UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUTIONAL

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

LECT.UNIV.DR. OANA SARAMET

AN I, SEMESTRUL I

2014

4

Introducere

Cursul „Drept constitutional” se centreaza pe studiul insitutiilor fundamentale ale

dreptului constitutional, ramura principala a dreptului, nu doar a dreptului public, disciplina ce

va fi continuata in semestrul II al anul I, prin parcurgerea disciplinei – Institutii politice.

Astfel, in acest prim semestrul de studiu al acestei ramuri de drept, accentul este pus pe

explicarea unor concepte esentiale precum drept constitutional, norma de drept constitutional,

izvoare ale dreptului constitutional, constitutie, cetatenie, drepturile, libertatile si indatoririle

fundamentale ale cetatenilor fiind studiate institutii precum: constitutie, controlul

contitutionalitatii legilor, inclusiv Curtea Constitutionala a Romaniei, cetatenia romana,

drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani, tematica cursului din

semestrul II se va concentra pe studiul puterii si al modului in care aceasta este organizata, dar

si al institutiilor politico-juridice, precum Parlamentul Romaniei, puterea executiva, inclusiv

Seful de stat, autoritatea judecatoreasca.

Astfel, obiectul cursului de faţă îl constituie analiza unor institutii fundamentale,

politico-juridice ale sistemului de drept romanesc.

Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate cu care

studentii incep a se familiariza in special in semestrul I al anului I de studii, dar au

posibilitatea de a se familiariza pe parcursul intregului ciclu de invatamant de licenta, pot

prezenta dificultati, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima data a prezentului suport de

curs. Studierea cu seriorizitate, consecventa si constanta a fiecarei unitati de invatare va

permite fiecarui student familiarizarea cu limbajul specific dreptului constitutional si

institutiilor politice, cu notiunile, conceptele, mecanismele, procedurile si corelatiile dintre

acestea specifice institutiilor din cadrul Dreptului constitutional. Studierea cu atentie a

institutiilor juridice, a notiunilor, a conceptelor, a principiilor dreptului constitutional va

permite fiecarui student a intelege inclusiv corelatiile dintre aceste institutii, dintre aceste noi

institutii si cele studiate la alte discipline aferente semestrului I, precum Teoria generala a

dreptului, sau care urmeaza a fi studiate in semestrul II sau in anii urmatori de studiu, precum

Institutii politice, Drept administrativ, precum si raporturile stabilite intre acestea atat prin

prevederile constitutionale si legale in vigoare, cat si prin jurisprudenta instantelor de

judecata, in special a Curtii Constitutionale a Romaniei, permitand inclusiv o ancorare in

realitatea politico-juridica romaneasca, dar si europeana, cu precadere in cea specifica puterii

politice si organaizarii si functionarii acesteia.

Consideram necesar a sublinia si faptul ca structura unui suport de curs redactat in

tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuala, concreta a institutiilor juridice identificate

in fisa disciplinei in cauza. Insa nu trebuie omis faptul ca inclusiv cursul de Drept

constitutional este influentat si de multiplele, diversele si nuantatele interpretări doctrinare,

5

exprimate in lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii, si

nu in ultimul rand soluţii jurisprudenţiale, inclusiv in comentariile acestora. Or intelegerea si

insusirea corecta a notiunilor, conceptelor si, in final, a institutiilor juridice din cadrul

Institutiilor politice presupune o cercetare aprofundata ce se traduce intai de toate printr-o

studiere serioasa si a lucrarilor de specialitate identificate ca surse bibliografice relevante

pentru prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului

Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul

de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp

corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este

diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este

necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia

cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul

însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei

analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.

Obiectivele cursului, generale si specifice, constau, în principal, în:

• studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale dreptului

constitutional;

• studentul să-și dezvolte abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice

acumulate pentru soluţionarea problememlor practice şi a speţelor din domeniul

dreptului constitutional;

• studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză;

• studentul este capabil să demonstreze că a dobândit conoștiinţe suficente pentru a

înţelege noţiuni precum cele de: norma de drept constitutional, constitutie, putere

executiva, stat, control de constitutionalitate, cetatenie, drept si libertate

fundamentale etc.

• studentul este capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi

conceptelor specifice dreptului constitutional anterior precizate, să determine acte

legislative, să determine modurile de control specifice dreptului constitutional, să

identifice şi analizeze raporturile dintre institutiile juridice specifice acestei ramuri

de drept.

• studentul este capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și principiile de

6

bază învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor specifice dreptului

constitutional.

• studentul poate să realizeze esee şi proiecte de cercetare pe teme specifice

dreptului constitutional.

Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate

asigura doar incipienta si initiala aprofundare a materiei Dreptului constitutional,

astfel încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate

de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente

indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite

După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student isi

va însuşi însuşi noţiunile şi a conceptele de bază cu care operează dreptului

constitutional, precum putere politice, organizarea puterii, stat, constitutie,

cetatenie; va înţelege şi-si va însuşi procedura de controlului de constitutionalitate

a legilor, procedura de acordare sau de pierdere a cetateniei; va înţelege, isi va

însuşi şi va determina drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale

cetatenilor; isi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect aspectele de drept

material şi de drept procesual specifice dreptului constitutional; va înţelege rolul şi

locul fiecarei institutii juridice de drept constitutional, a corelaţiilor dintre acestea;

va înţelege şi aplica corect regimul de drept public care caracterizează aceste

instituţii; particularităţile acestui regim faţă de dreptul comun şi interferenţele cu

acest regim juridic; va putea corela cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le

aplica în practică, inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea

principiilor şi normelor specifice dreptului constitutional; va interpreta şi aplica în

practică a diferitelor categorii de acte normative relevante in dreptul constitutional;

va putea implementa şi manifesta o atitudine responsabila faţă de pregătirea

continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi acte

normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din

domeniul dreptului constitutional.

De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să demonstreze

capacitatea de a aplica cunoştinţe dobândite in curs in discutii libere sau ghidate pe

teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a identifica notiuni si

concepte juridice specifice institutiilor politice din legislatia in vigoare, de a le

7

intelege si de a le folosi in descrierea mecanismelor juridice ale acestor institutii,

ale spetelor in domeniu; să aibă capacitatea de a aprecia şi evalua date oferite de

curs aplicate pe domeniul de interes al studentilor; să aibă capacitatea de a formula

enunturi coerente notiuni, concepte si principii ale acestei discipline care sa le

permita sa-si exprime punctul de vedere sau opiniile in mod corect si coerent.

Nu in ultimul rand, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot

lucra atat independent cat si in grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerea

datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a

utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte

persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea intelege şi dezbate

conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le

pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici

de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile

pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere

şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă

studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.

Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a

jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a

monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de spete, de practica judiciara

ale Curtii Constitutionale ale Romaniei.

Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislatie in domeniu

institutiilor politice, in vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului

Structura cursului conţine:

- trei module pentru semestrul I al anului I, fiind necesar a aminti

faptul ca acest curs va fi dezvoltat si in semestrul II al anului I de

studii, conţinutul celor trei module rezultă din cuprins;

- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în

complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade

8

cuprinse între 2 ore şi 6 ore;

- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu

trimitere la soluţiile practice ale instantelor de judecata, la doctrina

specifica, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a

instituţiilor juridice;

- rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte

un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare

a problematicii analizate;

- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în

soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate

tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare

Cunoasterea acceptiunilor de baza ale unor notiuni, concepte, institutii de drept

specifice sistemului romanesc de drept, a principiilor fundamentale ale dreptului,

astfel precum au fost insusite urmare a parcurgerii unor discipline precum: Limba

si literatura romana, Istorie, Filosofie, Logica, Economie, Cultura civica, in cursul

studiilor liceale.

Discipline deservite

Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în

domeniul majoritatii ramurilor dreptului public, chiar ale unora din sfera dreptului

privat. Printre disciplinele influentate putem aminti: Teoria generala a dreptului,

Institutii politice, Drept administrativ I, Drept administrativ II, Drept international

public, Dreptul Uniunii Europene.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice

cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie

concentrată.

Evaluarea

Examen scris, sistem mixt – rezolvarea unor intrebari de tip grilă si solutionarea

unor subiecte de genul „intrebare - raspuns”.

9

Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4

Modulul I. DREPTUL CONSTITUTIONAL, RAMURA A DREPTULUI PUBLIC. STATUL . 11

Introducere. .............................................................................................................................. 11

Competenţe ............................................................................................................................... 11

Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile si izvoarele dreptului constitutional ..............12

I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12

I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12

I.1.3. Normele si raporturile de drept constitutional ................................................ 12

I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constitutional ................................................ 16

Unitatea de învăţare I.2. Statul .................................................................................. ..............22

I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 22

I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 22

I.2.3. Statul. Aspecte generale .................................................................................. 22

I.2.4. Forma statului ................................................................................................. 26

Modulul II. NOTIUNEA DE CONSTITUTIE .......................................................................... 34

Introducere. .............................................................................................................................. 34

Competenţe ............................................................................................................................... 34

Unitatea de învăţare II.1.Notiunea de constitutie .................................................................... 35

II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 35

II.1.2. Competenţe ..................................................................................................... 35

II.1.3. Notiunea de constitutie. Aspecte generale ..................................................... 35

II.1.4. Continutul normativ al constitutiei ................................................................ 37

II.1.5. Constitutiile romane ....................................................................................... 39

II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei ....................... 41

Unitatea de învăţare II.2. Controlul constitutionalitatii legilor .............................................. 48

II.2.1. Introducere…………………………………………………………………………..48

II.2.2. Competenţe ..................................................................................................... 48

II.2.3. Controlul constitutionalitatii legilor. Teoria generala .................................. 48

II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor ............................................ 51

II.2.5.Organele de stat/autorităţile publice competente a controla

constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu...52

II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate .................................... 54

II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România .......................................... 55

Modulul III. CETATENIA. DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE

FUNDAMENTALE ................................................................................................................... 64

Introducere. .............................................................................................................................. 64

10

Competenţe ............................................................................................................................... 64

Unitatea de învăţare III.1.Cetatenia ........................................................................................ 65

III.1.1. Introducere ................................................................................................... 65

III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 65

III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetateniei ........................................................ 65

III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române ................................................. 67

III.1.5. Dovada cetateniei române. Cetatenia de onoare. Dubla cetatenie .............. 74

Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ...................... 78

III.2.1. Introducere ................................................................................................... 78

III.2.2. Competenţe ................................................................................................... 78

III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi

cele interne privind drepturile fundamentale ale omului..........................................79

III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora ......................................... 82

II.2.5.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor...............................................................................................................85

III.2.6.Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale .... 90

III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.

Drepturile garanţii .................................................................................................. 101

III.2.8.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor .................................................... 106

11

Modulul I. DREPTUL CONSTITUTIONAL, RAMURA A

DREPTULUI PUBLIC. STATUL

Cuprins

Introducere. .............................................................................................................. 11

Competenţe ............................................................................................................... 11

Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile si izvoarele dreptului constitutional.12

Unitatea de învăţare I.2. Statul ................................................................... ..............22

Introducere

Primul modul al cursului destinat disciplinei Drept constitutional îşi

propune familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive

referitoare la puterea politica, la organizarea acesteia, la norma de drept

constitutional, raportul de drept constitutional, izvoarele formale ale dreptului

constitutional si la stat. Astfel, studenţii vor fi introduşi in aspectelor introductive

referitoare la dreptul constitutional, stat si forma acestuia. De asemenea cursanţii

vor fi familiarizaţi cu concepte operaționale precum putere politica, stat, norma de

drept constitutional, izvor de drept constitutional etc. si-si vor dezvolta abilitatile

necesare a opera cu aceste concepte.

Competenţe

Parcurgerea primului modul va permite studentului:

dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice

fiecărei noţiuni, fiecarui concepte prezentate în această unitate de învăţare, cât şi

de a decela raportul, interdependentele dintre acestea;

să explice şi să interpreteze norma de drept constitutional, sa distinga intre

raporturile de drept constitutional, intre izvoarele formale ale dreptului

constitutional, sa explice statul si forma acestuia si sa distinga intre forma de

guvernamant si regim politic si structura de stat.

12

Unitatea de învăţare I.1. Normele, raporturile si izvoarele dreptului

constitutional

Cuprins

I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12

I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12

I.1.3. Normele si raporturile de drept constitutional ................................................ 12

I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constitutional ................................................ 16

I.1.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi

practice introductive referitoare la puterea politica, la organizarea acesteia, la

norma de drept constitutional, raportul de drept constitutional, subiect de drept

constitutional.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea conceptelor, notiunilor

specifice acestei unitati de invatare, precum putere politica, stat, norma de drept

constitutional; distingerea normelor de drept constitutional, intre raporturile de

drept constitutional, intre izvoarele formale ale acestei ramuri de drept, precum si

intre subiecte de drept constitutional; identificarea, insusirea si intelegerea

trasaturilor specifice puterii politice, ale izvoarelor formale ale dreptului

constitutional si concepte cu care se opereaza in aceasta unitate de invatare.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

I.1.3. Normele si raporturile de drept constitutional

Obiectului dreptului constituţional este format din norme juridice care reglementează

relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Această teorie este cuprinzătoare întrucât se referă şi elementele care se perfecţionează

în procesul menţinerii şi exercitării puterii.

13

O dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de întrebarea

dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional sau nu.

Unele păreri sunt că în Constituţie se regăsesc şi norme de drept civil, administrativ,

judiciar, etc.

Majoritatea autorilor consideră însă că toate normele cuprinse în legea fundamentală

sunt de drept constituţional.

Privind raporturile juridice în dinamica şi interacţiunea lor nu se poate să nu constatăm

că de fapt, în Constituţie există norme specifice şi norme cu dublă natură juridică.

Pornind de la ideea că dreptul constituţional este ramura principală a dreptului, putem

fundamenta ştiinţific teza potrivit căreia Constituţia este izvorul principal pentru alte ramuri

de drept iar toate celelalte ramuri de drept îşi au sursa în Constituţie.

Împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că în obiectul dreptului

constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii, reglementate prin norme juridice şi

anume:

- relaţii cu o dublă natură juridică (reglementate şi de alte ramuri de drept)

- relaţii specifice dreptului constituţional care formează obiect de reglementare numai pentru

normele de drept constituţional – comun acestora, fiindcă se nasc în procesul complex de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se nasc în

activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele

organizării puterii.

a. Bazele puterii – elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de stat în

conţinutul său : factorii economici şi sociali.

b. Bazele organizării puterii – sunt elemente care condiţionează organizarea puterii: teritoriul

şi populaţia.

Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi bazele organizării puterii

privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. Astfel putem enumera: organizarea

administrativ-teritorială, statutul juridic al cetăţeanului, drepturi şi obligaţii care să asigure

atingerea scopului.

Exercitarea puterii consta, conform prevederilor art.2 din Constitutia Romaniei,

republicata, activitatea de conducere la nivel superior desfăşurată de organele reprezentative,

deasupra tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiectele dreptului constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi pe

colective, unul dintre ele fiind totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ

reprezentativ (legiuitor).

14

a. POPORUL

Unii doctrinari contestă calitatea poporului de a fi subiect de drept; unii admit că

poporul este subiect de drept în relaţiile internaţionale; iar alţii admit că poporul poate fi

subiect de al raporturilor juridice de drept constituţional, deci şi în plan intern.

Această ultimă opinie o împărtăşim în ideea că suveranitatea naţională aparţine

poporului care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot. De asemenea poporul îşi

exprimă voinţa cu ocazia referendumului.

b. STATUL

Poporul este de fapt deţinătorul puterii politice pe care o exercită prin intermediul

statului conform voinţei sale. Apare ca subiect fie direct – în raporturile juridice privitoare la

cetăţenie şi în raporturile privind federaţiile de state – fie reprezentat prin organele sale.

c. ORGANELE STATULUI:

Organele legiuitoare sunt subiecte ale dreptului constituţional cu condiţia ca raportul

juridic la care participă să fie de drept constituţional;

Organele interne ale organelor legiuitoare – comisiile parlamentare, birourile

permanente, grupurile parlamentare, cu aceeaşi condiţie;

Celelalte autorităţi ale statului (executive şi judecătoreşti)- numai dacă celălalt subiect

al raportului juridic este statul sau organele legiuitoare şi numai dacă raportul se naşte în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

d. PARTIDELE POLITICE, FORMAŢIUNLE POLITICE, ALTE ORGANIZAŢII

Acestea sunt subiecte ale raporturilor de dr. constituţional ca forme organizatorice prin

care cetăţenii participă la guvernare.

e. UNITĂŢILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Pot fi considerate subiecte ale dreptului constituţional numai dacă sunt înţelese ca

grupuri de populaţie organizate pe teritoriu şi nu ca părţi din teritoriu.

f. CETĂŢENII

Acestia pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de dr. constituţional în trei

ipostaze:

- pentru realizarea drepturilor fundamentale;

- ca subiecte ale dreptului de reprezentare;

- cu ocazia alegerilor;

15

g.STRĂINII ŞI APARTIZII

Aceste doua categorii pot fi subiecte în raporturile ce se nasc, in primul rand, cu

privire la acordarea cetăţeniei, a azilului politic.

Normele de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care reglementează conduita

oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii.

Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie, instituită şi

sancţionată de stat, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în

conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată de condiţiile materiale din

societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Normele constituţionale au şi prevederi care formulează principii, consfinţesc bazele

puterii şi definesc instituţii.

Există teorii potrivit cărora normele de drept constituţional nu ar fi norme de drept

autentice întrucât nerespectarea lor nu atrage sancţiuni, nefiind alcătuite în general după

schema: ipoteză – dispoziţie – sancţiune.

Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este

că, în ultimă instanţă respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală.

Chiar dacă în dreptul constituţional sancţiunea nu este la fel de evidentă ca în alte

ramuri ale dreptului ea totuşi există, având trăsături specifice:

- pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune;

- sunt sancţiuni specifice: revocarea mandatului parlamentar, declararea neconstituţionalităţii

unui act normativ, etc.

- în cazul raporturilor cu dublă natură juridică unele dintre sancţiuni se regăsesc în alte ramuri

de drept.

Normele de drept constituţional pot fi clasificate în:

- norme cu aplicaţie mijlocită sunt acele norme care dau reglementări de principiu

Exemple

Astfel, statul ocroteşte căsătoria şi familia, Constitutia recunoscand acestea prin

prevederile art.48, insa reglementările concrete care vin sa dezvolte prevederile

constitutionale le regăsim în Codul civil, in Cartea a II-a – „Despre Familie”.

- norme cu aplicare nemijlocită sunt cele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale

şi nu mai au nevoie de precizări prin legi organice,

16

Exemple

Un astfel de exemplu este reprezentat de un principiu al drepturilor si libertatilor

fundamentale ale cetatenilor, anume egalitatea în drepturi a cetăţenilor.

I.1.4. Izvoarele formale ale dreptului constitutional

Noţiunea de izvor de drept exprimă la modul general, forma de exprimare a dreptului.

Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale si izvoarele formale ale

dreptului.

Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioara, care

determina acţiunea legiuitorului.

In consecinţă, prin izvor de drept, in sens material, înţelegem viata sociala, economica

si culturala in complexitatea ei, progresul social care determina naşterea unor reguli de drept

si instituţii.

În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduita prescrisa si

exteriorizata, cuprinsa intr-o anumita haina juridica.

Din punct de vedere juridic, ne interesează in special izvoarele formale sau formele de

exprimare a normelor de drept.

Izvoarele de drept în general sunt forme de exprimare ale normelor juridice care sunt

determinate de modul de sancţionare de către stat.

Nu toate izvoarele juridice sunt izvoare şi pentru dreptul constituţional.

Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim criterii de

identificare şi anume:

- autoritatea publică emitentă – sunt izvoare ale dr. constituţional numai actele juridice

adoptate de autorităţile publice reprezentative;

- conţinutul actului normativ – pentru a fi izvoare ale dreptului constituţional actele emise de

autorităţile reprezentative trebuie să conţină norme juridice care să reglementeze relaţii

sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt:

1. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia şi legile de modificare a

Constituţiei.

2. Legea ca act juridic al Parlamentului este izvor al dreptului constituţional cu condiţia să

reglementeze relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

17

Exemple

Astfel de exemple sunt: Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi

a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru

alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei

publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor

locali, cu modificarile si completarile ulterioare, sau Legea nr.21/1991 a

cetateniei romane, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.

3. Regulamentele Parlamentului sunt izvoare ale dreptului constituţional întrucât

reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Exemple

Parlamentul Romaniei are trei regulamente: Regulamentul Camerei Deputatilor,

Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale celor doua

camere.

4. Tratatele internaţionale

Pentru a deveni izvor de drept constituţional, tratatul international trebuie sa

indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

- sa fie de aplicaţie directă, nemijlocită

- să fie ratificate, conform prevederilor constitutionale si procedurilor legale, de Parlamentul

Romaniei;

- să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice ale dreptului constituţional;

- să fie licite.

In privinţa tratatelor internaţionale la care România este parte, exista niste reguli ce

trebuie respectate:

- obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă;

- tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;

- interpretarea dispoziţiilor constituţionale se face în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului şi cu celelalte pacte şi tratate precum şi cu prevederile Tratatului de

aderare a României la Uniunea Europeană, precum si a tuturor normelor dreptului Uniunii

Europene, cu precadere a Tratatului de la Lisabona (Tratatul privind Uniunea Europeana si

Tratatul privind functionarea Uniunii Europene);

- în cazul unor neconcordanţe cu dreptul intern prioritatea se acordă reglementărilor

internaţionale.

Prin prisma criteriilor de identificare enumerate mai sus, se mai pot analiza care dintre

izvoarele de drept în general şi în ce măsură, pot fi izvoare ale dreptului constituţional, astfel:

18

a. Obiceiul (cutuma) este unul dintre principalele izvoare ale dreptului în general.

În evoluţia constituţională a României obiceiul a fost recunoscut ca izvor de drept sub

regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938, iar în cele din 1948, 1952 şi 1965 era acceptat

numai în mod excepţional şi numai pentru anumite ramuri de drept atunci când legea o

prevedea în mod expres.

Actuala constituţie repune obiceiul în rândul izvoarelor de drept valorificând rolul şi

importanţa sa în reglementarea relaţiilor sociale.

Art.44 din Constituţie alin. 7 prevede inclusiv faptul cab“dreptul de

proprietate…respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin

proprietarului”.

În domeniul dreptului public din punct de vedere teoretic, obiceiul este mai greu de

admis ca izvor de drept. Este de preferat ca dacă în procesul perfecţionării statale sunt scoase

în evidenţă din practică unele carenţe ale dreptului, reglementarea acestora să se facă prin

haina normelor juridice.

b. Actele cu putere de lege dacă reglementează relaţii constituţionale:

- ordonanţele guvernului, după modificarea Constituţiei, nu mai pot fi izvoare ale dreptului

constituţional pentru ca potrivit art.115 alin.6 din Constituţie ordonanţele de urgenţă nu pot fi

adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale

ale statului, drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot

viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică, iar din coroborarea

prevederilor constitutionale, in special a prevederilor aceluiasi articol (alin.1-3), ordonantele

simple pot fi adoptate doar in domeniul legii ordinare.

- deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale sunt izvoare ale dreptului constituţional;

- actele juridice inferioare legilor, precum hotararile de Guvern, ordinele ministrilor, sunt

astfel de izvoare doar dacă intervin în domeniul constituţional. Guvernul este organul central

al administraţiei de stat care are menirea de a organiza executare legilor deci nu se poate

accepta ca actele normative emise de acesta să fie izvoare ale dreptului constituţional întrucât

ar însemna să-şi depăşească atribuţiile prevăzute expres prin Constituţie.;

- convenţiile colective (contractele colective de munca) pot fi izvoare ale dreptului

constituţional conform art. 41 alin.5 din Constituţie.

c. Practica judecatoreasca. Precedentul judiciar

Jurisprudenta poate fi izvor formal al dreptului constitutional atat cat priveste deciziile

Curtii Constitutionale, cu conditia ca acestea sa fie relevante in materia dreptului

constitutional. In sustinerea acestei afirmatii aducem ca si argument prevederile

constitutionale ale art.147 alin.4, potrivit carora deciziile Curtii Constitutionale se publica in

19

Monitorul Oficial al Romaniei, iar de la data publicarii sunt general obligatorii si au putere

numai pentru viitor.

d. Doctrina, anume opiniile doctrinare exprimate in literatura de specialitate este necesar a

sublinia ca nu este recunoscuta ca izvor formal de drept nici in in ramura dreptului

constitutional.

Să ne reamintim...

1. Izvoarele formale ale dreptului constitutional sunt: obiceiul, doctrina,

jurisprudenta, actul si contractul normativ, dar nu toate acestea sunt recunoscute ca

astfel de izvoare si in dreptul constitutional romanesc.

2. Subiectele dreptului constitutional sunt poporul, statul, organele de stat

(autoritatile publice, institutiile publice), cetatenii, strainii si apatrizii, formatiunile

politice.

Rezumat

1. Obiectul dreptului constituţional este format din relaţiile sociale care se nasc în

activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi

bazele organizării puterii.

2. Bazele puterii reprezinta acele elemente exterioare statului care generează şi

determină puterea de stat în conţinutul său : factorii economici şi sociali.

3. Bazele organizării puterii sunt elemente care condiţionează organizarea puterii:

teritoriul şi populaţia.

4. Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva

decât repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre

separaţia celor trei puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora,

o lipsă totală de colaborare între acestea sau, altfel spus, independenţa acestora.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta

consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi

modernă.

5. Unităţile administrativ-teritoriale pot fi considerate subiecte ale dreptului

constituţional numai dacă sunt înţelese ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu

şi nu ca părţi din teritoriu.

6. În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduita prescrisa si

exteriorizata, cuprinsa intr-o anumita haina juridica.

20

7. Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care reglementează

conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării puterii.

8. Normele de drept constituţional pot fi clasificate în: norme cu aplicaţie mijlocită

sunt acele norme care dau reglementări de principiu, respectiv norme cu aplicare

nemijlocită sunt cele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai

au nevoie de precizări prin legi organice.

9. Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim criterii de

identificare şi anume: autoritatea publică emitentă si conţinutul actului normativ.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Normele de drept constituţional cu aplicaţie mijlocită sunt:

a) acele norme care dau reglementări de principiu şi ale căror reglementări

concrete le regăsim în alte acte normative;

b) specifice dreptului civil şi nu dreptului constituţional;

c) cele care reglementează direct relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de precizări

prin legi organice.

2. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt:

a) Constituţia, Regulamentele Parlamentului şi ordinele prefecţilor;

b) Regulamentele Parlamentului, legea – ca act juridic al Parlamentului, legile de

modificare a Constituţiei;

c) Constituţia, Regulamentul Senatului şi contractul civil.

3. Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să fie:

a) de aplicaţie directă, licit, să fie ratificat de Parlament;

b) de aplicaţie directă, licit, să fie ratificat de Guvern;

c) de aplicaţie mijlocit, licit, să fie ratificat de Parlament.

4. Menţionaţi în ce situaţii cetăţenii străini sunt subiecte de drept constituţional.

5. Definiţi conceptul de „apatrid”.

6. Precizaţi dacă afirmaţia potrivit căreia „doar cetăţenii români pot dobândi

dreptul de proprietate privată asupra terenurilor” este adevărată, conform

reglementărilor în vigoare. Argumentaţi răspunsul formulat.

7. Precizaţi dacă poporul poate fi subiect de drept constituţional. Argumentaţi

răspunsul formulat

5. XY l-a acţionat în judecată ZV, susţinând că înălţimea gardului pe care l-a

construit acesta din urmă pe hotarul ce desparte proprietăţile lor este mult prea

înalt, lăsându-l fără lumina naturală, motiv pentru care a solicitat instanţei de

21

judecată a-l obliga pe ZV să-şi dărâme gardul aducându-l la înălţimea

corespunzătoare obiceiului locului.

1. Precizaţi dacă instanţa de judecată va lua-n considerare obiceiul locului invocat

de XY, pentru soluţionarea cauzei. Argumentaţi răspunsul formulat.

2. Precizaţi dacă decizia pronunţată de instanţa de judecată în această cauză poate

fi considerată izvor formal al dreptului constituţional. Argumentaţi răspunsul

formulat.

22

Unitatea de învăţare II.1. Statul

Cuprins

I.2.1. Introducere ...................................................................................................... 22

I.2.2. Competenţe ...................................................................................................... 22

I.2.3. Statul. Aspecte generale .................................................................................. 22

I.2.4. Forma statului ................................................................................................. 26

I.1.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi

practice introductive referitoare la stat, la forma statului, la structura de stat,

asociatiile de state, regim politic, forma de guvernamant, la elementele statului.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea conceptelor, notiunilor

specifice acestei unitati de invatare, precum, stat, forma de guvernamant, natiune,

teritoriu, suveranitate; distingerea intre formele de guvernamant, intre regimurile

politice, precum si intre structurile de stat; identificarea, insusirea si intelegerea

trasaturilor specifice puterii politice, ale statului si concepte cu care se opereaza

in aceasta unitate de invatare.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

I.1.3. Statul. Aspecte generale

În general statul este considerat ca o formă de organizare socială care apără membrii

săi de pericolele din exterior şi interior şi asigură siguranţa cetăţenilor săi.

Termenul de stat provine din cuvântul latinesc “status” care iniţial desemna starea

unui lucru, iar în sens juridic - situaţia unei persoane de a face parte dintr-o anumită

comunitate cu drepturi şi obligaţii proprii.

Actualul sens al termenului de stat se pare că a fost utilizat pentru prima dată de

Nicolo Machiavelli în secolul XIV care prin acesta descria o stare a unei colectivităţi

guvernată de o putere publică.

23

Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noţiune multidisciplinară

care interesează atât dreptul public intern cât şi dreptul public internaţional şi include cele trei

elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi suveranitatea, aceasta din urmă privită ca şi

putere publică. În sens restrâns tehnico-juridic conceptul de stat desemnează forma organizată

a puterii.

Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă, stabilă şi

permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în limitele competenţelor

prestabilite.

Ca şi putere politică organizată statul este considerat ca o persoană morală publică, în

sensul de centru organizat de interese legitime şi juridic protejate.

Ca persoană juridică statul este titular de drepturi şi obligaţii, diferenţele dintre

concepţiile enunţate în decursul istoriei fiind definite de Jellinek :”în antichitate omul exista

prin voinţa statului, în epoca modernă statul există datorită oamenilor”.

Din perspectiva dreptului constituţional statul se defineşte drept o modalitate de

organizare a puterii politice, o ordine juridică, structurată şi eficientă.

Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii în cadrul unei colectivităţi

umane ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţei la comunitate, au scopuri şi interese

comune şi urmăresc atingerea unei stări de bine general, polis-urile greceşti corespund în

mare măsură acestei definiţii.

Ulterior, datorită invaziei popoarelor migratoare, această formă de organizare şi-a

diminuat semnificativ importanţa, despre apariţia statului în sensul modern pe care îl atribuim

astăzi putându-se vorbi doar spre sfârşitul Evului Mediu.

Statul feudal s-a caracterizat prin concentrarea puterii la nivel central, în mâna

monarhului, această etapă a evoluţiei fiind caracterizată prin faptul că suveranul impune şi

chiar edictează normele juridice aplicabile în societate dar el însuşi nu se supune acestora.

Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în timp apariţia

statului modern.

Capitalismul timpuriu cunoaşte o tot mai accentuată diviziune a muncii care determină

apariţia unor forme tot mai organizate ale puterii condiţii în care statul devine tot mai puternic

teritorializat, treptat se produce sedentarizarea populaţiei, legile şi constituţiile devin expresia

formală a statului dar în continuare deţinătorii puterii scapă normelor juridice.

Statul de drept şi naţional se formează în contextul stabilirii frontierelor, a conturării

identităţii culturale şi apariţia naţiunilor. În acest context puterea politică se democratizează

iar masele largi obţine tot mai multe drepturi şi libertăţi.

Dezvoltarea capitalismului industrial a avut ca şi consecinţă asumarea de către stat a

tot mai multe sarcini în domeniul economic şi social, integrarea tot mai accentuată a

cetăţenilor în luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare, apariţia unei noi categorii de drepturi

24

şi anume drepturile sociale garantate de stat. Toate acestea sunt caracteristici ale statului de

drept şi social.

Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de activităţile umane

desfăşurate, de scopurile stabilite drept finalităţi social-statale iar expansiunea democraţiei

multiplică în permanenţă aceste funcţii.

În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise.

Din punctul de vedere al unei clasificări care nu este însă limitativă putem enumera:

a. funcţii interne:

- funcţia de pacificare internă a indivizilor pentru a exista armonie între aceştia,

- apărarea justiţiei sociale şi a dreptăţii,

- gestionarea economiei sociale, etc.

b. funcţii externe:

- de protecţie a fiinţei statului faţă de ameninţări externe,

- de protecţie a propriilor cetăţeni, etc.

c. Alte funcţii:

- economice, culturale, sociale,

- represive,

- legislative – stabilesc regulile de conduită,

- executive – asigură punerea în practică a normelor juridice stabilite,

- jurisdicţionale – soluţionează conflictele şi litigiile apărute între cetăţeni, etc.

În sens larg statul este analizat ca sumă a celor trei elemente: teritoriul, populaţia

(natiunea) şi suveranitatea – înţeleasă ca putere publică.

Din punctul de vedere al dreptului constituţional interesează puterea care se exercită în

forma juridică a statului, măsura în care cele trei elemente condiţionează puterea

instituţionalizată sub formă statală.

1. Populaţia (natiunea)

În literatura de specialitate s-a încercat explicarea diferenţei dintre populaţie şi popor.

Conform teoriilor normativiste poporul reprezintă totalitatea indivizilor care coexistă la un

moment pe un anumit teritoriu iar populaţia desemnează comunitatea de indivizi care există

dinaintea apariţiei statului iar între aceştia există legături de origine comună, cultură, limbă

sau înţelegere acceptată de convieţuire comună.

În altă concepţie populaţie nu este un element preexistent statului ci este determinat de

ordinea juridică care se constituie în acel stat, motiv pentru care între popor şi populaţie nu

există nici o diferenţă, din populaţie făcând parte inclusiv străinii şi apatrizii care se supun

aceloraşi norme juridice .

25

În ceea ce priveşte naţiunea, ea este o entitate distinctă de indivizi şi din punct de

vedere juridic ea constituie o persoană juridică aparte, fiind rezultatul destinului comun bazat

pe elemente de comunitate de trecut, limbă, obiceiuri, cultură, etc, această noţiune fiind la

baza statelor multinaţionale (Marea Britanie).

Din punct de vedere al dreptului constituţional populaţia grupează toţi cetăţenii unui

stat care au o legătură juridică cu statul, în virtutea căreia beneficiază de un regim juridic

special, diferit de cel al străinilor sau apatrizilor. Prin urmare, populaţia este analizată sub

forma categoriilor de cetăţeni, străini şi apartizi.

2. Teritoriul

Teritoriul reprezintă cadrul geografic în interiorul căruia se exercită puterea

instituţionalizată statal. El determină întinderea georgafică a puterii de stat şi chiar, sub

anumite aspecte, conţinutul acesteia.

Din punct de vedere juridic teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de pământ

asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu excluderea oricăror altor

forme de putere statală.

Delimitarea se realizează tehnic juridic prin reglementarea frontierelor statului iar în

noţiunea de teritoriu sunt cuprinse solul, subsolul şi coloana de aer corespunzătoare solului,

până la limita inferioară a spaţiului cosmic.

3. Suveranitatea

Legătura dintre teritoriu şi populaţie se realizează prin intermediul puterii de stat.

Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţin trei probleme şi

anume: evoluţia istorică a conceptului, explicarea noţiunilor de suveranitate populară,

suveranitate naţională şi suveranitate de stat şi stabilirea titularului suveranităţii.

a. Evoluţia istorică

Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu acesta dar ideile despre aceasta au

apărut spre sfârşitul Evului Mediu legate în primul rând de concepţia de independenţă.

La început s-a considerat că monarhul se supune divinităţii dar nu se supune legilor,

suveranitatea sa fiind una absolută şi deplină.

În momentul în care între monarh, în calitatea se de detentor al puterii statale, şi popor

s-a încheiat contractul social a apărut ideea că puterea decurge de la popor.

J.J. Rousseau a postulat ideea că suveranitatea populară este fundamentată pe ideea de

cetăţean şi că fiecare cetăţean cedează partea lui de suveranitate pentru a întregi suma deplină

şi inalienabilă, iar guvernanţilor li se încredinţează numai exerciţiul acesteia, ei putând fi

revocaţi oricând.

26

b. Suveranitatea poporului şi suveranitatea de stat

Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra sorţii sale, de a

stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor sale precum şi de a controla activitatea

acestora.

Suveranitatea naţională se fundamentează pe noţiunea de naţiunea ca persoană juridică

ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de a persoanelor care o compun care o exercită prin

reprezentanţi aleşi într-o manieră anterior convenită. De esenţa suveranităţii naţionale este că

ea aparţine naţiunii care însă trebuie să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi.

Când naţinea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională se identifică cu

suveranitatea de stat.

Suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat şi sub acest aspect

este obiectul dreptului constituţional.

c. Titularul suveranităţii

Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat vom observa că

dacă vorbim despre titularul ei trebuie să punem semnul egalităţii între putere de stat şi

suveranitate. În acest sens deţinătorul puterii statale, suverană, este poporul.

Suveranitatea este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea

voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate, altfel spus, dreptul

statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

I.1.4. Forma statului

I. Forma de guvernământ

În dreptul constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul în care sunt

constituite şi funcţionează organele supreme, trăsăturile definitorii ale raportului dintre şeful

statului şi puterea legiuitoare.

Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.

1.Monarhia

Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şeful statului este

un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir, etc.) absolut sau nu instaurat ereditar sau

desemnat după alte proceduri conform tradiţiilor regimului constituţional.

În evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, limitată, parlamentară,

dualistă şi parlamentară contemporană.

27

a. Monarhia absolută este cea mai veche formă şi se caracterizează prin puterea discreţionară

a monarhului. De menţionat că a rezistat până la începutul secolului XX când mai existau

două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.

b. Monarhia limitată sau constituţională se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului

prin intermediul constituţiei. Cu toate acestea atribuţiile parlamentului sunt reduse în raport ce

ale monarhului.

c. Monarhia parlamentar dualistă este o formă a monarhiei constituţionale în care monarhul şi

parlamentul stau, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală.

d. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Olanda şi ţările

scandinave este o expresie a tradiţiei şi are mai mult caracter simbolic în care monarhul mai

păstrează doar unele prerogative cum ar fi: dreptul de a dizolva, în condiţii constituţionale,

parlamentul, dreptul de a refuza semnarea unor legi, etc.

2.Republica

Este forma de guvernământ în care, cetăţenii se guvernează, desemnându-şi sau

alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte.

a. Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că şeful statului este ales de către

parlament şi datorită acestei proceduri are o poziţie inferioară parlamentului, exemple în acest

sens fiind: Italia, Austria, Germania.

b. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului statului de către cetăţeni, fie

direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor

electorale – cum ar fi SUA.

Acest mod de alegere îl situează pe preşedinte, din punct de vedere legal, pe o poziţie egală cu

parlamentul.

În forma de guvernământ republicană funcţia de şef al statului poate fi îndeplinită şi de către

un organ colegial – situaţie întâlnită în ţările Europei de Est în perioada comunistă.

3. Forma de guvernământ a României

Evoluţia istorică a formei de guvernământ a cunoscut în România mai multe etape, de

la faza de “domnie” care caracteriza instituţia de şef de stat, la faza de monarhie ereditară cum

a fost cea instituită prin Constituţia din 1866 până la republică, formă consacrată prin

constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.

După Revoluţia din decembrie 1989 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană

şi s-a instituit funcţia de Preşedinte al României care este ales prin vot universal şi nu este

subordonat parlamentului.

28

II. Structura de stat

Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,

indicându-ne dacă un stat este alcătuit din unul sau mai multe state membre.

În formele structurii de stat cuprindem aşadar statul unitar denumit şi stat simplu,

statul federativ denumit şi compus sau complex şi asociaţiile de state.

1. Statul unitar sau simplu

Se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin existenţa unui

singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legislativ, un singur guvern, un singur

organ judecătoresc suprem). Cetăţenii statului au o singură cetăţenie, organele administrativ

teritoriale se subordonează uniform organelor de stat centrale iar dreptul este, în principiul,

aplicat uniform pe întreg teritoriul.

Exemple

State unitare sunt: România, Bulgaria, Suedia, Italia.

2. Statul federativ, compus sau unional

Este format din două sau mai multe state membre din unirea cărora apare un stat nou –

federaţia – ca subiect unitar de drept.

Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de stat şi anume cele ale

federaţiei şi cele ale statelor membre. Fiecare stat membru are un parlament, guvern şi organ

judecătoresc suprem propriu cu o anumită independenţă de organele federative.

Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea existenţei unui parlament bicameral,

în a doua Cameră fiind reprezentate statele membre.

Exemple

Exemple în acest sens sunt SUA şi respectiv Senatul, Elveţia – Consiliul statelor.

Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern iar cetăţeni au două

cetăţenii, pe de o parte a statului membru şi pe de altă parte a statului federativ.

Subiectele federaţiei păstrează o anumită independenţă, având în principiu dreptul de a

se desprinde din federaţie.

În afara subiectelor federaţie se mai întâlnescu unele forme de autonomie, determinate

de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale cum ar fi: republicile autonome,

regiunile autonome, districtele naţionale şi provinciile autonome.

29

3. Asociaţiile de state

Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state

noi şi deci nici la subiecte de drept noi. Ele sunt forme ale vieţii internaţionale, constituite şi

funcţionând pe baza tratatelor internaţionale în care statele îşi păstrează independenţa. Între

ele statele intră în raporturi de drept internaţional şi nu de drept constituţional.

Cele mai importante asociaţii de state sunt: uniunea persoanlă, uniunea reală şi

confederaţia de state.

a. Uniunea personală – asociaţie de două sau mai multe state care au comun doar şeful

statului. A fost consecinţa legilor de succesiunii la tron sau alegerii unui şef de stat comun.

Exemple

Uniuni personale cunoscute în istorie: Anglia şi Regatul Hanovrei 1714-1837,

Olanda şi marele ducat de Luxemburg 1890-1915.

b. Uniunea reală – este o sociaţie în care, pe lângă şeful statului există şi alte organe de stat

comune de obieci în domeniul afacerilor externe, armatei, etc. În unele cazuri uniunea reală a

fost o etapă în formarea statului unitar cum a fost cazul Principatelor Unite între 24 ianuarie

1859 şi 24 ianuarie 1862.

Exemple

Alte exemple de uniuni reale sunt Austria şi Ungaria 1867-1918, Norvegia şi

Suedia 1815-1905.

c. Confederaţia de state – este o asociaţie de state independente determinată de considerente

economice şi politice atât de ordin intern cât şi extern. Statele urmăresc scopuri comune iar

pentru discutarea acestora îşi aleg un organism comun denumit dietă sau congres şi unde se

iau decizii numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile luate obligă statele numai dacă sunt

ulterior ratificate de fiecare stat. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Confederaţiile

în istorie au reprezentat o etapă spre realizarea statelor federale.

Exemple

Astfel de exemple sunt Confederaţia statelor americane între 1778-1787,

Confederaţia elveţiană între 1815-1848.

30

4. România - stat naţional, unitar şi indivizibil

Sub aspectul structurii de stat România se prezintă ca un stat unitar, pe teritoriul căruia

este organizată o singură formaţiune statală şi un singur rând de autorităţi publice centrale, un

singur parlament, un singur for judecătoresc suprem iar cetăţenii au o singură cetăţenie.

Întreaga organizare statală este statuată prin Constituţie.

III. Caracterele statului român

Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile Constituţiei care, în art. 1, statuează

că România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept,

democratic şi social.

Independenţa exprimă ideea că statul nu depinde de nici o autoritate superioară care l-

ar putea limita sau priva de puterea sa specifică iar supremaţia, constă în aceea că statul

suveran este cea mai puternică dintre colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate

subiectele de drept din interiorul său.

Suveranitatea puterii de stat se fundamentează pe conceptul de suveranitate naţională

care aparţine poporului.

România este un stat de drept include un conţinut complex care cuprinde: domnia legii

(statul poate fi el însuşi parte într-un proces), valorificarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, realizarea echilibrului, colaborării şi controlului reciproc al puterilor în stat,

realizarea accesului liber la justiţie.

Caracterul de stat democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază

pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte, că libertăţile publice sunt

proclamate şi garantate. Totodată democraţia implică un sistem pluralist, responsabilitatea

guvernanţilor, exercitarea imparţială a justiţiei.

Caracterul democratic al statului şi statul de drept se presupun şi implică reciproc

pentru că, în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.

Statul modern trebuie să fie şi un stat social, caracter care rezultă mai ales din funcţiile

sale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator. El trebuie

să intervină activ şi să ia măsuri care să asigure binele comun, trebuie să-i protejeze pe cei

slabi şi dezavantajaţi, să sprijine sectoarele economice aflate în criză, să asigure funcţionarea

serviciilor publice de protecţie şi intervenţiei socială. Acesta este sensul prevederilor

constituţionale privind: garantarea dreptului la învăţătură, protecţia socială, protecţia copiilor

şi tinerilor, etc.

IV. Organizarea administrativă a teritoriului

Teritoriul unui stat interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume

structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.

31

În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială este considerată de unii autori

ca fiind o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative iar alţii o consideră ca

delimitarea teritoriului în unităţi administrative.

În opinia noastră a două teorie este corectă întrucât, teritoriul fiind una din bazele

organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime relaţia dintre teritoriu şi organizarea

puterii de stat. Populaţia nu constituie în totalitatea ei o bază a puterii de stat deoarece nu toată

populaţia participă la conducerea statului ci numai cetăţenii iar cetăţenia nu poate fi reţinută

ca o calitate raportată la conducerea unei unităţi administrativ teritorială ci este specifică

exercitării puterii de stat pe tot teritoriul.

De altfel această relaţia dintre teritoriu şi unităţile administrativ-teritoriale este statuată

în textul art. 3 alin. 3 din Constituţie.

Argumentele prezentate nu pot însă să diminueze rolul populaţiei, acesta fiind un

criteriu, alături de alte criterii (economice, de infrastructură, sociale, etc.) în stabilirea

unităţilor administrativ teritoriale.

Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unităţi

teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii.

Organizarea administrativă a teritoriului României

Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului a ţării noastre a fost

elaborată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 iar conform acesteia teritoriul era organizat în

judeţe, plăşi, şi comune, comunele fiind urbane şi rurale.

Organizarea teritoriului a suferit de-a lungul istoriei mai multe modificări, prin Legea

nr.2/1968 privind organizarea administrativă, teritoriul a fost organizat în judeţe, oraşe şi

comune.

Constituţia, în art. 3 alin.3, stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect

administrativ în comun, oraşe şi judeţe iar în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate

municipii.

Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă intermediară, în

cadrul organizării administrative a teritoriului.

Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic

şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-administrativ.

Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul

cuprinde oraşe şi comune.

În stabilirea numărului şi întinderii judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie echilibrate ca

suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic. În ţara noastră există 41 de judeţe fiecare

având în medie peste 450.000 locuitori.

32

Oraşul este o unitate administrativ teritorială de bază în cadrul organizării

administrative a teritoriului. Oraşele cu un număr mai mare de locuitori, cu însemnătate

deosebită în viaţa economico-socială şi cultural-ştiinţifică sunt declarate municipii.

Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe reşedinţă, stabilirea

impunându-se prin importanţa lor economico-socială şi culturală în cadrul judeţului.

Municipiul Bucureşti este, datorită importanţei sale economice, politice şi cultural-ştiinţifice,

capitala ţării. El este organizat în şase sectoare având organe de stat proprii care se

subordonează organelor de stat ale municipiului iar acestea organelor centrale de stat. Sub

acest aspect Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală

unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate sau cătune.

Satele în care îşi au sediul autorităţile publice comunale sunt sate reşedinţă.

Staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte.

Ele prezintă importanţă din punct de vedere al înzestrării lor în vederea asigurării condiţiilor

optime pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor.

Să ne reamintim...

1. Elementele statului sunt: populatia (natiunea); teritoriul si suveranitatea (puterea

de stat).

2. Suveranitatea cunoaster doua laturi: latura interna – suprematia si latura externa -

independenta.

3. Forma statului se compune din: structura de stat, regimul politic si forma de

guvernamant.

4. Structura de stat nu trebuie confundata cu organizarea administrativ-teritoriala a

statului.

Rezumat

1. Statul se defineşte drept o modalitate de organizare a puterii politice, o ordine

juridică, structurată şi eficientă.

2. Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de activităţile umane

desfăşurate, de scopurile stabilite drept finalităţi social-statale iar expansiunea

democraţiei multiplică în permanenţă aceste funcţii.

3. În sens larg statul este analizat ca sumă a celor trei elemente: teritoriul, populaţia

(natiunea) şi suveranitatea – înţeleasă ca putere publică.

33

4. Din punct de vedere al dreptului constituţional populaţia grupează toţi cetăţenii

unui stat care au o legătură juridică cu statul, în virtutea căreia beneficiază de un

regim juridic special, diferit de cel al străinilor sau apatrizilor. Prin urmare, populaţia

este analizată sub forma categoriilor de cetăţeni, străini şi apartizi.

5. Din punct de vedere juridic teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de

pământ asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu

excluderea oricăror altor forme de putere statală.

6. Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat vom observa

că dacă vorbim despre titularul ei trebuie să punem semnul egalităţii între putere de

stat şi suveranitate. În acest sens deţinătorul puterii statale, suverană, este poporul.

7. Suveranitatea este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea

voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate, altfel spus,

dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

8. Prin formă de guvernământ se înţelege modul în care sunt constituite şi

funcţionează organele supreme, trăsăturile definitorii ale raportului dintre şeful

statului şi puterea legiuitoare. Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi

sunt monarhia şi republica.

9. Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul,

indicându-ne dacă un stat este alcătuit din unul sau mai multe state membre. În

formele structurii de stat cuprindem aşadar statul unitar denumit şi stat simplu, statul

federativ denumit şi compus sau complex şi asociaţiile de state.

10. Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile Constituţiei care, în art. 1,

statuează că România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi

indivizibil, stat de drept, democratic şi social.

11. Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în

unităţi teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a puterii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizaţi structura de stat a României.

2. Care este organizarea administrativ-teritorială actuală a României.

3. Dati exemplu unei legi care ar incalca prevederile Constitutiei care stabilesc

caracterul republican al statului roman.

4. Descrieti asociatiile de state.

5. Caracterizati statul roman din punctul de vedere al formei de guvernamant,

structurii de stat si a regimului politic.

34

Modulul II. NOTIUNEA DE CONSTITUTIE

Cuprins

Introducere. .............................................................................................................. 34

Competenţe ............................................................................................................... 34

Unitatea de învăţare II.1.Notiunea de constitutie .................................................... 35

Unitatea de învăţare II.2. Controlul constitutionalitatii legilor ............................... 48

Introducere

Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum

constitutie; control de constitutionalitate; adoptarea constitutiei; abrogarea,

suspendarea constitutiei. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul notiunii de

constitutie cat priveste continutul normativ al constitutiei, suprematia constitutiei,

adoptarea, modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei; controlul

constitutionalitatii legilor – teoria generala, precum si specificul sistemului nostru.

Competenţe

Structura de învăţare permite:

dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice

fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din cadrul

adoptarii, modificarii, suspendarii, abrogarii constitutiei, cât şi de a decela raportul

dintre acestea;

să identifice şi să interpreteze prevederile constitutionale carora li se

circumscriu notiunile, institutiile mai sus specificate.

35

Unitatea de învăţare II.1. Notiunea de constitutie

Cuprins

II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 35

II.1.2. Competenţe ..................................................................................................... 35

II.1.3. Notiunea de constitutie. Aspecte generale ..................................................... 35

II.1.4. Continutul normativ al constitutiei ................................................................ 37

II.1.5. Constitutiile romane ....................................................................................... 39

II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei ....................... 41

II.1.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de constitutie, cu

continutul normativ al acesteia, cu adoptarea, modificarea, suspendarea

abrogarea constitutiei.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre adoptarea,

modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei, studentul putand identifica

corect, spre exemplu, contintul normativ al unei constitutii, putand astfel a opera

corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici insusite.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 6 ore.

II.1.3. Notiunea de constitutie. Aspecte generale

Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, stă la baza acestuia, impunându-se

începând cu secolul XVIII –lea şi fiind concepută, într-o viziune mai largă ce excede

juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică cu însăşi societatea, creată în

urma revoluţiilor victorioase.

Hegel – filozoful german – “fiecare popor îşi are constituţia care i se potriveşte şi care

i se cuvine”.

Prima Constituţie apărută în lume este Constituţia Angliei (Magna Charta Libertatum

1215).

Prima constituţie scrisă din lume este Constituţia americană din anul 1787.

36

Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789 (urmare

Revoluţiei Franceze), prima constituţie scrisă din Europa, stabilea că “Orice societate în care

garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.

Constituţia este o categorie istorică apărută pe o anumită treaptă a dezvoltării

societăţii, mult mai târziu decât legile, reprezentând evoluţia sistemului legislativ şi

exprimând o ideologie politică şi juridică.

Etimologic, termenul provine din limba latină “constitutio” care înseamnă – “aşezare

cu temei”, “starea unui lucru”.

Iniţial constituţia a fost concepută ca un ansamblu de norme juridice care au ca scop

limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului şi

cetăţeanului, ulterior concepţia fiind completată în sensul că normele constituţionale trebuie

să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor

celorlalte legi.

Categorii de constituţii sunt:

a.Constituţii cutumiare (Anglia, Israel, Noua Zeelandă) – sunt rezultatul experienţei,

tradiţiilor, precedentelor, principiile fundamentale fiind cristalizate în decursul timpului în

activitatea statală. (Constituţia engleză cuprinde o parte scrisă şi o parte nescrisă – dreptul

cutumiar).

b.Constituţiile scrise – oferă precizie, certitudine, claritate, s-au impus începând din secolul

XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă: teoria contractelor scrise; teoria domniei

legilor unde accentul este pus pe necesitatea de a fi respectate legile; teoria contractului

social a lui J.J. Rousseau potrivit careia, in esenta, statul este rezultatul realizării unei

înţelegeri între membrii societăţii.

În literatura juridică modernă noţiunii de constituţie i s-au dat mai multe definiţii,

elementele comune ale acestora fiind elementul “stat” sau “putere de stat” precum şi elemente

de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în forme solemne.

În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente

definitorii, de conţinut şi formă care trebuie să apară implicit şi explicit într-o definiţie:

- caracterul de lege – conţinând deci norme juridice;

- lege fundamentală;

- forţă juridică supremă;

- este baza juridică a legislaţiei;

- conţinut complex – cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii (organele

politice ale statului, separarea puterilor statului, garantarea drepturilor fundamentale);

- este temelia organizării statale;

- prezintă caracter de stabilitate;

- prevederile acesteia privesc cu precădere puterea de stat

37

- reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea

statală a puterii;

- se adoptă în formă scrisă, solemnă, sistematică.

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite

cu forţa juridică supremă, care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt

esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

II.1.4. Continutul normativ al constitutiei

Din moment ce constituţia este o lege dar se deosebeşte totuşi de alte legi se pune

problema să identificăm ce anume norme juridice trebuie să conţină.

Identificarea conţinutului normativ prezintă un real interes pentru activitatea de

redactare a constituţiei şi legilor şi trebuie să exprime în concret importanţa ca act politic şi

juridic a constituţiei precum şi poziţia în sistemul normativ.

Stabilirea conţinutului normativ al Constituţiei se face în funcţie de conţinutul şi

valoarea relaţiilor sociale reglementate, prin considerarea practicii şi tradiţiilor statelor în

domeniu, prin sintetizarea în toate domeniile a celor mai înalte cerinţe politice, statale,

juridice şi social-economice.

În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea Constituţiei în sens

material şi în sens formal.

În sens material sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act

normativ sunt cuprinse.

În sens formal sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul Constituţiei.

Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice elementul de bază atât al Constituţiei

cât şi al legilor îl constituie articolul.

Exemple

Spre exemplu: Constituţia S.U.A. conţine 7 articole şi 26 amendamente;

Constituţia Chinei conţine 138 articole; Constituţia Portugaliei conţine 298

articole; iar Constituţia României conţine 156 articole.

Supremaţia constituţiei

Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor politico-

juridice într-un stat, o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind elemente politice şi

juridice care exprimă poziţia primordială a acesteia în întregul sistem social-politic al unei

ţări.

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei înseamnă identificarea cauzelor

care determină conţinutul şi forma sa precum şi poziţia supraordonată din sistemul de

conducere socială.

38

Consecinţele supremaţiei constituţiei sunt urmatoarele:

a) Consecinţele privind adoptarea Constituţiei

Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei din totdeauna s-a pus problema unor

proceduri speciale de adoptare care să pună în valoare supremaţia ei şi deosebirile faţă de

restul dreptului.

Consecinţele supremaţiei se evidenţiază în procesul complex al adoptării care cuprinde

iniţiativa adoptării organul competent şi modalităţile de adoptare.

b) Consecinţele privind modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei

Procedurile de modificare trebuie să pună în evidenţă caracterul de mai mare

stabilitate al constituţiei în raport cu celelalte legi şi să reflecte poziţia supremă a acesteia în

sistemul de drept.

În acelaşi timp însă constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica economică şi socială

pentru a nu deveni o frână în calea dezvoltării iar abrogarea şi suspendarea trebuie să pună de

asemenea în valoarea supremaţia constituţiei.

c) Consecinţele privind deosebirile dintre Constituţie şi legi

Prin conţinutul şi poziţia în sistem, Constituţia comandă întregul drept, toate celelalte

ramuri găsindu-şi punctul de plecare la nivelul principiilor celor mai înalte, numai în

prevederile constituţionale.

Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi

este sancţionată cu nulitatea dispoziţiilor legale prin intermediul controlului de

constituţionalitate.

O altă consecinţă este aceea că, în situaţia în care o dispoziţie constituţională este

modificată, în mod obligatoriu trebuie modificate şi normele din ramurile de drept

corespondente.

Dacă însă modificările sunt obligatorii ele nu sunt însă şi automate ci pentru ca ele să

opereze trebuie să se emită alte acte normative.

Spre deosebire de consecintele suprematiei, garanţiile juridice ale supremaţiei

Constituţiei sunt:

a) Controlul general al aplicării Constituţiei

Acest control este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin

Constituţie care statorniceşte categoriile organelor statului şi competenţa acestora precum şi

împrejurarea că activitatea lor trebuie să se înscrie în spiritul şi litera legii fundamentale.

39

Pentru ca aceste cerinţe să nu rămână simple deziderate, orice constituţie organizează

un sistem complex şi eficient de control al aplicării sale care este prima garanţie juridică a

supremaţiei legii fundamentale şi se realizează prin forme şi căi specifice.

b) Controlul constituţionalităţii legilor

Fiind o garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor este o

activitate organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia.

Privită ca o instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor reglementează

organele competente a efectua verificarea, competenţa lor, procedura de urmat şi măsurile ce

pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

c) Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia

Fiind de asemenea o garanţie a supremaţiei constituţiei această îndatorire asigură ca

prevederile să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni.

II.1.5. Constitutiile romane

În România Constituţia a apărut mai târziu decât în ţările vest-europene fiind elaborată

sub influenţa constituţiilor statelor vest-europene.

Scurta noastra istorie constitutionala, comparativ cu alte state, cuprinde:

1. STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS – adoptat prin plebiscit

sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi împreună cu legea electorală este considerat prima

Constituţie a României.

2. CONSTITUŢIA DIN 29 IUNIE 1866 ce conţinea 133 articole şi 8 titluri; reglementa

drepturile fundamentale ale cetăţenilor; proprietatea este declarată sacră şi neviolabilă;

puterea legiuitoare se exercită colectiv de către Rege şi reprezentanţa naţională, formată din

două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor; puterea executivă aparţinea domnitorului si

stabilea regula monarhiei străine.

3. CONSTITUŢIA DIN 21 MARTIE 1923 a fost proiectul Partidului Liberal; era structurată

în 8 titluri; controlul constituţionalităţii legilor era rezervat Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite;

continea o prevedere prin care se interzicea, in mod expres, suspendarea Constituţiei

4. CONSTITUŢIA DIN 28 FEBRUARIE 1938 a fost o constituţie statut; a fost în totalitate

suspendată în anul 1940.

40

5. CONSTITUŢIA DIN 13 APRILIE 1948 stabilea că întreaga putere emană de la popor;

enumera bunurile care pot forma numai proprietatea statului, iar prin art. 6 şi art.11 era creat

cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări. Ulterior acesteia a fost adoptata Constitutia de la 24

septembrie 1952.

6. CONSTITUŢIA DIN 24 septembrie 1952

Constituţia Republicii Populare Române din 1952 a fost adoptată de Marea Adunare

Naţionala în baza articolelor 38 şi 104 din Constituţia Republicii Populare Române din 1948

după discutarea proiectului publicat la data de 19 iulie 1952 de către Comisia constituţională

pentru pregătirea proiectului de Constituţie. Marea Adunare Naţionala a votat constituţia în

şedinţa din data de 24 septembrie 1952, cu unanimitate de voturi, data la care a fost

promulgata si la care a si intrat in vigoare. Ea abroga implicit, pe aceeaşi dată, Constituţia din

1948. Constituţia din 1952 era alcătuită dintr-un capitol introductiv şi 105 articole grupate în

10 capitole. Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al

României este regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc.

Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul

Comunist. Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată

de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către

tribunalele judecătoreşti, înfiinţate prin lege. Unicul organ legiuitor este Marea Adunare

Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o

perioadă de 5 ani. În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea

socialistă şi de “rolul conducător al partidului”.

7. CONSTITUŢIA DIN 21 AUGUST 1965 conţinea 9 titluri şi 121 articole si menţinea

principiul partidului unic ca partid de guvernământ, introdus prin Constituţia din 24

septembrie 1952.

8.CONSTITUŢIA DIN 8 DECEMBRIE 1991 conţine 152 de articole şi 7 titluri, a fost supusă

referendumului la 8 decembrie 1991, iar ulterior validarii referendumului aceasta a devenit si

data la care a intrat in vigoare; caracterizează statul român ca stat de drept, democratic şi

social. Titlurile Constituţiei au fost: Principii generale; Drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale; Autorităţile Publice; Economia şi finanţele; Curtea Constituţională; Revizuirea

Constituţiei; Dispoziţii finale şi tranzitorii. Aceasta Constitutie a fost revizuita, si ulterior

aprobarii prin referendum a fost si republicata, textele primind o noua numerotare, in anul

2003, cand a fost avuta in vedere inclusiv introducerea unor reglementari necesare intergrarii

Romaniei in spatiul euro-atlantic, facand posibila intrarea in NATO, petrecuta in anul 2004, si

aderarea la UE din 2007.

41

II.1.6. Adoptarea, modificarea, suspendarea abrogarea constitutiei

Adoptarea constituţiei

În considerarea conţinutului şi scopurilor constituţiei din totdeauna s-a pus problema

unor forme speciale de adoptare care să pună în valoare, supremaţia acesteia şi deosebirile

faţă de legile ordinare.

Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3 elemente

esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, moduri de adoptare.

a.iniţiativa adoptării constituţiei – aparţine acelui organism statal, politic sau social care,

ocupând în sistemul politic al societăţii locul cel mai înalt, este cel mai în măsură să cunoască

evoluţia societăţii. De asemenea un rol aparte îl poate avea iniţiativa populară.

Actuala Constituţie a României nu prevede expres cine are iniţiativa adoptării existând

două soluţii: iniţiativa aparţine puterii constituante, iniţiativa aparţine celor care au

posibilitatea revizuirii.

La întrebarea cine are dreptul de a adopta o constituţie s-a răspuns adesea prin teoria

puterii constituante care este organul care beneficiază de o autoritate politică specială.

Aceasta se prezintă sub două forme:

- puterea constituantă originară – care intervine când nu există sau nu mai există Constituţiei

în vigoare;

- puterea constituantă instituită – este prevăzută de Constituţia în vigoare şi este în măsură de

a modifica sau adopta o Constituţie.

b.Moduri de adoptare

Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la ţară la ţară,

determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de raporturile sociale existente

la un moment dat.

Adoptarea Constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:

1. Constituţia acordată – adoptată de monarh ca stăpân absolut – considerată cea mai

rudimentară.

2. Statutul (constituţia plebiscitară)– variantă mai dezvoltată a Constituţiei acordate. Aceasta

este iniţiată de şeful statului dar este ratificată prin plebicist – corpul electoral poate spune

“da” sau “nu” dar nu poate propune amendamente.

Exemple

Spre exemplu: Constituţia regală a României din 1938.

42

3. Pactul – considerat a fi un contract între rege şi popor . S-a folosit atunci când s-au putut

impune şefului statului anumite condiţii, putând fi urmarea unor mişcări revendicative sau

folosit ca un mod de acces al unui principe străin la tronul unui stat.

Exemple

Spre exemplu: Constituţia României de la 1866 sau cea de la 1923.

4. Constituţia convenţie – opera unei adunări denumite convenţie special aleasă pentru a

adopta Constituţia, considerată deasupra Parlamentului. A fost considerată un mijloc potrivit

pentru manifestarea suveranităţii naţionale. Forma cea mai democratica a acestui mod de

adoptare a unei constitutii este constitutia referendara, care ulterior aprobarii prin acea

conventie este supusa si refendumului national.

Exemple

Spre exemplu: Constituţia Statelor Unite ale Americii, chiar si Constitutia

Romaniei din 1991, despre aceasta din urma putem afirma ca este chiar o

constitutie conventie referendara.

5. Constituţia parlamentară – (adoptarea Constituţiilor după al II-lea război mondial) s-a

realizat de regulă de către Parlament în următoarea procedură: iniţiativa; elaborarea

proiectului; discutarea publică a proiectului; adoptarea proiectului de către Parlament cu

majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor acestuia); extinderea

referendumului ca participare directă a cetăţenilor la guvernare a făcut ca acest mod de

adoptare să fie considerat cel mai democratic.

Exemple

Spre exemplu: Constituţia Republicii Italiene.

Modificarea constituţiei

Faţă de importanţa politică şi juridică a Constituţiei precum şi a locului pe care îl

ocupă în sistemul juridic, este de majoră importanţă problema de a şti cine are iniţiativa

revizuirii sale, cine are dreptul de a o revizui şi care este procedura de urmat.

În acest sens sunt de reţinut trei principii:

- dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o,

- autoritatea competentă diferă după felul constituţiei,

43

- procedura de modificare este în principiu asemănătoare celei de adoptare în baza principiului

juridic fundamental al simetriei actelor juridice.

Ca o clasificare a modurilor de modificare ale constituţiei se pot identifica două

categorii: constituţii suple sau flexibile – care se pot modifica după procedura de modificare a

legilor organice şi constituţii rigide care se modifică după alte reguli decât cele obişnuite.

În ceea ce priveşte constituţiile rigide, s-au folosit mai multe metode:

a. imposibilitatea revizuirii Constituţiei după ce a fost adoptată. Valoarea unor astfel de

prevederi este nulă, puterea constituantă de azi nu are puterea de a limita atributele puterii

constituante de mâine.

Exemple

Spre exemplu art. 152 din Constituţia României enumera domeniile care nu pot

forma obiectul revizuirii.

b. stabilirea unei perioade de timp în care Constituţia nu poate fi modificată.

Exemple

Constituţia americană din 1787 prevedea o perioadă de 21 ani.

c. stabilirea unei proceduri greoaie de modificare.

Exemple

Constitutiile romane de la 1866 şi 1923.

d. Alte reguli cu privire la revizuirea constituţiei

Exemple

Constituţiile franceze din 1946 şi 1958 prevedeau ca nici o procedură de

revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupaţie de către forţe străine.

Competenţa iniţiativei revizuirii constituţiei o regăsim înscrisă în unele legi

fundamentale, în sensul de cine poate propune.

Suspendarea constituţiei

Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o

perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale.

44

Unele constituţii interzic posibilitate suspendării în timp ce altele nu prevăd nici o

reglementare în acest sens.

În practică legile fundamentale au fost suspendate în perioadele de criză politică, prin

lovituri de stat, prin proclamarea stării de asediu sau de urgenţă.

Suspendarea totală a constituţiei este de principiu o înlăturare a idei de constituţionale

şi de legalitate.

Abrogarea constituţiei

Abrogarea constituţiei se produce de regulă atunci când se adoptă o nouă constituţie.

Exemple

În Constituţia României în art. 153 se arată că este şi rămâne în întregime

abrogată Constituţia din 21 august 1965.

Să ne reamintim...

1. Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, stă la baza acestuia,

impunându-se începând cu secolul XVIII –lea şi fiind concepută, într-o viziune mai

largă ce excede juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică cu însăşi

societatea, creată în urma revoluţiilor victorioase.

2. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice,

investite cu forţa juridică supremă, care reglementează acele relaţii sociale

fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii

politice a poporului.

3. Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor

politico-juridice într-un stat, o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind

elemente politice şi juridice care exprimă poziţia primordială a acesteia în întregul

sistem social-politic al unei ţări.

4. Constitutiile romane pana in prezent au fost: Statutul Dezvoltător al Convenţiei de

la Paris, 1858; Constituţia din 29 iunie 1866; Constituţia din 21 martie 1923;

Constituţia din 28 februarie 1938; Constituţia din 13 aprilie 1948; Constitutia de la

45

24 septembrie 1952; Constituţia din 21 august 1965. In prezent este in vigoare

Constitutia de la 8 decembrie 1991, revizuita si republicata in anul 2003.

Rezumat

1. Constituţiile cutumiare sunt rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor,

principiile fundamentale fiind cristalizate în decursul timpului în activitatea statală.

Spre deosebire, constituţiile scrise – oferă precizie, certitudine, claritate, s-au impus

începând din secolul XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă: teoria

contractelor scrise; teoria domniei legilor unde accentul este pus pe necesitatea de a

fi respectate legile; teoria contractului social a lui J.J. Rousseau potrivit careia, in

esenta, statul este rezultatul realizării unei înţelegeri între membrii societăţii.

2. În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea Constituţiei în

sens material şi în sens formal. În sens material sunt înţelese dispoziţiile cu caracter

constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse. În sens formal sunt

înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul Constituţiei.

3. Consecinţele supremaţiei constituţiei sunt urmatoarele: consecinţe privind

adoptarea Constituţiei; consecinţe privind modificarea, suspendarea şi abrogarea

Constituţiei; consecinţe privind deosebirile dintre Constituţie şi legi.

4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt: controlul general al aplicării

Constituţiei; controlul constituţionalităţii legilor; indatorirea fundamentală de a

respecta Constituţia.

5. Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3

elemente esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, moduri de adoptare.

6. Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la ţară la ţară,

determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de raporturile sociale

existente la un moment dat.

7. Moduri de adoptare ale constitutiei sunt, unele dintre ele au fost, in prezent

nemaifiind intalnite, constitutia acordata, pactl, statutul, constitutia conventie,

constitutia parlamentara.

8. Cat priveste modificare unei constitutii trebuie retinute trei principii: dreptul de

revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o; autoritatea

competentă diferă după felul constituţiei; procedura de modificare este în principiu

asemănătoare celei de adoptare în baza principiului juridic fundamental al simetriei

actelor juridice.

9. Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe

o perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale. Suspendarea totală a

constituţiei este de principiu o înlăturare a idei de constituţionale şi de legalitate.

46

10. Abrogarea constituţiei se produce de regulă atunci când se adoptă o nouă

constituţie.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prima constituţie scrisă din lume este:

a) Constituţia Marii Britanii;

b) Constituţia Statelor Unite ale Americii;

c) Constituţia Franţei.

2. Constituţia cutumiară:

a) este rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor, principiilor fundamentale

cristalizate în decursul timpului în activitatea statală;

b) oferă precizie, certitudine şi claritate;

c) nu mai există, în prezent, în nici un stat.

3. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:

a) controlul general al aplicării Constituţiei, adoptarea Constituţiei, îndatorirea

fundamentală de a respecta Constituţia;

b) controlul general al aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii

hotărârilor de Guvern, îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia;

c) controlul general al aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor,

îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.

4. Constituţia României, în vigoare în prezent, este, sub aspectul modului de

adoptare:

a) constituţie acordată;

b) constituţie parlamentară;

c) constituţie-convenţie.

5. Puterea constituantă originară:

a) intervine când există Constituţie, dar aceasta a căzut în desuetudine;

b) intervine când nu există sau nu mai există Constituţie în vigoare;

c) intervine când este prevăzută de Constituţia în vigoare şi este în măsură a

modifica sau adopta o Constituţie.

6. Moduri de adoptare a constituţiei sunt:

a) statutul, protocolul, contractul-convenţie;

b) statutul, pactul, legea;

c) statutul, pactul, constituţia acordată.

7. Precizaţi diferenţa/diferenţele dintre puterea constituantă originară şi puterea

constituantă instituită.

8. Calificaţi Constituţia României în vigoare din punctul de vedere al modului de

47

adoptare şi al procedurii de modificare.

9. Precizaţi limitele revizuirii Constituţiei – anume acele aspecte din Constituţie

care nu pot fi supuse unei revizuiri.

10. Menţionaţi cine are iniţiativa revizuirii Constituţiei în România şi de la ce

dată intră în vigoare o lege de revizuire a Constituţiei.

48

Unitatea de învăţare II.1. Controlul constitutionalitatii legilor

Cuprins

II.2.1. Introducere ..................................................................................................... 48

II.2.2. Competenţe ..................................................................................................... 48

II.2.3. Controlul constitutionalitatii legilor. Teoria generala .................................. 48

II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor ............................................ 51

II.2.5.Organele de stat/autorităţile publice competente a controla

constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu...52

II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate .................................... 54

II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România .......................................... 55

II.1.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de control de

constitutionalitate, cu organele care pot efectua un astfel de control, cu

clasificarile controlului de constitutionalitate, cu specificul si procedura

controlului de constitutionalitate din Romania.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea institutiei controlului de

constitutionalitate, studentul putand actele care pot fi supuse controlului de

constitutionalitate, subiectele care pot sesiza Curtea Constitutionala, etc., putand

astfel a opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici

insusite.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 6 ore.

II.2.3. Controlul constitutionalitatii legilor. Teoria generala

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu Constituţia şi este un exemplu grăitor privitor la existenţa unor sancţiuni

specifice pentru nerespectarea normelor constituţionale.

49

Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde

regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi

măsurile ce pot fi luate după realizarea procedurii.

a) Actele supuse controlului

De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al

parlamentului sau actele normative cu o forţă egală cu a legii care pot modifica, suspenda sau

abroga o lege şi ele sunt: decrete-legi, decrete cu putere de lege, ordonanţe, etc.

Unele constituţii pot prevedea ca acest control să se aplice şi unor acte normative cu

forţă juridică inferioară legilor.

Exemple

Spre exemplu, conform art.53 din Constituţia României din 1965 inclusiv

hotărârile Consiliului de Miniştri era supuse controlului de constitutionalitate.

Proiectele de legi sunt supuse conform unor constituţii acestui control dar, în fapt nu

este un veritabil control întrucât procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit obligaţia de

a verifica constituţionalitatea acestora.

Actele administrative nu sunt obiect al controlul constituţionalităţii legilor, cum nu fac

parte din această categorie nici actele puterii judecătoreşti care sunt date în aplicarea legilor şi

nu au caracter normativ.

b) Cauzele care determină încălcarea Constituţiei

La prima vedere apariţia unor neconcordanţe între legi şi constituţie pare imposibilă iar

înlăturarea unor dispoziţii constituţionale prin legi este contrară principiilor de bază ale

dreptului constituţional.

În practică au apărut însă numeroase situaţii de acest gen iar existenţa instituţiei

controlul constituţionalităţii legilor este dovada incontestabilă în acest sens.

Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea fundamentală şi legile ordinare îşi

găsesc fundamentarea în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale şi dinamica

evoluţiei acestora.

Exemple

Astfel de cauze pot fi identificate atunci când forţele politice aflate la un moment

dat la putere au interese contrare celor aflate la putere la momentul adoptării

constituţiei;atunci cand constituţiile sunt mult prea rigide; în situaţia statelor

federative prin încercarea permanentă de armonizare a intereselor generale ale

federaţiei cu cele ale statelor componente.

50

c) Organele de stat competente în controlul constituţionalităţii legilor şi clasificarea

controlului pe acest criteriu

În literatura de specialitate există mai multe opinii ale formelor de control:

- o opinie: opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional;

- o altă opinie: controlul parlamentar, controlul politic şi controlul jurisdicţional;

- o altă opinie: controlul politic şi controlul judecătoresc.

Noi vom reţine următoarea clasificare :

1. În funcţie de autoritatea competentă avem controlul realizat printr-un organ politic şi

controlul realizat printr-un organ jurisdicţional:

a. Controlul realizat printr-un organ politic se exercită atât de organele legiuitoare cât şi de

alte organe de stat cărora li s-a încredinţat această sarcină sau au fost special înfiinţate în acest

scop.

În literatura de specialitate în ceea ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica

constituţionalitatea legilor unii l-au considerat un control autentic, alte opinii s-au exprimat în

sensul că acesta este un autocontrol întrucât tot parlamentul votează şi Constituţia, alţii

apreciind că acest tip de control nu prezintă nici o garanţie.

În practică, în lume se realizează din ce în ce mai rar controlul constituţionalităţii

legilor printr-un organ politic şi cu atât mai puţin prin intermediul parlamentului.

b. Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional se face prin alte organe decât cele

judecătoreşti dar care folosesc o procedură asemănătoare celei judecătoreşti sau de către

organele judecătoreşti propriu-zise.

În practică dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii legilor a fost fie

contestat fie admis.

Dreptul judecătorilor de a exercita controlul constituţionalităţii legilor s-a justificat

prin menirea acestora de a interpreta şi aplica legile precum şi de a aplica sancţiuni în cazurile

de încălcări ale normelor juridice.

Acest drept s-a mai justificat şi prin teoria separaţiei puterilor în stat considerându-se

că cele trei puteri: legislativă, judecătorească şi executivă se echilibrează şi se controlează

reciproc. Puterea judecătorească, fiind un bun regulator al separaţiei puterilor, poate să

controleze puterea legislativă şi executivă iar puterea executivă poate controla celelalte puteri.

În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de regulă

două procedee:

- controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv – care permite atacarea unei legi

în faţa unui tribuna căruia i se cere să examineze validitatea unei legi şi să pronunţe anularea,

- controlul pe cale de excepţie – considerat un procedeu defensiv – pentru ataca o lege trebuie

să aştepţi ca acea lege să ţi se aplice.

51

2. În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie avem controlul explicit şi controlul

implicit.

a. controlul explicit – cel pe care Constituţia îl prevede în mod expres putând indica şi organul

competent şi procedura de urmat.

b. controlul implicit – cel pe care Constituţia nu îl prevede în mod expres dar el există implicit

ca urmare a principiului legalităţii.

3. În funcţie de timpul în care se efectuează: controlul anterior adoptării legilor şi controlul

posterior adoptării legilor.

a. Controlul anterior adoptării legilor denumit şi control prealabil, preventiv sau apriori se

exercită în faza de proiect legislativ şi nu este un veritabil control întrucât până nu a fost

adoptat proiectul poate suferi modificări. Acest control poate fi mai mult o garanţie de

legalitate decât de constituţionalitate.

b. Controlul posterior adoptării legilor denumit şi sancţionator, a posteriori se exercită asupra

legilor deja adoptate fiind veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

II.2.4. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

Supremaţia Constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii

constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii care să permită Constituţiei

să se manifeste ca un veritabil act normativ cu forţă juridică supremă.

Constituţionalitatea legii este o componentă a principiului legalităţii, acesta din urmă

fiind un principiu fundamental de organizare şi funcţionare a statului de drept.

Principiul legalităţii presupune elaborarea actelor normative de către organele

competente, după o procedură prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative

emise de organe de stat care ocupă o poziţie superioară celor emitente în sistemul organelor

statului.

Acest principiu implică respectarea tuturor actelor normative. Astfel legea ordinară

trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia, iar constituţionalitatea legilor ar trebui să

presupună faptul că legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale atât în spiritul

cât şi în litera lor.

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitatea organizată

de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie juridică acesta cuprinde

reguli privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat şi

măsurile ce pot fi luate după realizării controlului.

Este necesar a mai sublinia câteva chestiuni prealabile:

52

1. Controlul constituţionalităţii legilor priveşte, în principiu, doar legea – ca act juridic al

Parlamentului sau/şi actele normative cu forţa juridică egală cu cea a legii, anume acele acte

juridice care deşi nu sunt emise de Parlament, intervin şi reglementează relaţii sociale de

domeniul legii, putând modifica, suspenda sau abroga o lege.

În principiu, organele, autorităţile administraţiei publice emit doar acte normative în

executarea legii pentru că acestea sunt organe ale puterii executive. Controlul acestor acte se

realizează prin căile ordinare, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.

Actele emise de organele Ministerului Public şi de instanţele judecătoreşti nu pot fi

supuse controlului de constituţionalitate pentru că aceste organe aplică doar legea.

2. Verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi sau a propunerilor legislative nu

reprezintă un veritabil control de constituţionalitate pentru că însăşi elaborarea a legii

cuprinde/ar trebui să cuprindă, implicit, şi obligaţia verificării constituţionalităţii acesteia.

Investirea unui organism special cu verificarea constituţionalităţii proiectelor de lege ar

constitui doar o măsură de siguranţă.

3. Cauzele care determină ca legile să încalce prevederile Constituţiei trebuie căutate:

- în contradicţiile sociale din cadrul unei societăţi;

- în contradicţiile dintre diferite grupuri formate de guvernanţi;

- în rigiditatea exagerată a unor Constituţii;

- în nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.

Controlul constituţionalităţii legilor nu este specific doar statelor unitare, în statele

federative acesta fiind justificat de o mai bună armonizare a intereselor generale ale federaţiei

cu interesele specifice ale statelor membre ale federaţiei.

II.2.5. Organele de stat/autorităţile publice competente a controla

constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului în funcţie de acest criteriu

Una dintre cele mai rudimentare, elementare forme de control de constituţionalitate

este controlul prin opinia publică. Această formă de control cuprinde, de fapt, reacţia opiniei

publice la violarea Constituţiei.

Exemple

Spre exemplu Constituţia Franţei din 1793 prevedea posibilitatea recurgerii la

insurecţie în caz de violare a drepturilor poporului de către guvernanţi.

1. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic

În acest caz controlul constituţionalităţii este exercitat de organele legiuitoare şi/sau de

alte organe de stat, în cazul acestora din urmă fie pentru că li s-a încredinţat şi această

misiune, fie pentru că au fost înfiinţate cu acest scop.

53

Dreptul parlamentelor de a exercita controlul asupra constituţionalităţii legilor este

unul autentic şi, în acelaşi timp, un supracontrol, acest fiind cea mai în măsură autoritate să

aprecieze concordanţa dintre Constituţie şi legi.

O parte a doctrinei consideră că acest control exercitat de către parlament nu

reprezintă niciun fel de garanţie, acesta fiind subiectiv în a-şi autocontrola şi cenzura propria

„creaţie”, iar o posibilă sancţiune – precum nerealegerea parlamentarilor – este îndepărtată şi

improbabil de realizat.

Exemple

Ideea unui astfel de control exercitat printr-un organ politic a fost inspirată de

Senatul conservator reglementat de Constituţia Franţei de la 1799, în România o

formă a acestui control fiind introdusă prin Statutul Dezvoltător al lui Cuza

potrivit căruia statutul şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea Corpului

ponderator. Ulterior, Constituţia noastră de la 1965 a mai consacrat această

formă de control, sarcina exercitării acestuia revenindu-i Marii Adunări

Naţionale. De asemenea, Constituţia Franţei consacră un Consiliu

Constituţional cu natura juridică a unui organ politic.

2. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional

Această formă de control este exercitată fie de organe/autorităţi, altele decât cele

judecătoreşti, ce folosesc o procedură asemănătoare celei judecătoreşti, fie chiar de organele

judecătoreşti.

Deşi fundamentarea ştiinţifică a acestei forme de control este discutabilă, aceasta

există şi funcţionează astăzi fie în baza unor dispoziţii clare, legale; fie în temeiul dreptului pe

care organele judecătoreşti şi-l arogă singure.

Argumente în favoarea dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte

constituţionalitatea legilor sunt următoarele:

- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu Constituţia decurge din menirea

judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni, dacă este cazul;

- dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legilor cu Constituţia este justificat şi

pornind de la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu ce presupune şi un

control reciproc între puteri, judecătorul având misiunea de a fi „regulatorul bunei funcţionări

a principiul separaţiei şi echilibrului puterilor”;

- necesitatea verificării de către judecător a faptului că legiuitorul a acţionat în limitele sale

constituţionale este justificată şi de faptul că judecătorul va soluţiona litigiile cu imparţialitate,

iar procedura judecătorească oferă posibilitatea soluţionării echitabile având în vedere unul

dintre principiile specifice judecăţii, anume cel al contradictorialităţii.

Argumente contra dreptului judecătorilor de a decide în ceea ce priveşte

constituţionalitatea legilor sunt următoarele:

54

- într-o interpretare mai rigidă a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cele trei

puteri se află într-o totală independenţă, iar acordarea dreptului judecătorului de a controla

actele puterii legiuitoare ar încălca acest principiu;

- statul trebuie şi poate fi singurul judecător;

- recunoaşterea unui astfel de drept judecătorilor ar face din autoritatea judecătorească o

autoritate politică.

Exemple

Această formă de control a fost instituită de Curtea Supremă de Justiţie a SUA

care, deşi Constituţia nu i-l recunoaşte, şi l-a arogat, abuziv consideră unii

doctrinari, prin decizia pronunţată în anul 1803, în cazul Marbury versus

Madison.

II.2.6. Alte clasificări ale controlului de constituţionalitate

În funcţiile de procedeele folosite pentru realizarea controlului de constituţionalitate,

acesta se clasifică în:

- controlul pe calea acţiunii – este o cale ofensivă ce permite atacarea unei legi în faţa

organului competent a efectua controlul de constituţionalitate, organ determinat, căruia i se

cere să examineze validitatea constituţionalităţii şi, dacă este cazul, anulează sau declară

neconstituţional actul supus controlului

- controlul pe calea excepţiei – este o cale defensivă când atacarea actului sub aspectul

neconstituţionalităţii se poate produce doar ulterior intrării în vigoare a acestuia şi doar după

ce i s-a aplicat celui în cauză.

În funcţie de modul cum este înscris sau nu în Constituţie, controlul de

constituţionalitate poate fi:

- control explicit – în cazul în care controlul de constituţionalitate este prevăzut expres de

Constituţie. În acest caz Constituţia poate prevedea obligativitatea controlului sau/şi organul

competent a efectua acest control.

- control implicit – atunci când Constituţia nu-l prevede în mod expres, dar acesta există

implicit ca urmare a recunoaşterii şi aplicării principiului legalităţii

În funcţie de momentul în care se efectuează, controlul de constituţionalitate poate fi:

- control anterior adoptării legii (control prealabil sau preventiv) – acesta se exercită în faza de

proiect a legii. Nu este un veritabil control, astfel precum am afirmat şi în cele de mai sus,

fiind mai mult o garanţie de legalitate

55

- control posterior adoptării legii – acesta se exercită asupra legilor deja adoptate, intrate în

vigoare sau asupra actelor cu forţa juridică egală cu cea a legii adoptate, intrate în vigoare.

Acesta este veritabilul control de constituţionalitate.

II.2.7. Controlul constituţionalităţii legilor în România

1. Sediul materiei. Autoritatea competentă

În România controlul constituţionalităţii îşi regăseşte reglementarea în Titlul V art.

142-147 din Constituţia, republicată, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în Regulamentul

de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţională.

Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei României.

Aceasta se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu poate

fi prelungit sau înnoit, 3 dintre ei fiind numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de

Preşedintele României.

Judecătorii Curţii Constituţionale îşi aleg prin vot secret un preşedinte pentru un

mandat de 3 ani.

Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare trei ani cu câte o treime,

procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii, cu noile tendinţe.

Pentru numirea în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, Constituţia impune

anumite condiţii cumulative şi anume: pregătire juridică superioară, înaltă competenţă

profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic

superior.

Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie

publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior, judecătorii fiind

independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe durata acestuia. Astfel, judecătorii nu

pot fi traşi la răspundere pentru voturile, opiniile exprimate în adoptarea soluţiilor, dar nu pot

fi nici arestaţi, trimişi în judecată penală sau contravenţională decât cu aprobarea Biroului

permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la

cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor sale, precum şi procedurile

folosite, sub aspectul naturii juridice Curtea Constituţională a României este o autoritate

publică politico-jurisdicţională. Curtea Constituţională este o autoritate politică din cauza

modului de desemnare a judecătorilor săi, precum şi a naturii unora dintre atribuţii (precum

este cea de control al constituţionalităţii unui partid politic), şi este juridică din cauza

principiilor de organizare şi funcţionare, precum şi a procedurilor folosite pentru exercitarea

controlului de constituţionalitate.

56

Activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul constituţionalităţii

legilor, ci cuprinde şi alte domenii având strânsă legătură cu respectarea Constituţiei şi de

aceea ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională independentă faţă de

orice autoritate publică şi a cărei competenţă nu poate fi contestată de nici o autoritate

publică.

2. Actele supuse controlului de constituţionalitate

În sfera controlului de constituţionalitate intră: legile, ordonanţele Guvernului,

iniţiativele de revizuire a constituţiei, regulamentele Parlamentului, hotărârile plenului

Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului, hotărârile plenului şedinţelor comune ale

celor două Camere ale Parlamentului, iniţiativele legislative, tratatele sau acordurile

internaţionale.

De asemenea, Curtea îşi extinde controlul de constituţionalitate şi în cazul litigiilor

juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, a procedurii de alegere a

Preşedintelui României, a procedurii de suspendare a Preşedintelui României, etc.

1. Legile

În acest domeniu se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi un

control posterior.

Controlul prealabil sau a priori se exercită asupra legilor votate de Parlament, anterior

promulgării lor de către Preşedintele României, la sesizarea unei dintre autorităţile anume

prevăzute de Constituţie, aşadar nu din oficiu. Sesizarea poate veni din partea: Preşedintelui

României, unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Înaltei

Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati

sau de cel putin 25 de senatori.

Controlul posterior sau a posteriori priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează pe

calea excepţiei de neconstituţionalitate şi nu se poate aplica în cazul prevederilor legale care

au fost analizate pe calea controlului prealabil sau în care Curtea Constituţională, prin decizie,

a constatat că prevederile sunt neconstituţionale. Prin aceasta formă de control de

constituţionalitate este permis accesul inidrect al cetăţenilor la Curtea Constituţională a

României.

2. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei se analizează sub aspectul concordanţei textului propus

cu prevederile constituţionale, respectiv dacă sunt în concordanţă cu prevederile art.150 din

Constituţie, precum şi cu limitele revizuirii stabilite prin art.152 din acelaşi act normativ.

3. Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate la sesizarea

unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel

puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori. Recent, printr-o modificare a Legii nr.47/1992 privind

funcţionarea şi organizarea Curţii Constituţionale a României, s-a stabilit că pot fi supuse

57

controlului de constituţionalitate, la sesizarea aceloraşi subiecte de drept menţionate anterior,

şi hotarârile plenului Camerei Deputaţilor, hotarârile plenului Senatului şi hotarârile plenului

celor două Camere reunite ale Parlamentului.

3. Ordonanţele Guvernului fiind emise în temeiul instituţiei delegării legislative, indiferent că

este vorba despre ordonanţele emise în temeiul unei legi de abilitare (aşa numitele ordonanţe

simple) sau despre ordonanţele de urgenţă, aceste acte normative sunt supuse doar controlului

posterior de constituţionalitate, fiind analizate prin procedeul excepţiei de

neconstituţionalitate ca şi legile.

4. Iniţiativele legislative ale cetăţenilor sau populare – faţă de care Curtea Constituţională se

pronunţă fie din oficiu, fie pe baza sesizării preşedintelui Camerei Parlamentului la care s-a

înregistrat iniţiativa legislativă a cetăţenilor.

5. Tratatele şi acordurile internaţionale sunt supuse controlului de constituţionalitate la

sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui

număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 senatori.

Procedura jurisdicţională în cazul controlului de constituţionalitate exercitat asupra actelor

supuse acestei forme de control

Regulile generale necesare a fi respectate pentru a putea fi sesizată, în mod legal,

Curtea Constituţională sunt următoarele:

- Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile expres prevazute de art. 146 din

Constituţiă, republicată, sau de legea sa organică, anume Legea nr. 47/1992;

- sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi motivate;

- plenul Curţii Constituţionale este legal constituit în prezenţa a două treimi din numărul

judecatorilor. Plenul decide cu votul majoritatii judecatorilor Curtii, daca prin lege nu se

prevede altfel, conform art.14 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare.

- procedurile in fata Curtii Constitutionale sunt:

1. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii legilor înainte de

promulgare

2. Procedura jurisdicţională în cazul verificării constituţionalităţii initţativelor de revizuire a

Constituţiei

3. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii tratatelor sau a altor

acorduri internaţionale

4. Procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii regulamentelor

Parlamentului şi a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotaăârilor plenului Senatului şi

a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului

58

5. Procedura jurisdicţională în cazul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în

faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi în cazul celei ridicate de

Avocatul Poporului

6. Procedura jurisdicţională în cazul verificării îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni

Alte atribuţii ale curţii constituţionale

1. Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de confirmare

a rezultatelor sufragiului – detaliată în Legea privind alegerea Preşedintelui României –

implică înregistrarea, expedierea, publicarea candidaturilor şi contestaţiilor dar şi verificarea

respectării dispoziţiilor constituţionale şi legale

2. Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de

Preşedinte al României

3. Dă aviz consultativ propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

4. Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice –

introdusă prin legea de revizuire – .În acest sens Curtea Constituţională poate fi sesizată la

cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-

ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

5. Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi

confirmă rezultatele acestuia.

6. Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative a cetăţenilor.

7. Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Actele Curţii Constituţionale. Efecte juridice

Din textul Constituţiei unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale se observă

că aceasta: se pronunţă, hotărăşte, constată, dă aviz, verifică, veghează, soluţionează,

îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legea organică.

Faţă de aceste atribuţii Constituţia nominalizează ca şi acte care emană de la Curte

decizia şi avizul consultativ. Întrucât avizul consultativ intervine numai expres şi limitat s-ar

putea afirma că toate celelalte acte juridice ale Curţii îmbracă forma deciziilor.

Prin dispoziţiile Legii nr.47/1992 se stabileşte însă că actele Curţii sunt deciziile,

hotărârile şi avizele.

Deciziile se pronunţă în legătură cu constituţionalitatea legilor, iniţiativelor de

revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, contestaţiilor privind constituţionalitate unui partid

politic, hotărârile în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României, confirmă rezultatele sufragiului, etc. iar avizele consultative în cazul

propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

59

Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii şi se publică în Monitorul Oficial al

României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru

viitor.

Procedura in faţa Curţii Constituţionale

Procedura de realizare a controlului constituţionalităţii se realizează potrivit procedurii

stabilite prin Legea nr.47/1992, a regulamentului Curţii Constituţionale care o completează, în

măsura în care sunt compatibile, cu prevederile din procedura civilă.

Dintre principalele reguli procedurale amintim: sesizarea Curţii Constituţionale se face

numai în scris şi motivat; plenul Curţii este legal constituit dacă sunt prezenţi cel puţin două

treimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor;

şedinţele Curţii sunt publice cu excepţia cazurilor în care se hotărăşte şedinţă secretă; părţile

au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, regiile autonome, societăţile comerciale şi

orice alte instituţii şi organizaţii au obligaţia să comunice Curţii, la cerere, informaţiile,

documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de

taxa de timbru.

1. Procedura controlului constituţionalităţii legii

Această procedură diferă după cum ne află în prezenţa controlului prealabil, anterior

promulgării legii de către Preşedintele României, sau în faţa controlului posterior, după

intrarea în vigoare a legii.

a. Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate

În aceste cazuri Curtea nu se poate sesiza din oficiu ci numai la sesizarea unuia dintre

preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de

deputaţi sau 25 senatori, a Preşedintelui României, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie.

Sesizarea trebuie să fie scrisă şi motivată iar Curtea are obligaţia să comunice

instituţiei care a sesizat-o şi celorlalţi subiecţi interesaţi dintre cei care au atribuţii în acest

sens data dezbaterilor, până la care aceştia îşi pot exprima în scris un punct de vedere.

Soluţionarea se realizează prin dezbatere în plenul Curţii Constituţionale iar

judecătorii se pronunţă asupra prevederilor atacate dar şi a celor care în mod necesar şi

evident nu pot fi disociate.

În urma deliberării Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii judecătorilor iar

decizia se comunică Preşedintelui României. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea

dispoziţiilor atacate se comunică şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru

a se decide procedura de urmat. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României partea I.

60

b. Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate

Este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi libertăţilor publice, fiind un

procedeu defensiv în sensul că pentru a o putea ataca legea trebuie să ţi se aplice.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor

judecătoreşti, de către una din părţi sau de instanţă din oficiu, numai dacă de ea depinde

judecarea cauzei, în sensul să prezinte relevanţă.

Curtea Constituţională este sesizată de către instanţa de judecată în faţa căreia s-a

ridicat excepţia de neconstituţionalitate prin încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale

părţilor şi opinia instanţei asupra excepţiei. Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de

părţi. Instanţa de judecată poate respinge prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă (în

cazul în care Curtea s-a pronunţat anterior prin respingere şi în cazul în care solicitarea nu

poate face obiectul excepţiei) şi nu mai sesizează Curtea. Împotriva încheierii de respingere se

poate face recurs.

Primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează pe unul dintre

judecători ca raportor şi comunică încheierea instanţei de judecată preşedinţilor celor două

Camere, Guvernului şi Avocatului Poporului, comunicându-le data până la care pot transmite

punctul lor de vedere.

Judecătorul raportor va lua măsuri pentru administrarea probelor, termenul de judecată

fiind fixat de preşedintele Curţii la data depunerii raportului.

Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii

instanţei, a probelor administrate, a punctelor de vedere prezentate, a susţinerilor părţilor care

pot fi asistate de avocaţi, cu citarea acestora şi a Ministerului Public.

Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile sunt definitive şi obligatorii şi se

publică în Monitorul Oficial al României. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea

unor prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare precum şi cele din regulamente

constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea decizie Curţii dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz nu pun

de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Să ne reamintim...

1. Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde

regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de

urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea procedurii.

2. De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act

juridic al parlamentului sau actele normative cu o forţă egală cu a legii care pot

61

modifica, suspenda sau abroga o lege şi ele sunt: decrete-legi, decrete cu putere de

lege, ordonanţe, etc.

3. Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea fundamentală şi legile ordinare

îşi găsesc fundamentarea în contradicţiile sociale, în raporturile dintre forţele sociale

şi dinamica evoluţiei acestora.

4. Conform normelor constitutionale in vigoare, in Romania controlul de

constitutionalitate este exercitat de Curtea Constitutionala a Romaniei, autoritate

publica autonoma si independenta, politico-juridictionala, care nu face parte din

niciuna dintre puterile statului tocami ca prin exercitarea propriilor atributii, conform

competentelor contitutionale si legale, sa asigure respectarea principiului separatiei

si echilibrului puterilor in stat.

Rezumat

1. Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca fiind acea activitatea

organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie juridică

acesta cuprinde reguli privitoare la organele competente a face această verificare,

procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizării controlului.

2. În funcţie de autoritatea competentă avem controlul realizat printr-un organ politic

şi controlul realizat printr-un organ jurisdicţional.

3. În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de

regulă două procedee: controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv –

care permite atacarea unei legi în faţa unui tribuna căruia i se cere să examineze

validitatea unei legi şi să pronunţe anularea; respectiv controlul pe cale de excepţie –

considerat un procedeu defensiv – cand pentru ataca o lege trebuie să aştepţi ca acea

lege să ţi se aplice.

4. În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie avem controlul explicit şi

controlul implicit.

5. În funcţie de timpul în care se efectuează: controlul anterior adoptării legilor şi

controlul posterior adoptării legilor.

6. În România controlul constituţionalităţii îşi regăseşte reglementarea în Titlul V

art. 142-147 din Constituţia, republicată, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare, în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţională.

7. Aceasta se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, care nu

poate fi prelungit sau înnoit, 3 dintre ei fiind numiţi de Camera Deputaţilor, trei de

Senat şi trei de Preşedintele României.

62

8. În sfera controlului de constituţionalitate intră: legile, ordonanţele Guvernului,

iniţiativele de revizuire a constituţiei, regulamentele Parlamentului, hotărârile

plenului Camerei Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului, hotărârile plenului

şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului, iniţiativele legislative,

tratatele sau acordurile internaţionale.

9. Procedurile in fata Curtii Constitutionale sunt: procedura jurisdicţională în cazul

controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare; procedura

jurisdicţională în cazul verificării constituţionalităţii initţativelor de revizuire a

Constituţiei; procedura jurisdicţională în cazul controlului constituţionalităţii

tratatelor sau a altor acorduri internaţionale; procedura jurisdicţională în cazul

controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului şi a hotărârilor plenului

Camerei Deputaţilor, a hotaăârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor

două Camere reunite ale Parlamentului; procedura jurisdicţională în cazul

soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti

sau de arbitraj comercial, precum şi în cazul celei ridicate de Avocatul Poporului;

procedura jurisdicţională în cazul verificării îndeplinirii condiţiilor pentru

exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

10. Din textul Constituţiei unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale se

observă că aceasta: se pronunţă, hotărăşte, constată, dă aviz, verifică, veghează,

soluţionează, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legea organică. Prin dispoziţiile

Legii nr.47/1992, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se stabileşte

însă că actele Curţii sunt deciziile, hotărârile şi avizele.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Sesizarea Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii unui

tratat internaţional poate fi realizată de:

a) Preşedintele Senatului;

b) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

c) Avocatul Poporului.

2. Curtea Constituţională verifică rezultatul la alegerile:

a) europene;

b) parlamentare;

c) prezidenţiale.

3. Un text de lege constatat neconstituţional după intrarea lui în vigoare este

suspendat timp de:

a) 60 de zile;

b) 30 de zile;

63

c) 45 de zile.

4. Curtea Constituţională:

a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi

procurorilor;

b) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

României;

c) hotărâşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordinele

ridicate în faţa instanţelor de judecată.

5. Ulterior promulgării Legii X de către Preşedintele României, preşedintele

Senatului constată că mai multe prevederi erau neconstituţionale. În consecinţă,

decide a sesiza Curtea Constituţională, printr-o obiecţie de neconstituţionalitate,

în vederea înlăturării prevederilor apreciate a fi neconstituţionale.

1. Precizaţi dacă Curtea Constituţională va admite sau nu obiecţia de

neconstituţionalitate. Argumentaţi răspunsul formulat.

2. Precizaţi dacă sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele Senatului

este condiţionată de publicarea Legii X în Monitorul Oficial al României.

Argumentaţi răspunsul formulat.

6. Menţionaţi şi argumentaţi natura juridică a Curţii Constituţionale a României.

7. Precizaţi cine sesizează Curtea Constituţională a Românie cu excepţia de

neconstituţionalitate, precum şi cu privire la care acte normative poate fi ridicată

o excepţie de neconstituţionalitate.

8. Menţionaţi efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea

Constituţională când se pronunţă asupra constituţionalităţii unui partid politic.

9. Precizaţi actele juridice emise de Curtea Constituţională urmare a exercitări

atribuţilor sale şi menţionaţi ce act emite Curtea Constituţională când se pronunţă

asupra suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

64

Modulul III. CETATENIA. DREPTURILE, LIBERTATILE SI

INDATORIRILE FUNDAMENTALE

Cuprins

Introducere. .............................................................................................................. 64

Competenţe ............................................................................................................... 64

Unitatea de învăţare III.1.Cetatenia ......................................................................... 65

Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ....... 78

Introducere

Acest modul de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum

cetatenia; drept si libertate fundamentale; indatorire fundamentala; capacitate

juridica a cetateamului, statutu juridic al cetateanului. Astfel, studenţii vor fi

introduşi în studiul institutiei juridice a cetateniei romane cat priveste natura

juridica, dobandire sau pierderea acesteia; drepturile, libertatile si indatoririle

fundamentale ale cetatenilor – natura juridica, sfera drepturilor omului si

cetateanului, clasificarea acestora.

Competenţe

Structura de învăţare permite:

dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a-si insussi si de a delimita elementele

specifice fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din

cadrul cetateniei romane, respectiv din cadrul drepturilor, libertatilor si

indatoririlor fundamentale;

să identifice şi să interpreteze prevederile constitutionale carora li se

circumscriu notiunile, conceptele, institutiile mai sus specificate.

65

Unitatea de învăţare III.1. Cetatenia

Cuprins

III.1.1. Introducere ................................................................................................... 65

III.1.2. Competenţe ................................................................................................... 65

III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetateniei ........................................................ 65

III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române ................................................. 67

III.1.5. Dovada cetateniei române. Cetatenia de onoare. Dubla cetatenie .............. 74

III.1.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de cetatenie, cu

principiile cetateniei, cu modurile de dobandire, respectiv de pierdere a cetateniei

romane.

III.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre diferitele moduri de

dobandire a cetateniei, respectiv de pierdere a cetateniei, studentul putand

identifica corect, spre exemplu, modul de dobandire a unei cetatenii, principiile

cetateniei, putand astfel a opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile,

instrumentele aici insusite.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

III.1.3. Noţiuni generale. Principiile cetateniei

Noţiunea de cetăţenie interesează atât dreptul constituţional cât şi dreptul internaţional,

dreptul familiei şi alte ramuri de drept.

Noţiunea de cetăţenie este folosită atât în sens juridic, cât şi în sens politic atunci când

este privită ca apartenenţa unui individ la o colectivitate umană organizată într-un stat.

În dreptul constituţional noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o

instituţie juridică – adică o grupare de norme juridice – dar şi o condiţie juridică ce se creează

celor persoane care au calitatea de cetăţean.

În literatura juridică cetăţenia a fost definită ca:

- legătură dintre stat şi individ,

66

- legătură politică şi juridică,

- apartenenţă juridică,

- calitate a persoanei.

Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un

anumit stat.

Din punct de vedere al naturii juridice cetăţenia este un element al capacităţii juridice

cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

Normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului constituţional formând

o instituţie a acestei ramuri de drept.

Cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente

social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la

statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi

îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.

Normele privitoare la cetăţenia română se regăsesc în Constituţie, în legea cetăţeniei

române – Legea nr.21/1991, republicata, precum şi în Legea nr. 396/2002 privind ratificarea

Convenţiei europene asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la 06.11.1997.

Analiza normelor juridice care formează instituţia cetăţeniei permite formularea unor

principii care stau la baza cetăţeniei române:

1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi de legi.

Dintre drepturile de care nu se bucură străinii şi apatrizii enumerăm: dreptul de a alege

şi a fi ales în organele reprezentative; dreptul de a fi proprietar de terenuri în România; dreptul

de a nu fi extrădat sau expulzat din România; dreptul de a fi protejat diplomatic când se află

pe teritoriul altui stat, etc.

2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile stabilite prin

Constituţie şi legile române.

Dintre obligaţiile pe care nu le au străinii şi apatrizii enumerăm: obligaţie de fidelitate

faţă de România; îndatorirea de apărare a patriei, etc.

3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate,

origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială,

indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia.

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat – constituie un atribut exclusiv al statului.

5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.

6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române al

celuilalt soţ.

67

III.1.4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

A. Dobândirea cetăţeniei române

Dobândirea cetateniei în general cunoaste doua sisteme si anume:

- sistemul care are la baza principiul jus sangvinis conform caruia copilul devine cetateanul

unui stat daca ambii sau unul dintre parinti au cetatenia statului, respectiv

- sistemul care are la baza principiul jus loci conform caruia copilul devine cetateanul unui

stat daca se naste pe teritoriul acelui stat.

România a adoptat sistemul jus sangvinis.

Legislatia româna prevede patru moduri de dobândire a cetateniei române:

a. prin nastere – este cetatean român copilul care are un parinte cetatean român.

b. prin repatriere – persoane care au avut cetatenia româna, au pierdut-o si doresc sa si-o

recapete.

c. prin adoptie – anume urmare a adoptiei unui cetatean strain de un cetatean roman.

d. la cerere.

Acest ultim mod de dobândire a cetateniei impune îndeplinirea cumulativa unor

conditii:

- s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul României sau, desi nu s-a nascut pe

acest teritoriu, domiciliaza în conditiile legii pe teritoriul statului român de cel putin 8 ani sau,

în cazul în care este casatorit si convietuieste cu un cetatean român, de cel putin 5 ani de la

data casatoriei. Este necesar ca în fiecare dintre acesti ani sa domicilieze pe teritoriul statului

român cel putin 6 luni;

- dovedeste prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul român, nu

întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii nationale si declara

ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni;

- a împlinit 18 ani;

- are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenta decenta;

- nu a fost condamnat în tara sau strainatate pentru infractiuni care îl fac nedemn sa fie

cetatean român;

- cunoaste limba româna si poseda cunostinte elementare de cultura si civilizatie româneasca;

- cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.

Copilul care nu a împlini vârsta de 18 ani nascut din parinti straini sau apatrizi

dobândeste cetatenia româna odata cu parintii sai. Daca însa numai unul dintre parinti

dobândeste cetatenia româna cetatenia copilului minor se va hotarî consensual de catre parinti

iar în caz de dezacord de instanta de judecata. Consimtamântul copilului care a împlinit 14 ani

este necesar.

Cetatenia româna se poate acorda si persoanelor care au pierdut aceasta cetatenie,

precum si descendentilor acestora pâna la gradul II inclusiv si care cer redobândirea ei, cu

68

pastrarea cetateniei straine si stabilirea domiciliului în tara sau cu mentinerea acestuia în

strainatate, daca îndeplinesc în mod corespunzator conditiile mai sus prevazute, mai putin cele

legate de domicilierea

pe teritoriul statului român, de cunoasterii limbii române si a unor elemente de

civilizatie româneasca, respectiv a prevederilor Constitutiei si a imnului national.

Aceste prevederi se aplica si apatrizilor fosti cetateni români si descendentilor acestora

pâna la gradul II inclusiv. Redobândirea cetateniei de catre unul dintre soti nu are nicio

consecinta asupra cetateniei celuilalt sot. Sotul cetatean strain sau fara cetatenie al persoanei

care redobândeste cetatenia româna poate cere acordarea cetateniei române în conditiile mai

sus mentionate.

Persoanele care au dobândit cetatenia româna prin nastere sau prin adoptie si care au

pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceasta cetatenie Ie-a fost ridicata fara voia lor,

precum si descendentii acestora pâna la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate

acorda cetatenia româna, cu posibilitatea pastrarii cetateniei straine si stabilirea domiciliului

în tara sau cu mentinerea acestuia în strainatate, daca îndeplinesc conditiile privitoare la:

- dovedirea prin comportament, actiuni si atitudini a loialitatii fata de statul român,

- a faptului ca nu întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii

nationale si declara ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni,

- a împlinirii a 18 ani si a celei privind necondamnarea în tara sau strainatate pentru

infractiuni care îl fac nedemn sa fie cetatean român.

În cazul dobândirii cetateniei române la cerere sau prin repatriere, legea prevede

obligativitatea depunerii unui juramânt de credinta fata de România. În aceste situatii

cetatenia româna se dobândeste la data depunerii juramântului.

O situatie aparte este aceea a copilului gasit pe teritoriul României ai carui parinti sunt

necunoscuti si care este cetatean român pâna la proba contrarie.

Procedura de acordare la cerere a cetateniei române

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetateniei române se face prin

ordin al presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, pe baza propunerilor Comisiei

pentru cetatenie, organism fara personalitate juridica din cadrul autoritatii mentionate.

Aceasta cerere de acordare sau, dupa caz, de redobândire a cetateniei române se

formuleaza în limba româna, se adreseaza Comisiei pentru cetatenie si se depune personal

sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procura speciala si autentica la sediul

Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, fiind însotita de acte care dovedesc îndeplinirea

conditiilor mentionate mai sus.

Cererile de redobândire sau de acordare a cetateniei române ale celor care au avut

cetatenia româna si care, practic doresc a o redobândi, pot fi depuse si la misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României. În cazul în care cererile au fost depuse la

69

misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndata

Comisiei pentru cetatenie din cadrul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.

Comisia pentru cetatenie verifica îndeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru

acordarea, redobândirea, retragerea sau renuntarea la cetatenia româna. Aceasta comisie are

activitate permanenta, este formata dintr-un presedinte si din 20 de membri, personal din

cadrul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.

Lucrarile Comisiei nu sunt publice, acestea se desfasoara în prezenta a cel putin 3

membri si sunt prezidate de presedinte, iar în lipsa acestuia, de catre un membru desemnat de

acesta.

Îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru

acordarea ori redobândirea cetateniei române se constata printr-un raport motivat, care se

adopta de Comisie cu votul majoritatii celor prezenti. În caz de paritate, votul presedintelui

Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.

Cererea de acordare sau de redobândire a cetateniei este înregistrata la secretariatul

tehnic al Comisiei. În cazul în care constata lipsa unor documente necesare solutionarii

cererii, presedintele Comisiei solicita, prin rezolutie, completarea dosarului. În cazul în care,

în termen de cel mult 6 luni de la primirea solicitarii, nu sunt transmise actele necesare,

cererea se va respinge ca nesustinuta.

Presedintele Comisiei, prin rezolutie, stabileste termenul la care se va dezbate cererea

de acordare sau redobândire a cetateniei, dispunând totodata solicitarea de relatii de la orice

autoritati cu privire la îndeplinirea conditiilor prevazute de lege si mentionate mai sus.

În cazul în care sunt întrunite conditiile pentru acordarea cetateniei române, Comisia

stabileste, într-un termen ce nu va depasi 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat

pentru verificarea conditiilor privind cunoasterea limbii române si a notiunilor elementare de

cultura si civilizatie româneasca, respectiv cunoasterea prevederilor Constitutiei României si a

imnului national.

În cazul în care nu sunt îndeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea ori

redobândirea cetateniei, precum si în cazul nepromovarii interviului ori al neprezentarii, în

mod nejustificat, la sustinerea acestuia, Comisia, printr-un raport motivat, propune

presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie respingerea cererii. O noua cerere de

acordare sau de redobândire a cetateniei române se poate depune dupa 6 luni de la respingerea

cererii anterioare.

Daca solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în care

va mentiona întrunirea conditiilor legale pentru acordarea sau, dupa caz, redobândirea

cetateniei.

Raportul, însotit de cererea de acordare ori de redobândire a cetateniei, va fi înaintat

presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.

70

Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, constatând îndeplinite conditiile

prevazute de lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a cetateniei române, dupa

caz. Ordinul de acordare sau de redobândire a cetateniei române se comunica solicitantului,

prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, de îndata, de la data emiterii ordinului.

În cazul în care constata neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege, presedintele

Autoritatii Nationale pentru Cetatenie respinge, prin ordin, cererea de acordare sau de

redobândire a cetateniei.

Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de

redobândire a cetateniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de acordare sau de

redobândire a cetateniei române se comunica, de îndata, solicitantului, prin scrisoare

recomandata cu confirmare de primire.

Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetateniei române poate

fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucuresti, Sectia

contencios administrativ. Hotarârea Curtii de apel este definitiva si poate fi supusa recursului

la Sectia de contencios administrativ a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

Însa, cetatenia româna se acorda sau se redobândeste la data depunerii juramântului de

credinta. Astfel, în termen de 3 luni de la data comunicarii ordinului presedintelui Autoritatii

Nationale pentru Cetatenie de acordare sau redobândire a cetateniei române, persoanele carora

li s-a acordat sau care au redobândit cetatenia româna vor depune juramântul de credinta fata

de România. Juramântul de credinta se depune în sedinta solemna în fata ministrului justitiei

si a presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie sau a unuia dintre cei 2 vicepresedinti

ai autoritatii delegati în acest sens.

Dupa depunerea juramântului, Comisia elibereaza certificatul de cetatenie româna,

care va fi întocmit în doua exemplare, semnate de presedintele Autoritatii Nationale pentru

Cetatenie, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale

certificatului contin elemente de siguranta si au aplicate fotografii ale titularului.

În situatia în care copiii minori dobândesc cetatenia româna odata cu parintii sau cu

unul dintre ei, acestia vor fi înscrisi în certificatul de cetatenie al parintilor si nu depun

juramântul.

Persoana care a obtinut cetatenia româna pastrându-si domiciliul în strainatate, în

conditiile prevazute mai sus, va depune juramântul de credinta în fata sefului misiunii

diplomatice sau al oficiului consular al României din tara în care domiciliaza. În acest caz,

certificatul de cetatenie româna va fi eliberat de seful misiunii diplomatice sau al oficiului

consular respectiv.

În cazul în care copilul devine major în timpul procesului de solutionare a cererii si

pâna la data dobândirii de catre parinti a cetateniei române, acesta va depune juramântul si i se

va elibera certificat de cetatenie distinct.

71

Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obtinut cetatenia româna, a

juramântului de credinta, în termenul prevazut, atrage încetarea efectelor ordinului de

acordare sau de redobândire a cetateniei române fata de persoana în cauza.

Constatarea încetarii efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a cetateniei

române fata de persoanele care nu au depus juramântul în conditiile legii se face de catre

presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, la sesizarea directiei de specialitate din

cadrul autoritatii, sau, dupa caz, de seful misiunii diplomatice ori al oficiului consular.

Persoana care decedeaza înaintea depunerii juramântului de credinta fata de România

este recunoscuta ca fiind cetatean român, la cererea succesorilor sai legali, de la data emiterii

ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de redobândire

a cetateniei române, urmând a fi eliberat certificatul de cetatenie de catre Comisie. Cererea

poate fi depusa în termen de un an de la data decesului titularului cererii de acordare sau de

redobândire a cetateniei române.

Persoana care nu poate depune juramântul de credinta fata de România din cauza unui

handicap permanent sau a unei boli cronice obtine cetatenia româna de la data emiterii

ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau, dupa caz, de

redobândire a cetateniei române, pe baza cererii si a înscrisurilor medicale, transmise în acest

sens, personal sau prin reprezentantul legal ori conventional cu mandat special, pâna la data

finalizarii procedurii de acordare sau, dupa caz, de redobândire a cetateniei.

Cererea adresata Comisiei privind eliberarea certificatului de cetatenie poate fi

formulata în termen de un an de la data luarii la cunostinta a termenului de depunere a

juramântului de credinta. Nedepunerea cererii în termenul de un an atrage încetarea efectelor

ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de redobândire

a cetateniei române.

B. Pierderea cetăţeniei române

Pierderea cetateniei române se poate produce prin:

1. retragere;

2. renuntare;

3. alte cazuri.

1. Retragerea cetateniei române apare ca o sanctiune care nu poate fi aplicata celui care a

dobândit-o prin nastere.

De asemenea nu se poate aplica decât persoanei vinovate, nu si membrilor familiei

sale si numai daca acesta se afla în afara teritoriului României, cu exceptia situatiei în care a

obtinut-o fraudulos.

Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului

preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei române.

72

Motivele pentru care poate interveni pierderea cetateniei romane prin retragere sunt:

- cetateanul roman savârseste în strainatate fapte grave prin care vatama interesele statului

român sau prestigiul tarii;

- cetateanul roman se înroleaza, aflându-se în strainatate, în fortele armate ale unui stat cu care

România a rupt relatiile diplomatice sau se afla în stare de razboi;

- cetateanul roman a obtinut cetatenia în mod fraudulos;

- cetateanul roman este cunoscut ca având legaturi sau a sprijinit sub orice forma grupari

teroriste ori a savârsit alte fapte care pun în pericol siguranta nationala.

Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de existenta unui motiv pentru

retragerea cetateniei române poate sesiza, în scris, Comisia pentru cetatenie din cadrul

Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, având obligatia sa prezinte dovezile de care dispune.

Presedintele Comisiei stabileste, prin rezolutie, termenul la care se va dezbate sesizarea de

retragere, dispunând totodata:

a) solicitarea punctului de vedere al autoritatilor competente cu privire la îndeplinirea

conditiilor legale privind retragerea cetateniei;

b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum si a oricarei persoane care ar putea da

informatii utile solutionarii cererii;

c) citarea persoanei în cauza la domiciliul cunoscut sau, daca acesta nu se cunoaste, prin

publicarea citatiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.

Citarea persoanei are loc cu cel putin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea

sesizarii.

La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizarii, Comisia verifica îndeplinirea

conditiilor necesare retragerii cetateniei române. Aceasta audiaza persoanele citate, precum si

persoana în cauza. Lipsa persoanei legal citate nu împiedica desfasurarea procedurilor de

retragere a cetateniei române.

În cazul în care constata îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea conditiilor legale de

retragere a cetateniei române, Comisia va propune presedintelui Autoritatii Nationale pentru

Cetatenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetateniei române sau, dupa caz,

respingerea sesizarii.

Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, constatând îndeplinite conditiile de

mai sus, emite ordinul de retragere a cetateniei române, respectiv de respingere a sesizarii de

retragere a cetateniei, în cazul în care constata neîndeplinirea acelorasi conditii.

Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de admitere sau de

respingere a sesizarii de retragere a cetateniei se comunica persoanei în cauza, precum si

persoanei care a facut sesizarea, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.

Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la sectia de

contencios administrativ a curtii de apel de la domiciliul sau, dupa caz, resedinta

solicitantului. Daca solicitantul nu are domiciliul sau resedinta în România, ordinul poate fi

73

atacat, în acelasi termen, la Sectia de contencios administrativ a Curtii de Apel Bucuresti.

Hotarârea curtii de apel este definitiva si irevocabila.

Pierderea cetateniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului

presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de aprobare a retragerii cetateniei române.

2. Renuntarea la cetatenia româna – este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce tin

de statutul juridic al persoanei.

Conditiile cumulative necesare aprobarii cererii de renuntare sunt urmatoarele:

- numai cetateanul care a împlinit 18 ani;

- nu este învinuit sau inculpat într-o cauza penala si nu are de executat o pedeapsa penala;

- nu este urmarit pentru debite, ori le achita, ori prezinta garantii corespunzatoare pentru

executarea lor;

- a dobândit ori are asigurari ca va obtine o alta cetatenie.

Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie dispune, prin ordin, aprobarea sau,

dupa caz, respingerea cererii de renuntare la cetatenia româna, pe baza raportului Comisiei

pentru cetatenie – organism fara personalitate juridica din cadrul acestei Autoritati, prin care

aceasta constata îndeplinirea sau neîndeplinirea conditiilor. Ordinul presedintelui Autoritatii

Nationale pentru Cetatenie de aprobare sau, dupa caz, de respingere a cererii de renuntare la

cetatenia româna se comunica solicitantului, prin scrisoare recomandata cu confirmare de

primire. Ordinul de respingere a cererii de renuntare la cetatenia româna poate fi atacat, în

termen de 15 zile de la data comunicarii, la Curtea de Apel Bucuresti. Hotarârea Curtii de apel

este definitiva si este supusa recursului la Sectia de contencios administrativ a Înaltei Curti de

Casatie si Justitie.

Pierderea cetateniei române prin renuntare are loc la data eliberarii adeverintei de

renuntare la cetatenia româna.

Dovada renuntarii la cetatenia româna se face cu adeverinta eliberata de secretariatul

Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile diplomatice sau

oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu domiciliul sau resedinta în strainatate, în

baza ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.

3. Alte cazuri de pierdere a cetateniei române sunt:

- adoptia unui copil minor de catre cetatenii straini;

- stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul României (daca parintii sunt apatrizi sau

cetateni straini);

- anularea, declararea nulitatii sau desfacerea adoptiei unui minor de catre cetateni români.

74

III.1.5. Dovada cetateniei române. Cetatenia de onoare. Dubla cetatenie

Dovada cetateniei se face în tara prin buletinul sau cartea de identitate, cu certificatul

de nastere pentru minorii pâna la 14 ani si cartea de identitate a unui parinte, cu certificatul

constatator, cu certificatul de nastere al minorului pâna la 14 ani gasit pe teritoriul României

În strainatate dovada cetateniei se face cu pasaportul sau cartea de identitate, dupa caz.

Cetatenia de onoare se poate acorda unor straini care au adus servicii deosebite tarii si

natiunii române de catre Parlamentul României la propunerea Guvernului, fara nicio alta

formalitate. Beneficiarul cetateniei de onoare se bucura de toate drepturile civile si politice ale

cetatenilor români cu exceptia drepturilor electorale si de a ocupa o functie publica.

Dubla cetatenie este îngaduita potrivit legii române, chiar si multipla cetatenie.

Să ne reamintim...

1. Cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile

permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat,

dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de

a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile

României.

2. Modurile de originare de dobandire a cetateniei sunt: jus sangvinis (legea

sangelui) si jus loci (legea locului), in sistemul romanesc operand jus sangvinis in

virtutea caruia copilul dobandeste cetatenia romana la nastere pentru ca se naste din

parinti ce au cetatenie romana sau cel putin unul dintre parinti are cetatenie romana.

3. Principiul jus sangvinis este cel in virtutea caruia i se acorda cetatenie romana si

copilului gasit pe teritoriul Romaniei, prezumtia relativa potrivit careia cel putin

unul dintre parintii acestuia a avut cetatenia romana, poate fi rasturnata prin proba

contrarie.

4. Modurile de dobndire a cetateniei romane, recunoscute de legislatia in vigoare,

sunt: prin nastere, prin repatriere, prin adoptie, la cerere.

5. Modurile principale de pierdere a cetateniei romane sunt: retragerea cetateniei

romane si renuntarea la cetatenia romana.

6. Cetateanul roman care a dobandit aceasta cetatenie prin nastere, nu-si poate pierde

cetatenia prin retragere.

75

Rezumat

1. Normele privitoare la cetăţenia română se regăsesc în Constituţie, în legea

cetăţeniei române – Legea nr.21/1991, republicata, precum şi în Legea nr. 396/2002

privind ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la

06.11.1997.

2. Principiile care stau la baza cetăţeniei române sunt: numai cetăţenii români sunt

titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi de legi; numai cetăţenii români

sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile

române; cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere

sau origine socială, indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia; cetăţenia este în

exclusivitate o chestiune de stat – constituie un atribut exclusiv al statului; căsătoria

nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor; schimbarea cetăţeniei unuia

dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române al celuilalt soţ.

3. Dobândirea cetateniei în general cunoaste doua sisteme si anume:

- sistemul care are la baza principiul jus sangvinis conform caruia copilul devine

cetateanul unui stat daca ambii sau unul dintre parinti au cetatenia statului, respectiv

- sistemul care are la baza principiul jus loci conform caruia copilul devine

cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul acelui stat.

4. Dobândirea cetateniei romane la cerere impune îndeplinirea cumulativa unor

conditii de catre persoana solicitanta: s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe

teritoriul României sau, desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza în conditiile

legii pe teritoriul statului român de cel putin 8 ani sau, în cazul în care este casatorit

si convietuieste cu un cetatean român, de cel putin 5 ani de la data casatoriei. Este

necesar ca în fiecare dintre acesti ani sa domicilieze pe teritoriul statului român cel

putin 6 luni; dovedeste prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul

român, nu întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii

nationale si declara ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni; a împlinit 18

ani; are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenta decenta; nu a fost

condamnat în tara sau strainatate pentru infractiuni care îl fac nedemn sa fie cetatean

român; cunoaste limba româna si poseda cunostinte elementare de cultura si

civilizatie româneasca; cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.

5. Retragerea cetateniei române apare ca o sanctiune care nu poate fi aplicata celui

care a dobândit-o prin nastere.

6. Renuntarea la cetatenia româna este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme

ce tin de statutul juridic al persoanei.

76

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Cetăţenia este:

a) legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit

stat;

b) legătura politică şi juridică temporară dintre o persoană fizică şi un anumit

stat;

c) legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi toate statele

recunoscute de Organizaţia Naţiunilor Unite.

2. Principiul jus sangvinis presupune că:

a) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă ambii părinţi au cetăţenia

statului respectiv;

b) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă se naşte pe teritoriul acelui stat;

c) un copil devine cetăţeanul unui stat doar dacă ambii părinţi sau unul dintre

aceştia au cetăţenia statului respectiv.

3. XY, cetăţean român, urmare a naşterii din părinţi cetăţeni români, şi, în

prezent, cu domiciliul în Statele Unite ale Americii, este condamnat de o instanţă

de judecată din Statele Unite ale Americii pentru activităţile de sprijinire, prin

diferite mijloace şi forme, a unei grupări teroriste deosebit de periculoase.

Urmare a pronunţării hotărârii de condamnare şi a comunicării acesteia

autorităţilor române, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie decide retragerea

cetăţeniei române a lui XY.

1. Precizaţi dacă decizia luată de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie este

corectă sau nu. Argumentaţi răspunsul formulat.

2. Precizaţi care sunt efectele schimbări domiciliului de către XY din România în

Statele Unite ale Americii asupra cetăţeniei române. Argumentaţi răspunsul

formulat.

4. Cetăţenia română dobândită prin naştere se poate pierde:

a) prin adoptarea unui minor de cetăţeni străini;

b) prin retragerea cetăţeniei de către autorităţile statului cu titlul de sancţiune;

c) prin depunerea unei cereri de renunţare.

5. Copilul găsit pe teritoriului României dobândeşte cetăţenia română în virtutea:

a) principiului jus loci;

b) principiului jus sangvinis;

c) ambelor principii – jus loci şi jus sangvinis.

6. Căsătoria:

a) determină schimbarea automată a cetăţeniei soţilor;

b) nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei;

c) nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei, decât dacă aceştia au sub 18

77

ani.

7. Cetăţeanul străin poate dobândi cetăţenia română, la cerere, dacă:

a) s-a născut numai pe teritoriul României;

b) a împlinit 18 ani;

c) este apatrid.

8. Retragerea cetăţeniei române:

a) este un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al

persoanei;

b) poate fi aplicată doar în cazul persoanelor care au dobândit cetăţenia română

prin naştere;

c) apare ca o sancţiune aplicată celui care a dobândit cetăţenia română, dar nu

prin naştere.

9. Precizaţi natura juridică a cetăţeniei.

10. Identificaţi cele 2 moduri originare de dobândire a cetăţeniei şi explicaţi

conţinutul acestora.

11. Precizaţi care sunt modurile de pierdere a cetăţenie române şi identificaţi

modul amiabil de pierdere a acesteia.

12. Menţionaţi cu şi în ce situaţii îi poate fi retrasă cetăţenia română unei

persoane.

78

Unitatea de învăţare III.2. Drepturile, libertatile si indatoririle

fundamentale

Cuprins

III.2.1. Introducere ................................................................................................... 78

III.2.2. Competenţe ................................................................................................... 78

III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale şi

cele interne privind drepturile fundamentale ale omului..........................................79

III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora ......................................... 82

III.2.5.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor...............................................................................................................85

III.2.6.Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale .... 90

III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.

Drepturile garanţii .................................................................................................. 101

III.2.8.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor .................................................... 106

III.2.1. Introducere

Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu notiunea de drept fundamental,

libertate fundamentala, indatorire fundamentala, cu natura juridica a drepturilor

fundamentale, cu diferitele categorii de drepturi si libertati fundamentale.

III.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea disctintiei dintre diferitele categorii de

drepturi si libertati fundamentale, dintre aceste drepturi si libertati, dintre

drepturile omului si drepturile cetateanului, studentul putand identifica corect,

spre exemplu, continutul drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale,

putand astfel a opera corect cu conceptele, notiunile, institutiile, instrumentele aici

insusite.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 6 ore.

79

III.2.3. Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările internaţionale

şi cele interne privind drepturile fundamentale ale omului

I. Noţiunile de drepturi şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Drepturile fundamentale nu sunt doar o realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi

umane. Drepturile fundamentale sunt o limbă comună tuturor oamenilor.

Caracteristicile fundamentale ale acestor drepturi pot fi considerate a fi următoarele:

• drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, adică facultăţi ale subiectelor de drept de a

cere o atitudine corespunzătoare celorlalte subiecte de drept, de a acţiona într-un anumit fel,

de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului.

• drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale, trăsătură ce le deosebeşte de celelalte

drepturi. J.J. Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între

oameni”, considera că drepturile fundamentale sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni

nu se poate atinge în nici un fel. Aceste drepturi sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi

personalitatea lor, acest caracter de „esenţiale” este dobândit în raport cu condiţiile concrete

de existenţă ale unei societăţi. Acest caracter poate diferi de la o perioadă istorică la alta în

cadrul aceleaşi societăţi.

• drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, precum declaraţii de drepturi (A se

vedea în acest sens „Declaraţia omului şi cetăţeanului” din Franţa din 1789) sau Constituţii.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa,

libertatea şi personalitatea (demnitatea) acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţiei şi legi.

Precizări terminologice

1. Din punct de vedere juridic nu există nici o deosebire între termenul de „drept” şi cel de

„libertate”. Nuanţarea acestor termeni poate avea ca explicaţii pe de o parte faptul că, iniţial,

din punct de vedere istoric, primele au apărut libertăţile, iar, pe de altă parte, în anumite

exprimări, trebuie să ţinem cont de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic.

2. Expresia „libertăţi publice” denotă faptul că acestea cuprind toate drepturile şi libertăţile

individului, dar şi faptul că acestea aparţin dreptului public.

3. Nu trebuie confundate, considerându-se că au un conţinut identic şi aceleaşi garanţii,

drepturile omului şi drepturile cetăţeanului. Va trebui să ţinem cont de diferenţele existente

între cetăţeni, pe de o parte, şi cetăţeni străini şi apatriză, pe de altă parte.

4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt şi o instituţie juridică, caz în care

este desemnat, de fapt, grupul de norme juridice, norme unite prin obiectul comun de

reglementare.

80

Îndatoririle fundamentale sunt şi acestea înscrise în documente de o importanţă juridică

deosebită. Acestea sunt obligaţii ale cetăţenilor, au o valoare mai mare decât alte îndatoriri, iar

realizarea lor poate fi asigurată, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către

popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea

lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

II. Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale nu se disting de celelalte drepturi subiective nici prin natura

lor, nici prin obiectul lor, ci prin importanţa economică, politică şi socială pe care acestea o

au.

Interesul teoretic şi practic al discutării naturii juridice a drepturilor fundamentale

explică şi fundamentarea, în acest sens, a mai multor teorii. Astfel putem menţiona:

• Teoria drepturilor naturale

Principalii susţinători ai acesteia sunt: Locke, Wolff, Blackstone, Rousseau. Această

teorie pune accentul pe faptul că drepturile fundamentale sunt diferite de celelalte drepturi

pentru că cetăţeanul le dobândeşte în calitatea sa de om, sunt opozabile statului şi nu sunt

stabilite prin legi, contracte. Blackstone califica aceste drepturi ca fiind absolute pentru că

oamenii le dobândesc ca urmare a legiilor naturii.

• Teoria individualistă

Principalii susţinători sunt: Bastiat, Esmein, Chenan, Laski. Esmein considera că

originea oricărui drept se află în individ pentru că acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi

responsabilă.

• Teoria drepturilor reflexe

Principalul susţinător este considerat Jellinek care considera că nu există nici o

deosebire între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, ambele fiind o creaţie a

dreptului obiectiv. Acesta face o diferenţiere între drepturi pornind de la distincţia dintre

puterea juridică şi posibilităţile juridice. Astfel, acest autor consideră că drepturile obişnuite

conţin atât putere juridică, cât şi posibilitate juridică, pe când drepturile publice presupun doar

puteri de voinţă create exclusiv de lege ce nu presupun şi o activitate garantată de lege.

• J. Renauld aprecia că drepturile fundamentale sunt trăsături esenţiale ale statutului juridic al

omului.

• P. Braud considera, însă, că aceste drepturi fundamentale sunt obligaţii în sarcina statului.

În concluzie se poate afirma că nu există nici o diferenţiere calitativă între drepturile

fundamentale şi celelalte drepturi pentru că toate sunt drepturi subiective. Unii doctrinari

consideră aceste drepturi ca fiind elemente definitorii ale capacităţii de folosinţă, fapt pe care

îl considerăm de neacceptat pentru că în dreptul constituţional nu operăm cu clasificarea

81

capacităţii juridice în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Alţii consideră că

aceste drepturi reprezintă conţinutul unui raport juridic (cetăţenia), dar aceasta nu este un

raport juridic. Considerăm, aşadar, drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective

care, alături de obligaţiile corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.

III. Corelaţia dintre reglementările interne şi internaţionale privind drepturile fundamentale

ale omului şi cetăţeanului

Drepturile fundamentale ale omului şi, ulterior, ale cetăţeanului, au fost consacrate, de-

a lungul timpului, în documente cu o forţă juridică mai mică sau mai mare. Cel de-al doilea

război mondial a determinat omenirea şi, în primul rând pe liderii acesteia, să adopte

declaraţii de drepturi, dar şi alte acte normative internaţionale prin care să reglementeze şi să

ofere, astfel, o garanţie la nivel internaţional a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului, ale oricărui om fără nici o discriminare. Astfel, au apărut pe plan mondial :

• Declaraţia Universală a drepturilor omului – 10.12.1948

• Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale – 16.12.1967,

ratificat de România în anul 1974 şi intrat în vigoare la data de 3.01.1976

• Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice – 16.12.1967, ratificat de

România în anul 1974 şi intrat în vigoare la data de 23.03.1976

• Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa – Helsinki, 1975

• Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentaţilor statelor participante la

Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, 1989

• Carta de la Paris pentru o noua Europa – 1990

Există şi o serie de documente internaţionale specializate pe diferite categorii de

drepturi.

Aceste documente au fost adoptate şi la nivel regional, putându-se vorbi, astfel, despre:

1. Convenţia europeană a drepturilor omului – 1950

2. Convenţia interamericană – 1969

3. Convenţia africană – 1981

Aceste convenţii au promovat proceduri şi mecanisme ce asigură promovarea şi

protecţia drepturilor omului, cu precădere a celei de natură juridică.

Există, în consecinţă, două categorii de reglementări – cele interne şi cele

internaţionale.

În ceea ce priveşte corelaţia dintre documentele interne şi cele internaţionale se poate

vorbi despre acestea ţinându-se cont de cerinţele cooperării internaţionale, precum şi de

respectarea principiului suveranităţii statelor.

Toate documentele internaţionale trebuie să reprezinte, de fapt, o garanţie

internaţională suplimentară privind executarea acestor drepturi şi libertăţi – mecanismul

82

internaţional nu intervine decât în cazul eşecului garanţiei naţionale. Individul nu are calitatea

de subiect internaţional de drept, el nu poate revendica drepturile sale în mod direct la

organizaţiile internaţionale. Aceste proceduri au rol limitat şi derogator, putându-se apela la

ele doar în cazuri expres prevăzute de normele internaţionale.

Referitor la raportul dintre criteriile naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale şi

cele ale Uniunii Europene se pune problema care este protecţia optimă. Reglementările

interne se pot impune prin forţa lor morală, acestea fiind prioritare în ceea ce priveşte

proclamarea şi garantarea drepturilor fundamentale. Reglementarea drepturilor şi de actele

normative ale Uniunii Europene se face cu reflectarea principiului suveranităţii statelor,

consacrându-se calitatea de membri egali ai comunităţii internaţionale a acestora, oferindu-se

o garanţie suplimentară – „de rezervă” – faţă de cea naţională, care poate fi activată doar

atunci când cea din urmă nu face faţă sau nu operează deloc sau necorespunzător.

Aceasta motivează şi prevederile Constituţiei României care reglementează corelaţia

dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă şi eficientă.

III.2.4. Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora

Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate în acelaşi timp. Putem afirma

chiar că evoluţia societăţii moderne a dus şi va mai duce la identificarea şi solicitarea de către

a oameni a celor mai diferite drepturi.

Astfel, vom putea vorbi despre drepturile de primă generaţie – drepturile civile şi

politice – proclamate de oameni în cadrul luptei împotriva tiraniei, a despotismului. Aceştia

şi-au revendicat poziţia egală, din punct de vedere juridic, în faţă legii.

Drepturile de-a doua generaţie, precum cele sociale, economice şi culturale, mai ales

dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie socială, au apărut mai târziu.

Acestea presupun acţiuni din partea statului, drepturile neputând fi realizate de om doar prin

forţe proprii, acesta având nevoie „de o mână de ajutor din partea statului”. Aceste drepturi s-

au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Drepturile din a treia generaţie sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt denumite,

sunt drepturi ce pot realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel de drepturi sunt: dreptul

la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare.

Au apărut şi alte drepturi care încearcă să pună accentul pe personalitatea umană, pe

raporturile dintre individ şi stat, precum: dreptul la dezvoltare privit atât individual, cât şi ca

drept al naţiunilor, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii, dreptul la

asistenţă umanitară, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la intimitate. Au fost enunţate şi

drepturi pe care le putem considera chair hilare, precum: dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul

de a te indigna, dreptul la nostalgie.

Referitor la dreptul al autodeterminare trebuie să ţinem cont de 2 realităţi:

83

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a încercat să cuprindă mai toate drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului;

2. Fiecare stat îşi va adapta drepturile la posibilităţile pe care le are cu respectarea anumitor

limite.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu consacră acest drept, însă majoritatea

celorlate documente internaţionale, cu precădere Actul final al Conferinţei pentru securitate şi

cooperare în Europa din 1975, consacră acest drept consfinţind astfel legătura dintre stat şi

individ. Unii consideră că acest drept este „cel mai fundamental dintre toate drepturile

omului”, unii îl consideră un principiu fundamental al dreptului internaţional, iar alţii îl

consideră o condiţie esenţială pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului.

Dreptul la autodeterminare poate fi consacrat de documentele internaţionale ţinându-se

cont de principiile omului, printre care, în special, de: autodeterminare, egalitate în drepturi,

nediscriminare.

Totuşi nu trebuie să uităm, şi apreciem că aceasta a fost şi motivarea pentru care

legiuitorul constituant român nu a inclus printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţeanului dreptul la autodeterminare, faptul că acesta este un drept colectiv, şi nu un drept

individual ca cele consacrate de documentele internaţionale menţionate mai sus şi de

constituţii. Dreptul la autodeterminare este consacrat de Proclamaţia de la Teheran.

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Necesitatea clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale a apărut o dată ce aceste

drepturi au consacrate în constituţii şi-n convenţii internaţionale.

Cea mai autorizată clasificare îi aparţine lui Pellegrino Rossi care menţionează că

drepturile pot fi private, publice şi politice.

Paul Negulescu le clasifica în libertăţi primordiale şi libertăţi secundare, menţionând

faptul că în perioada interbelică drepturile social-economico-politice şi majoritatea drepturilor

politice nu erau consacrate de acte normative.

O altă clasificare este cea în drepturi individuale şi drepturi colective (dreptul

popoarelor la autodeterminare, dreptul la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere

în sindicate). Th. C. Van Boven aprecia că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a

consacrat individul şi personalitatea sa, plasându-se deasupra naţionalului şi internaţionalului,

drepturile colective au apărut ulterior, acestea fiind mai ales o expresie a drepturilor

minorităţilor.

Putem aprecia că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă drepturile

individului, iar Proclamaţia de la Teheran consacră colectivitatea şi drepturile sale.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt individuale prin destinatarul lor, dar având

în vedere că acestea sunt consacrate de state pot fi considerate şi drepturi colective.

84

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor nu reprezintă o ierarhizare a acestora, trebuind să

ţinem cont de indivizibilitatea acestora, toate drepturile formând un tot unitar.

Această clasificare este:

• Inviolabilităţile

1. dreptul la viaţă

2. dreptul la integritate fizică

3. dreptul la integritate psihică

4. libertatea individuală

5. dreptul la apărare

6. dreptul la liberă circulaţie

7. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

8. inviolabilitatea domiciliului

• Drepturile social-economice şi culturale

1. dreptul la învăţătură

2. dreptul la ocrotirea sănătăţii

3. dreptul la muncă şi protecţie socială

4. dreptul la grevă

5. dreptul la proprietate privată

6. dreptul la moştenire

7. dreptul la un nivel de trai decent

8. dreptul la căsătorie

9. dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

10. dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

11. accesul la cultură

12. dreptul la un mediu sănătos

13. libertatea economică

• Drepturile exclusiv politice

1. dreptul la vot

2. dreptul de a fi ales

• Drepturile social-politice

1. libertatea conştiinţei

2. libertatea de exprimare

3. dreptul la informaţie

4. libertatea întrunirilor

5. dreptul la asociere

6. secretul corespondenţei

• Drepturile garanţii

1. dreptul la petiţionare

85

2. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

• Dreptul la azil

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt:

1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

3. îndatorirea de apărare a patriei

4. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

5. îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta

drepturile şi libertăţile celorlalţi.

III.2.5. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor

1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

- drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile

- este prevăzut de art. 15 alin. 1 din C.R.. Acesta se referă la:

- sfera drepturilor – toate drepturile şi libertăţile aparţin cetăţenilor

- sfera titularilor – toţi cetăţenii au toate drepturile şi libertăţile din Constituţie

- aceasta este o posibilitate juridică pentru că exercitarea efectivă a acestora este la latitudinea

fiecărui cetăţean

- Constituţia consacră principiile înscrise de cele 2 Pacte internaţionale privind drepturile,

pacte semnate în anul 1967

- universalitatea drepturilor implică universalitatea îndatoririlor

- se poate afirma că îndatoririle fundamentale devin garanţii ale drepturilor fundamentale.

2. Neretroactivitatea legii

- este consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituţie

- presupune faptul că legea odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar

pentru viitor

- este prevăzut şi de art. 1 din Codul Civil şi de art. 11 din Codul Penal

- Constituţia consacră expres o singură excepţie: legea penală sau contravenţională mai

favorabilă

- mai există şi alte excepţii, precum: legile interpretative – aceasta nu este prevăzută de

Constituţie, se recurge la metodele de interpretare, se va lua în considerare sensul „ab initio”

al normei; ultraactivitatea legii – atunci când aceasta îşi produce efectele ulterior ieşirii din

vigoare

- este obligatoriu pentru toate ramurile de drept, chiar dacă nu toate actele normative esenţiale

pentru acestea îl prevăd

86

- este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

- este prevăzută de art. 4 alin. 2 şi de art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie

- art. 4 alin.1 introduce un principiu nou specific statelor din Uniunea Europeană şi, în

general, statelor democratice – principiul solidarităţii cetăţenilor unui stat, solidaritate bazată

pe valori comune. Acest principiu este de esenţa vieţii în comun a oamenilor.

- În literatura juridică, reflectându-se starea constituţională, egalitatea în drepturi a cetăţenilor

a fost considerată ca fiind: fie un principiu fundamental, fie o categorie de drepturi, fie un

drept politic. Noi am apreciat că egalitatea în drepturi este un principiu fundamental pentru

întreg domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

- există 3 aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii – art. 16 alin. 3 consacră expres

egalitatea de şansă între bărbaţi şi femei pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice;

egalitatea în drepturi fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau

origine socială; egalitatea în drepturi fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică

- egalitatea priveşte toate drepturile indiferent dacă sunt înscrise în Constituţie sau şi-n alte

acte normative

- egalitatea se manifestă în toate domeniile de activitate

- nici o măsură luată împotriva pericolului public nu poate duce la discriminare bazată pe rasă,

culoare, sex, limbă, religie, origine socială

- egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii se referă, în special, la condiţiile de muncă, dar şi

la ocrotirea femeii-mamă, la asistenţa acordată familiei

- cel de-al doilea aspect al egalităţii evidenţiază faptul că sunt apărate şi garantate drepturile

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale

4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi

domiciliul în România

- este prevăzut de art. 16 alin. 3 şi 4 din Constituţie

- demnitarii, din punct de vedere constituţional, nu sunt nişte simplii funcţionari publici

- funcţionarii publici sunt acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut

aparte şi, pentru ocuparea lor, este necesară depunerea jurământului de credinţă faţă de ţară

- alături de cele două condiţii impuse de Constituţie – persoana să aibă cetăţenie română şi

domiciliul în România – cei ce doresc să depună această funcţie sau demnităţi publice trebuie

să îndeplinească toate celelalte condiţii impuse de Statutul funcţionarului public (legea nr.

188/1999)

- aceste funcţii, în speţă cele de la nivelul administraţiei publice locale, vor putea, odată cu

integrarea României în Uniunea Europeană, să fie deţinute, în condiţiile legii organice, şi de

87

cetăţeni ai acesteia. Deşi nu se prevede expres ca aceşti cetăţeni să aibă dublă cetăţenie, este

evident că una dintre acestea trebuie să fie cea română

5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

- este prevăzut de art. 17 din Constituţie

- exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre stat şi cetăţean,

definind astfel statutul juridic al cetăţeanului, alături de drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale ale acestuia

- în temeiul acesteia cetăţenii români au dreptul de a cere protecţia statului

- cetăţenii români aflaţi în afara teritoriului României trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile

faţă de ţară

6. Cetăţenii străini şi apatrizi se bucură în România de protecţie juridică

- este prevăzut de art. 18 din Constituţie

- se specifică astfel că: străinii şi apatrizii se bucură de protecţia generală a persoanelor şi

averilor, garantată de Constituţie şi legi, dar şi că dreptul la azil se acordă sau se retrage în

condiţiile legii cu respectarea prevederilor internaţionale

- se va ţine cont de faptul că străinii şi apatrizii au drepturi naturale, inalienabile şi

imprescriptibile; că, din punct de vedere juridic, anumite drepturi nu pot aparţine decât

cetăţenilor români (precum: drepturile exclusiv politice, dreptul de proprietate asupra

terenurilor, dreptul de a deţine funcţii publice); că, alături de drepturile naturale, există şi alte

drepturi ce pot fi dobândite şi exercitate necondiţionate de calitatea de cetăţean al statului

român

- aşadar cetăţenii români se pot bucura de acele drepturi pentru care legea nu impune calitatea

de cetăţean român

7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

- este prevăzut de art. 19 din Constituţie care stabileşte că:

o cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România, aceasta fiind o regulă

tradiţională, o cutumă. Însă, revizuirea Constituţiei din anul 2003 prevede faptul că cetăţenii

români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Acest alineat a fost introdus ca o măsură de

prevenire şi de combatere a infracţionalităţii internaţionale, în special, a terorismului, a

traficului de femei şi copii, a traficului de droguri.

o străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi doar pe baza unei convenţii internaţionale sau în

condiţii de reciprocitate

o expulzarea sau extrădarea se hotărăsc doar de către justiţie

88

- aceste două măsuri privesc libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie – două

drepturi fundamentale ale cetăţenilor români

- până în prezent doar între Marea Britanie şi SUA se practica expulzarea propriilor cetăţeni

- extrădarea este o instituţie juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia

se află refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea, este un act de asistenţă juridică

interstatală în materie penală. Trebuie ţinut cont de următoarele reguli: nu se admite

extrădarea pentru raţiuni politice, nu se admite extrădarea atunci când persoana respectivă va

fi condamnată la moarte, supusă torturii sau tratamentelor inumane, crude sau degradante; se

practică în cazul săvârşirii următoarelor fapte: piraterie, trafic de copii şi femei, trafic de arme,

trafic de stupefiante, terorism, genocid

- expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o

persoană (străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând capăt astfel, în mod silit, şederii

acestei persoane pe teritoriul său. Este o măsură de siguranţă. Este o măsură luată pentru

apărarea ordinii de drept. Regulile ce trebuie respectate sunt următoarele: nu trebuie să fie o

măsură inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie; expulzatul trebuie să aibă dreptul să aleagă

statul, expulzarea trebuie făcută cu respectarea persoanei

- extrădarea se acordă doar în baza reglementărilor internaţionale sau în baza unor convenţii

de reciprocitate

- aceste două măsuri pot fi luate doar de către justiţie pentru că ambele aduc atingere unor

libertăţi fundamentale, iar justiţia este unul dintre garanţii acestor libertăţi

8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

- este prevăzut de art. 20 din Constituţie

- exprimă corelaţia dreptului intern cu cel internaţional

- reglementările internaţionale au prioritate cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile

interne conţin dispoziţii mai favorabile. Prin această nouă reglementare se consfinţeşte că

omul beneficiază, în ceea ce priveşte drepturile sale, de reglementările cele mai favorabile

indiferent că acestea sunt internaţionale sau interne

- acest principiu impune necesitatea de a se ţine cont de două reguli:

o dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile se interpretează şi se aplică în concordanţă

cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte

o în cazul apariţiei unor neconcordanţe între reglementările naţionale şi cele

internaţionale, au prioritate cele mai favorabile, dar doar în materia drepturilor omului

- aplicând aceste reguli, apar şi următoarele consecinţe:

o legiuitorul va avea întotdeauna şi-n mod obligatoriu datoria de a verifica dacă

proiectele de legi pe care le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale

o autorităţile publice ce negociază, încheie şi ratifică tratate internaţionale trebuie să

urmărească existenţa corelaţiei dintre textele internaţionale şi cele naţionale

89

- în cazul în care reglementările internaţionale contravin Constituţiei României, spre deosebire

de alte Constituţii care precizează că autorizaţia de ratificare nu poate interveni decât după

revizuirea Constituţiei – a se vedea Constituţia Franţei sau cea a Spaniei -, Constituţia

României tace. Însă, supremaţia acesteia face imposibilă ratificarea unui tratat în aceste

condiţii, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională se poate pronunţa asupra

constituţionalităţii unui tratat internaţional. Apreciem că, în aceste condiţii, ratificarea se

poate face fie cu rezerve, fie doar după revizuirea Constituţiei.

9. Accesul liber la justiţie

- justiţia este garanţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se înfăptuieşte doar în

numele legii de judecători independenţi şi care se supun doar legii

- funcţiile justiţiei sunt: interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete; judecarea şi

aplicarea sancţiunilor, încercarea de a face dreptate

- aceste funcţii sunt realizate cu condiţia respectării principiilor procedurale: publicitate,

oralitate, contradictorialitatea dezbaterilor, posibilitatea exercitării căilor de atac

- oricine are acces liber la justiţie pentru a-şi apăra un drept sau un interes legitim

- este prevăzut de art. 21 din Constituţia României care face o distincţie între accesul liber la

justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale – instanţa este obligată să se pronunţe asupra sesizărilor venite din partea

cetăţenilor, caracterul legitim sau nelegitim al acestora va fi hotărât doar de instanţă

- expresia „interese legitime” nu impune instanţei admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci doar o

obligă pe aceasta să ocrotească doar interesele legitime

- sesizarea justiţiei se poate face fie pe cale acţiunii directe, fie pe orice altă cale, precum ar fi

cea a excepţiei – vezi excepţia de neconstituţionalitate

- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie

- părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În acest mod dreptul la un proces echitabil este o garanţie a principiului egalităţii în drepturi.

Soluţionarea într-un termen rezonabil a proceselor este o garanţie a faptului că justiţia, ca

serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cu eliminarea oricăror mijloace

şicanatorii şi tergiversări

- acest articol mai prevede faptul că jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite,

crearea acestora este justificată de necesitatea decongestionării instanţelor de judecată, dar,

mai ales, de faptul că litigiul poate incontestabil să fie soluţionat pe această cale. Gratuitatea

este, în această situaţie, un mijloc de încurajare pentru a recurge la asemenea proceduri.

10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

- documentele internaţionale în materia drepturilor omului admit existenţa unor limitări, ale

unor restrângeri

90

- pentru ca aceste limitări, restrângeri să nu fie neconstituţionale şi să nu aducă atingere

dreptului sau libertăţii ca atare, trebuie respectate nişte reguli. Astfel:

o restrângerile trebuie să fie expres prevăzute de lege

o restrângerea poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o societate democratică,

aprecierea acestei condiţii o face legiuitorul, dar o poate face şi judecătorul constituant

o măsura de restrângere trebuie să fie proporţională cu cauza care a determinat-o

o măsura de restrângere trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu

o măsura de restrângere nu trebuie să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii

o această măsura de restrângere este o excepţie, aşadar trebuie aplicat principiul

„excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare”

o aceste condiţii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ

- Constituţia prevede şi situaţiile, o altă condiţie care trebuie să fie respectată, în care se poate

aplica acest principiu al drepturilor şi libertăţilor, şi anume:

o apărarea securităţii naţionale

o apărarea ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice

o apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor

o desfăşurarea instrucţiei penale

o prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui

sinistru deosebit de grav

- adoptarea unei astfel de măsuri trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general

- pot fi impuse restricţii legale pentru forţele armate şi cele ale Ministerului Administraţiei şi

Internelor.

III.2.6. Inviolabilităţile. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale

1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică

- sunt prevăzute de art. 22 din Constituţie

- nu trebuie confundate între ele din punct de vedere juridic

- dreptul la viaţă

- este cel mai natural drept al omului

- este unul dintre cele mai vechi drepturi consacrate juridic

- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) – prevede în art. 3 faptul că

„orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”

- art. 22 din Constituţie ia în considerare viaţa persoanei în sensul fizic al acesteia,

aspect punctat şi de alin. 3 din art. 22 care prevede interzicerea pedepsei cu moartea. Aceasta

este o interdicţie absolută.

91

- dreptul la integritate fizică

- orice atingere adusă integrităţii fizice, ce se impune din considerente de ordin social,

poate fi luată doar în baza unor reglementări legale cu condiţia respectării dreptul

constituţional prevăzut de art.53 din Constituţie (caracterul de excepţie al restrângerii

exerciţiului unor drepturi).

- dreptul la integritate psihică

- sub aspect juridic este ocrotit şi elementul psihic, nu doar cel fizic

- apărarea acestor 3 drepturi implică interzicerea torturii, a pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradante

- astfel de prevederi există şi în art. 5 al Declaratia Universala a Drepturilor Omului

- prevederile art. 22 din Constituţie sun valabile pentru toate subiectele de drept,

indiferent că acestea sunt autorităţi publice, societăţi comerciale sau cetăţeni, spre exemplu

- din prevederile acestui articol rezultă şi obligaţia generală şi corelativă a tuturor

cetăţenilor de a respecta aceste drepturi

2. Libertatea individuală

- este prevăzută de art. 23 din Constituţie

- de fapt acest articol foloseşte 2 noţiuni: libertatea individuală şi siguranţa persoanei,

noţiuni care nu trebuie să fie confundate

- acest drept exprimă faptul că libertăţile nu trebuie reglementate doar în totalitatea lor,

ci şi fiecare în parte

Libertatea individuală are-n vedere: libertatea fizică a persoanei, dreptul unei persoane

de se comporta şi mişca liber, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, deţinut decât în cazurile

prevăzute expres de Constituţiei şi de legi.

- este expresia stării naturale a omului

- exercitarea acestei libertăţi nu trebuie să contravină ordinii de drept

- nici acţiunile autorităţilor publice, în cazul încălcării ordinii de drept, nu trebuie să

îngrădească excesiv această libertate – aici apare noţiunea de siguranţă a persoanei (=

ansamblul garanţiilor care asigură ca măsurile luate de stat în cazul încălcării ordinii de drept,

să nu fie ilegale)

- aceste garanţii permit realizarea faptelor anti-sociale, asigurarea ocrotirii juridice a

individului, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor acestuia

- art. 23 prevede, în alin. 2, că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane

sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, adică doar în acele situaţii

în care autorităţile publice sunt competente conform legilor în vigoare

- percheziţia – este un mijloc de probă

- noţiunea, condiţiile în care se efectuează, procedura care trebuie urmată, etc sunt

detaliate de prevderile din Codul de Procedură Penală

92

- este de două feluri: percheziţie corporală care, prevederilor din Codul de Procedură

Penală, poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de

judecător, şi percheziţie domiciliară care, potrivit prevederilor aceluiasi cod, spre deosebire de

cea anterior amintită, poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul

urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii

- reţinerea – este o măsură procesual-penală preventivă, conform art. 136 alin.1 lit.a

din Codul de Procedură Penală

- este permisă doar în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, respectiv de

prevederile din Codul de Procedură Penală

- conform art. 23 alin.3 din Constituţie această măsură nu poate depăşi 24 de ore

- trebuie adusă la cunoştinţa imediată a persoanei respective, la fel ca şi motivele care

au stat la baza luării acestei măsuri, în limba pe care persoana respectivă o cunoaşte

- în momentul în care situaţia pentru care a fost dispusă această măsură a încetat,

eliberarea persoanei este obligatorie şi imediată

- arestarea – conform prevederilor din Codul de Procedură Penală, şi aceasta este tot o

măsură procesual-preventivă

- conform art. 23 alin. 4 din Constituţie aceasta se poate dispune doar de către

judecător şi numai în cursul procesului penal

- durata acestei măsuri este de cel mult 30 de zile, iar dacă aceasta a fost dispusă în

timpul urmăririi penale, ea se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să

depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Pe de altă parte, în faza de

judecată, conform art. 23 alin. 6 din Constituţie, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să

verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi

să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat

arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa de judecată constată că nu există temeiuri noi

care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile prin care instanţa dispune măsura

arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

- judecătorul trebuie să motiveze hotărârea prin care dispune luarea acestei măsuri

- aşadar o astfel de măsură poate fi luată doar atunci când există motive legale

- alte reguli privind măsura arestării preventive:

o celui arestat, precum şi celui reţinut, i se aduc de îndată la cunoştinţă

motivele arestării, respectiv ale reţinerii,

o acestea se comunică în cel mai scurt timp cu putinţă, iar în cazul reţinerii se

aduc la cunoştinţă de îndată

o aceste motive se comunică în limba pe care învinuitul sau inculpatul o

înţelege

o este obligatorie prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, în momentul

comunicării tuturor celor expuse mai sus

93

o aceste reguli sunt imperative

- persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub

control judiciar sau pe cauţiune, acestea sunt garanţii ale prezumţiei de nevinovăţie, dar şi

forme ale liberării provizorii

- nu trebuie ignorat un principiu constituţional esenţial pentru tot ceea ce presupune un

proces penal, şi anume prezumţia de nevinovăţie de care orice persoană beneficiază până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Trebuie reţinut, însă, că aceasta

este o prezumţie relativă, şi nu absolută.

- pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar, în

urma revizuirii Constituţiei, sancţiunile privative de libertate nu pot să fie decât de natură

penală, în cazul faptelor care nu au un astfel de caracter penal există sancţiuni de natură

pecuniară, munca în folosul comunităţii, etc.

Trebuie să reţinem că art. 23 stabileşte 3 reguli fundamentale: prezumţia de

nevinovăţie, legalitatea pedepsei şi dispunerea arestării preventive doar de către instanţa de

judecată.

3. Dreptul apărare

- este prevăzut de art. 24 din Constituţie

- se află în strânsă legătură cu libertatea individuală şi cu siguranţa, securitatea

persoanei

- are 2 accepţiuni:

o una largă – reprezentând totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care

oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să

constate învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa

o una restrânsă – cuprinzând doar posibilitatea folosirii unui avocat

- este stabilită regula constituţională conform căreia părţile au dreptul la asistenţă din

partea unui avocat, ales sau numit din oficiu

- există şi procese în care asistenţa avocatului este obligatorie, aceste situaţii fiind

expres prevăzute de lege. Codul de Procedură Penală prevede situaţiile în care asistenţa

juridică este obligatorie. Asistenţa juridică este obligatorie atunci când persoana este minoră.

- Constituţia prevede obligatorie asistenţa juridică din partea unui avocat atunci când

persoanei se comunică învinuirea

4. Dreptul la liberă circulaţie

- este prevăzut de art. 25 din Constituţie

- prin intermediul acestuia este asigurată libertatea de mişcare a persoanei

- Constituţia are în vedere libera circulaţie pe teritoriul României, dar şi libera

circulaţie în afara teritoriului ţării

94

- această libertate nu poate fi absolută, restricţiile trebuind să fie expres prevăzute de

lege

- acest articol prevede că fiecare cetăţean are dreptul de a circula nestânjenit pe

teritoriul statului român şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate

- prin acest text constituţional s-a garantat posibilitatea oricărui cetăţean român de a

emigra şi de a reveni în ţară, fără a fi pasibil de o eventuală sancţiune

- documentele juridice internaţionale prevăd că nici unui cetăţean nu-i poate fi interzis,

în mod arbitrar, dreptul de a intra în propria ţară, aşa cum nici un cetăţean nu poate fi expulzat

în mod arbitrar

- reglementările privind actele de stare civilă a persoanei nu pot fi considerate restricţii

la libera circulaţie a persoanei

5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

- este prevăzut de art. 26 din Constituţie

- reflectă respectarea personalităţii omului, aspect menţionat chiar de art. 1 alin. 3 din

Constituţie

- cele 3 noţiuni – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – sunt într-o corelaţie

indisolubilă

- nimeni nu se poate amesteca în acestea decât cu acordul explicit şi liber exprimat al

persoanei

- deşi este unul dintre cele „mai naturale, mai imprescriptibile şi mai inalienabile”

drepturi, acest drept este înscris în documente, în Constituţii destul de târziu

- este cunoscut şi sub denumirea de libertate corporală sau dreptul persoanei de a

dispune de corpul său

- dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde 2 aspecte:

o numai persoana poate dispune de ea însăşi

o prin exercitarea acestui drept, persoana nu trebuie să aducă atingere celorlalţi

6. Inviolabilitatea domiciliului

- este prevăzută de art. 27 din Constituţie

- presupune două aspecte:

o inviolabilitatea domiciliului

o libertatea de alegere a domiciliului

- inviolabilitatea domiciliului presupune interdicţia pătrunderii unei persoane străine în

domiciliu

- acest drept are în vedere atât domiciliul, cât şi reşedinţa pentru că în sens

constituţional domiciliul le cuprinde pe amândouă

95

- nu va trebui să confundăm, însă, noţiunea de domiciliu cu cea de proprietate (aşadar

chiar şi în cazul în care un bun imobil deţinut în proprietate de o persoană este închiriat,

pătrunderea în mod nelegal în acest imobil locuit de chiriaş este o atingere adusă acestui drept

constituţional)

- o persoană poate pătrunde într-un domiciliu care nu este al său în două situaţii:

o Atunci când persoana domiciliată în acel spaţiu îi permite acest lucru

o Atunci când, deşi nu are permisiunea persoanei care locuieşte în acel imobil,

poate pătrunde, dar doar în situaţiile expres prevăzute de lege, în primul rând de

Constituţie. Astfel de situaţii sunt următoarele: executarea unui mandat de arestare sau

a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică

sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

prevenirea răspândirii unei epidemii

- acest articol completează menţiunile făcute la art. 23 din Constituţie cu privire la

percheziţia domiciliară – aceasta fiind una dintre situaţiile când, în mod legal, poate fi adusă

atingere acestui drept. Astfel, se menţionează, la alin. 3 şi 4 ale art. 27, că percheziţia nu poate

fi dispusă decât de judecător, aceasta se efectuează doar în condiţiile şi în formele prevăzute

de lege, nu poate fi efectuată pe timpul nopţii, decât în cazul infracţiunilor flagrante.

Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale

1. Dreptul la învăţătură

- este prevăzut de art. 32 din Constituţie

- este în acelaşi timp şi o îndatorire prin existenţa obligativităţii anumitor forme de

învăţământ

- învăţământul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure şanse egale tuturor

cetăţenilor folosind doar criteriul competenţei profesionale şi neajungându-se la discriminări

- acest articol stabileşte formele de organizare ale învăţământului: învăţământ general

obligatoriu, învăţământ liceal, învăţământ profesional, învăţământ superior, putând exista şi

alte astfel de forme, cu condiţia ca acestea să fie prevăzute de lege şi să nu fie

neconstituţionale

- există 3 categorii de instituţii de învăţământ: private (particulare), publice şi

confesionale, acestea trebuind să fie organizate conform legii

- instituţiilor superioare de învăţământ – universităţilor – le este garantată autonomia

universitară, indiferent dacă acestea sunt private sau publice

- învăţământul de stat este gratuit conform legii, statul oferindu-le copiilor şi tinerilor

proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, posibilitatea de a beneficia,

conform legii, de burse sociale de studii

- învăţământul religios poate fi:

96

o organizat de culte – caz în care se asigură libertatea conştiinţei

o organizat în şcolile de stat – este facultativ, este conform propriilor

convingeri, se desfăşoară în limba oficială a statului

- limba română este cea în care se desfăşoară toate formele de învăţământ, minorităţile

naţionale având dreptul de a-şi folosi propria limbă, limba maternă, în anumite condiţii

stabilite de lege

2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

- este prevăzut de art. 34 din Constituţie

- acest drept implică şi eforturile statului şi, implicit, obligaţiile acestuia:

o scăderea mortalităţii, în special a celei infantile

o profilaxia şi tratamentele diverselor maladii

o asigurarea serviciilor medicale

- legea este cea care stabileşte controlul exercitării profesiilor medicale şi a

activităţilor paramedicale

3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială

- este prevăzut de art. 41 şi de art. 42 din Constituţie

- este un drept inerent fiinţei umane, este natural şi imprescriptibil

- acest drept include: libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea

alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii, dreptul la negocieri colective

- statul are obligaţia de a asigura toate măsurile ca acest drept să poată fi exercitat

- salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială care privesc:

o securitatea şi sănătatea salariaţilor

o regimul de muncă al femeilor şi tinerilor

o instituirea unui salariu minim brut pe ţară

o repausul săptămânal

o concediul de odihnă plătit

o prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale

o formarea profesională

o alte situaţii specifice prevăzute de lege

- durata normală a zile de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore., iar, în cazul în care

într-un anumit loc de muncă nu se poate lucra atâtea ore, în medie pe zi, trebuie ca într-o

săptămână să fie lucrate 40 de ore. Angajatorul trebuie să asigure o limitare rezonabilă a

duratei de muncă. Tot acesta trebuie să asigure condiţii de muncă juste şi favorabile.

- sunt excluse sclavia, munca forţată sau obligatorie. Conform art. 42 alin. 2 din

Constituţie nu constituie muncă forţată:

97

o activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele

desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă

o munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada

de detenţie sau de libertate condiţionată

o prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi

cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege

- conform principiul egalităţii în drepturi, de fapt ca o aplicaţie a acestuia, femeile şi

bărbaţii trebuie să beneficieze la muncă egală de acelaşi salariu

- alin. 5 al art. 41 garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective , convenţii

formulate în urma exercitării dreptului la negocieri colective în materie de muncă. În aceste

condiţii putem afirma, fără putinţă de tăgadă, faptul că aceste contracte colective de muncă

sunt izvor formal de drept în dreptul nostru.

4. Dreptul la grevă

- este prevăzut de art. 43 din Constituţie

- greva presupune încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţi, încetare

prin care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a modificării condiţiilor de muncă şi de

viaţă

- greva intervine atunci când celelalte mijloace de negociere au eşuat

- grevele pot fi declarate doar de salariaţi pentru a-şi apăra interesele economice,

profesionale şi sociale, în condiţiile şi limitele stabilite de legea conflictelor de muncă

- grevele nu pot fi considerate licite dacă au ca scop apărarea unor interese politice

- legea conflictelor de muncă trebuie să prevadă, fapt pe care îl şi face, garanţiile

necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate

5. Dreptul de proprietate privată

- este prevăzut de art. 44 din Constituţie

- acest drept cuprinde: dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, dreptul de a

o folosi, dreptul de a dispune de aceasta, dreptul de a transmite dreptul de proprietate

- dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului sunt garantate, conţinutul şi limitele

acestor drepturi sunt stabilite prin lege.

- proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular;

cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor doar:

în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate

internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de

legea organică în materie, dar şi prin moştenire legală.

- Interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini şi

apatrizi este de veche tradiţie constituţională în România şi s-a fondat pe ideea de protecţie a

98

teritoriului ca parte constitutivă a statului, acesta fiind ca şi celelalte componente ale statului,

inalienabil şi indivizibil. O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană aceste reguli nu

dispar, ci, din contră, ele vor atinge un nivel instituţional mai înalt. Mai mult decât atât există

şi o garanţie a păstrării acestor principii: aderarea la Uniunea Europeană, tratatele

internaţionale, reciprocitatea, legea organică, moştenirea legală. În orice alte situaţii

dobândirea terenurilor către străini şi apatrizi este interzisă.

- Exproprierea poate avea loc doar dacă sunt respectate nişte condiţii:

o Să fie lucrări de interes general, pentru care autoritatea publică poate folosi

subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, altfel spus să existe o cauză de utilitate publică

definită prin lege.

o Proprietarul să fie despăgubit pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau

construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii, această despăgubire

trebuie să fie prealabilă şi justă.

- acest drept obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea

bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,

revin proprietarului.

- Garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate privată sunt:

o Interzicerea confiscării averii dobândite în mod licit, caracterul licit al

acesteia se prezumă. Este vorba despre o prezumţie relativă. Pe de altă parte, în mod

evident, însă numai în condiţiile legii, bunurile destinate, folosite sau rezultate din

infracţiuni sau din contravenţii pot fi confiscate

o Interzicerea naţionalizării sau a oricăror altor măsuri de trecere silită în

proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,

politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor dreptului de proprietate.

6. Dreptul la moştenire

- este prevăzut de art. 46 din Constituţie care specifică doar faptul că acesta este

garantat

- normele dreptului civil vor dezvolta aceste prevederi

7. Dreptul la un nivel de trai decent

- este prevăzut de art. 47 din Constituţie

- statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să

asigure cetăţenilor un astfel de nivel de trai

- acest nivel de trai se realizează prin munca cetăţeanului, dar statul trebuie să

contribuie la îmbunătăţirea acestor condiţii prin măsurile enunţate mai sus

- cooperarea internaţională joacă un rol important în realizarea acestui drept

99

- acest drept ar trebui să cuprindă: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la

ameliorarea lor continuă şi dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare

- Constituţia noastră precizează că cetăţenii români au: dreptul la pensie, la concediu

de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, dreptul la ajutor de

şomaj, dreptul la măsuri de asistenţă socială

- astfel s-a introdus un element inovator – instituţionalizarea asistenţei sociale – ca

dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea unui trai decent

8. Dreptul la căsătorie

- art. 48 din Constituţie garantează libertatea căsătoriei liber consimţite

- familia trebuie să se bazeze pe egalitatea femeii şi a bărbatului

- părinţilor le revine obligaţia constituţională de creştere, educare şi instruire a copiilor

indiferent dacă sunt din sau din afara căsătoriei

- căsătoria religioasă este facultativă, dar trebuie să fie precedată de cea civilă

9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

- este prevăzut de art. 49 din Constituţie

- există obligaţia corelativă a statului de a asigura condiţiile necesare pentru realizarea

acestui drept, astfel autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor

pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă

a ţării.

- este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăună

sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Minorii

pot fi angajaţi doar dacă au vârsta de peste 15 ani.

- Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu

handicap, putând fi stabilite şi alte forme de protecţie socială a copiilor şi tinerilor prin lege.

10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

- Acest articol, prin revizuirea Constituţiei, a redefinit la alin. 2 politica statului în

acest domeniu astfel: statul asigură realizarea unei politici sociale naţionale de egalitate a

şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a

persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin

părinţilor şi tutorilor.

- Reglementarea este actualizată corespunzător concepţiei normative din statele

Uniunii Europene şi se dă astfel un conţinut foarte clar egalităţii sub aspectul discriminării

pozitive, permiţând persoanelor cu handicap să participe la viaţa comunităţii.

100

11. Accesul la cultură

- este garantat în condiţiile legii, fiind prevăzut de art. 33 din Constituţie

- este garantat astfel un drept nou – ce presupune libertatea individului de a-şi dezvolta

spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale

- statul, pentru ca individul să-şi poată realiza acest drept, trebuie:

o să asigure păstrarea identităţii spirituale

o să sprijine cultura naţională

o să stimuleze artele

o să protejeze şi să conserve moştenirea culturală

o să sprijine dezvoltarea creativităţii contemporane

o să promoveze valorile culturale şi artistice ale României în lume

12. Dreptul la un mediu sănătos

- este prevăzut de art. 35 din Constituţie

- este recunoscut de către stat fiecărei persoane dreptul la un mediu înconjurător

sănătos şi echilibrat ecologic

- statul va asigura cadrul legislativ necesar pentru exercitarea acestui drept

- persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul

înconjurător, practic, în acest mod a apărut o nouă îndatorire

- este un drept de a treia generaţie

- nu este suficientă doar contribuţia statului român pentru realizarea acestui drept, fiind

necesară cooperarea internaţională pentru a putea avea un mediu înconjurător sănătos

13. Libertatea economică

- este prevăzută de art. 45 din Constituţie

- existenţa unei economii de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă, unde dreptul de

proprietate privată este garantat şi ocrotit, iar proprietatea privată este inviolabilă, libertatea

economică trebuie să fie un drept fundamental

-Constituţia Elveţiei prevede că o astfel de libertate presupune: libertatea alegerii

profesiei, liberul acces la o activitate economică lucrativă privată, liberul exerciţiu al acestei

activităţi

- Aşadar orice persoană are accesul liber la o activitate economică, libera iniţiativă, iar

exercitarea acestora în condiţiile legii este garantată.

101

III.2.7. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social – politice.

Drepturile garanţii

Drepturile exclusiv politice

Aici sunt incluse drepturile cetăţenilor români care au ca obiect participarea cetăţenilor

la conducerea statului, la guvernare. Acestea sunt drepturile electorale care vor fi studiate în

detaliu la capitolul intitulat „Sistemul electoral”.

Aceste drepturi sunt: dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituţie, şi dreptul de a

fi ales, prevăzut de art.37 din acelaşi act normativ.

Drepturile şi libertăţile social – politice

1. Libertatea conştiinţei

- aceasta presupune posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o

concepţie a sa despre lumea înconjurătoare

- este prevăzută de art. 29 din Constituţie

- libertatea conştiinţei cuprinde, pe lângă alte libertăţi, precum cea a gândirii sau cea a

opiniilor sau cea a cuvântului, sau cea de asociere, şi libertatea religioasă

- aceste libertăţi pot fi exprimate, din punct de vedere juridic, într-o singură libertate

care presupune şi o continuitate spirituală în sânul familiei, părinţii având dreptul de a asigura,

potrivit propriilor condiţii, concepţii, convingeri educaţia copiilor, fără a încălca normele

juridice

- libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect

reciproc, nimeni neputând fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă,

contrare convingerilor sale

- organizarea cultelor pe baza propriilor statute este liberă, în condiţiile legii

- în România cultele religioase sunt autonome, statul fiind obligat să sprijine aceste

culte

2. Libertatea de exprimare

• este prevăzută de art. 30 din Constituţie

• se referă la posibilitatea de exprimare prin cele mai diverse posibilităţi a opiniilor, a

gândurilor sau a credinţelor sau a creaţiilor de orice fel

• este o libertate de tradiţie care poate fi regăsită şi sub denumirea de libertate a

cuvântului sau libertate a presei

• există 3 mari reguli:

1. libertatea de exprimare – alin. 1 al art. 30 precizează că aceasta este inviolabilă

102

2. interzicerea cenzurii – alin.2 din art. 30 precizează că cenzura de orice fel este

interzisă

3. responsabilitatea – alin.8 din art. 30 precizează existenţa unei răspunderi juridice în

cazul în care sunt încălcate limitele impuse de Constituţie privind exercitarea acestei libertăţi.

Astfel, se prevede existenţa unei răspunderi civile şi a unei răspunderi penale, ambele

revenind editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,

proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, însă, doar în

condiţiile legii. Din păcate, nici la ora actuală nu există o lege a presei care să reglementeze cu

specificul caracteristic aceste forme de răspundere. De altfel această lege ar trebui să

stabilească care sunt faptele ce pot fi considerate delicte de presă şi regimul juridic al

acestora.

• Chiar dacă prin Constituţie este interzisă cenzura, precum şi suprimarea publicaţiilor,

aceasta nu interzice şi suspendarea acestora la care se poate apela în condiţiile legii

• Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţiile, însă, aceasta nu este o

libertate absolută, ea putând fi limitată expres prin norme legale

• Libertatea de exprimare nu este ea însăşi una absolută, astfel alin.6 din art. 30

precizează că aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi

nici dreptul la propria imagine. De asemenea este interzis, în mod expres, ca prin exercitarea

acestei libertăţi să aibă loc: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la

ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial

sau la violenţă publică, precum şi manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Prin

menţionarea expresă a acestor interdicţii se încearcă asigurarea respectării drepturilor şi a

reputaţiei indivizilor, dar şi salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi a

moralităţii publice.

3. Dreptul la informaţie

- este prevăzut de art. 31 din Constituţie

- astfel este garantat dreptul persoanei la orice informaţie de interes public

- conţinutul acestui drept cuprinde: dreptul persoanei de a fi informat prompt, corect şi

clar cu privire la măsurile luate de autorităţi; accesul liber la sursele de informaţie publică,

ştiinţifică, tehnică, etc; posibilitatea de a fi recepţionate direct şi în mod normal a emisiunilor

radio-TV, dar şi o obligaţie corelativă a autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile

materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiilor de orice natură

- acest articol clasifică informaţiile astfel: informaţii de interes general; informaţii

despre evenimente sau hotărâri luate de autorităţile publice; informaţii cu caracter personal

- obligaţiile autorităţilor publice privind exercitarea acestui drept sunt următoarele:

informarea corectă; asigurarea prin serviciile publice a dreptului la antenă; asigurarea

protecţiei tinerilor şi a siguranţei naţionale

103

- serviciile publice de radio şi televiziune sunt organizate prin lege organică,

activitatea lor fiind supusă controlului parlamentar. Aceste servicii trebuie să garanteze

grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.

- alin. 3 al art. 31 din Constituţie interzice, în mod expres, ca prin exercitarea acestui

drept să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională

- în România există la ora actuală atât o lege (legea nr. 544/2001) prin care se stabilesc

condiţiile în care orice cetăţean are acces la informaţiile de interes public, care sunt aceste

astfel de informaţii, cum pot fi obţinute, cât şi o lege prin care se asigură protecţia datelor cu

caracter personal (legea nr. 677/2003). Este creată în baza acestei ultime legi şi Autoritatea

Naţională pentru Protecţia Datelor cu caracter personal al cărei scop este evident din chiar

denumirea sa.

4. Libertatea întrunirilor

- este prevăzută de art. 39 din Constituţie

- această libertate presupune posibilitatea cetăţenilor de a se întruni în reuniuni private

sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele

- se poate exercita prin mai multe forme, dintre care Constituţia precizează, în mod

expres, mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile

- orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter temporar

destinată schimbului de idei, concepţii, opinii

- nu trebuie confundată libertatea întrunirilor cu dreptul de asociere. Astfel, putem

identifica următoarele deosebiri între aceste două drepturi fundamentale:

• Întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru permanent

sau acceptat conform unei proceduri prestabilite; asociaţiile presupun un grup de

persoane unite prin calitatea de membru între care există legături permanente

• Întrunirile urmăresc realizarea unui scop concret, declarat în momentul

desfăşurării lor, asociaţia presupune existenţa unui scop permanent, precis determinat

în momentul înfiinţării ei şi declarat prin actul de înfiinţare sau de organizare

• Întrunirile se desfăşoară pe baza unor reguli stabilite spontan, asociaţia

funcţionează pe baza unor reguli statutare

• Întrunirile se desfăşoară pe căile şi în pieţele publice sau în localuri publice,

asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor

- întrunirile pot fi publice sau private

- Constituţia stabileşte 3 reguli cu privire la întruniri:

o libertatea acestora

o caracterul paşnic al întrunirilor

o interzicerea la întruniri a oricărui tip de arme

104

5. Dreptul la asociere

- este prevăzut de art. 40 din Constituţie

- cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide

politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere (ligi, uniuni) cu scopul de a

participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese

legitime comune

- aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi nu

contractul care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat – societăţi civile,

societăţi comerciale, asociaţii şi fundaţii

- aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea unor beneficii,

trebuind să aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime libertatea de

gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor

- Constituţia stabileşte, aşadar, în mod expres, doar trei forme de asociere: partide

politice; patronate şi sindicate

- sunt stabilite nişte limite constituţionale privitoare la aceste forme de asociere, limite

care privesc 3 aspecte:

- scopurile şi activitatea – sunt considerate neconstituţionale partidele politice

sau organizaţiile ce militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de

drept, a suveranităţii de stat. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei

asociaţii în aceste condiţii revine Curţii Constituţionale

- membrii – nu pot face parte din partide politice, doar din acestea: judecătorii

Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii (judecătorii şi procurorii),

membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin

lege organică – chiar funcţionarii publici. Această interdicţie este o expresie a

principiului neutralităţii serviciilor publice care implică o detaşare a funcţionarilor

publici de problemele politice

- caracterul asociaţiei – sunt interzise expres acele asociaţii care au un caracter secret

6. Secretul corespondenţei

- este prevăzut de art. 28 din Constituţie

- acest drept urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi comunica prin

scris, telefon sau prin alte mijloace gândurile şi opiniile sale fără a-i fi cunoscute de alţii,

cenzurate sau făcute publice

- prin corespondenţă se înţelege – scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice fel,

convorbiri telefonice şi alte mijloace legale de comunicare

- reguli:

- sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei atât persoanele fizice, cât şi

autorităţile publice

105

- nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o

corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui destinatarului

- nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga

conţinutul unei astfel de convorbiri de care a luat cunoştinţă în mod întâmplător

- obligaţii aparte, stabilite în detaliu prin lege, au funcţionarii din serviciile

poştale şi de comunicaţii

- exerciţiul acestui drept comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei -

acest drept aparţine magistraţilor şi trebuie să fie expres prevăzut de lege şi realizat

după o procedură strictă şi numai pe baza unor ordonanţe scrise şi cu respectarea

celorlalte drepturi ale persoanei, în special a dreptului la viaţă intimă, familială şi

privată

Drepturile garanţii

1. Dreptul de petiţionare

- este prevăzut de art. 51 din Constituţie

- este o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi

- acest drept poate fi exercitat fie individual de către cetăţean, fie de către un grup de

cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite

- orice petiţie trebuie să fie semnată, trebuind să conţină datele de identificare ale

petiţionarului, autorităţile publice nu vor răspunde la petiţiile anonime

- este prevăzută şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a examina şi de a

răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege. Aceste condiţii sunt stabilite în

prezent de Ordonanţa de Guvern nr. 27/2002 privind modul de soluţionare a petiţiilor.

Termenul legal în care autorităţile sunt obligate să răspundă la o petiţie, dacă nu se prevede

altfel prin norme speciale, este de 30 de zile.

- exercitarea acestui drept este scutită de taxă

2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

- este prevăzut de art. 52 din Constituţie

- este temeiul constituţional, alături şi de alte norme constituţionale, precum art.126, al

răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau

nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.

- această răspundere intervine:

o când autorităţile publice emit un act administrativ prin care vatămă o

persoană într-un drept al său sau într-un interes legitim

o când autorităţile publice nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei

persoane

106

o când prin erori judiciare săvârşite în cadrul proceselor se produc prejudicii.

În acest ultim caz răspunderea statului urmează să fie stabilită în condiţiile legii, iar

magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă vor

răspunde conform legii. Există astfel posibilitatea unei acţiuni în regres a statului

obligat să răspundă patrimonial, ceea ce este de natură a întări garanţia constituţională

a acestei răspunderi, judecătorul (dar şi procurorul) fiind direct implicat în

consecinţele actului de justiţie eronat.

- actele la care se referă acest articol sunt acte de natură administrativă emise de

autorităţile publice fără deosebire de natura lor juridică

- pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul în cazul în care i s-a vătămat un drept

sau un interes legitim printr-un astfel de act sunt: recunoaşterea dreptului pretins sau a

interesului legitim, anularea actului în cauză şi repararea pagubei.

III.2.8. Indatoririle fundamentale ale cetatenilor

1. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

- este prevăzută de art. 1 alin. 5 din Constituţie

- este o îndatorire „naturală” având în vedere că prin Constituţie şi prin legi se urmăreşte

realizarea intereselor generale, dar şi a acelor individuale

- această îndatorire revine tuturor cetăţenilor români

- prin respectarea acestei îndatoriri este consacrată supremaţia Constituţie, de fapt

această îndatorire este o garanţei a acestei supremaţii

2. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

- este prevăzută de art. 54 din Constituţie

- este o consecinţă firească a faptului că deţinem cetăţenia română

- presupune obligaţia acelora cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a

militarilor, de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul de credinţă cerut

de lege

3. Îndatorirea de apărare a patriei

- este prevăzută de art. 55 din Constituţie

- presupune faptul că cetăţenii români trebuie să fie întotdeauna pregătiţi pentru a

riposta în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării

- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare vor fi stabilite prin lege organică.

- această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor

- Această îndatorire o cuprinde şi pe cea referitoare la satisfacerea serviciului militar de

către bărbaţi, doar de către aceştia, în condiţiile legii organice. Cetăţenii pot fi încorporaţi

107

între 20 şi 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind singura condiţie privitoare la

încorporare la care face referire Constituţia, restul urmând să fie detaliate de legea organică în

materie. Această prevedere este în concordanţă cu cerinţele profesionalizării armatei.

4. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

- este prevăzută de art. 56 din Constituţie

- incumbă tuturor cetăţenilor

- această contribuţie se realizează prin plata taxelor şi a impozitelor

- Constituţia impune obligaţia ca sistemul legal de impunere să fie asigure aşezarea justă

a sarcinilor fiscale

- doar în mod excepţional pot fi impuse prin lege alte prestaţii financiare din partea

cetăţenilor români, în orice alte cazuri astfel de prestaţii sunt interzise

5. Îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile

şi libertăţile celorlalţi

- este prevăzută de art. 57 din Constituţie

- prin această reglementare buna credinţă este ridicată la rang de regulă constituţională

- această îndatorire incumbă tuturor locuitorilor României, indiferent că sunt cetăţeni

români, cetăţeni străini sau apatrizi.

Să ne reamintim...

1. Caracteristicile fundamentale ale acestor drepturi pot fi considerate a fi

următoarele: drepturile fundamentale sunt drepturi subiective; drepturile

fundamentale sunt drepturi esenţiale; drepturile fundamentale sunt înscrise în acte

deosebite, precum declaraţii de drepturi sau Constituţii.

2. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru

viaţa, libertatea şi personalitatea (demnitatea) acestora, indispensabile pentru libera

dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin

Constituţiei şi legi.

3. Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de

către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în Constituţie şi asigurate

în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

108

Rezumat

1. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt şi o instituţie juridică, caz

în care este desemnat, de fapt, grupul de norme juridice, norme unite prin obiectul

comun de reglementare.

2. Drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective care, alături de

obligaţiile corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului.

3. Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate în acelaşi timp. Astfel, vom

putea vorbi despre drepturile de primă generaţie – drepturile civile şi politice –

proclamate de oameni în cadrul luptei împotriva tiraniei, a despotismului. Aceştia şi-

au revendicat poziţia egală, din punct de vedere juridic, în faţă legii.

4. Drepturile de-a doua generaţie, precum cele sociale, economice şi culturale, mai

ales dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie socială, au apărut

mai târziu. Acestea presupun acţiuni din partea statului, drepturile neputând fi

realizate de om doar prin forţe proprii, acesta având nevoie „de o mână de ajutor din

partea statului”. Aceste drepturi s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului.

5. Drepturile din a treia generaţie sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt

denumite, sunt drepturi ce pot realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel de

drepturi sunt: dreptul la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la pace, dreptul la

dezvoltare.

6. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor nu reprezintă o ierarhizare a acestora,

trebuind să ţinem cont de indivizibilitatea acestora, toate drepturile formând un tot

unitar.

7. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sunt

urmatoarele: universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;

neretroactivitatea legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor; funcţiile şi demnităţile

publice pot fi ocupate de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în

România; protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor; cetăţenii străini

şi apatrizi se bucură în România de protecţie juridică; cetăţenii români nu pot fi

extrădaţi sau expulzaţi din România; prioritatea reglementărilor internaţionale;

accesul liber la justiţie; caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor

drepturi sau al unor libertăţi.

6. Inviolabilităţile sunt: dreptul la viaţă; dreptul la integritate fizică; dreptul la

integritate psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare; dreptul la liberă

circulaţie; dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; inviolabilitatea

domiciliului.

7. Drepturile social-economice şi culturale sunt: dreptul la învăţătură; dreptul la

ocrotirea sănătăţii; dreptul la muncă şi protecţie socială; dreptul la grevă; dreptul la

109

proprietate privată; dreptul la moştenire; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la

căsătorie; dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor

handicapate la o protecţie specială; accesul la cultură; dreptul la un mediu sănătos;

libertatea economică.

8. Drepturile exclusiv politice sunt: dreptul la vot si dreptul de a fi ales.

9. Drepturile social-politice sunt: libertatea conştiinţei; libertatea de exprimare;

dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la asociere; secretul

corespondenţei.

10. Drepturile garanţii sunt: dreptul la petiţionare si dreptul persoanei vătămate de o

autoritate publică.

11. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt: îndatorirea de a respecta

Constituţia şi legile; îndatorirea de fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a

patriei; îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice; îndatorirea de a exercita cu

bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Drepturile fundamentale, alături de obligaţiile corelative:

a) formează statutul juridic al cetăţeanului;

b) formează capacitatea juridică a cetăţeanului;

c) formează statutul juridic al individului.

2. Neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional aplicabil drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, presupune că:

a) legea adoptată se aplică pe o perioadă determinată;

b) legea o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar pentru

viitor, cu excepţia legilor contravenţionale mai favorabile;

c) legea o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice doar pentru

viitor, cu excepţia legilor constituţionale mai favorabile.

3. Exproprierea:

a) poate avea loc doar dacă există o cauză de utilitate publică definită prin lege;

b) poate avea loc doar prin naţionalizare;

c) poate avea loc doar dacă există o cauză de utilitate publică-privată definită prin

lege.

4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea

Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în :

a) 1938;

b) 1948;

c) 1958.

110

5. Dreptul la muncă şi protecţia socială include:

a) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de

muncă, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri individuale;

b) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de

muncă, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri colective;

c) libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei; libertatea alegerii locului de

muncă, alegerea domiciliului, protecţia socială a muncii; dreptul la negocieri

individuale.

6. În ceea ce priveşte libertatea de exprimare există următoarele reguli:

a) indivizibilitatea libertăţii de exprimare, interzicerea cenzurii, existenţa unei

răspunderi juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie

pentru exercitarea acestei libertăţi;

b) inviolabilitatea libertăţii de exprimare, interzicerea cenzurii, existenţa unei

răspunderi juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie

pentru exercitarea acestei libertăţi;

c) indivizibilitatea libertăţii de exprimare, cenzura, existenţa unei răspunderi

juridice atunci când sunt încălcate limitele impuse de Constituţie pentru

exercitarea acesteia.

7. Menţionaţi natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

8. Menţionaţi diferenţa/diferenţele dintre drepturile de primă generaţie şi

drepturile de a doua generaţie.

9. Precizaţi care dintre ordonanţele emise de Guvernul României – ordonanţe

simple sau ordonanţe de urgenţă – pot afecta regimul constituţional al drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Argumentaţi răspunsul formulat.

10. Menţionaţi trei aspecte ale dreptului la învăţătură cât priveşte dimensiunea

învăţământului universitar, astfel precum reiese din prevederile constituţionale.

111

Bibliografie selectiva:

Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999;

Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,

2008;

Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,

2010;

Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Manual de derecho constitutucional,

vol.I, Editura Tecnos, Madrid, 2006;

Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Derecho constitutucional, vol.II,

Editura Tecnos, Madrid, 2003;

Burdeau G., Hamon F., Troper M., Droit constitutionnel, Editura L.G.D.J., Paris,

1995;

Cadart J., “Institutions Politiques et Droit constitutionnel”, vol. I, Editura Economica,

Paris, 1990;

Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2007;

Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005;

Ciobanu A.S., Coman-Kund F., „Drept administrativ. Sinteze teoretice si exercitii

practice pentru activitatea de seminar”, partea a I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009

Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,

Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 1992;

112

Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., “Constituţia României

revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Exerciţiul puterii în stat, vol.II,

Editura Europa, Craiova, 1996;

Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

Debbach Ch, Bourdon J., Ponter J.M., Ricci J.C., Droit constituttionnel et institution

politiques, Editura Economica, Paris, 1990;

Deleanu I., Justiţia Constituţională. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;

Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1996;

Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.II, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1996;

Deleanu I., “Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul

român ”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;

Deleanu I., Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Dissescu C., Drept constituţional, Bucureşti, 1915;

Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura

Lumina Lex, Bucuresti, 1998;

Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Editura

Lumina Lex, Bucuresti, 1998;

Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Constituţia României- comentată şi

adnotată, Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.I,

Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.II,

Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

Duverger M., Les constitutions de la France, Editura P.U.F., Paris, 1944;

Duverger M., Institutions politiques et droit constitutionnel, vol.I, Editura P.U.F.,

Paris, 1975;

Duverger M., Les régimes semiprésidentiels, Editura P.U.F., Paris, 1986;

Enache M., Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

Fischer L, Constitutional conflicts between Congress and the President, Editura

Princeton University Press, Princeton, 1978;

Grewe C., Fabri H.R., Droits constitutionnels européens, Editura P.U.F., Paris, 1995;

Guţan M, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;

Hauriou A., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Montchrestien,

Paris, 1972;

113

Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1968;

Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti,

2003;

Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

Ionescu C., Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu

dezbateri parlamentare, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Jacqué J.P., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloz, Paris, 2003;

Jeanneau, B., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloy, Paris,

1987

Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;

Laferriere J., Manuel de droit constitutionnel, Paris, 1947;

Leclereq C., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Litic, Paris, 1995;

Lijphart A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi

şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

Lijphart A., Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002;

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

Morabito M, Bourmaud D., Histoire constitutionnelle et politique de la France (1789-

1958), Editura Montchrestien, Paris, 1996;

Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a VII-a revăzută şi adăugită,

Editura Actami, Bucureşti, 1997;

Muraru I., Iancu Gh., Pucheanu M.L., Popescu C.L., Constituţiile române. Texte.

Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993;

Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;

Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,

Bucureşti, 1997;

Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale. II, Editura Actami, Bucureşti,

1998;

Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,

vol.I, Bucureşti, 2008;

Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,

vol.I, Bucureşti, 2011;

Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,

vol.II, Bucureşti, 2009;

114

Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,

vol.II, Bucureşti, 2013;

Muraru I., Constantinescu M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă",

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

Muraru I., Avocatul Poporului – instituţie de tip ombudsman, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004;

Muraru I., Constantinescu M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005;

Negulescu P., Curs de drept constituţional român, Editat de Alex. Th. Doicescu,

Bucureşti, 1928;

Negulescu P., Alexianu P., Tratat de drept public, Tomul I, Casa Şcoalelor, 1942;

Pactet P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Editura Masson, Paris, 1993;

Pactet P., Les institutions francaise, Editura P.U.F., Paris, 1976;

Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg;

Portelli H.,Droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 1999;

Prelot M., Boulois J., Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura Dalloz,

Paris, 1987;

Prisca N., Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1974

Rarincescu C.G., Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940;

Rousseau J.J, Contractul social, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, traducere

de H.J. Stahl;

Selejan-Guţan B, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

Strickland C., The english legal system, Editura Longman, Edinburgh, 1998;

Tănăsescu S.E., coordonator, Studii juridice. Răspunderea în dreptul constituţional,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007

Tocqueville A.de, Despre democraţie în America, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,

1992;

Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994;

Vida I., Procedura legislativă, Editura Crater, Bucureşti, 1999;

Vrabie G., Etudes de Droit Constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003;

Vrabie G., Bălan M., Organizarea politico-etatică a României, Institutul European,

Iaşi, 2004;

Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and

Company, Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986.

Constitutii ale altor state:

115

Colecţia „Constituţiile Statelor Lumii”:

• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti,

• Actele constituţionale ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Editura All

Beck, Bucureşti, 2003

• Constituţia Republicii Italiene, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998

• Constituţia Spaniei, Editura All Educational, Bucureşti, 1998

• Constituţia Republicii Franceze, Editura All Educational; Bucureşti, 1998

• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

• Consituţia Statelor Unite ale Americii – broşură pusă la dispoziţie de Ambasada S.U.A.

• The Constitution of the United States of America with explanatory notes, Applewood

Books, Bedford, S.U.A

• The Constitution of Greece 1975/86/2001 – Comparative approach of the constitutional

revision, Centre for European Constitutional Law – Themistocles and Dimitris Tsatsos

Foundation, ant.N. Sakkoulas Publishers; Athens, 2001

♦ Pentru celelalte constituţii folosite în lucrare sau pentru variantele actualizate ale

constitutiilor mentionate mai sus au fost folosite următoarele site-uri:

*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions

*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America

*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center

*confinder.richmond.edu – University of Richmond

*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html

*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

• Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002

• Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001

• Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,

1998

Legislatie

Constitutia Romaniei, republicata, precum si orice alt act normativ relevant, precum

Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul sedintelor

comune ale celor doua camere, alte legi si ordonante relevante.