Drept consular şi dimplomatic

73
UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA CONSTAN A Ț FACULTATEA DE DREPT ŞI TIIN E ADMINISTRATIVE Ș Ț DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR NOTE DE CURS Gabriel Micu 2011

Transcript of Drept consular şi dimplomatic

Page 1: Drept consular şi dimplomatic

UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA CONSTAN AȚFACULTATEA DE DREPT ŞI TIIN E ADMINISTRATIVEȘ Ț

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

NOTE DE CURS

Gabriel Micu

2011

Page 2: Drept consular şi dimplomatic

73

CUPRINS

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NO IUNI INTRODUCTIVEȚ1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA IȘ CARACTERISTICILE DREPTULUI DIPLOMATIC1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE, POLITICĂ EXTERNĂ IȘ MORALA INTERNAȚIONALĂ

2. RELA IILOR DIPLOMATICEȚ2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII DIPLOMATICE2.2. STABILIREA IȘ ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE2.3.MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE 2.4. ÎNFIINȚAREA IȘ ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE 2.5.MEMBRIIMISIUNII DIPLOMATICE2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE

3. FUNC IILE MISIUNILOR DIPLOMATICEȚ3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE 3.2. FUNC IA DE REPREZENTAREȚ3.3. FUNC IA DE NEGOCIEREȚ3.4. FUNC IA DE OBSERVARE Ț IȘ INFORMARE 3.5. FUNC IA DE REALIZARE A COOPERȚ ĂRII INTERNAȚIONALE 3.6. FUNC IA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI ACREDITANT Ț IȘ A CETĂȚENILOR ACESTUIA

4. IMUNITĂ I, PRIVILEGII I FACILITĂ I DIPLOMATICEȚ Ș Ț4.1. IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE4.3. FACILITĂȚILE DIPLOMATICE

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NO IUNI INTRODUCTIVEȚ1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA IȘ CARACTERISTICILE DREPTULUI CONSULAR 1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR1.3. CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR

2. RELA IILE CONSULARE Ț2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII CONSULARE, STABILIREA IȘ ÎNCETAREA RELAȚIILOR CONSULARE 2.2. SUBIECTELE RELAȚIILOR CONSULARE2.3. ISTORIA RELA IILOR CONSULARE ROMANEŞTI Ț2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂȚEANULUI EUROPEAN

3. OFICIILE CONSULARE3.1. ÎNFIINȚAREA IȘ ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE 3.2. RANGUL, CATEGORIA IȘ CLASELE OFICIILOR CONSULARE

Page 3: Drept consular şi dimplomatic

73

3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE 3.4. NUMIREA IȘ ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR3.5. PATENTA CONSULARĂ IȘ EXEQUAT-URUL CONSULAR

4. FUNC IILE CONSULAREȚ4.1. CARACTERIZAREA NOȚIUNII DE FUNCȚII CONSULARE4.2. TRĂSĂTURILE FUNCȚIILOR CONSULARE 4.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR CONSULARE4.4. CONȚINUTUL FUNCȚIILOR CONSULARE

5. IMUNITĂ ILE I PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE I ALEȚ Ș Ș MEMBRILOR ACESTORA

5.1. ENUMERAREA IMUNITĂȚILOR IȘ PRIVILEGIILOR POTRIVIT CONVENȚIEI DE LA VIENA DIN 1963 5.2. CONȚINUTUL IMUNITĂȚILOR IȘ PRIVILEGIILOR CONSULARE5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR IȘ IMUNITĂȚILOR CONSULARE 5.4. ÎNCEPUTUL IȘ ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR IȘ IMUNITĂȚILOR CONSULARE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

Page 4: Drept consular şi dimplomatic

73

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NO IUNI INTRODUCTIVEȚ

1.1. NO IUNEA, DEFINIREA I CARACTERISTICILE DREPTULUIȚ Ș DIPLOMATIC

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la organizarea, sarcinile, competența iș statutul organelor pentru rela iile externe. Dreptulț diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internațional public care are ca obiect normele iș practica ce reglementează relațiile externe ale statelor iș ale altor subiecți de drept internațional sau ca fiind acea parte a dreptului internațional care stabileşte regulile practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public care reglementează înființarea, funcționarea iș statutul juridic, precum iș desființarea organelor relațiilor internaționale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomaticedesfăşurate de organele interne ale statelor, ca iș de organele externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente iș misiunile diplomatice ad-hoc –, precum iș anumite laturi ale activității conferințelor iș organizațiilor internaționale.De aici rezultă că:- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internațional, ci constituie o ramură a acestuia;- în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă iș oferă modalitățile de stabilire iș de ducere a relațiilor dintre state iș , într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe iș să se desfăşoare relațiile dintre state;- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale iș generale pe care se sprijină iș dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele constituie călăuza activității diplomatice iș trebuie să fie respectate cu strictețe;- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii iș dezvoltării unor relații normale între state, de menținere a contactelor iș de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezența iș funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum iș în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă iș

ordonată.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATICPrin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înțelegem mijloacele juridice prin

care statele exprimă iș consacră normele formate prin acordul lor de voințe cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:- precizările cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile iș în ce priveşte dreptul diplomatic;

Page 5: Drept consular şi dimplomatic

73

- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, cât iș în cel al dreptului intern: normele referitoare la înființarea, funcționarea iș încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională; în legislația internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile interne, jurisprudența iș doctrina.

a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligații juridice, o exprimare tacită a consim ăț mântului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic iș continuă să joace încă un rol important. Pe plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internațional; numărul convențiilor multilaterale era foarte mic.

Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului misiunii diplomatice iș a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la jurisdicția statului de reşedin ă ț sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice afirmă că regulile dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod firesc în dispozițiile ei, învederându-se prin aceasta importanța cutumei internaționale ca sursă a dreptului diplomatic.

b) Tratatul interna ionalț – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internațional, în general iș ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate normativă primordială.

Primele convenții de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanților diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agenților diplomatici;- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferințe panamericane, s-a încheiat la Havana o convenție multilaterală cu privire la funcționarii diplomatici. Instituția reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena din 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.

Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, norme convenționale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite iș în tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii iș imunități trimişilor statelor respective, angajamente generale pe care două state iș le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.

c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție), în această categorie înscriindu-se reguli cu relevan ă iț ș aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obligația de despăgubire etc.

d)Jurispruden aț – sentințe ale unor instanțe internaționale, în special cele ale Curții Internaționale de Justiție iș alte sentințe pronunțate ex aequo et bono; normele statutare ale unui organism internațional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delegaților permanenți ai statelor străine la organizația respectivă etc.

Page 6: Drept consular şi dimplomatic

73

e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă independentă de drept; uneori se ține seama de opiniile specialiştilor în dreptul internațional la elaborarea normelor dreptului internațional.

f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în care reglementează instituții ale dreptului diplomatic: dispoziții legislative iș statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor lor diplomatice în străinătate, procedura de numire a şefilor de misiune iș a celorlalți membri ai misiunii, desfăşurarea activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatică iș administrația internă etc.

g)Curtoazia interna ionalăț – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit iș nu angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. Ea oferă criterii iș reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect fa ă ț de personalitatea statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate i privilegii diplomatice).ș

1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a apărut destul de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor, iar relațiile diplomatice s-au bazat pe uzanțe iș cutume internaționale, cu toate că uzanțele internaționale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie internațională, nu au valoare de izvor de drept. Încercări de codificare a regulilor referitoare la relațiile diplomatice există din secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului internațional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convențional.

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli de clasificare iș de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice iș de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv: acela al apartenenței agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, de vechimea agentului în statul respectiv.

Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 iș modificat trei ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generaseră aşa de des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agenților diplomatici. Societatea Națiunilor a decis în 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema codificării progresive a dreptului internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor iș imunităților diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul unui comitet de experți iș una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.

Cea de-a VI-a Conferin ă ț internațională americană întrunită în 1928 la Havana a adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de state latino-americane.

În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept internațional s a ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile diplomatice iș a adoptat un text

Page 7: Drept consular şi dimplomatic

73

format din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.

După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a fost „Convenția cu privire la imunitățile iș privilegiile ONU”, care va avea un rol important în evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în practica diplomatică după 1815 impuneau o nouă iș cuprinzătoare codificare a dreptului iș uzanțelor care priveau pe trimisul diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferința de la Viena din 1961. Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința plenipotențiarilor, convocată iș ținută la Viena între 2 martie iș 4 aprilie 1961 iș a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele decât cele bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată în anul 1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală.

Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat iș în plan regional. De exemplu: „Acordul general privind privilegiile iș imunitățile Consiliului Europei”, adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public, ramură care poate fi apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaționale ar rămâne fără efect.

Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului internaționalpublic este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare dintre subiecteledreptului internațional, dintre state.

Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, se întâlnesc numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte competența, normele referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea iș statutul organelor de stat interne pentru relațiile internaționale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra legislației interne, aceasta trebuind să fie în concordan ă ț cu angajamentele asumate de state prin tratatele internaționale.

1.4. INTERAC IUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMA IE,Ț Ț POLITICĂ EXTERNĂ I MORALA INTERNA IONALĂȘ Ț

a) Diploma ia i dreptul diplomaticț ș

Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomația a primit mai multe definiții în literatura de specialitate.

În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a raporturilor bilaterale iș multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi iș activități oficiale iș căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin

înțelegeri directe, dar iș ca arta de asigura, conduce iș practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state.

Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați”.

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca iș Harold Nicholson, numesc diplomația o

Page 8: Drept consular şi dimplomatic

73

profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligen ă ț a celor mai multe concepte elaborate de ştiințele sociale iș , îndeosebi, de ştiința dreptului iș relațiile internaționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameniinstruiți, cunoscători ai domeniului iș ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând termenul de diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziții fa ă ț de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală.

Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) iș , inițial, desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).

Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial iș cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna iș unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).

Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună judecată însoțită de un interes precis iș curtoazie, dar iș , într-un sens peiorativ, poate desemna duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reține în contextul analizelor care urmează.

Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomația românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).

Diplomația mai poate desemna iș funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune diplomatică iș acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația trebuie privită iș definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe a statului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni iș reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât iș prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile dintre state iș organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.

Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează – politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale, dar iș ca o ştiin ăț , într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii iș reguli fundamentate ştiințific iș apoi, pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relațiile dintre state iș interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiție amatorismul. Diplomația veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcționarilor publici special pregătiți să facă fa ă ț sarcinilor deosebit de complexe ale politiciiexterne – diplomații.

O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale iș cuprinde acțiunea proprie a agenților diplomatici iș activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor iș intereselor acestuia în raport cu alte state iș cu organizațiile internaționale.

Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state iș organizații internaționale, o mare parte iș cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară iș

Page 9: Drept consular şi dimplomatic

73

stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace, ele însele fiind instrumente ale păcii.

Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice iș , îndeosebi, prin negocieri”.

Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte iș manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.

Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii iș derulării relațiilor dintre state, dintre acestea iș organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebeşte de diplomația, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea iș organizațiile internaționale.

b) Dreptul diplomatic i politica externă ș

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de orientare iș de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective iș valori stabilite de acestea prin principiile iș normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată iș realizată în deplină concordan ă ț cu principiile iș normele de dreptului diplomatic.

Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane.

Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați, oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii iș impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

c) Dreptul diplomatic i moralaș

O mare parte a principiilor iș normelor de drept internațional public î i au originea înș normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune la rândul său, existența unor legături de influențare iș intercondiționare reciprocă cu morala.

Page 10: Drept consular şi dimplomatic

73

2. RELA IILOR DIPLOMATICEȚ

2.1. NO IUNEA DE RELA II DIPLOMATICEȚ Ț

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale iș „alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară iș de o importan ă ț deosebită”. (Ion M. Anghel). Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative iș prin mijloace paşnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”. Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile diplomatice, personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)

Dicționarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi politice cu caracter oficial iș de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voin ă ț reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele iș le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaționale iș al apărării intereselor fiecărui stat iș ale cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea iș intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, cultural - ştiințifice, consular etc.).

Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu numai între state, ci iș între acestea iș organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci iș prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizațiilor internaționale;• diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internațional.

Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite:• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional, deoarece principalele subiecte sunt statele;• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă, deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă iș intenția de a stabili relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică iș existența obligatorie a relațiilor diplomatice între cele două state;• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin exprimarea liberă a consim ăț mântului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale

Page 11: Drept consular şi dimplomatic

73

armate. Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate manifesta:• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.

Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului (debelatio).

Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

2.2. STABILIREA I ÎNCETAREA RELA IILOR DIPLOMATICEȘ Ț

Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state iș dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securității internaționale.

a) Stabilirea rela iilor diplomaticețStabilirea relațiilor diplomatice constituie un act internațional politic iș juridic în

acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate. Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:- entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi iș obligații internaționale;

- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea statelor iș a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații diplomatice iș o premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se declanşează acțiunea prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională, nu se pot stabili relații diplomatice decât între două state care se recunosc;

- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații diplomatice are loc pe baza consim ăț mântului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe între statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)

Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres că: „Stabilirea de relații diplomatice între state iș trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consim ăț mânt mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. Relațiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit la stabilirea relațiilor diplomatice. Stabilirea de relații diplomatice iș trimiterea de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite reprezentanți iș fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum iș după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele părți publică un comunicat.

b) Încetarea rela iilor diplomaticețÎncetarea relațiilor diplomatice poate fi:- temporară

Page 12: Drept consular şi dimplomatic

73

- definitivă.În prima situație, relațiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relațiile

diplomatice se rup.Suspendarea iș ruperea relațiilor diplomatice sunt două instituții juridice distincte,

împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice. Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin în forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenții diplomatici iș ceilalți membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar. (Ion M. Anghel). Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc. Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state interesate.

2.3. MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE

a) Organele de stat interne pentru rela iile diplomaticeț

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât iș de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne

referitoare la organizarea iș funcționarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare iș aderare la tratatele internaționale, precum iș alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate să- iș exprime poziția fa ă ț de anumite aspecte internaționale cu implicații directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanții statului pentru unele organizații internaționale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei.

Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state iș , în virtutea acestei calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii na ionale, inclusiv cele de politicț ă externă, acreditează iș recheamă reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile iș privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.

şeful guvernului, ca iș şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în relațiile externe, poate negocia iș încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte iș recheamă unele categorii de diplomați. Ca iș şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate imunitățile iș privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al administrației de stat, creat special pentru a organiza iș desfăşura direct relațiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcții împreună cu personalul ministerului iș cu personalul diplomatic din străinătate, menținând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditați în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relațiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor agenți

Page 13: Drept consular şi dimplomatic

73

diplomatici iș îndeplineşte alte atribuții pentru realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate iș poate negocia iș încheia acorduri internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuții directe cu privire la toate aspectele politicii externe a statului iș are competența de a controla misiunile diplomatice iș consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitățile iș privilegiile diplomatice. iȘ alte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au atribuții în realizarea politicii externe a statului, precum ministerele din domeniul comerțului, apărării naționale, afacerilor interne, culturii, educației etc.

b) Organele de stat externe pentru rela iile diplomaticeț

Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate internațională, cu consim ăț mântul acestora, cu scopul de a asigura realizarea iș menținerea relațiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.

Practica statelor iș a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât iș în cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:

a) misiunea diplomatică permanentă iș misiunea diplomatică temporară – prima categorie nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită perioadă;b) misiunea diplomatică cu sarcini generale iș misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnități, la negocierea unui tratat etc.;c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare iș al calității pe care o are subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomației bilaterale, deosebim între:

- Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt, condusă de un ambasador;- Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de nunțiul apostolic;- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau ministru rezident (astăzi în număr redus);- Internunțiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în ăț rile unde nu există nunțiatură, corespunde ca rang legației iș este condusă de un internun iu;ț- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații i ș interese deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;

d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegațiilor permanente ale statelor la organizațiile internaționale iș misiunilor internaționale în diferite state sau la diferite organizații internaționale.În cadrul diplomației multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni

diplomatice:a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat pe lângă o organizație internațională guvernamentală;b) misiunile permanente ale organizațiilor internaționale pe lângă state.

Page 14: Drept consular şi dimplomatic

73

Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenți diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv, însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).

Structura misiunilor diplomatice diferă de la țară la țară iș de la misiune la misiune. R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia iș prezintă ca valabil următorul exemplu:

• şeful misiunii• Cancelaria• Departamentul politic• Administrația iș coordonarea• Secretariatul iș arhivele• Securitatea• Comunicațiile iș celelalte servicii tehnice• Personalul localnic• Contabilitatea• Departamentul comercial• Departamentul consular• Serviciul militar, naval, aerian iș alte servicii specializate

a) Şeful misiunii este coordonatorul Secției politice a misiunii diplomatice Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în această calitate”. Şefii misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți iș acreditați de statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedin ă ț (statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atât fa ă ț de propriul guvern, cât iș fa ă ț de guvernul pe lângă care este acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenție deosebită următoarelor aspecte:

– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;– transmiterea către guvernul ăț rii gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează drept canal de comunicație între cele două guverne;– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice iș economice s.a. semnificative din țara de reşedin ăț ;– informarea guvernului iș a altor instituții iș organisme din țara de reşedin ă ț asupra unor aspecte ale politicii interne iș externe ale ăț rii sale;– cunoaşterea iș stabilirea de relații cu persoane cu influen ă ț în statul în care este acreditat;– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg iș cât mai variat posibil, pentru a putea îndeplini sarcinile prezentate mai sus.

b) CancelariaÎn statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obișnuit

responsabil pentru două funcții importante:a) coordonarea activității misiunii

Page 15: Drept consular şi dimplomatic

73

b) supravegherea administrării misiunii.În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator),

sau sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conținând toate informațiile locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoască la sosirea la post.

c) Secția economicăSe ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice iș a celor comerciale

dintre cele două ăț ri. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice iș , în general, de a furniza toate informațiile de bază care să permită ăț rii sale să elaboreze o strategie iș o politică economică iș comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.

d) Secția cultură-presăDiplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de

cunoaştere iș apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili cu problemele de cultură iș presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedin ă ț în aceste domenii, pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea, diplomații cu sarcini culturale iș de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de activitate din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).

e) Secția consularăConform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile

diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de competen ă ț teritorială a Secției consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale statului acreditant.

Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare iș ocrotire a intereselor statului iș conaționalilor săi, de promovare a relațiilor prieteneşti iș de cooperare între statul trimi ăț tor iș statul de reşedin ă iț ș de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice, comerciale, culturale iș ştiințifice din statul acreditar;b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția iș asistența acordată conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reşedin ă iț ș în unele domenii cu caracter civil sau comercial.

f) Birourile ataşaților militariÎn funcție de importanța misiunilor diplomatice acestea se pot subdivide în birou

militar propriu-zis, birou naval iș al aerului. Birourile militare sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice. Această subordonare

Page 16: Drept consular şi dimplomatic

73

ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct cu ministerele în privința problemelor strict militare iș în special acelora care se referă la secrete militare.

Ataşații militari îndeplinesc funcții:a) de observare iș informare asupra situației militare din țara de reşedin ăț ;b) de cooperare cu autoritățile militare ale ăț rii de reşedin ăț , în cadrul acordurilor

stabilite între cele două state;c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de

reşedin ă ț (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții iș manevre militare la care sunt invitați etc.);

d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac obiectul analizelor politico-diplomatice.

g) Birourile ataşaților de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a activității de reprezentare externă a Ministerului Internelor iș Reformei Administrative. Biroul ataşatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate cuprinde ansamblul personalului iș mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri interne în statul acreditar.

2.4. ÎNFIIN AREA I ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICEȚ Ș

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional iș însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).

Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o înființează într-un alt stat cu consim ăț mântul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile diplomatice” (J. Perez de Cuellar)

Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc iș se mențin relațiile diplomatice, contribuind direct iș nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M. Anghel)

Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două state iș acordul lor de voin ă ț pentru schimbul de misiuni diplomatice. Dreptul de a stabili iș întreține relații diplomatice, de a primi iș trimite misiuni diplomatice aparține în esen ăț statelor, dar există iș alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul internațional le recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun iș Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta.

Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a primi i trimite misiuni diplomatice) ș iș mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se menționează că mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente în anumite capitale, precum iș la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în ultimul timp, acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se bucură de acelaşi tratament acordat ambasadorilor statelor suverane. Au, de asemenea, drept de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală (O.N.U. iș instituțiile ei specializate), organizațiile regionale etc. Condiția existenței consim ăț mântului celor două state pentru înființarea unei misiuni diplomatice este consfințită de art. 2 din Convenția de la Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state iș trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consim ăț mânt mutual”.

Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.

Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de-sine-stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg. Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu se

Page 17: Drept consular şi dimplomatic

73

înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state, conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită, de asemenea, acordul reciproc iș expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze iș să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relațiile diplomatice se mențin. În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează această situație, cazurile statelor care, fiind ocupate de forțele germane, iș -au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.

Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să

respecte iș să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile i ș arhiva ei (art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat ter ț agreat de cele două părți pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;

b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a activității unei misiuni diplomatice;

c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;d) suprimarea din motive bugetare,etc.

2.5. MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii diplomatice în trei categorii:

- şeful misiunii,- membrii personalului misiunii,- personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:- membrii personalului diplomatic,- membrii personalului administrativ iș tehnic,- membrii personalului de serviciu.

Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în această calitate;- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii iș membrii personalului misiunii diplomatice;- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li se adaugă personalul administrativ iș de deservire;- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au rang diplomatic;- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic al misiunii;- un membru al personalului administrativ iș tehnic este un membru al misiunii diplomatice angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru almisiunii diplomatice iș care nu este angajat al statului trimi ăț tor.

Page 18: Drept consular şi dimplomatic

73

La categoriile menționate este necesar să adăugăm iș categoria membrilor de familie a membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomaticEste format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor

aflați pe teritoriul statului de reședin ăț , dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.

Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În ăț rile catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.

2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICEConform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, șefii misiunilor diplomatice pot

face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele interesate:

1. ambasadori, nunții apostolici iș alți șefi de misiuni având un rang echivalent (de exemplu, înalți comisari schimbați între ăț rile membre ale unei comunități) care sunt acreditați pe lângă șefii de stat;

2. trimiși diplomatici, miniștri iș nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);

3. însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă Ministerele de Afaceri Externe ( iș această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu excepția chestiunilor de prioritate iș de protocol, iar în această privin ă ț dreptul de primire de către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G. Feltham) Fiecare stat are dreptul de a- iș alege agenții diplomatici iș pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice. Desemnarea iș numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate.

Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate iș chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător fa ă ț de ambele

guverne (al statului acreditant i al celui acreditar) de modul în care î i conduce misiunea.ș ș Şeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant iș trebuie să fie recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961 „Dacă statul acreditant acreditează un sef de misiune în unul sau mai multe state, el poate înființa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful de misiune nu- iș are reședința sa permanentă”.

Numirea şefului de misiune se face de către iș în numele şefului de stat, în conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel) Rangul şefului de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză. De i statul acreditant areș prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961 prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale.

Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata pentru a ocupa postul de sef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie agrearea, iar procedura acceptării unui sef de misiune al statului trimi ăț tor poartă denumirea de agrement.

Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca sef al misiunii în

Page 19: Drept consular şi dimplomatic

73

statul acreditar a primit agrementul acestui stat”. Numirea unui sef de misiune se perfectează în mod formal prin procedura acreditării i ș nu din momentul acordării agrementului.

Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează afirmarea definitivă a calității de sef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voin ă ț distincte:- voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic- declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.

Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de perfectare a raportului de misiune diplomatică. Declarația de voin ă ț prin care statul acreditant participă la procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal – scrisorile de acreditare. Declarația de voin ă ț prin care statul acreditar î i exprimș ă consim ăț mântul la numirea şefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.

Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să exercite funcțiile încredințate; sunt semnate de către şeful statului acreditant iș adresate şefului statului acreditar. Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru recunoașterea calității de sef de misiune iș are loc în cadrul unei solemnități speciale. Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândește în mod definitiv funcția sa de sef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.

Se consideră că şeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități fundamentale următoarele:

- formularea politicii diplomatice;- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în

probleme importante de interes comun iș de politică comună, el constituind un canal de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;

- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice importante iș să comenteze punctele de vedere ale unor ăț ri terțe;

- să fie la curent în ce privește persoanele cu influen ă iț ș sursele puterii naționale în statul în care se află în misiune,

- să facă dovada unui comportament oficial, cât iș neoficial de o manieră care să sporească reputația ăț rii sale;

- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg iș variat pentru a fi capabil să iș îndeplinească funcțiile.

Spre deosebire de cazul şefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată; consim ăț mântul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar iș nota de răspuns. Diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a avea loc schimbul de note.

Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el consideră rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită categorie (art.11 Convenția de la Viena, 1961).

În ce privește numirea personalului tehnico-administrativ, precum iș a celui de serviciu trebuie să avem în vedere următoarele: ca structură, personalul tehnic iș administrativ este alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de specialitate etc, iar personalul de serviciu cuprinde soferi, curieri, portari, oameni de serviciu, grădinari, mecanici, muncitori calificați etc. Trebuie să se facă distincție între oamenii de serviciul ai misiunii diplomatice iș persoanele din serviciu agentului diplomatic: menajerele,

Page 20: Drept consular şi dimplomatic

73

personalul care a fost angajat la reședința diplomatului de către acesta. În cazul acestor categorii de personal, se vor îndeplini aceleași reguli ca în cazul personalului diplomatic cu următoarele diferențe:- apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;- nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

3. FUNC IILE MISIUNILOR DIPLOMATICEȚ3.1. Precizări preliminare3.2. Func ia de reprezentareț3.3. Func ia de negociereț3.4. Func ia de observare i informareț ș3.5. Func ia de realizare a cooperării interna ionaleț ț3.6. Func ia de protejare a intereselor statului acreditant i aț șcetă enilor acestuiaț

3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE

Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor diplomatice constau, în special, în:- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant iș ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile iș evoluția evenimentelor din statul acreditar iș de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;- promovare a relațiilor de prietenie iș de dezvoltare a relațiilor economice, culturale iș științifice între statul acreditant iș statul acreditar.În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.

Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una exhaustivă; consim ăț mântul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.

3.2. FUNC IA DE REPREZENTAREȚFuncția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a

misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea relațiilor sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a statului acreditar.

Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:- participarea la viața publică a statului acreditar;- negocierea în numele statului acreditant;- promovarea politicii statului acreditant etc.

3.3. FUNC IA DE NEGOCIEREȚFuncția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită iș funcția de

negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea intereselor statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la îndemână iș cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi oficioase (doar contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale

Page 21: Drept consular şi dimplomatic

73

(constituie un început de angajare), directe (între şeful misiunii iș şeful statului) sau indirecte (între şeful misiunii iș ministerul afacerilor externe ori alte autorități ale statului acreditar).

Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia iș autentifica textul unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri. Funcția de negociere nu se limitează doar la soluționarea diferendelor iș încheierea unor acorduri internaționale, ci ea presupune o activitate intensă a şefului misiunii pentru explicarea politicii guvernului pe care îl reprezintă, pentru consultări în legătură cu diferitele aspecte ale vieții internaționale etc.

3.4. FUNC IA DE OBSERVARE I INFORMAREȚ ȘFuncția de informare prin toate mijloacele licite, despre condițiile iș evoluția

evenimentelor din statul acreditar iș de a raporta cu privire la acestea statului acreditant presupune urmărirea iș studierea aspectelor vieții politice, sociale, culturale etc. din statul acreditar, efectele evenimentelor internaționale în acest stat, precum iș derularea relațiilor dintre cele două state.

Funcția de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul acreditant, ci iș înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaștere de către acesta a realităților din statul reprezentat.

3.5. FUNC IA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNA IONALEȚ ȚFuncția de promovare a relațiilor de prietenie iș de dezvoltare a relațiilor economice,

culturale iș științifice între statul acreditant iș statul acreditar, denumită iș funcția de cooperare, poate fi definită ca scop al întregii activități a misiunii diplomatice. Misiunea diplomatică are rolul de a cultiva, promova, extinde iș diversifica relațiile dintre statul acreditant iș statul acreditar, pe diferite planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.

3.6. FUNC IA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUIȚ ACREDITANT I A CETĂ ENILOR ACESTUIAȘ Ț

Funcția de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant iș ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional este o funcție tradițională a misiunilor diplomatice, realizată prin cereri de informare iș asisten ăț , prin proteste iș prin invocarea răspunderii internaționale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcții consulare.

Principala instituție creată în realizarea acestei funcții este protecția diplomatică, respectiv dreptul statului acreditant de a proteja proprii cetățeni iș dreptul acestora, când se află în străinătate, de a cere protecție, dar în limitele impuse de dreptul internațional, adică fără ca aceste acte să constituie amenin ăț ri la adresa statului acreditar iș fără folosirea forței sau a amestecului în treburile interne. Aceasta se fundamentează printr-o regulă generală a dreptului internațional, potrivit căreia, statul are dreptul de a apăra interesele cetățenilor săi aflați pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice iș juridice adecvate raporturilor internaționale.

4. IMUNITĂ I, PRIVILEGII I FACILITĂ I DIPLOMATICEȚ Ș Ț4.1. Imunită ile diplomaticeț4.2. Privilegiile diplomatice4.3. Facilită ile diplomaticeț

4.1. IMUNITĂ ILE DIPLOMATICEȚConvenția de la Viena din 1961 stabilește o sumă de reguli care acordă un statut

juridic specific atât misiunii diplomatice, cât iș personalului misiunii, cu precizarea că în practica statelor sunt aplicabile iș alte reguli, în funcție de particularitățile concrete ale acestora.

Page 22: Drept consular şi dimplomatic

73

Imunitățile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă misiunilor diplomatice iș personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicția penală iș civilă a acestui stat. Sunt prevăzute iș enumerate în conținutul articolelor 29-39 din Convenția de la Viena. Aceste imunitățile iș privilegiile recunoscute membrilor misiunilor diplomatice, care au ca obiect să permită exercitarea funcțiilor lor fără ca autoritățile locale să poată să le aducă îngrădiri. Articolul 41 din Convenția de la Viena prevede în contrapartidă, obligații fa ă ț de statul acreditar.

Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile iș reglementările statului acreditar iș de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar localurile misiunilor nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu regulile iș obligațiile activității diplomatice. De asemenea, în conformitate cu conținutul articolului 42 al Convenției, agenții diplomatici nu trebuie să exercite profesii sau alte activități remunerate în vederea obținerii unui câstig personal pe teritoriul statului acreditar.

De asemenea, statul acreditar are obligații precise stabilite de Convenția de la Viena prin articolele 25-27. Potrivit acestor reglementări el trebuie să acorde misiunii toate facilitățile pentru îndeplinirea funcțiunilor sale. El trebuie, în mod special, să asigure membrilor misiunii toată libertatea de deplasare iș de circulație. O rezervă există totusi pentru zonele unde accesul este reglementat sau interzis din rațiuni de securitate națională. Articolul 47 al Convenției prevede interdicția unor măsuri discriminatorii între state. El admite totusi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica restrictiv o dispoziție determinată, pentru că ea este în acelasi mod aplicată misiunii sale de statul acreditant, ca iș practica urmată de unele state de a se face beneficiarele, prim cutumă sau pe cale de acord, ale unui tratament reciproc mai favorabil decât îl cer dispozițiile Convenției. În fine, statul acreditar trebuie să asigure securitatea localurilor misiunii, să evite ca linistea acesteia să fie tulburată sau să-i fie afectată demnitatea (art. 22).

Regulile privind privilegiile iș imunitățile sunt precizate în mod detaliat de către Convenția de la Viena, făcându-se, o distincție între diversele categorii de personal al misiunilor diplomatice (diplomați, personal tehnico-administrativ iș de serviciu). În conformitate cu art. 17 din convenție aceste imunități sunt recunoscute diplomaților iș familiilor lor, dar iș personalului administrativ iș de serviciu. Personalul organizațiilor internaționale beneficiază, de asemenea, de imunități acordate prin convențiile aplicabile acestor organizații. (O.N.U., Consiliul Europei, Comunitățile europene etc.). Articolele 29-41 din Convenție fac referire la Dispozițiile privind imunitățile diplomatice. Imunitățile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:

a) Imunitatea de jurisdicție;b) Inviolabilitățile;c) Exceptarea de la obligația de a depune ca martor

Imunitatea de jurisdicție, adică scoaterea de sub acțiunea legii penale sau civile a statului acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii iș a membrilor lor de familie. Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție civilă iș administrativă, pentru că nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane morale (juridice). Agenții diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicție penală iș de imunitate de jurisdicție civilă, cu excepția acțiunilor imobiliare când proprietatea este cu titlu privat, acțiunilor referitoare la succesiune, acțiunilor privind activitatea profesională sau comercială privată a agentului iș fa ă ț de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală când agentul diplomatic însuși înaintează o acțiune civilă (pentru a asigura egalitatea părților în proces). De asemenea, agenții diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se poate renunța expres. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant. Prin urmare, agentul diplomatic nu este scos de sub jurisdicție totală, ci numai de sub jurisdicția statului acreditar. Totusi, statul

Page 23: Drept consular şi dimplomatic

73

acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici, dar ea trebuie să fie expresă. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu determină automat iș înlăturarea imunității privind executarea hotărârilor, pentru aceasta fiind necesară o renunțare deosebită.

Inviolabilitățile, care înseamnă imunitatea fa ă ț de constrângerea prevăzută de lege. Este vorba despre:

– inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite funcționarilor săi să pătrundă iș să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace de transport iș terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi legitima apărare. De precizat că această inviolabilitate operează chiar iș în timp de conflict armat; localurile misiunii, mobilierul lor iș celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum iș mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii;

– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice, inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine iș să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății iș demnității sale;

– inviolabilitatea reședinței diplomatului, care este aceeași cu inviolabilitatea localurilor misiunii.

Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se bucure, pe teritoriul unde î i exercitș ă misiunea, în orice moment iș oriunde s-ar afla, de libertate fără restricție iș de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea personală este garanția esențială a agenților diplomatici, acesta înainte de toate fiind exceptat de la orice măsură de arestare sau de detenție. Articolul 29 al Convenției de la Viena garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate măsurile adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății sau demnității lor.

Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a- iș exercita, fără nici un impediment, sarcina sa de reprezentant al unei ăț ri străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimi ăț tor iș promovarea intereselor acestuia. Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul ăț rii unde a fost acreditat, dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă iș în situația ruperii relațiilor diplomatice iș chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care iș -a exercitat funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce iș -a încheiat misiunea.

Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena. Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii i ș personalul său diplomatic, înțelegând iș membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază de toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol pe baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute iș altor membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ iș tehnic (art. 37-2 iș 38-1), de personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-2) sau de personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 iș 38-2). Aceste imunități se extind asupra bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor iș documentelor acestora, corespondența lor trebuie să fie liberă iș inviolabilă. Statele acordă, în general,

Page 24: Drept consular şi dimplomatic

73

automobilelor diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți posesori de automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă a misiunilor prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi emi ăț toare de radio de asentimentul statului acreditar.

Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de inviolabilitate când traversează o țară ter ă ț pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat. Inviolabilitatea agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de ordin public iș diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze demnitatea şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea. Inviolabilitatea protejează pe diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de unde ar proveni ele. Dacă un membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă, acționând în calitate oficială, a ofensat un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat să acorde reparații statului ofensat. Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul statului acreditar trebuie, dacă nu iș -a îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze iș , de la caz la caz, să acorde reparațiile adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară, statul trebuie să dispună urmărirea penală iș judecarea acestuia.

Reședința diplomatului nu poate constitui obiectul investigațiilor poliției, justiției sau oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără autorizația expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al Convenției de la Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice. Se prevede în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura protecția acestora. Se garantează nu numai localurile, ci iș mobilierul acestora, precum iș mijloacele de transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de reşedinţă.

Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza consim ăț mântului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului iș emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței iș pe mijloacele de transport ale şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii iș pentru locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași inviolabilitate ca iș sediul misiunii iș reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De asemenea, corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.

Dreptul la libera circulație a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve. Imunitățile curierilor sunt recunoscute iș sunt precizate în documentele pe care aceștia trebuie să le dețină, precum iș dreptul statelor iș misiunilor diplomatice de a recurge la curieri ad-hoc. Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave civile iș de a prelua, direct iș liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât documente diplomatice iș obiecte destinate uzului oficial.

Imunitatea de jurisdicțieConvenția de la Viena, în articolul 31, definește imunitatea civilă iș penală a agenților diplomatici. Diplomații nu pot fi chemați în justiție decât de guvernul sau de tribunalele ăț rii lor. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată promova în deplină libertate iș independen ă ț interesele statului acreditant.Această imunitate are ca scop să retragă întreaga competen ă ț de la magistrații locali pentru a o transfera, dacă este cazul, la cei ai statului trimi ăț tor. Convenția de la Viena, în articolul 38, limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor. Diplomatul are

Page 25: Drept consular şi dimplomatic

73

dreptul iș nu poate renunța la imunitatea de jurisdicție penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa să se aducă atingere independenței statului pe care-l reprezintă. Acest gen de imunitate este acordată agentului diplomatic în interesul guvernului ăț rii sale, numai acesta din urmă poate să renunțe la ea.

Un agent diplomatic trebuie să respecte legislația ăț rii unde este acreditat, dar nu poate fi tras la răspundere decât de autoritățile din propria țară. Această imunitate de jurisdicție funcționează chiar dacă agentul diplomatic este vinovat de o infracțiune contra statului pe lângă care este acreditat. Guvernul statului acreditar poate, doar să solicite pe cale diplomatică aplicarea pedepsei prevăzute de lege.

Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe lângă care este acreditat, imunitatea de jurisdicție penală este totală. Imunitatea de jurisdicție fa ă ț de tribunalele statului acreditar nu înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere pentru infracțiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta iș nici judeca prin tribunalele proprii. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică importan ăț , este la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale diplomatică. Exceptarea de la obligația de a depune ca martor în fața instanțelor de judecată iș în procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune ca martor dacă acceptă expres. Un agent diplomatic nu poate fi obligat să compară ca martor în fața unei instanțe a statului acreditar. I se poate cere să- iș trimită mărturia în scris, dar dacă refuză, nu există mijloc de a-l constrânge în acest sens. Organul de anchetă trebuie să se deplaseze la sediul misiunii diplomatice pentru a primi mărturiile. Imunitatea de jurisdicție penală se aplică iș personalului administrativ iș tehnic al misiunii iș membrilor lui de familie. Convenția de la Viena (art. 32) prevede că statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a membrilor familiilor agenților diplomatici, a membrilor personalului administrativ iș tehnic al misiunilor, precum iș a familiilor lor, a membrilor personalului de serviciu, însă, Convenția precizează că această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă .

Personalul de serviciu beneficiază de imunități numai pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale. În art. 37 al Convenției de la Viena se precizează că personalul de serviciu particular al membrilor misiunii care nu sunt resortisanți ai statului acreditar, sunt scutiți de impozite i ș taxe pe salarii, dar nu beneficiază de privilegii iș imunități decât în măsura admisă de acesta din urmă. Totuși, se prevede că acest stat va trebui să- iș exercite jurisdicția sa de asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. Dacă misiunea are un agent diplomatic de naționalitatea statului acreditar sau dacă acesta locuiește permanent în statul respectiv, el nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicție iș de inviolabilitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiunilor sale. Pentru ceilalți membri ai personalului misiunilor iș personalul de serviciu particular care se găsesc în aceleași raporturi fa ă ț de statul acreditar, ei nu beneficiază decât de privilegiile iș imunitățile care le sunt recunoscute de statul respectiv. Însă se precizează că acesta nu va exercita asupra lor jurisdicția sa, decât de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. În cazul unui accident de automobil, indiferent dacă diplomatul este conducător sau proprietar al unui autovehicul în urma căruia s-ar putea angaja responsabilitatea civilă, trebuie avute în vedere următoarele:

– să invoce imunitățile sale diplomatice la care el nu poate renunța fără autorizarea expresă a statului acreditant;

– în timpul anchetei el nu trebuie să împiedice mersul justiției, punând la dispoziție informațiile cerute în legătură cu circumstanțele accidentului;

– imunitatea de jurisdicție nu permite eludarea plății despăgubirilor datorate victimelor accidentului.

Imunitatea de jurisdicție în materie civilă este recunoscută diplomaților străini. Articolul 31 al Convenției de la Viena prevede că agenții diplomatici beneficiază de

Page 26: Drept consular şi dimplomatic

73

imunitatea de jurisdicție în materie civilă iș administrativă, cu excepția cazurilor când este vorba despre:

1) o acțiune reală care se referă la un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;

2) o acțiune privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu particular iș nu în numele statului acreditant;

3) o acțiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar iș în afara funcțiilor sale oficiale.

În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare fa ă ț de diplomat, cu condiția să nu se aducă atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale. Diplomatul care devine reclamant în fața unei instanțe locale nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce priveste orice cerere reconvențională legată direct de acțiunea principală. Totusi, renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la măsurile de executare a hotărârii, care nu poate fi aplicată nici asupra persoanei, nici asupra bunurilor sale, o renunțare distinctă din partea sa fiind necesară.

4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICEPrivilegiile diplomatice reprezintă tot un tratament acordat de statul acreditar misiunii

diplomatice iș personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepționale.Libertatea de comunicare.

Misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu guvernul său, cu celelalte misiuni iș consulate ale statului acreditant, putând să folosească toate mijloacele de comunicație potrivite. Aceasta presupune obligația statului acreditar de a oferi facilități pentru coresponden ă iț ș de a respecta secretul corespondenței. Pentru comunicare, misiunea diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (postă, telefon, fax etc.), fie specifice, precum curierul diplomatic iș valiza diplomatică, toate acestea beneficiind de inviolabilitate. În ultimii ani, în cadrul ONU s-au manifestat preocupări pentru codificarea statutului curierului diplomatic iș al valizei diplomatice. Astfel, în anul 1991, Adunarea Generală a hotărât să includă pe ordinea de zi a celei de-a 47-a sesiuni, Proiectul de articole asupra statutului curierului diplomatic iș valizei diplomatice neînsoțite de un curier diplomatic, precum si protocoalele adiționale facultative la acest statut, proiect adoptat de Comisia de Drept Internațional la sesiunea sa din anul 1989.

Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu autorizația statului acreditar. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor iș nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. De asemenea, curierul diplomatic trebuie să poarte un document oficial care să-i ateste calitatea iș să precizeze numărul de colete care constituie valiza diplomatică, el bucurându-se de inviolabilitatea persoanei sale, neputând fi arestat sau reținut. Se pot folosi iș curieri diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza diplomatică poate fi încredințată comandantului unei aeronave comerciale, acesta trebuind să poarte un document oficial care să indice numărul coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică, dar el nu are calitatea de curier diplomatic.

Libertatea de mișcareEste dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului acreditar, cu

posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar;

Privilegii de ordin fiscalReprezintă dreptul misiunii iș a diplomaților de a fi scutiți de taxe iș impozite, cu excepția impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile particulare, veniturilor particulare iș taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune;

Page 27: Drept consular şi dimplomatic

73

Privilegii de ordin vamalConstau în scutirea de taxele vamale care se percep cu ocazia importurilor de bunuri iș

vizează bunurile destinate uzului oficial iș chiar personal al misiunii, al diplomaților iș membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu iș scutirea de la controlul bagajelor, cu excepția cazului când există motive serioase să se creadă că acestea conțin obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export este interzis.

Într-un asemenea caz, controlul se va face numai în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Scutirea de impoziteConvenția de la Viena stabilește o serie de reguli codificând practica existentă în

această materie. Articolul 23 scutește de impozite localurile misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt reprezentanții statului acreditant sau şeful misiunii, cu excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate. Această scutire nu se aplică atunci când, potrivit legislației statului acreditar, acestea cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.

Articolul 34 scutește agentul diplomatic de orice impozite iș taxe, personale sau reale, naționale, regionale iș locale, în afară de: impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețul mărfurilor iș al serviciilor; impozitele iș taxele asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, cu excepția cazului în care agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; impozitele iș taxele pe veniturile particulare, care- iș au sursa în statul acreditar iș impozitele pe capital prelevate asupra investițiilor; impozitele iș taxele percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate; drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă iș de timbru în ceea ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23 (localuri ale misiunilor). Membrii familiilor diplomaților, personalul administrativ iș tehnic iș personalul de serviciu beneficiază de aceleași privilegii fiscale ca iș diplomații.

În materie de succesiuni, articolul 39 precizează la paragraful 4 că, în caz de deces al unui membru al misiunii sau al unui membru al familiei sale, care nu este cetățean al statului acreditar sau nu are reședința permanentă în acesta, statul acreditar va permite recuperarea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepția celor care au fost achiziționate în țară iș care fac obiectul unei interdicții de export. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezen ă ț în statul acreditar nu se datora decât funcției defunctului.

În materie vamală, articolul 36 acordă scutirea de taxe vamale iș alte drepturi conexe, în conformitate cu dispozițiile legislative iș reglementările statului acreditar, asupra obiectelor destinate uzului oficial iș obiectelor destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal. Dacă acesta din urmă trebuie să fie examinat deoarece există suspiciuni că ar putea să conțină obiecte care nu beneficiază de scutire de taxe vamale, deschiderea acestuia nu se poate face decât în prezența agentului diplomatic sau a unui reprezentant autorizat.

În termenii articolului 36, familiile agenților diplomatici beneficiază integral de scutirile de taxe vamale, în timp ce personalului administrativ iș tehnic i se acordă aceste exonerări numai pentru obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Articolul 35 al Convenției de la Viena interzice obligarea agenților diplomatici la orice prestație personală, serviciu public de orice natură ar fi el iș la orice sarcină militară (rechiziționări, contribuții iș încartiruiri).

Dreptul de a arbora drapelul național iș stema națională, pe localul misiunii diplomatice, la reședința şefului misiunii iș pe mijloacele de transport ale acestuia.

Page 28: Drept consular şi dimplomatic

73

Facilități de şedere - sunt concretizate în dreptul agentului diplomatic de a fi scutit de la obligațiile de a obține permis de şedere pe teritoriul statului acreditar iș de a anunța organele de poliție locale despre prezența sa.

Scutirea de prestații personale, precum serviciul militar, rechiziții militare etc. Scutirea de la obligațiile privind asigurările sociale, pentru cazuri de accident, boală, deces etc., ceea ce nu exclude posibilitatea diplomatului de a participa voluntar la asemenea sisteme de protecție.

4.3. FACILITĂ ILE DIPLOMATICEȚSunt posibilități ale misiunii diplomatice iș ale personalului diplomatic de a li se

înlesni de către statul acreditar desfășurarea activităților lor specifice. Printre acestea, menționăm obligația statului acreditar de a înlesni obținerea de localuri pentru misiunea diplomatică, de a acorda ajutor la obținerea de locuințe pentru membrii misiunii, de a pune la dispoziția acestora mijloacele de transport necesare părăsirii teritoriului statului acreditar. Persoanele care beneficiază de imunitățile, privilegiile iș facilitățile diplomatice încep să se bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului acreditar pentru a- iș lua în primire postul, sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată ministerului afacerilor externe.

Privilegiile iș imunitățile încetează după încetarea funcțiilor diplomatice ale persoanei, respectiv în momentul în care persoana părăsește teritoriul statului acreditar sau la expirarea unui termen rațional care i-a fost dat în acest scop, chiar iș în timp de conflict armat. Totusi, imunitatea de jurisdicție continuă în ceea ce priveste actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să se bucure de privilegiile iș imunitățile respective până la părăsirea statului acreditar, într-un termen potrivit care să le permită aceasta. Trebuie precizat că toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii iș imunități sunt obligate să respecte legile iș regulamentele statului acreditar iș să nu se amestece în treburile interne ale acestui stat. De asemenea, localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incompatibile cu funcțiile misiunii

Page 29: Drept consular şi dimplomatic

73

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NO IUNI INTRODUCTIVEȚ1.1. No iunea, definirea i caracteristicile dreptului consularț ș1.2. Izvoarele dreptului consular1.3. Codificarea dreptului consular

1.1. NO IUNEA, DEFINIREA I CARACTERISICILE DREPTULUIȚ Ș CONSULAR

Dreptul consular este acea parte a dreptului internațional public care reprezintă totalitatea normelor iș regulilor care reglementează relațiile consulare dintre state, organizarea iș funcționarea oficiilor consulare, precum iș cele care se referă la statutul juridic al oficiilor

consulare iș a personalului acestora. Această definiție descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :- normele generale care guvernează relațiile consulare în general;- regulile iș normele care privesc organizarea iș funcționarea oficiilor consulare;- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare iș a personalului lor, respectiv, imunitățile iș privilegiile consulare.

Din punct de vedere istoric, relațiile iș activitatea consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relațiile comerciale iș oamenii au început să călătorească în alte ăț ri, unii dintre ei stabilindu- iș chiar reședințe într-o altă țară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecția lor iș de promovarea intereselor lor în ăț rile în care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabilește mecanismele care funcționează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetățenilor iș a intereselor lor, precum iș a intereselor statului trimi ăț tor.

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice iș a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea intereselor statului acreditant iș a instituțiilor sale în ăț rile în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei ăț ri care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, iș de protejarea iș reprezentarea intereselor cetățenilor din țara respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular iș cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internațional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimi ăț tor cât iș statul primitor.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULARAcțiunea de definire a conceptului de izvor de drept se supune celor două mari

orientări din doctrina de specialitate: pozitivistă, pură (Anzilotti s.a.), potrivit căreia, acordul de voințe constituie singura sursă a dreptului internațional (care poate îmbrăca forma expresă – tratatul, ori forma tacită – cutuma) iș obiectivistă (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin) care face distincție între surse creatoare iș sursele formale, ultimele necreând dreptul, ci limitându-se să le formuleze ori să le constate. Aceste precizări făcute în legătură cu izvoarele dreptului internațional sunt valabile iș pentru dreptul consular, ca parte a întregului.

În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condițiile sociale, elemente extrajudiciare, care conduc la apariția unei norme de drept, iar în sens formal, forma de exprimare a normelor juridice.

Page 30: Drept consular şi dimplomatic

73

În cele ce urmează vom avea în vedere doar cel de-al doilea sens, cel formal. Relațiile consulare, fiind parte a relațiilor internaționale, sunt dirijate de către normele de drept internațional. Considerăm, asadar, categoriile de izvoare ale dreptului internațional (care constituie genul) ca aparținând iș dreptului consular (care reprezintă specia). Prin izvoare ale dreptului internațional se înțeleg acele „mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept”.

Statutul Curții Internaționale de Justiție (1945) a definit în art. 38 izvoarele dreptului internațional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de judecătorul internațional:„1. Curtea, a cărei funcție este să soluționeze, în conformitate cu dreptul internațional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;d) hotărârile judecătorești iș doctrina specialiștilor cei mai calificați ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”.

Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voin ă al statelor în cadrul rela iilor consulare. Izvoareleț ț principale ale dreptului consular sunt cutuma iș tratatul. Izvoare auxiliare sunt doctrina iș jurisprudența. Diferența dintre izvoarele principale iș cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de clarificare iș interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost exprimată opnia potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului internațional, are aceleasi izvoare, mai puțin rezoluțiile organizațiilor internaționale Cutuma a apărut iș a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internațional.

Domenii importante ale dreptului internațional s-au format, au existat iș s-au îmbogățit pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc. Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă iș în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relațiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin. 1, pct. b al Statutului C. I. J. iș după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a unei practici generale”, relativ îndelungată iș repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu for ă ț juridică obligatorie, adică a unei reguli de drept. În esen ăț , cutuma implică un element material: o practică generalizată, uniformă iș concordantă, care se întinde pe o anumită perioadă de timp iș un element subiectiv, opinio juris: acceptarea de către state a valori juridice a acestei practici.

Aceste elemente diferențiază cutuma de curtoazia internațională, care nu are caracter obligatoriu, fiind lipsită de recunoaștere juridică iș , deci, neatrăgând răspunderea internațională a statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanțe s-au transformat în timp, în reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic i ș consular privitoare la imunități iș privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul diplomatic iș consular au devenit simple uzanțe.

De i dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rș ămas încă importante aspecte de rezolvat iș , ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenție, se va face apel la soluțiile din dreptul cutumiar, după cum se precizează în Preambulul acesteia „regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții”.

Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar iș al dreptului consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi numai anumite aspecte

Page 31: Drept consular şi dimplomatic

73

ale relațiilor consulare, deoarece majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de convențiile multilaterale iș bilaterale prin care s-a codificat dreptul consular.Cutuma, de fapt, are un spațiu larg de aplicare guvernând:

• relațiile dintre statele care nu sunt părți la Convenția de la Viena din 1963;• relațiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;• domeniile nereglementate convențional;• relațiile dintre statele care au denunțat Convenția de la Viena din 1963 iș nu au

reglementări bilaterale în materie.Tratatul este definit de Convenția privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată la

Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internațional încheiat în scris între state sau alte subiecte de drept internațional. Mai precis, în formularea articolului 2.1. din convenția pe care am menționat-o, tratatul reprezintă: „un acord internațional scris între state i ș reglementat de dreptul internațional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice i ș consemnat într-un instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”

El este considerat cel mai important izvor al dreptului internațional contemporan „atât datorită clarității cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate iș precise folosite, cât iș frecvenței utilizării sale”. Din punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat,

convenție, pact, acord, cartă statut, protocol etc.Tratatele, atât cele bilaterale cât iș cele multilaterale, constituie izvorul principal al

dreptului consular. Pe lângă Convenția de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, convenție fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există iș o convenție europeană cu privire la funcțiile consulare, încheiată în 1967, iș care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenției de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenția europeană asupra funcțiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenția de la Viena din a1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părți la această convenție sunt numai statele europene, iș în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcțiile consulare iș nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activității consulare.

1.3.CODIFICAREA DREPTULUI CONSULARÎn prezent, există o convenție de codificare a dreptului internațional, mai multe

convenții multilaterale cu caracter regional iș numeroase acorduri bilaterale între statele care întrețin relații consulare.

Trecând în revistă principalele momente ale evoluției reglementărilor scrise aparținând dreptului consular, considerăm necesar să amintim tratatul de prietenie iș comer ț semnat în februarie 1535 de Franța iș Imperiul Otoman. În numele acestui tratat, a amendamentelor iș extinderii sale sau a tratatelor similare semnate ulterior între alte puteri europene iș Imperiul Otoman, se recunoștea dreptul de stabilire a comercianților europeni în principalele orașe ale imperiului; mai mult, europenii rezidenți în imperiu erau supuși numai legilor europene, obținând un statut privilegiat de extrateritorialitate, tribunalele otomane neputând judeca un litigiu între un european iș un supus al sultanului.

În anul 1911 a fost încheiat la Caracas de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru iș Venezuela primul acord multilateral în domeniul relațiilor consulare. A urmat apoi Convenția de la Havana din 1928 cu privire la agenții consulari, care a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americii, Statele Unite Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, iș Uruguay. Convenția reglementează relațiile consulare iș regimul de drept al agentului consular în cazurile absenței unui acord special între state.

Procesul de codificare a normelor de drept consular a continuat iș după al doilea război mondial, concentrându-se în cadrul Organizației Națiunilor Unite. La 18 decembrie 1961

Page 32: Drept consular şi dimplomatic

73

Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind sarcina sa "de a încuraja dezvoltarea progresivă iș codificarea dreptului internațional" prevăzută de Carta Națiunilor Unite (art.13), a hotărât convocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferințe a O.N.U. în scopul elaborării unei convenții privind relațiile consulare. Conferința plenipotențiarilor din 92 de state a avut loc la palatul Hofburg din Viena între 4 martie iș 24 aprilie 1963. La Conferin ă ț a fost adoptată Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963. Această convenție a fost adoptată la Viena la 24 aprilie 1963, iar România a ratificat-o prin Decretul Consiliului de Stat nr. 481/1972, publicat în Buletinul Oficial nr. 10/28 ianuarie 1972.

Comisia care a lucrat la elaborarea Convenției a ținut cont de reglementările privitoare la relații iș imunități diplomatice. Convenția privitoare la relațiile consulare adoptată la Viena în 1963 cuprinde 78 de articole împărțite în cinci capitole, precedate de primul articol ce cuprinde definiții:

1. primul capitol este consacrat Relațiilor consulare în general, care se împarte la rândul său în două secțiuni denumite Stabilirea iș conducerea relațiilor consulare (art.2-24) iș Încetarea funcțiilor consulare (art.25-27);

2. al doilea capitol, denumit Înlesniri, privilegii iș imunități privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră iș alți membri ai unui post consular, reuneste articolele privind Înlesniri, privilegii iș imunități ale postului consular, pe de o parte iș Facilități, privilegii iș imunități privind funcționarii consulari de carieră iș ceilalți membri ai postului consular, pe de altă parte, fiind divizat în secțiuni corespunzătoare celor două aspecte (art.28-39, respectiv art.40-57);

3. al treilea capitol cuprinde dispoziții care reglementează Regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici iș posturilor consulare conduse de ei (începând cu art.58);

4. capitolul IV (de la art.69) cuprinde Dispoziții generale;5. capitolul V, Dispoziții finale (de la art.74)Toate capitolele, secțiunile iș articolele poartă titluri care corespunzătoare dispozițiilor pe

care le conțin, facilitând orientarea în text iș găsirea rapidă a dispozițiilor căutate. Preambulul Convenției de la Viena din 1963, al cărui conținut a fost inspirat după cel al Convenției de la Viena din 1961, privind relațiile diplomatice, a fost adoptat în următoarea formă:

„Statele părți la prezenta Convenție, Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relații consulare, conștiente de scopurile iș principiile Cartei Națiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii iș a securității internaționale iș dezvoltarea relațiilor amicale între națiuni, ținând seama de faptul că Conferința Națiunilor Unite asupra relațiilor iș imunităților diplomatice a adoptat Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961, convinse că o convenție internațională asupra relațiilor, privilegiilor iș imunităților consulare va contribui, de asemenea, la favorizarea relațiilor de prietenie între ăț ri, indiferent de diversitatea regimurilor lor constituționale iș sociale, convinse că scopul acestor privilegii iș imunități nu este de a avantaja pe indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor lor de către posturile consulare în numele statelor lor respective, afirmând că regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții, au convenit asupra celor ce urmează:”

Acest Preambul ne indică fundamentele juridice, politice iș filosofice pe care se sprijină construcția convenției, dar nu are valoare obligatorie. Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relații consulare i ș considerată a fi principalul document internațional care reglementează relațiile consulare, Convenția semnată la Viena în 1963, menționează în Preambul că obiectul de reglementare al acesteia îl constituie "relațiile, privilegiile iș imunitățile consulare” celelalte "probleme care nu au fost prevăzute în mod

Page 33: Drept consular şi dimplomatic

73

expres în dispozițiile prezentei Convenții” urmând să fie rezolvate prin aplicarea regulilor dreptului cutumiar.

Convenția din 1963 reprezintă dreptul comun în materie, dar nu înlătură posibilitatea reglementării activității consulare iș prin alte instrumente juridice internaționale, în acest sens art.73 pct. 1 precizând că "Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingere celorlalte acorduri internaționale în vigoare în relațiile dintre statele părți la aceste acorduri”, iar pct.2 din același articol: "nici о dispoziție din prezenta Convenție nu poate împiedica statele să încheie acorduri internaționale care să confirme, să completeze sau să extindă sfera lor de aplicare ".

Adoptarea unor astfel de acorduri este limitată, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor menționate, de imposibilitatea prevederii în acestea a unor clauze care să contrazică principiile fundamentale ale Convenției de la Viena din 1963. Articolul 1, intitulat “Definiții” a fost introdus pentru a facilita interpretarea i ș aplicarea convenției. Primul paragraf al acestui articol conține definiții ale expresiilor utilizate în cuprinsul Convenției iș care nu au fost definite prin articole speciale: post consular, circumscrip ieț consulară, sef de post consular, funcționar consular, angajat consular, membru al personalului de serviciu, membrii postului consular, membrii personalului consular, localuri consulare, arhive consulare. Paragraful al doilea a fost inclus pentru a indica existența a două categorii de funcționari: funcționari consulari de carieră iș funcționari consulari onorifici, fiecare din aceste două categorii beneficiind de un statut juridic diferit. Paragraful al treilea semnalează că acei membri ai consulatului care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului de reşedinţă au o situație specială care este reglementată de art. 71 al Convenției.

Au fost, de asemenea, adoptate două Protocoale adiționale, care reglementează jurisdicția obligatorie iș , respectiv, cetățenia membrilor personalului consular. Convențiile consulare bilaterale reglementează relațiile consulare dintre statele respective, prevăzând regulile de înființare a posturilor consulare, statutul iș condițiile de numire iș acceptare a personalului acestora, imunitățile iș privilegiile consulare, funcțiile consulare etc. Convențiile menționate creează un regim juridic special pentru aceste state, dezvoltând prevederile Convenției de la Viena din 1963 iș creând norme noi de drept consular.

În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană cu privire la funcțiile consulare, care poate fi calificată ca o convenție multilaterală regională. Acordurile iș convențiile internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite materii (de exemplu, acordurile de comer iț ș navigație, convențiile de asisten ă ț juridică etc.), pot servi, de asemenea, ca izvor al dreptului consular în cazul în care ele conțin norme cu privire la atribuțiile iș prerogativele consulilor. Prin Legea nr.177/1997, Parlamentul României a ratificat Tratatul dintre România iș Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă iș penală semnat la Chișinău la 6 iulie 1996. Dintre prevederile acestui tratat menționăm pe cele cuprinse în art.19 ("Fiecare parte contractantă poate să transmită sau să înmâneze acte judiciare iș extrajudiciare iș să ia mărturii cetățenilor proprii care se află pe teritoriul celeilalte părți contractante prin intermediul misiunilor diplomatice iș al oficiilor consulare, cu condiția ca acești cetățeni să consimtă iș să nu fie supuși unei măsuri de constrângere” – s.n.) iș art.25 ("1.Forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante pe al cărei teritoriu se încheie căsătoria. 2. Pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică sau la oficiul consular, forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante căreia îi aparține misiunea diplomatică sau oficiul consular" – s.n.).

Activitatea consulară este, incontestabil, obiect de reglementare pentru dreptul internațional, dar numeroase iș importante aspecte ale acestei activități sunt reglementate de câtre dreptul intern al fiecărui stat. Acest fapt este ilustrat de unul dintre principiile care stă la baza dreptului consular: "Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor”. În acest sens, Ion M. Anghel sublinia: „dreptul consular reprezintă locul

Page 34: Drept consular şi dimplomatic

73

unde normele internaționale coexistă împreună cu cele ale ordinii juridice interne a statelor, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact iș se produce armonizarea dintre acestea din urmă”.

Analiza reglementării activității consulare dintr-un anumit stat, în spe ă ț al României, trebuie făcută, așadar, luând în considerare atât izvoare aparținând dreptului internațional, cât iș izvoarele dreptului intern. Legislația României cuprinde numeroase acte normative care fac

referire la activitatea consulară. Hotărârea Guvernului României nr. 100/29 ianuarie 2004, privind organizarea i ș funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, de exemplu, stabilește în chiar primul articol (pct. 9) că: „apără în străinătate drepturile iș interesele statului român, ale cetățenilor iș ale persoanelor juridice române, în baza legislației române iș în conformitate cu practica internațională iș cu acordurile bilaterale iș multilaterale la care România este parte”, iar potrivit art. 11, M.A.E. este încadrat cu personal diplomatic iș consular, cu funcționari publici, precum iș cu personal contractual; personalul diplomatic iș consular are drepturile iș obligațiile stabilite prin Statutul corpului diplomatic iș consular. Statutul Corpului Diplomatic iș Consular instituit prin Legea nr. 269/2003 cuprinde în cele nouă capitole reglementări cu

privire la admiterea în Corpul Diplomatic iș Consular al României, drepturile iș obligațiile personalului diplomatic iș consular, trimiterea lor în misiune permanentă în străinătate, incompatibilități iș interdicții, încetarea calității ne membru al Corpului Diplomatic iș Consular iș răspunderea juridică a personalului diplomatic i ș consular.

Legătura dintre dreptul intern iș dreptul internațional în materia activității consulare se manifestă iș prin aceea că în privința anumitor funcții consulare dreptul internațional face trimitere la dreptul național. Norme aparținând dreptului românesc pozitiv relative la activitatea consulară în materia încheierii căsătoriei cuprinde Legea nr.105/1992, privind raporturile de drept internațional privat, Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă etc. Pe plan intern mai semnalăm existența unui regulament de organizare а oficiilor consulare de carieră iș a consulatelor onorifice.

Articolul unic al Legii nr.37/1991, privind înființarea, desființarea iș schimbarea rangului misiunilor diplomatice iș oficiilor consulare, dispune că acestea se fac prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului. În detalierea acestei legi Guvernul României a emis H.G.nr.760/1999, prin care а aprobat Regulamentul consular. Potrivit acestuia activitatea consulară are drept scop acordarea de asisten ă iț ș de protecție pentru apărarea în străinătate a drepturilor iș intereselor statului român, ale cetățenilor români, persoane fizice, iș ale persoanelor juridice române, potrivit practicii internaționale iș în limitele admise de normele iș principiile dreptului internațional.

2. RELA IILE CONSULAREȚ2.1. No iunea de rela ii consulare, stabilirea i încetarea rela iilor consulareț ț ș ț2.2. Subiectele rela iilor consulareț2.3. Scurt istoric al evolu iei institu iei consulare în Româniaț ț2.4. Reprezentarea consulară a cetă eanului europeanț

2.1. NO IUNEA DE RELA II CONSULARE, STABILIREA I ÎNCETAREAȚ Ț Ș RELA IILOR CONSULAREȚRelațiile consulare presupun o sferă foarte largă de atribuțiuni ce revin oficiilor

consulare iș funcționarilor consulare, presupunând, practic, vocația generală de a se ocupa de orice problemă care interesează statul trimi ăț tor iș contribuind, în esen ăț , la dezvoltarea multilaterală, diversificată a relațiilor dintre statul trimi ăț tor iș statul de reşedinţă (comercială, economică, culturală, științifică etc.), potrivit practicii internaționale iș în limitele admise de normele iș principiile dreptului internațional iș , nu în ultimul rând, la realizarea politicii externe a statului.

Page 35: Drept consular şi dimplomatic

73

Relațiilor consulare se caracterizează prin aceea că ele se derulează, în principal, prin instituții specializate: oficiile consulare sau serviciile consulare din cadrul misiunilor diplomatice. Reprezentarea intereselor consulare ale unui stat poate fi încredințată numai posturilor (oficiilor) consulare proprii acelui stat. Cu caracter de excepție ea poate fi exercitată de consulate ale unor state terțe, pe baza unor înțelegeri tripartite, Convenția de la Viena din 1963 făcând referire la această situație în art. 8: „După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă iș afară de cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimi ăț tor poate exercita funcții consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terț”. Observăm că satisfacerea intereselor consulare ale unui stat nu presupune neapărat i ș înființarea de oficii consulare.

Specific relațiilor consulare este iș faptul că ele sunt destinate ca finalitate persoanelor fizice iș juridice ca subiecte de drept intern, acest lucru nealterând, însă, caracterul interstatal al acestor raporturi, care cad sub incidența dreptului internațional. Necesitatea unei asemenea activități rezultă din diferențele existente între sistemele juridice naționale iș din interferențele care apar între jurisdicția personală a unui stat iș jurisdicția teritorială a altui stat. Având de-a face cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice iș juridice, naționali ai unui stat iș rezidenți în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări internaționale care să echilibreze regimul acestora iș să înlăture, pe cât posibil, concurența de competențe ale autorităților celor două state, care în lipsa relațiilor consulare ar fi adesea conflictuală, cu repercusiuni negative asupra drepturilor iș libertăților persoanei.

Considerăm că ar veni în sprijinul mai bunei înțelegeri a noțiunii de relații consulare analiza comparativă a acestora în raport cu relațiile diplomatice, evidente fiind interacțiunile care există între activitatea diplomatică iș cea consulară, funcțiile oficiilor consulare cunoscând numeroase zone de interferen ă ț cu cele ale misiunilor diplomatice. Se consideră că asemănările dintre cele două categorii de relații ar fi următoarele:

• ambele sunt relații interstatale, subiecții lor fiind state suverane, ceea ce evidențiază caracterul lor internațional;• atât relațiile diplomatice, cât iș cele consulare se stabilesc sub condiția acordului mutual din partea celor două state;• competența realizării lor aparține, iș într-un caz iș în celălalt, unor organe specializate;• misiunile diplomatice pot exercita iș funcții consulare, iar funcționarul consular poate îndeplini acte diplomatice, atunci când în statul de reşedinţă nu există misiune diplomatică iș numai cu consim ăț mântul statului de reşedinţă.Dar, relațiile consulare au iș elemente specifice, iar ceea ce le deosebește în mod

esențial de relațiile diplomatice considerăm că ar fi următoarele aspecte:• faptul că relațiile consulare urmăresc cu preponderen ă ț realizarea unui scop

economic, pe când cele diplomatice sunt relații de reprezentare politică generală;• finalitatea activității diplomatice se produce în planul relațiilor internaționale, iar cea

a activității consulare în ordinea juridică internă a statelor părți ale relațiilor consulare;• subordonarea oficiilor consulare misiunilor diplomatice ale statului cărora aparțin, în

statul de reşedinţă;• reglementarea într-o măsură mai mare a relațiilor diplomatice de dreptul

internațional;• relațiile diplomatice se stabilesc între state iș guverne care s-au recunoscut reciproc,

această condiție nefiind necesară pentru stabilirea relațiilor consulare;• oficiile consulare se află în raporturi directe cu autoritățile locale ale statului de

reşedinţă, misiunile diplomatice fiind acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar (şeful statului, ministrul afacerilor externe).

Page 36: Drept consular şi dimplomatic

73

Putem concluziona că relațiile consulare reprezintă raporturi bilaterale ce se stabilesc între state prin acord mutual, al căror con inut este asigurat de exercitarea func iilor consulareț ț de institu ii specializate, oficii consulare sau servicii consulare din cadrul misiunilorț diplomatice, care au drept scop reprezentarea intereselor consulare ale celor două state.

Stabilirea rela iilor consularețPotrivit articolului 2 al Convenției de la Viena, stabilirea relațiilor consulare între state

se face pe baza consim ăț mântului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă țară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele două ăț ri.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ăț ri au decis să stabilească relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică iș consim ăț mântul acestora pentru relațiile consulare iș nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relații consulare.

Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în mod obligatoriu iș ruperea rela iilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacț ă statele au decis să rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații între două state concepute să servească interesele cetățenilor acestor ăț ri. Relațiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiasi acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.

2.2. SUBIECTELE RELA IILOR CONSULAREȚRelațiile consulare constituie, după cum am stabilit în secțiunea anterioară, parte a

relațiilor care se stabilesc în sânul comunității internaționale, prin consensul părților care participă la dialogul internațional. Lato sensu, relațiile internaționale sunt relații care depășesc limitele unui singur stat, se plasează în cadrul societății internaționale, se desfășoară între entități care acționează în cadrul comunității internaționale. Într-un sens mai restrâns, relațiile internaționale sunt relațiile stabilite între subiecte de drept internațional. Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională, ea desemnează entitățile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice iș de a fi titulare de drepturi iș obligații în cadrul acesteia. Subiectul de drept internațional este „titularul de drepturi iș de obligații internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional.”

În literatura de specialitate iș în practica internațională s-a recunoscut calitatea de subiect al dreptului internațional statele iș , în anumite condiții, organiza iile interna ionale,ț ț mi cările de eliberare na ională i insurgen ii.ș ț ș ț

Relațiile consulare se desfășoară în cadrul ordinii juridice internaționale, fiind reglementate de norme aparținând dreptului consular, ca parte a dreptului internațional public. Acest fapt impune concluzia că „subiecții acestor relații pot fi doar subiecții de drept internațional iș , mai precis, nu oricare dintre aceștia, ci numai statele” în temeiul competenței personale, definită ca fiind „capacitatea lor de a acționa fa ă ț de cetățenii lor, naționalii lor, în vederea reglementării cetățeniei lor, a protecției lor în străinătate – protecția diplomatică - iș să le dea dispoziții.” Subiecți ai relațiilor consulare pot fi, așadar, numai titularii suveranității personale care, pe baza legăturilor de cetățenie, au dreptul iș obligația de а asigura tutela juridică a naționalilor lor.

Potrivit Convenției de la Montevideo din anul 1933, încheiată între S.U.A. iș statele latino-americane, cu privire la drepturile iș obligațiile statelor, pentru ca un stat să aibă personalitate internațională, sunt necesare următoarele condiții: populația, teritoriul, un guvern iș capacitatea de a intra în relații cu alte state. Populația reprezintă o colectivitate

Page 37: Drept consular şi dimplomatic

73

permanentă, organizată iș relativ numeroasă, pentru a putea subzista prin resurse proprii iș forma rațiunea iș substanța unui stat; populația, ca element constitutiv la statului, cuprinde masa indivizilor legați de stat prin cetățenie, așadar, totalitatea cetățenilor unui stat, din care majoritatea locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar o parte dintre ei se pot afla iș în alte state.Teritoriul determinat asigură cadrul spațial de așezare a populației, care cuprinde teritoriul terestru, râurile, fluviile, canalele, mările interioare iș marea teritoriale, precum i ș spațiul aerian, subsolul terestru, solul iș subsolul maritim. Autoritatea guvernamentală independentă în luarea deciziilor, guvernul, trebuie să dispună de atributele puterii asupra populației iș teritoriului, să asigure statului integritate teritorială iș independen ă ț politică.

În ce privește capacitatea de a intra în relații cu alte state, aceasta implică iș suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, baza politică iș juridică a calității statului de subiect de drept internațional; ca element al existenței unui stat presupune iș capacitatea de a stabili relații consulare cu alte state. În același sens este iș avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinței de pace pentru fosta Iugoslavie din 29 noiembrie 1991, în care statul este definit ca „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu, o populație supusă unei puteri politice organizate”.

Statele sunt cele care dețin prerogativele ce le permit, în virtutea legăturilor de cetățenie, să asigure protecție consulară naționalilor lor, persoane fizice sau juridice. Cetățenia reprezintă legătura politică iș juridică permanentă dintre o persoană fizică determinantă iș un anumit stat, în temeiul căreia iau naștere drepturi iș obligații reciproce atât pentru persoana respectivă, cât iș pentru statul al cărei cetățean este; această legătură este reflectată pe plan extern, păstrată iș prelungită oriunde s-ar afla persoana, în statul său de origine sau în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos. Într-o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție s-a precizat că „...cetățenia est legătura juridică care se bazează pe atașament, solidaritate efectivă a existenței, intereselor, sentimentelor, alăturate drepturilor iș obligațiilor. Ea este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este conferită (...) este, în fapt, mai strâns atașat de populația statului care i-o acordă decât de populația oricărui stat.”

În principiu, statul are competen ă ț exclusivă în edictarea legilor iș reglementărilor privind cetățenia. Dreptul internațional poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale ale altor state. În doctrină, cetățenii sau resortisanții au fost definiți ca fiind „acea categorie de persoane a căror legătură cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor iș obligațiilor garantate sau impuse de constituția iș legile acelui stat iș , pe de altă parte, prin caracterul său de permanen ăț ”, iar termenul resortisant „nu este folosit în tratate sau în alte acte internaționale în mod uniform. Uneori „cetățean” sau „resortisant” au același înțeles. Alteori, cuvântul „resortisant” are un sens mai larg cuprinzând iș persoane legate de un stat în afară de cetățenie iș prin alte raporturi juridice.”

Am precizat că protecția consulară privește iș persoanele juridice ale unui stat. Dacă persoanele fizice sunt legate de un anumit stat prin cetățenie, în cazul persoanelor juridice (sau morale) această legătură îmbracă forma naționalității. Atunci când conducătorii iș acționarii unei persoane juridice au cetățenia unui stat, iar sediul persoanei juridice respective se află pe teritoriul său, persoana juridică va avea naționalitatea acelui stat,. Probleme se ridică atunci când intervin elemente de extraneitate, dar ele au fost rezolvate în practica statelor fie după criteriul înregistrării, persoana juridică dobândind, așadar, naționalitatea statului unde s-a făcut înregistrarea societății, fie dobândind naționalitatea statului pe teritoriul căruia î i are sediul; alteori se au în vedere ambele aceste criterii.ș

Element sine-qua-non pentru existența unui stat în ordinea juridică internațională, suveranitatea sa este identificată cu „independența”. Suveranitatea de stat este acea calitate a puterii de stat „de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale iș independentă fa ă ț de puterea oricărui alt stat sau organism internațional, calitatea

Page 38: Drept consular şi dimplomatic

73

exprimată ăn dreptul statului de a- iș stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară, scopul activităților sale pe plan intern iș extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit iș mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state i ș normele dreptului internațional”.

În literatura de specialitate, cu precădere cea franceză, s-a arătat că noțiunea „complexă” de suveranitate poate fi privită din punct de vedere internațional, ca iș din punct de vedere intern, în termeni politici iș juridici, urmărindu-se argumentarea necesității limitării suveranității sau a limitării competențelor statale în favoarea unor organisme internaționale. Pe plan internațional are relevan ă ț existența suveranității concurente, care are drept consecin ăț „egalitatea juridică a suveranității”, conformă adagiului „libertatea unora se opreste acolo unde începe libertatea altora”; fiecare stat dispune de aceeasi putere suverană în gestionarea relațiilor internaționale.

Din interpretarea dispozițiilor art.2, alin.2 al Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare: „Consim ăț mântul dat pentru stabilirea relațiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicație contrară, consim ăț mântul pentru stabilirea de relații consulare”(s.n.), precum iș a altor prevederi din acest instrument juridic internațional care fac trimitere la statul trimi ător ț iș statul de reşedinţă (art. 4, 5, 10, 23 etc.), considerăm că aceste două state reprezintă titularii dreptului de consulat:

„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consim ăț mântul acestui stat.

2. Sediul postului consular, rangul iș circumscripția sa sunt fixate de către statul trimi ător ț iș supuse aprobării statului de reşedinţă.

3. Statul trimi ător nu poate aduce modificț ări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consim ăț mântul statului de reşedinţă.

4. Consim ăț mântul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși.

5. Consim ăț mântul expres iș prealabil al statului de reşedinţă se cere, de asemenea, pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”

Dreptul de consulat constituie pentru relațiile consulare ceea ce reprezintă dreptul de legație pentru relațiile diplomatice, iș anume, capacitatea statelor de a numi consuli într-un alt stat iș de a primi, la rândul său, consulii altui stat. Putem spune că dreptul la consulat are două ipostaze: dreptul de consulat activ iș drept de consulat pasiv. Prima ipostază presupune aptitudinea juridică unui stat de a numi iș de a trimite proprii săi consuli pe teritoriul altor state, iar a doua, capacitatea de permite înființarea de oficii consulare aparținând unor state străine pe teritoriul său. De menționat că, spre deosebire de exercitarea dreptului de legație, dreptul de consulat poate fi exercitat iș de statele care nu sunt recunoscute internațional. Ceea ce trebuie reținut este faptul că atât dreptul de primi, cât iș cel de a trimite consuli nu pot exista decât dacă există iș consim ăț mântul reciproc al celor două state implicate în raportul consular, aşa cum rezultă din art. 2 alin.2. din convenția de la Viena din 1963, dar iș , de dată mai recentă, din reglementări aparținând dreptului comunitar, art.8 C din Tratatul da la Maastricht iș art. J 10 din Tratatul de la Amsterdam).

Dreptul de consulat poate fi cedat convențional (vezi cazul Andorei care a cedat acest drept Franței iș al statului Lichtenstein, care l-a cedat Elveției). În doctrină s-a analizat problema calității de subiect de drept internațional (deci, iș de drept consular) a Vaticanului, centrul Bisericii catolice, desființat ca stat în anul 1870 iș inclus în cadrul Regatul Italiei (cu toate acestea el iș -a menținut consulatele în S.U.A.). În anul 1929, prin Tratatul de la Laterano din 11 februarie încheiat de statul italian cu Vaticanul, s-a recunoscut jurisdicția suverană a Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, dreptul de proprietate exclusivă

Page 39: Drept consular şi dimplomatic

73

asupra acestui spațiu precum iș dreptul de reprezentare în străinătate. Vaticanul exercită ambele drepturi, de legație iș de consulat, întreținând relații diplomatice iș consulare cu alte state. România a stabilit relații diplomatice cu Vaticanul la 1 iunie1920; acestea au fost întrerupte în 1950 iș reluate în 1990.

Dacă ne referim la cazul insurgenților, trebuie să spunem că aceștia au drept de consulat pasiv în cazul în care aceștia exercită controlul asupra unei părți din teritoriul unui stat. Dreptul internațional garantează personalitatea juridică internațională națiunilor care luptă pentru eliberare, din momentul în care acestea iș -au creat organe proprii.

Insurgenții au dreptul la consulat activ numai în măsura în care personalitatea lor juridică internațională este recunoscută. În privința organizațiilor internaționale, care au drept de legație, dar nu dispun de dreptul de consulat, s-a stabilit că aceasta se datorează faptului că organizațiile internaționale, neavând proprii cetățeni, nu pot primi iș trimite consuli iș nici stabili relații consulare. Relațiile întreținute de organizațiile internaționale (O.N.U., instituțiile specializate ale O.N.U. s.a.) nu sunt relații consulare, ci relații specifice diplomației multilaterale.

2.3. ISTORIA RELA IILOR CONSULARE ROMANESTIȚRelațiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relații economice active cu

caracter internațional, a dezvoltării comerțului, în primul rând, a circulației de persoane. România a fost una dintre ăț rile care au intrat imediat în acest sistem internațional, datorită iș faptului că era cea mai importantă țară riverană la Dunăre. Până la apariția căilor ferate, schimburile economice iș circulația de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre. După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a șoselelor iș autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante artere de circulație, atât pentru transportul de mărfuri, cât iș pentru cel de persoane.

Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste schimburi internaționale a fost iș faptul că în acea perioadă ea reprezenta o țară exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul fa ă ț de ea fiind însemnat. În același timp, pentru un număr semnificativ de ăț ri, mai ales din Europa Centrală, Dunărea reprezenta iș ieșirea la Marea Neagră iș din acest punct de vedere interesul pentru circulația pe fluviu era

foarte mare. Relațiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu semnarea regimului de capitulație între ăț rile occidentale iș Imperiul Otoman, care au fost primele acorduri conținând dispoziții concrete în materie consulară referitoare la tratamentul iș regimul străinilor. Regimul capitulațiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil

pentru străini decât regimul naționalilor din Imperiul Otoman. Practica cea mai democratică în relațiile cu străinii vine din partea ăț rilor care acceptă

să ofere străinilor un regim identic cu regimul naționalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleași drepturi iș obligații. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile românești, există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor fa ă ț de cetățenii naționali. Regimul capitulațiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de care beneficiau naționalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicția imperiului, consulii care erau numiți în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicție asupra cetățenilor lor, iș în consecin ăț , regimul stabilit pentru cetățenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil pentru ei. O situație asemănătoare a existat iș în China, unde puterile occidentale au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez iș care au pornit de la aceeași abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, fa ă ț de cetățenii naționali.

Istoria relațiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru independen ă ț a statelor românești iș ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru câștigarea independenței de stat a României.

Page 40: Drept consular şi dimplomatic

73

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, încep să apară iș în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat, care încep să deschidă Imperiul Otoman în fața expansiunii economice a ăț rilor occidentale într-un proces înglobat, în care intră iș România. Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două ăț ri românești, la București iș la Iași, după care au fost deschise consulate la Galați iș Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea credinței ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman.

Peste numai doi ani, respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785, Franța în 1798, Anglia în 1803, Belgia iș Olanda în 1838 i ș respectiv în 1841, ultimele două ăț ri deschizându- iș consulatele la Galați. Acestea erau de fapt ăț rile care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile creștine din Imperiul Otoman. România a avut o relație specială în materie consulară cu Grecia care iș -a deschis primul consulat în anul 1835 la Iași, după care au urmat consulatele deschise la Galați, Focșani, Bârlad, Brăila, Ploiești Craiova iș Giurgiu. Grecia a fost una dintre ăț rile cele mai active în relațiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor interese economice concrete, dar, pornind iș de la existența diasporei grecești în diferite zone ale României. În anul 1859, SUA î i deschideș consulate la București, Iași, Galați iș Brăila.

Începuturile activităților consulare în România dovedesc interesul mare care a existat pentru țara noastră, interesul economic în primul rând, dar iș interesul politic al acestor ăț ri de a- iș proteja iș de a promova interesele cetățenilor străini în România. România iș -a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după realizarea Unirii iș înainte de Războiul de Independen ăț , primele consulate le-a deschis în anul 1880 la Patras iș Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial România iș -a deschis consulate la New-York, Chicago iș Washington, unde funcționează iș astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de țara noastră în anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria i ș Port-Said (Egipt).

Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste ăț ri iș în multe altele, existau ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să îndeplinească i ș activități cu caracter consular. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial înseamnă iș împărțirea Europei între două blocuri antagonice, unul occidental, sub protecția iș tutela Statelor Unite, celălalt – oriental – sub cea a U.R.S.S. Semnificativ din punct de vedere al dreptului consular este că în țara noastră, care se îndrepta spre comunism, anul 1948 să se caracterizeze nu numai prin abdicarea regelui, ci iș prin faptul că România adopta o atitudine restrictivă fa ă ț de activitatea consulară, manifestată prin încetarea activității tuturor consulatelor din România (cu excepția celui sovietic iș celui turc de la Constanța), iș prin restrângerea folosirii consulatelor românești în străinătate.

Evoluția relațiilor internaționale a făcut ca problema consulatelor să fie reconsiderată. Colaborarea internațională a României se realiza, potrivit Decretului nr.589/21.08.1969, privind organizarea iș funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, iș prin Consulatele Generale de la Alexandria (Republica Arabă Unită), Sidney (Australia), Istanbul (Turcia) iș Reprezentanța consulară iș comercială de la Madrid (Spania). Decretul nr.94/1984, pentru modificarea unor prevederi din Decretul nr.589/1969, prevedea în art. 2 existența în structura organizatorică a Administrației centrale a Ministerului Afacerilor Externe iș а unei direcții consulare. Acestea au fost abrogate prin Legea nr. 7/1998. La 24 februarie 1972 România aderă la Convenția cu privire la relațiile consulare semnată la Viena la 24 aprilie 1963. Trebuie precizat că România a participat alături de alte 91 de state la Conferința plenipotențiarilor de la Viena din 1963 la care a fost adoptată această convenție precum iș

Page 41: Drept consular şi dimplomatic

73

două protocoale facultative cu privire la dobândirea cetățeniei iș la reglementarea obligatorie a diferendelor.

După adoptarea Convenției de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenții consulare bilaterale Perioada de după 1989 poate fi caracterizată prin intensificarea relațiilor europene i ș extraeuropene generată de evoluția proceselor social-economice, comerciale, culturale, științifice dintre România iș alte state, luarea în considerare a noilor mutații în plan internațional au dus la abordare novatoare a activității consulare reflectată iș în actele normative adoptate în acest sens, menite să asigure un cadru legal modern desfășurării relațiilor consulare. Dintre acestea menționăm numai cu titlu de exemplu:

H.G. nr. 1070/1990, pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic i ș Consular al României;

Legea nr.37/1991, privind înființarea, desființarea iș schimbarea rangului misiunilor diplomatice iș oficiilor consulare;

Hotărârile Guvernului privind organizarea iș funcționarea Ministerului Afacerilor Externe;

Statutul Corpului diplomatic iș consular al României; legile pentru ratificarea convențiilor consulare dintre România iș alte state-părți (vezi,

de exemplu, Legea nr.18/1993, Legea nr. 19/1994, Legea nr.100/1994, Legea nr.14/1998, Legea nr.56/1998, Legea nr. 177/1997 etc.).

2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂ EANULUI EUROPEANȚNașterea iș formarea Comunității europene, arhitectura instituțională, sistemul de drept

ce guvernează relațiile comunitare, politicile practicate constituie subiecte de preocupări pentru cei interesați. Construirea Europei unite iș instituirea unei cetățenii europene fac pertinentă întrebarea: care va fi direcția dezvoltării instituției consulare în spațiul european? Cetățenia europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE art. 8-8E. Articolul 8, paragraful 1 din Tratatul da la Maastricht, prevede că se instituie o cetățenie a Uniunii, iar în continuare se precizează că cetățean al Uniunii este orice persoană având naționalitatea unui stat membru.

Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene, paragraful 9 al articolului 2 (care înlocuiește paragraful 1 al articolului 8 din Tratatul de la Maastricht) prevăzând că „Se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”. Altfel spus, numai dacă o persoană are naționalitatea unuia dintre statele membre este cetățean al Uniunii. În temeiul cetățeniei unionale se recunosc în mod expres cetățenilor Europei patru drepturi specifice:

• dreptul de a circula iș de şedere în mod liber pe teritoriul statelor membre;• dreptul de vot iș de eligibilitate la alegerile locale iș la alegerile europene;• dreptul la protecție diplomatică iș consulară în terțe ăț ri;• dreptul la protecția juridică – dreptul de petiționare iș dreptul de a se adresa mediatorului.Potrivit art. 8 C, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe ăț ri în

care statul membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice iș consulare ale oricărui stat membru, în aceleasi condiții ca naționalii acelui stat, iar art. J 10 include în alineatul 1 următoarele: „Misiunile diplomatice iș consulare ale statelor membre iș delegațiile Comisiei în state terțe iș la conferințele internaționale, precum iș reprezentanțele lor pe lângă organizațiile internaționale cooperează pentru a asigura respectarea iș implementarea pozițiilor comune iș a acțiunilor comune adoptate de Consiliu”. Dacă interpretăm aceste prevederi vom constata că nu poate fi vorba de

Page 42: Drept consular şi dimplomatic

73

o protecție diplomatică sau consulară europeană care să permită o substituire sau un adaos la protecția exercitată de fiecare stat membru a protecției asigurate de Comunitate sau de Uniune, chiar dacă s-ar fi vrut, deoarece o protecție prin Uniune nu este posibilă, întrucât aceasta nu are personalitate internațională. În același timp, considerăm că formularea aceasta nu se referă nici la o protecție comună, a cărei exercitare, subsidiară sau complementară, ar fi putut fi încredințată colectivității statelor membre.

Chiar dacă articolul J 10 din Tratatul de la Amsterdam stipulează cooperarea statelor în acest domeniu, misiunile diplomatice iș consulare ale statelor membre, delegațiile Comisiei în terțe ăț ri iș la conferințele internaționale având obligația de a- iș concerta acțiunile, considerăm că se are în vedere numai ca reprezentanții Comunității iș ai statelor membre să contribuie la punerea în aplicare a dispozițiilor pe care le menționează articolul 8 din Tratatul de la Maastricht („Ele î i intensificș ă cooperarea procedând la schimburi de informații, la realizarea de evaluări comune iș contribuind la aplicarea dispozițiilor articolului 8 C din Tratatul instituind Comunitatea Europeană” – Articolul J 10 alineatul 2). Referindu-se la dreptul la protecție diplomatică iș consulară al cetățeanului Uniunii Europene, un autor român face trimitere la Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995 (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 314/73 din 28 decembrie 1995) a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu, care prevede că fiecare cetățean al Uniunii Europene beneficiază de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice sau consulare a unui stat membru, dacă pe teritoriul unde se află nu există nici o reprezentan ă ț permanentă accesibilă, nici consul onorific accesibil iș competent din partea statului membru propriu sau al altui stat care îl reprezintă în mod permanent. Reprezentanții diplomatici iș consulari solicitați sunt obligați să dea curs cererii de protecție făcute de persoana interesată, dacă s-a stabilit că aceasta posedă cetățenia unui stat membru al Uniunii europene. Reprezentanța diplomatică sau consulară care acordă protecție trebuie să trateze solicitantul ca pe un resortisant al statului pe care îl reprezintă.

Protecția acoperă în mod obligatoriu:• asistența în caz de deces;• asistența în caz de boală sau accident grav;• asistența în caz de arestare sau detenție;• asistența acordată victimelor unor violențe;• ajutorul iș repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate.

Reprezentanții diplomatici iș consulari ai statelor membre ale Uniunii vor putea acorda asisten ă iț ș în alte cazuri cetățenilor europeni pentru că decizia menționată mai sus prevede că „orice alt tip de ajutor poate fi acordat cetățenilor care fac cerere în acest sens”.

În afară de caz de extremă urgen ăț , nu poate fi acordat un ajutor pecuniar, un avans sa acoperirea unei cheltuieli făcute de cetățeanul solicitant fără autorizarea prealabilă a autorităților competente ale statului membru a cărui cetățenie o are persoana care solicită asisten ăț . În cazul acordării unor sume de bani, solicitantul este obligat să se angajeze să ramburseze integral ajutorul pecuniar precum iș cheltuielile făcute de reprezentanța diplomatică sau consulară respectivă. Guvernul statului membru a cărui cetățenie o are solicitantul asistenței este obligat să ramburseze toate cheltuielile, la cererea statului membru care a acordat asisten ăț . Protecția diplomatică iș consulară acordată cetățenilor Uniunii Europene constă, de fapt, numai într-o lărgire a sferei celei clasice, prin intermediul unui mecanism interstatal, dar care menține, totuși, monopolul statelor membre privite individual în exercitarea acestei funcții pentru că „…Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”. Această soluție presupune, totodată, iș acordul statului ter ț respectiv. Putem conchide, deci, că instituția reprezentării consulare î i manifestș ă necesitatea în plan european în condițiile actuale, iar existența unui viitor stat federal Europa nu o exclude,

Page 43: Drept consular şi dimplomatic

73

deoarece interesele consulare ale cetățenilor europeni vor trebui ocrotite în raporturile Europei cu celelalte state ale lumii.

3. OFICIILE CONSULARE3.1. Înfiin area i încetarea oficiilor consulareț ș3.2. Rangul, categoria i clasele oficiilor consulareș3.3. Personalul oficiilor consulare3.4. Numirea i admiterea membrilor oficiului consularș3.5. Patenta consulară i exequaturul consularș

3.1. ÎNFIIN AREA I ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULAREȚ ȘConvenția de la Viena din 1963 prevede că prin expresia „post consular” se înțelege „orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară” – art.1 lit.a) i ș reglementează problematica stabilirii unui post consular în art. 4:

„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consim ăț mântul acestui stat.

2. Sediul postului consular, rangul iș circumscripția sa sunt fixate de către statul trimi ăț tor iș supuse aprobării statului de reşedinţă.

3. Statul trimi ăț tor nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular,rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consim ăț mântul statului de reşedinţă.

4. Consim ăț mântul statului de reşedinţă se cere de asemenea dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși.

5. Consim ăț mântul expres iș prealabil al statului de reşedinţă se cere de asemenea pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”

Dicționarul diplomatic menționează că expresia „post consular” din Convenția privind relațiile consulare este tradus în limba română prin „oficiu consular”. Oficiul (postul) consular este organul permanent iș de factură complexă înființat pentru o perioadă de durată în vederea întreținerii, realizării iș dezvoltării relațiilor consulare. În doctrina de specialitate s-a reținut că „instituția oficiului consular, înțeleasă ca organ a relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitate în jurul căruia se grupează iș din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare”, iar funcțiile consulare sunt cele care „determină esența activității proprii iș specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească iș obligatorie, oficiul consular oferind calea normală iș deplină de statornicie, întreținere iș realizare a relațiilor consulare”.

Se consideră că oficiul consular, reprezentan ă ț oficială a unui stat stabilită într-un oras sau o regiune din altă țară pentru a asigura protecția intereselor consulare ale acestuia, este independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular, el existând deja în momentul în care î i începe misiunea sa individualș ă funcționarul consular însărcinat cu conducerea oficiului după cum subzistă independent de încheierea misiunii acestuia sau a înlocuirii persoanei lui etc. Înființarea oficiilor consulare se poate face numai după stabilirea de relații consulare, ca regulă – art. 4, pct. 1 din Convenția din 1963: un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consim ăț mântul acelui stat; obținerea consim ăț mântului presupune ca cele două state să relaționeze, să încheie un anumit acord; dar înființarea unui post consular poate determina nașterea relațiilor consulare.

Trebuie precizat, însă, că stabilirea relațiilor consulare, nu naște, automat, iș dreptul de a înființa oficii consulare. Paragraful 1 al articolului 4 stabilește regula potrivit căreia consim ăț mântul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea unui consulat

Page 44: Drept consular şi dimplomatic

73

(indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat vice-consulat sau agenție consulară) pe teritoriul său.

Această regulă decurge din puterea suverană pe care fiecare stat o exercită asupra teritoriului său i ș vizează atât cazul în care consulatul este creat la momentul stabilirii relațiilor consulare, cât i ș cazul în care consulatul este creat mai târziu. În primul caz, consim ăț mântul statului de reşedinţă pentru stabilirea unui consulat va fi dat în reguli generale în acordul privind stabilirea relațiilor consulare, dar poate fi conținut de un acord ulterior care să privească doar stabilirea consulatelor.

Acordul privind stabilirea unui consulat presupune că cele două state interesate au convenit asupra delimitării circumscripției consulare iș asupra sediului consulatului. În practică, acordul asupra sediului consulatului intervină, de cele mai multe ori, înaintea celui referitor la delimitarea circumscripției consulare. Acordul privind sediul consulatului iș circumscripția consulare poate fi prevăzut expres, dar poate fi, de asemenea, convenit în mod tacit, prin acordarea exequaturului pe patenta consulară în care sediul consulatului iș circumscripția consulară sunt fixate, aşa cum prevede articolul 11, presupunându-se că statul de reşedinţă iș -a dat consim ăț mântul nu numai în ce privește persoana ce urmează a exercita funcția de sef de post consular, ci iș asupra sediului consulatului iș circumscripției consulare. Sediul consulatului va fi cel prevăzut în patenta consulară, iar circumscripția consulară va fi cea menționată în acest document. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să- iș exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește i ș condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul trimi ăț tor nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consim ăț mântul statului de reşedinţă”.

Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimi ăț tor să- iș schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară. Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale.

Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consim ăț mântului statului de reşedinţă iș în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui post consular nou, vice-consulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii privitoare la existența absolut necesară a consim ăț mântului statului de re ediș n ăț . Acordul statului de reşedinţă este cerut iș de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara acestuia.

Consim ăț mântul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres iș prealabil”. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să- iș exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește iș condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul trimi ăț tor nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consim ăț mântul statului de reşedinţă”. Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are

Page 45: Drept consular şi dimplomatic

73

dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimi ăț tor să- iș schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară.

Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale. Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Unele legislații naționale autorizează consulii generali sau consulii să numească vice-consulii sau agenții consulari. În virtutea acestei autorizări, consulii generali iș consulii ar putea stabili noile posturi consulare pe teritoriul statului de reşedinţă.

Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consim ăț mântului statului de reşedinţă iș în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui post consular nou, viceconsulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii privitoare la existența absolut necesară a consim ăț mântului statului de re ediș n ăț . Acordul statului de reşedinţă este cerut iș de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara acestuia. Consim ăț mântul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres iș prealabil”.

Faptul că oficiul consular este un organ de relații externe care mijlocește stabilirea, menținerea iș dezvoltarea relațiilor interstatale în anumite domenii precum iș împrejurarea că oficiul consular, de i aparș ține unui stat î i desfș ășoară activitatea pe teritoriul altui stat, fac să existe reguli speciale referitoare la modul în care este creat, organizat iș funcționează, precum iș asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de-sine-stătător cu o organizare

proprie, cu atribuții bine delimitate iș statut special.În ce privește competența stabilirii acestor reguli trebuie spus că înființarea, modul de

organizare iș funcționare, structura internă a oficiului consular aparțin în mod exclusiv statului trimi ăț tor iș pe care-l reprezintă. În țara noastră înființarea, desființarea iș schimbarea rangului oficiilor consulare de carieră, de exemplu, se fac prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului, iar Decretul se publică în Monitorul Oficial al României (art. 2 alin 2 din Regulamentul consular al României).

Dar înființarea unui oficiu consular iș exercitarea funcțiilor consulare presupun o derogare de la principiul suveranității pe întreg teritoriul al unui stat, oficiul consular al statului trimi ăț tor existând iș activând în cadrul jurisdicției teritoriale a statului de reşedinţă, ceea ce face necesar acordul de voin ă ț a statelor care se află în „raporturi de consulat.” Art. 4 alin.2 al Convenției de la Viena din 1963 stabilește că statul trimi ăț tor este cel care fixează sediul postului consular, rangul iș circumscripția sa, dar statul de reşedinţă este cel care decide în ce privește aprobarea lor, la fel cum statul trimi ăț tor nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consim ăț mântul statului de reşedinţă – (alin.3).

Consim ăț mântul statului de reşedinţă este, de asemenea, necesar dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși, după cum este obligatoriu să existe consim ăț mântul expres iș prealabil pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja existent, în afara sediului acestuia - (alin. 4-5). Normele dreptului cutumiar determină situații, din care reiese că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără a fi obligat să motiveze decizia sa. Refuzul de a accepta cererea de deschidere a unui post consular, fiind un drept al statului de reşedinţă, În temeiul suveranității sale, nu atrage nici о răspundere internațională din partea

Page 46: Drept consular şi dimplomatic

73

acestuia. Desigur, un răspuns nejustificat poate avea urmări negative în ceea ce privește evoluția relațiilor dintre cele două state.

Consim ăț mântul pentru înființarea de oficii consulare poate fi cuprins într-o convenție consulară, prin care se detaliază toate aspectele referitoare la postul consular; dar poate fi prevăzut iș într-o anexă la о convenție consulară, prin care se stabilesc circumscripția consulară, rangul postului consular, categoria acestuia sau printr-un protocol adițional unei convenții consulare ori o notă a ministerului afacerilor externe al statului primitor. România iș Croația, de exemplu, au convenit în cuprinsul convenției consulare încheiate între cele două state, în art.2, că „statul trimi ăț tor poate înființa un oficiu consular pe teritoriul statului de reședința, numai cu consim ăț mântul acestuia”, iar „sediul oficiului consular, rangul iș circumscripția sa consulară sunt stabilite de statul trimi ăț tor iș sunt supuse aprobării statului de reşedinţă; statul trimi ăț tor poate aduce modificări ulterioare sediului oficiului consular, rangului sau ori circumscripției consulare numai cu consim ăț mântul statului de reşedinţă”.

S-a stabilit în doctrină că ceea ce caracterizează consim ăț mântul necesar înfiin ăț rii oficiilor consulare sunt următoarele:a) consim ăț mântul statului de reşedinţă este general, în sensul că el este necesar pentru toate posturile (oficiile) consulare, indiferent de categoria lor, de rangul lor, de gradul lor de independen ăț ;b) consim ăț mântul statului de reşedinţă este continuu, deoarece el trebuie să fie solicitat pe toată durata de funcționare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aducmodificări ulterioare; c) consim ăț mântul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate componentele de bază ale unui oficiu consular;d) consim ăț mântul statului de reşedinţă nu este revocabil atâta timp cât funcționează regula rebus sic stantibus (în împrejurări justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui oficiu consular;e) statul trimi ăț tor, la rândul său, nu are dreptul discreționar de а solicita, unilateral, modificări ale consim ăț mântului inițial, dat de statul de reşedinţă, întrucât normele dreptului internațional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept.

Sfera consim ăț mântului exprimat în vederea înfiin ăț rii oficiului consular cuprinde:- natura lui - adică caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific) – această clasificare are la bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) i ș consulii trimiși (consules missi) distincție păstrată iș în Convenția de la Viena 1963, cap. II i ș III;- rangul acestuia - oficiile consulare se împart în mai multe clase – consulate generale, consulate, viceconsulate iș agenții consulare, aceeași clasificare există iș în practică; - circumscripția consulară reprezintă parte din teritoriul statului de reşedinţă, atribuită prin înțelegerea dintre două state în scopul exercitării funcțiilor consulare; în același sens este iș definiția cuprinsă de Convenția din 1963 – art.1 lit. b); sediul consulatului va fi stabilit în localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţă, unde oficiul consular a fost înființat iș î iș desfășoară activitatea; alegerea unei localități (de obicei în oraș) se face în funcție de importanța iș interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate; prin definiție am stabilit că circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competența de a- iș desfășura activitatea de unde rezultă că aceasta are un caracter de exclusivitate, atât în sensul ca oficiul consular este competent numai în limitele entității teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul iș funcționarii lui să desfășoare activități decât în limitele acesteia), cât iș în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției nu este în drept să- iș extindă competența iș asupra acesteia.

În împrejurări speciale iș în concordan ă ț cu dispozițiile art. 6 (intitulat Exercitarea funcțiilor consulare în afara circumscripției consulare) din Convenția de la Viena din 1963,

Page 47: Drept consular şi dimplomatic

73

statul de reşedinţă poate admite funcționarului consular al statului trimi ăț tor să- iș exercite atribuțiile iș în afara circumscripției consulare. Este absolută nevoie iș în acest caz de consim ăț mântul statului de reşedinţă:„În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consim ăț mântul statului de reşedinţă, să- iș exercite funcțiile în afara circumscripției sale consulare.”

3.2. RANGUL, CATEGORIA I CLASELE OFICIILOR CONSULAREȘRangul oficiilor consulare este determinat de rangul funcționarilor consulari care le

conduc. Dacă ținem cont că potrivit art. 9 al Convenției de la Viena din 1963 (intitulat Clasele șefilor de post consular), șefii de post consular se împart în patru clase, iș anume: consulii generali, consulii, viceconsulii, agenții consulari:„ 1. Șefii de post consular se împart în patru clase, iș anume:a) consuli generali;b) consuli;c) viceconsuli;d) agenți consulari.2. Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia din părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt sefi de post consular.”

Rezultă că oficiile consulare pot fi:• consulate generale• consulate• viceconsulate• agenții consulare.

Această clasificare este dată iș de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

• clasa I - consulatului general;• clasa II - consulatului;• clasa III - viceconsulatului;• clasa IV - agenției consulare.

Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale iș consulatele sunt oficii consulare independente, iar viceconsulatele iș agențiile consulare sunt subdiviziuni subordonate consulatelor generale sau consulatelor.

Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naționali iș probleme consulare mai complexe; consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o anumită localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile consulare funcționează în centre secundare iș au competențe mai restrânse: în sistemul elvețian, de exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte, nu prelungesc livretele militare iș nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.Articolul unic al Legii nr. 37/1991, privind înființarea, desființarea iș schimbarea rangului misiunilor diplomatice iș oficiilor consulare, prevede că acestea pot avea loc numai prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului; se reiterează obținerea consim ăț mântului prealabil al statului de reşedinţă. Astfel, Consulatul României la Sao Paulo - Brazilia, înființat prin Decretul nr. 29/1994, s-a ridicat la rangul de consulat general prin Decretul nr.153/1994 publicat în Monitorul Oficial al României nr.191/1994. Consulatele se diferențiază iș prin faptul că sunt conduse de un consul de carieră sau un consul onorific în:

Page 48: Drept consular şi dimplomatic

73

consulate de carieră iș consulate onorifice, încadrarea într-o categorie sau alta categoria influențând exercitarea funcțiilor consulare, consulatele onorifice, de regulă, neputând acorda vize sau face autentificări de acte.

Hotărârea Guvernului României nr. 760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, reglementează oficiile consulare onorifice iș stabilește atribuțiile iș condițiile în care- iș poate exercita funcțiile consulul onorific în Capitolul III, iar Statutul consular al Republicii Moldova stabilește în art. 81 că recunoaște instituția funcționarilor onorifici, pentru ca în art. 82 să precizeze necesitatea obținerii prealabile a consim ăț mântului statului de reşedinţă: în cadrul Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este recepționat acordul prealabil al statului de reşedinţă, pentru efectuarea atribuțiilor consulare poate fi delegat un funcționar consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Oficiile consulare sunt competente să- iș exercite funcțiile ce-i sunt încredințate doar pe teritoriul unei circumscripții consulare, cadrul spațial al activității consulare, pentru că înființarea unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competen ă ț care trebuie delimitată în spațiu. Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcție de rangul oficiului consular: desigur că un consulat general va avea o sferă de competen ă ț asupra unei circumscripții consulare mai largi decât celelalte categorii de posturi consulare. Practica arată că statele cuprind în dispozițiile referitoare la acordul lor de voin ă ț exprimat prin convenții consulare (sau un alt document, aşa cum am menționat mai sus) iș definiția expresiei circumscripției consulară (vezi, de exemplu, Convențiile consulare dintre România iș Macedonia, Ucraina, Croația, Belarus, Republica Polonă etc. - art.1 pct.2). Oficiile consulare, indiferent de rangul lor, stabilesc legături directe doar cu autoritățile locale iș nu cu guvernul iș sunt subordonate în activitatea lor şefului misiunii diplomatice din țara de reşedinţă.

3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULAREÎn funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor

activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ iș personalul de serviciu.

Practica statelor, codificată prin Convenția de la Viena din 1963, distinge în cadrul membrilor postului consular între: funcționarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcțiile consulare; angajații consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcții cu caracter tehnico-administrativ; membrii personalului de serviciu - persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc (art.1, pct. g).

În ce privește expresia membrii personalului consular, Convenția stabilește că aceasta se referă la funcționarii consulari, cu excepția şefului postului consular, angajații consulari iș membrii personalului de serviciu (art.1 pct. h). Şeful de oficiu consular, persoana însărcinată să acționeze în această calitate, desfășoară o activitate oficială iș o activitate de reprezentare. El are un anumit rang iș face parte dintr-o clasă consulară. Numirea şefului de oficiu consular se face potrivit unei proceduri speciale, eliberându-i-se o patentă consulară. În privința func ionarilor consulari este de menț ționat că, la fel ca şeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească funcții consulare (art.1 pct. d din Convenția din 1963), în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acte consulare; ei nu au responsabilitatea conducerii oficiului consular.

Clasele șefilor de post consular sunt stabilite de dispozițiile Convenției de la Viena din 1963: consuli generali, consuli, viceconsuli, agenți consulari (art. 9 pct. 1) iș determină categoriile de oficii consulare pe care le conduc:

• consulul general, cel mai înalt funcționar al serviciului consular, exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari iș conduce un consulat general sau mai multe circumscripții consulare;

Page 49: Drept consular şi dimplomatic

73

• consulul conduce numai o circumscripție consulară iș este subordonat consulului general;

• viceconsulul conduce un viceconsulat iș este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului;

• agentul consular conduce o agenție consulară iș are atribuții mai restrânse fiind, de regulă, subordonat consulului.

Până la momentul adoptării Convenției de la Viena din 1963, clasele consulilor nu fuseseră codificate, spre deosebire de clasele agenților diplomatici care au fost stabilite prin Congresul de la Viena, în 1815 iș Aix-la-Chapelle, în 1818, înainte de Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. De-a lungul secolelor, de când instituția consulilor a apărut în cadrul relațiilor internaționale, au fost folosite titulaturi foarte variate: comisari, rezidenți, agenți comerciali etc. De altfel, sintagma „agent comercial” a fost aleasă pentru a desemna agentul consular în cadrul Convenției de la Havana din 1928 privind funcționarii consulari (art. 4, paragraful 2).

Unele state foloseau titlul de viceconsul sau de agent consular pentru a desemna funcționarii consulari onorifici. Enumerarea celor patru clase de șefi de post consular nu semnifică iș faptul că statele sunt obligate să utilizeze în practica lor toate cele patru clase. Singura obligație ar fi să numească șefii de post consular într-una din clasele enumerate în art.9. Dacă această reglementare (art.9 alin.1) determină clar ce denumiri pot purta șefii de post consular, în alin.2 se lasă deplină liberate statelor pentru fixarea denumirii funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post consular. Statele pot stabili ce denumiri vor purta ceilalți funcționari consulari, în afara şefului de post consular, prin reglementări de drept intern: legi, regulamente etc. Denumirile cel mai frecvent întâlnite în practica statelor pentru a desemna ceilalți funcționari consulari sunt: consul adjunct, atașat consular, cancelar, consul economic, secretar consular, interpret etc. Doctrina menționează cancelarul - un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările curente.

Totalitatea șefilor instituțiilor consulare dintr-o circumscripția consulară se numește corpul consular. Referitor la șefii de post consular se pune iș problema precăderii, pe care Convenția de la Viena din 1963 o rezolvă în art. 16. Corpul consular este condus de un decan, care este superior după clasă iș primul după data primirii exequaturului; el îndeplinește funcția de reprezentare a corpului consular în probleme de ordin protocolar.

Totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea la consular - de conducere consulară, tehnico-administrativă iș de serviciu reprezintă efectivul oficiului consular. Convenția de la Viena din 1963 statuează cu privire la acesta că, în lipsa unui acord explicit al statului asupra efectivului personalului postului consular, statul de reşedinţă poare cere ca acest efectiv să fie menținut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile iș normale, având în vedere circumstanțele iș condițiile din circumscripția consulară iș nevoile postului consular în cauză – art.20. Așadar, dreptul statului trimi ăț tor de încadra oficiul consular cu un număr de persoane pe care îl consideră necesar pentru a duce la îndeplinire atribuțiile care îi revin, fie ele consulare, tehnico-administrative sau de întreținere a localului ori alte servicii auxiliare, în funcție de volumul de muncă, nu trebuie exercitat în mod abuziv, ci potrivit unei desfășurări normale a activității consulare, corelativ existând dreptul statului de reşedinţă de a cere reducerea efectivului oficiului consular .

Trebuie precizat că s-au stabilit reguli – art.22 din Convenția de la Viena din 1963 – i ș în ce privește naționalitatea funcționarilor consulari. Aceștia trebuie să aibă, în principiu, naționalitatea statului trimi ăț tor, ei neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reşedinţă decât cu consim ăț mântul expres al acelui stat, care poate oricând să-l retragă. Același drept există, în ce privește statul de reşedinţă, referitor la cetățenii unui stat ter ț care nu au iș cetățenia statului trimi ăț tor.

Page 50: Drept consular şi dimplomatic

73

În Statutul Corpului Diplomatic iș Consular al României sunt prevăzute iș condițiile ce se cer îndeplinite pentru ca о persoană să aibă calitatea de membru al Corpului Diplomatic iș consular al României. Art. 17 enumeră în alin(1) condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o persoană să aibă calitatea de membru al Corpului diplomatic iș consular al României:

a) are dreptul să ocupe o funcție publică, conform prevederilor Constituției iș legilor în vigoare;

b) se bucură de toate drepturile politice iș civile prevăzute în Constituție iș în legile în vigoare;

c) nu face parte din partide politice;d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituție de învă ăț mânt superior din țară

sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licen ă ț sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educației iș Cercetării;

e) cunoaște cel puțin o limbă străină;f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate,

emis de centrul medical care deservește Ministerul Afacerilor Externe;g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul

diplomatic iș consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare iș desfășurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;

h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.Acest act normativ asigură o reglementare unificată, același statut juridic pentru funcționarii diplomatici iș consulari iș asigură cadrul unei pregătiri de specialitate comune.

Dar, ordinea juridică internațională, practica internațională a statelor demonstrează că statutul juridic al misiunii diplomatice este diferit de cel al reprezentanței consulare, ceea ce face ca i ș activitatea funcționarilor diplomatici să presupună atribuții diferite de cele ale consulilor. În plan internațional deja s-au conturat ca ramuri distincte ale dreptului internațional dreptul diplomatic iș dreptul consular, iar ceea ce în doctrină a fost numit „statut mixt” ar putea genera confuzie. Iată de ce considerăm necesară reglementarea distinctă a celor două categorii într-o viitoare modificare legislativă, oportună, din punctul nostru de vedere, care ar duce iș la creșterea eficacității pregătirii iș desfășurării activității funcționarilor consulari.

Exigențele sporite impuse prin acest Statut unui segment profesional de elită impun nu numai o înaltă competen ă ț profesională, ci iș o conduită morală iș un atașament corespunzător fa ă ț de valorile democratice. Diversitatea funcțiilor consulare pe care le îndeplinește un funcționar consular scoate în eviden ă ț multilateralitatea cunoștințelor pe care trebuie să le posede în diferite domenii, pe lângă cunoașterea până la detaliu a caracteristicilor statelor iș popoarelor în cadrul cărora exercită aceste funcții.

Convenția din 1963 distinge între două categorii de funcționari consulari: funcționari consulari de carieră iș funcționari consulari onorifici - art. 1 pct.2. Distincția, relevantă mai ales din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor iș imunităților care este acordat diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari, este reluată de state în cuprinsul convențiilor bilaterale: art. 12 din Convenția consulară dintre România iș Republica Polonă statuează: fiecare dintre cele două părți contractante poate numi iș primi funcționari consulari onorifici în cadrul relațiilor lor bilaterale, aplicând în privința acestor funcționari dispozițiile cap. III din Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare iș , atunci când contextul permite,dispozițiile prezentei convenții. Funcționarii consulari onorifici pot avea cetățenia statului trimi ăț tor, a statului de reședința sau a unui stat terț.

Convenția de la Viena din 1963 tratează separat statutul juridic, regulile privind exercitarea funcțiilor consulare, drepturile, privilegiile iș imunitățile funcționarilor consulari (În anul 2005, prin H.G. nr.880 a fost înființat Institutul Diplomatic Român, ca instituție

Page 51: Drept consular şi dimplomatic

73

publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, prin comasarea prin fuziune a Academiei Diplomatice iș a Institutului de Studii Internaționale Nicolae Titulescu, care s-au desființat.) de carieră iș ale celor onorifici, stabilind de la început regula:

- dispozițiile capitolului II al prezentei Convenții se aplică posturilor consulare conduse de funcționari consulari de carieră;

- dispozițiile capitolului III se aplică posturilor consulare conduse de funcționari consulari onorifici (art.1 pct.2).

Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat tot prima parte a reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici.

Interpretarea normelor juridice referitoare la cele două categorii ne conduce la concluzia potrivit căreia încadrarea într-una dintre acestea are importan ă ț mai ales din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, privilegiilor iș imunităților ce le sunt acordate sau, după cum opinează Ion M. Anghel într-o lucrare, “Consulii de carieră sunt funcționari publici ai statului trimi ăț tor care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel iș ca funcționari publici ei se bucură de anumite privilegii iș imunități prescrise. Consulii comercianți sunt aleși de stat dintre proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină sau din naționalii străini”.

R.G. Feltham caracterizează astfel cele două categorii:- funcționarii consulari de carieră sunt cei care servesc guvernul propriu iș sunt numiți de către şeful statutului sau de către ministrul de externe;- funcționarii consulari onorifici, nu sunt funcționari de carieră, iar pentru ei funcțiile consulare nu constituie o ocupație permanentă.Elementele definitorii desprinse din practica statelor referitoare la consulii onorifici sunt:- consulul onorific poate avea cetățenia statului de reşedinţă sau cetățenia unui stat terț;- poate fi o persoană privată;- poate exercita activități cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, în paralel cu activitatea consulară;- poate fi o persoană privată.

Art. 7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă – oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific, avocați de prestigiu cu independen ă ț financiară iș comportament la nivelul funcției ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă iș care doresc să îți asume astfel de însărcinări.

Capitolul III al Convenției de la Viena din 1963 este dedicat în întregime regimului aplicabil funcționarilor consulari onorifici iș posturilor consulare conduse de ei Astfel, în art. 58 se precizează că posturilor consulare conduse de consuli onorifici li se aplică dispozițiile articolelor 28 (înlesniri acordate postului consular), 29 (folosirea drapelului iș a stemei naționale), 30 (obținerea de localuri), 34 (libertatea de deplasare), 35(libertatea de comunicare), 36 (comunicarea cu cetățenii statului trimi ăț tor), 37 (informații în caz de deces, tutelă sau curatela, de naufragiu sau accident aerian), 38 (comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă), 39 (drepturi iș taxe consulare), paragraful 3 din 54 (obligațiile statelor terțe), paragrafele 2 iș 3 din 55 (respectarea legilor iș regulamentelor statului de reşedinţă). În articolele 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67 se prevede protecția localurilor consulare, scutirea fiscală a localurilor consulare, inviolabilitatea arhivelor iș documentelor consulare, scutirea vamală, procedura penală iș protecția funcționarului consular onorific, scutirea de înmatriculare a străinilor iș de permise de şedere, scutirea de prestații personale.

Page 52: Drept consular şi dimplomatic

73

Convenția de la Viena din 1963 prevede în art. 68 că "fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcționari consulari onorifici" de unde rezultă caracterul facultativ al instituției funcționarilor consulari.

În unele state (spre exemplu în Germania) se consideră că există o legătură permanentă între şeful de post consular onorific iș instituția ca atare (postul consular onorific), din care reiese că acordul pentru înființarea unui consulat onorific este strâns legat de acceptarea persoanei concrete în calitate de consul onorific, relevant fiind iș faptul că în caz de terminare a misiunii consulului onorific (decedare, renunțare la serviciul său, retragerea patentei sau exequaturului etc.) nu se admite geranța interimară, procedura de numire a unui nou consul onorific echivalând cu procedura de înființare a unui nou consulat onorific, pe când în alte state (Spania, România) se consideră că stabilirea posturilor consulare onorifice este independentă de procedura numirii iș admiterii şefului de post consular iș că la un post consular onorific, odată înființat, va putea fi numit un alt sef de post consular, fără a relua întreaga procedură de înființare a postului consular onorific, momentul principal care dirijează acceptul sau neacceptul menționat fiind legat de determinarea statutului juridic al posturilor consulare conduse de consuli onorifici.

Articolul 58 (p.3) al Convenției de la Viena din 1963 dispune că "privilegiile iș imunitățile prevăzute în prezenta convenție nu sunt acordate membrilor familiei unui funcționar consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post consular condus de un funcționar consular onorific".

În ce privește schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în ăț ri diferite iș conduse de funcționari consulari onorifici este admis numai sub rezerva consim ăț mântului celor două state de reşedinţă.

Atitudinea reticentă a României fa ă ț de instituția consulului onorific, mai ales după 1948, a condus chiar la desființarea consulatelor onorifice străine din România iș la desființarea celor românești din străinătate pentru o anumită perioadă. În perioada de după 1990 s-a acordat o importan ă ț deosebită activității pe care o desfășoară consulii onorifici în domeniile de acțiune ce țin de reprezentarea intereselor României în mediile politice, economice iș culturale în care activează, de stimularea dezvoltării relațiilor iș facilitarea contactelor economice iș comerciale între companii românești iș străine, precum iș recomandarea de agenți economici din circumscripția consulară iș sprijinirea încheierii de contracte comerciale, de oferirea de informații privind mediul de afaceri iș oportunitățile din România, de promovarea fenomenului cultural românesc etc.

Instrumente juridice de drept național iș de drept internațional prevăd condițiile cerute pentru înființarea de oficii consulare onorifice ale României. Temeiul juridic consistă în reglementările Convenției de la Viena din 1963, dar iș ale convențiilor bilaterale în domeniu, precum iș ale Regulamentului consular al României iș H.G.nr. 100/2004, privind organizarea iș funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările iș completările ulterioare.

Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat, la fel ca iș Convenția de la Viena din 1963, tot prima parte reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici. Art. 24 pct.7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă - oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific, avocați de prestigiu cu independen ă ț financiară iș comportament la nivelul funcției ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă iș care doresc să îți asume astfel de însărcinări. Ei pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de reşedinţă, cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat ter ț cu domiciliul în statul de reşedinţă.

Page 53: Drept consular şi dimplomatic

73

Șefii oficiilor consulare onorifice suportă din bugetul propriu toate cheltuielile privind îndeplinirea atribuțiilor oficiale de reprezentare, potrivit pct.4 al art.24 din Regulamentul consular al României. Potrivit acelorași reglementări, ei î i desfș ășoară activitatea în localuri consulare proprietatea lor sau închiriate pe cheltuială proprie. Ei nu sunt salarizați de statul român iș nu primesc indemnizații sau alte venituri. (art.24 pct.8) Consulii onorifici ai României beneficiază de o serie de facilități, privilegii i ș imunități, în conformitate cu reglementările Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, ce pot fi restrânse sau lărgite prin acorduri între statul român iș statul de reşedinţă sau prin aplicarea principiului reciprocității: sprijin din partea autorităților statului de reşedinţă pentru obținerea localului oficiului consular onorific; arborarea drapelului național al României la sediul oficiului consular onorific iș pe mijloacele de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu; plasarea pe clădirea în care funcționează oficiul consular onorific stema de stat a României iș aplicarea inscripției corespunzătoare cu denumirea iș rangul oficiului consular, în limba română iș în limba statului de reşedinţă;

Libertatea de deplasare iș de circulație pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva legilor iș a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională; libertatea de comunicare a oficiului consular onorific pentru orice scopuri oficiale îi permite acestuia să comunice cu guvernul, cu misiunile diplomatice iș cu celelalte oficii consulare ale României prin folosirea tuturor mijloacelor de comunicație, inclusiv valiza diplomatică sau consulară; libertatea de a comunica cu cetățenii români aflați pe raza circumscripției consulare; libertatea de a comunica cu autoritățile locale competente din circumscripția consulară etc.

3.4. NUMIREA I ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULARȘProcedura de numire a funcționari consulari comportă distincții, după cum aceștia sunt

sefi de oficiu consulari sau fac parte din categoria membrilor personalului consular. Vom face referire, în cele ce urmează iș la exercitarea funcției de sef de oficiu consular de către un diplomat.

Am văzut că un oficiu consular, în funcție de clasa pe care о deține, este condus de un consul general, consul, viceconsul, agent consular, împuternicit cu funcții consulare, care are responsabilități de reprezentare iș coordonează întreaga activitate a instituției pe care о conduce. Articolul 10 al Convenției enun ă ț un principiu fundamental, dezvoltat în articoleleurmătoare:

„ 1. Șefii de post consular sunt numiți de statul trimi ăț tor iș sunt admiși pentru exercitarea funcțiilor lor de către statul de reşedinţă.

2. Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, modalitățile de numire iș de admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele iș uzanțele statului trimi ăț tor iș respectiv ale statului de reşedinţă.”

În cuprinsul acestuia se indică faptul că, pentru a avea statutul de sef de post consular, o persoană trebuie să îndeplinească două condiții: mai întâi trebuie să fie numită de autoritatea competentă a statutului trimi ăț tor în calitatea de consul general, consul, vice consul sau agent consular,dintre cetățenii proprii, apoi trebuie să fie admisă să exercite funcțiile ce-i revin de către statul de reşedinţă. Intră în competența fiecărui stat de a stabili modalitățile de numire iș de admitere a şefului de post consular, în conformitate cu legile, regulamentele iș uzanțele statului trimi ăț tor iș , respectiv, ale statului de reşedinţă.

Numirea iș admiterea unui sef de post consular se realizează, deci, prin acte unilaterale ale fiecărui stat (eliberarea iș transmiterea patentei consulare iș , corelativ, acceptarea numirii prin exequaturul); scopul final al procedurii are valen ă ț internațională, raportul bilateral al numirii iș admiterii consulare purtând numele în doctrina de specialitate de "raport de numire consulară".

Page 54: Drept consular şi dimplomatic

73

Structural raportul numirii consulare este constituit din două laturi:a) numirea prin patenta consulară iș transmiterea acesteia în vederea admiterii

persoanei concrete la exercițiul funcțiilor consulare;b) hotărârea statului de reşedinţă de a-l admite pe consulul străin la exercitarea

funcțiilor consulare, care poartă denumirea de exequatur.Patenta consulară are caracterul unei scrisori de acreditare (prin care se atestă calitatea

oficială a şefului misiunii diplomatice). Ea este, în fapt, un document special cu care este învestită persoana desemnată în cuprinsul acesteia de către statul trimi ăț tor pentru a îndeplini funcția de sef de oficiu consular în statul de reşedinţă.

Dicționarul diplomatic definește pe larg acest document de atestare a şefului de oficiu consular, reguli privind patenta consulară iș conținutul ei fiind fixate de chiar reglementările Convenției din 1963(art.11).

Exequatur-ul reprezintă autorizația pe care statul de reşedinţă o eliberează pentru admiterea şefului de post consular iș prin care îi recunoaște această calitate(art.12 din Convenție de la Viena din 1963) .

Potrivit practicii internaționale iș reglementărilor în domeniu, Ministerul Afacerilor Externe solicită, pe cale diplomatice, acordul prealabil al statului de reşedinţă privind numirea şefului oficiului, dacă prin tratatele internaționale la care România iș statul de reşedinţă sunt parte, nu se prevede altfel (art. 6 pct. 1 al Regulamentului consular al României). După obținerea acordului statului de reşedinţă, Ministrul Afacerilor Externe semnează patenta consulară, prin care atestă numele iș prenumele şefului Oficiului Consular, categoria iș rangul său, circumscripția consulară iș sediul Oficiului Consular, punând sigiliul de stat. Ministerul Afacerilor Externe transmite, prin canale diplomatice, Ministerului Afacerilor Externe al statului în care a fost numit şeful Oficiului Consular patenta consulară în vederea obținerii exequaturului. Şeful Oficiului Consular este admis să- iș exercite funcțiile printr-o autorizație numită exequatur, emisă de către autoritățile statului de reşedinţă. Această procedură urmată în practica României, conformă dispozițiilor din art. 6 alin. 2, 3 iș 4 din Regulamentul consular al României. În cazul admiterii unui diplomat la exercitarea de funcții consulare există două modalități:

a) pentru admiterea diplomatului în calitate de sef al cancelariei consulare a misiunii diplomatice este necesară o simplă notificare, făcută la ministerul afacerilor externe al statului de reşedinţă;

b) pentru admiterea diplomatului la conducerea temporară a unui post consular este necesar de obținut geran a consulară, care este eliberatț ă în baza unei notificări la ministerul afacerilor externe al statului de reşedinţă.Convenția din 1963 cu privire la relațiile consulare tratează geranța consulară în art. 15 intitulat „Exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului de post consular”. Art. 6 pct. 5 din Regulamentul consular al României prevede următoarea procedură:

dacă şeful oficiului consular de carieră este împiedicat să- iș exercite funcțiile sau dacă postul său a devenit vacant, Ministerului Afacerilor Extern va numi un gerant interimar care va acționa cu titlu provizoriu, în calitate de sef al oficiului consular de carieră. Ca gerant interimar poate fi numit un funcționar consular al oficiului consular respectiv, un agent diplomatic de la misiunea diplomatică română din același stat sau de la Ministerului Afacerilor Externe al României. Ministerului Afacerilor Externe va lua măsuri ca numele iș prenumele garantului interimar să fie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului unde se află oficiul consular de carieră.

În ce priveste consulii onorifici, Regulamentul consular al României cuprinde în art. 24 pct. 3 următoarea reglementare: procedura privind înființarea de oficii consulare onorifice, numirea iș admiterea șefilor de oficii consulare onorifice sunt supuse regulilor prevăzute la art.2 pct. (1), (3), (4), (5) iș la art. 6 alin. (1), (2), (3), iș (4) din prezentul Regulament

Page 55: Drept consular şi dimplomatic

73

consular. Pct. 5 al aceluiasi articol prevede obligativitatea încheierii unui Protocol între șefii oficiilor consulare onorifice, după primirea exequaturului sau după admiterea provizorie iș şeful misiunii diplomatice române acreditat în acea țară, împuternicit în acest scop de Ministerul Afacerilor Externe, care trebuie să conțină atribuțiile consulare pe care aceștia le pot exercita, drepturile de care se bucură iș obligațiile ce le revin, în timp ce pct. 6 face referire la cetățenia pe care o pot avea șefii oficiilor consulare onorifice: „Șefii oficiilor consulare onorifice pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de reşedinţă, cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat ter ț cu domiciliul în statul de reşedinţă”. În ce-i priveste pe funcționarii consulari trebuie precizat că numirea oricărui funcționar consular, în afară de şeful de post consular, necesită doar procedura notificării numirii, statul de reşedinţă fiind în drept să ceară statului trimi ăț tor ca notificarea să fie efectuată cu suficient timp până la numire iș prezentarea la post, iar admiterea oricărui funcționar consular, în afară de şeful postului consular, este bazată în declararea funcționarului consular numit ca persoana acceptabilă de către statul de reşedinţă.

Dacă statul de reşedinţă declară explicit sau lasă de înțeles că funcționarul consular numit nu este persona grata (expresie latină cu sensul de „persoană agreată”), ia fiin ă ț în sarcina statului trimi ăț tor obligația de a revoca numirea funcționarului respectiv. Declararea funcționarului consular ca persoană acceptabilă poate fi efectuată, în unele cazuri, sub formă de eliberare a vizelor de intrare în țara de reşedinţă. Convenția de la Viena reglementează iș admiterea angajaților consulari iș ai membrilor personalului de serviciu, ținând cont de sarcinile care le revin, sfera de acțiune a criteriilor după care se face fiind mai restrânsă decât în cazul funcționarilor consulari.

3.5. PATENTA CONSULARĂ I EXEQUATURUL CONSULARȘPatenta consulară, documentul pe care îl primește o persoană numită ca sef de oficiu

consular de guvernul său sau de la un agent autorizat, o legitimează să acționeze în această calitate la un post consular în străinătate. Obligativitatea emiterii patentei consulare este consacrată în art. 11 pct. 1 al Convenției de la Viena: «Şeful de post consular primeste de la statul trimi ăț tor un document, în formă de patentă sau de un act similar».

Reglementarea specificată nu limitează modalitatea de atestare a numirii unui sef de oficiu consular la patenta consulară, ci prevede posibilitatea existenței unui „act similar”, care să ateste această calitate. În practica statelor se folosesc denumiri precum lettre patente, commission consulaire decret, licen ă ț etc. În conformitate cu Convenția de la Viena art. 11 alin.3 «dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimi ăț tor poate înlocui patenta consulară sau actul similar printr-o notificare», dar simplificarea procedurii de autorizare a şefului de oficiu consular rămâne cu totul irelevantă în ceea ce priveste necesitatea acordării exequaturului sau autorizației provizorii, precum iș în ceea ce priveste dreptul statului de reşedinţă de a refuza acordarea acestuia.

Patenta consulară (sau actul similar) reprezintă act de stat, ea relevă expresia voinței unui titular de suveranitate. Atributul de suveranitate al unui stat îi conferă acestuia dreptul de a- iș organiza relațiile externe, de a fi reprezentat în raport cu alte state. Potrivit sistemului constituțional iș formei de organizare a fiecărui stat, se stabileste cărui organ de stat îi revine competența de a face actul de numire a unui sef de oficiu consular.

Din punct de vedere structural, patenta consulară trebuie să conțină următoarele elemente:• numele iș prenumele persoanei numite în calitatea de sef de oficiu consular;• oficiul pe care această persoană îl va conduce iș pentru care se face numirea;• categoria funcționarilor căreia aparține persoana numită (de carieră sau onorific)• sediul oficiului• circumscripția consulară.

Page 56: Drept consular şi dimplomatic

73

România iș Croația, punând în practică reglementările Convenției de la Viena din 1963, au stabilit în articolul 4 pct. 1 din Convenția consulară încheiată între ale, elementele pe care trebuie să le conțină patenta consulară sau notificarea numirii ”Statul trimi ăț tor eliberează şefului oficiului consular un document, sub forma de patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea sa iș indicând, ca regulă generală, numele iș prenumele său, categoria iș clasa sa, circumscripția consulară iș sediul oficiului consular”. Reglementări similare conțin iș celelalte convenții încheiate de România cu alte state.

Patenta consulară are caracterul de act strict personal (intuitu persoane), ea priveste o anumită persoană fizică care este chemată să conducă un anumit oficiu consular, este emisă numai pentru persoana numită în această calitate iș constituie un act dat pentru o durată nedeterminată. Din acest caracter rezultă obligativitatea ca în cuprinsul patentei consulare să se prevadă elementele de identificare strict necesare ce trebuie aduse la cunoștința statului de reşedinţă îndrituit să admită sau nu persoana respectivă. Regulamentul consular al României stabileste în art. 6 pct.2 că: „după obținerea acordului statului de reședința, ministrul afacerilor externe semnează patenta consulară, prin care atestă numirea şefului oficiului consular de carieră, rangul său, sediul oficiului consular iș circumscripția consulară, purtând sigiliul de stat” – s.n.

Doctrina iș practica au stabilit în privința conținutului patentei trei părți:• declarația solemnă iș mențiunea despre scopul general al numirii, cuprinse în formula

clasică «în dorința de a promova iș de a consolida relațiile de prietenie iș comer ț dintre cele două state»;

• ordinul către cetățeni de al recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul al statului trimi ăț tor

• invitația către guvernul iș autoritățile locale ale statului de reşedinţă de a-i permite exercitarea funcțiilor iș ai acorda prerogativele consulare.

Comunicarea patentei consulare se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe a statului trimi ăț tor, dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă notificarea respectivă acestuia din urmă. De exemplu, Convenția consulară dintre România iș Croația prevede în alin. 2 al art. 4: statul trimi ăț tor transmite guvernului statului de reşedinţă, pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, patenta consulară sau actul similar. Patenta consulară reprezintă, deci, propunerea pe care statul trimi ăț tor o face statului de reşedinţă în cadrul raportului de numire consulară, cealaltă latură a acestui raport fiind autorizarea prin exequatur a şefului de oficiu consular.

Exequatur-ul, pe care-l definim ca fiind un act al guvernului care recunoaște caracterul oficial al funcționarului consular iș -i acordă privilegiile iș imunitățile conferite prin tratate, cutumă iș reglementările naționale iș -i permite să- iș exercite funcțiile sale oficiale, se eliberează în cazul admiterii persoanei numite prin patenta consulară în această calitate. Obligativitatea obținerii lui este prevăzută în Convenția de la Viena din 1963 iș în convențiile consulare bilaterale. Convenția consulară dintre România iș Croația, de exemplu, face referire la acesta în art. 5. În convenția de la Viena din 1963 art.12 se prevede «Şeful de post consular este admis să- iș exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reşedinţă, denumit exequatur oricare ar fi forma acestei autorizații.” Această reglementare definește exequaturul ca o autorizație prin care şeful de oficiu este admis de către statul de reşedinţă la exercitarea funcțiilor sale, dar trebuie precizat că nu există nici o obligație din punct de vedere a dreptului internațional care să impună statului de reşedinţă acest lucru, fiecare stat fiind liber să hotărască dacă acordă sau refuză eliberarea exequaturului, în virtutea suveranității sale. Mai trebuie precizat că admiterea unui consul străin constituie, incontestabil, un atribut suveran al statului de reşedinţă, iar libertatea de apreciere este dreptul său discreționar.

Statul de reşedinţă are un drept indiscutabil de a refuza un exequatur unui consul străin, fără a fi ținut să explice motivele refuzului său (art. 11 pct.2 din Convenția de la Viena, art. 5

Page 57: Drept consular şi dimplomatic

73

pct. 2 din Convenția consulară dintre România iș Croația). Exercitarea acestui drept de refuz este excepțională de i refuzul nu poate fi considerat ca o violare a dreptului internaș țional, cu toate că prin acest refuz se poate pune în pericol sau întârzia considerabil dezvoltarea comercială normală cu statul respectiv. Faptul că admiterea consulului este un drept al statului de reşedinţă are drept consecin ă iț ș că forma exequaturului să fie reglementată prin legea sau practica acestui statul, Convenția de la Viena din 1963 lăsându-i această libertate atunci când folosește în art. 12 formula „oricare ar fi forma acestei autorizații”.

În practică, cel mai frecvente forme pe care le îmbracă exequaturul sunt următoarele:• ordonan ă ț a şefului de stat, semnată de el, contrasemnată de către ministrul afacerilor

externe iș eliberată în original şefului de oficiu consular;• ordonan ă ț semnată în aceleași condiții, dar din care nu mai o copie certificată de către

ministerul afacerilor externe, este remisă şefului de oficiu consular;• transcriere a patentei consulare, care poate la rândul său să îmbrace mai multe forme;• notificare pe calea diplomatică făcută statului trimi ăț tor.Dreptul internațional nu prevede, însă, care este autoritatea competentă aparținând statului

de reşedinţă care să elibereze exequaturul, aceasta fiind stabilită de legislația internă a fiecărui stat. În practică aceasta emană de la şeful statului sau de la şeful guvernului acelui stat. Exequatur-ul eliberat şefului de oficiu î i extinde efectele ș iș asupra membrilor oficiului consular care lucrează sub îndrumarea iș responsabilitatea sa, nefiind necesar ca aceștia să prezinte patente consulare iș să obțină exequaturul. În cazul lor este suficientă notificarea numirii (art. 19 din Convenția de la Viena). În afara cazurilor prevăzute în art.13 iș 15 (care fac referire la admiterea provizorie a șefilor de post consular, respectiv, exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului de post consular), şeful de post consular nu poate intra în funcție înainte de a fi primit exequaturul (Convenția de la Viena din 1963, art. 12 pct. 3).

Exequatur-ul poate fi retras în cazul în care consulul depășește atribuțiunile ce i-au fost conferite, dar în practică se recurge rar la retragerea exequaturului, dându-se posibilitatea statului trimi ăț tor să- iș recheme consulul.

4. FUNC IILE CONSULAREȚ4.1. Caracterizarea no iunii de func ii consulareț ț4.2. Trăsăturile func iilor consulareț4.3. Clasificarea func iilor consulareț4.4. Con inutul func iilor consulareț ț

4.1. CARACTERIZAREA NO IUNII DE FUNC II CONSULAREȚ ȚFuncțiile consulare reprezintă totalitatea activităților oficiilor consulare iș ale personalului

acestora. Din punct de vedere al conținutului acestor funcții, ele pot fi împărțite în două categorii:

funcții care sunt conferite de către statul trimi ăț tor oficiului consular respectiv; funcții care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia î iș

desfășoară activitatea.Aşa cum rezultă din enumerarea făcută de art. 5 din Convenția de la Viena, principale

funcții ale misiunilor consulare sunt:- de a proteja în statul de reşedinţă interesele statului acreditat iș altor persoane fizice iș juridice ale acestuia;- de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, științifice iș culturale între cele două state, în vederea promovării unor relații de prietenie între ele;- de a informa prin mijloace licite asupra condițiilor iș evoluției vieții comerciale, economice, culturale iș științifice din statul acreditar iș de a transmite aceste informații guvernului propriu;

Page 58: Drept consular şi dimplomatic

73

- de a exercita controlul iș inspecția asupra navelor maritime iș fluviale, precum i ș asupra aeronavelor iș echipajelor lor, aparținând statului acreditat;- de a exercita atribuții în materia intereselor cetățenilor statului acreditat (eliberarea de pasapoarte iș acordarea de vize, acordarea de asisten ă ț cetățenilor statului acreditant, care au reşedinţă în circumscripția consulară respectivă);- instrumentarea de acte notariale iș de acte de stare civilă de reprezentare în justiție, în materie succesorală. În doctrină s-a încercat clasificarea lor în funcție de mai multe criterii.

Ca regulă generală, conținutul acestor funcții consulare este negociat iș inclus în convențiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor convenții consulare se concentrează tocmai pe funcțiile asupra cărora cele două state î i dau acordul sș ă fie îndeplinite de către oficiile consulare.

4.2. TRĂSĂTURILE FUNC IILOR CONSULAREȚSunt trăsături ale funcțiilor consulare următoarele:

- funcțiile consulare au caracter de excepție de la principiul exercitării jurisdicției exclusive de către statul de reşedinţă pe teritoriul său;- efectele juridice ale actelor realizate de îndeplinirea funcțiilor consulare se produc, în principal, pe teritoriul statului trimi ăț tor;- exercitarea funcțiilor consulare este supusă, în practică, condiției reciprocității.

Exercitarea funcțiilor consulare asigură îndeplinirea mandatului pe care l-a primit funcționarul consular la numirea sa în funcție, îndeplinirea sarcinilor care i-au fost încredințate de statul al cărui cetățean este.

Cadrul normativ al exercitării funcțiilor consulare este asigurat de legile statelor, în sensul general al termenului, de Convenția de la Viena privind relațiile consulare, de convențiile consulare bilaterale, de cutumă. Dacă Convenția de la Viena din 1963 stabileste cadrul juridic general al reglementărilor în materie, convențiile bilaterale reiau, în general, aceste reglementări iș le adaptează la necesitățile, la interesele celor două state; ele pot să prevadă exercitarea oricăror alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimi ăț tor, care nu sunt interzise de legile iș regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimi ăț tor iș statul de reşedinţă (art. 5. pct. m din Convenția de la Viena din 1963).

În plan național, Regulamentul consular al României prevede că atribuțiile consulare sunt exercitate de oficiile consulare de carieră prin:

a) funcționarii consulari care pot fi consuli generali, consuli, viceconsuli sau agenți consulari;

b) diplomați cu atribuții consulare la misiunile diplomatice, numiți iș notificați ca atare la autoritățile țarii de reşedinţă.(art. 8 pct. 1).

Aceste atribuțiile consulare se exercită în cadrul circumscripției consulare. Cu toate acestea, în împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consim ăț mântul statului de reşedinţă, să exercite atribuțiile iș în exteriorul circumscripției consulare (art. 8 pct.2). Potrivit pct.3 din același articol, Statul român, prin Ministerul Afacerilor Externe, poate, după notificarea către statele interesate iș dacă nici unul dintre ele nu se opune îți mod expres la aceasta, să însărcineze un oficiu consular de carieră stabilit într-un stat să- iș asume exercitarea de atribuții consulare într-un alt stat.

Exercitarea atribuțiilor consulare prin secțiile consulare sau prin diplomați desemnați în acest scop de misiunile diplomatice face obiectul art. 9 al articolului menționat mai înainte, care stabileste următoarele reguli:

Page 59: Drept consular şi dimplomatic

73

• în capitalele ăț rilor unde există concomitent о misiune diplomatică iș un oficiu consular de carieră al României, atribuțiile consulare sunt exercitate în exclusivitate de către respectivul oficiu consular de carieră, m cadrul circumscripției sale;

• secția consulară a misiunii diplomatice exercită atribuțiile consulare pentru cei din exteriorul circumscripției oficiului consular, dacă acesta nu acoperă integral teritoriul statului de reşedinţă;

• oficiile consulare nu vor soluționa cererile persoanelor domiciliate în alte circumscripții consulare decât în cazuri deosebite iș urgente.

Exercitarea funcțiile consulare de către posturile consulare iș , de asemenea, de către misiunile diplomatice are drept scop în îndeplinirea, în esen ăț , a ceea ce Convenția de la Viena din 1963 a prevăzut în art.5.

4.3. CLASIFICAREA FUNC IILOR CONSULAREȚO clasificare, considerată a fi cea mai importantă, împarte funcțiile consulare pe baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor iș cuprinde:- funcții cu caracter politic;- funcții economice;- funcții privind relațiile culturale;- funcții de protejare iș asisten ă ț în favoarea conaționalului;- funcții administrative în sensul strict al cuvântului;- funcții de stare civilă;- funcții notariale;- funcții jurisdicționale; - funcții în materie de marină comercială;- funcții în materie de obligații militare.

Clasificarea funcțiilor consulare se mai poate face luând în considerare criterii precum:1. surselor normale a dreptului internațional funcțiile consulare (deosebind funcții care

rezultă din dreptul convențional iș care pot fi exercitate chiar în lipsa unei norme convenționale între statele în cauză - de exemplu funcția de protecție iș asisten ăț consulară pentru cetățenii statului trimi ăț tor - iș funcții consulare care, dimpotrivă, nu pot fi îndeplinite decât dacă sunt prevăzute de o normă convențională - celebrarea căsătoriei, funcții notariale);

2. localul unde î i produc efectele actele îndeplinite de funcș ționarii consulari în funcție de care deosebim funcții consulare care î i produc efectele numai pe teritoriul statuluiș căruia îi aparține consulul iș funcții care tind a- iș produce efectele numai în cadrul ordinii juridice a statului de reşedinţă (reprezentarea unui conațional absent pentru apărarea intereselor acestuia în statul de reşedinţă în cadrul unei proceduri care-l priveste);

3. beneficiarii funcțiilor consulare, în raport cu care există: funcții consulare care sunt exercitate numai în favoarea persoanelor ce sunt cetățeni ai statului trimi ăț tor i ș funcții care pot fi îndeplinite în favoarea cetățenilor statului de reşedinţă sau ai statelor terțe.

4. modul în care se pun în miscare, se declanșează exercitarea lor, funcțiile consulare putând fi: cele pe care consulul le îndeplineste ex-oficii (informații generale, protecție consulară) iș cele pe care le îndeplineste la cererea conaționalului său (eliberare de certificate sau de pasapoarte, oficierea unei căsătorii);

5. modul în care legislația statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcții consulare iș în determinarea limitelor în care se poate exercita funcții consulare pe care consulul le poate exercita, situație în care deosebim între: funcții consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reşedinţă nu se opune (funcția de ofițer de stare civilă iș de notar) iș funcții consulare care pot fi exercitate în

Page 60: Drept consular şi dimplomatic

73

limitele iș în conformitate cu dispozițiile legilor din statul de reşedinţă (apărarea intereselor cetățenilor statului trimi ăț tor în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă).

4.4. CON INUTUL FUNC IILOR CONSULAREȚ Ț

a) Func ia de protejare a drepturilor i intereselor cetă enilorț ș ț

Atât doctrină, cât iș în practică, activitatea consulară în domeniul apărării intereselor cetățenilor a fost tratată destul de vast iș ea se asociază cu apărarea drepturilor iș intereselor cetățenilor de către reprezentanțele diplomatice. Protecția consulară, ca iș cea diplomatică, are scopul de restabilire a drepturilor încălcate sau recuperarea pagubei cauzate cetățeanului statului său prin înaintarea pretențiilor corespunzătoare faptului dat sau protestului.

Funcțiile consulilor în domeniul apărării drepturilor iș intereselor statului reprezentat, al persoanelor sale fizice iș juridice, sunt codificate în legislația statelor iș în Convenția de la Viena din 1963, în care este indicată realizarea dreptului statului de eliberare a pasapoartelor iș vizelor, îndeplinirea unor acțiuni notariale, înregistrarea actelor stării civile, apărarea

drepturilor cetățenilor săi în caz de deces, în cazul minorilor sau pierderea parțială a capacității de exercițiu, reprezentarea intereselor lor în instanțele judiciare, supravegherea iș acordarea ajutorului echipajelor vaselor maritime, vaselor aeriene iș altor persoane. Îndeplinind aceste atribuțiuni iș alte funcții, în limitele stabilite în legislația statului de reşedinţă, consulul acționează iș în interesele cetățenilor statului de reşedinţă sau a statelor terțe.

Asigurarea iș apărarea drepturilor iș intereselor cetățenilor reiese din însăsi esența noțiunii de „cetățenie”, care este tratată ca „o legătură juridică stabilă a persoanei fizice ca statul iș exprimă în întregime drepturile iș obligațiile reciproce a acestor subiecte.” Ea presupune influența puterii suverane a statului, dreptul persoanei la tutelă iș apărare indiferent de locul aflării ei. Totodată, intră în capacitatea oricărui cetățean de a cere apărarea iș protecția statului său, acest drept fiind garantat în mod egal alături de alte drepturi iș libertăți de către actul fundamental – Constituția statului, în spe ăț , Constituția României, dar iș de documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția privind drepturile copilului, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale iș culturale, Pactul internațional privind drepturile civile iș politice etc. Încălcarea drepturilor iș libertăților cetățenilor este prevăzut în dreptul internațional ca un atentat asupra puterii suverane a statului. În practica activității consulare apare un număr foarte mare de situații ce necesită acordarea serviciilor de apărare a intereselor iș drepturilor cetățenilor de către organele consulare, iș au un caracter destul de divers iș diferite grade de dificultate, caracter rezultat din multilateralitatea atribuțiilor ce-i revin consulului, ca reprezentant oficial al statului său în statul de reşedinţă. Destul de important în soluționarea acestor probleme apar următoarele acțiuni:

- determinarea gradului de coresponden ă ț între situația creată ce necesită rezolvare prin intervenția consulului cu reglementările prevăzute de legislația internă referitor la încălcarea drepturilor iș intereselor persoanelor fizice iș juridice a statului de reşedinţă;

- analiza situației conformitate cu regulile dreptului internațional iș legislației locale;- luarea măsurilor necesare, adecvate situației formate; totodată se ia în considerație

faptul că statul de reşedinţă, în orice circumstan ăț , va adopta poziția de apărare a persoanelor sale;

- consolidarea hotărârilor luate prin intermediul diferitor măsuri diplomatice neoficiale: întâlniri, discuții. în cazul rezolvării pozitive a situațiilor formate este de dorit de a

Page 61: Drept consular şi dimplomatic

73

se aduce mulțumiri statului de reşedinţă, apreciind totodată acest fapt ca un pas în dezvoltarea iș întărirea relațiilor bilaterale.

Exercitarea acestei funcții î i manifestș ă importanța cu atât mai pregnant cu cât deschiderea granițelor a facilitat unui număr mare de cetățeni să călătorească, să inițieze afaceri în alte state. Aceste persoane se pot afla în situația de a necesita protecție consulară. Drepturile consulului în privința protecției consulare drepturilor iș intereselor cetățenilor aparținând statului său sunt limitate referitor de aflarea sa în țara de reşedinţă; doar ca excepție un funcționar consular poate exercita funcțiile în exteriorul circumscripției sale consulare (art. 6 din Convenția de la Viena din 1963).

b) Func ia de reprezentare a cetă enilorț țReprezentarea consulară este funcția specifică pe care о exercită funcționarul consular în favoarea cetățeanului statului trimi ăț tor care, fiind absent în statul de reşedinţă, nu a dat о împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în fața autorităților acestui stat iș nu poate să- iș apere singur interesele. Art.5 al Convenției de la Viena din 1963 prevede două acțiuni pentru reprezentarea intereselor cetățenilor statului trimi ăț tor:

a) acțiunea de reprezentare propriu zisă, directă, a cetățenilor statului trimi ăț tor;b) luarea măsurilor în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața tribunalelor

sau în fața altor autorități ale statului de reşedinţă.Reprezentarea consulară rezultă în mod direct din calitatea consulului de trimis oficial

al statului trimi ăț tor, exercitarea ei având la bază normele de drept public intern, care stabilesc consulului sarcina de a apăra, în străinătate, drepturile cetățenilor statului trimi ăț tor.

Este exclus a se considera că între consul iș cetățeanul statului trimi ăț tor se naste un raport de mandat, a cărui bază să fie normele dreptului civil. De aici rezultă că reprezentarea consulară se realizează ex officio, în sensul că beneficiarul nu trebuie să exprime, în prealabil, consim ăț mântul său iș nici să dea о procură specială pentru consul de a acționa în numele său.

Reprezentarea consulară încetează la data la care cetățeanul este în măsură să- iș protejeze singur interesele iș să- iș apere drepturile fie direct, fie angajându- iș un mandatar al său. În asemenea cazuri, reprezentarea consulară se poate transforma în asisten ă ț consulară sau, după caz, în protecție consulară. Obiectul reprezentării consulare se limitează la actele de conservare sau de administrare a bunurilor cetățenilor statului trimi ăț tor; actele de dispoziție nu se pot face fără о procură specială din partea titularului de drept (pentru o mai bună înțelegere, amintim că: după importanța lor, actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare i ș de dispoziție; actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmăreste preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu; actele de dispoziție sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renun ă ț la drepturi).

Ea se exercită numai în fața autorității de stat din statul de reşedinţă, nu iș fa ă ț de particulari. În cadrul funcției de reprezentare, consulul protejează pe cetățenii săi în cauze referitoare la autoritățile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu, conferit de normele dreptului consular.

Serviciile consulare care se prestează pentru cetățenii statului trimi ăț tor de către oficiul consular nu intră în noțiunea de reprezentare consulară. Faptul primirii iș transmiterii cererilor cetățenilor proprii către autoritățile statului trimi ăț tor nu este о reprezentare consulară în adevăratul sens al cuvântului, întrucât funcționarii consulari nu pot reprezenta cetățenii proprii, pe lângă autoritățile statului lor. De menționat că normele de drept consular prevăd iș posibilitatea ca funcționarul consular să recomande un apărător ales de el, fie el avocat, fie о altă persoană calificată, în scopul asigurării protecției cetățeanului statului trimi ăț tor în fața autorităților statului de reşedinţă. În acelasi timp vom arăta că dreptul de apărare este

Page 62: Drept consular şi dimplomatic

73

reglementat în majoritatea statelor în sensul restrângerii acestei activități iș limitării ei doar la instituția avocaților iș , ca excepție, în unele state se permite participarea la apărare persoanelor cu pregătire specială în domeniu, dar care nu sunt avocați.

Convenția consulară încheiată între România iș Belarus stabileste privitor la reprezentarea intereselor legale ale cetățenilor în fața autorităților statului de reşedinţă că funcționarul consular are dreptul să întreprindă măsuri, în conformitate cu legile statului de reşedinţă, pentru asigurarea reprezentării intereselor legale ale cetățenilor statului trimi ăț tor în fata instanțelor judecătoresti iș a altor autorități ale statului de reşedinţă. El poate, în conformitate cu legile statului de reşedinţă, să solicite adoptarea de măsuri temporare pentru apărarea drepturilor iș intereselor legale ale cetățenilor statului trimi ăț tor, dacă acestia absentează sau, din alte cauze credibile, nu sunt în măsura să- iș apere drepturile iș interesele lor. Funcționarul consular are, de asemenea, dreptul să solicite instanțelor judecătoresti sau autorităților amânarea examinării cauzei, care priveste pe cetățeanul statului trimi ăț tor, până când acesta nu va fi informat iș va avea posibilitatea de a se apăra, singur sau prin reprezentant. Reprezentarea încetează când persoanele reprezentate numesc împuternicitul lor sau preiau, personal, apărarea drepturilor iș intereselor lor. (art. 36) În ce priveste tutela iș curatela, aceeasi convenție conține următoarele prevederi: funcționarul consular are dreptul să solicite autorităților statului de resedința instituirea tutelei sau curatelei pentru cetățenii statului trimi ăț tor, aflați în statul de reşedinţă, iș să propună persoana care să fie numită tutore sau curator. Dacă autoritățile statului de reşedinţă au cunostin ă ț că trebuie instituită o tutelă sau o curatelă pentru un cetățean al statului trimi ăț tor, ele vor informa funcționarul consular despre aceasta, într-un termen cât mai scurt posibil (art.40).

c) Func ia economică a consululuițFuncția consulară în materie economico-comercială a constituit una din premisele

apariției instituției consulare. Astfel, în evul mediu este menționată existența a ceea ce s-a denumit cu termenul general de „consules mercantorum”, consul cu atribuțiuni de arbitru în disputele comerciale, care putea să aplice în litigiile dintre membrii coloniilor care îl alegeau, regulile lor cutumiare de drept comercial iș maritim.

Stadiul actual al relațiilor internaționale stimulează această funcție aparținând consulului prin dinamica relațiilor economico-comerciale. Instrumentul juridic internațional cadru care face referire expresă la funcția economică a consulului este Convenția de la Viena din 1963, care în art. 5 pct. b înscrie favorizarea dezvoltării „relațiilor comerciale, economice… între statul trimi ăț tor iș statul de reşedinţă…” Această reglementare este cuprinsă iș în numeroase convenții consulare bilaterale prin care statele înțeleg să concretizeze aceste relații. Astfel, în Convenția consulară încheiată între România iș Suedia se menționează că funcționarul consular are dreptul „să urmărească dezvoltarea relațiilor dintre statul trimi ăț tor iș statul de reşedinţă în domeniile comercial, economic, cultural iș stiințific iș să promoveze în alt mod relații de prietenie între cele două state”(s.n.) – art.13 alin.2 pct. b. În mod asemănător Convenția consulară încheiată între România iș Austria cuprinde reglementarea potrivit căreia „prin activitatea lor, funcționarii consulari contribuie la întărirea relațiilor de prietenie iș favorizează dezvoltarea relațiilor comerciale iș economice dintre cele două părți contractante” – art.13. Art. 8 pct. b iș c din Convenția consulară dintre România iș Franța prevede că prin exercitarea funcțiilor consulare se urmăreste favorizarea relațiilor comerciale, economice, culturale iș stiințifice între statul de reşedinţă iș statul trimi ăț tor, informarea prin toate mijloacele licite despre condițiile i ș evoluția vieții comerciale, economice, culturale iș stiințifice din statul de reşedinţă. Ceea ce este de remarcat este faptul că în timp ce Convenția de la Viena din 1963 enumără funcția economico-comercială printre celelalte funcții consulare, în convențiile bilaterale pe care România le-a încheiat cu alte state

Page 63: Drept consular şi dimplomatic

73

aceste aspecte au fost concepute ca scop al funcțiilor consulare, concepție considerată superioară în literatura de specialitate.

Potrivit art.11 din Regulamentul consular al României funcționarii consulari vor favoriza dezvoltarea relațiilor bilaterale în domeniile economic, comercial, cultural, stiințific, turistic, vor apăra iș promova drepturile iș interesele statului român iș ale cetățenilor români în statul de reşedinţă (s.n.).

Exercitarea acestei funcții se concretizează prin mai multe acțiuni precum:- urmărirea iș observarea atentă a fenomenelor care au legătură cu relațiile economico-

comerciale;- informarea iș îndrumarea agențiilor comerciale, reprezentanțelor i ș oamenilor de

afaceri din țară despre tendințele de pe piața locală;- consilierea organelor naționale competente în legătură cu inițiativa intensificării

schimburilor economice;- înlesnirea publicității iș participării la expoziții cu produse naționale etc.În acest sens, Regulamentul consular al României menționează în art.13 că

funcționarul consular va sprijini comerțul iș cooperarea economică prin acțiuni de prospectare, propagandă iș promovare în mediile de afaceri sau de comunicare în masă a intereselor românesti, asigurând condiții favorabile agenților economici români, dezvoltării ansamblului relațiilor cu țara de reşedinţă. Îi este interzis, însă, să acționeze ca agent economic ori să desfăsoare activități cu caracter lucrativ. De asemenea, în activitatea sa funcționarul va sprijini cercurile de afaceri, firmele iș companiile străine să facă investiții de capital în România, să înființeze reprezentanțe, firme sau birouri ale acestora, să încurajeze exporturile de produse românesti, să dezvolte cooperarea economică iș tehnico-stiințifică.

Una dintre sarcinile consulilor români este activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condițiilor economice, comerciale, stiințifice etc. în scopul promovării iș apărării intereselor iș apărarea intereselor naționale, înfăptuirii obiectivelor politicii externe iș interne ale statului, precum iș promovarea participării României la viața internațională

(art.12 din Regulament).De menționat că, dacă dreptul de protecție permite consulului să se adreseze numai

autorităților, dreptul de informare îi permite să se adreseze, pentru a primi date, iș particularilor. Consulul poate solicita un expert pentru a-i face un raport într-o problemă economică a statului de reşedinţă, poate cere date despre о firmă interesată să negocieze cu о firmă din statul trimi ăț tor. În acelasi timp, subliniem faptul că aceste informații nu trebuie să depăsească un interes legitim iș , mai ales, procedeele trebuie să fie acceptate de legea statului de reşedinţă

d) Func ia de control i de sprijin a navelor maritime, fluviale i a avioanelorț ș ș Convenția de la Viena din anul 1963 prevede în art. 5, lit. k iș l următoarele funcții pentru postul consular:

“k) exercită dreptul de control iș de inspecție, prevăzute de legile iș regulamentele statului trimi ăț tor, asupra navelor maritime iș a navelor fluviale;

l) acordă asisten ă ț navelor iș aeronavelor menționate la alineatul k din prezentul articol precum iș echipajelor lor, primeste declarațiile asupra curselor acestor nave, examinează iș vizează documentele de bord iș , fără а prejudicia prerogativele autorităților statului de reşedinţă, face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei i ș reglementează, în măsura în care legile iș regulamentele statului trimi ăț tor autorizează aceasta, divergențele de orice natură între căpitan, ofițeri iș marinari”. Atribuțiile funcționarului consular în probleme de transporturi navale, aeriene, rutiere

iș feroviare sunt prevăzute în art. 20 al Regulamentului consular al României. Conform prevederilor acestui articol, funcționarii consulari î i vor exercita funcș țiile în conformitate cu

Page 64: Drept consular şi dimplomatic

73

legea română iș convențiile internaționale la care România este parte. Atribuțiile funcționarului consular în materie de navigație maritimă iș fluvială se exercită în legătură cu navele comerciale de mărfuri iș pasageri care navighează sub pavilion românesc, echipajul iș încărcătura de la bordul acestora iș pasagerii lor.

De asemenea, funcționarul consular va exercita atribuții privind navele de război, navele de stat, navele scoală pentru pregătirea personalului navigant, navele pentru cercetare stiințifică iș altele. Atribuțiile funcționarului consular vor consta iș în eliberarea sau prelungirea valabilității, după caz, în condițiile legii iș reglementărilor în materie, а documentelor de navigabilitate a navelor, a carnetelor de marinar, acordarea de asisten ă iț ș protecție navelor sub pavilion românesc, echipajului, încărcăturii sale, precum iș pasagerilor cetățeni români, în caz de avarie, esuare sau naufragiu al navei; el va sprijini repatrierea acestora, inclusiv a membrilor echipajului dacă continuarea călătoriei nu mai este posibilă. De asemenea, funcționarul consular va obține aprobările necesare pentru intrarea navelor de stat iș a navelor militare în apele teritoriale iș în porturile statului de reşedinţă.

În materie de navigație aeriană, funcționarul consular va obține pe cale diplomatică, de la autoritățile ăț rii de reşedinţă, autorizații prealabile pentru survolarea spațiului aerian sau aterizarea pe teritoriul acestuia în cazul aeronavelor române care execută zboruri necomerciale - prezidențiale, parlamentare, guvernamentale, transporturi de trupe, tehnică militară, armament iș altele asemenea. De asemenea, funcționarul consular acordă asisten ă iț ș protecție aeronavelor, echipajului iș pasagerilor ori de câte ori împrejurările о cer. Funcționarii consulari vor sprijini personalul, pasagerii iș încărcătura în transporturile internaționale feroviare iș rutiere de mărfuri iș călători în caz de accidente de circulație iș vor interveni la autoritățile ăț rii de reşedinţă pentru a le acorda primul ajutor în funcție de situația în care se află.

e) Func ia de ofi er al stării civileț țFuncțiile consulare prevăzute la art. 5 al Convenției de la Viena din anul 1963

stabilesc domeniile în care un oficiu consular î i poate exercita sarcinile stabilite de cș ătre statul trimi ăț tor. Prevederea menționată constituie, totodată, norma juridică de drept consular prin care se consacră obligația statului de reşedinţă de a permite, pe bază de reciprocitate, îndeplinirea sarcinilor aşa cum le stabileste statul trimi ăț tor în domeniul respectiv, dacă nu are prevederi legale contrare.

În materia înregistrării actelor iș faptelor de stare civilă, statele au interese majore, care influențează iș sarcinile privind îndeplinirea funcției de ofițer al stării civile, încredințate, de regulă, sefilor oficiilor consulare. Statul în care se produc actele iș faptele de stare civilă poate avea, uneori, principii juridice fundamental diferite de cele ale statului trimi ăț tor. Statele trimi ăț toare au, de aceea, interesul de a avea un sistem propriu de constatare iș înregistrare a actelor iș faptelor de stare civilă petrecute în străinătate, întrucât din acestea se nasc situații juridice anume pentru persoanele aflate în statul de reşedinţă;

În unele ăț ri actele de stare civilă sunt încheiate numai de autoritățile locale, ceea ce rezultă că funcționarii consulari străini nu pot îndeplini funcții în materie de înregistrare a actelor de stare civilă. Regula este imperativă potrivit principiului locus regit actum (de exemplu, Anglia, Columbia Argentina ). Art. 5, lit. f din Convenția de la Viena din anul 1963 stipulează funcționarii consulari au dreptul de a acționa în calitate de notar iș de ofițer de stare civilă iș a exercita funcții similare, ca iș unele funcții de ordin administrativ, în măsura în care legile iș reglementările statului de reşedinţă nu se opun la aceasta. Statele pot stabili prin acorduri bilaterale conținutul acestei funcții, pe care о pot limita sau condiționa.

f) Func ia notarialăț

Page 65: Drept consular şi dimplomatic

73

Activitatea notarială a consulului este reglementată de normele dreptului internațional iș de normele dreptului intern al statului trimi ăț tor.

Convențiile internaționale multilaterale, care se referă la activitatea consulară, lucrările doctrinare, atât ale institutelor de cercetări pe probleme internaționale cât iș operele unor teoreticieni, tratează activitatea notarială а consulului, mai mult sau mai puțin detaliat. Convenția de la Viena din anul 1963 prevede la art. 5, lit. f funcția notarială împreună cu funcția administrativă iș cu cea de ofițer de stare civilă. Funcționarul consular are dreptul, potrivit acestui articol, să acționeze în calitate de notar sub rezerva ca legislația iș reglementările statului de reşedinţă să nu se opună la aceasta. Regulile referitoarele la cazurile în care acționează un consul în calitate de notar sunt:

a) dreptul la întocmirea, legalizarea sau autentificarea de documente pentru cetățenii statului trimi ăț tor este general pentru funcționarul consular, funcția notarială a consulului este limitată pentru cetățenii statului de reşedinţă la activitățile notariale care conferă putere actelor ce urmează să fie folosite la autoritățile publice ale statului trimi ăț tor, adică este restrânsă la operațiunile de legalizare, cu cele trei componente ale ei, cum vom vedea;

b) documentele încheiate să nu se refere la bunuri imobile situate pe teritoriul statului de reşedinţă, oricare ar fi finalitatea actelor încheiate: transferarea, restrângerea sau grevarea dreptului de proprietate asupra acestora, indiferent de natura actelor ce se încheie (acte între vii sau pentru cauze de moarte);

c) funcționarul consular nu poate primi iș autentifica contracte între cetățenii statului de reşedinţă sau între cetățeni ai unui stat terț, chiar dacă acestea sunt destinate a fi folosite în statul trimi ăț tor;

d) funcționarul consular onorific poate primi, înregistra iș legaliza acte iș copii sau extrase de pe documente, dar nu poate autentifica înscrieri de orice fel.

Conform prevederilor stipulare în art. 16 al Regulamentului consular al României, activitatea notarială se va desfăsura pe baza legii române iș a înțelegerilor internaționale la care România este parte, precum iș potrivit uzanțelor internaționale. Actele notariale se îndeplinesc, după caz, la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum iș la bordul navelor iș aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționate în raza de activitate a acestor organe, precum iș la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România iș statul de reşedinţă sunt parte ori legea locală nu se opune. Forma iș condițiile în care se îndeplinesc actele notariale sunt prevăzute de legea română. Art.13 din Legea nr.36/1995, a notarilor publici iș activității notariale, prevede că activitatea notarială a misiunilor diplomatice iș consulare ale României se desfăsoară pe baza legii române iș a înțelegerilor internaționale la care România este parte, precum iș potrivit uzanțelor internaționale. Acelasi articol menționează în alineatul 2 că, la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, precum iș a persoanelor juridice române, misiunile diplomatice iș oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte notariale:

- redactarea de înscrieri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;- autentificarea înscrisurilor;- legalizarea sigiliilor iș semnăturilor;- darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;- certificarea unor fapte;- legalizarea de copii de pe înscrisuri;- efectuarea iș legalizarea traducerilor;- primirea în depozit a înscrisurilor iș documentelor prezentate de părți;- eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.

Page 66: Drept consular şi dimplomatic

73

Unele activități consulare pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice iș oficiile consulare ale României iș la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în măsura în care legile sau reglementările statului de reşedinţă nu se opun (art.13, alin.3, Legea nr.36/1995). În privința locului unde se îndeplinesc actele notariale alineatul 4 al aceluiasi articol prevede că:

"Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum iș la bordul navelor iș aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționat în raza de activitate a acestor organe, precum iș la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România iș statul de reşedinţă sunt părți sau legea locală nu se opune."

Actul notarial îndeplinit de funcționarul consular, purtând semnătura sa iș sigiliul oficial, este autoritate publică iș are forța probantă prevăzută de lege. Actele notariale întocmite de funcționarul consular pot fi atacate de părți sau de orice persoană interesată prin acțiune în anulare la instanța judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului român de procedură civilă.

g) Îndeplinirea de acte diplomatice i politiceșOficiul consular poate îndeplini acte diplomatice, în conformitate cu art.17 din

Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare, în următoarele condiții:- să nu existe misiunea diplomatică a statului trimi ăț tor în statul de reşedinţă sau să nu fie reprezentat printr-un stat terț;- este necesar ca statul de reşedinţă să- iș fi exprimat consim ăț mântul în acest sens;- să nu fie afectat statutul consular.

Alte funcții consulare:- funcții administrative;- funcții consulare în materie jurisdicțională;- funcții consulare în materie de pasapoarte etc.

5. IMUNITĂ ILE I PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE I ALEȚ Ș Ș MEMBRILOR ACESTORA

5.1. Enumerarea imunită ilor i privilegiilor potrivit Conven iei de la Viena din 1963ț ș ț5.2. Con inutul imunită ilor i privilegiilor consulareț ț ș5.3. Beneficiarii privilegiilor i imunită ilor consulareș ț5.4. Începutul i încetarea privilegiilor i imunită ilor consulareș ș ț

5.1. ENUMERAREA IMUNITĂ ILOR I PRIVILEGIILOR POTRIVITȚ Ș CONVEN IEI DE LA VIENA DIN 1963ȚImunitățile iș privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri iș facilități acordate

unui post consular iș membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării îndeplinirii eficiente a funcțiilor lor. Dumitru Mazilu menționează, citându-l pe G.H. Hackwort, că pentru a- iș putea îndeplini atribuțiile, consulii iș ceilalți membri ai Oficiului consular se bucură de facilități, privilegii iș imunități, care „constituie statutul lor consular”.Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, imunitățile iș privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice iș anume:

a) înlesniri, privilegii iș imunități privind postul consular – art. 28-39;b) facilități, privilegii iș imunități privind funcționarii consulari de carieră i ș ceilalți

membri ai postului consular – art. 40-57;

Page 67: Drept consular şi dimplomatic

73

c) facilitățile, privilegiile iș imunitățile aplicabile funcționarilor consulari onorifici iș posturilor consulare conduse de ei – art. 58-68.În literatura de specialitate este dată clasificarea iș specificarea imunităților, inviolabilităților, privilegiilor, drepturilor iș facilităților consulare.

Membrii personalului oficiilor consulare au un statut internațional special, fiind exceptați de la jurisdicția statelor în conformitate cu dispozițiile Convenției consulare din 1963. De i beneficiazș ă de un statut special recunoscut de state pentru a le facilita exercitarea funcțiilor lor, ei trebuie să respecte permanent legile iș ordinea de drept din statele respective. Generic, prin sintagma „imunități consulare” trebuie să înțelegem, potrivit teoriei i ș practicii dreptului internațional „tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor consulare ale statelor străine iș personalului lor în scopul ca acestea să- iș poată îndeplini funcțiile ce le revin”.

Convenția de la Viena din 1963, privind codificarea relațiilor consulare, izvor de drept internațional ce constituie dreptul comun în materia dreptului consular, a rezervat întreg Capitolul II materiei înlesnirilor, privilegiilor iș imunităților privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră iș alți membri ai unui post consular. Reglementarea acestor probleme s-a realizat în două secțiuni distincte: prima este afectată înlesnirilor, privilegiilor iș imunităților ce se acordă postului consular (art. 28.39), cea de-a doua secțiune cuprinde prevederi referitoare la facilitățile, privilegiile iș imunitățile privind funcționarii consulari de carieră iș ceilalți membri ai postului consular (art. 40-57).

5.2. CON INUTUL IMUNITĂ ILOR I PRIVILEGIILOR CONSULAREȚ Ț ȘEnumerate iș reglementate de Convenția din 1963, aceste imunități iș privilegii au fost

clasificate iș amplu analizate în literatura de specialitate.În cele ce urmează, ne vom referi cu precădere la imunitatea de jurisdicție încercând să cuprindem următoarele aspecte: definiția iș reglementarea imunității consulare, formele de imunitate de jurisdicție, beneficiarii acestei imunități, caracterul iș limitele imunității de jurisdicție.

În doctrină s-au dat mai multe definiții imunităților consulare. În opinia unui autor român, imunitățile consulare sunt „acele drepturi acordate unui oficiu consular iș membrilor acestuia de către statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale acestui stat”. Alt autor consideră că imunitățile consulare sunt „drepturi acordate unui post consular iș membrilor acestuia de statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția locală”.

Convenția de la Viena din 1963 afirmă în art. 43, intitulat „Imunitatea de jurisdicție”, că:

„ 1. Funcționarii consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare iș administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare.

2. Totusi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acțiune civilă:

a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimi ăț tor;

b) intentată de un ter ț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau de un avion.”Având în vedere cele menționate mai sus, putem defini imunitatea de jurisdicție ca

fiind beneficiul acordat unor categorii de personal al oficiilor consulare în temeiul

Page 68: Drept consular şi dimplomatic

73

reglementărilor internaționale iș care constă în exceptarea acestora de la jurisdicția statului de reşedinţă.

De i unii autori trateazș ă inviolabilitatea ca făcând parte din conținutul imunității, în privința oficiilor consulare, aşa cum rezultă din Convenție, se prevede doar inviolabilitatea localurilor acestora - art. 31( iș nu imunitatea lor).

Din interpretarea prevederilor art. 43 din Convenția de la Viena din 1963 rezultă că trei sunt formele de imunitate de jurisdicție:

- imunitatea de jurisdicție penală;- imunitatea de jurisdicție civilă;- imunitatea de jurisdicție administrativă.

Imunitatea de jurisdicție penală. Funcționarii iș angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare i ș administrative pentru „actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare”. În legătură cu expresia subliniată se cuvine să facem unele precizări, având în vedere că, aşa cum a fost formulată în art. 43 din Convenție, ar putea crea confuzii. Astfel, pentru ca un act să aibă caracterul de act îndeplinit în exercitarea funcțiilor consulare el trebuie să fie legitim iș legal, să rezulte exclusiv din exercitarea funcțiilor consulare; mai este necesar, apoi, ca actul să fie calificat ca atare atât de statul trimi ăț tor, cât iș de statul de reşedinţă.

Imunitatea de jurisdicție civilă. Convenția de la Viena din 1963 exclude din categoria actelor îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimi ăț tor, în caz de acțiune civilă; de asemenea, prevederile paragrafului 1 al art. 4 3 nu se vor aplica nici în cazul unei acțiuni civile introduse de un ter ț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau aeronavă.

Așadar, instanțele civile ale statului de reşedinţă nu au competența de a judeca acțiunile civile rezultate din contracte ce au fost încheiate de funcționarii consulari iș de angajați consulari, în mod expres sau implicit, în calitatea lor de mandatari ai statului trimi ăț tor.

Imunitatea de jurisdicție administrativă. Funcționarii consulari iș angajații consulari se bucură în statul de reşedinţă de imunitate de jurisdicție administrativă, aceasta însemnând că autoritățile judiciare sau administrative ale acestui stat nu au competența de a constata iș sancționa faptele de natură contravențională. Ei nu beneficiază da această imunitate într-un stat ter ț (art.54). Imunitatea de jurisdicție nu este absolută în ce-i priveste pe funcționarii consulari iș pe angajații consulari (precum în cazul diplomaților), ci are un caracter funcțional, ea existând numai cu privire la actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare.

Nu toți membrii postului consular beneficiază de imunitate de jurisdicție, ci, după cum prevede art. 43, doar funcționarii consulari iș angajații consulari. Rezultă că vor fi exclusi de la imunitatea de jurisdicție membrii personalului de serviciu.

Făcând parte din ceea ce un autor numea „un complex de tratament favorabil”, imunitățile consulare, în general, iș imunitatea de jurisdicție, în special, alături de celelalte privilegii, drepturi iș diferite înlesniri, vin să contribuie la îndeplinirea în bune condițiuni de către consuli iș ceilalți membri ai oficiilor consulare a atribuțiunilor ce le revin. Trebuie să menționăm, însă, că statutul consular cuprinde, de asemenea, anumite obligații ce incumbă consulului iș pe care trebuie să le îndeplinească fa ă ț de statul de reşedinţă (art.55 din Convenția din 1963).

Inviolabilitățile consulare sunt totalitatea drepturilor acordate unui post consular iș personalului acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedinţă

Page 69: Drept consular şi dimplomatic

73

trebuie să interzică autorităților sale de a dispune, în situații anume determinate, luarea măsurilor de constrângere fa ă ț de sediul postului consular sau fa ă ț de personalul consular, care ar afecta funcționalitatea postului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor.

a) Inviolabilitatea personală a funcționarului consular constă în faptul, că în cazurile când nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție, el nu poate fi pus în stare de arest sau detențiune preventivă, doar decât în caz de crimă gravă iș în urma unei hotărâri a autorității judiciare competente (art. 41). Angajații consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucât Convenția de la Viena recunoaste inviolabilitatea doar funcționarului consular;

b) Inviolabilitatea curierului consular este absolută. Conform prevederilor Convenției de la Viena (art. 35 p.5) el nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune chiar în cazul săvârsirii unei "crime grave", sau luării unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente. Curierul consular nu se bucură de imunitate de jurisdicție.

c) Inviolabilitatea sediului postului consular. Localurile consulare, noțiune care include clădirile sau părțile de clădiri iș terenul aferent, indiferent în a cărui proprietate se află, dar care sunt folosite exclusiv pentru postul consular, sunt inviolabile (art. 31). Spre deosebire de locuința particulară a agentului diplomatic, care se bucură de aceeasi ocrotire iș de aceeasi inviolabilitate ca iș localurile misiunii diplomatice, resedința şefului de post consular iș locuințele angajaților consulari nu sunt inviolabile.

d) Inviolabilitatea bunurilor postului consular. Mobilierul, bunurile iș mijloacele de transport ale postului consular nu pot fi rechiziționate.(art. 31, p.4);

e) Inviolabilitatea arhivelor iș documentelor consulare este absolută. Ele sunt inviolabile în orice moment iș în orice loc s-ar găsi. (art. 33). Arhiva cuprinde toate hârtiile, documentele, corespondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon, registrele postului consular, cifrul, fisierele iș mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze (art. 1).

f) Inviolabilitatea valizei consulare. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă iș nici reținută (art. 35, p. 3). Totusi, dacă autoritățile competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza conține alte obiecte decât corespondența, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenta lor de către un reprezentant autorizat al statului trimi ăț tor. Dacă autoritățile statului trimi ăț tor refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de origine.

Privilegiile consulare sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau personalului acestuia iș constau în posibilitatea juridică de a se bucura de anumite beneficii iș de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se încadrează scutirea de taxe iș impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali iș de valiza consulară etc.

a) Privilegiile fiscale sunt exprimate sub formă de scutiri de impozite iș taxe. Beneficiază de aceste privilegii atât localurile consulare, cât iș funcționarii consulari iș angajații consulari (art. 32).

b) Privilegiile vamale sunt desemnate sub forma scutirii de control iș taxe vamale. De aceste privilegii beneficiază postul consular iș funcționarii consulari. Angajații consulari nu sunt scutiți de taxe iș control vamal, decât cu ocazia primei instalări (art. 50).c) Scutirea de înmatriculare a străinilor iș de permisul de şedere este un privilegiu de care se bucură funcționarii consulari iș angajații consulari (art. 46). Scutirea de înmatriculare nu înseamnă scutirea de obligația de a obține viza, în statele unde există această procedură, iș nici dreptul de a rămâne pe teritoriul statului de reşedinţă fără a fi notificați ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă. Funcționarilor consulari iș angajaților consulari li se eliberează, de regulă, carte de identitate care identifică statutul lor iș dau dreptul de şedere în țara de reşedinţă.

Page 70: Drept consular şi dimplomatic

73

d) Scutirea de permise de muncă este un privilegiu acordat tuturor membrilor postului consular. Acest privilegiu nu înseamnă altceva decât faptul, că nu este necesar de a obține autorizație pentru a desfăsura activitate la postul consular. Unele state eliberează permise de muncă membrilor familiei funcționarilor consulari i ș angajaților consulari, în caz dacă acestia doresc să lucreze pe teritoriul statului de reşedinţă. În aceste cazuri, persoanele care au primit permise de muncă nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă iș administrativă.

e) Scutirea de prestații personale iș de orice serviciu de interes public (art. 52) iș de obligația de asigurare socială (art. 48).

Drepturile consulare sunt permisiuni juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni, prevăzute de legea statului trimi ăț tor, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedinţă, fie în statul trimi ăț tor.

a) Dreptul la arborarea drapelului național iș asezarea scutului cu stema de stat peclădirea ocupată de către postul consular iș pe mijloacele de transport ale postului consular, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu (art. 29);

b) Dreptul de a încasa taxe consulare stabilite de către statul trimi ăț tor (art. 39);c) Dreptul de a exporta fără taxe bunurile succesorale, în caz de deces al unui membru

al postului consular (art. 51).Facilitățile consulare sunt acele garanții iș obligațiuni generale pe care le acordă statul

de reşedinţă posturilor consulare iș personalului consular în scopul susținerii i ș înlesnirii desfăsurării activității care le este proprie în condiții cât mai bune. În categoria facilităților se încadrează obligațiunea statului de reşedinţă de a facilita postului consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod (art. 30 al Convenției de la Viena).

5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR I IMUNITĂ ILOR CONSULAREȘ ȚConvenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 determină beneficiarii

privilegiilor iș imunităților consulare. Postul consular este principalul beneficiar al imunităților iș privilegiilor consulare, indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat, viceconsulat, agenție consulară. Şeful de post consular nu are imunități iș privilegii speciale. El beneficiază doar de două privilegii:

a) dreptul de precădere în cadrul corpului consular ișb) dreptul de a arbora drapelul național al statului trimi ăț tor pe clădirea resedinței sale iș pe mijloacele de transport cu ocazia folosirii lor oficial.

Toate categoriile de personal consular beneficiază de următoarele imunități iș privilegii:

a) imunitatea de a depune mărturie, care este legată de faptele oficiale;b) scutirea de permise de muncă;c) scutirea de regimul de securitate socială;d) scutirea de prestații personale.Funcționarii consulari beneficiază în plus de inviolabilitate. Funcționarii consulari iș

angajații consulari mai beneficiază de:a) imunitățile de jurisdicție;b) scutirea de înmatriculare a străinilor iș de permis de şedere;c) scutiri fiscale;d) scutirea de taxe vamale iș de control vamal.Angajații consulari beneficiază în plus de scutirea de taxe vamale iș de control vamal

numai cu ocazia primei lor instalări.Membrii de familie, care locuiesc împreună cu funcționarii consulari beneficiază

numai de privilegiile următoare:a) scutirea de impozite iș taxe fiscale;

Page 71: Drept consular şi dimplomatic

73

b) scutirea de taxe vamale iș control vamal;c) scutirea de regimul de securitate socială;d) scutirea de prestații sociale;e) scutirea de înmatriculare a străinilor iș de permisele de şedere.Membrii de familie care exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu

caracter lucrativ, precum iș titularii care exercită ei însăsi în statul de reşedinţă o asemenea activitate, nu vor beneficia de privilegii iș imunități. Persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular, în caz dacă el nu este cetățean al statului de reşedinţă, beneficiază de:

a) scutirea de permis de munca;b) scutirea de obligațiile privind asigurarea securității sociale.Membrii misiunilor diplomatice în cazul exercitării funcțiilor consulare ale misiunii î iș

păstrează statutul lor, iar privilegiile iș imunitățile continuă să fie determinate de regulile dreptului internațional privind relațiile diplomatice.

În cazul când un membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice a statului trimi ăț tor în statul de reşedinţă este numit gerant interimar, el continuă să se bucure de privilegiile iș imunitățile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se opune la aceasta. Gerantului interimar, numit în funcție dintre funcționarii consulari, îi sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare în aceeasi măsură ca iș şefului de post consular în cauză.

Totusi, în Convenție se precizează: "Statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui gerant interimar înlesnirile, privilegiile iș imunitățile de care şeful de post consular se bucura numai în baza unor condiții pe care gerantul interimar nu le îndeplineste" (art. 15, pct. 3).

Postul consular condus de un funcționar consular onorific beneficiază de următoarele înlesniri, privilegii iș imunități, de care se bucură iș posturile consulare de carieră:

a) înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa (art. 28);b) folosirea drapelului iș stemei naționale (art.29);c) obținerea de localuri (art. 30);d) libertatea de deplasare (art. 34);e) libertatea de comunicare (art.35);f) comunicarea cu cetățenii statului trimi ăț tor (art. 36);g) accesul la informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu iș de accident aerian (art. 37);h) comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă (38);i) perceperea de drepturi iș taxe consulare (art. 39);k) libertatea mijloacelor de comunicare, inclusiv a curierilor speciali iș a cifrului (art.54);

Posturile consulare conduse de funcționari consulari onorifici beneficiază în plus de:a) dreptul la protecție pentru localurile consulare (art. 59);b) scutirea fiscală a localurilor consulare (art. 60);c) inviolabilitatea arhivelor (art.61);d) scutiri vamale (art. 62);

Funcționarii consulari onorifici se bucură de înlesniri, privilegii iș imunități de care beneficiază iș funcționarii consulari de carieră:

a) notificarea cazurilor de arestare, detențiune sau urmărire (art. 42);b) imunitatea funcțională de jurisdicție (art. 43);c) imunitatea de a depune ca martor (art. 44);d) renunțarea la privilegii iș imunități (art. 45);

Funcționarii consulari onorifici beneficiază în plus de:

Page 72: Drept consular şi dimplomatic

73

a) protecția din partea statului de reşedinţă (art. 64);b) scutirea de înmatriculare a străinilor iș de permis de şedere (art. 65);c) scutiri fiscale (art. 66);d) scutirea de prestații personale (art. 67).Funcționarii consulari onorifici sunt obligați să respecte legile iș regulamentele statului

de reşedinţă (art. 55).Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963,

pentru ca o persoana să nu fie exclusă din beneficiul privilegiilor iș imunităților consulare, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1. să aibă calitatea de cetățean al statului trimi ăț tor;2. să nu aibă domiciliu pe teritoriul statului de reşedinţă;3. să nu exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă;4. să nu fie consul onorific.

5.4. ÎNCEPUTUL I ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR I IMUNITĂ ILORȘ Ș Ț CONSULARE

Conform art. 53 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile iș imunitățile respective de la intrarea sa pe teritoriul statului de reşedinţă pentru a ajunge la post sau, dacă se găseste deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție la postul consular.

Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el, precum iș membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile iș imunitățile respective, începând cu una din datele următoare:

- aceea de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile iș imunitățile prevăzute de Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare;

- aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă;- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular

respectiv.Imunitățile iș privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăseste

teritoriul statului de reşedinţă sau, după caz, din momentul încetării calității de membru al familiei.

Actele oficiale, săvârsite de un funcționar consular sau un angajat consular în exercitarea funcțiilor sale, se bucură de imunitatea de jurisdicție fără limită de timp.

În cazul declarării unui funcționar consular persona non grata sau ca persoana inacceptabilă sau în caz de conflict armat, statul de reşedinţă acordă un termen rezonabil, la finele căruia încetează privilegiile iș imunitățile (art. 23 din Convenția de la Viena). În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile iș imunitățile de care beneficiază, până la prima din datele următoare:

- aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedinţă;- la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop.Potrivit prevederilor art.53 al Convenției de la Viena din anul 1963, privilegiile iș

imunitățile membrilor oficiului consular se nasc din momentul intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă; dacă se află pe acest teritoriu, din momentul intrării în funcție. Imunitățile iș privilegiile încetează la părăsirea teritoriului statului de reşedinţă sau, după caz, la încetarea calității de membru al familiei.

Page 73: Drept consular şi dimplomatic

73

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic iș consular - Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996Anghel, Ion M. - Drept diplomatic iș consular - vol.II, Ediția a II-a revăzută i ș adăugită, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundației „România de Mâine”Bucuresti, 1996Feltham, R.G. - Introducere în dreptul iș practica diplomației - Bucuresti, Editura ALL, 1996Iacob, Gh. - Introducere în diplomație - Editura Fundației "AXIS", lasi, 1998Mazilu, Dumitru – Diplomația. Drept diplomatic iș consular – Ed. LUMINA LEX, Bucuresti, 2003Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic iș consular. Sinteze pentru examen – Ed. All Beck, 2002Năstase, Dan – Drept diplomatic iș consular Ed. Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2006