Drept Comercial Sem 2

100
PROF.UNIV.DR.SMARANDA ANGHENI ASIST.UNIV.DRD.MIHAELA ILIESCU Drept comercial Pentru învăţământ la distanţă PARTEA a II-a (SEMESTRUL al II-lea) Bucureşti 2011 1

description

drept comercial sem 2

Transcript of Drept Comercial Sem 2

Page 1: Drept Comercial Sem 2

PROF.UNIV.DR.SMARANDA ANGHENIASIST.UNIV.DRD.MIHAELA ILIESCU

Drept comercial

Pentru învăţământ la distanţă

PARTEA a II-a (SEMESTRUL al II-lea)

Bucureşti 2011

OBLIGAŢIILE COMERCIALE

1

Page 2: Drept Comercial Sem 2

Obiective: Fixarea cunoştinţelor dobândite privind teoria generală a obligaţiilor civile şi analizarea

dispoziţiilor cu caracter special (derogator) prevăzute în Codul comercial Evidenţierea particularităţilor obligaţiilor comerciale: solidaritatea codebitorilor (art. 42 C.

com.), curgerea de drept a dobânzilor (art. 43 C.com.), interdicţia termenului de graţie (art. 44 C.com.), interdicţia încheierii retractului litigios (art. 45 C. com.)

Cunoaşterea aspectelor specifice privind probaţiunea obligaţiilor comerciale: principiul libertăţii depline a probelor, mijloace specifice de probă – facturi acceptate, corespondenţa comercială, telegramele, registrele comerciale.

●A se avea în vedere că dispoziţiile Codului Comercial (abrogat) privind teoria generală a obligaţiilor comerciale şi contractele comerciale au fost preluate de Noul Cod civil(Legea nr.287/2009 cu modificările aduse prin Legea nr.71/2011). Dispoziţiile art.46-55,57,58, din Codul comercial nu sunt abrogate, ci se aplică în continuare în raporturile dintre profesionişti, până la data intrării în vigoare a Legii nr.134/2010.

Consideraţii generale

În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii.

Ca şi în dreptul civil, faptele juridice pot fi tratate lato sensu, incluzându-se atât evenimentele, întâmplările care se produc independent de voinţa omului, cât şi acţiunile omului, fie că acestea sunt făcute cu intenţia producerii efectelor juridice (actele juridice), fie că sunt comise fără voinţa producerii de efecte juridice, efecte care se produc însă, în virtutea legii.

Acestea din urmă formează conţinutul faptelor juridice stricto sensu, fapte care pot fi licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără just temei sau fapte ilicite (delicte) care dau naştere la răspunderea civilă delictuală.

Actele juridice în dreptul comercial, ca şi în dreptul civil pot fi unilaterale, bilaterale sau multilaterale.

Astfel, sunt acte unilaterale de comerţ: emisiunea unei cambii, încuviinţarea reprezentării comerciale, oferta de a contracta, constituirea unei societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat etc.

Cele mai frecvente acte juridice comerciale sunt contractele unilaterale sau bilaterale (sinalagmatice), cu titlu oneros (comutative sau aleatorii). De regulă, contractele comerciale sunt contracte cu titlu oneros, deoarece fiecare parte contractantă urmăreşte un folos (avantaj) patrimonial. În mod excepţional există în dreptul comercial şi acte cu titlu gratuit (liberalităţi sau acte dezinteresate).

Obligaţiile comerciale îşi pot găsi izvorul în acte sau fapte juridice. Dintre toate izvoarele obligaţiilor, contractul este principalul izvor. Deşi atât actele juridice

civile, cât şi cele comerciale, inclusiv obligaţiile prezintă multe trăsături comune totuşi, există suficiente deosebiri care justifică dualitatea dreptului privat.

Pe când actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic comercial este multiplu şi circulatoriu. În dreptul civil, de pildă, vânzarea este perfectă ca fenomen juridic, de regulă, din momentul transmiterii dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, vânzarea dobândeşte această calificare numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de revânzare.

O unificare legislativă care să reglementeze cu dispoziţii identice actele civile şi cele comerciale generatoare de obligaţii - civile şi comerciale - apare ca imposibilă, cel puţin din consideraţii de ordin structural.

Obligaţiile comerciale sunt reglementate atât prin dispoziţii cu caracter general, prevăzute în Codul civil, cât şi prin norme juridice cu caracter special, existente în Codul comercial, Cartea I, Titlul V „Despre obligaţiile comerciale în general”.

2

Page 3: Drept Comercial Sem 2

În doctrina de specialitate materia obligaţiilor comerciale este tratată sub titlul „Teoria generală a obligaţiilor comerciale”, fie numai „Reguli speciale privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale”.

În ceea ce ne priveşte considerăm că materia obligaţiilor comerciale poate fi tratată fie în mod exhaustiv analizându-se deopotrivă dispoziţiile generale din Codul civil, cât şi cele speciale din Codul comercial fie, numai reglementările cu caracter special din Codul comercial.

Dispoziţiile cu caracter special prevăzute în Codul comercial evidenţiază particularităţile sau trăsăturile obligaţiilor comerciale şi care privesc naşterea, executarea sau stingerea acestora.

S e c ţ i u n e a 1Încheierea şi executarea contractului

1.1. Consideraţii generale

1.1.1. Principiul libertăţii de voinţă contractuală

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă.

Libertatea voinţei juridice trebuie exercitată însă cu respectarea limitelor generale legale. Aceste limite sunt stabilite generic prin art. 5 C. civ., potrivit căruia „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Acest text de lege este completat de art. 968 C. civ., potrivit căruia „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Aşadar, libertatea de voinţă contractuală trebuie să se manifeste atât în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.

În dreptul comercial, libertatea de voinţă a părţilor se manifestă în mod deplin atât în stabilirea conţinutului contractului, cât şi în privinţa formei de exteriorizare a consimţământului, ca element al voinţei de a contracta.

Astfel, în privinţa conţinutului, părţile contractante pot stabili clauze derogatorii de la dreptul comun cum ar fi:

clauza privind dovedirea obligaţiilor cu orice mijloc de probă, potrivit art. 46 C. com. ( facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale şi chiar cu martori) în limitele arătate chiar de „legea comercială”;

clauza de loialitate sau de confidenţialitate, specifică contractelor privind producţia, comercializarea sau distribuţia unui produs, şi contractelor de prestare de servicii. Această clauză poate să fie numită şi clauza de neconcurenţă etc.;

clauza de exclusivitate, specifică contractelor de distribuţie de produse, transfer de tehnologie sau de know-how etc.;

clauza privind soluţionarea litigiilor pe calea arbitrajului comercial, numită „clauză compromisorie”.

Libertatea de voinţă a părţilor capătă dimensiuni specifice în dreptul comercial şi sub aspectul exteriorizării, manifestării consimţământului părţilor contractante.

Astfel, contractul se încheie în mod valabil în formă scrisă, înscris unic, ofertă scrisă urmată de acceptare sau ofertă scrisă urmată de executare3  ori prin alte mijloace specifice dreptului comercial cum ar fi: corespondenţă (scrisoare), telex, fax, telefon, factură.

Principiul celerităţii operaţiunilor comerciale impune recunoaşterea în dreptul comercial a formelor simplificate de contractare din care rezultă, evident, voinţa părţilor de a contracta.

1.2. Încheierea contractelor

1.2.1. Aspecte prealabile

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.

3

Page 4: Drept Comercial Sem 2

În civilizaţia contemporană există însă un număr considerabil de contracte care sunt încheiate fără negociere prealabilă. De exemplu, cumpărarea unui magazin la un preţ fixat anticipat sau cumpărarea unui bilet de călătorie pe calea ferată la un tarif deja stabilit.

Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de nenumărate ori acesta este precedat de negocieri.

Negocierea este, de fapt, invitaţia lansată de una din părţi de a trata conţinutul unui eventual contract. Această invitaţie se deosebeşte de oferta fermă prin aceea că negocierea poate fi urmată sau concretizată într-un „acord de principiu”, „scrisoare de intenţie” sau „protocol de acord”, practicate mai ales în comerţul internaţional.

Din punct de vedere juridic, există în această privinţă două principii contradictorii. Pe de o parte, libertatea părţilor de a desfiinţa acordul prealabil, fără a antrena responsabilitatea celui care a renunţat, întemeiată pe principiul libertăţii contractuale. Pe de altă parte, există obligaţia părţilor de a se manifesta cu bună-credinţă în cadrul negocierii şi de a respecta „angajamentele de principiu”. În cadrul acestor relaţii trebuie să se acorde un termen rezonabil, în interiorul căruia destinatarul ofertei să se pronunţe cu privire la conţinutul ofertei - în sensul acceptării sau nu a acesteia.

Cu toate acestea, în măsura în care una din părţi dovedeşte rea-credinţă în respectarea negocierii prealabile, ea va răspunde pe temei delictual şi va repara prejudiciul cauzat partenerului, paguba reprezentând echivalentul cheltuielilor făcute cu organizarea negocierii şi cu eventualele studii prealabile efectuate.

1.2.2. Oferta de a contracta

Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau policitaţiune. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a contracta (care este un antecontract).

Ceea ce distinge oferta de a contracta de antecontract este faptul că oferta trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

să fie fermă, ceea ce înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica sau retracta; să fie precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale contractului; să fie neechivocă, să exprime intenţia ofertantului de a contracta. De exemplu, o marfă expusă în

vitrină fără preţ poate conduce la concluzia că este un model şi nicidecum un obiect de vânzare; să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct

de vedere juridic. De altfel, această condiţie se realizează, în măsura în care sunt îndeplinite celelalte prevederi.

Oferta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal şi poate fi adresată publicului sau unei persoane determinate.

În legătură cu oferta tacită, este dificil de conceput că o ofertă poate fi şi tacită. Cu toate acestea, atunci când, din anumite atitudini, în împrejurări bine determinate se poate trage concluzia existenţei unei manifestări de voinţă chiar şi prin tăcere, se poate admite acest lucru. De exemplu, staţionarea unui taximetru într-o staţie amenajată în acest sens reprezintă o ofertă, chiar dacă şoferul nu-şi exprimă verbal consimţământul de a efectua transportul.

De asemenea, se poate considera ofertă de prelungire a contractului de închiriere (tacita relocaţiune), dacă termenul contractual a expirat şi chiriaşul foloseşte în continuare imobilul.

Oferta adresată publicului rezultă, de exemplu, din anunţurile de vânzare lansate prin diferite publicaţii cotidiene. În acest caz ofertantul va fi obligat faţă de primul acceptant. Din punct de vedere al efectelor, acest gen de ofertă nu se deosebeşte de oferta adresată unei persoane determinate.

Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen numit termen rezonabil.

1.2.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot un act unilateral de voinţă, la fel ca şi oferta. Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură a consimţământului.

Ca şi oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:să fie clară (să exprime voinţa de a încheia contractul);să fie pură şi simplă;

4

Page 5: Drept Comercial Sem 2

să fie liberă (neviciată); să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită. În primul rând, acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta. Dacă acceptarea limitează

sau condiţionează ori excede condiţiilor ofertei, se consideră că aceasta a fost refuzată şi acceptarea poate fi considerată o contraofertă. În acest caz, acceptarea nu mai este pură şi simplă.

În al doilea rând, acceptarea ofertei trebuie să fie liberă, neviciată. Aceasta este o condiţie necesară oricărui act juridic, fiind vorba despre o manifestare de voinţă făcută cu intenţia producerii efectelor juridice.

În al treilea rând, dacă oferta este adresată unei persoane determinate, numai aceea poate accepta oferta; dacă este adresată publicului, evident că se va încheia contractul cu prima persoană care a acceptat oferta.

În sfârşit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost revocată sau să fi devenit caducă.

Din punctul de vedere al formei, acceptarea poate fi expresă sau tacită (implicită).Acceptarea este implicită atunci când ea nu face obiectul unei declaraţii speciale de voinţă, dar

rezultă din situaţia de fapt; de exemplu, executarea de îndată a ofertei.Cea mai interesantă problemă, din punct de vedere juridic, este valoarea tăcerii persoanei căreia i

s-a adresat oferta.Principiul recunoscut, atât în legislaţia noastră, cât şi de alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că

acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi practica judecătorească admit unele excepţii ca de exemplu:

tacita reconducţiune (relocaţiune) prevăzută în art. 1437 C. civ.; părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare de acceptare; în dreptul comercial, dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri se prezumă că, în cazul

lansării unei oferte adresată aceluiaşi partener de afaceri, simpla tăcere a acestuia valorează acceptare.

1.2.4. Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta. Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin corespondenţă 7 , motiv ce determină

clarificarea momentului încheierii contractului, datorită existenţei unui decalaj în timp între cele două laturi ale formării acordului de voinţă: oferta şi acceptarea.

Întemeindu-se pe conţinutul câtorva dispoziţii legale, care, direct sau indirect, marchează momentul întâlnirii acceptării cu oferta, în doctrina juridică au fost propuse mai multe sisteme, au fost expuse mai multe teorii.

Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform căruia acordul de voinţă al părţilor se formează din momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită, chiar dacă nu a expediat acceptarea ofertantului.

Teoria emisiunii a fost criticată în literatura juridică, motivându-se că, atâta timp cât acceptarea nu a fost expediată ofertantului, aceasta poate fi revocată de acceptant.

Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii. Potrivit acesteia, contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.

Şi această teorie este vulnerabilă pe considerentul că, până în momentul ajungerii la ofertant, acceptarea poate fi revocată, şi, ca atare, nu se poate cunoaşte cu certitudine momentul încheierii contractului.

A treia teorie este aceea a recepţiunii. Potrivit sistemului recepţiunii, contractul se consideră încheiat din momentul în care acceptarea făcută de beneficiar a fost primită de către ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.

În sfârşit, cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia contractul se consideră încheiat „dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.

Considerăm că această din urmă teorie este cea mai aproape de stabilirea momentului încheierii contractului. Apare firesc să considerăm ca moment al acordului de voinţă momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă despre conţinutul acceptării. În caz contrar dacă acceptarea ofertei ar cuprinde unele

5

Page 6: Drept Comercial Sem 2

obiecţii – ea ar reprezenta, de fapt, o contraofertă şi nu putem prezuma că ofertantul iniţial acceptă contraoferta respectivă. Singura incertitudine rămâne cu privire la data când, efectiv, ofertantul a luat cunoştinţă despre acceptare.

În legătură cu oferta în care s-a prevăzut un termen de acceptare se impun următoarele precizări: contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.

Potrivit art. 35 alin. 2 C. com., ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoştiinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta.

Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă din următoarele considerente: în raport de acest moment se apreciază posibilitatea revocării ofertei sau dacă ea a devenit caducă; în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea existentă la momentul încheierii

contractului; consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se apreciază la momentul realizării acordului de

voinţă; în măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment;

efectele contractului se produc, de regulă, din momentul realizării acordului de voinţă, dacă nu există stipulaţiune contrarie. Aşadar, în cazul contractelor translative de drepturi reale, acestea se transmit (pentru bunurile individual determinate) din momentul încheierii contractului, cu excepţia imobilelor (terenurilor) unde acordul de voinţă al părţilor trebuie să îmbrace forma autentică.

Reglementări speciale privind momentul încheierii contractului sunt prevăzute în O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă8  aprobată prin Legea nr. 51/2003 care modifică şi titlul Ordonanţei respectiv ordonanţă privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă.

În situaţia contractelor la distanţă prevăzute de O.G. nr. 130/2000, momentul încheierii îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 5).

Aşadar, potrivit O.G. nr. 130/2000, momentul încheierii contractului este stabilit conform teoriei recepţiunii şi nu al informaţiunii prevăzut de Codul comercial în art. 35.

1.3. Determinarea preţului şi locul plăţii

1.3.1. Preţul în obligaţiile comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie determinat de părţi (art. 1303 C. civ.), adică trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil de exemplu, supus arbitrului, adică unui terţ (art. 1304 C. civ.). Dacă acesta nu voieşte sau nu poate să determine preţul, contractul de vânzare nu poate lua fiinţă.

Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, modificându-le chiar, permite ca preţul să fie stabilit şi ulterior, prevăzându-se în contract o indicaţie abstractă şi impersonală - „preţul just” sau „preţul curent”, în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C.com.).

1.3.2. Locul executării obligaţiilor comerciale

În dreptul civil, potrivit art. 1104 C. civ., plata se face la locul arătat în contract. Dacă este vorba de un bun cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun. În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării (art. 1362 C. civ.). În toate celelalte cazuri plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce înseamnă că este cherabilă (art. 1104 C. civ.).

În dreptul comercial această regulă a suferit modificări adaptate şi impuse de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului comercial.

Astfel, potrivit art. 59 C. com. obligaţiile comerciale trebuie executate: la locul arătat expres în contract; la locul rezultat din intenţia părţilor; la locul unde potrivit materiei contractului, apare firească executarea.

6

Page 7: Drept Comercial Sem 2

În cazul în care în contract nu s-a precizat în mod expres locul executării obligaţiilor şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la sediul comerciantului, la domiciliul sau reşedinţa sa, de la data încheierii contractului (art. 59 alin. 2 C. com.).

Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 59 alin. 2 C. com. deci în cele din urmă la sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului. Dacă plata se face prin decontare bancară, debitorul este liberat de obligaţie în momentul în care sumele de bani au intrat în contul creditorului.

1. Judecătoria Sectorului 6 a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. M.I. S.R.L. împotriva pârâtei S.C. F.R. S.R.L., cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 419.854 lei, reprezentând contravaloarea mărfurilor primite de la reclamantă, a sumei de 15.323 lei penalităţi pentru întârziere şi a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta.În motivarea apelului s-a arătat că reclamanta- intimată nu a dovedit existenţa nici a debitului,-înscrisurile

prezentate în susţinerea pretenţiilor cu titlu de preţ nefiind semnate de reprezentanţii pârâtei şi nici ştampilate - nici a penalităţilor, între părţi neexistând încheiat un contract în care să se fi stipulat o clauză penală cu privire la acestea.

Probele cauzei relevă că relaţiile comerciale dintre părţi s-au concretizat sub forma comenzii acceptate şi executate, fără ca acestea să stipuleze printr-un înscris o clauză penală cu privire la penalităţi.

Cu privire la susţinerea apelantei, în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenţei debitului reprezentând contravaloarea mărfii, întrucât înscrisurile depuse sunt nesemnate şi neştampilate, instanţa a reţinut faptul că, anterior, în derularea relaţiilor comerciale dintre părţi, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a onorat la plată facturi nesemnate de reprezentanţii legali ai acesteia şi neştampilate.

Este întemeiat apelul? Motivaţi soluţia.

2. Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. V.X. S.A. şi a obligat pârâta S.C. R.T. S.C. la plata sumei de 110.543 lei penalităţi , reţinând că suma pretinsă cu titlu de preţ a fost achitată în cursul procesului.Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei împotriva sentinţei Tribunalului Hunedoara, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că, nu a mai obligat părăta la plata penalităţilor.În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că între părţi nu s-au încheiat raporturi contractuale,deoarece pârâta nu a semnat contractul prin care s-a prevăzut o penalitate de 0,3%.Împoriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, care a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor,arătând că raporturile contractuale s-au perfectat legal pe baza ofertei sale cuprinse în contractul de prestaţii nr.1084 din 4 iunie 1993, acceptat de pârâta beneficiară prin faxul nr. 4041/303 din 22 iunie 1993.

Este fondat recursul?

3.Potrivit reglementărilor C.com. român, contractul comercial se consideră încheiat:a) din momentul în care acceptarea făcută de beneficiar a fost primită de ofertant, chiar dacă acesta nu a luat la cunoştinţă de conţinutul ei;b) din momentul în care ofertantul a luat la cunoştinţă despre conţinutul acceptării;c) din momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.

4.Contractul comercial trebuie încheiat:a) în formă autentică, ad validitatem;b) în formă autentică,ad probationem;c) în formă scrisă, ad validitatem;d) în formă scrisă, ad probationem.

5.Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul comercial la:

a) sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului;b) sediul, domiciliul sau reşedinţa creditorului;c) legea nu stabileşte unde se face plata.

S e c ţ i u n e a 2Trăsăturile obligaţiilor comerciale

7

Page 8: Drept Comercial Sem 2

Obligaţiile comerciale sunt reglementate prin unele dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, datorită specificului relaţiilor comerciale.

2.1. Solidaritatea obligaţiilor

2.1.1. Solidaritatea codebitorilor (art. 42 C. com.)

Solidaritatea poate fi definită ca acea modalitate a obligaţiilor care împiedică diviziunea lor, chiar dacă, prin natura lor sunt divizibile. Solidaritatea debitorilor reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori care pot urmări pe debitorul solvabil realizându-şi astfel creanţa.

Solidaritatea poate fi activă (o pluralitate de creditori) sau pasivă (o pluralitate de debitori). În dreptul civil, legiuitorul prevede atât solidaritatea activă, cât şi cea pasivă. În schimb, în dreptul comercial există dispoziţii numai cu privire la solidaritatea pasivă.

Caracterele solidarităţii se pot sintetiza în următoarele: fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi creditor, creditorul

putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii solidari pentru întreaga creanţă; în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare răspunzând în limita părţii

sale de datorie; debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un drept de regres

împotriva celorlalţi codebitori solidari.Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, în virtutea legii (de exemplu, în materie

de delicte sau cvasi-delicte art. 1003 C. civ., în cazul obligaţiilor asociaţilor societăţilor în nume colectiv sau a comanditaţilor în societăţile în comandită simplă etc.).

Solidaritatea poate fi şi convenţională stabilită de comun acord de părţile contractante.În dreptul civil, potrivit art. 1041 „obligaţiunea solidară nu se prezumă trebuie să fie stipulată

expres, această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc de drept, în virtutea legii”.

În dreptul comercial, legiuitorul dispune în art. 42 din Codul comercial următoarele: „În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrarie”.

Aceeaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială.

Ea nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în ceea ce îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ. Aşadar, dacă în dreptul civil, solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod expres în contract

sau de către legiuitor, în dreptul comercial, solidaritatea pasivă se prezumă18 .Justificarea acestei prezumţii legale, constă în necesitatea asigurării creditului existent în relaţiile

comerciale. În aceeaşi ordine de idei, Codul comercial prin dispoziţiile sale a instituit solidaritatea fidejusorilor, a garanţilor personali ai debitorului.

2.1.2 Solidaritatea fidejusorilor

În dreptul civil (art. 1652 şi urm. C.civ.) fidejusorul este ţinut pentru obligaţiile debitorului numai în subsidiar dacă debitorul principal nu face plata şi nu solidar cu acesta, recunoscându-i-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune (în cazul când sunt mai mulţi fidejusori).

În dreptul comercial, de regulă, garanţii personali ai debitorului răspund solidar, suprimându-li-se dreptul de discuţiune şi de diviziune. Un exemplu în acest sens este avalul (garanţie specifică cambiei).

În literatura de specialitate şi în practica judecătorească există deja puncte de vedere diferite (opinii) şi soluţii diferite în legătură cu răspunderea persoanei care a garantat cu un imobil o obligaţie comercială ce aparţine altei persoane.

În mod concret, persoana care a garantat, deci a ipotecat un imobil al său, răspunde în mod solidar cu debitorul obligaţiei comerciale.

Într-o opinie, căreia ne raliem, fidejusorul nu se confundă cu garantul ipotecar. Fidejusorul este persoana care se obligă faţă de creditor să execute obligaţia în cazul în care debitorul principal n-o face. Or, în cazul garantului ipotecar acesta nu execută el însuşi obligaţia faţă de creditor. Creanţa va fi

8

Page 9: Drept Comercial Sem 2

îndestulată în urma vânzării bunului ipotecat. În concluzie, garantul ipotecar nu răspunde în mod solidar cu debitorul principal.

Soluţiile jurisprudenţiale dau o altă interpretare dispoziţiei cuprinsă în art. 42 C. com., asimilându-l pe garantul ipotecar fidejusorului.

Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată numai printr-o stipulaţie expresă a părţilor.

Deşi, în principiu, este admisă răsturnarea prezumţiei de solidaritate totuşi există situaţii când legiuitorul nu permite acest lucru. Astfel, nu se poate deroga de la solidaritatea instituită de legiuitor în privinţa asociaţilor în societăţile în nume colectiv, a comanditaţilor în societăţile în comandită simplă, a administratorilor societăţilor comerciale, a lichidatorilor care nesocotesc dispoziţiile referitoare la lichidare, a mandatarilor comerciali etc.

Solidaritatea debitorilor în aceste cazuri reprezintă unul dintre argumentele legale potrivit cărora în dreptul comercial legiuitorul îl ocroteşte în primul rând pe creditor acordând prioritate „creditului”.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Reclamanta, Banca Comercială Ion Ţiriac S.A. cere prin acţiune ca pârâţii AI şi BT, în calitate de garanţi personali (fidejusori) ai debitoarei S.C. „X” S.R.L., să fie obligaţi să răspundă solidar cu aceasta la restituirea împrumutului şi la plata dobânzilor. Prin întâmpinare, pârâţii AI şi BT au susţinut că nu trebuie obligaţi să răspundă solidar cu debitoarea, deoarece nu există o stipulaţie expresă în acest sens în contractul de împrumut şi au cerut să li se respecte beneficiul de discuţiune, potrivit dispoziţiilor art. 1069 Cod civil.

Cum urmează să fie soluţionat litigiul? Motivaţi soluţia.

2.2. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellat pro hominem)

În dreptul civil, potrivit art. 1073 C.civ., oricine se obligă la efectuarea unei prestaţii este îndatorat să o îndeplinească sub sancţiunea plăţii daunelor-interese.

Dacă prestaţia constă într-o sumă de bani, daunele sunt prezumate şi ca atare nu mai trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente sumelor neachitate.

Dobânda poate să curgă de la o anumită dată prevăzută de legiuitor, de exemplu, în cazul restituirii plăţilor sumelor nedatorate, dacă „accipiensul” este de rea credinţă (art. 934 C. civ.) sau în cazul neînde-plinirii obligaţiilor de vărsare a aporturilor datorate de asociaţi către societate etc dobânda curge de drept.

În toate celelalte cazuri, daunele interese sub forma dobânzilor sunt datorate numai din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere printr-una din modalităţile prevăzute de lege (cerere de chemare în judecată, somaţie, notificare ). Dobânda nu curge prin simplul fapt al ajungerii la termen (dies non interpellat pro hominem) (art. 1088 alin. 2 C. civ.).

În dreptul comercial, potrivit art. 43 C.com. „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, ceea ce înseamnă că, debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen.

Această regulă se întemeiază pe faptul că circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea creditorului. Orice sumă de bani aflată în mâinile unui comerciant trebuie să „producă bani”.

Dispoziţia prevăzută de art. 43 C. com. se aplică numai dacă este vorba de o obligaţie comercială şi care constă într-o sumă de bani.

2.2.1. Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale

Dobânda comercială curge de drept şi se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:obligaţia este comercială, adică izvorăşte dintr-un fapt obiectiv de comerţ (art. 3 C. com.),

dintr-un fapt subiectiv de comerţ (art. 4 C. com.) sau dintr-un fapt unilateral sau mixt de comerţ (art. 56 C. com.).

Obligaţiile comerciale izvorăsc, de regulă, din contracte. Există însă cazuri când obligaţia comercială izvorăşte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fapte săvârşite în cadrul activităţii de comerţ.

obligaţia constă într-o sumă de bani la care se va calcula dobânda;9

Page 10: Drept Comercial Sem 2

obligaţia este lichidă, adică valoarea ei este determinată;obligaţia este exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dobânda comercială curge de drept de la scadenţă, deoarece se

presupune că debitorul, deţinând fără drept sumele datorate creditorului, se foloseşte de ele şi trebuie să-l despăgubească pe creditor. Despăgubirea datorată de către debitor reprezintă dobânda.

Dacă obligaţia comercială constând într-o sumă de bani izvorăşte din delicte sau cvasidelicte, ea este certă, lichidă şi exigibilă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a fixat cuantumul despăgubirilor datorate de făptuitor (debitor) pentru prejudiciul cauzat victimei (creditor).

În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este stabilit prin O.G. nr. 9/2000, modificată, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

Aspectele vizate de legiuitor în conţinutul acestui act normativ sunt:- definirea termenului de „dobândă”;- domeniul de aplicare a dobânzii legale;- stabilirea dobânzii legale în materie comercială şi civilă;- dobânda contractuală;- anatocismul (dobânda la dobândă).

2.2.2. Definirea termenului de „dobândă”

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 9/2000, „Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului”.

2.2.3. Domeniul de aplicare a dobânzii legale

Analizând conţinutul O.G. nr. 9/2000, rezultă că dobânda legală se aplică: numai obligaţiilor legale sau contractuale, obligaţii care constau în sume de bani. Aşadar, dobânda legală nu se aplică altor categorii de obligaţii contractuale, cum ar fi, predarea

mărfurilor care fac obiectul contractului ori nerespectarea calităţii şi sortimentul acestora; numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării obligaţiei băneşti, şi nicidecum

pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.Întrucât dobânda este stabilită (prevăzută) de legiuitor numai pentru întârzierea în executare, evident -

din punct de vedere teoretic, dar şi practic - se pune problema cumulului dobânzilor cu despăgubirile sau/şi a cumulului dobânzilor cu penalităţile.

În legătură cu domeniul de aplicare a O.G. nr. 9/2000 folosind şi criteriul negativ legiuitorul prevede în art. 10 alin. 2 că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe nu sunt aplicabile nivelului dobânzii stabilite prin hotărâri ale colegiilor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi, potrivit Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi cu modificările ulterioare”, iar potrivit art. 10 alin. 1, „Dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de bănci, de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, de cooperativele de credit-bănci populare şi de Ministerul Finanţelor, precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări speciale”.

2.2.4. Stabilirea dobânzii legale în materie comercială şi în materie civilă

Deşi, de regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se completează cu cele aplicabile raporturilor de drept civil, totuşi în O.G. nr. 9/2000, modificată, legiuitorul stabileşte un raport în sens invers, adică de la comercial către civil.

Astfel, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de drept civil trebuie să se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial.

Mai mult decât atât, chiar în materie comercială legiuitorul stabileşte un regim juridic diferenţiat, obligaţiilor care izvorăsc din fapte de comerţ unilaterale sau mixte derogând de la dispoziţia cuprinsă în art. 56 C.com., potrivit căreia „Dacă actul este comercial pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile când legea ar dispune altfel”.

10

Page 11: Drept Comercial Sem 2

În această ordine de idei, potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002 „Dobânda legală se stabileşte în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă stabilit de Banca Naţională a României”.

„În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă stabilit de Banca Naţională a României, diminuat cu 20%”.

Prin urmare, este limpede că, ori de câte ori suntem în situaţia aplicării unei dobânzi legale în raporturile de drept civil şi în celelalte raporturi juridice, aceasta se va calcula în funcţie de dobânda comercială diminuată cu 20%.

Există o singură excepţie prevăzută în art. 4 din O.G. nr. 9/2000, şi anume dobânda aplicabilă în raporturile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale.

Astfel, în conformitate cu art. 4, „În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an”.

2.2.5. Dobânda contractuală

Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, „Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.

În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica dobânda legală în măsura în care, potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.

Principiul libertăţii de voinţă în stabilirea dobânzii în cadrul unui contract se aplică în mod diferenţiat, în funcţie de natura raporturilor juridice:

în raporturile de drept comercial părţile pot stabili dobânda pentru întârzierea în executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de voinţă fără să existe vreo limitare;

în schimb, în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5).

Considerăm că limitarea principiului libertăţii de voinţă în stabilirea ratei dobânzii contractuale în dreptul civil este făcută cu scopul înlăturării posibilităţii perceperii cametei.

În cazul în care nu se respectă dispoziţia prevăzută în art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă mai mare este nulă de drept, urmând a fi înlocuită cu norma juridică care stabileşte dobânda legală, adică art. 3 alin. 3 din acelaşi act normativ, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2002.

Este important de reţinut că în cazul dobânzii contractuale aplicabile atât în materie comercială, cât şi civilă, aceasta trebuie să se fi prevăzut printr-un act scris.

În lipsa unui contract exteriorizat în formă scrisă se va aplica dobânda legală.Totodată, legiuitorul prevede în art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 posibilitatea plăţii

anticipate a dobânzilor, dar numai pe o perioadă de cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne valabil dobândită de creditor indiferent de variaţiile ulterioare. Aşadar, creditorul sau/şi debitorul nu vor putea ulterior să ceară recalcularea dobânzii deja încasată de către creditor.

2.2.6. Anatocismul

Anatocismul - sau „dobânda la dobândă” este acea înţelegere prin care părţile contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma datorată la care să se calculeze, din nou, dobânda.

Anatocismul a fost interzis prin Decretul-lege privind stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei încă din anul 1938, atât în raporturile de drept civil, cât şi în cele comerciale, cu excepţia contractului de cont curent, reglementat de Codul comercial în art. 370-373. Aceeaşi interdicţie a fost prevăzută şi prin Decretul nr. 311/1954.

În trecut, respectiv anterior adoptării actelor normative din anul 1938 şi Decretului nr. 311/1954, anatocismul era permis în materie comercială, iar în privinţa raporturilor de drept civil se aplicau dispoziţiile Codului civil, respectiv art. 1089 alin. 2, potrivit cărora:

dobânda la dobândă să fi fost prevăzută în contract sau prin cerere de chemare în judecată; dobânda la dobândă se putea acorda numai pe timp de un an împlinit, cu excepţia veniturilor

datorate cu titlu de amenzi, chirii, rente viagere, restituire de fructe, acestea producând dobânzi din ziua înţelegerii contractuale sau din ziua chemării în judecată.

11

Page 12: Drept Comercial Sem 2

Teoria de specialitate în materie a opinat că anatocismul este permis în materie comercială.În prezent, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 art. 8 alin. 1, „Dobânda se va calcula numai

asupra cuantumului sumei împrumutate”.De la această regulă există şi o excepţie, care va opera numai în condiţiile arătate de legiuitor.Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. 2, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul

unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.

Aşadar, anatocismul este permis numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să existe un contract de împrumut; să existe o convenţie specială privind anatocismul; convenţia privind „dobânda la dobândă” trebuie să intervină după data scadenţei; „dobânda la dobândă” se calculează numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.Nu se aplică dobânda la dobândă în cazul contractului de cont curent şi în cazul când legea prevede

altfel (art. 8 alin. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000).

2.2.7. Cumulul dobânzilor cu despăgubirile

Potrivit art. 1088 C. civ., cumulul dobânzilor cu despăgubirile, în principiu, nu este admis. De la această regulă există unele excepţii, prevăzute fie în Codul civil, fie în Codul comercial şi de legislaţia specială:

Excepţii prevăzute în Codul civil art. 1669 C. civ. în privinţa fidejusorului (cauţiunea reală) care a plătit datoria are dreptul de

recurs (regres) împotriva debitorului principal „şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar dacă datoria produce dobânda, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvin”;

art. 1054 C. civ., în materia contractului de societate, asociatul care întârzie să depună capitalul social (în numerar) datorează pe lângă dobânda legală, din ziua când trebuia efectuat vărsământul şi daune (despăgubiri) cauzate societăţii.

Excepţii prevăzute în Codul comercial şi în legislaţia specială art. 383 C. com.: mandatarul care întrebuinţează în alte scopuri sumele primite în contul

mandatului datorează în afară de dobânzi şi daune-interese; art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, privind societăţile comerciale: „Asociatul care a

depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.

Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor”;

art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată: „Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul”.

În concluzie, având în vedere dispoziţiile din Codul civil (în principal art. 1088), reglementările din Codul comercial (în special art. 43, în care legiuitorul prevede fructificarea de drept a banilor sub forma dobânzii în cazul întârzierii în executare) precum şi cele din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, considerăm că în raporturile juridice de drept comercial dobânda poate fi cumulată cu despăgubirile atât în cazul întârzierii în executare, cât şi în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale care constau în sume de bani.

În scopul aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului care cuprinde atât dauna efectiv produsă (damnum emergens), cât şi beneficiul (câştigul) nerealizat (lucrum cessans) dobânzile contractuale sau legale pot fi cumulate cu despăgubirile.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului pot fi pretinse cu titlu de despăgubiri (daune) compensatorii chiar şi dobânzile datorate de creditor pentru creditele bancare pe care a fost nevoit să le facă din cauza neexecutării obligaţiilor de către propriul debitor.

În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor care să includă şi dobânda la creditele bancare, evident trebuie să existe legătură de cauzalitate între faptul neexecutării obligaţiilor de către debitor sau executarea lor cu întârziere şi necesitatea contractării de către creditor a unor credite bancare pentru desfăşurarea activităţii. În lipsa acestei dovezi, debitorul nu poate fi obligat şi la plata dobânzilor bancare la împrumuturile contractate de creditor.

12

Page 13: Drept Comercial Sem 2

În schimb, în raporturile de drept civil se va aplica regula prevăzută în art. 1088 C. civ., potrivit căreia daunele-interese pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti cuprind numai dobânda legală.

2.2.8. Cumulul dobânzilor cu penalităţile

Potrivit reglementărilor actuale în materia dobânzilor, (O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002), problema cumulului dobânzilor cu penalităţile se simplifică.

Dacă fapta debitorului constă în întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale sau legale băneşti, debitorul datorează dobânzi sau penalităţi care, nicicum, nu se pot cumula.

Pentru înţelegerea în totalitate a legăturii clauzei penale cu dobânzile şi despăgubirile trebuie să distingem următoarele situaţii:

a) dacă în contractul civil sau comercial s-a prevăzut o clauză penală prin care s-a evaluat anticipat prejudiciul cauzat de debitor prin întârzierea în executare sau prin neexecutare ori executare necorespunzătoare a obligaţiilor, penalităţile nu se pot cumula cu dobânzile, ştiut fiind faptul că dobânzile reprezintă, de fapt, daune pentru întârzierea în executare.

În această situaţie penalităţile se pot cumula doar cu despăgubirile stabilite pe baza unei expertize, în măsura în care din penalităţi nu se acoperă integral prejudiciul.

Aşadar, penalităţile au rolul de a acoperi atât daunele moratorii, cât şi pe cele compensatorii, la care se pot adăuga despăgubiri;

b) dacă în contract s-au prevăzut numai dobânzi pentru întârziere în executarea obligaţiilor băneşti trebuie să deosebim contractul civil de cel comercial:

În situaţia unui contract civil, dobânda pentru întârziere în executarea obligaţiilor băneşti prevăzută în contract nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Deşi nu se pot pretinde dobânzi pentru întârziere mai mari decât cele prevăzute de legiuitor, totuşi şi în acest caz dobânzile pentru întârziere pot fi cumulate cu penalităţile pentru neexecutarea obligaţiilor şi cu despăgubiri în completare.

În situaţia unui contract comercial, dobânda pentru întârziere în executare nu este limitată dacă este stabilită pe cale contractuală. De asemenea, se pot plăti şi despăgubiri în completare până la acoperirea integrală a prejudiciului.

În opinia noastră, dobânda prevăzută în contract pentru întârzierea în executarea obligaţiilor băneşti înlocuieşte penalităţile pentru executarea cu întârziere având aceleaşi funcţii: de evaluare anticipată a prejudiciului, de sancţionare a debitorului aflat în întârziere şi, evident, de compensare (acoperire) a prejudiciului cauzat creditorului.

Concluzia care se desprinde este că, în această situaţie dobânzile nu se pot cumula cu penalităţile. În schimb, dobânzile pot fi cumulate cu despăgubiri în măsura în care din dobânzi nu se acoperă integral prejudiciul, exact ca şi în cazul penalităţilor.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. I.S. S.A.împotriva pârâtei S.C. D S.A., şi, în consecinţă, a constatat că pârâta a achitat debitul în sumă de 596.093 lei,fiind obligată la plata sumei de 35.645 lei, dobândă legală de 6% pe an şi la 37.938 lei, cheltuieli de judecată.Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta.În motivarea apelului a arătat că, potrivit prevederilor art.1081 şi 1082 Cod civil, dobânda se datora numai în prezenţa unei convenţii între părţi ( iar asemenea înţelegere nu a existat), şi numai de la data punerii în întârziere, conform art.1079 din acelaşi cod. Instanţa de fond, în mod nejustificat a acordat dobânda de 6% pe întreaga perioadă scursă de la livrarea mărfii până la data introducerii acţiunii, invocând ca temei legal art.43 Cod comercial, text care nu-şi găseşte aplicarea, neexistând o convenţie între părţi, conform art.1079 Cod civil.

Este fondat apelul? Motivaţi soluţia.

2. Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti la 8.09.2007, reclamanta S.C. T S. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. L S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 38.954.068 lei –preţ , la 15.399.505 lei - penalităţi de întârziere, plus cheltuieli de judecată.

13

Page 14: Drept Comercial Sem 2

În motivarea acţiunii se arată că între părţi s-au stabilit raporturi comerciale ca urmare a comenzii din 7.05.2005, pârâta fiind beneficiara unei cantităţi de marfă, refuzând nejustificat achitarea acesteia.

Pârâta, prin reprezentant legal, la termenul din 14.02.2008 arată că debitul principal a fost achitat integral (la 2.02.2008), iar penalităţile de întârziere nu sunt datorate, neexistând clauză penală, fiind de acord cu plata cheltuielilor de judecată.

a) Ce va decide tribunalul în privinţa cererii privind debitul principal?b) Ce va decide tribunalul în privinţa cererii privind penalităţile de întârziere?

3. Reclamanta S.C. V.B. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A.G. S.A. pentru a fi obligată la plata preţului produselor livrate, dobânda aferentă preţului, cu cheltuieli de judecată.Tribunalul Brăila, a admis acţiunea, reţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată a preţului produselor contractate şi predate de reclamantă, astfel că, datorează şi dobânda aferentă sumelor neachitate. Acordarea acestor dobânzi s-a făcut în raport cu momentulnaşterii obligaţiei de plată a preţului, şi anume data preluării şi recepţionării produselor de cătrecumpărătoarea pârâtă.

Pârâta declară apel împotriva acestei hotărâri, arătând că obligaţia de plată se naşte de la data lacare creditoarea a solicitat plata preţului prin punerea în întârziere. Or, punerea în întârziere s-afăcut la 12.08.2008, astfel că, greşit s-au acordat penalităţi pe o perioadă anterioară acestei date.

Este întemeiat apelul? Motivaţi.

2.3. Neexecutarea contractelor bilaterale. Inexistenţa termenului de graţie

2.3.1. Cadrul legal

Potrivit art. 44 C. com., „În obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil”.

În conformitate cu art. 1020 C. civ. în orice contract sinalagmatic, condiţia rezolutorie este subînţeleasă. Dacă una din părţi şi-a executat obligaţiile, iar cealaltă nu le-a executat şi nici nu este pe cale de a le îndeplini, partea care şi-a onorat obligaţiile are două posibilităţi:

fie să ceară executarea contractului (atunci când mai este posibil); fie să ceară rezoluţiunea contractului şi daune-interese compensatorii.În cea de-a doua situaţie, în lipsa unei stipulaţiuni a părţilor pentru ca rezoluţiunea să opereze de

drept, judecătorul poate acorda un termen de graţie, înlăuntrul căruia, partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să o poată face (art. 1021 C. civ.).

În dreptul comercial o asemenea regulă este incompatibilă cu punctualitatea executării obligaţiilor, a creditului personal care domină viaţa comercială şi care constituie „onoarea” comerciantului. Operaţiunile comerciale nu sunt izolate ceea ce înseamnă că acordarea unui termen de graţie ar afecta în lanţ circuitul comercial întrucât marfa circulă de la o persoană la alta prin mijlocirea în operaţiuni de schimb.

Neîndeplinirea unei obligaţii la termen poate atrage cele mai grave urmări pentru altele cu care se află într-o strânsă conexiune.

Dacă judecătorul ar acorda termen de graţie ar însemna să dezorganizeze comerţul putând să ajungă la efecte dezastruoase ca: executări silite, faliment etc. Ca atare, inadmisibilitatea acordării de către judecător a unui termen de graţie este o măsură raţională.

Cu toate acestea, partea care şi-a executat obligaţiile poate ea însăşi să acorde un „termen de graţie” celeilalte părţi. Acest termen este unic şi dacă nici de data aceasta obligaţiile nu sunt îndeplinite, rezoluţiunea operează de plin drept şi orice executare peste termen devine inadmisibilă.

Opţiunea părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile se configurează astfel: dacă a cerut rezoluţiunea contractului, nu mai poate să revină asupra hotărârii iniţiale, pretinzând

debitorului să facă plata.În cazul în care s-ar accepta ca hotărârea să fie anulată ar însemna ca situaţia debitorului să se

înrăutăţească, mai ales dacă, între timp, preţul mărfii pe care trebuie să-l încaseze creditorul a crescut faţă de cel prevăzut în contract.

14

Page 15: Drept Comercial Sem 2

în schimb, poate să ceară rezoluţiunea contractului, după ce în prealabil a cerut executarea sa. Într-o atare situaţie debitorul nu mai poate fi lezat, întrucât fiind ţinut la executare el trebuie ori să pună marfa la dispoziţia creditorului, ori să fi manifestat prin refuzul său intenţia de a nu executa.

În ambele cazuri, debitorul nu se poate plânge că ar fi fost lezat prin faptul creditorului. în sfârşit, dacă partea care a executat obligaţia a solicitat rezoluţiunea contractului, cealaltă parte

nu mai este îndreptăţită a oferi executarea. Prestaţiile făcute nu mai sunt socotite valabile, cu excepţia cazului când prin convenţie se fixase un termen de executare.

2.3.2. Rezoluţiunea în cazul termenului esenţial

Termenul este esenţial, acela care are o importantă decisivă în executarea contractului şi a fost considerat ca un element determinant la încheierea contractului. Termenul poate fi esenţial în următoarele situaţii:

prin natura însăşi a contractului cum ar fi contractul de report sau operaţiunile de bursă şi în special contractele de vânzare de titluri de credit sau de valută, pe termen. Executarea la data stabilită în contract este esenţială fată de posibilitatea variaţiei cursului valutar;

prin voinţa părţilor contractante. Exprimarea voinţei părţilor trebuie să fie neechivocă şi se practică, de obicei, în contractul de vânzare dacă marfa trebuie transportată şi încărcată pe un anumit vas, la o dată fixă.

Art. 67 C. com. reglementează termenul esenţial în cazul contractului de vânzare, ca modalitate a contractului. Practica a extins această regulă la toate obligaţiile comerciale.

2.3.3. Rezilierea contractelor cu executare succesivă

În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către una din părţi produce efecte ex nunc (pentru viitor). Partea care şi-a executat obligaţiile, pentru a beneficia de dreptul de a cere rezilierea, trebuie ca după prima neexecutare să pună în întârziere cealaltă parte, urmând ca rezilierea să se producă la prima neîndeplinire, ulterioară punerii în întârziere.

2.4. Retractul litigios

Potrivit art. 45 C. com. „Retractul litigios prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 din Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt comercial”.

În dreptul civil o persoană care cere instanţei recunoaşterea existenţei sau a validităţii unui drept subiectiv poate să cedeze unui terţ dreptul său litigios. Cesiunea de drepturi litigioase se face, de regulă, în condiţii de preţ favorabile cesionarului acesta însuşindu-şi însă şi riscul incertitudinii de care este afectată creanţa. Pentru a înlătura eventualele presiuni pe care le-ar face cesionarul împotriva debitorului cedat, legiuitorul oferă posibilitatea acestuia de a-l scoate din cauză pe cesionar, răscumpărând dreptul litigios cu preţul real pe care cesionarul l-a plătit cedentului plus cheltuielile şi dobânda de la data achitării preţului cesiunii.

Această facultate recunoscută debitorului cedat se numeşte retract litigios. Reglementând retractul litigios legiuitorul înlătură orice intenţie a unora de a fi cesionari de drepturi litigioase pentru a-i înlocui în proces pe acei creditori „înfricoşaţi de perspectiva pierderii procesului”.

2.4.1. Condiţiile legale privind exercitarea retractului litigios

Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, retractul litigios se poate exercita dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

să existe un proces în curs de soluţionare asupra fondului dreptului, atât în momentul cesiunii dreptului, cât şi la data exercitării retractului litigios (art. 1403 C. civ.);

cesiunea dreptului litigios să fie făcută în schimbul unui preţ. Această condiţie rezultă în mod expres din conţinutul art. 1402 C. civ., potrivit căruia „cel în contra cărui există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar, numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”. Aşadar, cesiunea de drepturi litigioase şi implicit retractul litigios nu se pot realiza pe calea unui contract de schimb, donaţie sau întreţinere;

15

Page 16: Drept Comercial Sem 2

exercitarea retractului litigios se realizează numai dacă se plăteşte preţul real al cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plăţii şi a cheltuielilor efectuate de cesionar;

retractul litigios trebuie exercitat numai în faţa instanţei de judecată, în cadrul procesului în care se judecă fondul litigiului sau pe cale extrajudiciară printr-o notificare.

Există câteva cazuri expres şi limitativ arătate de legiuitor în art. 1404 C. civ. la care se adaugă art. 44 din Codul comercial, în care nu se pot aplica dispoziţiile legale privind retractul litigios.

În dreptul comercial nu se admite o asemenea operaţie juridică pentru că ar stânjeni libera circulaţie a creanţelor şi a drepturilor incorporale în general care impune o diferenţă între preţul de cumpărare şi cel de vânzare.

S e c ţ i u n e a 3Probaţiunea obligaţiilor comerciale

3.1. Aspecte generale

În principiu, în dreptul comercial obligaţiile se dovedesc cu aceleaşi mijloace ca şi obligaţiile civile. Deşi mijloacele de probă sunt aceleaşi, în unele cazuri diferă admisibilitatea şi modul lor de administrare.

Legislaţia comercială admite într-o măsură mult mai mare posibilitatea dovedirii faptelor ce duc la stabilirea existenţei raportului juridic obligaţional, a modificării sau a stingerii lui.

Spre deosebire de dreptul comun, unde necesitatea formei scrise este reclamată în mai multe operaţii juridice, fie ad validitatem, fie ad probationem, în materie comercială formalismul este diminuat, dar nu înlăturat în totalitate.

Activitatea comercială se bazează pe încredere între partenerii de afaceri aşa încât în unele situaţii, formalismul este înlăturat, de exemplu, în privinţa contractelor, iar în alte cazuri el este accentuat de exemplu, în materia titlurilor de credit, a contractelor de drept maritim, a societăţilor comerciale etc.

Potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se dovedesc cu: acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate prin corespondenţă, prin telegrame, registrele părţilor, martori ori de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială chiar în cazurile prevăzute în art. 1191 C. civ.

În sfârşit, obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.

3.2. Aplicarea probelor în dreptul comercial

În materie comercială domină principiul libertăţii depline a probaţiunii obligaţiilor. Ca atare se admite orice mijloc de probă, cu excepţiile prevăzute prin dispoziţii cu caracter special.

Acest principiu implică adaptarea dispoziţiilor din dreptul comun la nevoile vieţii comerciale.Astfel, potrivit dreptului civil (art. 1191 C. civ. şi art. 1197 C. civ.), actele juridice care au o valoare

mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, cu excepţia cazului când există un început de dovadă scrisă, adică un înscris care provine de la cel împotriva căruia s-a făcut cerere sau de la cel pe care îl reprezintă şi care face verosimil faptul pretins.

Potrivit aceluiaşi text, nu se poate face dovada cu martori împotriva sau peste ceea ce se pretinde a se fi spus ori convenit înainte, în timpul sau după confecţionarea actului scris şi aceasta chiar dacă ar fi vorba de o valoare sau de o sumă mai mică de 250 lei.

Părţile pot conveni să se administreze proba cu martori şi în aceste situaţii dacă este vorba despre drepturi cu privire la care pot să dispună.

În dreptul comercial aceste reguli sunt înlăturate. Deci se poate admite proba cu martori şi împotriva unui act scris şi în lipsa unui înscris, oricare ar fi valoarea obiectului în litigiu. Judecătorul este suveran în aprecierea sa, putând să refuze proba cu martori, fiind obligat totuşi să motiveze respingerea probei cu martori.

16

Page 17: Drept Comercial Sem 2

Există însă în dreptul comercial unele operaţii juridice cărora legiuitorul le-a impus forma solemnă, formă necesară atât ocrotirii intereselor terţilor, cât şi pentru libera circulaţie a bunurilor şi a valorilor în operaţiunile de schimb.

Cu toate acestea, proba cu martori nu poate fi admisă în cazul când Codul comercial cere proba prin înscris (art. 55 C. com.).

Evident că, în aceste situaţii, se va admite proba cu martori numai în condiţiile Codului civil.Acte solemne (la care se cere forma scrisă ad validitatem) sunt: biletul la ordin şi cecul, contractul de

împrumut maritim, contractul de societate comercială.Forma scrisă este cerută ad probationem în cazul contractului de asigurare, contractului de transport

pe mare prin conosament, contractului de transport pe uscat etc.În privinţa mărturisirii, în dreptul comercial aceasta are aplicaţiune mai restrânsă dat fiind că

obligaţiile pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

3.2.1. Mijloacele de probă specifice dreptului comercial

Codul comercial în art. 46 enumeră mijloacele de probaţiune a obligaţiilor comerciale, adăugând la cele de drept comun şi altele care, deşi fac parte din categoria probelor preconstituite prezintă unele caracteristici care impun explicaţii deosebite.

Potrivit art. 46 C. com. „Obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telefoane, cu registrele părţilor, cu martori, ori de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”.

În articolele următoare, respectiv art. 47-52, legiuitorul stabileşte valoarea probantă a telegramei şi a registrelor comerciale.

Aceste mijloace de probă specifice sunt: facturile acceptate;corespondenţa;telegramele;registrele comerciale.

Factura acceptată Factura este un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei vânzări comerciale:

identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare etc. Factura este un înscris probatoriu. Ea poate fi şi un titlu de credit în situaţia când, ca document însoţeşte marfa făcând posibilă circulaţia ei (de exemplu: conosamentul, scrisoarea de trăsură, poliţa de asigurare etc.).

În privinţa forţei probante, factura face dovadă deplină împotriva emitentului31, adică a vânzătorului şi în favoarea aceluia ce-l deţine, adică a destinatarului, a cumpărătorului. Factura poate să facă dovadă şi în favoarea vânzătorului atunci când este acceptată de cumpărător.

Acceptarea poate fi expresă, atunci când se face prin depunerea semnăturii cumpărătorului pe unul din exemplarele facturii, cu menţiunea „acceptat” sau prin corespondenţă, telegramă, telefon, verbal etc.

Acceptarea poate fi tacită, când rezultă din modul de comportament al cumpărătorului manifestat prin orice act de dispoziţie asupra mărfii: revânzare, depozitare, emisiune de cambii etc. În principiu, tăcerea nu produce efecte juridice decât dacă este însoţită de fapte neechivoce şi puternice, de natură să demonstreze voinţa de a se obliga a debitorului.

Corespondenţa comercialăPrin corespondenţă, în sens comercial, se înţelege orice fel de scrisori, telegrame etc., schimbate între

comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adică expediate şi primite. Corespondenţa face parte din categoria actelor scrise sub semnătură privată şi face dovadă împotriva aceluia de la care emană.

Forţa probantă a corespondenţei comercialeCorespondenţa comercială face parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată ceea ce

înseamnă că aceasta trebuie semnată de către comerciantul de la care provine.Fiind înscrisuri sub semnătură privată toate actele care reprezintă „corespondenţă comercială” trebuie

să respecte condiţiile prevăzute de Codul civil privind valabilitatea lor32 .

17

Page 18: Drept Comercial Sem 2

Ceea ce este specific dreptului comercial este faptul că adaugă sistemului dreptului comun valoare probantă copiei simple a scrisorii expediată păstrată în registrul copier, copie care este primită ca mijloc de probă chiar şi în favoarea părţii de la care emană. Dovada poartă însă numai asupra conţinutului scrisorii nu şi în ce priveşte faptul dacă scrisoarea a fost efectiv expediată şi primită. Derogarea de la normele dreptului comun se întemeiază mai ales pe considerentul că există un registru comercial obligatoriu în care corespondenţa expediată este copiată (art. 25 C. com.).

În ipoteza existenţei unor contradicţii între cele menţionate în registru copier şi originalul scrisorii, evident, are prioritate originalul.

Dacă nu există un registru copier, aceeaşi valoare probantă o au copiile scrisorilor trimise de comerciant, copii păstrate la sediul comerciantului.

Dacă destinatarul afirmă că nu a primit scrisoarea, evident că expeditorul este obligat să dovedească faptul expedierii ei prin poştă.

În ipoteza în care scrisoarea este pierdută sau distrusă, riscul aparţine expeditorului care este proprietarul ei până în momentul ajungerii la destinatar.

TelegrameleDeşi telegrama, prin structura sa, de act scris face parte din corespondenţa comercială, totuşi

reglementarea sa este separată (art. 47-49 C. com.) din cauza condiţiilor speciale în care are loc transmiterea şi schimbul declaraţiilor de voinţă.

Telegrama are aceeaşi forţă probantă ca şi un înscris sub semnătură privată pe motivul că un original semnat de expeditor există depus la oficiul poştal de expediere. Legea prezumă că între original şi reproducere există perfectă concordanţă, prezumţie juris tantum care poate fi combătută dovedindu-se contrariul.

În cazul în care se constată culpa funcţionarului oficiului poştal pentru contrafacerea conţinutului telegramei, acesta va răspunde pe temei delictual, conform art. 998 C. civ.

Aşadar, telegrama este, de fapt, copia unei declaraţii de voinţă predată oficiului poştal, sub formă scrisă, care la rândul său o transmite destinatarului prin mijloace mecanice.

Telegrama are valoare probantă în funcţie de natura juridică a înscrisului predat la oficiul poştal. Urmărind acest criteriu legiuitorul distinge următoarele situaţii:

- Originalul telegramei este scris şi semnat chiar de persoana care-şi declară voinţa. În acest caz telegrama are forţă probantă specifică unui înscris sub semnătură privată (art. 47 C. com.);

- Originalul telegramei nu poartă semnătura persoanei care-şi declară voinţa. Din conţinutul art. 47 C. com., concluzionăm că şi în cazul în care originalul telegramei nu poartă semnătura transmiţătorului ci a unei alte persoane, telegrama are tot valoarea probatorie a unui înscris sub semnătură privată;

Această forţă probantă nu există în cazul în care legiuitorul cere ca originalul telegramei să fi fost semnat de cel care-şi manifestă voinţa pentru ca actul juridic care se încheie să fie valabil.

- Originalul telegramei conţine semnătura autentificată a persoanei care-şi declară voinţa. În acest sens, legiuitorul prevede în art. 49 C. com. următoarele: „În comerţ, mandatul în orice declaraţiune de consimţământ chiar judiciar, transmise prin telegraf cu subscrierea declarată autentică de autoritatea competentă sunt valabile şi fac probă în justiţie”; Spre deosebire de înscrisurile sub semnătură privată care fac dovadă până la proba contrară,

înscrisurile autentice fac dovadă deplină până la înscrierea în fals. - Dacă telegrama se transmite potrivit reglementărilor poştale fără să conţină scrierea sau semnătura

autorului (persoanei care şi-a declarat voinţa) conţinutul ei se va dovedi cu orice mijloc de probă (potrivit art. 46 C. com.).

Data telegrameiData telegramelor stabileşte ziua şi ora în care ele au fost expediate de oficiile poştale, până la proba

contrarie (art. 47 alin. 3 C. com.).Răspunderea în cazul erorilor de transmitere a telegrameiPotrivit art. 48 C. com. „În caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame se

aplică principiile generale asupra culpei”.În conformitate cu acelaşi text de lege, partea finală, transmiţătorul este exonerat de orice răspundere

dacă „se prezumă că nu este în culpă” dacă s-a îngrijit să colaţioneze telegrama şi s-o transmită în mod corect destinatarului.

18

Page 19: Drept Comercial Sem 2

Mijloacele moderne de platăComunicările prin telex şi fax Telexul şi telefaxul se folosesc se folosesc tot mai frecvent atât în relaţiile comerciale internaţionale,

cât şi în cele interne. Chiar dacă sunt foarte răspândite, totuşi, telexul şi faxul nu au un regim probatoriu special. Aceste mijloace moderne de comunicare pot folosi în justiţie ca un început de dovadă scrisă, potrivit

art. 1197 alin. 2 C. civ. sau ca prezumţii, în condiţiile art. 1203 C. civ. Văzând practica Curţii de Arbitraj Bucureşti şi opiniile exprimate în doctrină, concluzionăm că

telexul şi telefaxul pot fi asimilate ca forţă probatorie telegramelor şi, deci, pot fi utilizate ca înscrisuri sub semnătură privată.

În dreptul comerţului internaţional comunicările prin telex sunt prevăzute în mod expres pentru a se dovedi momentul încheierii: contractului prin corespondenţă, convenţiilor de arbitraj etc..

Înregistrările electroniceÎnregistrările electronice sunt tot mai frecvent folosite în activitatea agenţilor economici. Dacă la

început aceste înregistrări erau folosite numai în contabilitate, în prezent sunt folosite în activitatea bancară, fiind consacrate chiar de către legiuitor. Astfel, în art. 7 alin. 3 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, modificată prin Legea nr. 161/2003 legiuitorul prevede că proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică.

Registrele comerciale Registrele comerciale analizate în cadrul obligaţiilor comercianţilor cu forţă juridică probantă

urmărindu-se în principal două reguli: registrele, regulat sau neregulat ţinute, fac probă împotriva comerciantului; registrele ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale, pot fi folosite ca probă şi

în favoarea comerciantului. Aceasta este regula pe baza căreia s-a ajuns la concluzia că şi copia scrisorii menţionată în registrul

copier poate fi utilizată ca probă în favoarea comerciantului.Pentru a stabili forţa probantă a registrelor comerciale trebuie să facem următoarele precizări: registrele comerciale nu sunt înscrisuri sub semnătură privată deoarece un act sub semnătură

privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se foloseşte (partea adversă); registrele comerciale nu pot fi considerate un început de dovadă scrisă care să poată fi completat cu

martori sau prezumţii; registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii şi nicidecum prin recunoaşterea

părţii adverse aşa cum se cere în privinţa înscrisurilor sub semnătură privată; registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă facultativ.Comerciantul este liber să folosească registrele sale comerciale ca mijloc de probă. Dacă întocmirea

lor este o obligaţie legală a fiecărui comerciant, în schimb folosirea lor ca dovadă este facultativă.Instanţa de judecată este singura îndreptăţită să se pronunţe cu privire la valoarea probatorie a

registrelor. Această concluzie rezultă explicit din conţinutul art. 54 C. com., potrivit căruia „Judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutul registrelor unui comerciant, cu caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această probă în caz când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau a atribui o credinţă mai mare registrelor uneia din părţi”.

registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă complet şi independent de înscrisurile care au stat la baza înregistrărilor, deci fără a se cere prezentarea documentelor justificative;

registrele comerciale fac dovadă împotriva comerciantului.Temeiul legal este, în principal art. 52 C. com. potrivit căruia „Registrele comercianţilor, chiar

neţinute în regulă, fac probă în contra lor. Partea însă care voieşte, a se referi la dânsele nu poate scinda conţinutul lor”.

registrele comerciale fac dovadă în favoarea celui care le-a ţinut în următoarele condiţii prevăzute de art. 50 C. com.:

- dacă sunt invocate în raporturile cu alţi comercianţi; - dacă sunt prezentate pentru probarea unor fapte sau acte de comerţ;

19

Page 20: Drept Comercial Sem 2

- dacă sunt ţinute în regulă. Aplicând argumentul de interpretare logică „per a contrario”, registrele care nu sunt întocmite şi ţinute în mod regulat nu pot face dovadă în favoarea comerciantului.

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, registrele comerciale au valoarea probatorie a unei mărturisiri extrajudiciare.

Înfăţişarea registrelorOri de câte ori într-un litigiu una din părţi înţelege să se refere la registrele comerciale ale celeilalte

părţi, sau când judecătorul însuşi, din oficiu, doreşte acest lucru, el poate solicita înfăţişarea registrelor în instanţă.

Potrivit acestei proceduri nu se poate cerceta întreg conţinutul registrului, ci numai acela privitor la problemele în litigiu.

Înfăţişarea poate fi substituită prin producerea unui extras din registru făcut de partea care-l şi foloseşte legalizat de tribunal, sau prin prezentarea unui raport de expertiză întocmit de către un expert contabil, la cererea instanţei de judecată.

Comunicarea registrelorComunicarea registrelor are caracter excepţional. Acesta este motivul pentru care legea nu o îngăduie

decât în anumite cazuri: în materie succesorală, comunitate de bunuri, societăţi, faliment, asociaţie în participaţiune.

În cazul succesiunii, comunicarea este necesară pentru a se putea determina în principiu, care este masa succesorală de împărţit şi cotele ce revin moştenitorilor.

Comunitatea de bunuri, impune cunoaşterea situaţiei contabile, pentru a se determina valorile, bunurile ce vor face obiectul unui eventual partaj.

În cazul societăţii comunicarea este necesară pentru stabilirea beneficiilor de împărţit în materie de dizolvare şi lichidare etc.

Falimentul este procedura la care se cere comunicarea registrelor pe consideraţiuni de ordine publică interesând deopotrivă pe creditori şi creditul, de a se asigura lichidarea întregului activ, de a se constitui masa pasivă în întregime.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Enumeraţi mijloacele de probă specifice obligaţiilor comerciale.

2. Registrele comerciale:a) sunt înscrisuri sub semnătură privată;a) reprezintă un mijloc de probă facultativ;b) de regulă, fac dovada în favoarea celui care le-a ţinut.

3. În ce condiţii factura poate face dovadă şi în favoarea emitentului (vânzătorului)?

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Momentul încheierii contractului.

2. Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul comercial la:

a) sediul, domiciliul sau reşedinţa debitorului;b) sediul, domiciliul sau reşedinţa creditorului;c) legea nu stabileşte unde se va face plata.

3. În dreptul comercial, în cazul pluralităţii de debitori: a) obligaţia este divizibilă; b) obligaţia este solidară numai dacă este stipulată expres în contract; c) solidaritatea este prezumată de legiuitor.

20

Page 21: Drept Comercial Sem 2

4. Obligaţiile comerciale se caracterizează prin:a) judecătorul poate acorda termen de graţie; b) dobânda curge de plin drept;c) se asigură protecţia debitorului.

5.Dacă în contractul comercial s-a prevăzut o clauză penală:a) penalităţile nu se pot cumula cu dobânzile;b) penalităţile se pot cumula cu dobînzile, doar dacă prejudiciul nu este integral acoperit;c) nu se pot acorda penalităţi, ci doar despăgubiri.

6. Cumulul dobânzilor cu despăgubirile.

Cuvinte –cheie:

Caracterele solidarităţii codebitorilor:- fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi creditor, creditorul

putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii solidari pentru întreaga creanţă;- în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare răspunzând în limita

părţii sale de datorie;- debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un drept de regres

împotriva celorlalţi codebitori solidari.- în dreptul comercial, şi fidejusorii debitorului răspund solidar, suprimându-li-se beneficiul de

discuţiune şi de diviziune.

Curgerea de drept a dobânzilor: datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile, ceea ce înseamnă că, debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen

Preţul just sau preţul curent: preţul în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40 C.com.).

Factura: înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei vânzări comerciale: identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare etc. Factura este un înscris probatoriu; face dovadă deplină împotriva emitentului, adică a vânzătorului şi în favoarea aceluia ce-l deţine, adică a destinatarului, a cumpărătorului; poate să facă dovadă şi în favoarea vânzătorului atunci când este acceptată de cumpărător.

Corespondenţă: orice fel de scrisori, telegrame etc., schimbate între comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adică expediate şi primite; face parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată şi face dovadă împotriva aceluia de la care emană. Ceea ce este specific dreptului comercial este faptul că adaugă sistemului dreptului comun valoare probantă copiei simple a scrisorii expediată păstrată în registrul copier, copie care este primită ca mijloc de probă chiar şi în favoarea părţii de la care emană.

Registrele comerciale - caracteristici:- registrele, regulat sau neregulat ţinute, fac probă împotriva comerciantului;- registrele ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale, pot fi folosite ca

probă şi în favoarea comerciantului. - registrele comerciale nu sunt înscrisuri sub semnătură privată deoarece un act sub semnătură

privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se foloseşte (partea adversă);- registrele comerciale nu pot fi considerate un început de dovadă scrisă care să poată fi

completat cu martori sau prezumţii;- registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii şi nicidecum prin

recunoaşterea părţii adverse aşa cum se cere în privinţa înscrisurilor sub semnătură privată;- registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă facultativ.

21

Page 22: Drept Comercial Sem 2

Bibliografie selectivă:1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial, Ediţia 4, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p. 289-3222. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic , Bucureşti,

2009, p. 444-4973. I.L.Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale. Probele.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994

CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

A se vedea modificările intervenite prin Noul Cod Civil

Obiective: cunoaşterea şi analizarea principalelor (celor mai uzitate) tipuri de contracte comerciale, cu

evidenţierea diferenţelor specifice dintre acestea şi cele civile definirea contractului de vânzare-cumpărare comercială identificarea şi reţinerea diferenţei dintre vânzarea-cumpărarea civilă şi vânzarea-

cumpărarea comercială

22

Page 23: Drept Comercial Sem 2

analizarea particularităţilor vânzării-cumpărării comerciale (art. 60-76 C.com.): comercialitatea vânzării-cumpărării, interdicţii speciale de încheiere a vânzării-cumpărării comerciale, rezoluţiunea vânzării-cumpărării comerciale, executarea coactivă, vânzarea lucrului altuia în dreptul comercial

definirea contractului de mandat comercial cunoaşterea diferenţelor dintre contractul de mandat civil şi contractul de mandat comercial:

obiectul mandatului comercial-tratarea de afaceri comerciale (fapte de comerţ), mandatul comercial nu se prezumă a fi gratuit,etc

însuşirea efectelor contractului de mandat comercial definirea contractului de cont curent cunoaşterea efectelor contractului de cont curent (principale şi secundare) cunoaşterea definiţiei contractului de franciză prin coroborarea definiţiei legale cu cele

doctrinare înţelegerea şi însuşirea elementelor contractuluide franciză (francizor, beneficiar, reţea de

franciză) identificarea clauzelor legale obligatorii în contractul de franciză însuşirea efectelor contractului de franciză cunoaşterea regulilor ce trebuie respectate în ipoteza încheierii unui contract de exclusivitate identificarea şi reţinerea elementelor ce concură la înţelegerea definiţiei contractuluide

leasing ( contract complex ce conţine elemente ale altor tipuri de contracte: vânzare-cumpărare, mandat, locaţiune, promisiune unilaterală de vânzare)

observarea şi reţinerea distincţiei între leasingul general şi leasingul financiar cunoaşterea conţşinutului contractului de leasing observarea şi reţinerea distincţiei între operaţiunile de leasing (bazate pe o relaţie trilaterală)

şi contractul de leasing (bazat pe o relaţie bilaterală) cunoaşterea efectelor contractului de leasing (drepturile şi obligaţiile finanţatorului,

drepturile şi obligaţiile beneficiarului, răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale)

Consideraţii generale

Densitatea şi complexitatea operaţiilor pe care le implică afacerile şi căutarea permanentă de noi forme şi tehnici juridice mai eficiente se traduc printr-o diversitate de tipuri de contracte comerciale.

Contractul de vânzare-cumpărare este principalul instrument utilizat în practica comercială; contractele de intermediere (mandat, comision), contractele de finanţare a operaţiilor comerciale sunt şi ele operaţiuni importante în desfăşurarea activităţilor comerciale.

Secţiunea 1 Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Vânzarea comercială, întocmai ca şi cea civilă, „este contractul prin care vânzătorul se obligă să strămute proprietatea unui lucru şi cumpărătorul să plătească preţul” (articolul 1298 Cod civil)

Trăsături juridiceVânzarea comercială este un contract consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, translativ de

proprietate, cu executare dintr-o dată sau succesivă1 .Deosebirea dintre vânzarea civilă şi cea comercială constă în funcţiunea sa de comerţ, act de

intermediere. Aşadar, ori de câte ori o vânzare, indiferent de obiect sau de subiect este precedată de o cumpărare făcută cu intenţia de a revinde, vânzarea-cumpărarea devine comercială.

Elemente esenţiale ale vânzării-cumpărării comerciale ConsimţământulVânzarea-cumpărarea este un act consensual („solo consensu”) şi se consideră încheiat în momentul

realizării acordului de voinţă. Efectele principale ale acestui moment sunt: transferul dreptului de proprietate;

23

Page 24: Drept Comercial Sem 2

riscul pieirii fortuite a bunului vândut.Regula este tradiţională, dar trebuie adaptată celor două tipuri de vânzare, ale căror efecte sunt în mod

substanţial diferite: vânzarea de bunuri certe, individual determinate, la care transferul dreptului de proprietate

operează instantaneu, în momentul realizării acordului de voinţă, vânzare denumită şi „reală”; vânzarea de bunuri de gen, consumptibile şi fungibile, neindividualizate, la care transferul

proprietăţii devine obiect al obligaţiei vânzătorului, vânzare numită şi „obligaţională”.Promisiunea de vânzarePromisiunea unilaterală de vânzare sau de cumpărare cu specificarea lucrului, preţului şi termenului

este obligatorie şi duce la perfectarea contractului, dacă a fost acceptată înlăuntrul termenului arătat.Poate exista şi promisiune bilaterală de vânzare, adică acordul precontractual de a vinde şi de a

cumpăra, manifestat concomitent de ambele părţi.Problema consimţământului şi al momentului realizării acordului de voinţă este importantă în cazul

diferitelor specii de vânzare, după cum urmează: Varietăţi ale contractului de vânzareVânzarea pe gustateCaracteristica acestui tip de vânzare sau de cumpărare este facultatea rezervată cumpărătorului de a-şi

exprima consimţământul său după ce va gusta marfa. Problema care se pune este aceea de a şti dacă gustarea este o condiţie a vânzării, deoarece în acest caz ea apare ca o condiţie pur potestativă, care este interzisă de lege.

Această condiţie este însă prealabilă vânzării şi se acceptă deoarece corespunde nevoilor comerţului şi vânzătorul trebuie să se supună „legii” cumpărătorului.

Vânzarea după mostrăAceastă varietate de vânzare prezintă avantajul caracterului obiectiv al condiţiei faţă de vânzarea pe

gustate, unde realizarea vânzării depinde de gustul cumpărătorului. Părţile au căzut de acord asupra calităţii mărfii, luând drept criteriu determinant o fracţiune dintr-o cantitate mai mare, cumpărătorul îşi rezervă dreptul de a cumpăra fracţiunea cu întreaga marfă care se cumpără. Cumpărătorul este îndreptăţit să refuze marfa dacă aceasta nu corespunde mostrei.

Vânzarea pe încercateVânzarea este perfectată de la început, supusă însă condiţiei suspensive a încercării. Consimţământul

cumpărătorului este determinat de o verificare, iar în caz de neînţelegere, verificarea se poate face în temeiul prevăzut de lege.

Dacă cumpărătorul nu efectuează verificarea, fiind în culpă, contractul se consideră desfiinţat la împlinirea termenului, după o somaţie a vânzătorului.

Dacă bunul se află la cumpărător şi acesta nu se pronunţă în termenul stabilit sau în urma somaţiei, înseamnă că l-a acceptat tacit.

Obiectul contractuluiObiectul contractului de vânzare poate să constea în orice fel de bunuri: mobile, imobile, corporale,

incorporale, mărfuri, titluri de credit (mărci de fabrică, brevete, invenţii, creanţe, titluri de credit etc.).Vânzarea lucrului altuia – regula cunoscută în dreptul civil este aceea potrivit căreia „nimeni nu poate

transmite altuia mai multe drepturi decât el însuşi are” – este admisă în practica comercială.Această regulă este totuşi infirmată de codul comercial, întrucât comercialul, în calitate de mijlocitor

al schimbului nu este obligat să posede întreaga cantitate de marfă pe care o vinde; în acest caz însă este obligat să procure marfa în momentul vânzării şi să o predea cumpărătorului, sub sancţiunea de plată a daunelor-interese.

Dacă vânzătorul vinde lucrului altuia, vânzarea este validă şi operează transferul proprietăţii pe ideea aparenţei de drept, cu condiţia ca vânzarea să se fi efectuat în cadrul comerţului obişnuit al vânzătorului.

Preţul reprezintă echivalentul lucrului, apreciat în mod obiectiv de ambele părţi contractante. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Determinarea preţului se face: prin referire la „preţul curent”, în funcţie de preţurile practicate pe piaţă sau la bursă; printr-un arbitru care face o apreciere obiectivă a valorii obiectului vândut.Vânzarea este valabilă chiar dacă preţul nu figurează în contract, dar s-a prevăzut posibilitatea

stabilirii lui de către o terţă persoană (arbitru).

24

Page 25: Drept Comercial Sem 2

Efectele contractului de vânzare-cumpărare Obligaţiile vânzătorului Transferul dreptului de proprietateÎn mod normal proprietatea se transferă din momentul realizării acordului de voinţă, fie ulterior. Tot

în aceste momente se transmite şi riscul pieirii fortuite a bunului. Predarea este independentă de transferul proprietăţii.

Predarea lucruluiCa şi în dreptul civil, în dreptul comercial vânzătorului i se recunoaşte dreptul de retenţie asupra

lucrului vândut, în caz de faliment sau de insolvabilitate a cumpărătorului.Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare în sarcina cumpărătorului,

dacă nu există stipulaţie contrară (articolul 1317 Cod civil).Această regulă este adaptată circuitului comercial, în sensul că, atunci când mărfurile urmează să fie

expediate de la o piaţă la alta, cheltuielile de expediere sunt suportate de cumpărător, deşi vânzătorul are obligaţia de a organiza această operaţiune.

Garanţia pentru evicţiuneVânzătorul este obligat faţă de cumpărător să-l garanteze pentru paşnica şi deplina folosinţă a

lucrului, în aşa fel încât acesta din urmă să nu se vadă tulburat prin faptul unui terţ sau prin fapta proprie a vânzătorului care s-ar pretinde proprietar sau titularul unui alt drept real asupra bunului.

În materie comercială aplicarea acestei reguli este mult mai restrânsă decât în materie civilă, unde majoritatea vânzărilor au ca obiect lucruri certe. Cu toate acestea obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune este posibilă în privinţa cesiunii de titluri de credit şi în general de drepturi incorporale (spre exemplu, vânzarea fondului de comerţ, a mărcii de fabrică, a brevetului de invenţie etc.).

Garanţia pentru viciile lucrului vândut4 

Potrivit dispoziţiilor Codului civil, vânzătorul este obligat să garanteze pe cumpărător că lucrul vândut nu este afectat de vicii, adică nu este alterat în substanţa sa ori într-unul din elementele sale constitutive, în aşa fel încât să fie imposibilă întrebuinţarea sau chiar diminuată într-o oarecare măsură. Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător atât pentru viciile aparente cât şi pentru viciile ascunse.

Această obligaţie de garanţie operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: să fie vorba despre o vânzare de mărfuri; viciile aparente trebuie să fie observate de cumpărător în momentul cumpărării mărfii şi cel mai

târziu în termen de 48 de ore, dacă în contract nu s-a prevăzut altfel sau dacă există o cauză obiectivă de imposibilitate a invocării viciilor aparente (articolul 70 Cod civil);

în cazul în care viciile ascunse există şi au fost denunţate de către cumpărător, acesta are dreptul să exercite împotriva vânzătorului aşa-zisa acţiune redhibitorie, adică să ceară rezoluţiunea contractului şi restituirea preţului, cu sau fără daune-interese, după cum vânzătorul a fost de rea sau de bună credinţă, fie o diminuare a preţului vânzării în raport cu micşorarea valorii de întrebuinţare a lucrului (acţiune quanti minoris).

Termenul de intentare a acţiunilor este prevăzut în articolul 5 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, potrivit căruia „dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis ... se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”. Dacă viciile sunt ascunse cu viclenie de către vânzător (deci vânzătorul a fost de rea credinţă), acţiunile se prescriu în termenul general de prescripţie extinctivă.

Termenele de prescripţie încep să curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de împlinirea unui termen de un an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia construcţiilor, unde termenul este de trei ani de la predare.

Termenul de un an şi, respectiv, trei ani pentru descoperirea viciilor ascunse se aplică numai dacă legea specială sau părţile nu au stabilit alte termene de garanţie atât pentru viciile ascunse cât şi pentru cele aparente.

Obligaţiile cumpărătorului plata preţuluiPrincipala obligaţie a cumpărătorului constă în plata preţului. potrivit Codului civil, plata este

cherabilă, adică se face la domiciliul debitorului (cumpărătorului).În materie comercială, plata este portabilă, adică urmează să se facă la domiciliul vânzătorului, afară

de cazul în care plata se face odată cu predarea şi se efectuează la locul şi la data predării.

25

Page 26: Drept Comercial Sem 2

Cumpărătorul este îndreptăţit să suspende plata preţului dacă este tulburat sau dacă are motive temeinice de a crede că există o stare tulbure cu privire la folosinţa paşnică a lucrului vândut.

Efectele suspendării pot fi înlăturare de vânzător dacă depune o cauţiune pe numele şi la dispoziţia cumpărătorului pentru asigurarea sa de daune în cazul în care se va produce tulburarea.

Clauze privind preţul Indexarea preţuluiPărţile contractante au posibilitatea ca, în cuprinsul contractului să prevadă o clauză prin care preţul

care se va plăti va depinde de un anumit indice convenit de părţi, denumit „moneda de cont a contractului”. Suma de bani pe care o va plăti cumpărătorul va depinde de valoarea indicelui convenit de părţi, indice care determină o variaţie a preţului în sensul majorării sau micşorării lui.

Revizuirea preţului Părţile au posibilitatea să prevadă o clauză de revizuire a preţului mai cu seamă că, potrivit art.60

C.com., este posibilă stabilirea ulterioară a preţului în funcţie de preţul practicat pe piaţă, în localurile de bursă etc.

Potrivit clauzei de revizuire a preţului, părţile stabilesc la momentul încheierii contractului un anumit preţ care va putea fi revizuit ulterior. Dacă părţile pot stabili şi ulterior preţul datorat de cumpărător, în baza art. 60 C.com. a fortiori ele pot modifica preţul stabilit în contract, dacă există clauză contractuală în acest sens.

În măsura în care nu există clauză contractuală de revizuire a preţului, vânzătorul nu poate cere recalcularea acestuia motivând că, după încheierea contractului reevaluând mărfurile a constatat că, de fapt, cumpărătorul îi mai datorează o diferenţă de preţ5 .

Revizuirea preţului apare în contract mai cu seamă sub forma clauzei de reactualizare a preţului în funcţie de evoluţia cursului valutar. O asemenea clauză este perfect valabilă în condiţiile în care între momentul realizării acordului de voinţă a părţilor şi momentul executării obligaţiei de plată a preţului există o perioadă mai mare de timp, în care poate să apară o fluctuaţie a preţului aceluiaşi produs, în funcţie de evoluţia cursului valutar6 .

Modificarea preţului potrivit clauzei de revizuire sau de reactualizare nu se poate face în mod unilateral de vânzător, mai cu seamă că, de regulă, preţul este majorat.

Într-una din speţele soluţionate de Curtea Supremă de Justiţie, instanţa supremă a constatat că, deşi prin contract părţile au prevăzut posibilitatea renegocierii preţului, aceasta nu s-a produs, întrucât în lipsa acordului beneficiarului, furnizoarea nu putea cere preţul majorat ci numai preţul prevăzut iniţial în contract7 .

Cu toate acestea, reactualizarea preţului în funcţie de indicele de inflaţie a monedei de plată operează independent de existenţa vreunei clauze contractuale, în cazul în care cumpărătorul nu şi-a executat obligaţia de plată a preţului la termenul sau la termenele stipulate în contract. În acest caz, fiind vorba de răspundere contractuală, evident că debitorul trebuie să acopere paguba produsă vânzătorului, în integralitatea ei ori, prin devalorizarea monedei de plată, se creează o pagubă în patrimoniul vânzătorului.

Clauza de rezervă a proprietăţii (pactum reservati dominii)Această clauză contractuală însoţeşte uneori o altă clauză contractuală, respectiv clauza de plată a

preţului în rate. Potrivit clauzei de rezervă a proprietăţii vânzătorul va transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut la momentul achitării ultimei rate a preţului datorat de cumpărător.

Valabilitatea acestei clauze este, în prezent indiscutabilă, atâta vreme cât pot exista vânzări privind bunuri de gens au ale lucrului altuia. În toate aceste cazuri transferul proprietăţii se face ulterior realizării acordului de voinţă.

Efectele juridice ale clauzei de rezervă a proprietăţiiDin momentul realizării acordului de voinţă, cumpărătorul dobândeşte doar dreptul de folosinţă

asupra bunului cumpărat devenind un detentor precar până la momentul achitării integrale a preţului, când se va transmite proprietatea.

În cazul neachitării ratelor, vânzătorul are facultatea de a opta între acţiunea personală privind plata preţului, acţiune care izvorăşte din contract şi acţiunea reală în revendicarea lucrului deţinut de cumpărător.

Riscul pieirii fortuite a bunului vândut aparţine vânzătorului potrivit regulii „res perit domino” cu excepţia cazului când în contract s-a prevăzut altfel.

În cazul pagubelor cauzate de lucrul cumpărat unei terţe persoane va răspunde cumpărătorul care are posesia şi folosinţa lucrului.

26

Page 27: Drept Comercial Sem 2

Vânzarea este opozabilă terţilor ca orice fapt juridic, ştiut fiind că o convenţie este opozabilă terţilor ca fapt juridic şi nicidecum ca act juridic.

Primirea lucrului şi suportarea cheltuielilor vânzăriiCumpărătorul este obligat să preia lucrul cumpărat la data şi la locul convenit. Cheltuielile de predare

sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu dispun altfel (articolul 1317 Cod civil). Răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale se realizează prin executare silită, rezoluţiune ori reziliere şi în mod specific prin executarea coactivă.

Executarea coactivăExistă în dreptul comercial instituţia juridică numită „executarea coactivă”, prevăzută în art.68

C.com. Astfel, în cazul cumpărării unui bun mobil dacă cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare a acestuia vânzătorul are posibilitatea fie de a depozita bunul la o „casă acreditată de comerţ” (depozitar) pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie de a-l vinde. Dacă vânzătorul alege posibilitatea vinderii bunului, vânzarea se face prin licitaţie publică sau chiar la preţul curent dacă lucrul are un preţ de bursă sau de târg de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte. În cazul în care preţul obţinut în această vânzare este mai mic decât cel convenit în contract diferenţa în minus va fi imputată cumpărătorului care nu-şi execută obligaţia de preluare a bunului la care se adaugă şi daune interese.

În conformitate cu art.68 alin.3, dacă neexecutarea contractului provine din partea vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a face să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte.

Dacă preţul plătit de cumpărător pentru procurarea bunului este mai mare decât cel convenit în contractul iniţial, diferenţa în plus între cele două preţuri se va imputa vânzătorului care nu şi-a îndeplinit la termen sau de îndată obligaţia de predare a bunului plus daune interese pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului.

Această procedură a executării silite la care apelează partea contractantă îndreptăţită reprezintă un mijloc juridic creat de legiuitor în favoarea creditorului.

Văzând dispoziţiile art. 68 C.com. trebuie făcute următoarele precizări - procedura se aplică numai în cazul în care obiectul contractului de vânzare cumpărare vizează

lucruri de gen.- partea care apelează la această procedură trebuie să încunoştinţeze cealaltă parte despre aceasta

având în vedere prevederile ultimului aliniat din articolul sus-menţionat.- procedura coexecutării active trebuie pornită imediat după expirarea termenului de executarea

obligaţiilor, potrivit uzanţelor comerciale în cel mult 48 de ore, căci altfel nu s-ar justifica.

JURISPRUDENŢĂ

1. Contract de vânzare-cumpărare comercială. Răspunderea pentru viciile mărfurilor.

Întrucât vânzătorul s-a obligat să asigure mărfurile până la destinaţie, respectiv depozitul cumpărătorului, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor asupra mărfurilor operează în momentul efectuării recepţiei în depozitul cumpărătorului. Aşa fiind, răspunderea pentru viciile mărfurilor, constatate la destinaţie, revine vânzătorului.

(Tribunalul Bucureşti,secţia comercială,decizia nr.586/11.10.1994)

2. Contract imperfect de vânzare-cumpărare. Plata preţului mărfii livrate. Scadenţa obligaţiei. Dobânzi.

Condiţionând plata preţului produselor livrate de vânzarea lor, convenţia părţilor depăşeşte cadrul tipic al contractului de vânzare-cumpărare, dând o natură imperfectă contractului, ale cărui efecte se vor interpreta potrivit intenţiei comune şi uzanţelor dintre comercianţi.Întrucât părţile nu au stabilit o dată certă privind scadenţa datoriei, aceasta urmând a se stabili pe măsura vânzării, creditorul se află în situaţia precară de a

27

Page 28: Drept Comercial Sem 2

avea o creanţă care este exigibilă la un moment viitor: momentul vânzării bunurilor, deoarece această dispoziţie contractuală este în favoarea debitoarei, ştiut fiind că interpretarea clauzelor îndoielnice se face în favoarea părţii care se obligă.Dacă plata, ca modalitate de stingere a obligaţiei, este datorată în condiţiile unei creanţe exigibile, cât timp datoria nu este scadentă, debitorul obligaţiei nu poate fi constrâns la executare. Cu atât mai mult dobânzile, pentru o datorie neexigibilă, nu pot curge. De altfel, art. 43 C.com. prevede că datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.

(ICCJ , decizia nr.328 din 24.01.2003)

Secţiunea 2Contractul de mandat comercial

DefiniţieMandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă persoană

(mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului. Particularităţi Potrivit articolului 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama

şi socoteala mandantului. În Codul comercial se precizează numai elementele mandatului, legiuitorul nedând o definiţie clară. Pentru a ajunge la definiţia mandatului comercial, trebuie avută în vedere definiţia mandatului civil. Temeiul legal al contractului este art. 1532 şi urm. Cod civil.

Mandatul este comercial dacă actele încheiate sunt acte comerciale; mandatul civil are ca obiect încheierea de acte civile.

Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:are ca obiect, spre deosebire de mandatul civil, afaceri comerciale şi nu se presupune a fi gratuit

(sunt afaceri comerciale oricare dintre actele enumerate în articolul 3 Cod comercial, care sunt fapte de comerţ pentru mandant);

este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o sumă fermă sau forfetară ori sub forma unui procent calculat la cifra de afaceri. Chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract plata sau modalităţile de plată, mandantul datorează remuneraţie (art. 374 Cod comercial). În absenţa unei stipulaţii contractuale, remuneraţia este stabilită de instanţa de judecată.

Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral. Felurile mandatului:o cu reprezentareo fără reprezentareo general (pentru toate afacerile mandantului)o special (pentru o anumită afacere)În cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi

independenţă, potrivit dinamicii activităţii comerciale. Condiţii de validitate Condiţii de fondPentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respecte condiţiile prevăzute de

articolul 948 Cod civil: consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza. Consimţământul părţilorFiind un contract consensual, contractul de mandat se consideră perfectat în momentul realizării

acordului de voinţă al mandatarului şi mandantului.Mandatul poate fi:o expreso tacit (acceptarea mandatului rezultă din executarea lui). Capacitatea părţilorMandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice care urmează să fie

încheiate în numele său de către mandatar.

28

Page 29: Drept Comercial Sem 2

Mandatarul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu pentru a fi în măsură să încheie acte juridice personal, în numele şi pe seama altuia, fără însă ca legea să-i ceară şi calitatea de comerciant.

Cât priveşte calitatea voinţei, buna sau reaua-credinţă la încheierea actului juridic, modalitatea şi locul încheierii actului juridic, se raportează la persoana reprezentantului mandatar şi la terţ.

Obiectul contractuluiÎn articolul 374 din Codul comercial legiuitorul prevede că, obiectul mandatului comercial este

„tratarea de afaceri comerciale”, care evident sunt fapte de comerţ.În afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor (să fie determinat sau determinabil, să fie

posibil, licit, în circuitul civil etc.), în privinţa obiectului mandatului se impun următoarele precizări: mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar; dacă acesta îndeplineşte şi

fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (de exemplu: preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, în numele şi pe seama mandantului);

actele juridice cu caracter strict personal (de exemplu, testamentul) sau alte declaraţii strict personale nu pot fi încheiate prin mandatar.

Cauza (scopul) contractului de mandatCauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie să îndeplinească acele condiţii

comune tuturor acelor acte juridice: să fie reală, licită, morală şi să nu contravină regulilor de convieţuire socială.

Condiţii de formăContractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), având de

regulă caracter consensual. Legea, respectiv Codul civil, nu impune o anumită formă, deoarece, potrivit articolului 1533 Cod civil, mandatul poate fi acordat în formă scrisă, verbală sau poate fi chiar tacit. Deoarece Codul comercial nu prevede reguli derogatorii de la dreptul comun înseamnă că în privinţa formei mandatului sunt aplicabile dispoziţiile din Codul civil.

În practică, mandatul este exteriorizat, de regulă, printr-un înscris numit procură.Procura are o dublă semnificaţie: Semnifică operaţiunea juridică numită negotium prin care o persoană împuterniceşte pe altă

persoană – mandatar, procurator – să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama ei; din acest punct de vedere procura este un act juridic unilateral care urmează a fi acceptat de către mandatar prin executarea împuternicirii.

Semnifică mijlocul juridic numit instrumentum care dovedeşte existenţa şi, mai cu seamă, conţinutul mandatului, categoriile de acte juridice care vor fi încheiate şi limitele puterii conferite mandatarului.Procura poate fi dată sub forma:

înscrisului sub semnătură privată; înscrisului autentic. Felurile mandatuluiÎn funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul poate fi: general, în cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie orice acte juridice (de exemplu,

actele de administrare sau de conservare), cu excepţia acelora pentru care legea impune existenţa unui mandat special (procuratio omnium bonorum);

special, dacă mandatarul este împuternicit să încheie un anumit act juridic (procuratio unicus res) sau anumite operaţiuni determinate (de exemplu, actele de dispoziţie – încheierea unei tranzacţii, semnarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale, ipotecarea unui imobil).

În cazul în care mandatul este redactat în termeni generali (de exemplu: „mandatul poate să îndeplinească acte juridice în numele şi pe seama mandantului”), el va fi valabil pentru actele de administrare (de exemplu, încheierea unui contract de închiriere) şi de conservare (de exemplu, întocmirea unei notificări adresate debitorului).

Obligaţiile mandatarului8 

să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui bun comerciant, ca şi cum ar fi afacerile sale; să arate terţilor împuternicirea sa (articolul 384 Cod comercial); să încunoştiinţeze fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului; să păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala mandantului; este ţinut să plătească dobânzi

29

Page 30: Drept Comercial Sem 2

Obligaţiile mandantului să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului (articolul 385 Cod comercial); este ţinut de obligaţia de plată a remuneraţiei convenite; să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatuluiMandantul are obligaţii şi faţă de terţele persoane în baza actelor juridice încheiate de mandatar în

limitele împuternicirii sale. Răspunderea mandatarului faţă de mandant în cazul substituirii unei terţe persoaneMandatarul va răspunde faţă de mandant numai în următoarele cazuri: a desemnat o altă persoană (substituit) pentru îndeplinirea mandatului fără să fi avut încuviinţarea

mandantului; a desemnat o persoană incapabilă (nedestoinică) a încheia actele juridice cerute de mandant sau în

stare de insolvabilitate notorie (art. 1542 Cod civil).În această situaţie mandatarul a avut dreptul de a se substitui, dar se face vinovat de alegerea

nepotrivită a persoanei care îl substituie.Există pluralitate de mandatari ori de câte ori prin acelaşi mandat (împuternicire) au fost desemnate

mai multe persoane în această calitate; obligaţiile acestora vor fi divizibile (conjuncte), cu excepţia cazului când în contract s-a prevăzut solidaritatea acestora.

Privilegiul mandataruluiMandatarul beneficiază de un privilegiu special (dreptul de retenţie) pentru tot ce i se datorează din

executarea mandatului (art. 386 Cod comercial). Creanţele mandatarului au prioritate faţă de oricare alte creanţe pe care le are faţă de mandant. Pentru a exercita acest privilegiu (garanţie), mandatarul trebuie să notifice sumele datorate mandantului, cu somaţia de a plăti în 5 zile, cu precizarea că va trece la vânzarea bunurilor. Mandantul poate face opoziţie (art. 388 Cod comercial); dacă termenele de formulare a opoziţiei expiră, mandatarul poate trece la vânzarea bunurilor.

Încetarea contractului de mandat comercialContractul de mandat comercial încetează prin îndeplinirea funcţiei sale juridice. Există şi situaţii de

natură obiectivă sau subiectivă care duc la stingerea mandatului, respectiv: revocarea mandatului în cazuri bine justificate, ştiut fiind că mandatul comercial este, de regulă,

cu titlu oneros.Revocarea poate fi:o expresă printr-o declaraţie făcută în acest sens şi care trebuie să fie notificată (comunicată) terţelor

persoane care, de bună credinţă, ar putea încheia acte juridice cu primul mandatar. În lipsa notificării, terţii se pot apăra invocând aparenţa de drept în privinţa primului mandatar;

o tacită, adică poate fi dedusă din orice împrejurări care dovedesc voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane; desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleiaşi operaţiuni înseamnă, tacit, revocarea mandatarului precedent.

În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite mandantului despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.

îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul; renunţarea mandatarului este cauză de stingere a mandatului civil9 ; moartea mandatarului sau a mandantului10 ; incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia din părţi.

JURISPRUDENŢĂ

1. Contract de mandat comercial. Revocarea mandatului. Consecinţe.Întrucât dispoziţiile art. 1553 C.civ. consacră caracterul prin esenţă revocabil al contractului de mandat, manifestarea de voinţă a mandantului cu privire la revocare nu poate fi cenzurată de instanţă. Singura sancţiune ce poate interveni în cazul revocării intempestive a mandatului este obligarea mandantului la daune interese, conform art. 391 C. com.

(Tribunalul Bucureşti,secţia comercială, sentinţa nr.4645 din 15 noiembrie 2005)

30

Page 31: Drept Comercial Sem 2

2. Contract de mandat comercial.Condiţii de valabilitate.Reclamanta,împuternicită pentru a participa la o licitaţie printr-o procură nedatată şi neautentificată din partea unei persoane, la rândul său, mandatate în baza unei procuri autentificate, a solicitat instanţei anularea licitaţiei organizată în vederea vânzării activului unei societăţi comerciale întrucât nu i s-a permis să participe la licitaţie pe motivul neândeplinirii condiţiilor de valabilitate a mandatului.Deoarece mandatul special comercial este dat tocmai în considerarea aptitudinilor mandatarului în tratarea afacerilor, în mod corect instanţa a reţinut că mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, în afară de cazul când, prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii lui cu o altă persoană, fapt ce nu rezultă din cuprinsul procurii invocate de reclamantă.Având în vedere că, în cauză, procura autentificată nu prevede posibilitatea substituirii unei terţe persoane, în mod corect instanţa a apreciat că împuternicirea dată de mandant unui terţ nu este valabilă, şi, în mod corect nu i s-a permis reclamantei participarea la licitaţie, astfel încât cererea recclamantei de anulare a licitaţiei a fost respinsă.

(ICCJ, decizia nr. 1245 din 27 februarie 2003)

Secţiunea 3Contractul de comision

Definiţie „Comisionul este un contract având ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar pe

socoteala comitentului” (articolul 405 Cod comercial)Contractul de comision, ca operaţie de sine stătătoare, se caracterizează prin faptul că intermediarul

(comisionarul) are două categorii de obligaţii: obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii; obligaţii faţă de comitent.În raporturile dintre comisionar şi comitent se aplică regula mandatului. Deşi de afacerea încheiată de

comisionar profită comitentul, totuşi acesta din urmă, neavând raporturi contractuale cu terţii, nu poate fi obligat să execute îndatoririle asumate de comisionar.

Caractere juridiceContractului de comision prezintă următoarele caractere juridice: este un contract bilateral, cu titlu

oneros, el neputând fi revocat pe cale unilaterală.Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de bani, numită comision,

care se stabileşte fie sub forma unei sume fixe, fie procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizează comisionarul în raportul cu terţii (comisionarul beneficiază, ca şi mandatarul, de privilegiul special şi de dreptul de retenţie asupra bunurilor comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se cuvin).

Efectele contractului de comision Obligaţiile comisionarului Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita puterilor

conferiteÎn articolul 406 Cod comercial se prevede: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a

contractat ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie”.Pentru încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc raporturi juridice între comitent

şi terţi, astfel încât acţiunile comisionarului către terţi pot fi cedate comitentului. De regulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţii, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.

În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie de garanţie a executării contractului din partea comisionarului sub forma clauzei „star del credere” sau „du croire” (garanţia solvabilităţii). Prin această clauză comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi execute obligaţiile sau este insolvabil.

În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie deosebită, cu comision special pentru garanţii sau „pentru credit”, denumită provizion sau proviziune.

31

Page 32: Drept Comercial Sem 2

Cât priveşte natura juridică a clauzei star del credere, aceasta este obiectul unei controverse juridice în doctrină. Fiind considerată clauză de asigurare pentru insolvabilitate, fie garanţie de sine stătătoare sau cauţiune.

Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala comitentului.Această regulă se justifică prin existenţa limitelor împuternicirii date. Comitentul trebuie să aibă

siguranţa încheierii la termenul convenit sau convenabil, a tuturor afacerilor încheiate cu o altă persoană pe contul său.

Dacă nesocoteşte această regulă, riscurile de insolvabilitate ale terţului vor fi suportate de comisionar. Momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfurilor şi obiectelor care rezultă

din operaţiuneÎn cazul în care comisionarul vinde mărfuri predate de comitent, comisionarul devine proprietar

asupra sumelor de bani încasate de la terţ şi rămâne obligat faţă de comitent, ca orice debitor. Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii mandatului

primitAcesta trebuie să-l informeze pe comitent asupra tuturor împrejurărilor şi operaţiunilor de natură să

modifice împuternicirea primită. Comisionarul este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui

profesionistComisionarul trebuie să depună o diligenţă sporită, cerută unui profesionist, acţionând cu

bună-credinţă. Obligaţiile comitentuluiComitentul are următoarele obligaţii: să plătească comisionul cuvenit comisionarului;Această obligaţie curge din momentul în care comisionarul a încheiat acte juridice cu terţi, chiar dacă

nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate. să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite;În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la îndeplinire a mandatului,

comitentul trebuie să restituie aceste cheltuieli, pe baza unor dovezi, şi să ţină evidenţa lor în registrele contabile, separat pentru fiecare operaţiune comercială.

Încetarea contractului de comisionEfectele contractului de comision încetează în următoarele cazuri: revocarea împuternicirii de către comitent; renunţarea de către comisionar la împuternicirea primită; moartea comitentului sau comisionarului; interdicţia comitentului sau comisionarului; insolvabilitatea sau falimentul părţilor (articolul 1552 Cod civil).În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se ţină seama de

necesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta FC Brăila împotriva pârâtei SC P. S.A. Bucureşti şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 841.731 lei, cu titlul de daune şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 81.711 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în contractul de comision nr. 222/23.01.1992, întrucât marfa preluată în stare refrigerată de la reclamantă a fost predată în stare congelată beneficiarului extern, ceea ce a determinat reducerea preţului negociat iniţial şi, pe cale de consecinţă, un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, pentru diferenţa de preţ neîncasată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel SC P S.A. Bucureşti. În motivarea apelului, aceasta a susţinut că din actele dosarului rezultă că intimata a procedat la congelarea mărfii, acceptând implicit un preţ redus, iar acest fapt infirmă culpa sa în executarea contractului, ca temei al cererii de despăgubire.

32

Page 33: Drept Comercial Sem 2

Această susţinere a apelantei nu este confirmată de înscrisurile depuse la dosar şi, independent de aceasta, potrivit art. 13 din contract, rezultă că apelanta avea obligaţia de a încunoştiinţa pe intimată de orice modificare intervenită în executarea contractului, în vederea obţinerii acordului său scris.

Este fondat apelul? Motivaţi soluţia.

JURISPRUDENŢĂ

1. Contract de comision. Neîndeplinirea obligaţiilor. Consecinţe

În conformitate cu prevederile art. 405-412 C. com., comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie.

Actele juridice încheiate de comisionar cu terţii îşi produc efectele asupra comitentului care suportă riscurile legate de executarea contractului, răspunderea comisionarului fiind angajată numai în cadrul depăşirii cu rea credinţă a împuernicirii primite.

(CSJ, Decizia Secţiei comerciale, nr. 244/27.04.1995)

2. Contract de comision. Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi comisionar şi faţă de terţi

Potrivit prevederilor art. 405 C. com., comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în contul comitentului, iar comisionarul este direct obligat către terţul cu care a încheiat contract (art. 406 alin. 1 C. com.).

În consecinţă, comisionarul care nu îşi respectă obligaţiile contractuale faţă de terţi, are o răspundere proprie, neimputabilă comitentului.

(CSJ, Decizia Secţiei comerciale, nr. 368/30.05.1995)

Secţiunea 4Contractul de consignaţie

Definiţie„Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează

celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului” (articolul 1 din Legea nr. 178/1934).

Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision, cuprinzând însă şi elemente ale altor tipuri de contracte (de exemplu, ale vânzării de mărfuri, ale depozitului).

Pentru serviciul său, consignatarul are dreptul la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare. Vânzarea se face întotdeauna la un preţ anticipat stabilit de consignant.

Consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al vânzării sau să restituie bunul în natură în cazul în care nu a fost vândut.

Caracterele juridice ale contractului de consignaţieContractul de consignaţie are următoarele caractere juridice: este un contract bilateral (sinalagmatic); este un contract cu titlu oneros; este un contract consensual.Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă; existenţa acestuia, precum şi orice convenţie

privitoare la modificarea, transformarea sau desfiinţarea lui, se pot dovedi numai prin înscris (ad probationem).

Efectele contractului de consignaţieContractul de consignaţie dă naştere la obligaţii între părţile contractante. Pe de altă parte, prin

încheierea actelor de vânzare-cumpărare, se nasc obligaţii între consignatar şi terţi. Obligaţiile consignantului

33

Page 34: Drept Comercial Sem 2

să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite;Prin cheltuieli trebuie înţelese sume de bani pentru conservarea, desfacerea, depozitarea bunului

predat în consignaţie, afară de stipulaţie contrară. este obligat la plata unei remuneraţii.În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la remuneraţie stabilită forfetar sau

procentual; dacă nu s-a stabilit acest lucru, consignantul are dreptul la suprapreţul ce se obţine din vânzări. Obligaţiile consignatarului să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite;În vederea identificării bunurilor date în consignaţie, acestea trebuie păstrate în ambalajele lor

originale şi conservate intacte etichetele, mărcile şi orice alte semne exterioare aşa cum au fost aplicate de consignant.

Consignatarul răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenite din culpa sa ori a agenţilor şi prepuşilor săi.

să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o societate acceptată de consignant;Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute în contract sau în

notele şi facturile care însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate riscurile. să execute mandatul dat de consignant; să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său. Consecinţele nerespectării obligaţiilorNerespectarea obligaţiilor atrage după sine răspunderea civilă şi răspunderea penală.Răspunderea civilă Pentru nerespectarea obligaţiilor se angajează răspunderea civilă contractuală a părţii în culpă în

condiţiile stabilite pentru contractul de mandat.Răspunderea penalăSe sancţionează penal consignatarul care săvârşeşte următoarele fapte (art. 23, 24):îşi însuşeşte bunurile încredinţate în consignaţie, sau le va înstrăina în alt mod sau în alte condiţiuni

decât acelea prevăzute în contract, sau nu le va restitui consignantului la cerere;nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de el, drept

preţ al bunurilor vândute;la cererea consignantului nu va face de îndată notificările prevăzute în legislaţie;cu rea-credinţă, nu va face consignantului înştiinţările prevăzute în legislaţie;cu bună ştiinţă va face consignantului înştiinţări neexacte privitoare la situaţia vânzărilor şi

încasărilor făcute de el;nu va notifica consignantului orice urmărire îndreptată asupra bunurilor încredinţate lui în

consignaţie sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce va fi avut la cunoştinţă de acele urmăriri;

va înlătura , va distruge, va deteriora sau va face să se înlăture, distrugă sau deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredinţate în consignaţie;

va depozita sau muta mărfurile încredinţate lui în consignaţie;nu va pune la dispoziţia consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignaţie în

cazul când contractul prevede ţinerea unor asemenea registre.În cazul în care infracţiunile sunt săvârşite de o persoană juridică, prin noul cod penal răspunderea

penală îi va incumba, pedepsele putând fi aplicate însă şi reprezentanţilor legali şi prepuşilor vinovaţi. Încetarea contractului de consignaţieContractul de consignaţie încetează prin: revocarea de către consignant a împuternicirii; renunţarea la mandat; insolvabilitatea sau falimentul părţilor.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

34

Page 35: Drept Comercial Sem 2

1. Reclamantul PPL a chemat în judecată pe pârâta SC IP SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 850.000 lei, reprezentând contravaloarea a patru circuite de memorie predate acesteia spre vânzare, în baza contractului de consignaţie nr. 433/20.10.1993, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii se arată că între părţi a inervenit un contract de consignaţie în baza căruia reclamantul a remis pârâtei spre vânzare bunuri pe care aceasta nu le-a asigurat, invocând ulterior dispariţia lor. Judecătoria sectorului 1 a respins cererea reclamantului. Pentru a da această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a predat în consignaţie pârâtei, în vederea vânzării, bunuri, aceasta eliberând bonul de primire în consignaţie nr. 433/20.10.1993.

La data de 11.01.1994, pe bonul de primire în consignaţie, reclamantul, cu încuviinţarea pârâtei, a procedat la modificarea preţului bunurilor predate spre vânzare la suma de 400.000 lei/buc. Ulterior, cele 4 buc. circuite memorie au fost sustrase consignatarului, acesta restituind reclamantului suma de 750.000 lei, fiind de acord să mai restituie un rest de 12.000 lei. A mai reţinut instanţa de fond că, pentru a se angaja răspunderea consignatarului era absolut necesară existenţa unui contract scris, pe care reclamantul nu a fost în măsură să îl prezinte. Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul.

a) Este fondat apelul? Motivaţi soluţia.b) Identificaţi problemele de drept ale speţei.

JURISPRUDENŢĂ

Contract de consignaţie. Vânzarea bunului dat în consignaţie. Casă de marcat neomologată. Răspunderi

În speţă, nu se poate reţine că ar fi vorba de un viciu ascuns al obiectului în litigiu, ci de faptul că, din cauza neîndeplinirii unor condiţii prevăzute de lege, obiectul vândut din consignaţie nu a putut fi folosit. Ca efect al încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru bunul dat în consignaţie, are loc transferul dreptului de proprietate către cumpărător, răspunderea prevăzută de lege rămânând vânzătorului.

(Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 795/16.10.1996)

Secţiunea 5Contractul de report

Definiţie„Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în

comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie” (articolul 74 Cod comercial).

Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: o vânzare ce se execută imediat; o a doua vânzare cu termen şi la preţ determinat.În concepţia Codului comercial, contractul de report este o faptă de comerţ conexă (accesorie),

dobândind comercialitate datorită obiectului, anume titlurile de credit.În temeiul acestui contract, persoana deţinătoare de titluri, denumită reportat, dă în report titlurile

unei alte persoane, denumită reportator, în schimbul unei sume plătibilă imediat. La un anumit termen reportatorul revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi specie (nu aceleaşi titluri pe care le -a dobândit), primind un preţ determinat. Reportatorul primeşte de la reportat o remuneraţie, denumită preţ de report sau premiu. Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator poartă denumirea de report.

Condiţiile contractuluiPentru încheierea unui contract de report trebuie îndeplinite următoarele condiţii: să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator; acordul de voinţă privind vânzarea să fie simultan; vânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.În doctrina dreptului comercial se discută dacă în contractul de report există un singur preţ sau două

preţuri. Din dispoziţiile articolului 74 Cod comercial rezultă că există două preţuri. Preţul iniţial, plătit de reportator reportatului şi preţul plătit la scadenţă de reportat reportatorului. Majoritatea autorilor consideră că există un singur preţ, acela convenit de părţi şi plătibil la scadenţă.

Efectele contractului de report35

Page 36: Drept Comercial Sem 2

Aceste efecte privesc transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora.

Contractul de report este un contract translativ de proprietate; dreptul asupra obiectului contractului de report se transferă de la vânzător la cumpărător. În esenţă, în privinţa transferului sunt aplicate dispoziţiile dreptului comun.

În cursul duratei contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructe civile (dividende, dobânzi etc.). Aceste fructe se cuvin reportatorului care culege fructele. Părţile pot stabili ca fructele produse de titlurile de credit să revină reportatului (art. 74 Cod comercial).

Încetarea contractului de reportContractul încetează, ca urmare a producerii efectelor sale, la termenul stabilit de părţi.Potrivit legii, la împlinirea termenului părţile pot prelungi contractul, cu obligaţia de a păstra

condiţiile iniţiale.În cazul reînnoirii contractului între părţi se lichidează diferenţele şi rămân la reportator titlurile în

vederea unei noi lichidări la o nouă scadenţă.Contractul de report poate fi:

prorogat (prorogarea este acţiunea juridică prin care se amână scadenţa revânzării la unul sau mai multe termene; preţul de revânzare rămâne neschimbat);

reînnoit (reînnoirea intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titluri care diferă prin conţinut sau specie, presupunând o predare efectivă a titlurilor; este o novaţiune prin schimbarea obiectului contractului);

supus deportului (deportul este operaţiunea inversă reportului şi intervine pentru satisfacerea nevoilor de titluri de credit ale unei persoane pentru un timp; de exemplu, satisfacerea nevoilor unei persoane de a realiza un anumit stoc de acţiuni în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouă emisiune sau pentru a obţine majoritatea de voturi în adunarea generală a acţionarilor).

Secţiunea 6Contractul de cont curent

DefiniţiePrin contractul de cont curent, părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat creanţele

lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

În raporturile ce decurg din contractul de cont curent, nici una dintre părţile contractante nu se desemnează de la început ca şi creditor sau ca debitor exclusiv şi nici nu se comportă ca atare în decursul executării contractului. Această situaţiune încetează numai la încheierea contului, operaţiunea finală care diferenţiază pe creditor de debitor, făcând ca cele două mase omogene de credit şi debit să se compenseze şi să dea loc la soldul creditor, pentru care se poate intenta acţiune în justiţie.

Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentişti. Prestaţiile pe care şi le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită să fie depusă în cont curent.

În consecinţă, rimesa poate consta: într-o sumă de bani efectiv plătită; orice titlu de credit emis (cambie, bilet la ordin, CEC, ordin de plată etc.) şi orice credit concedat (de exemplu, preţul datorat ca urmare a unei vânzări de mărfuri).

Rimesele sunt facultative. Un corentist nu poate obliga pe celălalt să-i facă rimese, dar este firesc ca rimesele reciproce să existe deoarece, contractul de cont curent nu este un contract de împrumut (propriu-zis) ci un contract de rezultat, accesoriu, conex cu unul sau mai multe acte obiective de comerţ.

Contractul de cont curent se poate încheia între: un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria continuă de vânzări comerciale

intervenite între ei; între un comerciant şi un comisionar; între un comerciant şi reprezentantul său etc.Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a contractului

încheiat între o bancă (instituţia de credit) şi un client al său, în scopul de a facilita circulaţia şi fructificarea

36

Page 37: Drept Comercial Sem 2

banilor. Banca poate interveni şi ca simplu intermediar între doi comercianţi care convin să-şi lichideze operaţiunile prin înregistrări în conturile ce le au deschise la aceeaşi bancă sau la bănci diferite.

Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul realizării acordului de voinţă totuşi, executarea acestui contract este evidenţiată prin înregistrarea contabilă a remiterii în cont şi stabilirea soldului.

În cuprinsul articolului 3 al Codului comercial, contractul de cont curent nu este enumerat printre actele de comerţ obiective, fiindu-i consacrate însă art. 370-373 .

Prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Codul comercial el poate fi considerat un act de comerţ subiectiv.

Potrivit art.6 alin. 2 C.com., contul curent este o faptă de comerţ dacă are o cauză comercială. Relaţia de cont curent poate fi stabilită şi între un comerciant şi un necomerciant şi chiar între doi necomercianţi pentru afaceri civile.

Închiderea contului curent va avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin convenţia de cont curent şi, în absenţa stipulării unui asemenea termen, la data de 31 decembrie a fiecărui an, iar dobânda va curge de la data închiderii.

Caracterele juridice ale contractului de cont curent13 

Contractul de cont curent prezintă următoarele caractere:este un contract bilateral;un contract „intuitu personae”;un contract consensual;un contract cu titlu oneros;un contract cu executare succesivă;un contract accesoriu. Efectele contractului de cont curentContractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele sunt considerate principale

(esenţiale), iar altele secundare.Efectele principale privesc transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi

compensaţia (art. 370 C.com.).Efectele secundare se referă la curgerea dobânzilor, dreptul la comision şi alte cheltuieli. Efectele principaleCa efect principal va opera transmiterea dreptului de proprietate având valoarea respectivă între

transmiţător şi primitor.Prin efectuarea operaţiunilor în cont de creditare a transmiţătorului şi respectiv de debitor a

primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de proprietate asupra valorii în cauză. Transferul dreptului de proprietateOrice valoare remisă de la o parte contractată celeilalte părţi, face să opereze prin faptul înscrierii sale

în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea cocorentistului care a primit-o adică al acelui care a făcut înscrierea privind debitul său (art. 370 C.com.). Însă, este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu scopul transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de încasare). Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili echilibrul valorii remise şi primite.

În toate situaţiile efectului translativ de proprietate a rimesei efectuate îi corespunde în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea remitentului.

În ipoteza în care depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerţ, cecuri etc., înscrierea în cont curent şi deci transmiterea dreptului de proprietate se face sub condiţia rezolutorie a încasării contravalorii titlului. Legea prezumă că înscrierea este făcută „sub rezerva încasării”. Neîndeplinirea condiţiei, adică neplata la scadenţă a cambiei sau a titlurilor de credit de către emitent sau alt subscriitor dă locul la acţiune în justiţie în vederea executării silite a debitorului cambial sau a subscriitorului titlului de credit.

NovaţiuneaAlt efect al contractului de cont este novaţía adică, transformarea cauzei iniţiale a rimesei într -o cauză

nouă, contractuală derivată din contractul de cont din contul curent.Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc din contul curent (art. 1128

Cod civil). Potrivit contractului iniţial cel care a primit marfa datora preţul. Acest preţ a fost trecut în cont

37

Page 38: Drept Comercial Sem 2

ca o creanţă a celui care a transmis marfa aşa încât obligaţia iniţială de plată a preţului a fost înlocuită cu o nouă obligaţie care apare în cont, sub formă de credit şi debit (art. 370 pct. 1 C.com.). Astfel, dispărând obligaţia iniţială înseamnă că, automat, se sting şi accesoriile acesteia cum ar fi: gajul, ipoteca, privilegiile etc.

Dacă obligaţiile iniţiale s-au înfăţişat sub forme diferite: vânzarea-cumpărarea, mandat, asigurare, transport etc., acestea dobândesc o unică formă, de simple credite şi debite în contul curent.

Indivizibilitatea În momentul în care o rimesă a fost trecută în cont curent ea se confundă cu toate celelalte efectuate

anterior şi cu cele viitoare formând un tot unitar de natură indivizibilă pentru a fi soldat la încheierea contului curent,

O operaţiune izolată care se efectuează nu are caracterul unei plăţi din momentul înscrierii ei în contul curent.

Compensarea reciprocă a creditelor şi debitelorUn alt efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a debitelor şi creditelor

până la concurenţa debitului final rezultat la încheierea contului curent. Numai la data încheierii contului curent are loc efectul compensatoriu al celor două mase de credit şi debit.

Efectele secundare (accesorii)Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor (art. 370 pct. 3 C.com), dacă părţile

nu s-au învoit altfel, dobânzile vor fi comerciale. Dreptul de comision şi alte cheltuieliPotrivit art. 371 Cod comercial „existenţa contului curent nu exclude drepturile de comision şi plata

cheltuielilor pentru afacerile însemnate în contul bancar”.Dreptul de comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la comisionul celuilalt

comerciant.În ce priveşte dreptul băncii la comision, el se justifică prin prestaţia de servicii pe care o efectuează

clientului, şi generează dobânzi.Partea care a făcut anumite cheltuieli pentru operaţiunea trecută în cont, de exemplu, cheltuieli cu

poşta, vamă etc. are dreptul să i se crediteze încât aceste prestaţii vor genera şi ele dobânzi din ziua înscrierii în cont.

Închiderea contului curentPentru înţelegerea sensului juridic al operaţiunii de încheiere a contului curent, trebuie să se distingă

două situaţii:- când închiderea contului curent este definitivă, caz în care aceasta coincide cu încetarea sau

desfiinţarea contractului;- când închiderea contului curent este periodică, anuală, fie trimestrială (convenţională).

În ambele situaţii se produce compensarea maselor indivizibile de credit şi debit şi stabilirea unui sold final, creditor în favoarea unui corentist şi debitor în sarcina celuilalt.

Desfiinţarea contului curentContractul de cont curent este un contract „intuitu personae” aşa încât se desfiinţează prin

moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi.Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au stabilit un termen prin

convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului, dacă convin astfel.Dacă nu s-a prevăzut un termen, contractul se desfiinţează de drept în caz de faliment, datorită

existenţei efectelor patrimoniale ale falimentului: ajungerea la scadenţă a tuturor creanţelor; desesizarea falimentară, nulitatea de drept a actelor posterioare sentinţei declarative de faliment etc.

Secţiunea 7Contractul de franciză

Definiţie Contractul de franciză a apărut în SUA odată cu legislaţia antitrust prin care s-a interzis desfacerea

produselor de către producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale a devenit o formă de cooperare comercială; fiind o varietate recentă şi răspândită a contractului de concesiune, franciza constituie o metodă modernă de afaceri, bazată pe colaborarea permanentă între parteneri.

38

Page 39: Drept Comercial Sem 2

În sistemul de drept comercial românesc franciza a fost definită legal prin articolul 1 din O.G. nr. 52/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998, republicată în M. Of. Nr. 180 din 14 mai 1998:

„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.

Această definiţie este deficitară sub mai multe aspecte:nu sunt definite elementele esenţiale ale francizei, ca de exemplu: know-how-ul, asistenţa

comercială şi tehnică, folosinţa de către beneficiar a însemnelor atragerii clientelei (marcă, renume) ale francizorului;

legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale francizei în definiţiile date partenerilor contractuali şi în obligaţiile părţilor;

se lasă loc la interpretări ale unei serii de alte contracte din gama contractelor de distribuţie, licenţe şi cesiuni.

În doctrina juridică, franciza s-a definit în diverse moduri: Contractul de franchising (termen englez) constă în acordarea de către comerciantul producător,

numit franchiser, a dreptului de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa unui comerciant, persoană fizică sau juridică, numită franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise - fee .

În sistemul american, franciza este o convenţie care oferă unei părţi dreptul de a distribui, de a vinde, de a furniza bunuri şi servicii sau facilităţi într-o zonă determinată15 .

Un autor francez conchide plastic: „A franciza înseamnă a transmite altora cum să reuşească cum noi am reuşit, a reitera o reuşită”.

Caracterele contractului de francizăContractul de franciză este un contract:

- bilateral;- consensual;- cu titlu oneros. Părţile contractului de franciză Francizorul este un comerciant care: este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrare; drepturile trebuie să fie exercitate pe o

durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză; conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu; asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate; utilizează personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii sale, a cercetării şi inovaţiei,

asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsul. Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la

principiul omogenităţii reţelei de franciză aşa cum este ea definită de francizor. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi

beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.

Know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor desenate şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.

Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază precontractuală, care are ca scop să permită fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a colabora. Francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care-i permit acestuia să participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză.

Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse următoarele clauze: obiectul contractului; drepturile şi obligaţiile părţilor; condiţiile financiare; durata contractului;

39

Page 40: Drept Comercial Sem 2

condiţii de modificare, prelungire, reziliere.Contractul de franciză va respecta obligatoriu următoarele principii:termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor;francizorul va înştiinţa pe beneficiar, cu un preaviz suficient de mare, asupra intenţiei de a nu mai

reînnoi contractul la data expirării sau de nu semna un contract nou;în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili circumstanţele care pot determina o reziliere fără

preaviz;condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract, în special

condiţii de desemnare a unui succesor;dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză

necesită recunoaşterea acestui drept;clauzele de non-concurenţă vor fi cuprinse în contract pentru protejarea know-how-ului;obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi precizate cu claritate, astfel încât să favorizeze

obiective comune.Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii; marca

francizorului constituie garanţia calităţii produsului, serviciului, tehnologiei furnizate consumatorului, garanţie asigurată prin transmiterea şi prin controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologie.

Efectele contractului de franciză Francizorul se obligă să furnizeze informaţii despre: experienţa dobândită şi transferabilă; condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea,

redevenţe periodice, de publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi tehnologii, în cazul clauzei tarifelor privind prestări de servicii şi tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;

elemente care permit beneficiarului să facă un calcul al rezultatului previzionat şi să-şi întocmească planul financiar;

obiectivele şi aria exclusivităţii acordate; durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.

Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de

franciză; să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială; să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială şi asistenţă comercială şi/sau tehnică permanentă pe

toată durata existenţei drepturilor contractuale.Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligaţiilor contractuale şi-i va acorda

un termen rezonabil de remediere.Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană

independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor

şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza; să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe durata contractului

cât şi ulterior.Beneficiarului i se va impune de către francizor respectarea unor obligaţii ferme de protejare a

caracterului confidenţial al afacerii, în special neutralizarea know-how-ului de către o reţea concurentă.Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină

informaţii eronate.Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea contractului; relaţiile postcontractuale

se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale. Contractul de exclusivitateÎn cazul unui contract de exclusivitate propus de francizor, vor fi respectare următoarele reguli:

40

Page 41: Drept Comercial Sem 2

dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză la semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă acesteia;

în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciză;

taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării francizei şi/sau pentru a delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis;

contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părţi;durata contractului este determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei francize. Avantajele contractului de francizăAceastă formă de contractare, care se bucură de o supleţe deosebită, s-a dovedit a fi un instrument

economic eficient, cu o rentabilitate uluitoare, deoarece reuşeşte să atragă în circuit potenţiale forţe economice care poate altfel nu ar fi rentabilizate optim, în afara încadrării lor în disciplina contractului de franciză.

Secţiunea 8Contractul de leasing

Operaţiunile de leasingOperaţiunile de leasing (în conformitate cu prevederile O.G. nr. 51/1997, republicată, modificată şi

completată prin Legea nr. 99/1999, prin Legea nr. 161/2003 şi prin Legea nr. 287/2006) sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing.

Prin rată de leasing se înţelege: în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing,

care se stabileşte pe baza ratei dobânzii concrete prin acordul părţilor; în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor.La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al

utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Obiectul contractuluiOperaţinile d eleasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum şi bunuri mobile corporale de

folosinţă îndelungată, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio a pieselor de tatru, a manuscriselor, a brevetelor, drepturilor de autor şi a bunurilor necorporale.

Începînd cu anul 2004, prin derogare de la menţiunile de mai înainte, se admite că dreptul de utilizare a programelor pentru calculator, ca drept patrimonial de autor asupra programelor pentru calculator, poate face obiectul operaţiunilor de leasing.

Aceasta este posibilă doar dacă titularul dreptului de autor a autorizat această operaţiune, caz în care, locatorul – finanţator transmite către utilizator, pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui program pentru calculator asupra căruia deţine un drept definitiv de utilizare.

Nu sunt excluse bunurile care ar putea face obiectul unei concesiuni. În ceea ce priveşte noţiunea de leasing financiar aceasta reprezintă operaţiunea de leasing care

îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul

încheierii contractului de leasing;părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul

de proprietate asupra bunului,utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult

50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de

utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.Condiţiile leasingului financiar nu sunt cumulative. Ne aflăm în faţa unei astfel de operaţiuni dacă

este îndeplinită cel puţin una din condiţiile mai sus arătate.

41

Page 42: Drept Comercial Sem 2

În reglementarea anterioară, dacă utilizatorul opta pentru cumpărarea bunului trebuia să plătească un preţ rezidual, ţinându-se cont de vărsămintele efectuate pe durata folosinţei bunului, cu titlu de redevenţă.

În redactarea actuală a textului, preţul de cumpărare trebuie să reprezinte cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.

Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile leasingului financiar.Se poate concluziona că leasingul operaţional este o excepţie a leasingului financiar.

Subiectele operaţiunilor de leasingÎn ce priveşte calitatea de finanţator, aceasta poate fi o societate de leasing, persoană juridică română

sau străină, conform art. 19, alin. 2 societăţile de leasing sunt societăţi comerciale care au ca obiect principal de activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing şi au un capital social minim, subscris şi vărsat integral în numerar, la înfiinţare, egal cu echivalentul în monedă naţională – leu al sumei de 200.000 Euro. Cumularea calităţii de furnizor şi finanţator este permisă

utilizatorul poate să fie o persoană fizică, română sau străină, cât şi o persoană juridică, indiferent de naţionalitatea acesteia.

Alţi termeni definiţi de legiuitorÎn înţelesul prezentei legi, prin valoare de intrare se înţelege valoarea la care a fost achiziţionat

bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de

leasing şi a asumelor datorate potrivit contractului se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locator.

Contractul de leasing16 

Leasingul este la acest moment, pe plan internaţional, unul dintre cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor.

Problema esenţială pe care o ridică noţiunea de contract de leasing o reprezintă existenţa sau inexistenţa unui asemenea contract. Se pune întrebarea: este leasingul un contract sau o operaţiune formată dintr-un complex de contracte?

Deşi se aseamănă cu contractele de închiriere, vânzare în rate şi cu cele de locaţie viageră, leasingul, ca natură juridică, este o modalitate contractuală de finanţare la termen. Leasing-ul era, până nu demult, un contract întâlnit mai cu seamă în legislaţia comercială internaţională, fiind impus însă de noile realităţi economice pe plan naţional, ca un adevărat contract complex având următoarele caracteristici:

un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziţionează bunul solicitat de utilizator;un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării şi, în acelaşi timp, se

realizează operaţiunile tehnice, dar şi formalităţile administrative necesare;un contract de locaţiune, a cărui durată şi rate sunt determinate din cota parte din valoarea de

intrare a bunului şi a dobânzii de leasing în cazul leasingului financiar şi din cota de amortizare calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante, în cazul leasingului operaţional;

o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului utilizator.Atunci când ne referim la totalitatea raporturilor tripartite implicate, (furnizor, finanţator, utilizator),

ne aflăm în faţa operaţiunilor de leasing, conform accepţiunii date, iar atunci când ne referim la actul încheiat între finanţator şi utilizator, vom folosi noţiunea de „contract de leasing”.

Trăsăturile juridice ale contractului de leasing sunt: este un act juridic bilateral; este un contract sinalagmatic; este un contract cu titlu oneros şi conţinut patrimonial; este un contract cu executare succesivă; este un contract intuitu personae în ceea ce-l priveşte pe utilizator; constituie titlu executoriu în cazurile prevăzute la art. 8 din O.G. nr. 51/1997, modificată. este consensual;Legea face distincţie între leasing general şi leasing financiar, distincţia vizând elementele esenţiale

ale contractului.Conţinutul contractul de leasing:

42

Page 43: Drept Comercial Sem 2

(1) Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin următoarele elemente:

a) clauza privind definirea contractului de lesing financiar sau operaţional;b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a

acestuia;c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;f) valoarea totală a contractului de leasing (2) Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă pe lîngă elementele prevăzute la alin.1, următoarele:a) valoarea de intrare a bunului;b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;c) valoarea avansuluid) rata de leasing

Contractul de leasing s eîncheie în scris, în cazul încetării contractului de leasing din culpa utilizatorului sau prin dispariţia totală a bunului prin furt, dauna totală, distrugere totală, definită potrivit legii survenită înainte d eîmplinirea unui an de la intrarea în vigoare a contractului, aceasta nu îşi schimbă natura, iar bunul ce face obiectul contractului de leasing este tratat fiscal şi contabil ca bun, obiect al unui „contract de leasing”.

Pe lângă aceste elemente, în momentul încheierii unui contract de leasing financiar se arată valoarea iniţială a bunului şi trebuie cuprinsă clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.

Elementele arătate în textul de lege nu sunt limitative: părţile pot conveni şi asupra altor clauze în momentul încheierii contractului.

Un contract de leasing nu poate fi încheiat pe o durată mai mică de un an şi reprezintă un titlu executoriu în condiţiile în care utilizatorul nu predă bunul la sfârşitul perioadei de leasing (în măsura în care nu a formulat opţiunea preluării bunului sau prelungirii contractului) şi în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

Părţile contractuluiSpre deosebire de complexa operaţiune de leasing care este bazată pe o relaţie trilaterală

(furnizor-finanţator, utilizator), contractul de leasing se încheie între două părţi: locatorul-finanţator şi utilizatorul.

Drepturile şi obligaţiile finanţatoruluiDrepturi

dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau insolvabilitate (potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, drepturile reale ale finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului sindic;

dacă utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile alineatului precedent se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

Obligaţii să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor; să încheie contracte de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres

formulate de acesta; să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de

leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;

să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului (posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului, pentru achiziţionarea sau restituirea bunului);

să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale;

să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing. Drepturile şi obligaţiile beneficiaruluiDrepturi

43

Page 44: Drept Comercial Sem 2

în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi post-garanţie, utilizatorul are drept de acţiune asupra furnizorului;

de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.Obligaţii să recepţioneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing; să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea

personalului desemnat să îl exploateze; să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului; să respecte termenele de plată şi cuantumul ratelor de leasing; să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ce derivă din contractul de leasing; să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din: folosirea directă a bunului sau prin prepuşii săi

(inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii), cazuri fortuite pe întreaga perioadă a contractului în paralel cu plata ratelor de leasing până la atingerea valorii contractului de leasing;

să nu împiedice finanţatorul în verificarea stării şi a modului de exploatare a bunului; să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din partea unui terţ,

referitor la dreptul acestuia de proprietate; să nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al finanţatorului; să restituie bunul, respectând prevederile contractuale. Asigurarea bunurilorDată fiind natura complexă a obiectului contractului de leasing – „bunuri imobile şi mobile de

folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil” – se impune şi mai mult asigurarea acestora, obligaţie ce revine finanţatorului.

Asigurarea bunului-obiect al contractului de leasing reprezintă o asigurare legală; prin efectul legii, raporturile de asigurare, drepturile şi obligaţiile părţilor în materie de asigurare născându-se şi stingându-se automat în virtutea legii, voinţa părţilor neputând influenţa desfăşurarea raporturilor de asigurare.

Această asigurare este o asigurare de daune, având ca scop repararea prejudiciului.Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă valoarea directă nu este la îndemână, se poate apela

la o coasigurare, suma asigurată fiind limitată de lege la valoarea bunului asigurat, nedepăşindu-i valoarea.Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi valoarea bunului din momentul

producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de asigurat.Termenul de prescripţie este, prin derogare de la termenul general de prescripţie, de 2 ani, ceea ce

ridică problema asigurării repetate de către finanţator a bunului după această perioadă.Finanţatorul nu este oprit prin lege să pretindă şi utilizatorului să se asigure.Asigurarea împotriva riscului de neplată este o asigurare ce derivă din contract, nu din lege. O.G.

nr. 51/1997 stipulează însă, dreptul finanţatorului de a rezilia contractul de leasing timp de două luni consecutive; acesta din urmă este obligat ca în momentul rezilierii contractului de leasing în aceste condiţii să restituie bunul, să plătească ratele scadente cu daune-interese, dacă în contract nu se prevede altfel.

Răspunderea părţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractualeÎn cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, încetarea contractului de leasing

se poate produce prin reziliere. Clauzele de reziliere stipulate în contract pot fi în interesul finanţatorului sau al utilizatorului.

Rezilierea are ca efect obligarea utilizatorului la restituirea bunului către societatea de leasing şi plata la daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la termen stipulat sau de neexecutarea obligaţiei de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive. Finanţatorul nu răspunde în cazul neprimirii de către utilizator a bunului.

Societatea de leasing are dreptul la intentarea unei acţiuni în revendicare pentru recuperarea bunului atunci când utilizatorul l-a subînchiriat ori vândut, deoarece este proprietara acestui bun.

Operaţiunile de leasing pot da naştere la numeroase litigii atât cu privire la natura operaţiunilor, cât şi, mai ales, cu privire la natura obligaţiilor asumate de părţi. O importanţă deosebită în prevenirea unor astfel de evenimente o reprezintă includerea în contract a unor clauze speciale.

Litigiile pot fi grupate în trei categorii: refuzul de finanţare livrarea neconformă a bunului neplata ratelor de leasing.

44

Page 45: Drept Comercial Sem 2

Dacă părţile nu ajung la o înţelegere amiabilă, litigiile pot fi soluţionate de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în măsura în care în contract s-a prevăzut o clauză compromisorie (clauza de arbitraj).

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Prezentaţi specificul contractului de report în comparaţie cu contractul de cont curent.

2. Au drept de retenţie:a) mandantul;b) mandatarul;c) comitentul;d) consignatarul.

3. În contractul de leasing, finanţatorul are obligaţia asigurării bunului pentru că el:a) foloseşte bunul;b) a împrumutat cu bani pe utilizator este proprietarul bunului;c) este furnizorul bunului;d) încasează ratele de leasing.

4. Nu constituie efect al contractului de cont curent:a) indivizibilitateab) novaţiac) compensaţiad) fidejusiunea

5. Executarea coactivă şi clauza de rezervă a dreptului de proprietate în contractul de vânzare-cumpărare comercială.

6. Executarea coactivă presupune:a) neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului individual determinat sau

neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul individual determinat ce face obiectul contractului

b) neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului de gen sau neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul de gen ce face obiectul contractului

c) neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului ce face obiectul contractului, fie bun individual determinat, fie bun de gen sau neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a plăti preţul

d) executarea concomitentă de către ambele părţi a obligaţiilor reciproce care izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare

7. În ipoteza stipulării unei clauze de rezervă a proprietăţii într-un contract de vânzare-cumpărare: a) dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi riscurile se transmit la momentul achitării ultimei rate; b) dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi riscurile se transmit cumpărătorului în momentul realizării acordului de voinţă (momentul încheierii contractului); c) părţile stabilesc un anumit preţ la momentul încheierii contractului, preţ ce va putea fi revizuit ulterior.

8. Mandatarul trebuie să aibă: a) capacitate deplină de exerciţiu;

b) capacitate deplină de exerciţiu şi calitatea de comerciant; c) calitate de comerciant.

9. Mandatul comercial: a) este prezumat a fi oneros

45

Page 46: Drept Comercial Sem 2

b) este prezumat a fi gratuit c) codul comercial nu prevede nicio prezumţie în legătură cu caracterul oneros sau gratuit al contractului de mandat

10. Privilegiul special al mandatarului reprezintă:a) remuneraţia datorată de către mandant pentru executarea mandatului;b) obligaţia de garanţie a executării obligaţiilor de către terţi, obligaţie asumată de către comisionar;c) dreptul de retenţie asupra bunurilor mandantului, bunuri pe care mandatarul le deţine pentru executarea

mandatului.

11. Definiţi contractul de comision.

13. Constituie obligaţia depozitarului: a) să achite taxa de depozit datorată conform contractului; b) să achite eventualele cheltuieli pentru păstrarea şi conservarea mărfii; c) să păstreze marfa ca un bun proprietar.

14. Contractul de consignaţie cuprinde elemente ale următoarelor tipuri de contracte:a)vânzare-cumpărare, locaţiune, comodat;b)vânzare-cumpărare, comision, depozit;c)vânzare-cumpărare, depozit, comodat.

14. Enumeraţi minimum două dintre obligaţiile consignantului.

Cuvinte –cheie: Vânzarea comercială: o vânzare, indiferent de obiect sau de subiect, precedată de o

cumpărare făcută cu intenţia de a revinde Executare coctivă: mijloc juridic specific de executare silită creat de legiuitor în favoarea

creditorului, la care apelează partea contractantă îndreptăţită. Mandatul comercial: contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă

persoană (mandatar) să încheie acte de comerţ (afaceri comerciale) în numele şi pe seama mandantului.

Privilegiul special al mandatarului: dreptul de retenţie al mandatarului asupra tuturor bunurilor mandantului, pe care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului, pentru tot ce i se datorează din executarea mandatului (art. 386 Cod comercial); creanţele mandatarului au prioritate faţă de oricare alte creanţe pe care le are faţă de mandant.

Contractul de comision: contractul prin care comisionarul se obligă să încheie anumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, care i-a dat împuternicire, în schimbul unei remuneraţii numită comision.

Clauza star del credere sau du croire: obligaţie de garanţie a executării contractului din partea comisionarului (garanţia solvabilităţii); prin această clauză comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru ipoteza în care terţul refuză să-şi execute obligaţiile sau este insolvabil.

Contractul de consignaţie: convenţia prin care una din părţi, numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde în nume propriu, dar pe socoteala consignantului, la un preţ stabilit anticipat.

Contractul de report: contractul în temeiul căruia o persoană deţinătoare de titluri de credit, denumită reportat, dă în report (vinde temporar) titlurile unei alte persoane, denumită reportator, în schimbul unei sume plătibilă imediat. La un anumit termen reportatorul revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi specie (nu aceleaşi titluri pe care le-a dobândit), primind un preţ determinat. Reportatorul primeşte de la reportat o remuneraţie, denumită preţ de report sau premiu.

Contractul de cont curent: contractul prin care părţile, numite corentişti, se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către

46

Page 47: Drept Comercial Sem 2

cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

Contractul de franciză: sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.

Beneficiarul: un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de francizor.

Reţeaua de franciză: cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.

Know-how-ul: ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor desenate şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs.

Contractul de leasing: contractul prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite, pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, cu dreptul locatarului-utilizatorului ca, la expirarea duratei contractului să opteze pentru cumpărarea bunului, prelungirea contractului sau încetarea raporturilor contractuale.

Valoare de intrare: valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.

Valoarea totală: reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.

Valoarea reziduală: reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing şi a asumelor datorate potrivit contractului se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locator.

Bibliografie selectivă:1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial, Ediţia4, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008, p. 323-3852. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009, p. 497-6153. Fr. Deak, Stanciu D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 19934. D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Operaţiunile de leasing, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 19985. Gh. Gheorghiu, G.N. Turcu, Operaţiunile de franciză, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

TITLURILE DE CREDIT

Obiective:

47

Page 48: Drept Comercial Sem 2

Cunoaşterea definiţiei, trăsăturilor şi a clasificării titlurilor de credit Cunoaşterea definiţiei, caracterelor şi a funcţiilor cambiei Individualizarea şi însuşirea menţiunilor obligatorii ale cambiei Cunoaşterea aspectelor privind acceptarea, transmiterea(girul), garantarea(avalul) şi plata

cambiei Prezentarea definiţiei şi a elementelor esenţiale ale biletului la ordin Cunoaşterea definiţiei, a elementelor esenţiale şi a formelor cecului

S e c ţ i u n e a 1Noţiunea şi clasificarea titlurilor de credit

1.1. Noţiune

Titlurile de credit reprezintă o categorie de valori care constau în înscrisuri sau documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi titulara dreptului.

Deoarece creditul implică un decalaj în timp între două prestaţii - prestaţia creditorului (actuală) şi prestaţia celui creditat de mai târziu, titlurile de credit mai sunt definite în literatura juridică, ca documente ce constată creanţe comerciale care amână în timp plata datoriei şi care pot circula uşor fiind negociabile.

Titlurile de credit au practic rolul de mijloc de plată şi de garanţie în relaţiile de colaborare dintre comercianţi.

În cazul titlurilor de credit, între dreptul patrimonial şi înscris există o relaţie necesară indisolubilă nu numai în momentul naşterii dreptului dar şi pentru existenta lui ulterioară, înscrisul încorporând dreptul, fiind indisolubil pentru valorificarea lui.

Aşadar, posesorul unui titlu de credit are dreptul la prestaţia arătată în el, în temeiul prezentării sale, dacă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege.

Din definiţie, rezultă că titlurile de credit au următoarele caracteristici: formalitatea (naşterea, existenţa, circulaţia, executarea sau valorificarea drepturilor patrimoniale,

depind de existenţa înscrisului ce le încorporează, respectiv de existenţa documentului sau a titlului).

literalitatea (conţinutul şi limitele dreptului ce rezultă din titlu sunt determinate de ceea ce este prevăzut în document, fără nici o influenţă asupra raportului juridic fundamental care a ocazionat emiterea titlului şi fără posibilitatea de a fi interpretat sau completat prin alte înscrisuri. Literalitatea conferă posesorului titlului de credit un drept cert.

autonomia (titlurile de credit se transmit independent de raportul juridic care a stat la baza emiterii lor). De exemplu, acţiunile se transmit independent de contractul de societate care a stat la baza emiterii lor.

1.2. Clasificarea titlurilor de credit

După conţinutul lor, titlurile de credit sunt: reprezentative de mărfuri, care încorporează un drept real asupra unor bunuri determinate aflate

în depozite, magazii (de exemplu, recipisele de gaj, conosamente); titluri care dau dreptul la o anumit prestaţie din partea debitorului (de exemplu, cambiile,

biletele la ordin). Posesorul este îndreptăţit la o sumă de bani la primirea unei cantităţi de mărfuri. titluri care încorporează drepturi complexe, drepturi ce rezultă din acţiunile unei societăţi

comerciale, drepturi patrimoniale (de a participa la împărţirea beneficiilor, restituirea cotei de participare la capitalul social în caz de dizolvare) sau drepturi nepatrimoniale (de a participa la adunarea generală, la alegerea organelor de conducere).

După modul de circulaţie, titlurile de credit sunt:

48

Page 49: Drept Comercial Sem 2

nominative, persoana beneficiarului este nominal determinată în chiar cuprinsul titlului, iar transmiterea lui se face numai cu concursul emitentului care trebuie să înscrie numele noului dobânditor în registrul său şi să-l menţioneze pe titlu (de exemplu, acţiunile, obligaţiunile etc.).

la ordin, care se transmite în afara oricărei colaborări a emitentului, printr-un gir făcut pe dosul titlului. Posesorul unui astfel de titlu îşi poate valorifica dreptul prin prezentarea titlului unit cu un şir neîntrerupt de giruri care ajung până la el;

la purtător, beneficiarul dreptului nu este menţionat, prestaţia la care este îndreptăţit urmând a fi efectuată în mâinile persoanei care la scadenţă îl va deţine. Transmiterea lui se face fără concursul emitentului, prin simpla remitere materială a documentului. Posesorul de bună-credinţă al unui titlu la purtător este apărat împotriva oricărei revendicări, buna credinţă fiind prezumată.

După cum au sau nu legătură cu un act de comerţ există titluri: care au în mod obligatoriu drept cauză un act de comerţ; titluri financiare servind drept rambursare a creditului acordat de o bancă sau altă instituţie de

credit, clienţilor (de exemplu, o bancă care acordă credit clientului său, îşi trage asupra acestuia o cambie sau pretinde să-i subscrie un bilet la ordin pentru rambursarea la scadenţă a creditului).

S e c ţ i u n e a 2Cambia, biletul la ordin şi cecul

În relaţiile comerciale, interne şi internaţionale, o importanţă deosebită prezintă, titlurile de credit la ordin şi în primul rând cambiile, biletul la ordin şi cecul, datorită modului uşor de a circula.

Legislaţia română în vigoare nu cunoaşte o reglementare generală a titlurilor de credit. Ele sunt reglementate fie în Codul comercial (conosamentul), fie în legi speciale, cum sunt: cambia şi biletul de ordin sau cecul  ori poliţa de asigurare

2.1. Cambia

2.1.1. Noţiune

Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei alte persoane numită tras de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar, la scadenţă sau la ordinul acesteia o sumă de bani stabilită.

În operaţiunea cambială participă trei persoane: trăgătorul, creditorul sau expeditorul care emite titlul; trasul, debitorul sau importatorul căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a plăti o anumită

sumă; beneficiarul sau terţa persoană către sau la ordinul căreia se face plata.Creanţa trăgătorului către tras reprezintă proviziunea sau acoperirea cambiei, iar creanţa

beneficiarului contra trăgătorului, valoarea furnizată.

2.1.2. Caracterele (trăsăturile) cambiei

cambia (trata) este un titlu de credit, plata cambiei fiind făcută, de regulă, la scadenţă. Până în momentul scadenţei, executarea obligaţiei de plată se amână, realizându-se, astfel, o operaţie de creditare;

cambia este un titlu de credit formal şi complet, în sensul că, atât drepturile, cât şi obligaţiile, în totalitatea lor, rezultă din menţiunile înscrise în cambie;

cambia este un titlu de credit care creează obligaţii necondiţionale, în sensul că, obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de o condiţie indiferent de natura ei; în cazul stipulării unei condiţii, cambia va fi lovită de nulitate absolută;

cambia este un titlu de credit abstract, obligaţiile decurgând din cambie fiind independente de raporturile juridice care au stat la baza emiterii ei (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare). De aceea prin cambie se creează obligaţii autonome, distincte de cele existente în raporturile juridice fundamentale;

49

Page 50: Drept Comercial Sem 2

cambia conţine un ordin şi se transmite printr-o procedură specială, respectiv prin „gir” (andosare) cu excepţia cazului când cambia conţine menţiunea „nu la ordin”, situaţie în care, cambia se va transmite potrivit dreptului comun, prin cesiune de creanţă care însă presupune anumite aspecte derogatorii de la cesiunea tradiţională din dreptul civil.

2.1.3. Funcţiile cambiei

Cambia îndeplineşte următoarele funcţii: din punct de vedere economic şi financiar, cambia, la origine, a fost un instrument de schimb

valutar. De altfel, etimologic, „cambio” în limba italiană înseamnă „schimb”; titlu de credit, aceasta reprezentând funcţia cea mai importantă a cambiei;Pentru că plata cambiei nu se face imediat ci la scadenţă sau la vedere, cambia amână în timp plata

datoriei şi, ca atare, este titlu de credit.Se admite totuşi ca o plata să se facă şi imediat, printr-o operaţiune numită „scont”. Beneficiarul sau

dobânditorul cambiei poate remite cambia unei bănci care va achita suma arătată în cambie. Până la scadenţă, banca va calcula şi va reţine echivalentul dobânzilor ce i se cuvin pentru faptul că a achitat imediat suma de bani arătată în cambie.

instrument de plată. Trăgătorul (emitentul cambiei) are posibilitatea să achite datoria pe care o are faţă de creditorul său prin tragerea unei cambii asupra unui debitor propus în favoarea creditorului, care devine beneficiarul cambiei.

2.1.4. Condiţiile de validitate ale cambiei

Condiţii de fond Cambia este un act juridic şi, în consecinţă, ca orice act juridic trebuie să respecte condiţiile de

validitate prevăzute de Codul civil. Aceste condiţii de validitate se analizează în funcţie de particularităţile cambiei ca operaţiune (fapt) de comerţ, potrivit art. 3 C. com.

Cambia este valabilă dacă emitentul are capacitatea juridică necesară unui comerciant. Condiţii de formăCambia se întocmeşte în formă scrisă, forma rezultând implicit din conţinutul art. 1 din Legea nr.

58/1934. Cambia conţine atât menţiuni obligatorii, cât şi facultative. Menţiunile obligatorii ale cambiei: denumirea de cambiePotrivit Legii nr. 58/1934, înscrisul cambial trebuie să conţină denumirea de „cambie”, ceea ce

înseamnă că orice altă menţiune adică „trată” sau „poliţă” nu poate fi folosită pentru indicarea unei cambii.

Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinateOrdinul de plată dat de trăgător (emitentul cambiei) trasului trebuie să fie pur şi simplu şi nicidecum

afectat de o condiţie, indiferent de natura ei. Ordinul de plată se exprimă, de regulă, prin cuvintele „veţi plăti”, „plătiţi” sau „autorizaţi să plătiţi”.

Suma de bani care se va plăti trebuie să fie determinată în moneda de plată şi să se facă menţiunea în cifre şi litere. În caz de neconcordanţă va avea prioritate menţiunea în litere.

Numele trasuluiTrasul, cel care va face plata cambiei, poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, arătându-se

numele sau denumirea (ori numele comercial) al acesteia. Poate fi indicat ca tras însuşi trăgătorul. De asemenea, pot fi indicate mai multe persoane care să facă plata, situaţie în care aceste persoane vor răspunde în mod solidar.

Trasul indicat va face plata numai după acceptarea de către el a cambiei. Indicarea termenului de plată (scadenţa)Cambia trebuie să conţină indicarea scadenţei sau a termenului la care se va plăti cambia. Scadenţa

trebuie să fie certă (adică să se menţioneze ziua sau termenul limită la care se va face plata).Cambia nu poate să conţină o menţiune cu privire la plata în rate a sumei arătate în cambie, o astfel de

menţiune fiind lovită de nulitate absolută.Dacă în cambie nu se precizează scadenţa, înseamnă că plata ei se va face „la vedere”.

50

Page 51: Drept Comercial Sem 2

Modalităţile de stabilire a scadenţeiO cambie poate fi trasă la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la data

emisiunii, la o zi fixă. Indicarea locului plăţii cambieiCambia trebuie să prevadă locul unde se va face plata cambiei indicându-se numai localitatea şi

nicidecum domiciliul ori sediul debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de plată la alegerea posesorului cambiei (art. 2 alin. 5 din Legea nr. 58/1934).

Dacă în cambie nu se prevede locul plăţii legea prezumă că acesta este locul arătat lângă numele trasului (art. 2 alin. 3).

Cambia poate să conţină o clauză prin care să se indice ca loc de plată fie domiciliul unui terţ, fie localitatea unde domiciliază trasul, fie altă localitate. O astfel de cambie poartă denumirea de cambie domiciliată.

Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se va face plata (numele beneficiarului)Pot fi indicate mai multe persoane în calitate de beneficiar, după cum poate fi beneficiar chiar

trăgătorul însuşi (art. 3 din Legea nr. 58/1934). Data şi locul emiterii cambieiData emiterii cambiei presupune indicarea zilei, lunii şi anului emiterii ei. Cambia care nu prevede

data emiterii va fi lovită de nulitate absolută. Indicarea datei emiterii are importanţă pentru a se stabili exigibilitatea plăţii cambiei dacă există menţiunea efectuării plăţii „la un anumit termen de la emiterea cambiei” şi pentru a se verifica capacitatea juridică a trăgătorului în momentul emiterii ei.

Locul emiterii cambiei presupune indicarea localităţii unde a fost emisă cambia. În lipsa menţiunii cu privire la locul emisiunii, legea prezumă că acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului.

Indicarea locului unde a fost emisă cambia are importanţă în stabilirea legii aplicabile, dacă ea conţine un element extraneu (străin).

Semnătura trăgătoruluiTrăgătorul este obligat să semneze cambia, indicând numele, prenumele, respectiv denumirea (firma).

Semnătura trebuie să fie autografă. Aceeaşi condiţie trebuie a fi îndeplinită şi cu privire la semnăturile celorlalţi debitori cambiali,

respectiv, tras, girant şi avalist. Semnătura trăgătorului şi celelalte semnături aplicate pe cambie au caracter independent, aşa încât

fiecare dintre ele trebuie să fie valabile. Elemente sau menţiuni facultative ale cambiei clauza „nu la ordin”, înseamnă interzicerea transmiterii cambiei prin gir. În acest caz cambia se va

transmite prin cesiune de creanţă potrivit dreptului comun; clauza „fără cheltuieli” sau „fără protest”. Exercitarea acţiunii în regres se poate face numai

dacă beneficiarul cambiei întocmeşte un protest de neacceptare. De la această regulă există o excepţie, respectiv în cazul când în cambie este stipulată clauza „fără protest”, situaţie în care beneficiarul este scutit de obligaţia de a întocmi protestul de neacceptarea şi, deci va putea exercita acţiunea în regres în caz de refuz de acceptare din partea debitorului cambiei (trăgător, tras, avalist);

clauza privind „indicarea unui acceptant la nevoie”, în cazul refuzului acceptării sau a plăţii cambiei de către tras;

clauza „fără procură”, ceea ce înseamnă că posesorul cambiei pretinde suma de bani arătată în cambie, în virtutea unui drept propriu şi nicidecum în calitate de procurator sau mandatar;

clauza „după aviz”. Dacă în cambie există o asemenea clauză ea se traduce în sensul că trasul va face plata numai după primirea avizului dat de către trăgător;

clauza „valoare dată în garanţie” se traduce în sensul că titlul a fost dat în scopul garantării executării altei obligaţii.

Cambia în albTrăgătorul poate emite în mod intenţionat o cambie care nu cuprinde toate menţiunile obligatorii

prevăzute de lege, dar care urmează a fi completate ulterior de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia (art. 12 din Legea nr. 58/1934). O asemenea cambie este numită „cambie în alb”.

Cambia în alb trebuie să conţină numele trăgătorului, nefiind necesare şi celelalte menţiuni.

51

Page 52: Drept Comercial Sem 2

Cambia în alb poate fi completată oricând, pe baza „contractului de completare” încheiat între trăgător şi primitorul cambiei, însă înainte de prezentarea ei la plată şi cel mai târziu în termen de 3 ani de la data emiterii ei.

2.1.5. Acceptarea cambiei

Executarea obligaţiei prevăzută în cambie depinde de manifestarea de voinţă a trasului, deoarece trasul trebuie să accepte cambia, astfel el devenind debitor principal.

Prezentarea cambiei pentru acceptare este, de regulă, facultativă pentru beneficiar. În mod excepţional, beneficiarul (posesorul) cambiei are obligaţia prezentării cambiei spre acceptare în cazul în care scadenţa cambiei este într-un anumit termen de la „vedere”.

Este, de asemenea, obligatorie prezentarea cambiei pentru acceptare, dacă există în conţinutul ei o clauză prin care este prevăzută o asemenea obligaţie.

Prin acceptare, trasului îi revin obligaţii atât faţă de posesorul (beneficiarul) cambiei, cât şi faţă de trăgător (emitentul), astfel:

faţă de posesorul cambiei, trasul este obligat să facă plata, fiind ţinut în mod solidar cu trăgătorul, eventual cu avalistul, pentru executarea obligaţiei;

faţă de trăgător, trasul are obligaţia ca în caz de neplată să dispună de acţiunea directă pe care o are împotriva are împotriva acceptantului.

Acceptarea cambiei se face prin menţiunea de acceptare făcută pe cambie.Acceptarea poate fi revocată de către tras, situaţie în care va menţiona pe titlu „anulat”, adăugând

semnătura. Revocarea se poate face numai înainte de înapoierea titlului către posesorul cambiei.Refuzul de a accepta cambia se consemnează într-un protest de neacceptare care are valoarea

unui înscris autentic înregistrat într-un Registru special al Notarului Public.Dacă există refuz de acceptare a cambiei, posesorul poate exercita înainte de scadenţă, dreptul de

regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi debitori cambiali.Cambia poate fi acceptată, în mod excepţional, de alte persoane indicate în cuprinsul cambiei sau de o

terţă persoană (care doreşte să facă plata).

2.1.6. Transmiterea cambiei

Transmiterea cambiei se realizează prin gir şi prin cesiune. Girul NoţiuneGirul este un act juridic prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei persoane, numită

giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu respectiv4 .

Girul se realizează prin intermediul unei menţiuni făcute pe spatele titlului cu privire la numele dobânditorului şi conţine ordinul de plată adresat trasului sau emitentului de către posesorul cambiei de a se face plata aceluia (în mâinile) căruia s-a transmis cambia.

Persoana care transmite titlul (cambia) este denumită „girant”, iar aceea care o primeşte poartă denumirea de „giratar”.

Cambia circulă de la o persoană la alta prin ordinul scris menţionat pe dosul titlului sau pe un înscris separat (allonge), document numit „ordin-gir” sau andosament.

Funcţiile giruluiPrincipala funcţie a girului este aceea de transmitere a cambiei, giratarul dobândind astfel

proprietatea asupra cambiei.Prin gir se transmit toate garanţiile constituite în vederea „asigurării” plăţii cambiei, respectiv: gajul,

ipoteca şi privilegiile.Dacă în cambie figurează clauza „nu la ordin”, cambia nu se va transmite prin gir ci, prin cesiune de

creanţă, potrivit dispoziţiilor din Codul civil. O altă funcţie a girului este aceea de „garanţie” pentru acceptare.

Prin transmiterea cambiei apelându-se la procedura girului se dobândeşte un nou garant privind obligaţiile cambiale. Fiecare giratar devine debitor cambial împreună cu trasul, trăgătorul şi, eventual, avaliştii.

52

Page 53: Drept Comercial Sem 2

Girul nu îndeplineşte funcţia de garanţie în cazul când în cambie este prevăzută menţiunea „fără garanţie”.

În sfârşit, girul mai îndeplineşte şi funcţia „de legitimare” a posesiunii cambiei5 . Condiţiile de validitate ale girului Condiţiile de fond (speciale): girul trebuie să fie necondiţional. Orice condiţie este nulă; girul nu poate fi dat numai pentru o parte din sumă, ceea ce înseamnă că girul nu poate fi parţial.

Sancţiunea în acest caz este tot nulitatea absolută. Condiţiile de formă: menţiunea trebuie făcută pe dosul titlului sau pe un („allonge”) folosindu-se formula: „plătiţi lui”

sau „plătiţi la ordinul lui”; menţiunea trebuie să fie urmată de semnături şi de dată. Forme specifice ale girului Girul în alb Girul în alb este acel gir care nu arată numele giratarului, fiind valabil dacă există semnătura

girantului pusă pe dosul titlului sau pe adaos (allonge).Posesorul poate să completeze girul cu propriul său nume, indicându-se ca giratar. Totodată girul în

alb poate fi completat şi cu numele unei alte persoane căreia giratarul posesor intenţionează să-i transmită titlul.

Girul la purtătorGirul la purtător este ca şi girul în alb, un act pe care nu figurează numele giratarului. Documentul

circulă prin simpla lui remitere, posesorul fiind prezumat a fi titularul dreptului asupra cambiei. Cesiunea de creanţăAtât girul, cât şi cesiunea de creanţă au ca efect transmiterea dreptului patrimonial asupra sumei

(valorii) arătată în titlu şi asupra celorlalte garanţii ale dreptului, de la o persoană girant-cedent către giratar-cesionar.

În schimb, dacă în cazul girului giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom fără să i se opună excepţiile care puteau fi opuse girantului (prescripţia, compensaţia etc.), în cazul cesiunii, cesionarul dobândeşte drepturile pe care le-a avut cedentul, astfel încât debitorul cedat poate să opună cesionarului toate excepţiile pe care le putea invoca faţă de cedent.

Prin gir, girantul garantează executarea obligaţiei, pe câtă vreme în cazul cesiunii de creanţă, cedentul nu garantează faţă de cesionar pentru solvabilitatea debitorului cedat.

Din punct de vedere formal, girul este valabil prin simpla menţiune făcută pe titlu cu privire la dobânditor, în timp ce, în cazul cesiunii este obligatorie notificarea debitorului sau acceptarea în formă autentică din partea debitorului cedat.

2.1.7. Garantarea cambiei. Avalul

NoţiuneAvalul conţine angajamentul unei terţe persoane numită avalist prin care se obligă să facă plata

cambiei, garantând astfel executarea obligaţiei de către cel ce trebuia să plătească, numit avalizat.Aşadar, avalistul garantează efectuarea plăţii de către avalizat.Avalul se indică pe cambie şi se semnează de către persoana care-l dă, folosindu-se menţiunea

„pentru aval”.Avalul se poate da pentru garantarea executării obligaţiei, fie de către tras, fie de către trăgător sau

chiar pentru un alt avalist. Avalul este asemănător fidejusiunii din dreptul comun, cu unele particularităţi: avalul nu poate să fie dat sub condiţie; avalul nu poate să prevadă beneficiul de diviziune şi de discuţiune al avalistului, acesta răspunzând

în mod solidar cu ceilalţi debitori cambiali; avalul poate garanta numai o parte din obligaţie; dacă nu se precizează persoana avalizată, se prezumă că avalul este pentru garantarea obligaţiilor

trăgătorului.

53

Page 54: Drept Comercial Sem 2

Efectele avalului Avalistul, fiind un fidejusor cambial, are aceleaşi obligaţii ca şi fidejusorul, potrivit dreptului

comun, cu excepţia celor care sunt incompatibile cu regimul juridic al cambiei; Obligaţia de garanţie a avalistului este o obligaţie accesorie, subsidiară obligaţiei principale; Avalistul poate opune posesorului titlului excepţiile pe care debitorul avalizat le avea contra lui; Avalistul are dreptul de a opune posesorului excepţiile şi decăderile debitorului garantat; În cazul plăţii cambiei, avalistul se subrogă în toate drepturile posesorului, exercitând dreptul de

regres împotriva celorlalţi debitori cambiali: tras, trăgător etc.

2.1.8. Plata cambiei

Plata cambiei se face la scadenţă. Cambia cu scadenţă la vedere va fi plătită la prezentare, cu excepţia cazului când s-a prevăzut un termen de plată calculat de la „vedere”.

Plata efectuată de tras îi eliberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului are drept consecinţă răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant, avalist).

Locul plăţii trebuie să fie arătat în conţinutul cambiei. În lipsa indicării locului plăţii, plata se va face în localitatea indicată lângă numele trasului.

În situaţia în care nu se prevede vreo localitate, plata se va face la sediul trasului sau celui indicat să facă plata (deci plata este cherabilă).

Plata va fi efectuată de către tras, dacă a acceptat cambia şi de către avalişti. Efectele plăţii. Dacă plata se face la scadenţă, efectul firesc este stingerea datoriei cambiale. Când plata se face de

către un girant, sunt liberaţi de plată numai debitorii cambiali succesivi lui, nu şi cei anteriori. Plata parţială şi plata anticipatăÎn principiu se admite, atât plata parţială, cât şi cea anticipată.Plata parţială este admisă, cu excepţia celei care se face de debitorii de regres (giranţii) sau de

avaliştii lor.Plata parţială nu poate fi făcută anticipat faţă de scadenţă. În schimb plata integrală, poate fi făcută

chiar înainte de scadenţă, dar cu consimţământul creditorului.

2.1.9. Mijloacele cambiale

Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri speciale de valorificare a drepturilor cambiale. Ele constau în acţiuni cambiale care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau acţiuni de punere în executare a cambiei.

Acţiunile cambiale sunt de două feluri: Acţiunea cambială directă, îndreptată împotriva celor direct obligaţi la plată (acceptantul sau

avalistul său). Acţiunile cambiale directe sunt cereri de chemare în judecată obişnuite, care se exercită în temeiul titlului, în interiorul termenului de prescripţie.

Dacă trasul acceptă cambia trasă asupra lui, dar la scadenţă refuză plata, creditorul îl poate urmări fie pe el, fie pe avaliştii săi. El are împotriva acestei categorii de persoane obligate o acţiune cambială directă.

Trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor nu-şi asumă decât o obligaţie subsidiară de plată, în sensul că nu pot fi urmăriţi de creditorul cambial decât dacă plata nu are loc.

Obligaţia trăgătorului de a garanta plata este absolută, în timp ce obligaţia de garanţie a giranţilor nu este absolută, deoarece aceştia pot fi exoneraţi atât de răspunderea pentru acceptare, cât şi de aceea pentru plată.

Obligaţia de garanţie constă în obligaţia de a plăti în clipa când obligatul principal nu-şi îndeplineşte prestaţia, fie la scadenţă, dacă refuză plata, fie înainte de scadenţă, dacă nu se întâmplă anumite fapte care dau certitudinea că plata cambiei nu va avea loc.

Acţiunea cambială de regres, contra oricărui alt obligat cambial, (trăgătorul, giranţii şi avaliştii acestora).

Acţiunile cambiale de regres pot fi exercitate pe cale judiciară, în condiţiile prevăzute de lege.

54

Page 55: Drept Comercial Sem 2

Dacă prestaţia trasului (plata) nu are loc la scadenţă sau înainte, în cazurile enumerate mai sus, posesorul cambiei poate urmării pe aceia care aveau obligaţia de a garanta această prestaţie. Aceştia sunt obligaţi de regres, iar acţiunea împotriva lor este regresul cambial.

Titular al dreptului de regres este, mai întâi, posesorul legitim al cambiei, şi mai apoi debitorii de regres. Avalistul unui debitor de regres poate şi el urmări pe cel avalizat, precum şi pe giranţii anteriori debitorului său.

Regresul la scadenţăDreptul de regres se exercită la scadenţă, exercitarea lui presupunând existenţa unor condiţii

materiale, prezentarea titlului în termene legale şi neefectuarea plăţii. Regresul înainte de scadenţăCazurile în care posesorul cambiei poate să exercite, înainte de scadenţă, drepturile de regres

împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi de regres sunt (art. 48 lit. b din lege): Refuzul acceptării cambiei Dacă la prezentarea cambiei, acceptarea a fost refuzată, în tot sau în parte, posesorul cambiei poate

exercita dreptul de regres împotriva tuturor semnatarilor cambiei.Refuzul acceptării cambiei nu dă dreptul la exercitarea acţiunilor de regres înainte de scadenţă în

cazul cambiilor neacceptabile sau a unei interdicţii de prezentare. Dificultăţi de plată ale trasului Înainte de scadenţă, posesorul cambiei poate exercita acţiuni de regres dacă trasul se află în dificultate

de plată. Legea are în vedere falimentul trasului, chiar dacă nu este constatat printr-o hotărâre judecătorească, fiind suficientă declararea procedurii6 .

Falimentul trăgătorului Posesorul cambiei poate exercita înainte de scadenţă acţiuni în regres, în cazul în care trăgătorul a fost

supus procedurii falimentului. În toate cazurile prevăzute de art. 48 din lege, dreptul de exercitare a acţiunilor înainte de scadenţă nu se stinge.

2.1.10. Protestul

Pentru a putea păstra şi exercita drepturile cambiale, legea impune posesorului îndeplinirea unor anumite formalităţi. Constatarea efectuării lor se face în mod obişnuit printr-un protest.

Situaţiile care trebuie constatate prin protest sunt: prezentarea cambiei şi refuzul predării; prezentarea cambiei şi refuzul plăţii la scadenţă sau înainte, în caz de nesiguranţă economică a

trasului; neprezentarea cambiei pentru acceptare, dacă indicatul domiciliază la locul plăţii (art. 75 din lege); refuzul plăţii din partea acceptantului prin intervenţie sau a indicatului la nevoie (art. 79 din lege); refuzul de acceptare a unei cambii ce trebuia prezentată într-un anumit termen sau unei cambii

plătibilă la un anumit timp de la vedere; refuzul de restituire a unuia dintre exemplarele cambiei, când există mai multe exemplare; refuzul deţinătorului unui exemplar original al cambiei de a-l preda posesorului legitim al copiei

cambiei; constatarea plăţii prin intervenţie sau a refuzului plăţii oferite prin intervenţie.O importanţă deosebită şi o utilizare frecventă o au în special primele două feluri de protest:

protestul pentru neplată şi protestul de neacceptare. Ele sunt legate de instituţia regresului7 .Protestul de neplată este indispensabil pentru conservarea dreptului de regres al posesorului

cambiei. El poate fi întocmit în una din cele două zile următoare plăţii.Protestul de neacceptare nu este obligatoriu dacă posesorul cambiei are obligaţia de a prezenta

cambia la acceptare într-un anumit termen sau în cazul în care urmăreşte să exercite regresul înainte de scadenţă.

Dacă protestul de neacceptare a fost întocmit în termen, posesorul cambiei este dispensat de obligaţia de a mai prezenta din nou cambia, la scadenţă, pentru plata cambiei.

Forma şi conţinutul protestuluiProtestul se face printr-un singur act, întrucât nu s-ar putea admite adresarea mai multor proteste.

Protestul poate fi adresat şi printr-un act separat în care trebuie făcută menţiunea de adresare pe cambie. Competenţa întocmirii protestului aparţine executorului judecătoresc şi notarului public.

55

Page 56: Drept Comercial Sem 2

Protestul are valoarea unui act autentic şi, întocmit în condiţiile legii, face dovadă deplină, cele constatate neputând fi combătute decât prin înscrierea în fals. Legea permite ca debitorii în regres să renunţe la adresarea protestului.

Clauza de scutire de protest (fără protest) trebuie scrisă pe cambie şi semnată, după caz, de: trăgător, girant sau avalist.

Cuprinsul protestului este stabilit de lege şi trebuie să conţină următoarele elemente: data întocmirii; numele şi prenumele celui care a cerut întocmirea protestului; numele şi prenumele persoanei căreia i s-a întocmit protestul; arătarea locului unde s-a întocmit protestul; menţionarea cererilor făcute; somaţia de plată; răspunsurile primite sau motivele pentru care nu s-a obţinut nici un răspuns. Protestul trebuie să fie semnat de persoana care l-a întocmit. Protestul poate fi înlocuit, dacă posesorul este de acord, printr-o declaraţie de refuz, de acceptare

sau de plată scrisă şi datată pe titlu sau pe adaos, semnată de cel împotriva căruia protestul urma să fie făcut. Ştersăturile, îndreptările sau adăugirile, pentru a fi luate în seamă, trebuie să fie aprobate de executorul judecătoresc sau de notarul public.

AvizulÎn cazul în care trasul refuză acceptarea sau plata cambiei, posesorul cambiei trebuie să

încunoştinţeze pe girantul său şi pe trăgător despre neacceptare sau neplată, în cele patru zile lucrătoare ce urmează zilei protestului. Fiecare girant este ţinut ca, în cele două zile lucrătoare ce urmează zilei în care a primit încunoştinţarea, să aducă la cunoştinţă girantului său încunoştinţarea primită, cu precizarea numelui şi adreselor celor care au făcut încunoştinţările precedente.

Legea cambială prevede că obligaţia de încunoştinţare există ori de câte ori se deschide dreptul de regres, fie că această formalitate se petrece la scadenţă, în ipoteza neplăţii, sau înainte de scadenţă, în caz de nacceptare.

În principiu, obligaţia încunoştinţării ia naştere numai dacă protestul a fost adresat sau dacă, existând clauza „fără protest”, s-a făcut prezentarea cambiei.

Obligaţia de avizare nu există când regresul se deschide ca urmare a declaraţiei de faliment a trasului şi, când, deşi acceptarea va fi refuzată, posesorul nu doreşte să se folosească de facultatea de exercitare a regresului înainte de scadenţă.

Avizarea se poate face prin orice mijloc de comunicare (scrisoare, telegramă etc.), prin simpla trimitere a cambiei neacceptate sau neplătite şi poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, sarcina probei revenind aceluia care este obligat să dea avizul.

Nerespectarea formalităţilor de avizare nu decade din dreptul de regres. Cel care nu a făcut încunoştinţarea, răspunde pentru paguba cauzată din culpa sa, fără ca despăgubirile să poată depăşi suma menţionată pe cambie.

Prin neîndeplinirea obligaţiei de avizare se întrerupe lanţul încunoştinţărilor, având dreptul la despăgubire nu numai cel care ar fi trebuit să primească avizul, ci şi toţi predecesorii acestuia, care şi ei, la rândul lor, nu au mai fost avizaţi.

2.1.11. Executarea cambială

Posesorul cambiei, pe lângă acţiunile directe şi de regres (acţiuni cambiale) are şi posibilitatea căii executării cambiei. Pe această cale, posesorul cambiei trece direct la executare, în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.

Caracterul executor al cambiei este o caracteristică a titlului (orice clauză de excludere a forţei executorii a cambiei este considerată nescrisă).

Condiţiile executării cambialeDreptul de executare cambială aparţine posesorului cambiei, care poate fi beneficiarul sau ultimul

giratar al cambiei şi debitorii în regres care au plătit cambia. Acest drept se exercită împotriva debitorilor cambiali. Creditorul poate intenta o acţiune cambială împotrivă oricăruia dintre debitori, care se va judeca într-un ritm accelerat.

56

Page 57: Drept Comercial Sem 2

Cambia trebuie să fie completă din punct de vedere formal, iar posesorul ei, ultimul giratar, să fi îndeplinit actele de diligenţă cambială pentru exercitarea regresului.

Girantul, în baza unui gir dat după protest poate, de asemenea să procedeze la executare, întrucât girul după protest produce efectele unei cesiuni şi transmite giratarului toate drepturile cambiale ale girantului.

Executarea cambială poate fi folosită cu condiţia ca drepturile cambiale să nu fie prescrise. Investirea cambieiÎn vederea executării cambiale, legea impune investirea cambiei cu formulă executorie. Aceasta

trebuie învestită de judecătoria în a cărei rază se găseşte locul de plată, sau, în lipsa indicaţiei, locul domiciliului trasului.

Rolul instanţei judecătoreşti se va limita la verificarea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţa cambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare a drepturilor cambiale.

Investirea cambiei cu formulă executorie se ordonă printr-o încheiere, care nu este supusă decât recursului.

Formalităţi privind executarea cambialăDin momentul investirii cambiei cu formulă executorie se poate proceda la executarea silită a

debitorului, legea cambială cuprinzând anumite dispoziţii referitoare la somaţia pe care creditorul trebuie să o adreseze debitorului şi opoziţia pe care o poate face debitorul.

Astfel, posesorul cambiei investită cu formulă executorie trebuie să adreseze debitorului o somaţie de plată, care se notifică prin executorul judecătoresc.

Somaţia trebuie să cuprindă transcrierea exactă a cambiei, a protestului, precum şi a celorlalte acte din care rezultă suma datorată .Transcrierea protestului devine obligatorie dacă somaţia se adresează unui debitor în regres.

Opoziţia la executareDebitorul poate exercita opoziţia la executare în termen de 5 zile de la primirea somaţiei. Această

opoziţie se depune la instanţa care a investit cambia cu titlu executoriu. Prin opoziţie, debitorul pune în discuţie valabilitatea titlului, putând invoca excepţii care îl exonerează de obligaţia de plată şi care se rezolvă pe calea unui proces cambial, iniţiat de debitor.

Suspendarea executăriiÎn mod excepţional, art. 62 alin. (3) din lege, admite că instanţa judecătorească va putea suspenda

executarea în cazul în care debitorul nu recunoaşte semnătura (caz în care debitorul se înscrie în fals) sau procura8 .

2.1.12. Excepţiile cambiale

Doctrina a clasificat excepţiile cambiale în două categorii: obiective şi subiective. Excepţiile obiective Excepţiile obiective privesc titlul cambial, obligaţia cambială şi condiţiile cerute pentru executarea

acţiunilor cambiale. Ele se subdivid în: excepţii obiective absolute, excepţii pe care orice debitor le poate invoca împotriva oricărui

creditor (posesorul cambiei), ca de exemplu: nevalabilitatea formală a cambiei datorită nerespectării condiţiilor impuse din lege; prescripţia dreptului la acţiune; stingerea obligaţiei pentru plată efectuată de tras etc.

excepţii obiective relative, excepţii pe care anumiţi debitori le pot opune oricăruia dintre posesorii cambiei. Intră în această categorie: nevalabilitatea obligaţiei cambiale, falsificarea semnăturilor cambiale, lipsa de reprezentare etc.

Excepţiile subiectiveExcepţiile subiective privesc persoana posesorului cambiei şi se subclasifică în: excepţii subiective absolute, pe care orice debitor cambial le poate opune anumitor posesori ai

cambiei, de exemplu: incapacitatea posesorului cambiei de a primi plata ori falimentul acestuia etc. excepţii subiective relative, care privesc un anumit raport cambial, de exemplu, excepţiile

referitoare la viciile de consimţământ, excepţii referitoare la raportul juridic fundamental etc.În conformitate cu art. 63 alin (3) din lege, orice excepţie cambială trebuie formulată de către debitor

la primul termen de înfăţişare. Această excepţie trebuie să fie grabnic soluţionată şi întemeiată pe o probă scrisă.

57

Page 58: Drept Comercial Sem 2

Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie în termen de 3 ani, termen care curge de la data scadenţei cambiei (prescripţia acţiunilor directe).

Acţiunile posesorului cambial împotriva giranţilor, a trăgătorului şi avaliştilor se prescriu în termen de 1 an, termen care curge da la data protestului de neacceptare a plăţii (prescripţia acţiunilor în regres).

Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu în termen de 6 luni, termen care curge din ziua când girantul a plătit cambia, ori din ziua când acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.

2.1.13. Acţiuni extracambiale

Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloace extracambiale, acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale. Sunt acţiuni extracambiale:

Acţiunea cauzalăPrin emiterea cambiei - ca şi prin transmiterea ei - se nasc anumite obligaţii abstracte, desprinse din

cauzele care le-au dat naştere. Emiterea cambiei sau transmiterea ei nu duce la stingerea raporturilor fundamentale. Numai excepţional, poate opera o novaţie, caz în care obligaţia veche din raportul fundamental este înlocuită cu o obligaţie nouă. În cazul în care obligaţia cambială nu s-a executat, posesorul cambiei are la îndemână împotriva debitorului, pe lângă acţiunile cambiale şi o acţiune bazată pe raportul fundamental, numită acţiune cauzală.

Pentru a se exercita o acţiune cauzală trebuie îndeplinite următoarele condiţii: lipsa de acceptare sau de plată, dovedit prin intermediul protestului; posesorul cambiei trebuie să ofere debitorului restituirea cambiei, prin depunerea ei la grefa

instanţei sesizate cu acţiunea cauzală şi cu dovedirea îndeplinirii formalităţilor necesare pentru consemnarea faţă de debitor a acţiunilor de regres aparţinând posesorului cambiei.

Dacă acţiunea este admisă şi s-a efectuat plata, cambia depusă la grefa instanţei va fi predată creditorului, care devine astfel posesorul legitim şi care va putea exercita acţiune de regres la care are dreptul9 .

Prescripţia acţiunii cauzale intervine în termen de 3 ani de la data protestului de neacceptare sau de neplată.

Acţiunea de îmbogăţire fără cauzăAceastă acţiune poate fi folosită când posesorul cambiei a pierdut acţiunile cambiale şi împotriva

debitorilor cambiali nu are o acţiune cauzală. Legea consideră ca fiind inechitabilă păstrarea de către debitorii cambiali a sumei cuvenite posesorului cambiei şi, în consecinţă, recunoaşte acestuia posibilitatea de a reclama ceea ce i se datorează prin acţiunea de îmbogăţire fără cauză.

Pentru exercitarea acţiunii de îmbogăţire fără cauză legea cere îndeplinirea următoarelor condiţii: existenţa unui titlu cambial valabil; pierderea tuturor acţiunilor cambiale prin decădere sau prescripţie; lipsa unei acţiuni cauzale; existenţa unei îmbogăţiri pe nedrept a uneia sau unora dintre debitori; existenţa unei daune (prejudiciu) suferită de posesorul cambiei.Potrivit legii, acţiunea de îmbogăţire fără cauză aparţine posesorului titlului.2.2. Biletul la ordin

2.2.1. Noţiune

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană numită emitent sau subscriitor se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acestuia.

În cazul biletului la ordin participă două persoane: emitentul, care se obligă să facă plata; beneficiarul, căruia i se face plata sau la ordinul căruia se va face plata.

2.2.2. Elemente esenţiale ale biletului la ordin

Ca şi cambia, biletul la ordin trebuie să conţină menţiunile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 58/1934 şi care comportă aceleaşi explicaţii, respectiv:

58

Page 59: Drept Comercial Sem 2

denumirea de bilet la ordin; promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată; scadenţa; locul de plată; numele beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.Nerespectarea acestor condiţii de formă atrage după sine sancţiunea nulităţii titlului.

2.3. Cecul

2.3.1. Noţiune

Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului numit trăgător, unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.

Subiectele participante în cadrul operaţiunii sunt: trăgătorul (sau emitentul titlului), care dispune efectuarea unei plăţi; trasul (sau banca), care primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată; beneficiarul (posesorului titlului sau terţa persoană), care încasează la scadenţă suma indicată.Titlul se trage asupra băncii, în limita fondurilor de care dispune emitentul.Cecurile se emit de titularul contului, potrivit convenţiei încheiate cu banca.Plata cecului poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din

ea. Obligaţia avalistului este la fel ca cea garantată. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturile rezultând din titlu, împotriva avalizatorului şi a celor ţinuţi faţa de persoana garantată.

În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor. Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau declaraţie a trasului scrisă şi datată pe cec.

Posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin acţiunea în regres sau prin executarea silită, dacă cecul a fost investit cu formulă executorie.

2.3.2. Elementele esenţiale ale cecului

Legea prevede următoarele elemente esenţiale: denumirea de cec; mandatul (ordinul) necondiţionat de a plăti o anumită suma de bani; numele trasului; locul de plată; data şi locul emiterii; semnătura trăgătorului.Sancţiunea pentru nerespectarea acestor elemente esenţiale este nulitatea. De regulă, cecul poate fi tras în mai multe exemplare identice, cu excepţia titlurilor la purtător.

Ele trebuie să conţină un număr de ordine, iar în absenţa numerotării, fiecare exemplar constituie un cec distinct. Datorită naturii titlului nu se admite emiterea de copii.

2.3.3. Formele cecului

În funcţie de modurile de circulaţie, cecurile pot fi: nominative; la ordin la purtător. În funcţie de modul de încasare, cecul pot fi: barat, având pe faţa titlului două linii paralele. Bara poate fi generală sau specială şi se face de posesorul sau de trăgătorul cecului.Cecul cu bară generală se plăteşte unei bănci sau unui client al trasului şi nu cuprinde nici o

menţiune între cele două linii, sau se scrie numai „banca” sau un alt echivalent.

59

Page 60: Drept Comercial Sem 2

Cecul cu bară specială cuprinde între cele două linii numele unei bănci. Cecul cu barare specială se plăteşte băncii arătate între bare. În situaţia în care banca este chiar trasul, plata se va face unui client al său.

Forma cecului barat are relevanţă practică în sensul că evită folosirea şi falsificarea titlurilor care au fost pierdute sau furate. În acelaşi timp cecul barat permite şi creditarea clientului fiind un instrument de plată scriptic.

circular, care reprezintă un titlu de credit la ordin emis de o bancă autorizată şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.

certificat, care conţine semnătura trasului pe faţa titlului. Această semnătură are semnificaţia certificării (acoperirii) şi menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia posesorului cecului până la expirarea termenului de prescripţie.

poştal, care reprezintă un serviciu bancar făcut de poştă, alături de contul curent poştal şi de viramentul poştal. Cecul poştal este supus aceloraşi reguli de formă ca şi cecul barat, cu singura particularitate că nu poate fi transmis prin gir.

de călătorie, titlu cu o valoare fixă emis de o bancă pentru a fi utilizat de o persoană care efectuează un voiaj în străinătate.

netransmisibil, care poate fi plătit numai primitorului său ori la cererea acestuia. Cu suma care figurează în cec poate fi creditat contul curent al primitorului. Acest cec nu poate fi transmis decât unei bănci pentru încasare în numele primitorului.

plătibil în cont trăgătorul sau posesorul lui fiind în drept să interzică plata în numerar, inserând transversal pe faţa cecului cuvintele „plătibil în cont”, ”numai pentru virament”.

Banca trasa efectuează numai operaţiunea scriptică (credit în cont, virament în cont sau compensaţie). Operaţiunea scriptică de virament echivalează cu plata.

VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Titlurile de credit au următoarele caracteristici:a) consensualitatea;b) literalitatea;c) autonomia;d) accesorialitatea;e) formalitatea.

2. Trăgătorul este:a) persoana căreia i se adresează dispoziţia de a plăti o sumă de bani;b) persoana căreia urmează să i se facă plata;c) persoana care asigură creditorul de realizarea plăţii. 3. Cambia se poate transmite:a) prin aval;b) prin gir;c) prin cesiune de creanţă;d) nu se poate transmite.

4. Girul este valabil dacă:a) este necondiţionat,b) este parţial;c) este în alb, dar există semnătura girantului.

5.Dacă nu este indicată scadenţa, se consideră că plata cambiei se va face:a) fără cheltuieli;b) fără protest;c) nu la ordin;d) la vedere. 6.Dacă în cambie nu se precizează locul emiterii, legea consideră:a) titlul nul;

60

Page 61: Drept Comercial Sem 2

b) că acesta este locul menţionat lângă numele trasului; c) că acesta este locul menţionat lângă numele trăgătorului;d) că acesta este locul menţionat lângă numele beneficiarului.

7.Valoarea furnizată reprezintă creanţa:a) trăgătorului faţă de tras;b) trasului faţă de beneficiar;c) avalistului faţă de giratar;d) beneficiarului faţă de trăgător.

8.Girul nu este valabil dacă se menţionează pe:a) faţa cambiei;b) allonge;c) dosul cambiei.

9.Girul se aseamănă cu cesiunea de creanţă prin aceea că:a) giratarul dobândeşte un drept propriu, autonom faţă de girant;b) girantul garantează plata;c) este valabil prin simpla menţiune făcută pe titlu;c) are ca efect transmiterea dreptului de creanţă. 

10.Cuprinsul cambiei:a) nu poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri;b) poate fi combătut prin proba cu martori;c) poate fi combătut printr-un înscris preconstituit;d) poate fi combătut cu dovezi rezultând din alte înscrisuri.

11.În cambie sunt obligaţi solidar:a) trăgătorul şi trasul;b) trăgătorul, avalistul şi trasul;c) trăgătorul,girantul, giratarul şi beneficiarul;d) beneficiarul şi trasul;e) toţi semnatarii cambiei.

12.Cambia cuprinde în plus faţă de biletul la ordin urmatoarea menţiune esenţială:a) numele trasului;b) indicarea termenului de plata;c) locul plăţii;d) locul şi data emiterii.

13. Trasul este întotdeauna o bancă la:a) cambie;b) bilet la ordin;c) cec.

14. Provizionul este obligatoriu la:a) cambie;b) bilet la ordin;c) cec;d) warant.

15. Comparaţie între cambie şi cec.

Cuvinte-cheie:

Titluri de credit: categorie de valori care constau în înscrisuri sau documente care încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi titulara dreptului.

61

Page 62: Drept Comercial Sem 2

Cambia: înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoană numită trăgător, unei alte persoane numită tras, de a plăti unei terţe persoane numită beneficiar, la scadenţă sau la ordinul acesteia, o sumă de bani stabilită.

Trăgătorul: creditorul sau expeditorul care emite titlul; Trasul: debitorul sau importatorul căruia îi este adresat ordinul sau mandatul de a plăti o

anumită sumă; Beneficiarul: terţa persoană către sau la ordinul căreia se face plata. Proviziunea: creanţa trăgătorului către tras. Valoarea furnizată: creanţa beneficiarului contra trăgătorului. Cambia în alb: cambie care în mod intenţionat nu cuprinde toate menţiunile obligatorii

prevăzute de lege, dar care urmează a fi completate ulterior de către primitorul cambiei sau de un posesor succesiv al acesteia; trebuie să conţină numele trăgătorului, nefiind necesare şi celelalte menţiuni.

Girul: act juridic prin care posesorul cambiei numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu respectiv.

Avalul: conţine angajamentul unei terţe persoane numită avalist, prin care se obligă să facă plata cambiei, garantând astfel executarea obligaţiei de către cel ce trebuia să plătească, numit avalizat.

Biletul la ordin: înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se obligă să plătească la scadenţă o sumă de bani unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acestuia.

Emitentul: persoana care se obligă să facă plata. Beneficiarul: persoana căreia i se face plata sau la ordinul căreia se va face plata. Cecul: înscris care conţine ordinul dat de emitentul cecului, numit trăgător, unei bănci la care

are un disponibil bănesc, numită tras, de a plăti o sumă de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.

Trăgătorul: emitentul titlului, persoana care care dispune efectuarea unei plăţi. Trasul: banca, ce primeşte ordinul de a plăti o sumă de bani determinată. Beneficiarul: posesorului titlului sau terţa persoană, care încasează la scadenţă suma indicată.

Bibliografie selectivă1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial, Ediţia 4, Editura C.H.

Beck, Bucureşti, 2008;2. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009.

BIBLIOGRAFIE

1. I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol I, Bucureşti,1946, Ed. All Beck, 20022. St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 20073. St. D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 20094. S. Angheni – Drept comercial, coordonator, Ed. All Beck , Bucureşti, 20045. S. Angheni – Drept comercial, coordonator, Ed. C.H Beck , Bucureşti, 20086. O. Căpăţână – Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, 19967. S. Angheni – (coordonator), Legea societăţilor comerciale pe înţelesul tuturor, Ed. Rentrop & Straton,

Bucureşti, 1997

62

Page 63: Drept Comercial Sem 2

8. S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea – Societăţile comerciale, Reglementare, doctrina jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001

9. S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea – Societăţile comerciale, Reglementare, doctrina jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009

10. Stanciu D. Cărpenaru (coordonator) – Legea societăţilor comerciale - comentariu pe articole, Ed. C.H Beck, 2006

11. E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 199912. C. Lefter – Societatea cu răspundere limitată, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 199313. S. Angheni, Societăţile cu răspundere limitată de la A la Z, (consilier) Rentrop & Straton, 199814. V. Pătulea, C. Turianu – Drept comercial, Practica judiciară adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti, 199915. I. Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 199816. I. Turcu – Tratat de insolvenţă, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 200617. C. Capriel, Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 199518. Cesare Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 192819. G. Habrecht, A. Couret, J.J. Barbieri, Droit Commercial, Paris, 198820. G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, Tome I, Paris,199321. M. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 199422. R. Savatier, J.M. Laloup, Droit Commercial, Actes de commerce, commercants, fonds de commerce, Paris,

199323. Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, 8eme edition, Economica, Paris, 199424. M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des societes, 16eme edition, Litec Paris, 200325. Revista de Drept Comercial, 1990 – 200926. Revista Dreptul, 1990 – 200927. Revista Juridica, 2000 – 200128. Revista Pandectele Române, 2000 – 200929. Curierul Judiciar, 2001 – 200930. Revista română de drept privat, Universul Juridic, 2007 – 200931. Culegerile de practică judiciară în materie comercială ( Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, ale Curţilor de

Apel şi ale Tribunalului Bucureşti ), 1990-200332. Buletinul jurisprudenţei, 1990 – 2003, All Beck, 200433. Buletinul Casaţiei, 2005 – 200934. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 200535. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2002, 2003, 2004, 2005, Ed.

Universul Juridic Bucureşti, 200636. I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată, Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, 2006

Acte normative principale1. Noul Cod Civil2. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M. Of. nr. 126- 127/17 noiembrie

1990, modificată şi republicată în M.Of. nr.33/ 29 ianuarie 1998, modificată prin Legea nr. 99/ 19999; OUG nr. 76/ 2001, prin Legea nr. 161/ 2003, prin Legea nr. 441/ 2006 şi prin OUG nr. 82/2007

3. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, publicată în M.Of. nr. 121/ 7 noiembrie 1990, modificată şi republicată în M. Of. nr. 49/ februarie 1998, modificată prin OUG nr. 76/ 2001 şi prin Legea nr. 161/2003, prin Legea nr. 441/ 2006 şi prin OUG nr. 82/2007

4. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei publicată în M.Of. nr. 359/ 2006,;5. Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, publicată în M. Of.

nr. 236/ 27 mai 1999;6. OUG nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţii economice de către persoana fizică autorizată,

întreprinderea individuală şi întreprinderea familială, publicata în M.Of. nr.328/25 aprilie 2008 7. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor

publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în M.Of. nr. 279/ 21 aprilie 2003;

63

Page 64: Drept Comercial Sem 2

8. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic publicată în M. Of. nr. 483/ 5 iulie 2002;9. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

consumatori, publicată în M. Of. nr. 560/ 2000; 10. O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, publicată în M.Of. nr.

26/ 25 ianuarie 2000 modificată şi completată prin Legea nr. 356/ 2002 publicată în M. Of. nr. 425/ 18 iunie 2002;

Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în M. Of. nr. 704/ 26 septembrie 2002.

64