglementare juridică în dreptul internaţional privat a fost evidenţiat de doctrina secolului XX, pluralismul său arătând complexitateamateriei.

CAPITOLUL III. Domeniul dreptului internaţional privat

Secţiunea I. Prezentare generală

Doctrina din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (Savigny, Fiore, Asser, Rivier, Weiss, Laine, Surville, Arthuys, Pillet, Laurent,Rolin, Niboyet) a evidenţiat că domeniul dreptului internaţional privat este dat de conflictul de legi, condiţia juridică a străinului, conflictul de jurisdicţii şldeterminarea naţionalităţii, opinie împărtăşită şi de doctrina europeană contemporană.

Prin domeniul dreptului internaţional privat avem în vedere grupele de norme şi instituţii juridice ce formează ramura dreptului internaţional privat şi careconstituie, implicit, principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.

Doctrina naţională, prin opera profesorilor Tudor R. Popescu, Ion P. Filipescu, Dragoş Alexandru Sitaru, arată că dreptul internaţional privat ne obligă săavem o viziune mai cuprinzătoare asupra noţiunii de domeniu, prin raportare la obiectul de reglementare juridică. Astfel, el este dat de conflictul de legi,conflictul de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului, normele conflictuale şi normele de aplicare imediată. Această concepţie răspunde specificului raportuluijuridic de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, care in soluţionarea sa ridică următoarele probleme:

3

- determinarea drepturilor ce îi sunt recunoscute străinului pe teritoriul unui stat întrucât numai în măsura în care străinului i se recunoaşte un dreptsubiectiv se va putea pune problema aplicării unei legi străine;

- stabilirea competenţei de soluţionare a raportului juridic cu element de extraneitate de către instanţa sau autoritatea sesizată; - stabilirea normelor de procedură aplicabile de către instanţa sau autoritatea sesizată; - stabilirea legii aplicabile raportului cu element de extraneitate;

- determinarea efectelor hotărârilor instanţelor străine.Secţiunea a II-a. Conflictele de legi şi conflictul de jurisdicţii

Orice litigiu se compune din una sau mai multe probleme de drept substanţial. În cazul litigiului internaţional, judecătorul va trebui să aleagă dintre legilecare au legătură cu raportul juridic prin elementul de extraneitate, în temeiul normelor conflictuale ale forului, stabilind dacă legea proprie sau legea unui altstat au vocaţia de a se aplica. El va tranşa concursul dintre ordinea juridică proprie şi ordinea juridică a altul stat, care se declară competente în soluţionarearaportului juridic.

Prin conflict de legi înţelegem situaţia în care, privitor la un raport juridic cu element de extraneitate, sunt susceptibile de a fi aplicate două sau mai multelegi aparţinând unor state diferite, cu care raportul juridic are legătură prin elementul străin. Oricare din aceste legi este susceptibilă de a fi aplicată raportuluijuridic. De regulă conflictul apare între legea forului, a instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul deextraneitate.

Conflictul apărut nu este un conflict de suveranităţi, ci un conflict de interese, respectiv dintre interesul legiuitorului naţional de a reglementa un raport juridiccu element de extraneitate, în măsura în care consideră că situaţia avută în vedere intră în principal sub incidenţa sa de reglementare juridică şi interesullegiuitorului străin de a reglementa, din aceeaşi perspectivă situaţia dată.

Conflictul de legi este un termen specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic şi exprimă o îndoială care stăruie în mintea judecătorului asupracompetenţei diferitelor legi de a se aplica raportului juridic. Soluţionarea conflictului de legi se face cu ajutorul normelor conflictuale, norme de dreptinternaţional privat, proprii fiecărui sistem de drept şi reprezintă materia principală a dreptului internaţional privat.

Recunoaşterea drepturilor subiective ale persoanelor implică recurgerea la acţiunea în justiţie, astfel că raportul juridic cu element de extraneitate reclamă şiproblemele de ordin procesual ce ţin de stabilirea competenţei de judecată, procedura aplicabilă litigiului şi determinarea efectelor hotărârilor judecătoreştipronunţate de instanţele judecătoreşti şi tribunalele arbitrale străine. Toate acestea constituie conflictul de jurisdicţii, ce se soluţionează în orice sistem de dreptnumai cu aplicarea normelor de procedură ale forului, norme materiale de aplicare imediată.

După propria normă juridică instanţa sesizată îşi va determina competenţa de judecată precum şi procedura aplicabilă litigiului. Tot după propriile normejuridice fiecare sistem de drept va stabili efectele juridice pe care înţelege să le recunoască hotărârilor judecătoreşti sau sentinţelor arbitrale străine. Conflictulde jurisdicţii pune în discuţie atribuirea competenţei unei instanţe naţionale şi se judecă mult mai strict, pentru a nu cădea sub incidenţa denegării de justiţie.

Conflictul de jurisdicţii sau contenciosul privat internaţional pune în lumină particularismul dreptului internaţional privat, întrucât relaţiile internaţionale nuprimesc niciodată o sancţiune interna ională, ci doar internă, tribunalele ce soluţionează acest tip de litigii fiind întotdeauna naţionale. Instanţa sesizată trebuiețsă se recunoască ca fiind competentă să judece raportul juridic, cu aplicarea propriei norme de competenţă ( actor secuitur forum rei) determinând competenţateritorială internă cât şi pe cea internaţională de a soluţiona raportul juridic cu element de extraneitate. Termenul de competenţă jurisdicţională priveştedeterminarea competenţei forului în raport cu competenţa unor instanţe străine şi este o problemă de competenţă generală sau de atribu iune. Conflictul dețjurisdicţii este un conflict de autorităţi, actul adoptat de organele jurisdic ionale fiind un act de autoritate.ț

În privinţa ordinii în care apar, mai întâi se va soluţiona conflictul de jurisdicţii, determinându-se competenţa şi procedura de judecată în dreptulinternaţional privat şi ulterior se va pune problema aplicării legii străine care să soluţioneze fondul litigiului, adică se va pune problema soluţionării conflictuluide legi. Doar determinarea efectelor hotărârilor instanţelor străine, ca parte a conflictului de jurisdicţii, apare subsecvent conflictului de legi. Soluţionareaconflictului de legi este încadrată de soluţionarea conflictului de jurisdicţii, dar de principiu conflictul de jurisdicţii se rezolvă cu precădere.

Pentru statele membre ale Uniunii Europene sunt aplicabile o senri de convenţii şi regulamente adoptate în materie de competenţă, recunoaştere şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile de drept civil în sens larg (civil, comercial, raporturi de familie), care conţin norme de aplicare imediatăcomunitare, ce primesc un efect direct şi prioritar în raport cu normele de competenţă din dreptul intern şi care asigură o soluţionare optimă a conflictului dejurisdicţii în raporturile intracomunitare şi înlătură o eventuală denegare de justiţie.

Secţiunea a III-a. Condiţia juridică a străinului

Prin condiţie juridică a străinului înţelegem ansamblul drepturilor şi obligaţiilor recunoscute străinului pe teritoriul unui stat, precum şi izvoarele juridice aleacestora. Conflictul de legi nu poate exista decât în măsura în care străinului i se recunoaşte un anumit drept. Pentru raporturile cu caracter internaţional, primaproblemă care apare este aceea de a şti ce drepturi se recunosc străinului pe teritoriul unui stat Dacă acestuia i se recunoaşte un anumit drept, el va putea cereaplicarea legii proprii şi va sta în justiţie.

Determinarea condiţiei juridice a străinului este prealabilă soluţionării conflictului de legi şi a conflictului de jurisdicţii. Prin norme materiale, statuldetermină condiţia juridică a străinului, fiind mai mult o problemă de politică juridică, în timp ce conflictul de legi şi conflictul de jurisdicţii rămân o chestiuneprecumpănitor de tehnică juridică.

Reglementarea condiţie juridice a străinului este în exclusivitate o problemă de politică juridică, în timp ce soluţionarea conflictului de legi şi a conflictului dejurisdicţii sunt mai întâi o problemă de politică juridică şi apoi de tehnică juridică, întrucât:

- în mod suveran, statul stabileşte drepturile recunoscute străinilor pe propriul teritoriu, determinându-le în mod imperativ capacitatea de folosinţă,inclusiv în cazul convenţiilor bilaterale încheiate între state;

- evoluţia istorică a condiţiei juridice a străinului susţine teza dependenţei de politica juridică a statului; - gradul de dezvoltare, starea de pace sau de război, gradul de cooperare internaţională determină conţinutul capacităţii de folosinţă a străinului; - ca şi conflictul de jurisdicţii, ţine de exercitarea şi realizarea puterii în stat; - politica juridică determină alegerea soluţiei de tehnică juridică a folosirii în exclusivitate a normelor materiale de aplicare imediată;

- conflictul de legi privit ca un conflict de interese arată că politica juridică duce la folosirea unei tehnici juridice.În Roma antică străinul hostis era lipsit de capacitate de folosinţă. Dreptul roman se aplica numai cetăţenilor romani jus proprium civum romanorum, iar

străinul nu putea să facă nicio operaţie juridică, nu se bucura de nicio protecţie; era ca şi cum nu ar fi existat tarnquam mortus inter vivos ambulant. În Egiptulantic, în perioada ptolemaică de dominaţie greacă, rezolvarea dată a fost la nivel de competenţă jurisdicţională. S-au creat două tipuri de tribunale, unelecompuse din greci şi care judecau litigiile privindu-i pe greci după legea greacă şi altele compuse din egipteni şi care judecau litigiile privindu-i pe egipteni dupălegea egipteană.

4

Imperiul Roman a fost o federaţie de state-cetăţi legate prin tratate bilaterale cu Roma. Cetăţenilor romani li se aplica jus civile, în timp ce locuitorilorteritoriilor supuse, peregrini li se aplica jus gentium. Edictul împăratului Caracalla, prin care s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor Imperiului Romanstatutus civitatis, dispariţia în timp a deosebirilor dintre jus civile şi jus gentium şi aplicarea celui din urmă cu caracter universal au dus la dispariţia conflictelorde legi.

Feudalismului timpuriu îi este specifică personalitatea legilor, ce exprimă faptul că fiecare popor se conduce după propria sa lege. În acest cadrureglementarea condiţiei juridice a străinilor nu era întâlnită, decât în mod accidental, în materii cum sunt proprietatea imobiliară şi forma actelor juridice.Statele prefeudale s-au destrămat şi au apărut mici formaţiuni statale aflate sub autoritatea unui senior.

Formarea statelor feudale, aflate sub autoritatea seniorului a impus teritorialitatea legilor. Toate cutumele erau teritoriale şi se aplicau tuturor persoanelordin acel spaţiu omnes consuetudines reales sunt. Străinilor li se aplica dispoziţia cutumei, cu precizarea că de regulă ei nu se bucurau de drepturi pe teritoriulstrăin.

Din secolul al XIII-lea creşterea importanţei factorului economic şi politic asupra dezvoltării sociale globale a dus la recunoaşterea capacităţii de folosinţă astrăinului în domeniul vieţii private.

Pentru epoca actuală, reglementarea condiţiei juridice a străinului primeşte noi dimensiuni la impactul cu internaţionalizarea unor concepte de drept intern,cum este situaţia protecţiei juridice a drepturilor omului, iar pe de altă parte, pentru continentul european integrarea economică, cu efectele sale sociale, politiceşi culturale afectează conţinutul condiţiei juridice a străinului. Conţinutul condiţiei juridice a străinului depinde de: gradul de dezvoltare, starea de pace sau derăzboi, gradul de cooperare economică, regimul politic, regimul ţării de a fi de emigraţie sau de imigraţie, menţinerea climatului de securitate şi respect întrepopoare.

Secţiunea a IV-a. Normele conflictuale

Studiul conflictului de legi înseamnă de fapt studiul soluţiilor conflictualiste. În dreptul internaţional privat problema principală este de a localiza raportuljuridic cu element de extraneitate în sfera de reglementare a unui sistem de drept, operaţie realizată de legiuitor cu ajutorul normelor conflictuale.

Normele de drept internaţional privat, cu ajutorul cărora se soluţionează conflictele de legi se numesc norme conflictuale. Ele se particularizează prinelemente de structură specifice şi trăsături ce le deosebesc de normele substanţiale. Normele conflictuale doar aleg dintre sistemele de drept aflate în conflict pecel care are interesul cel mai mare de reglementare juridică, făcând astfel trimitere la normele de drept intern care prevăd conduita şi sancţiuneacorespunzătoare.

Structura logico-juridică specifică este: conţinut şi legătură. Conţinutul este acea parte a normei conflictuale care arată raporturile de drept la care se referănorma juridică. El este dat de o problemă de drept şi poate consta în: starea civilă şi capacitatea juridică a persoanei fizice, forma exterioară a actului, condiţiilede fond şi efectele actului juridic, delictul civil, regimul bunurilor şi drepturilor reale etc.. După conţinutul lor, normele conflictuale se pot clasifica în normereferitoare la persoane, la proprietate, la contracte, la moştenire, la familie, la delicte civile etc..

Pentru a se realiza localizarea, norma conflictuală trebuie să folosească un criteriu cu care să delimiteze câmpul de aplicare în spaţiu a legii proprii de cel allegilor străine şi să arate care va fi legea ce va cârmui raportul juridic în materia respectivă. Acest criteriu este punctul de legătură sau legătura normeiconflictuale, care este acea parte a normei ce indică legea competentă a cârmui raportul juridic. Indicarea se poate realiza fie într-o formă directă, fie într-oformă generală, indirectă.

Indicarea directă se realizează prin precizarea legii unei anumite ţări ca fiind competentă să se aplice raportului juridic şi normele conflictuale suntunilaterale pentru că fac trimitere la un singur sistem de drept, al forului. Determinând doar câmpul de aplicare a legii proprii, normele unilaterale se numesc şiincomplete, iar practica a dus la interpretarea lor în sens bilateral. Normele unilaterale sunt rare în legislaţiile moderne, ele fiind specifice secolului al XIX-lea şide aceea, sunt reţinute de codurile civile edictate în acea epocă.

Indicarea generală se realizează cu ajutorul unei formule generale sau de fixare, prin care se poate determina legea competentă. Norma conflictuală nu indicălegea unui anumit stat, ci prin formula de fixare se arată limitele aplicării legii proprii şi legii străine. În aceste condiţii norma conflictuală are acţiune dublă şicaracter bilateral. În legislaţiile moderne majoritatea normelor conflictuale sunt bilaterale, întrucât sunt avute in vedere toate situaţiile posibile, norma bilateralănumindu-se astfel completă. Normele bilaterale asigură funcţia de atribuire a competenţei legislative pentru sistemele de drept aflate în conflict în funcţie deinteresul de reglementare juridică şi dau caracterul neutru al soluţiei, sistemele de drept fiind pe picior de egalitate juridică. Ele acoperă situaţiile conflictualisteprin norme bilaterale, în formă alternativă, cumulativă sau de ierarhizare.

Cele mai importante puncte de legătură sunt: cetăţenia, domiciliul, locul încheierii actului juridic, locul producerii delictului civil (locul producerii faptei şllocul apariţiei prejudiciului), locul situării bunului, locul executării contractului (a obligaţiei), sediul persoanei juridice, locul de înmatriculare a acesteia,pavilionul navei sau aeronavei, voinţa părţilor, autoritatea competentă, domiciliul comun al soţilor, locul judecării litigiului.

Normele conflictuale nu cârmuiesc propriu-zis un raport juridic, în sensul de a arăta drepturile şi obligaţiile părţilor, ci numai desemnează legea competentă ase aplica raportului juridic cu element de extraneitate, soluţionând astfel conflictul de legi. Norma conflictuală are un caracter indirect, prejudicial (soluţioneazăo problemă prealabilă fondului litigiului), determinând dreptul intern aplicabil raportului juridic.

Normele conflictuale determină câmpul de aplicare a dreptului intern şi al celui străin ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare,expresie a unor suveranităţi de stat egale. Ele sunt proprii fiecărui sistem de drept, regăsindu-le în acte normative interne şi în convenţii internaţionale. Sistemulconflictualist împreună cu ansamblul normelor substanţiale (materiale) formează sistemul naţional de drept. Normele conflictuale sunt parte integrantă asistemului de drept al oricărui stat, ele se bazează pe normele de drept substanţial şi sunt expresia aceleiaşi concepţii ordini de stat şi drept

Secţiunea a V-a. Normele de aplicare imediată

Orice sistem de drept are norme care reglementează direct conduita subiectelor de drept, înlăturând posibilitatea apariţiei conflictului de legi. În sens formal,datorită importanţei deosebite i ș caracterului imperativ, normele de aplicare imediată şi-au determinat domeniul de aplicare în spaţiu, aplicându-se directsituaţiei juridice avute în vedere, cu înlăturarea normei conflictuale şi a legii străine. Tehnico-juridic, legile de aplicaţie imediată sunt cele teritoriale, iar dupăcriterii finaliste sunt norme ce exprimă un interes social deosebit şi se aplică pe teritoriul statului care le-a emis, tuturor persoanelor şi situaţiilor juridiceavute în vedere, cu înlăturarea conflictului de legi, având şi un pronunţat caracter politic.

În unele sisteme de drept se foloseşte alături de expresia „legi de aplicare imediată sau necesară” şi cea de „legi de poliţie” şi putem spune că în momentul încare folosim expresia „legi de aplicare imediată sau necesară” avem în vedere mecanismul specific, de a se aplica direct fondului raportului juridic, iar „legi depoliţie" exprimă conţinutul lor, siguranţa publică şi un interes public general.

Normele de aplicare imediată se află la graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat, întâlnindu-le în regulile procesuale, condiţia juridică a străinului,legislaţia muncii, securităţii sociale, concurenţei, schimburilor monetare etc. Ele au un caracter unilateral, trimiţând invariabil la sistemul de drept al forului. Elesoluţionează pe fond raportul juridic, cu arătarea nemijlocită a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, cât şi a acţiunilor pe care le au la îndemână. Normele materialeau şi un caracter teritorial, fără a primi efecte extrateritoriale, aşa după cum primesc normele conflictuale unilaterale, susceptibile de interpretare bilaterală.Normele de aplicare imediată (substanţiale sau procesuale) privesc situaţia juridică în exclusivitate din punctul de vedere al forului şi cu trimitere expresă numaila acesta.

5

Ca izvor juridic, majoritatea normelor de aplicare imediată sunt de drept intern, putând fi conţinute şi în convenţiile internaţionale, o situaţie particulară fiindcea a dreptului comunitar european. În unele sisteme de drept regulile materiale au şi origine jurisprudenţială, după cum hotărârile Curţii de Justiţie a UniuniiEuropene şi dreptul uniform creat de arbitrajul internaţional primesc acest caracter.

În concursul dintre o normă de aplicare imediată din dreptul intern şi una cuprinsă într-o convenţie internaţională se observă tendinţa de aplicare a normeidin izvorul internaţional. Cât priveşte concursul dintre o lege de aplicare imediată internă şi un regulament ca act comunitar, prin voinţa statelor membre aleUniunii Europene, care au consimţit principiului aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, va primi aplicare norma conţinută în regulament, cea internă avândun efect suspensiv de aplicare pe perioada în care norma europeană este în vigoare.

Conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului sunt reglementate doar prin norme de aplicare imediată, uneori şi reglementarea raporturilor de dreptsubstanţial se face tot direct prin astfel de norme, în toate cazurile fiind exclusă apariţia conflictului de legi şi aplicarea unei legi străine forului.

Secţiunea a VI-a. Aspecte controversate privind domeniul dreptului internaţional privat

Doctrina este foarte divizată cu privire la domeniul dreptului internaţional privat: dreptul german i italian împărtăşesc concepţia conflictualistă, cel britanicșare in vedere conflictul de legi şi jurisdicţii, cel român şi spaniol includ şi condiţia juridică a străinului, iar dreptul francez şi elveţian cuprind alături de acesteaşi cetăţenia, considerându-se că determinând legătura dintre individ şi stat prezintă suficiente legături pentru a se include în domeniul dreptul internaţional privat

În sistemul nostru de drept cetăţenia nu este considerată ca aparţinând domeniului dreptului internaţional privat. Împrejurarea că ea este un criteriu pentrudeterminarea legii competente nu constituie un argument, pentru că astfel toate criteriile de determinare a legii aplicabile ar aparţine acestei ramuri de drept.Cetăţenia, ca instituţie de drept public ce reglementează raportul dintre individ şi stat face obiectul dreptului constituţional şi al dreptului internaţional public.

Legătura dintre cetăţenie şi condiţia juridică a străinului nu se opune şi nici nu împiedică studiul lor în cadrul unor discipline diferite. Condiţia juridică astrăinului include şi normele privind regimul juridic al cetăţeniei române doar în măsura în care priveşte drepturile şl obligaţiile străinilor în ţara noastră.

Împrejurarea de fapt şi fundamentarea juridică corelativă situaţiei ca cetăţenia să fie punct de legătură în dreptul internaţional privat, în raport de care seface localizarea unor situaţii juridice privind starea şi capacitatea persoanei fizice, succesiuni mobiliare, raporturi de familie ş.a., nu sunt de natură să plasezestudiul cetăţeniei în sfera domeniului dreptului internaţional privat. Privită ca şi criteriu de localizare, cetăţenia se cuprinde în studiul conflictului de legi şiconflictului de jurisdicţii.

CAPITOLUL IV. Izvoarele dreptului internaţional privat

Secţiunea I. Prezentare generală

Diversitatea şi complexitatea vieţii materiale şi morale, dată şi de raporturile internaţionale stabilite de particulari, constituie izvorul materialreglementărilor ce sunt izvoare formale ale dreptului internaţional privat. Studiul acestora presupune înţelegerea vieţii, cunoaşterea sensului dezvoltării şi acerinţelor specifice fiecărei epoci. Aceasta ne permite să înţelegem particularităţile soluţiilor conflictualiste şi să le analizăm în mod obiectiv. Datorităinterferenţelor dreptului internaţional privat cu restul ramurilor juridice, condiţiile globale ale dezvoltării omenirii constituie izvoarele sale materiale.

În sens formal, prin izvoare ale dreptului internaţional privat înţelegem ansamblul formelor de reglementare juridică: acte normative (de valoare juridicădiferită şi edictate de diverse autorităţi statale), practica judiciară, obiceiul, cutuma şi uzanţele. Distingem în cadrul lor o largă categorie a izvoarelor cuprinse îndreptul intern al fiecărui stat şi o alta a izvoarelor internaţionale.

Complexitatea dreptului internaţional privat face ca să distingem, atât la izvoarele interne, cât şi la cele internaţionale două categorii: izvoare specifice, ceconţin ansamblul soluţiilor conflictualiste şi a normelor de aplicare imediată prin care se soluţionează un raport juridic cu element de extraneitate şi izvoarenespecifice, ce conţin în mod accidental reglementări privind condiţia juridică a străinului şi legea aplicabilă unui raport de drept internaţional privat.

Secţiunea a II-a. Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat........................................

În sistemul nostru juridic, cel mai important izvor specific este Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Alteizvoare specifice, ce reglementează cu precădere situaţii juridice cu element de extraneitate, fie prin norme conflictuale, fie prin norme materiale de aplicareimediată sunt actele normative ce privesc regimul străinilor, azilul, frontiera de stat, ş.a., majoritatea izvoarelor juridice din dreptul intern fiind nespecifice.

Izvoarele nespecifice de drept internaţional privat interesează în primul rând alte ramuri de drept, dar conţin şi norme conflictuale sau norme de aplicareimediată cu relevanţă în raporturile de drept internaţional privat. Dintre izvoarele nespecifice amintim:

- Constituţia, Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală,- Codul vamal, Codul aerian.- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; - Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; - Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată; - Legea nr 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată; - Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală; - Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;

- Legea nr. 157 din 24 mai 2005 pentru ratificarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană etc.Uzanţele internaţionale constituie izvor de drept ce completează şi interpretează normele de drept internaţional privat şi pe cele de comerţ internaţional.

Jurisprudenţa, practica judiciară are rolul de a ajuta instanţele în pronunţarea soluţiilor, oferind un mod de interpretare şi adaptare a normelor juridice laparticularităţile situaţiilor de fapt deduse soluţionării.

Concursul dintre un izvor intern de drept şi unul internaţional se rezolvă după dreptul intern relativ la conflictul legilor în timp, inându-se seama dacă legeațsau tratatul reprezintă actul intrat în vigoare ulterior. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 din Constituţia României, conform căruia „statul român se obligă săîndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte ”, cât şi ale art. 10 din Legea nr. 105/1992 ce arată că:„dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile în măsura în care convenţiile internaţionale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare”.

Secţiunea a III-a. Izvoarele internaţionale

În dreptul internaţional privat au calitatea de izvor juridic tratatele, convenţiile, acordurile internaţionale, cutuma şi uzanţele internaţionale ce cuprind normeconflictuale şi norme de aplicare imediată cu ajutorul cărora se soluţionează raporturile juridice cu element de extraneitate. Puţine izvoare specifice conţin doarnorme conflictuale; următoarele:

- Convenţia pentru reglementarea conflictului de lege în materie de căsătorie,

6

- Convenţia pentru reglementarea conflictului de lege şi jurisdicţie în materie de despărţenie şi de separaţie de corp;

- Convenţia privitoare la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţilor în raporturile lor personale şi asupraaverilor soţilor.

Majoritatea convenţiilor internaţionale conţin în mod izolat norme conflictuale, în principal conţinutul lor fiind dat de norme materiale: - Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri (Viena 1980); - Convenţia de la Geneva din 1930 privind cambia şi biletul la ordin, - Convenţia de la Geneva din 1931 privind cecul,

- Convenţia de la Haga din 1964 şi de la Viena din 1980 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale.Cele mai des întâlnite izvoare internaţionale sunt convenţiile bilaterale ce cuprind fie norme conflictuale (promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor,

tratatele de asistenţă juridică în materie civilă, raporturi de familie şi materie penală); fie norme materiale (evitarea dublei impuneri, privind vizele de călătorie,privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti).

Cutuma şi uzanţele internaţionale sunt izvoare de drept, ele se pot aplica cu titlu de lex causae raporturilor contractuale, în raporturile comerciale un roldeosebit avându-l clauzele tip, din rândul lor făcând parte şi regulile Incoterms (International Commercial Terms). Comparativ, izvoarele interne sunt mult mainumeroase decât cele internaţionale, ceea ce nu exclude tendinţa de adoptare a unui drept uniform, cel puţin la nivel regional, ca în situaţia Uniunii Europene.

CAPITOLUL V. Natura dreptului internaţional privat

Secţiunea I. Natura juridică a dreptului internaţional privat

Mult timp s-a considerat că reglementarea raporturilor juridice stabilite între particulari în raporturile internaţionale sunt un aspect al dreptului internaţionalpublic, privirea lor ca raporturi de drept civil fiind mai rară. Cât priveşte considerarea sa ca ramură de drept internaţional sau de drept intern, doctrina secolelortrecute a susţinut că dreptul internaţional privat este parte a reglementării interne a statelor.

Dreptul internaţional privat este o ramură de drept privat. Natura de drept public vine din considerarea conflictului de legi ca fiind un conflict de suveranităţice exprimă concesiile pe care le face statul la un moment dat în promovarea intereselor proprii în relaţiile externe, dând posibilitatea, ca o lege străină, în temeiulpropriei suveranităţi, să se aplice pe teritoriul naţional. Această teză este profund greşită din punct de vedere juridic, iar cel care a pus în evidenţă pentru primadată criticile ce pot fi aduse conflictului de legi ca şi conflict de suveranităţi a fost Fredrich Karl von Savigny.

Conflictul de legi este un conflict de interese, în sensul interesului statului de a reglementa situa iile juridice cu element de extraneitate ce au legătură cuțpropriul sistem de drept. Legiuitorul indică situaţiile în care lasă posibilitatea ca o lege străină să fie aplicată în locul legii proprii sau o judecată realizată pe unteritoriu străin să îşi producă efecte pe teritoriul propriu, având în vedere doar interese particulare, personale, care sunt esenţiale pentru respectarea drepturilorsubiective ale indivizilor, nu şi interese generale, naţionale, situaţie în care nu permite aplicarea legii străine. Legea străină se aplică în temeiul autorităţiiconferite de normele conflictuale ale forului, dacă drepturile subiective ale părţilor sunt mai bine ocrotite de legea străină care are un interes mai mare de areglementa acel aspect al raportului juridic. Teza conflictului de legi ca fiind un conflict de interese susţine natura de drept privat a acestei ramuri juridice.

Dreptul internaţional privat este o ramură a dreptului intern. Controversa dacă soluţiile conflictualiste au caracter general şi universal sau sunt specificefiecărui sistem de drept a fost tranşată în favoarea considerării reglementărilor de drept internaţional privat ca fiind particulare fiecărui sistem juridic, formândobiectul unei ramuri interne, componentă a sistemului juridic al fiecărui stat.

Soluţiile conflictualiste comune diferitelor sisteme de drept sunt soluţii ale statului pentru rezolvarea acestor raporturi, iar elementele de extraneitate nuprimesc considerare în general, cu caracter universal, ci una particulară fiecărui sistem de drept. Izvoarele juridice sunt precumpănitor de drept intern, iarsancţiunea raporturilor juridice cu element de extraneitate, acţiunea în justiţie, este de competenţa instanţelor naţionale.

Secţiunea a II-a. Denumirea şi importanţa disciplinei

Denumirea disciplinei „drept internaţional privat” s-a impus prin corectitudine. Termenul „interna ional” corespunde specificului raporturilor cu element dețextraneitate ce fac obiectul reglementării. Ramura aparţine domeniului privat al dreptului şi sunt avute în vedere raporturile de drept civil în sens larg.Evidenţierea în succesiune a termenilor „internaţional” şi „privat” este corectă logico-juridic.

Dreptul internaţional privat contribuie la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor economice, politice, tehnico-ştiinţifice şi culturale dintre ţări, la dezvoltareasocietăţii omeneşti, a culturii şi civilizaţiei. El este un factor de dialog între state şi de cunoaştere reciprocă sub aspectul reglementării juridice, asigurândpremisele elaborării unui limbaj juridic universal.

Secţiunea a III-a. Dreptul internaţional privat şi alte ramuri juridice

Evidenţierea distincţiei dintre dreptul internaţional privat şi alte ramuri juridice este necesară în fundamentarea caracterului său de a fi distinct de acestea,cât şi pentru lămurirea conexiunilor cu ansamblul reglementărilor dintr-un sistem de drept

Dreptul internaţional privat se distinge de dreptul internaţional public prin obiect, metodă, subiecte, natură. Obiectul dreptului internaţional îl formeazărelaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale (uneori popoare şi mişcări de eliberare naţională), fiind un drept convenţional stabilit de state în relaţiile lorexterne, în timp ce dreptul internaţional privat priveşte raporturile cu element de extraneitate stabilite de particulari, persoane fizice ori persoane juridice. Naturajuridică a celor două ramuri este distinctă, dreptul internaţional privat fiind o ramură a dreptului intern şi a dreptului privat în timp ce dreptul internaţionalpublic este o ramură a dreptului internaţional şi a dreptului public. Interferenţele dintre dreptul internaţional public şi cel privat provin din teoria conflictul delegi privit drept un conflict de interese, ce porneşte de la actul de drept public al legiferării realizate în limitele jurisdicţiei autorităţii suverane şi de situaţiaizvoarelor juridice comune, majoritatea tratatelor internaţionale conţinând atât norme de drept public, cât şi de drept privat primele având rolul de sistem dereferinţă.

Dreptul interna ional privat se distinge de ț dreptul civil prin obiect şi metodă. Obiectul de reglementare juridică al dreptului internaţional privat este vast,cuprinzând raporturile de drept civil în sens larg cu element de extraneitate, adică atât raporturile din dreptul civil propriu-zis, cât şi cele din dreptul familiei,dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul comercial ş.a.. Raporturile de drept civil sunt strict de drept intern, în timp ce raporturile de drept internaţionalprivat conţin întotdeauna un element de extraneitate, care face ca să fie susceptibile de aplicare cel puţin două sisteme juridice. Sub aspectul metodei dereglementare juridică, cele două ramuri se disting prin folosirea normelor conflictuale şi a normelor de aplicare imediată în soluţionarea raporturilor juridice cu

7

element de extraneitate, în timp ce dreptul civil ca metodă specifică prezintă poziţia de egalitate juridică a părţilor, metodă comună de altfel cu alte ramuri dedrept privat. Dreptul internaţional privat, fără a se confunda cu dreptul civil îl înglobează sub aspectul conţinutului şi este mai vast, în conţinutul său intrând şinorme specifice altor ramuri ale dreptului intern. Ca determinare, prin specificul său, dreptul internaţional privat s-a desprins atât de dreptul civil cât şi dedreptul internaţional public.

Dreptul internaţional privat se distinge de dreptul procesual civil prin caracterul normelor şi prezenţa elementului de extraneitate. Dreptul procesual civilrămâne un drept sancţionator în raport cu dreptul material, iar dreptul internaţional privat se distinge de ramurile dreptului intern prin existenţa elementului deextraneitate în cadrul raportului de drept civil în sens larg.

Dreptul internaţional privat se distinge de dreptul internaţional economic prin obiect şi metodă. Studiind ansamblul reglementărilor juridice de naturăeconomică ce privesc subiecte de drept privat sau de drept public, dreptul economic internaţional, prin izvoarele juridice interne şi internaţionale şi prin obiectulde reglementare vădeşte strânse legături cu dreptul internaţional privat şi cu dreptul comerţului internaţional (considerat ca fiind inclus, în prezent în dreptulinternaţional economic).

Dreptul internaţional privat se deosebeşte de dreptul comerţului internaţional prin aceea că ultimul studiază un aspect particular al raporturilor juridice cuelement străin sub un dublu aspect: al naturii raporturilor juridice de a privi acte şi fapte de comerţ, cât şi al caracterului acestora de a fi internaţionale. Obiectulde reglementare juridică al dreptului comerţului internaţional îl constituie un aspect al dreptului internaţional privat şi în sens larg, dreptul internaţional privatinclude şi dreptul comerţului internaţional. Cu privire la metodă, comerţului internaţional îi este specifică folosirea cu precădere a normelor de aplicare imediată,exigenţă a imperativului celerităţii.

Dreptul internaţional privat se deosebeşte de dreptul comunitar al afacerilor prin caracterul regional al ultimei reglementări şi natura de norme materiale deaplicare imediată. Dreptul comunitar al afacerilor are un caracter economic şi un câmp de aplicare limitat ratione loci (spaţiul Uniunii Europene), rationetemporis (durata existenţei tratatelor); ratione materiae (relaţiile economice şi interpretarea dată prin jurisprudenţa comunitară); ratione personae (resortisanţiistatelor membre). Regulile comunitare privind piaţa internă, libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, politicile concuren iale,țconstituirea şi funcţionarea agenţilor economici, raporturile cu terţii în schimburile mondiale, pentru dreptul internaţional privat sunt norme materiale deaplicare imediată, ce instituie un drept uniform, integrat în sistemele juridice naţionale i care se aplică cu întâietate în raport cu normele interne. Curtea deșJustiţie a Uniunii Europene are competen ă generală, în aplicarea i interpretarea tratatelor. Ea este o jurisdic ie interna ională, recunoscută de jurisdicţiileț ș ț țstatelor membre i astfel devenită o jurisdic ie interna competentă să judece relaţiile dintre resortisanţii comunitari, ce sunt raporturi juridice cu element deș țextraneitate din perspectiva dreptului internaţional privat.

Dreptul internaţional privat este o ramură de sine-stătătoare, ce se distinge prin obiectul de reglementare juridică, metoda proprie de reglementare, cât şi prinspecificul său de restul ramurilor de drept.

TITLUL II. Teoria generală a conflictului de legi

CAPITOLUL I. Evoluţia istorică a soluţiilor conflictualiste

Secţiunea I. Consideraţii introductive

Reglementarea conflictului de legi a fost supusă unor interese de ordin economic, politic, social i istoric, soluţiile juridice fiind de regulă căutate pentru așsusţine acest tip de interese de către un stat dintr-o perioadă istorică dată. Rezolvările juridice specifice acestei ramuri de drept au fost în acord cu sensulevoluţiei societăţii, permiţând dezvoltarea producţiei şi a schimbului, afirmarea noilor factori de producţie şi a claselor sociale care i-au promovat, întărireaputerii elementelor de progres în raport cu cele conservatoare, au permis afirmarea statului naţiune şi a dialogului dintre state bazat pe respectul reciproc alsuveranităţii, au permis fluidizarea schimbului de informaţie, au pus în evidenţă personalitatea umană şi i-au îmbunătăţit condiţiile de trai. Reglementările auavut în vedere menţinerea unui climat de securitate şi pace, a unui regim de siguranţă a circuitului civil, de respectare a ordinii de stat şi drept, de respect allegalităţii, de încredere şi respect reciproc între state şi naţiuni.

Reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nu a avut o creştere liniară, perioadele de criză, de confruntări armate, fiind un regres în planulreglementării juridice, neîncrederea şi nevoia de apărare s-au reflectat în limitarea drepturilor acordate străinilor şi a schimburilor internaţionale, la apariţiaproblemelor date de nerecunoaşterea ori suspendarea exerciţiului drepturilor civile.

În evoluţia soluţiilor conflictualiste putem distinge patru mari perioade. O primă perioadă este cea scursă până la începutul evului mediu şi se caracterizeazăprin lipsa unei doctrine şi practici în materia conflictelor de legi. Din evul mediu timpuriu şi până în secolul al XII-lea au fost dominante sistemul personalităţii şicel al teritorialităţii legilor, soluţii antagonice care se exclud reciproc. Odată cu apariţia teoriei conflictualiste în secolul al XIII-lea se deschide drumul conturăriiunei doctrine în materie. Soluţionarea conflictului de legi în forma sa sistematică, bazându-se pe reguli de maximă generalitate, cu o riguroasă fundamentarejuridică este caracteristică epocii moderne şi contemporane, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind şi esenţa evoluţiei prezente.

Secţiunea a II-a. Antichitatea

În antichitate distingem două mari perioade de soluţionare a conflictelor de legi şi jurisdicţii, în perioada apariţiei statelor cetăţii nu întâlnim conflicte de legişi străinii nu aveau nicio protecţie juridică. În Roma antică cuvântul hostis desemna atât pe străin, cât şi pe duşman. Dreptul roman se aplica numai cetăţenilorromani jus proprium civum romanorum iar străinul nu putea să facă nicio operaţie juridică, neavând niciun drept, ca şi cum nu ar fi existat tarnquam mortus intervivos ambulant. În rare cazuri, din raţiuni economice, se bucura de instituţiile de natură religioasă hospitum şi clientela. O a doua perioadă priveşte formareaimperiilor şi dominaţia acestora, ca în epoca Egiptului antic şi a Imperiului Roman, în care raporturile juridice stabilite de cetăţenii unor popoare diferite au fostrezolvate ca fiind doar conflicte de jurisdicţii.

Egiptul, în perioada ptolemaică de dominaţie greacă a dat o rezolvare la nivel de competenţă jurisdicţională, existând tribunale compuse din greci şi carejudecau litigiile privindu-i pe greci după legea greacă şi altele compuse din egipteni şi care judecau litigiile privindu-i pe egipteni după legea egipteană, iar lacontracte limba de redactare atrăgea competenţa tribunalul grec sau a celui egiptean.

În Imperiul Roman, cetăţenilor li se aplica jus civile iar locuitorilor teritoriilor supuse, peregrini, li se aplica jus gentium, de creaţie pretoriană. Edictulîmpăratului Caracalla din anul 212 e.n. a dus la dispariţia deosebirilor dintre jus civile şi jus gentium iar aplicarea celui din urmă cu caracter universal a stinsconflictele de legi.

Secţiunea a III-a. Personalitatea şi teritorialitatea legilor

Între secolele V şi X este dominant sistemul personalităţii legilor dat de conflictul dintre legile popoarelor romanizate şi cele ale popoarelor migratoare,coexistenţa a două sau mai multe legi pe acelaşi teritoriu, fiecare popor conducându-se după propria sa lege. Singurul element stabil al organizării statale lapopoarele migratoare era originea etnică, apartenenţa la acelaşi trib, legile sale având un pronunţat caracter personal. Fiind mai puţin numeroşi, pentru a-şimenţine dominaţia politică au lăsat localnicilor propriile legi şi obiceiuri. Asimilarea legii tribului era imposibilă, fiind considerată un privilegiu dat membrilorsăi. Această lege nu se putea impune legilor locale care erau bazate pe sistemul de drept roman, cu principii şi instituţii riguroase de drep. Economic, social şi

8

cultural, popoarele romanizate aveau un sistem bine dezvoltat, incompatibil cu cel al cuceritorilor. De fapt în timp, fenomenul a fost de asimilare a popoarelormigratoare de către populaţiile romanizate.

Secole VI - XIII au fost dominate de sistemul teritorialităţii legilor. Procesul de fuziune a populaţiilor autohtone cu cele migratoare a dus la formarea unorpopulaţii noi, omogene ca limbă, obiceiuri şi cultură pe un anumit teritoriu. Au apărut mici formaţiuni statale aflate sub autoritatea unui senior, conducătorpolitic şi militar, unica autoritate legiuitoare şi jurisdicţională. Flecare seniorie era un sistem autarhic economic, în deplină suveranitate în raport cu celelalte.Toate persoanele care trăiau pe teritoriul senioriei erau supuşii seniorului, care, direct sau printr-un reprezentant aplica legea în rezolvarea tuturor litigiilorapărute pe acest teritoriu.

Cutumele erau teritoriale, aplicându-se tuturor persoanelor aflate în acest spaţiu omnes consuetudines reales sunt. Persoanele care părăseau teritoriulsenioriei se supuneau cutumei noului teritoriu, oamenii şi lucrurile fiind accesorii pământului. Sistemul teritorialităţii nu a recunoscut drepturi străinilor şi caurmare nu permitea conflicte de legi.

De pe poziţii diametral opuse, luând în considerare în mod absolut fie persoana, fie teritoriul, cele două mari sisteme au exclus conflictul de legi şi nu auputut soluţiona toate situaţiile juridice, tocmai datorită exclusivismului lor. Cele două sisteme au rămas însă ca principii dominante în istoria dreptuluiinternaţional privat.

Secţiunea a IV-a. Apariţia conflictelor de legi

Primele soluţii conflictualiste apar în secolul al XII-lea în nordul Italiei, în oraşele Veneţia, Genova, Florenţa şl Pisa, bine dezvoltate comercial, politic şijuridic, leagănul dreptului comercial şi al dreptului internaţional privat. Sistemul teritorialităţii împiedica dezvoltarea comerţului, era necesară acordarea dedrepturi străinilor şi s-a născut ideea că legea străină poate produce efecte juridice. Fiind cea mai avansată reglementare, au fost preluate regulile din dreptulroman, lex devenind un drept comun în raport cu statuta. Apar premisele conflictului de legi date de existenţa unor legi diferite (temei al conflictului de legi), darîntre care divergenţele nu sunt prea profunde (incompatibilitate ce ar duce la refuzul aplicării unei legi contrare propriei ordini de drept). Divergenţele dintrestatutele oraşelor şi ale corporaţiilor, ce au ca origine comună dreptul roman sunt baza conflictului de legi. Conflictele au apărut între dreptul roman lex şistatutul unui oraş, între statutele a două oraşe şi le-au dat răspuns glosatorii (secolele XII-XIII) şi postglosatorii (secolele XIII-XV), soluţiile lor fiind cunoscutesub denumirea de „teoria statutarilor italieni".

Glosatorii italieni reprezintă cea mai veche şcoală de drept internaţional privat, întemeiată la Bologna şi Perugia. Ei sunt primii care au rezolvat problemaconflictelor de legi, cele mai importante soluţii găsindu-le în: Glosa dată de magister Aldriens în sec. XII (cea mai veche), Marea glosă a lui Accursius (1228, ceamai cunoscută şi comentată) sub titlul „De summa Trinitate et de fide catolica”, în termenii: „Cunctos populos quos nostrae clementiae regit imperium", Glosalui Carolus de Tacco. Reprezentanţii şcolii de la Bologna au fost: Bartole (1314-1357), Balde (1327-1400), Salicet (m. 1400), Rochus Curtius (m. 1495).

Sprijinindu-se pe interpretările date de glosatori, au apărut postglosatorii. Ei nu au susţinut în mod absolut nici principiul teritorialităţii, nici cel alpersonalităţii legilor, în soluţiile lor conducându-se după „natura lucrurilor” noţiune vagă şi variabilă care servea interesele comerţului. Teoria italiana astatutelor avea soluţii cazuistice, care sistematizate au dat baza dreptului internaţional privat modern. Postglosatorii disting între normele de procedură şi defond, între delicte (lex loci delicti) şi contracte (lex loci contractus), între statute favorabile şi odioase (stă la baza teoriei ordinii publice), au formulat regulilelocus regit actum şi lex rei sitae.

Din nordul Italiei, teoria statutelor a trecut în sudul Franţei, în provinciile de drept scris şi mai târziu în nordul Franţei, în teritorii de drept cutumiar.Doctrina franceză din secolul al XVI-lea este dominată de două mari personalităţi: Charles Dumoulin (Carolus Molinoeus) şi Bertrand d'Argentré, opera lor fiindun pas uriaş în evoluţia dreptului. Dumoulin (1500-1566) a pus pentru prima oară problema calificării în dreptul internaţional privat şi cea a autonomiei devoinţă a părţilor, teorie dezvoltată ulterior în secolul al XIX-lea. Bertrand d'Argentré (1519-1590) remarcă natura teritorială sau personală a tuturor statutelor şiefectul extrateritorial al celor din urmă, evidenţiază regimul incapacităţilor generale şi speciale.

Doctrina olandeză din secolul al XVII-lea, susţinută de Ulrich Huber, Paul şl Jean Voet se remarcă prin teoria titlului cu care se aplică legea străină, comitasfiind dată de interesele naţionale şi generale ale forului, ce primeşte corectivul comitas gentium, noţiune similară ordinii publice în dreptul internaţional privat.

Secţiunea a V-a. Epoca modernă şi contemporană

Şcoala franceză din secolele XVIII-XIX - Louis Boullenois, Jean Bauhier, Louis Froland - rămâne puternic influenţată de teritoriile consacrate de Dumoulin şid'Argentré. Ea a împărtăşit principiul teritorialităţii legilor, chiar dacă a admis împărţirea statutelor în reale şi personale. Normativist, ea stă la baza consacrăriisoluţiilor conflictualiste din Codul civil francez de la 1804, în vigoare şi azi

Şcoala germană din secolul al XIX-lea este reprezentată de Frederic Karl von Savigny (1779-1861), Wächter şi Schaefner. Cel mai important autor rămâneSavigny, unul dintre cei mai mari romanişti şi teoreticieni ai dreptului privat. El arată că legile nu se pot clasifica a priori în personale şi reale, teritoriale şiextrateritoriale, întrucât fiecare clasificare are la bază criterii diferite. Savigny a introdus noţiunea de localizare a raportului juridic pe baza criteriilor:

- prezumţia de localizare a raporturilor de drept, orice raport juridic având o legătură materială în spaţiu şi punctul de unde pleacă această legăturădetermină legea aplicabilă;

- prezumţia de supunere voluntară a părţilor faţă de legea locului unde raportul juridic îşi are sediul.Teoria italiană a personalităţii legilor din secolul al XIX-lea este dată de opera profesorului Mancini (1817-1888), care a fundamentat doctrina personalităţii

legilor prin „Della nazionalita come fundamento del diritto delle genti” ce degajă principiul că legile sunt personale întrucât au fost elaborate pentru oameni, înconsideraţia şi folosul lor şi de aceea, legile trebuie să cârmuiască persoanele oriunde s-ar găsi. Teoria lui Mancini a făcut ca în materie de persoane şisuccesiuni mobiliare să se aplice legea personală, soluţie larg împărtăşită şi în dreptul internaţional privat român.

Şcoala anglo-americană de drept internaţional privat a apărut abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în Statele Unite şi apoi în Anglia. Statele Unite au fostdintotdeauna o federaţie de state în cadrul căreia a apărut un conflict între legile civile ale statelor. Împărtăşind teoria statutarilor olandezi, cu teritorialismul,ordinea publică, drepturile câştigate şi curtoazia internaţională, apare doctrina comity, reprezentată prin opera lui Joseph Story, bazată pe comitas gentium. Însecolului al XIX-lea ea a fost preluată de englezi, prin Dicey şi Morris. Până atunci soluţiile din dreptul englez s-au caracterizat prin conflictul dintre dreptulcomun englez common law şi dreptul scoţian de inspiraţie romanista, dându-se judecătorului un rol major în soluţionarea litigiului.

9

CAPITOLUL II. Conflictul de legi

Secţiunea I. Noţiune

Prin conflict de legi înţelegem situaţia în care, privitor la un raport juridic cu element de extraneitate, sunt susceptibile de a fi aplicate două sau mai multelegi aparţinând unor state diferite, cu care raportul juridic are legătură prin elementul străin. Fiind o noţiune specifică dreptului internaţional privat, ce aparedatorită existenţei raporturilor juridice cu element de extraneitate şi nevoii de soluţionare, el nu exprimă situaţia în care două sau mai multe legi se opunirevocabil, ci opţiunea (choice of law's), alegerea legii care are interesul cel mai mare şi pretinde competenţa de aplicare raportului juridic sau unui aspect al său.Conflictul de legi este o judecată de valoare, o întrebare pe care şi-o pune judecătorul pentru soluţionarea litigiului: „care dintre sistemele de drept în prezenţă seaplică raportului juridic?” Conflictul poate să apară între mai multe legi, dacă pentru diferite aspecte juridice sunt aplicabile legi diferite.

Conflictul de legi este un conflict de interese, în sensul că fiind cu precădere în sfera de reglementare a unui legiuitor naţional, acesta va pretinde aplicarealegii proprii, în timp ce legiuitorul altul stat, văzând că situaţia juridică nu cade în principal în sfera sa de reglementare, nu va manifesta tot atât de puternicinteresul de aplicare. Cauza apariţiei conflictelor de legi şi premisa lor esenţială constă în existenţa unor legi diferite între care divergenţele nu sunt atât deprofunde încât să antreneze incompatibilitatea totală a acestora, ceea ce ar duce la refuzul absolut al unei ţări de a aplica pe propriul teritoriu legea străină, darsunt substanţial distincte întrucât ele exprimă o politică juridică diferită, expresie a suveranităţii unor entităţi statale diferite.

De esenţa conflictului de legi este faptul că pentru una şl aceeaşi situaţie juridică, deşi sunt susceptibile de a se aplica mai multe sisteme de drept, prinmecanismele de rezolvare specifice doar o lege se va aplica efectiv, celelalte fiind înlăturate. Mecanismul este metoda conflictualistă sau metoda aplicăriinormelor conflictuale.

Metoda conflictualistă presupune înainte de toate localizarea raportului juridic, iar acest procedeu se realizează doar cu ajutorul normelor conflictuale.Localizarea înseamnă stabilirea unei legături substanţiale între situaţia de drept avută în vedere şi un anumit sistem juridic, adică plasarea raportului juridic saua unui aspect al său sub jurisdicţia unui sistem de drept, Având drept scop localizarea, normele conflictuale nu cârmuiesc propriu-zis raportul juridic, ci doararată legea competentă a se aplica raportului juridic cu element de extraneitate, soluţionând conflictul de legi. Localizarea raportului juridic se explică prinstructura normei conflictuale ce constă în conţinut şi legătură.

Secţiunea a II-a. Caracterele regulilor de conflict

Bilateralismul, conflictul de interese, particularismul, internaţionalismul, teritorialismul atenuat şi natura privată sunt principalele caractere ale teorieiconflictualiste, fără a exclude de plano unilateralismul, personalismul, tendinţa de universalizare şi perspectiva naţionalistă de soluţionare a conflictelor de legi.

Bilateralism/Unilateralism. Soluţia conflictualistă are caracter bilateral dacă norma conflictuală are o legătură cu formulă de fixare, o indicare generală şiindirectă a legii aplicabile. Majoritatea soluţiilor conflictualiste sunt bilaterale, întrucât prin intermediul lor se pot rezolva toate situaţiile avute în vedere, adicăatât cele care privesc competenţa legii proprii şi cele care privesc competenţa legii străine (Lex rei sitae, lex patriae, lex domicilii, locus regit actum, lexvoluntatis, lex loci delicti commissi). Bilateralismul conferă soluţionării raportului juridic cu element străin un caracter neutru, întrucât prin intermediul uneiformule generale, după un criteriu obiectiv (locul situării bunului, locul încheierii actului, cetăţenia persoanei, domiciliul acesteia, voinţa părţilor, loculproducerii delictului) se realizează localizarea raportului juridic şi sunt avute în vedere, în egală măsură, atât situaţiile în care poate primi competenţă deaplicare legea proprie, cât şi legea străină. Caracterul neutru al soluţiei de conflict înseamnă egala recunoaştere pe plan internaţional a sistemelor de drept,statele fiind suveranităţi egale.

Bilateralismul asigură funcţia de atribuire a competenţei legislative sistemelor de drept aflate în concurs, ţinând cont de interesul fiecărei legi interne de areglementa sub un aspect sau altul situaţia juridică dedusă soluţionării. Soluţiile conflictualiste bilaterale alternative şi cumulative ridică o serie de probleme ceprivesc faptul acceptării de către un sistem de drept străin a competenţei conferite astfel de legea forului. Retrimiterea, procedeu specific ce apare în cazulnormelor conflictuale bilaterale, a evidenţiat inconvenientele sale şi preferarea soluţiilor unilaterale.

Reglementarea prin norme unilaterale a fost o metodă specifică secolului al XIX-lea, întâlnită şi în prezent. Fundamentul acestei soluţii îl regăsim în respectulreciproc al suveranităţii statelor, întrucât în momentul reglementării juridice orice legiuitor naţional, de principiu nu poate interveni cu norme obligatorii decât înlimitele sferei proprii de reglementare. Din aceste raţiuni codurile civile edictate la sfârşitul secolului al XIX-lea au preferat reglementarea conflictelor de legiprin norme unilaterale. Unilateralismul soluţiilor conflictuale exprimă interesul legiuitorului naţional de a se preocupa numai de aplicarea legii proprii, implicitignorând aplicarea legii străine. El lasă întotdeauna posibilitatea interpretării şi aplicării normei în sens bilateral, legiuitorul naţional exprimând cu caracter deprincipiu că într-o anumită materie juridică înţelege să considere aplicabilă o lege (în materia statutului personal legea cetăţeniei persoanei), spre deosebire denormele de aplicare imediată care nu lasă niciodată posibilitatea interpretării lor în sens bilateral şi fac aplicarea directă a legii materiale a forului, cuexcluderea legii străine. Unilateralismul şi bilateralismul soluţiilor conflictualiste se completează şi susţin reciproc.

Conflict de interese/Conflict de suveranitate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea conflictul de legi a fost considerat un conflict de suveranitate. Supunereapersoanelor legilor şi jurisdicţiilor unui stat reprezintă un act de putere al statului, al unei autorităţi politice. Dacă este un conflict de suveranităţi, înseamnă că olege străină se aplică de către for în temeiul puterii suverane a legii străine şi că în acel moment suveranitatea statului forului se înclină în faţa suveranităţiistatului străin, ceea ce nu poate fi admis întrucât suveranitatea este o noţiune absolută. În plus soluţia are o argumentare strict de drept public, ceea cecontrazice, până la anulare natura de drept privat a reglementării raporturilor juridice cu element străin.

Friedrich-Karl von Savigny, a evidenţiat considerarea conflictului de legi drept un conflict de interese. În momentul legiferării, legiuitorul naţional are învedere raporturile sociale de drept intern, de drept public şi privat. Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, legiuitorul naţional va aprecia cesituaţii juridice cad cu precădere în sfera sa de autoritate şi are interesul să le reglementeze, cât şi care dintre ele prezintă o legătură slabă cu propriul sistem dedrept, lăsându-le să fie reglementate de către un alt legiuitor

Teza considerării conflictului de legi drept un conflict de interese este singura compatibilă cu natura şi substanţa dreptului internaţional privat, cât şi aconflictului de legi. Calificarea conflictului de legi drept un conflict de interese are în vedere un conflict de interese pe plan intern şi nu internaţional întrucâtproblema reglementării juridice este o problemă de drept intern a oricărui stat, iar relaţiile internaţionale se reglementează pe cale convenţională între state.

Naţionalism/Internaţionalism. În dreptul internaţional privat naţionalismul este dat de preferarea legii proprii în concurs cu cea străină. Opoziţianaţionalism/internaţionalism este mai puţin absolută decât o arată termenii, iar opera diverşilor autori, în susţinerea unor teze se situează pe poziţiiinternaţionaliste, iar a altora pe poziţii naţionaliste. Reglementarea raportului juridic prin norme materiale de aplicare imediată înseamnă naţionalism, în timp cefolosirea normelor conflictuale şi admiterea conflictul de legi ţine de internaţionalism. Cum în orice sistem de drept unele situaţii juridice sunt reglementate prinnorme materiale, iar altele prin norme conflictuale, cele două teze sunt împărtăşite deopotrivă. În zilele noastre concepţia cu privire la conflictele de legi este deprincipiu interna ionalistă, prin egala recunoaştere a sistemelor de drept.ț

Personalism/Teritorialism. Personalismul constă în acordarea unul rol important legii naţionale, ca lege personală, punctul de legătură fiind cetăţeniapersoanei. Teritorialismul acordă întâietate teritoriului ca legătură a raportului juridic, luând în considerare locul situării bunurilor, locul întocmirii actelorjuridice, locul producerii delictului civil sau domiciliul persoanei. Ele sunt două tendinţe opuse, cu puncte de plecare diferite, fără a fi în niciun caz în opoziţie,

10

teritorialismul exprimând cerinţa de aplicare cât mai des a legii forului, în timp ce de multe ori o lege străină este aplicată de for doar cu titlu de lege naţională.În toate sistemele de drept raportul juridic poate primi o localizare subiectivă sau una obiectivă, dându-se astfel întâietate personalismului sau teritorialismului,după cum cel din urmă are o aplicaţie mai mare, punctele de legătură teritoriale fiind mai multe.

Natura de drept privat/de drept public. Considerarea conflictului de legi drept un conflict de interese, soluţionarea lui prin norme conflictuale ce implicăegala recunoaştere a sistemelor de drept, interesele purtate de particulari persoane fizice şi persoane juridice susţin natura de drept privat. Soluţionareaconflictului de legi reprezintă un act de drept public numai din perspectiva puterii de reglementare a statului prin norme conflictuale a raportului juridic cuelement de extraneitate.

Secţiunea a III-a. Localizarea raportului juridic cu element de extraneitate

Prin localizare se creează întotdeauna o legătură necesară între raportul juridic şi un sistem de drept, situaţia juridică avută în vedere fiind situată în spaţiulaflat sub autoritatea unei legi interne. Localizarea se realizează după structura raportului juridic, adică în funcţie de subiecte, obiect, sau izvorul juridic.

Localizarea în funcţie de subiectele raportului juridic o întâlnim în materii cum sunt starea şi capacitatea persoanei fizice sau a persoanei juridice, raporturilede familie, moştenirile ce poartă asupra unor bunuri mobile. În toate aceste cazuri localizarea se face după subiectele raportului juridic ori titularul său.

Localizarea după obiectul material al raportului juridic se face în cazul regimului bunurilor (mobile sau imobile) şi a drepturilor reale, în materiasuccesiunilor imobiliare. Localizarea bazată pe obiectul material al raportului juridic este cea mai comodă, cea mai uşor de stabilit şi prezintă cele mai mariavantaje practice.

Localizarea bazată pe izvorul raportului juridic este cel mai des folosită în materia obligaţiilor, făcându-se după locul încheierii actului juridic sau alcontractului, locul de executare a contractului, voinţa părţilor, locul producerii delictului civil, locul apariţiei prejudiciului, întrucât izvorul raportului juridic esteo noţiune abstractă şi trebuie raportat la o situaţie concretă ce asigură plasarea lui sub imperiul unei legi interne.

Cele mai importante puncte de legătură prin intermediul cărora se face localizarea şi implicit soluţionarea conflictului de legi sunt cetăţenia, domiciliul,sediul persoanei juridice, locul său de înmatriculare, locul încheierii actului juridic sau al contractul