Drept Comercial Dr3 1

137
Conf.univ.dr. Răducan OPREA Asist.univ. Dragoş DAGHIE DREPT COMERCIAL ROMÂN VOL. I 2007

Transcript of Drept Comercial Dr3 1

Page 1: Drept Comercial Dr3 1

Conf.univ.dr. Răducan OPREA Asist.univ. Dragoş DAGHIE

DREPT COMERCIAL ROMÂN

VOL. I

2007

Page 2: Drept Comercial Dr3 1

ABREVIERI

alin. - alineatul art. - articolul C. civ. - Codul civil C. com. - Codul comercial C.D. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie col. civ. - Colegiul Civil dec. - Decizie Ed. – Editură Ed. – ediţia lit. - litera nr. - numărul op. cit. - opera citată p. - pagina pct. - punctul R.D. - Revista Dreptul Secţ. civ. - Secţia civilă Secţ. com. - Secţia comercială T.S. - Tribunalul Suprem vol. - volumul

Page 3: Drept Comercial Dr3 1

1

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL 1.1. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI COMERCIAL 1. Noţiune Denumirea “drept comercial” sugerează ideea că dreptul comercial constituie o

reglementare juridică, adică un ansamblu de norme juridice, care priveşte comerţul1. În sens etimologic, expresia de “comerţ” provine din cuvântul latinesc

commercium care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi “merx”, ceea ce înseamnă “cu marfă”. Deci, în această accepţiune, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic comerţul este definit ca o activitate care are ca scop schimbul şi, prin aceasta, circulaţia bunurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, denumiţi şi negustori, care sunt agenţi diferiţi de producătorii mărfurilor.

Astfel s-ar putea spune că dreptul comercial este totalitatea normelor juridice privind interpunerea şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

În sens juridic noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţia mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, materialelor, etc. şi obţinerea unor rezultate de o valoare mai mare, pe care le realizează fabricanţii sau, în general, întreprinzătorii.

Având în vedere concepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare: el reglementează atât producţia (industria), cât şi distribuţia (circulaţia) mărfurilor şi prestările de servicii2.

2. Obiectul dreptului comercial. Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial există două sisteme care permit

determinarea sferei dreptului comercial. Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect

normele juridice la care sunt supuşi comercianţii. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, care se aplică persoanelor care au calitatea de comerciant.

După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Deci, normele dreptului comercial sunt aplicabile unei categorii de acte juridice şi operaţiuni - fapte de comerţ -, iar nu unei categorii de persoane - comercianţi.

3. Definiţia dreptului comercial. Din cele prezentate rezultă elementele pe baza cărora se poate defini dreptul

comercial, ca ramură a sistemului nostru de drept. Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care

sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant3.

1 S.D. Cărpenaru - Drept comercial român, (citat în continuare Drept...), Ed. All, Bucureşti, Ediţia a 5-a, 2004, p. 1. 2 A se vedea D. Gălăsescu, Drept Comercial, Bucureşti, 1948, p. 62. A se vedea şi M. de Juplart, B. Ipgolito, Cours de droit commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, Paris, 1978, p. 53; S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 2-3. 3 A se vedea I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 7.

Page 4: Drept Comercial Dr3 1

2

1. 2. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA DREPTULUI COMERCIAL Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului şi, implicit, a

dezvoltării societăţii omeneşti. 1. Perioada veche (antică). Primele manifestări ale schimbului au apărut odată cu

apariţia ideii de proprietate. Pentru satisfacerea trebuinţelor existenţei, oamenii au început să schimbe între ei produsele agonisite din mediul înconjurător ori făurite prin munca lor. Trocul, această formă primitivă a schimbului, asigură în această perioadă nu numai satisfacerea trebuinţelor economice ale indivizilor, ci şi pacea triburilor pe durata schimbului produselor4.

Creşterea nevoilor oamenilor şi amplificarea relaţiilor dintre ei au impus anumite forme de organizare, prin care se asigurau condiţiile pentru a se putea întâlni un număr mai mare de indivizi, la anumite perioade şi în locuri determinate. Aşa au apărut târgurile, care au jucat un rol însemnat în naşterea şi înflorirea comerţului.

2. Perioada evului mediu. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărămiţarea

puterii politice şi la formarea statelor - cetăţi italiene (Veneţia, Geneva, Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele - cetăţi adoptă reguli de drept propriu.

Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organizează în corporaţiuni (universitas), care, cu timpul, vor dobândi autonomie administrativă, judecătorească şi chiar legislativă.

Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceeaşi ramură şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor, asistat de consilieri.

Urmând exemplul autorităţilor civile, consulul emitea norme interne, bazate pe obiceiuri, care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei.

Aceste norme interne au fost adunate în culegeri numite statute. Sunt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc.

În formularea unor reguli proprii activităţii comerciale, un rol important l-au avut târgurile medievale italiene, franceze, germane, spaniole etc. Apare un drept al târgurilor, cu reguli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor, precum şi o procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.

3. Perioada modernă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptului statutar

şi consuetudinar, cu un drept scris. Prima ţară în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriu, a fost Franţa.5

Un prim act, care anunţa marile monumente legislative franceze, îl constituie edictul lui Carol al IX-lea din 1563, prin care au fost create în Franţa jurisdicţiile consulare, aplicabile numai comercianţilor.

Au urmat cele două ordonanţe ale lui Colbert emise de Ludovic al XIV-lea. Prima ordonanţă, din 1673, privea comerţul terestru şi cuprindea reguli aplicabile tuturor celor care făceau comerţ, indiferent de calitatea lor. Cea de-a doua ordonanţă, din 1681, privea comerţul pe mare şi consacra reguli specifice acestui gen de comerţ.

Un moment crucial în formarea dreptului comercial îl constituie adoptarea, în 1807, a Codului comercial francez. Prin această reglementare se consacră o materie comercială; anumite acte juridice, fapte şi operaţiuni au fost scoase din Codul civil (adoptat în 1804) şi li s-au dat o reglementare nouă, corespunzătoare cerinţelor producţiei, schimbului şi circulaţiei. În acest fel, pentru prima oară, se recunoaşte şi se consacră legal dualismul dreptului privat, în drept civil şi drept comercial.

În Italia, Codul comercial francez a fost adoptat în 1808. Dar, după obţinerea unităţii politice, în Italia au existat preocupări pentru elaborarea şi adoptarea unui cod comercial propriu. Prin valorificarea tradiţiei, dar şi a tot ce era nou în doctrina franceză, belgiană şi germană, în anul 1882 s-a reuşit adoptarea Codului comercial italian.

Acest cod a reprezentat modelul care a servit la elaborarea codului comercial român din 1887. De remarcat că, în 1942, în Italia a fost adoptat un nou Cod civil, care

4 S. D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 4-5. 5 A se vedea R. Rodiére, R. Houin, Droit commercial, vol. I, Dalloz, Paris, 1970, p. 6-7.

Page 5: Drept Comercial Dr3 1

3

cuprinde o reglementare unitară a dreptului privat. În consecinţă, dreptul comercial nu mai are o reglementare juridică consacrată printr-un cod comercial.

În Germania, în anul 1897 au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial, care au intrat în vigoare în anul 1900.

4. Evoluţia dreptului comercial în România.6 La începuturile sale, comerţul a fost guvernat de regulile cutumiare, fie de sorginte

locală (obiceiul pământului), fie de provenienţă străină, ca urmare a legăturilor cu negustorii de pe alte meleaguri.

Primele legiuiri scrise (“Pravila lui Vasile Lupu” şi “Îndreptarea legii a lui Matei Basarab”) nu cuprindeau reguli speciale pentru comerţ.

Unele reguli referitoare la “daraverile comerciale” şi la “iconomicosul faliment” găsim, pentru prima oară, în Codul lui Andronache Donici, din anul 1814.

O reglementare la fel de sumară se găseşte şi în Codul Caragea (1817) din Muntenia, şi în Codul Calimach (1828) din Moldova.

Regulamentele organice din Muntenia şi Moldova (1831) cuprind anumite reguli referitoare la comerţ, precum şi dispoziţii în temeiul cărora se înfiinţează tribunalele de comerţ.

În anul 1840, în Muntenia şi Moldova a fost pus în aplicare Codul comercial francez. După unirea celor două principate (1859) se pune în aplicare o reglementare inspirată din Codul comercial francez denumită “Condica de comerciu a principatelor unite române”.

În anul 1887 a fost adoptat Codul comercial român7, care este şi astăzi în vigoare. Aşa cum am arătat, în elaborarea acestui cod s-a folosit ca izvor de inspiraţie Codul comercial italian din anul 1882.

Codul comercial român se înscrie pe linia vechii tradiţii franceze. El are la bază sistemul obiectiv; normele sale sunt aplicabile faptelor de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Materia Codului comercial este împărţită în patru cărţi (părţi): Cartea I, Despre comerţ în general; Cartea a II-a, Despre comerţul maritim; Cartea a III-a Despre faliment; Cartea a IV-a, Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.

Timpul scurs de la adoptarea Codului comercial a făcut ca unele dintre dispoziţiile sale să fie depăşite. Este şi motivul pentru care, în pragul celui de-al doilea război mondial, după o lungă perioadă de căutări, a fost elaborat şi publicat proiectul unui nou cod comercial (1938). Dar, vicisitudinile istoriei au făcut ca acest proiect să nu fie niciodată adoptat, rămânând în vigoare bătrânul Cod comercial din 1887.

1.3. AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL Datele problemei. Aşa cum am arătat, la începutul secolului al XlX-lea,

nevoile dezvoltării comerţului şi, implicit, ale apărării intereselor comercianţilor, au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil.8

Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, totuşi, ulterior în doctrină s-a discutat dacă el trebuie să fie un drept autonom sau trebuie să se integreze în dreptul civil, în vederea realizării unui drept privat unitar.

Discuţiile au căpătat o mare amploare în Italia, cu ocazia lucrărilor de elaborare a Codului comercial din 1882, extinzându-se şi în alte ţări. Disputele s-au reaprins în prima jumătate a secolului XX şi există ecouri ale controversei până în zilele noastre.

Fără a intra în analiza aprofundată a controversei, vom înfăţişa, pe scurt, principalele argumente care au fost aduse în favoarea unităţii dreptului privat, precum şi cele invocate în sprijinul autonomiei dreptului comercial.

Argumentele în favoarea unităţii dreptului privat. Teza unităţii dreptului privat se bazează pe mai multe argumente:

a) Unitatea reglementării asigură protecţia necomercianţilor. Prin recunoaşterea caracterului autonom al dreptului comercial, necomercianţii sunt nedreptăţiţi, deoarece,

6 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 6. 7 Ibidem, p. 6 8 Ibidem, p. 7-9.

Page 6: Drept Comercial Dr3 1

4

atunci când contractează cu comercianţii, li se aplică legea comercială, cu toate că aceasta a fost adoptată în interesul unei categorii profesionale - comercianţii;

b) Divizarea dreptului privat, în drept civil şi drept comercial, dă naştere la dificultăţi de interpretare, deoarece aceeaşi instituţie juridică (de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) este guvernată de două categorii de norme juridice; unele cuprinse în Codul civil, iar altele în Codul comercial. Totodată, această diviziune a dreptului privat creează dificultăţi şi instanţelor judecătoreşti, care trebuie să se pronunţe asupra caracterului civil sau comercial al litigiului;

c) Întrucât enumerarea faptelor de comerţ prevăzută în codurile comerciale nu este limitativă, iar criteriile pentru determinarea comercialităţii actelor juridice nu sunt prea sigure, există primejdia aplicării legii comerciale şi unor activităţi desfăşurate de necomercianţi şi, implicit, de a impune acestora obligaţiile care revin comercianţilor;

d) Dreptul comercial nu beneficiază de principii generale proprii, motiv pentru care în calificarea unor instituţii se apelează la explicaţii precum: excepţie de la dreptul comun, contract sui-generis, instituţie anormală etc. Mai mult, în dreptul comercial sunt folosite aceleaşi noţiuni şi categorii, ca şi în dreptul civil; de exemplu, contract, persoană juridică, obligaţie, prescripţie etc;

e) Prin recunoaşterea uzurilor (obiceiurilor), ca izvor de drept în materie comercială, se ajunge la o delegare a atribuţiilor legislative comercianţilor, deoarece uzurile se nasc din practica comercianţilor;

f) Dacă regulile dreptului comercial s-au dovedit mai bine adaptate la nevoile economice, ele ar trebui aplicate şi necomercianţilor;

g) În unele ţări, cum sunt Italia, Elveţia etc, s-a realizat o „comercializare” a dreptului civil, nemaiavând o reglementare autonomă dreptului comercial. În acest fel, au fost simplificate raporturile juridice la care participă persoanele fizice şi persoanele juridice.

Argumentele în favoarea autonomiei dreptului comercial. Teza autonomiei dreptului comercial are numeroase argumente în sprijinul ei; unele argumente sunt menite să combată argumentele susţinătorilor unităţii dreptului privat, iar altele relevă specificitatea raporturilor juridice comerciale:

a) Aplicarea legii comerciale unor raporturi juridice dintre comercianţi şi necomercianţi este impusă de necesitatea ca raportul juridic să fie reglementat unitar; nu este posibil ca un raport juridic să fie guvernat, în acelaşi timp, de două reglementări, una comercială, pentru comerciant, şi alta civilă, pentru necomerciant. De remarcat că, în cazul analizat, numai raportul juridic se află sub incidenţa legii comerciale, nu şi statutul juridic al necomerciantului;

b) Dificultăţile pe care diviziunea dreptului privat le ridică în interpretarea şi calificarea actelor juridice şi litigiilor nu reprezintă un argument hotărâtor. Asemenea dificultăţi există şi în privinţa altor ramuri ale dreptului; de exemplu, dreptul muncii, dreptul maritim etc.;

c) Există anumite dificultăţi reale privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial. Dar, aceste dificultăţi pot fi surmontate printr-o formulare cu caracter limitativ a faptelor de comerţ în Codul comercial;

d) În dreptul comercial, în general, şi în sistemul Codului comercial român, uzurile sunt consacrate cu caracter excepţional, având valoarea unor norme cu caracter interpretativ; ele servesc la interpretarea voinţei părţilor. Deci, în dreptul comercial, uzurile nu constituie un izvor formal de drept;

e) Raporturile comerciale şi civile nu au omogenitate de natură şi scop, aşa cum pretind adepţii unităţii dreptului privat. Evoluţia economico-socială nu a realizat o uniformitate a activităţii comercianţilor şi necomercianţilor, astfel încât activităţile lor să fie supuse aceleiaşi reglementări juridice. Şi în prezent anumite soluţii, pe deplin explicabile în activitatea comercianţilor, se dovedesc nepotrivite pentru activitatea necomercianţilor; de exemplu, caracterul oneros al oricărei prestaţii, curgerea de drept a dobânzilor, libertatea deplină a probelor privind actele juridice etc;

f) Dreptul comercial este partea cea mai vie a dreptului privat; el este un laborator în care se experimentează soluţiile juridice pentru a fi adaptate la cerinţele vieţii economice. Numai în măsura în care se dovedesc a fi benefice şi pentru necomercianţi, aceste soluţii pot fi reglementate şi în legea civilă;

g) Faptul că unele ţări au o reglementare unitară a dreptului privat, cuprinsă în Codul civil, nu este relevant. O asemenea reglementare cuprinde dispoziţii care se aplică

Page 7: Drept Comercial Dr3 1

5

exclusiv comercianţilor; de exemplu, dispoziţiile privind obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, cele privind firma comercială; falimentul etc. Pe de altă parte, absenţa în aceste ţări a unui Cod comercial nu înseamnă inexistenţa unui drept comercial, ca ramură distinctă de dreptul civil. Un drept comercial există, numai că el are o reglementare cuprinsă în Codul civil.

1.4. CORELAŢIA DREPTULUI COMERCIAL CU ALTE RAMURI ALE

DREPTULUI Autonomia dreptului comercial nu are, evident, semnificaţia izolării sale în sistemul

dreptului nostru9. Dreptul comercial se află în anumite corelaţii cu celelalte ramuri ale dreptului. Cu unele ramuri cum sunt dreptul civil, dreptul procesual civil şi dreptul comerţului internaţional, legăturile sunt foarte strânse. Cu alte ramuri există anumite legături care nu pot fi ignorate. Avem în vedere, în special, dreptul administrativ, dreptul financiar şi dreptul penal.

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul civil. Ca subramuri ale dreptului privat, dreptul comercial şi dreptul civil reglementează, în principal, raporturile patrimoniale bazate pe egalitatea juridică a părţilor.

Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil este definită de art. 1 C. com. care prevede: „În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”

Din dispoziţiile citate rezultă că raporturile comerciale sunt reglementate de Codul comercial, iar în absenţa unor dispoziţii, de Codul civil. Deci, dreptul comercial, ca drept special, se completează cu dreptul civil, care reprezintă dreptul comun al raporturilor de drept privat.

Întrucât dreptul comercial este un drept special, iar dreptul civil este un drept comun al raporturilor de drept privat, Codul comercial cuprinde numai regulile specifice raporturilor comerciale; regulile generale aplicabile raporturilor comerciale sunt cuprinse în Codul civil, care se aplică deopotrivă, atât raporturilor civile, cât şi raporturilor comerciale.

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul procesual civil. În Codul comercial sunt cuprinse, pe lângă normele de drept substanţial, şi numeroase norme de drept procesual civil, care sunt menite să asigure realizarea unor drepturi subiective născute din raporturile comerciale. Fac parte din această categorie, în principal, normele cuprinse în Cartea a IV-a a Codului comercial referitoare la exercitarea acţiunilor comerciale.10 Asemenea norme cu caracter procesual se găsesc şi în legile comerciale speciale, cum sunt: Legea registrului comerţului, Legea cambiei şi biletului la ordin, Legea cecului etc.

Toate normele procesuale cuprinse în Codul comercial sau în legile comerciale speciale au un caracter derogatoriu faţă de normele din Codul de procedură civilă, care conţine normele cu caracter general în materie procesuală.

Corelaţia dintre dreptul comercial şi dreptul procesual civil îşi are suportul în dispoziţiile art. 889 C. com. care prevăd că „Exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de Codul de procedură civilă, afară de dispoziţiile codului de faţă.” Deci, acţiunile comerciale sunt supuse normelor procesuale cuprinse în Codul comercial, iar în absenţă, normelor Codului de procedură civilă.

Cum se poate observa, între Codul comercial şi Codul de procedură civilă există aceeaşi relaţie ca aceea existentă între Codul comercial şi Codul civil (art. 1 C. com.).

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul comerţului internaţional. Dreptul comercial şi dreptul comerţului internaţional reglementează raporturi patrimoniale, care, prin esenţa lor, sunt asemănătoare, adică raporturile născute din săvârşirea faptelor de comerţ.11 Dar, pe când dreptul comercial are ca obiect raporturile de drept intern, dintre cetăţenii români ori persoanele juridice de naţionalitate română, dreptul comerţului internaţional se referă la raporturile cu elemente de extraneitate, adică raporturile Ia care participă persoane fizice ori persoane juridice străine.

9 Ibidem, p. 11-12. 10 Norme cu caracter procesual au existat şi în Cartea a III-a, Despre faliment, însă ele au fost abrogate prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. În prezent Legea nr. 64/1995 a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. 11 A se vedea şi D.A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 98-99.

Page 8: Drept Comercial Dr3 1

6

Unitatea de esenţă a celor două categorii de raporturi juridice este dată şi de faptul că ele sunt guvernate, în parte, de aceeaşi reglementare legală. Într-adevăr, raporturile juridice stabilite cu parteneri străini sunt reglementate, ca şi raporturile comerciale interne, de Codul comercial român, dacă, potrivit convenţiei părţilor, lex causae este legea română.

Având în vedere elementele de extraneitate, raporturile comerciale din sfera dreptului comerţului internaţional sunt guvernate şi de anumite izvoare internaţionale, în special convenţiile internaţionale la care România este parte.

Din cele arătate rezultă că dreptul comerţului internaţional constituie o subramură a dreptului comercial. Deci, dreptul comerţului internaţional apare ca un drept special faţă de dreptul comercial, care este dreptul comun în materia raporturilor comerciale.

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul administrativ. Activitatea comercială are un rol important pentru societate. De aceea, chiar atunci când ea are un caracter particular, fiind desfăşurată pe baza proprietăţii private, statul intervine pentru a asigura o bună organizare şi desfăşurare a acesteia, în vederea protejării intereselor consumatorilor. Folosind mijloacele specifice rolului său, inclusiv cele administrative, statul acţionează pentru crearea şi reglementarea unor instituţii necesare desfăşurării activităţii comerciale: camerele de comerţ şi industrie12; bursele de valori etc. Totodată, statul ia măsuri pentru ocrotirea unor interese generale prin: reglementarea registrului comerţului; sancţionarea faptelor care constituie activităţi comerciale ilicite; combaterea concurenţei neloiale; protecţia consumatorilor etc.

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul financiar. Întrucât desfăşoară o activitate producătoare de profit, comercianţii se află sub incidenţa reglementărilor legale în materie fiscală. Cunoaşterea prevederilor legilor fiscale prezintă interes pentru dreptul comercial; pe de o parte, ele oferă indicii pentru înţelegerea naturii unor activităţi şi, implicit, pentru caracterizarea raporturilor comerciale la care dau naştere; pe de altă parte, nerespectarea lor atrage aplicarea unor sancţiuni de drept privat.

Corelaţia dreptului comercial cu dreptul penal. Codul comercial, ca şi unele legi comerciale speciale, cuprind, pe lângă norme de drept privat (norme de drept comercial) şi norme de drept penal, prin care se asigură proteguirea unor interese generale.

Astfel, prin lege se sancţionează penal nerespectarea unor dispoziţii privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale (art. 271-28213 din Legea nr. 31/1990 republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004) ori nerespectarea unor obligaţii stabilite de Legea registrului comerţului (art. 48 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Tot astfel, sunt sancţionate penal anumite fapte considerate activităţi comerciale ilicite (art. 5 din Legea nr. 12/1990) ori concurenţă neloială (art. 5 din Legea nr. 11/1991).

Sancţiunile penale se aplică ţinând seama de dispoziţiile legale încălcate, precum şi de principiile dreptului penal.

1.5. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL Art. 1 din Codul comercial dispune “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu

dispune se aplică Codul civil”. Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are ca izvoare formale Codul comercial şi Codul civil. Deşi nu sunt menţionate, izvoare ale dreptului comercial sunt şi legile comerciale speciale, respectiv legile civile speciale. Un anumit rol în aplicarea reglementării legale îl au uzurile, jurisprudenţa şi doctrina dreptului comercial.

A. Izvoarele normative ale dreptului comercial. 1. Codul comercial şi legile comerciale speciale. Normele juridice care

reglementează activitatea comercială se află în Codul comercial14. Dar, acest act normativ cuprinde numai normele juridice principale; anumite norme juridice privind activitatea comercială se găsesc în legile comerciale speciale. Întrucât nu tot dreptul 12 A se vedea Decretul Lege nr. 139/1990 privind înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie şi funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României (M. Of., p. I, nr. 65/12.05.1990). 13 Art. 282 a fost abrogat prin alin. (3) al art. 156 din LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 359 din 21 aprilie 2006. 14 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 13-14.

Page 9: Drept Comercial Dr3 1

7

comercial se află în Codul comercial, în mod corect, se poate spune că principalul izvor al dreptului comercial îl constituie legile comerciale, înţelegând prin acestea Codul comercial şi legile comerciale speciale.

a) Codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi falimentul.

b) Legile comerciale speciale. Anumite aspecte ale activităţii comerciale sunt reglementate prin legi comerciale speciale. În acest sens menţionăm: Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.

2. Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art. 1 C. com., în absenţa unor

norme în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil15. Aşa cum am arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul

reglementării unor legi comerciale speciale. Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor norme în Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil.

Trebuie observat însă că, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl constituie legile civile, respectiv Codul civil şi legile civile speciale.

a) Codul civil. Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului comercial.

b) Legile civile speciale. Şi unele legi civile speciale prezintă interes, ca izvor subsidiar, pentru dreptul comercial. În acest sens, trebuie menţionat cu deosebire Decretul 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice care are multe incidenţe asupra statutului juridic al comercianţilor

B. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial 1. Uzurile comerciale Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială,

folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie16. În dreptul comercial român, uzurile nu sunt izvoare de drept. Concluzia se

întemeiază pe dispoziţiile art. 1 C. com., care, reglementând izvoarele dreptului comercial, are în vedere Codul comercial şi Codul civil.

Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzuri legislative (normative), doctrina recunoaşte uzurile interpretative (convenţionale). Acestea îşi trag existenţa din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.

2. Rolul doctrinei şi al practicii judiciare Doctrina17. Se admite în general că doctrina este un izvor de drept. Concluzia

este deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Doctrina dreptului comercial este un instrument important de interpretare a legilor comerciale. Ea este un factor de progres al dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele normative. Desigur, noua doctrină a dreptului comercial este în curs de formare; în timp, ea îşi va spori influenţa asupra dreptului comercial.

Practica judiciară. Potrivit principiului separaţiei puterilor, instanţele judecătoreşti sunt competente să aplice legea. Această regulă are un caracter general. Deci, hotărârile instanţelor judecătoreşti nu pot fi izvor al dreptului comercial.

Ca şi doctrina, practica judecătorească joacă un rol important în interpretarea legii. Ea reprezintă însă şi “laboratorul” unde “se verifică” eficienţa legii, dar şi soliditatea concepţiei şi construcţiei sale. Semnalele practicii judiciare pot să constituie un izvor de inspiraţie pentru legiuitorul comercial.

15 Ibidem, p. 15. 16 Ibidem, p. 16. 17 Ibidem, p. 17.

Page 10: Drept Comercial Dr3 1

8

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Sensul economic al noţiunii de comerţ presupune: a. circulaţia bunurilor; b. înlocuirea bunurilor; c. modificarea bunurilor; d. stagnarea bunurilor. 2. Noţiunea de drept comercial are: a. un sens; b. trei sensuri; c. două sensuri; d. patru sensuri. 3. Determinarea sferei dreptului comercial se face cu ajutorul a două sisteme: a. obiectiv şi subiectiv; b. absolut şi relativ; c. total şi parţial; d. complex şi simplu. 4. Dreptul comercial face parte din: a. dreptul public; b. dreptul civil; c. dreptul privat; d. dreptul internaţional. 5. Dreptul comercial se foloseşte de regulile din dreptul: a. administrativ; b. supletiv; c. constituţional; d. civil. 6. Izvor al dreptului comercial, spre deosebire de alte ramuri, este: a. Constituţia; b. jurisprudenţa; c. doctrina; d. uzura. 7. Regulile comerţului se aplică şi: a. comercianţilor; b. necomercianţilor; c. societăţilor comerciale; d. societăţilor cooperative. 8. Operaţiunile comerciale se prezumă a fi: a. cu titlu oneros; b. cu titlu gratuit; c. cu titlu interpretativ; d. cu titlu relativ. 9. Dreptul comercial este partea: a. cea mai vie a dreptului public; b. cea mai vie a dreptului privat; c. cea mai vie a dreptului civil; d. cea mai vie a sistemului dreptului. 10. Conform art. 1 din C. com.: a. „nemo censetur ignorare legem”;

Page 11: Drept Comercial Dr3 1

9

b. se reglementează denegarea de dreptate; c. sunt enumerate faptele de comerţ; d. unde legea comercială nu prevede se aplică legea civilă. 11. Dreptul comercial este, comparativ cu dreptul civil, un drept: a. comparat; b. comun; c. special; d. divizat. 12. Conform art. 889 C. com.: a. legea comercială se aplică şi necomercianţilor; b. nu se poate proba cu martori peste un înscris cu o valoare mai mare de 250

lei; c. exerciţiul acţiunilor comerciale se reglementează de C. proc. civ., cu excepţiile

reglementate de C. com. d. niciun răspuns nu este corect. 13. Dreptul comerţului internaţional se referă la raporturile cu elemente: a. de extraneitate; b. de specificitate; c. de relativitate; d. de comercialitate. 14. Legea 31/1990 republicată are aplicaţii penale prin faptul că reglementează: a. acţiunea penală; b. infracţiuni; c. procesul penal; d. scoaterea de sub urmărire penală. 15. Izvor al dreptului comercial este: a. uzul; b. jurisprudenţa; c. codul penal; d. toate răspunsurile sunt corecte.

Page 12: Drept Comercial Dr3 1

10

FAPTELE DE COMERŢ Cuvânt introductiv

Codul comercial român, în vederea determinării raporturilor care formează obiectul

dreptului comercial, stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”.

Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale.

Faptele de comerţ prevăzute de disp. art. 3 C. com. au un caracter exemplificativ şi nu limitativ, asta înseamnă că la cele enunţate de dispoziţiile legale amintite se mai pot adăuga şi alte fapte de comerţ, adică alte acte juridice şi operaţiuni, cu condiţia să aibă caracteristicele faptelor de comerţ reglementate de lege, ex.: publicitatea, producţia de film şi televiziune, hotelăria etc.

Teza privind caracterul enunţiativ al enumerării faptelor de comerţ din art. 3 C. com. se află şi la baza Legii nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale, actualizată.

Prin aceste dispoziţii legale au fost stabilite categorii orientative de activităţi economice permise organizării şi desfăşurării de către întreprinzătorii particulari prevăzuţi în Legea nr. 300/2004 actualizată.

Capitolul de faţă prezintă succint care sunt “faptele de comerţ” în lumina dispoziţiilor Codului comercial şi corespondentul lor în realitatea actuală.

Autorii

Page 13: Drept Comercial Dr3 1

11

CAPITOLUL II FAPTELE DE COMERŢ

2.1. CONCEPŢIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN PRIVIND FAPTELE DE

COMERŢ Actele şi faptele de comerţ Mai întâi, este necesar să facem o distincţie între “actele juridice” şi “faptele

juridice”, pentru ca, după cum vom vedea, Codul comercial român conţine dispoziţii care s-ar putea preta la confuzii18.

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice săvârşite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile.

Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

Codul comercial român stabileşte - aşa cum am arătat - anumite acte şi operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”, prin săvârşirea cărora se nasc raporturi juridice ce sunt reglementate prin legile comerciale.

“Faptele de comerţ” sunt enunţate în art. 3 din Codul comercial şi sunt următoarele:

1. cumpărarea de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţii ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;

2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3. contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ;

4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; 5. orice întreprinderi de furnituri; 6. întreprinderile de spectacole publice; 7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; 8. întreprinderile de construcţii; 9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie; 10. întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă când altul decât autorul sau

artistul vinde; 11. operaţiunile de bancă şi schimb; 12. operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale; 13. întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat; 14. cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri; 15. construcţia, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru

navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte echiparea, armarea sau aprovizionarea unui vas;

16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi navigaţie;

17. asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii; 18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei; 19. depozitele pentru cauză de comerţ; 20. depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra

recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele. Prin art. 4 din Codul comercial român se mai prevede că sunt socotite fapte de

comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”19.

18 A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs de drept comercial român (citat în continuare Curs...), Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 11-12. 19 Ibidem, p. 12.

Page 14: Drept Comercial Dr3 1

12

2.2. NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE FAPTELOR DE COMERŢ Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o listă a

actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ20. Din examinarea dispoziţiilor art. 3 C. com. rezultă că în stabilirea faptelor de

comerţ, legiuitorul a avut în vedere, mai ales, aspectul economic şi mai puţin pe cel juridic. Textul citat se referă la: “cumpărări”, “vânzări”, “operaţiuni”, “întreprinderi”, “agenţii şi oficii de afaceri”, “asigurări”, “depozite” etc. Enumerarea actelor şi operaţiunilor cuprinsă în art. 3 C.com. apare ca imperfectă, vetustă şi incompletă.

În lipsa unei definiţii legale a faptei de comerţ doctrina a formulat mai multe teorii. Unele au considerat ca determinant în definirea faptei de comerţ fie scopul său: acte de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi consumator, fie cadrul organizat şi sistematic al întreprinderii în realizarea actului de comerţ.

Negăsind satisfăcător nici unul din aceste criterii, luat izolat, jurisprudenţa a făcut o aplicare combinată a lor într-o teorie mixtă. Parte a doctrinei a adoptat şi ea teoria mixtă în definirea faptei de comerţ. Reţinem ca pertinentă definiţia dată în baza teoriei mixte şi care exprimă că faptele de comerţ sunt fapte juridice, acte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.

2.3. CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERŢ Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu este

posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare21. În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii: - fapte de comerţ obiective; - fapte de comerţ subiective. Faptele obiective sunt determinate şi produc efecte în temeiul legii, independent de

calitatea persoanei (comerciant sau necomerciant) care le săvârşeşte, iar cele subiective sunt acele fapte care dobândesc caracter comercial datorită săvârşirii lor de către o persoană care are calitatea de comerciant. Ele sunt enumerate în principal în art. 3 Cod comercial.

În literatura noastră juridică faptele de comerţ se clasifică astfel: - obiective; - subiective; - unilaterale sau mixte. I. Faptele de comerţ obiective Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică activităţi economice

şi mai puţin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.

Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective pot fi împărţite în trei subgrupe:

a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie; b) operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de

producţie (adică activitatea întreprinderilor;) c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor cu

operaţiile pe care Codul comercial le consideră fapte de comerţ sunt şi ele considerate fapte de comerţ).

20 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op.cit., p. 26-28. 21 A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Curs..., op. cit., p. 14-15.

Page 15: Drept Comercial Dr3 1

13

A. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie. Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de activitate

de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Din această categorie fac parte:

- cumpărarea şi vânzarea comercială; - operaţiunile de bancă şi schimb. Cumpărarea şi vânzarea comercială. Cumpărarea şi vânzarea comercială este

asemănătoare sub aspectul structurii sale cu vânzarea-cumpărarea din domeniul dreptului civil (art. 1295 Cod civil). Într-adevăr este vorba de un contract în temeiul căruia o parte (vânzătorul) se obligă să transmită celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este funcţia economică a contractului şi anume interpunerea în schimbul bunurilor. Când contractul îndeplineşte această funcţie, vânzarea-cumpărarea este o faptă de comerţ şi deci supusă legilor comerciale22.

Având în vedere această deosebire, Codul comercial instituie anumite condiţii speciale referitoare la obiectul şi finalitatea vânzării-cumpărării comerciale.

În temeiul dispoziţiilor citate, cumpărarea şi vânzarea comercială pot avea ca obiect numai bunurile mobile: producte, mărfuri, obligaţiuni ale statului şi alte titluri de credit.

Productele sunt produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele) sau produsele animalelor (de exemplu: laptele, lâna).

Mărfurile sunt produse ale muncii destinate schimbului prin vânzare-cumpărare. Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite

drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste documente încorporează drepturi, titlurile de credit pot fi obiectul dreptului de proprietate, precum şi a unor operaţii juridice, între care şi vânzarea-cumpărarea.

Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

a) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării. Dacă o atare intenţie nu există la această dată, cumpărarea este un act juridic civil; de exemplu, o persoană cumpără un anumit bun pentru uzul său. Situaţia nu se schimbă, dacă ulterior cumpărării, dobânditorul vinde bunul, deoarece, în momentul cumpărării, nu a existat intenţia de revânzare. În schimb, dacă în momentul cumpărării a existat intenţia de revânzare dar ulterior cumpărării, dobânditorul nu mai vinde bunul, actul cumpărării rămâne comercial;

b) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător adică să fie cunoscută cocontractantului. Dacă această intenţie rămâne necunoscută pentru cocontractant, actul nu poate fi comercial. Intenţia de a revinde sau închiria poate să rezulte din declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprinsul actului. Ea poate fi însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împrejurări; de exemplu, cantitatea mare de mărfuri care face obiectul contractului. În toate cazurile, cel care pretinde că actul este comercial trebuie să facă dovada; în caz de îndoială, actul este considerat civil, deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. au un caracter derogator de la dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.

c) Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat. Condiţia nu este îndeplinită în cazul când, de exemplu, un agricultor cumpăra un număr de saci pentru vânzarea cartofilor recoltaţi, întrucât sacii au fost cumpăraţi nu pentru a fi revânduţi, ci cu caracter accesoriu, pentru a facilita vinderea cartofilor, care reprezintă obiectul principal al vânzării.

Aşa cum rezultă din lege, pentru a fi în prezenţa unei vânzări-cumpărări comerciale nu se cere ca bunul cumpărat să fi fost revândut în forma în care a fost cumpărat; bunul poate fi revândut şi după ce a suferit unele transformări. Într-adevăr, potrivit art. 3 pct. 1 C. com, productele sau mărfurile cumpărate pot fi revândute, “fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru”.

22 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 31-34.

Page 16: Drept Comercial Dr3 1

14

Operaţiunile de bancă şi de schimb. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com. sunt considerate fapte de comerţ “operaţiunile de bancă şi schimb”. Deci, în afară de producte şi mărfuri, banii şi creditul pot face obiectul circulaţiei, al unor acte juridice. Şi în acest caz, comercialitatea operaţiunilor este dată de elementul intenţional al interpunerii în schimb sau circulaţie. În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.

Operaţiunile de bancă sunt operaţiunile asupra sumelor de bani în numerar, creditelor şi titlurilor negociabile. Ele sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit etc.

Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb de monedă sau bilete de bancă naţionale sau străine, precum şi operaţiunile referitoare la transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de numerar.

B. Operaţiunile care privesc organizarea şi desfăşurarea activităţii de

producţie (activitatea întreprinderilor). Codul comercial, în art. 3 pct. 5 şi următoarele enumeră activităţile din întreprinderi

care constituie acte de comerţ (furnituri, spectacole publice, comisioane, agenţii şi oficii de afaceri, construcţii, fabrici şi manufactură, imprimerie, editură, librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport sau lucruri, pe apă sau pe uscat, întreprinderile de asigurări şi întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozit), fără însă să dea o definiţie întreprinderii în dreptul comercial, lacună ce a căutat să fie complinită de literatura juridică23.

1. Întreprinderile de construcţii. Potrivit art. 3 pct. 8 C. com. sunt considerate

fapte de comerţ întreprinderile de construcţii. În cazul unei întreprinderi de construcţii trebuie să existe o organizare autonomă a

factorilor de producţie (materiale, capital, muncă) pentru construirea unor edificii. Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de

transformare, adăugire, amenajare etc. În toate cazurile, construirea, transformarea, adăugirea, se referă la bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări, irigaţii etc. Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de reparaţii ale edificiilor.

2. Întreprinderile de fabrici şi manufactură. Art. 3 pct. 9 C. com. prevede că sunt

fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie24. În concepţia Codului comercial, întreprinderile de fabrici şi întreprinderile de

manufactură privesc activităţile prelucrătoare (industriale). Ele au ca obiect transformarea materiilor prime, materialelor în produse noi. Deci, elementul caracteristic al acestor întreprinderi îl constituie organizarea factorilor producţiei în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate.

3. Întreprinderile de furnituri. Aşa cum prevede art. 3 pct. 5 C. com., sunt

considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri25. În dreptul comercial, întreprinderea de furnituri constă într-o activitate sistematic

organizată prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive.

Din definiţia dată rezultă că, pentru a fi considerată faptă de comerţ, întreprinderea de furnituri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să existe o organizare a factorilor de producţie, în scopul asigurării unor prestări de servicii sau predării unor produse;

b) obiectul activităţii constă în prestarea unor servicii sau transmiterea dreptului de proprietate asupra unor produse; de exemplu, furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer etc. 23 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 38; În această concepţie, întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (natura, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestări de servicii, în vederea obţinerii unui profit. 24 Ibidem, p. 38. 25 Ibidem, p. 39.

Page 17: Drept Comercial Dr3 1

15

c) prestarea serviciilor sau predarea produselor să se facă la mai multe termene succesive. În cazul în care predarea se face la un singur termen, ne aflăm în faţa unei vânzări, iar nu a unei furnituri;

d) preţul serviciilor sau produselor să fie stabilit anticipat. 4. Întreprinderea de spectacole publice. Art. 3 pct. 6 C. com. califică drept fapte

de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice26. Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici,

în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit27.

Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ, concert, film, întrecere sportivă etc.

Spectacolele publice se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004 actualizată.

5. Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri. Potrivit art. 3 pct. 7 C.

com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de afaceri.

Codul comercial are în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este facilitatea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie, ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi28.

Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se realizează pe baza contractului de comision. În temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului (art. 405 C. com). Acest contract de comision este folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport.

Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează operaţiuni de intermediere între comercianţi şi clientelă.

6. Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi obiecte de artă. Art. 3

C. com. consideră fapte de comerţ şi întreprinderile de editură, imprimerie, de librărie, precum şi cele de vânzare a obiectelor de artă (pct. 9 şi 10)29.

Întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drepturile de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.

Asemenea operaţiuni se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legii nr. 300/2004 în care se prevede că întreprinzătorii pot organiza şi desfăşura activităţi de “dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare”.

Întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiază pe contractul de editare, prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii, folosinţa exclusivă şi temporară a dreptului de a reproduce opera, precum şi dreptul de a răspândi în public această operă (Legea nr. 8/1996).

Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau artistice. Noţiunea de imprimerie are o accepţiune largă; ea cuprinde orice formă de multiplicare, indiferent de tehnica folosită.

Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile realizate cu factorii specifici, prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor, albumelor etc. primite în depozit sau comision.

Întreprinderea de vânzare a operelor de artă, reglementată distinct de art. 3 pct. 10 C. com., implică organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea obiectelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc. În cazul unor acte izolate, vânzarea este faptă de comerţ numai dacă sunt îndeplinite condiţii, art. 3 pct. 1 şi 2 C. com.

26 Ibidem, p. 40. 27 A se vedea Decizia C.S.J., secţ. com. nr. 32/1993, în Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 91. 28 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 41. 29 Ibidem., p. 42.

Page 18: Drept Comercial Dr3 1

16

Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei, deoarece numai în acest caz, existând o interpunere între autor şi cumpărător, operaţiunea poate fi considerată comercială.

Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă direct de către autorul ei nu este considerată un fapt de comerţ.

7. Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Art. 3 pct. 13 C.

com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat30.

Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui lucru de la un loc la altul, care se realizează în condiţii şi cu mijloace diferite.

În concepţia Codului comercial, are caracter comercial, atât transportul de persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

8. Întreprinderile de asigurare. Potrivit art. 3 C. com., sunt fapte de comerţ

asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 17), precum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18). Deci, Codul comercial socoteşte că sunt comerciale, atât asigurările terestre, cât şi asigurările maritime31.

Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, precum şi de a plăti anumite sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor.

În prezent, activitatea de asigurare se realizează numai de către societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii.

9. Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art. 3 pct. 20 C. com. sunt

socotite fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurile de gaj eliberate de ele32.

Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile etc. constituie faptă de comerţ, indiferent de persoana care face depozitul.

C. Operaţiunile conexe ori accesorii Cea de a treia subgrupă din categoria faptelor de comerţ obiective sunt

operatiunile conexe ori accesorii, care sunt calificate drept fapte de comerţ datorită strânsei lor legături cu anumite acte sau operaţii considerate de Codul comercial ca fiind fapte de comerţ33.

Din această subgrupă fac parte: contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit care circulă în comerţ; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale; contractele de mandat şi comision; contractele de consignaţie; operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; gajul şi fidejusiunea.

1. Contractul de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de credit

care circulă în comerţ (art. 3 pct. 3 C. com.) constă în cumpărarea cu bani a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi cu un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. com.). Deci, reportul este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare: prima se execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare cu termen, la un preţ determinat. În temeiul acestui contract, o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze definitiv, dă în report (adică vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ ce se plăteşte imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca la un anumit termen reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind,

30 Ibidem, p. 43. 31 Ibidem, p. 44. 32 Ibidem, p. 45. 33 Ibidem, p. 46-50.

Page 19: Drept Comercial Dr3 1

17

pentru aceasta, ceea ce a plătit plus o primă (constituind preţul serviciului prestat de el, adică de reportator).

2. Cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor

comerciale sunt fapte de comerţ obiective prin ele însele, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare (aşa cum prevede art. 3 pct. 4 din C. com., pentru cumpărările şi vânzările de bunuri mobile). Acest lucru este explicabil deoarece aceste operaţiuni sunt legate indisolubil de fapte de comerţ, cum este contractul de societate. Deci, cumpărarea şi vânzarea părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii.

3. Contractele de mandat şi comision au un caracter comercial, dacă au ca

obiect tratarea de afaceri comerciale. Mandatul este contractul prin care o persoană (mandatarul) se obligă să încheie

acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul), de la care primeşte împuternicirea. El este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie mandatarul sunt fapte de comerţ pentru mandant (art. 374 C. com), de exemplu, împuternicirea mandatarului de a cumpăra o cantitate de marfă pentru a fi revândută de mandant.

Contractul de comision este acel contract prin care o persoană (comisionarul) se obligă, din însărcinarea altei persoane (comitentul) să încheie anumie acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comisionul). Ca şi în cazul mandatului, contractul de comision este considerat faptă de comerţ numai în măsura în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt fapte de comerţ pentru comitent (art. 405 C. com).

Contractul de consignaţie este contractul prin care una dintre părţi (consignantul) încredinţează unei alte persoane (consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama consignatarului. Este o varietate a contractului de comision şi, ca atare, este supus aceluiaşi regim juridic, inclusiv prevederilor art. 405 C. com. (referitoare la comision).

Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie este faptă de comerţ şi în cazul în care este folosit în cadrul unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 C. com), precum şi în cazul când este utilizat în cadrul comerţului profesional al uneia dintre părţi (art. 4 C. com.)

4. Operaţiunile de mijlocire în afacerile comerciale constă într-o acţiune de

intermediere între două persoane (fizice sau juridice), în scopul de a le înlesni încheierea unei act juridic pentru care acestea sunt interesate (art. 3 pct. 12 C. com.).

Mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, el neacţionând în baza unei împuterniciri.

5. Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte comerciale obiective

prevăzute de art. 3 pct. 14 din C. com. Cambia este un titlu de credit prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie altei

persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

În accepţiunea Codului comercial român, noţiunea de cambie desemnează atât cambia propriu-zisă, cât şi biletul la ordin, ambele titluri, aşadar, fiind fapte de comerţ.

Ordinul în producte sau mărfuri este, de fapt, o cambie a cărei particularitate constă în faptul că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri (acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practică).

6. Operaţiunile cu privire la navigaţie (vas, echipaj, transport, credite etc.) art. 3

pct. 15 C. com. se prezintă ca o gamă foarte variată de fapte de comerţ, cum sunt: cumpărarea şi vânzarea sau închirierea vaselor; dotarea vaselor; aprovizionarea vaselor; expediţiile maritime; împrumuturile maritime; ipoteca maritimă etc.

Page 20: Drept Comercial Dr3 1

18

Aceste operaţiuni au un caracter comercial, indiferent de faptul că sunt realizate în cadrul unei întreprinderi, sunt sau nu făcute într-un scop speculativ.

Au un caracter comercial atât operaţiunile privind navigaţia pe mare, cât şi navigaţia pe lacurile sau fluviile interioare.

7. Depozitele pentru cauză de comerţ, la care se referă art. 3 pct. 19 şi 20 din C.

com. sunt acele depozite de mărfuri care se fac în docuri, antrepozite etc. sunt fapte de comerţ numai dacă sunt efectuate în cadrul unei întreprinderi.

8. Contul curent şi cecul (art. 6 C. com.) sunt şi ele fapte de comerţ obiective. Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze

separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile ce şi le-au făcut una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen (legal sau convenţional), prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

În concepţia Codului comercial român, contul curent constituie fapte de comerţ în toate cazurile când el este folosit de un comerciant.

Cecul este un titlu negociabil prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau în contul acesteia (Legea nr. 59/1934) asupra cecului).

Atât contul curent, cât şi cecul sunt considerate fapte de comerţ numai în măsura în care au o cauză comercială (de exemplu, cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare).

9. Gajul şi fidejusiunea având şi ele un caracter conex ori accesoriu al unei fapte

de comerţ, au, prin aceasta, caracter de fapte de comerţ. Contractul de gaj este contractul în temeiul căruia debitorul remite creditorului său

un bun mobil pentru garantarea obligaţiei sale (art. 1685 C. civ). Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană (fidejusor) se

obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă aceasta nu o va executa (art. 1652 C. civ).

Atât contractul de gaj, cât şi contractul de fidejusiune vor fi fapte de comerţ numai în măsura în care obligaţia principală care se garantează este o obligaţie comercială.

II. Faptele de comerţ subiective Art. 3 din Codul comercial enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită

conţinutului lor, fapte de comerţ obiective. În art. 4 al Codului comercial se prevede însă că sunt socotite ca fapte de comerţ

şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

34 Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate este

independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial consacră ca fiind fapte de comerţ şi acele acte care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte (este vorba de categoria faptelor de comerţ subiective).

Reglementarea faptelor de comerţ subiective derivă din necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant, în această calitate.

III. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau

operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic) sau unilaterale sau mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act de natură civilă; de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi un agricultor pentru cumpărarea unei cantităţi de legume).35

34 A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs ..., op. cit., p. 19-20. 35 Ibidem, p. 20-21.

Page 21: Drept Comercial Dr3 1

19

Datorită împrejurării că faptele de comerţ unilaterale pot fi cuprinse în sfera faptelor de comerţ obiective sau subiective, uneori se consideră că nu constituie o categorie distinctă de fapte de comerţ.

Art. 56 din Codul comercial prevede, în această privinţă, că “dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale”. Soluţia se justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două reglementări: una comercială şi una civilă.

Trebuie însă făcută sublinierea că legea comercială reglementează doar raportul juridic fără a avea vreo consecinţă asupra statutului juridic al necomerciantului. Necomerciantul nu este transformat în comerciant, nefiindu-i, deci, impuse obligaţiile profesionale ale comerciantului (cum ar fi, obligaţia de înmatriculare în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale sau desfăşurarea activităţii în limitele concurenţei licite).

2.4. SCURTE CONSIDERAŢII ASUPRA CARACTERULUI OPERAŢIUNILOR DIN

DOMENIUL AGRICULTURII36 Concepţia Codului comercial. Delimitarea materiei comerciale pune şi problema

de a şti dacă operaţiunile agricole şi, implicit, actele juridice ale agricultorilor privind valorificarea muncii lor, sunt sau nu fapte de comerţ.

Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că agricultura, în sensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră sub incidenţa legii comerciale, în acest sens, art. 5 C. com. prevede: „Nu se poate considera ca fapt de comerţ... vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de dânsul.”

Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de a-i feri de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică activitatea comercială (înmatricularea în registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale, aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului etc).

În temeiul dispoziţiilor art. 5 C. com., vânzarea produselor agricole în starea lor naturală, obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu comercial. Se consideră că o atare operaţiune este inerentă valorificării produselor pământului.

Vânzarea acestor produse este un act civil fără a distinge după cum vânzătorul este ori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la vânzarea de către cultivator.

Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator către consumator ori se face cu ridicata către un comerciant. De asemenea, este fără relevanţă locul unde are loc vânzarea (la cultivator, în pieţe, târguri etc).

Doctrina consideră că vânzarea are tot caracter civil şi în cazul când obiectul ei îl formează derivatele produselor agricole, rezultate din transformarea acestora; de exemplu: făina, mălaiul, brânza, untul, vinul, oţetul etc. Această prelucrare este privită ca un mijloc accesoriu destinat să înlesnească valorificarea produselor agricole.37

Întrucât noţiunea de agricultură are o accepţiune largă, ea cuprinde şi floricultura, horticultura, silvicultura şi creşterea vitelor şi deci, dispoziţiile art. 5 C. com. sunt aplicabile şi acestor domenii de activitate.

În privinţa creşterii animalelor, s-a decis că au caracter civil, iar nu comercial, toate operaţiunile care au drept scop creşterea şi vânzarea animalelor de către agricultori. Soluţia este aceeaşi şi în cazul cumpărării de animale tinere pentru îngrăşat şi al cumpărării de furaje de la alte persoane. Aceste operaţiuni de cumpărare a animalelor tinere sau a furajelor sunt considerate ca accesorii.

Întreprinderea agrară. O problemă mult discutată în doctrină este aceea de a şti

dacă întreprinderea agrară are sau nu caracter comercial.

36 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 55-57. 37 A se vedea M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, vol. I, p. 234. În acest sens şi Cas. III, dec. nr. 2440/1937, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I., p. 32. Pentru expunerea sistemelor propuse în doctrină, a se vedea P. Demetrescu, Întreprinderile comerciale, Bucureşti, p. 43.

Page 22: Drept Comercial Dr3 1

20

Potrivit unei opinii, în dreptul comercial român nu pot fi recunoscute ca fapte de comerţ alte întreprinderi decât cele enumerate expres de art. 3 C. com. Nefiind menţionată în lege, întreprinderea agrară nu este faptă de comerţ şi, deci, nu intră sub incidenţa Codului comercial.

După o altă opinie, întreprinderea agrară are caracter comercial deoarece ea presupune organizarea sistematică a factorilor specifici. Folosirea maşinilor şi specularea muncii altor persoane duc la pierderea caracterului accesoriu al operaţiunilor de transformare a produselor agricole. Această activitate de transformare dobândeşte caracter principal, iar produsele agricole în forma lor naturală rămân un accesoriu. Cât priveşte nemenţionarea în Codul comercial a întreprinderii agrare, se arată că această întreprindere este în realitate o întreprindere de manufactură, în sensul art. 3 pct. 9 C. com.

În doctrina noastră a prevalat ideea, îmbrăţişată şi de jurisprudenţa din perioada interbelică, potrivit căreia întreprinderea agrară, în ciuda folosirii cuceririlor tehnice şi a unui grad înalt de organizare a muncii, păstrează caracter civil. În consecinţă, toate actele juridice încheiate în cadrul acestei activităţi sunt civile, iar nu comerciale.

Societatea comercială agrară. Prin Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole

şi alte forme de asociere în agricultură se stabileşte că proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar, nr. 18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole pot să-şi exploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia simplă, contractul de societate reglementat de Codul civil, societatea comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi societatea agricolă38.

Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil, evident, nu au caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un asemenea caracter, soluţie expres consacrată de art. 5 alin. 2 din Legea nr. 36/1991.

O problemă deosebită se pune în legătură cu societatea comercială constituită în condiţiile Legii nr. 31/1990.

O societate comercială are, prin definiţie, un obiect comercial, adică săvârşirea unor fapte de comerţ. Or, potrivit art. 5 C. com., actele juridice şi operaţiunile cultivatorului pământului sunt acte civile. Prin reglementarea posibilităţii constituirii unei societăţi comerciale pentru exploatarea terenurilor agricole, înseamnă că Legea nr. 36/1991 a consacrat o soluţie diferită de cea a art. 5 C. com., în sensul că recunoaşte caracter comercial actelor şi operaţiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o societate comercială organizată în condiţiile Legii nr. 31/1990. Deci, exploatarea terenurilor agricole de către o colectivitate de persoane poate avea caracter necomercial sau comercial, în funcţie de forma juridică a societăţii (societate agricolă ori societate comercială) în condiţiile Legii nr. 36/1991. Se poate spune că, în realitate, Legea nr. 36/1991 consacră o derogare de la regula generală, potrivit căreia caracterul comercial al societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii că societatea poate fi comercială datorită formei sale comerciale, chiar dacă obiectul ei este civil.

În încheiere, trebuie arătat că formele de asociere din agricultură organizate ca persoane juridice au regimul exploataţiilor agricole, dacă îndeplinesc condiţiile legii.

38 În domeniul agriculturii au luat fiinţă societăţi comerciale cu capital integral de stat, în condiţiile Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat. A se vedea şi D. Clocotici, Societăţile agricole comerciale şi necomerciale, în Dreptul nr. 12/1991, p. 16-17.

Page 23: Drept Comercial Dr3 1

21

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Faptele juridice sunt manifestări de voinţă făcute: a. de oameni; b. cu intenţie; c. cu intenţia de a produce efecte juridice; d. fără intenţia de a produce efecte juridice. 2. Faptele de comerţ sunt enumerate în art.: a. 3 C. com.; b. 4 C. com.; c. 2 C. com.; d. 5 C. com.; 3. Enumerarea faptelor de comerţ este: a. limitativă; b. exemplificativă; c. complexă; d. relativă. 4. În stabilirea faptelor de comerţ, legiuitorul a avut în vedere, mai mult,

aspectul: a. juridic; b. financiar; c. economic; d. politic. 5. Faptele de comerţ se subclasifică în: a. punitive; b. supletive; c. obiective; d. multiple. 6. Faptele de comerţ se subclasifică în: a. multilaterale; b. plurilaterale; c. unilaterale; d. trilaterale. 7. Faptele de comerţ obiective se subclasifică în: a. operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie; b. operaţiuni de expunere în schimb sau circulaţie; c. operaţiuni de extragere din schimb sau circulaţie; d. operaţiuni de modificare a circulaţiei bunurilor. 8. Faptele de comerţ obiective se subclasifică în: a. operaţiuni conexe; b. operaţiuni convergente; c. operaţiuni divergente; d. operaţiuni anexe. 9. Fapte de comerţ obiective care privesc organizarea şi desfăşurarea

activităţii de producţie sunt: a. întreprinderile; b. cecul; c. contractul de report; d. contractul de mandat.

Page 24: Drept Comercial Dr3 1

22

10. Partea transmitentă din contractul de vânzare-cumpărare se numeşte: a. transmitent; b. dobânditor; c. cesionar; d. vânzător. 11. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă

este: a. obiectul; b. subiecţii; c. funcţia economică; d. funcţia comercială. 12. Obiect al vânzării-cumpărării comerciale poate fi doar: a. bunurile accesorii; b. bunurile mobile; c. productele; d. mărfurile. 13. Titlurile de credit sunt: a. produse ale muncii; b. bunuri nepatrimoniale; c. bunuri imobile; d. înscrisuri. 14. Intenţia de revânzare trebuie să fie: a. exprimată de cumpărător; b. cunoscută de cocontractant; c. de lungă durată; d. relativă ca efecte. 15. Intenţia de revânzare trebuie să privească, în principal: a. contractul; b. vânzătorul; c. cumpărătorul; d. bunul cumpărat. 16. Bunul, dacă a suferit modificări: a. poate fi revândut; b. nu mai poate fi revândut; c. trebuie modificat înapoi la forma iniţială; d. trebuie înapoiat vânzătorului. 17. Obiect al circulaţiei îl poate forma şi: a. debitul; b. împrumutul; c. creditul; d. activul. 18. Operaţiunile de bancă se fac asupra sumelor de bani în: a. numerar; b. credit; c. titluri negociabile d. toate răspunsurile sunt corecte. 19. Asigurările sunt fapte de comerţ obiective; a. de întreprindere în schimb; b. conexe;

Page 25: Drept Comercial Dr3 1

23

c. de tipul întreprinderilor; d. accesorii. 20. Întreprinderile de fabrici şi manufactură au element caracteristic: a. transformarea materiilor prime în produse noi; b. modificarea materiilor prime şi revânzarea lor; c. completarea materiilor prime şi revânzarea lor; d. niciun răspuns nu este corect. 21. Întreprinderea de spectacole publice speculează: a. talentul actorilor; b. curiozitatea publicului; c. abilitatea perfomerilor; d. toate răspunsurile sunt corecte. 22. Întreprinderile de comision au ca obiect: a. comisionul; b. intermedierea; c. expunerea; d. întrajutoararea. 23. Operaţiunile conexe sunt fapte de comerţ obiective: a. datorită naturii lor; b. datorită reglementării legale; c. datorită strânsei legături cu faptele de comerţ; d. niciun răspuns nu este corect. 24. Operaţiunile cu privire la navigaţie sunt: a. fapte de comerţ subiective; b. fapte de comerţ unilaterale; c. fapte de comerţ obiective cu privire la producţie; d. fapte de comerţ obiective cu accesorii. 25. Faptele de comerţ subiective sunt: a. cele enumerate la art. 3 C. com.; b. cele din art. 56. C. com.; c. toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant; d. toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui neco- merciant.

Page 26: Drept Comercial Dr3 1

24

COMERCIANŢII Cuvânt introductiv

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât

comercianţii cât şi necomercianţii. Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză

devine comerciant. Odată dobândită calitatea de comerciant toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale.

Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are un caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant.

Necomercianţii pot fi persoane fizice sau juridice. Autorii

Page 27: Drept Comercial Dr3 1

25

CAPITOLUL III COMERCIANŢII

3.1. NOŢIUNEA DE COMERCIANT ŞI CATEGORIILE COMERCIANŢILOR 1. Concepţia Codului comercial român privind noţiunea de comerciant. Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât

comercianţii, cât şi necomercianţii. Într-adevăr, dreptul comercial român are la bază sistemul obiectiv. Reglementarea sa se aplică oricărei persoane care săvârşeşte fapte de comerţ obiective (art. 3 C. com.), indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.

Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C. com.). Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).39

Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 C. com.). Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este o faptă de comerţ numai pentru una din părţile actului juridic; raportul juridic este supus reglementării dreptului comercial, fără ca, prin aceasta, persoana pentru care actul nu este faptă de comerţ să devină comerciant.

Cu toate că subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii cât şi necomercianţii, totuşi, în principal, activitatea comercială se realizează de către comercianţi. De aceea, Codul comercial precizează noţiunea de comerciant şi, printr-o serie de dispoziţii, reglementeaza statutul juridic al comercianţilor.

Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că: “Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale” (art. 7). Deci, au calitatea de comerciant persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită (comercianţii individuali); precum şi persoanele juridice, adică societăţile comerciale (comercianţii colectivi).

Cum se poate observa, Codul comercial defineşte comerciantul persoană fizică nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional (sistemul subiectiv), ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter profesional. În privinţa persoanelor juridice, Codul comercial se mulţumeşte să precizeze că au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. Deci, persoanele juridice au calitatea de comerciant dacă îmbracă forma juridică a societăţilor comerciale.

2. Categoriile de comercianţi Potrivit art. 7 C. com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţii

persoane fizice (comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comecianţii colectivi). Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele categorii. În temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, la acestea se adaugă regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic cu caracter comercial. O situaţie aparte o au micii comercianţi40.

a) Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional.

În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod profesional.

De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod independent, cât şi în cazul când realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii nr. 300/2004, sau al unei societăţi în participaţiune, în condiţiile art. 251. C. com.

b) Societăţile comerciale. În privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial se mulţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant. Într-adevăr, prin însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.

39 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 58-59. 40 Ibidem, p. 63-64.

Page 28: Drept Comercial Dr3 1

26

În concepţia Codului comercial, prin societăţile comerciale trebuie să înţelegem atât societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr. 31/1990 cât şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.

c) Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale.

Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale. Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

d) Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiunii economice şi beneficiază de personalitate juridică, conform Legii nr. 1/2005.

e) Micii comercianţi. Art. 34 C. com. prevede că dispoziţiile Codului comercial privind registrele comerciale nu se aplică colportorilor, comercianţilor care fac micul trafic ambulant, cărăuşilor sau acelor al căror comerţ nu este un act de profesiune manuală.

f) Grupurile de interes economic (G.I.E). Reprezintă o formă asociativă al cărui scop este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii respective.

Potrivit Legii nr. 161/2003 actualizată, grupul de interes economic are calitatea de comerciant când obiectul său de activitate are caracter comercial.

3.2. CALITATEA DE COMERCIANT I. Dobândirea calităţii de comerciant În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod diferit,

după cum este vorba de o persoană fizică sau o societate comercială (persoana juridică).41

Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de subiecte participante la raporturile comerciale.

A. Dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică Potrivit art. 7 C. com. “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având

comerţul ca profesiune obişnuită”... Din textul legal rezultă că, pentru a dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii: să săvârşească fapte de comerţ şi să săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.

Referitor la condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.

Majoritatea autorilor consideră că, alături de cele două condiţii prevăzute de art. 7 C. com., trebuie să se adauge o a treia condiţie: aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu. Această condiţie este necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea comercială.

Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant În lumina celor arătate, consideram că pentru dobândirea calităţii de comerciant

sunt necesare trei condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune; săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.

a) Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvârşească anumite fapte de comerţ obiective, care sunt prevăzute de art. 3 C. com. Această condiţie se explică prin aceea că, în concepţia Codului comercial român, numai săvârşirea de fapte de comerţ obiective conferă calitatea de comerciant, (mercatore facit mercatores). După dobândirea calităţii de comerciant, toate actele şi faptele juridice ale comerciantului sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.).

b) Pentru a dobândi calitatea de comerciant nu este suficient ca o persoană să săvârşească fapte de comerţ obiective; se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibă caracter de profesiune. Săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional când constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă pe care o exercită o anumită persoană.

41 Ibidem, p. 62-68.

Page 29: Drept Comercial Dr3 1

27

c) Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, ca săvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu devine comerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, în nume propriu, independent şi pe riscul său.

Această condiţie asigură delimitarea sub aspect juridic a comercian-tului de auxiliarii folosiţi de acesta în activitatea sa, care sunt reprezentanţi ai comerciantului.

Săvârşind fapte de comerţ în nume propriu, comerciantul angajează numele şi patrimoniul său în raporturile cu terţii. În schimb, auxiliarii, ca reprezentanţi ai comerciantului, săvârşesc şi ei fapte de comerţ cu caracter profesional, dar în numele şi pe seama comerciantului.

Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni îndeplinite de persoanele fizice. Calitatea de comerciant a unei persoane fizice se cere a fi delimitată de alte profesiuni pe care le exercită persoanele fizice. Avem în vedere pe meseriaşi, pe cei care exercită profesii liberale şi pe agricultori.

a) Meseriaşii. Un meseriaş este o persoană care, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de prelucrare şi transformare a obiectelor muncii sau prestează anumite servicii. Elementul caracteristic al meseriei este munca personală calificată a meseriaşului asupra materiei ori în prestarea unor servicii.

În cazul când o persoană desfăşoară o activitate limitată la exerciţiul meseriei sale, pe baza comenzilor clienţilor şi cu materiale acestora, activitatea este civilă (locatio operis) şi deci supusă legii civile. Deci, în acest caz, calitatea de comerciant a meseriaşului este exclusă.

Situaţia nu mai este la fel de simplă în cazul în care meseriaşul cumpără materialele şi execută anumite produse pe care le vinde clienţilor, sau în cazul când meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte persoane.

b) Persoanele care exercită profesiuni liberale. În mod tradiţional, se admite că persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitate de comerciant. Sunt avuţi în vedere medicii, avocaţii, arhitecţii etc.

Spre deosebire de activitatea comercială, activitatea desfăşurată de aceste persoane constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor şi competenţei lor. În schimbul acestei activităţi, persoanele în cauză primesc onorarii şi deci nu urmăresc obţinera de profit.

O caracteristică a profesiunilor liberale este ataşamentul pe care îl au clienţii faţă de persoanele care exercită aceste profesiuni (bolnavul faţă de medic, justiţiabilul faţă de un avocat etc.).

c) Agricultorii. Aşa cum am arătat, potrivit art. 5 C. com., nu sunt considerate fapte de comerţ vânzările produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său ori pe care l-a cultivat. Întrucât vânzarea produselor agricole nu este faptă de comerţ, ci act juridic civil, înseamnă că agriculturii nu au calitatea de comerciant.

B. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale Condiţiile de dobândire a calităţii de comerciant42. Potrivit art. 7 C. com., pe

lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. În prezent, trebuie să admitem că sunt avute în vedere societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată; societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Totodată, dispoziţiile legale menţionate privesc şi societăţile comerciale (societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată) constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990.

Trebuie observat că, spre deosebire de cazul persoanelor fizice, pentru care sunt prevăzute condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, în cazul societăţilor comerciale, art. 7 C. com. se mulţumeşte cu precizarea că ele au calitatea de comerciant, fără să arate în ce condiţii dobândesc această calitate. Deosebirea de reglementare juridică se explică prin specificul celor două categorii de comercianţi.

Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea comerţului cu caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate prin însăşi constituirea ei (ab origine), independent de săvârşirea vreunui fapt de comerţ.

42 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 69-70.

Page 30: Drept Comercial Dr3 1

28

Aşa cum s-a spus, deosebit de plastic, persoanele fizice “devin” comercianţi, în timp de societăţile comerciale “se nasc” comercianţi.

În calitatea sa de comerciant, societatea comercială are toate obligaţiile profesionale prevăzute de lege pentru comercianţi.

Calitatea de comerciant a altor persoane juridice. Unele probleme se pun referitor la calitatea de comerciant a altor personaje juridice decât societăţile comerciale. Avem în vedere: statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile.

Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C. com. prevede că “Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi”. Această concepţie a Codului comercial era pe deplin justidicată la data adoptării sale, când activitatea statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale privea numai serviciile publice. De multă vreme însă, statul a intervenit în activitatea economică, mai ales acolo unde iniţiativa particulară s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă, telefon, telegraf etc.). Mai mult, statul a monopolizat exploatarea unor bogăţii sau industrii. În toate aceste activităţi, statul se manifestă ca orice agent economic, în raporturile juridice la care participă.

Regiile autonome. Potrivit art. 136 alin. 2 din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale.

Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiului aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii etc. Întrucât prin desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte obţinerea de profit, această activitate are caracter comercial. În consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant43.

Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată menţionează şi organizaţiile cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se înmatricula în registrul comerţului.

Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea de comerciant de la data înfiinţării lor în condiţiile legii.

Asociaţiile şi fundaţiile. Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă etc.), iar nu obţinerea unui profit. Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comerciant44.

Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi anumite fapte de comerţ.

Grupul de interes economic. Se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, denumit act constitutiv.

În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii vor cere înmatricularea în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul grupul.

Pe data înmatriculării în registrul comerţului, grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică. Grupul de interes economic al cărui obiect de activitate are caracter comercial, o dată cu personalitatea juridică dobândeşte şi calitatea de comerciant.

II. Dovada calităţii de comerciant În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant al

uneia dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează anumite pretentii (onu probandi incumbit actori). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea de comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă

43 A se vedea în acest sens Cas., S.U., dec. nr. 19/1930, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, p. 128 şi Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. 44 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept...., op. cit., p. 71-72.

Page 31: Drept Comercial Dr3 1

29

dovada. O atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea comercială (art. 46 C. com.).

Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum este vorba de o persoană fizică ori de o societate comercială.

Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice. În cazul unei persoane

fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. ca o profesiune obişnuită şi în nume propriu. Deci, calitatea de comerciant nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului, titulatura de comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata unor impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple prezumţii, care pot fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai împreună cu alte mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului de către persoana în cauză.

Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ, neputând fi invocată în alt litigiu.

Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii

comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi constituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate proba prin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege. Un mijloc de dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată de pe înregistrarea în registrul comerţului a societăţii comerciale (art. 4 din Legea nr. 26/1990 republicată).

În cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de comerciant se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea în registrul comerţului.

III. Încetarea calităţii de comeciant Asa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori încetează în

anumite condiţii. Şi în privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama de condiţiile

în care această calitate este dobândita. Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice45. În cazul persoanei fizice,

de vreme ce calitatea se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.

Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii

comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că această calitate se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică.

Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment (art. 227 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Trebuie arătat că, potrivit legii, dizolvarea societăţii nu atrage după sine pierderea autonomă a personalitătii juridice a societăţii.

Într-o atare situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni comerciale noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării. Aceasta înseamnă că, practic, personalitatea juridică a societăţii încetează odată cu ultima operaţiune de lichidare.

45 Ibidem, p. 73.

Page 32: Drept Comercial Dr3 1

30

3.3. CONDIŢIILE DE EXERCITARE A ACTIVITĂŢII COMERCIALE 1. Principiul libertăţii comerţului Caracterizare generală. Constituţia din 1991, republicată în 2003, stabileşte că

economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă46. Deci, economia ţării se bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei. În aceste condiţii de organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie (art. 135).

Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia dispune că alegerea profesiei este liberă (art. 41), iar exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns „numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”... (art. 53).

Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are libertatea să exercite o profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi interesele sale. Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, care au un fundament diferit.

Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei fizice de a desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt instituite unele incapacităţi, care sunt menite să protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de consecinţele grave ale unei profesiuni comerciale.

Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii din dreptul de a face comerţ, precum şi anumite autorizaţii pentru a putea desfăşura o activitate comercială. Ele au ca scop protecţia interesului general, adică respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant Precizări prealabile. Cu privire la capacitate, trebuie făcută distincţie între

capacitatea persoanei fizice de a face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru a fi comerciant.

Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea de a face acte de comerţ izolate. în consecinţă, pentru încheierea acestor acte se cer a fi îndeplinite condiţiile generale ale dreptului civil referitoare la încheierea actelor juridice.

În privinţa capacităţii cerute pentru a fi comerciant, Codul comercial cuprinde unele dispoziţii speciale privitoare la minor şi femeia căsătorită (art. 10-21). Aceste dispoziţii trebuie să fie interpretate în lumina dispoziţiilor legale actuale privind capacitatea persoanelor fizice de a încheia actele juridice47.

Capacitatea. În temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are capacitate deplină de exerciţiu.48 Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.

Concluzia este în concordanţă cu concepţia Codului comercial. Într-adevăr, art. 10 C. com. (în prezent abrogat) stabilea vârsta minimă de 18 ani pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor emancipat.49

Incapacităţile. Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului comercial şi ale Decretului nr. 31/1954, nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.

Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea de comerciant, chiar dacă săvârşesc fapte de comerţ, în condiţiile art. 7 C. com.

a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are condiţia juridică de minor.

46 Ibidem, p. 74-79. 47 Dispoziţiile art. 10-12. C. com. privind capacitatea minorului emancipat au fost abrogate prin art. V din Decretul nr. 185/1949, iar dispoziţiile art. 15 şi 16 C. com. privind incapacitatea femeii căsătorite au fost abrogate prin Legea din 20 aprilie 1932 privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate. 48 Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 8 din Decretul nr. 31/1954). 49 A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 80.

Page 33: Drept Comercial Dr3 1

31

Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor. Deci, ea se referă nu numai la minorul sub 14 ani, care este lipsit de capacitate de exerciţiu, ci şi la minorul care a împlinit această vârstă, care are capacitate de exerciţiu restrânsă,

O problemă se poate pune în legătură cu capacitatea de a fi comerciant a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. S-ar putea discuta dacă nu ar trebui să i se recunoască acestui minor capacitatea de a fi comerciant, de vreme ce, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954, minorul de 16 ani poate să încheie contractul de muncă ori să intre într-o organizaţie cooperatistă, fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui.

Cu toate că legea recunoaşte acestui minor capacitatea de a încheia actele menţionate, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, considerăm că dispoziţiile citate nu pot justifica recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor care a împlinit vârsta de 16 ani.

Concluzia se bazează, în primul rând, pe deosebirile care există între condiţia juridică a salariatului sau a membrului organizaţiei cooperatiste şi cea a comerciantului. Salariatul ori membrul organizaţiei cooperatiste se află într-un raport de subordonare şi are drepturile şi obligaţiile rezultate din raportul de muncă, pe când comerciantul îşi asumă personal obligaţii prin actele juridice pe care le încheie, cu consecinţe grave pentru patrimoniul său, inclusiv aplicarea procedurii falimentului în cazul insolvenţei.

Soluţia se întemeiază, în al doilea rând, pe dispoziţiile art 10 C. com. (în prezent abrogate), care, pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor cereau, pe lângă condiţiile emancipării şi autorizării, şi condiţia ca minorul să fi împlinit 18 ani. Deci, în concepţia Codului comercial, vârsta minimă pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant era de 18 ani.

Cu toate că, în perioada actuală, aptitudinile şi cunoştinţele tinerilor sunt superioare, comparativ cu epoca adoptării Codului comercial, totuşi considerăm că incapacitatea de a fi comerciant a minorului, indiferent de vârstă, continuă să-şi păstreze valenţele sale de mijloc de protecţie a minorului.

O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Într-adevăr, potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani. Prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).

Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu socotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Aşa cum s-a arătat50, recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu minorei căsătorite se întemeiază pe principiul egalităţii care trebuie să existe între soţi în timpul căsătoriei. Această raţiune a legii nu este cu nimic încălcată, sub aspectul care se discută, deoarece, aşa cum am arătat, nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

Trebuie arătat că şi în trecut, femeia minoră era emancipată de drept, prin efectul căsătoriei. Dar, legea a considerat că emanciparea pe această cale nu reprezintă o garanţie suficientă pentru exercitarea comerţului cu titlul profesional. De aceea, art. 10 C. com., stabilind condiţiile cerute pentru recunoaşterea capacităţii de a fi comerciant unui minor, a prevăzut nu numai condiţia ca minorul să fie emancipat, ci şi o altă condiţie, distinctă, ca minorul, indiferent de sex, să aibă 18 ani împliniţi. Această din urmă condiţie are în vedere tocmai pe minora căsătorită, deoarece minorul necăsătorit putea fi emancipat numai la împlinirea vârstei de 18 ani51.

În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ. Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însă continuarea comerţului în numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar afla minorul, de a fi titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale succesorală. În măsura în care, în asemenea cazuri, comerţul ar fi profitabil, continuarea comerţului în numele minorului constituie un mijloc de ocrotire al acestuia. De aceea, art. 13 C. com. prevede posibilitatea continuării comerţului în numele minorului, prin intermediul părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

50 A se vedea C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 226. 51 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit, vol. I, p. 451-452.

Page 34: Drept Comercial Dr3 1

32

Continuarea comerţului în numele minorului se face cu autorizaţia instanţei, care trebuie publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată în registrul comerţului (art. 21 lit. h, din Legea nr. 26/1990 republicată).

Persoana împuternicită să continue comerţul în numele minorului poate săvârşi toate actele necesare exercitării comerţului. Sunt excluse, desigur, actele care ar contraveni scopului continuării comerţului; de exemplu, vânzarea fondului de comerţ.

Întrucât comerţul este continuat în numele minorului, doctrina a decis că, prin săvârşirea faptelor de comerţ, minorul dobândeşte calitatea de comerciant, iar nu părintele sau tutorele, în consecinţă, în cazul insolvenţei, minorul va fi supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului. Dar, sancţiunile penale pentru infracţiunile săvârşite în cursul procedurii se aplică reprezentantului, deoarece ele privesc persoana care a comis infracţiunea52.

b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art. 14 C. com., persoana pusă sub interdicţie nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul.

Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, persoana în cauză este pusă sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai putea încheia acte juridice, inclusiv actele juridice pe care le reclamă activitatea comercială. Legea interzice acestei persoane să înceapă ori să continue un comerţ.

De vreme ce legea interzice şi continuarea comerţului, înseamnă că, în cazul în care persoana pusă sub interdicţie ar dobândi pe cale succesorală un fond de comerţ, părintele ori tutorele nu ar putea continua comerţul în numele interzisului. În consecinţă, fondul de comerţ aparţinând interzisului va fi supus lichidării. Soluţia legii se explică prin aceea că interzisul este o persoană care este lovită de o infirmitate iremediabilă, lipsită de speranţa de a putea desfăşura o activitate comercială.

Trebuie arătat că art. 14 C. com. mai prevede că nu poate fi comerciant şi nici continua comerţul „cel pus sub consiliu judiciar”.

Această incapacitate privea pe risipitor (prodigul) care, odată pus sub consiliu judiciar, era lipsit de capacitatea de a încheia acte juridice53. Instituţia punerii sub consiliu judiciar a fost suprimată, prin abrogarea art. 445 şi 458-460 C. civ., în temeiul art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

Unele, precizări sunt necesare cu privire la capacitatea de a fi comerciant a persoanei puse sub curatelă.

Potrivit art. 152 C. fam., curatelă se poate institui dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant. De asemenea, se poate institui curatelă dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă o amânare.

Instituirea curatelei constă în numirea de către autoritatea tutelară a unei persoane în calitate de curator, cu sarcina de a reprezenta interesele persoanei în cauză.

În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de Ia mandat. Autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă (art. 155 C. fam.).

Aşa cum rezultă din art. 153 C. fam., prin instituirea curatelei, în cazurile menţionate, nu se aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă. Aceasta înseamnă că, strict juridic, persoana pusă sub curatelă nu este lipsită de capacitatea de a fi comerciant. Deşi, teoretic, persoana pusă sub curatelă poate să înceapă ori să continue un comerţ, practic, exercitarea comerţului este dificilă, deoarece implică asistenţa permanentă a curatorului, ceea ce nu este de natură să satisfacă exigenţele profesiunii de comerciant.

În lumina celor arătate, punerea sub curatelă a unei persoane, în condiţiile art. 152 C. fam., ne apare, dacă nu de lege lata, cel puţin de lege ferenda, ca o incapacitate de a fi comerciant.

52 A se vedea: I.N. Finţescu, op. cit, vol. I,p. 86; I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 467. 53 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, AI. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p. 773 şi urm.

Page 35: Drept Comercial Dr3 1

33

3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter

speculativ, în sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor incompatibilităţi este să asigure demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.

Constituţia României prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art. 125 alin. 3). O prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art. 132 alin. 2) şi judecătorilor Curţii Constituţionale (art. 144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionale rezultă că persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau judecător al Curţii Constituţionale nu pot exercita profesiunea de comerciant.

Potrivit Legii nr. 161/2003, calitatea de deputat, senator, membru al guvernului, de ales local şi funcţionar public este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică.

Prin Legea nr. 188/1999 republicată54 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru funcţionarii publici, dezvoltate în statutele profesionale.

Astfel, funcţionarii nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ.

Tot astfel, funcţionarii publici nu pot exercita Ia societăţi comerciale cu capital privat activităţi cu scop lucrativ care au legătură cu atribuţiile ce le revin din funcţiile publice pe care le deţin şi nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o îndeplinesc.

Trebuie observat că, reglementând incompatibilităţile, legea nu prevede existenţa unei incompatibilităţi între calitatea de funcţionar public şi calitatea de comerciant. Considerăm că incompatibilităţile reglementate de lege impun recunoaşterea şi a unei atare incompatibilităţi. Cât timp o persoană are calitatea de funcţionar public, ea nu poate desfăşura o activitate comercială în calitate de comerciant. Soluţia este impusă de necesitatea protejării prestigiului funcţiei publice.

În virtutea aceloraşi considerente nu pot exercita profesiunea de comerciant ofiţerii şi diplomaţii.

În mod tradiţional, se consideră că incompatibilitatea de a fi comerciant există şi în privinţa celor care exercită profesii liberale (avocaţii, notarii publici, medicii, arhitecţii etc), Trebuie observat, însă că în actele normative recente, problema este reglementată mai nuanţat.

Astfel, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ” (art. 12 lit. c din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat). Deci, avocatul poate avea calitatea de comerciant cu excluderea săvârşirii nemijlocite a unor fapte materiale de comerţ.

Apoi, exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu „desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse” (art. 35 lit. b din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale). Din aceste dispoziţii legale rezultă că profesia de notar public este incompatibilă, în toate cazurile, cu calitatea de comerciant.

În sfârşit, exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu calitatea de comerciant (art. 14 lit. b din Legea nr. 306/2004 pentru exercitarea profesiei de medic).

Având în vedere raţiunile incompatibilităţilor instituite de lege, sancţiunea încălcării lor nu poate fi decât profesională şi disciplinară. Persoana care nu respectă dispoziţiile legate privind incompatibilitatea şi exercită o profesiune comercială urmează să fie destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie exclusă din organizaţia profesională din care face parte.

3.4. OBLIGAŢIILE PROFESIONALE ALE COMERCIANŢILOR 1. Noţiuni generale Exercitarea unei activităţi comerciale impune existenţa unor condiţii care să

asigure cadrul corespunzător. În acest scop, legea instituie anumite obligaţii în sarcina

54 M. Of. nr. 25/22.03.2004.

Page 36: Drept Comercial Dr3 1

34

acelora care desfăşoară activitatea comercială ca profesiune, adică a comercianţilor55. Întrucât aceste obligatii sunt strâns legate de exercitarea profesiunii comerciale, ele sunt denumite obligaţii profesionale ale comercianţilor.

Prin instituirea obligaţiilor profesionale ale comercianţilor se urmăreşte apărarea intereselor publice, în special, a creditului comercial, dar şi protejarea intereselor terţilor şi ale comercianţilor înşişi.

Astfel, comercianţii au obligaţia să îndeplinească anumite formalităti de publicitate în vederea aducerii la cunoştinţa celor interesaţi a existenţei unui nou comerciant, precum şi a unor acte şi fapte din activitatea comercianţilor. Această obligaţie a comercianţilor se realizează, în principal, prin publicitatea în registrul comerţului.

Apoi, pentru a asigura o bună organizare şi desfăşurare a activităţii comerciale, ca şi pentru a avea în permanenţă o oglindă a întregii activităţi desfăşurate, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii sunt obligaţi să ţină anumite registre comerciale sau de contabilitate, cu respectarea cerinţelor legii.

În sfârşit, desfăşurarea activitătii comerciale în condiţii normale impune obligaţia pentru fiecare comerciant să acţioneze pentru atragerea clientelei, în limitele unei concurenţe loiale.

2. Publicitatea prin Registrul Comerţului A. Rolul publicităţii prin registrul comerţului Publicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr. 26/1990

republicată privind registrul comerţului. Potrivit reglementării legale, comercianţii sunt obligaţi să se înmatriculeze în registrul comerţului şi totodată, să ceară înscrierea în acelaşi registru a unor menţiuni privind actele şi faptele prevăzute de lege.

Înregistrările impuse de lege au drept scop să asigure, prin intermediul registrului comerţului, o evidenţă privind existenţa şi activitatea comercian-ţilor. Această evidenţă are un caracter strict profesional şi este organizată pentru ocrotirea intereselor generale ale societăţii, ale terţelor persoane şi intereselor comercianţilor înşişi. Importanţa şi implicaţiile economice şi sociale pe care le are activitatea comercială impune instituirea unui cadru juridic corespunzător care să asigure buna desfăşurare a acestei activităţi.

Pentru terţele persoane care ar dori să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit comerciant, registrul comerţului reprezintă o sursă de informaţii sigure asupra bonităţii comerciantului respectiv.

Prin înmatricularea şi înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de lege se asigură opozabilitatea acestora faţă de terţi. Sub acest aspect registrul comerţului reprezintă instrumentul publicităţii legale a activităţii comerciale.

Pentru comercianţi, datele privitoare la ei, cuprinse în registrul comerţului, pot juca un anumit rol în atragerea clientelei. Totodata, prin înregistrările operate în registrul comerţului se asigură protecţia firmei comerciale, a emblemei şi al altor drepturi ale comerciantului cuprinse în fondul de comerţ.

B. Registrul comerţului - instrument de evidenţă şi publicitate a

comercianţilor Obligaţia de înregistrare. Potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată,

comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului să ceară înmatricularera în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comertului să solicite înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele ce se cer a fi înregistrate56.

Totodată comercianţii au obligaţia de a depune la oficiul registrului situaţiile financiare anuale precum şi alte acte prevăzute de lege.

În sensul Normelor metodologice57, termenul înregistrare include înmatricularea comerciantului şi înscrierea de menţiuni în registrul comerţului, precum şi alte operaţiuni care, potrivit legii se menţionează în acelaşi registru.

55 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 88-89. 56 Conform prevederilor din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi din Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile comerciale sau din alte legi speciale. 57 A se vedea Elena Cârcei, “Drept Comercial român”, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 30-32.

Page 37: Drept Comercial Dr3 1

35

Conform legii, comercianţii care au obligaţia de înregistrare sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic cu caracter comercial.

Înregistrările se efectuează la Oficiul registrului comerţului din reşedinţa de judeţ sau din municipiul Bucureşti în care comercianţii îşi au domiciliul sau, după caz, sediul.

Dispoziţiile legii care instituie obligaţia de înregistrare nu se aplică meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac produsele din gospodăria proprie.

C. Organizarea registrului comerţului Registrul comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului,

organizat ca instituţie cu autogestiune în cadrul Ministerului Justiţiei O.U.G. nr. 129/2002. Registrul comerţului se ţine în sistem computerizat şi este format din: - registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice şi a

asociaţiilor familiale; - registru computerizat pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice

(societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste, regii autonome, sucursale, grupuri de interes economic cu caracter comercial).

Acest registru se ţine pe fiecare an calendaristic. Comerciantul înregistrat va purta un număr de ordine, începând cu nr. 1 în fiecare an.

Registrele computerizate se gestionează de către administratorul bazei de date. Acesta împreună cu directorul Oficiului au răspunderea corectitudinii, calităţii şi securităţii datelor.

Pentru fiecare comerciant se va constitui şi un dosar care va conţine cererile depuse la Oficiul registrului comerţului precum şi actele doveditoare în susţinerea cererilor.

Înregistrarea în registrul comerţului a actelor şi faptelor prevăzute de lege se face, după caz, la solicitarera comerciantului sau a oricăror persoane interesate ori din oficiu, prin completarea formularelor tipizate ale Oficiului registrului comerţului (art. 7 din Normele metodologice publicate în M. Of. nr. 773 din 21 aprilie 1998).

Cererile se întocmesc şi se semnează de titular sau, după caz, de împuternicitul acestuia cu procură specială şi autentică.

D. Efectuarea şi controlul operaţiunilor registrului comerţului Înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului

delegat, sau, după caz, a unei hotărâri judecătoreşti definitive. Pentru realizarea acestui fapt se instituie prin lege obligaţia pentru instanţele

judecătoreşti de a trimite oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe dispozitivul hotărârilor şi de pe încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege.

Potrivit art. 37 din Legea nr. 31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor şi faptelor care, conform legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie, printr-un judecător, delegat de preşedintele tribunalului la începutul fiecărui an calendaristic.

Judecătorul delegat va controla operaţiunile registrului comerţului cel puţin o dată pe lună.

Acest fapt nu exonerează de răspundere personalul oficiului care conduce şi execută operaţiunile registrului comerţului pentru conformitatea cu legea a datelor înscrise.

Lucrările de grefă, secretariat şi arhivă ale judecătorului delegat se asigură de către personalul registrului comerţului.

Hotărârile judecătoreşti definitive, încheierile judecătorului delegat prin care se dispune o înregistrare în registru sunt executorii pentru personalul oficiului care conduce activitatea de înregistrare.

Operarea înregistrărilor în registrul comerţului se face, după caz, la următoarele termene:

- în termen de 24 ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat de autorizare a înmatriculării (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată cu modificările ulterioare);

Page 38: Drept Comercial Dr3 1

36

- în termen de 24 ore de la data încheierii judecătorului delegat (art. 26 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată cu modificările ulterioare);

- la expirarea termenului pentru exercitarea dreptului de opoziţie, dacă nu s-a făcut opoziţie;

- în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească de soluţionare a recursului sau a opoziţiei a devenit irevocabilă;

- în termen de cel mult 15 zile de la data primirii copiei legalizate de pe dispozitivul hotărârii definitive, pentru faptele menţionate de lege (art. 21 lit. e, f, g din Legea nr. 26/1990 republicată), precum şi pentru alte hotărâri definitive care dispun înregistrarea lor în registrul comerţului.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 republicată, oricine se consideră prejudiciat prin înmatriculare sau printr-o menţiune din registrul comerţului are dreptul să ceară radierea ei după procedura instituită de acest text de lege.

E. Efectele înregistrării în registrul comerţului Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii şi a

opozabilităţii lor faţă de terţi58. Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată, registrul comerţului este

public. Oficiul registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a solicitat copii certificate conform cu originalul, certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este înregistrat.

Solicitarea şi eliberarea acestor acte se poate face şi prin corespondenţă. Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în

registrul comerţului. Data înregistrării este data la care înregistrarea a fost efectiv operată în registru, la termenele mai sus menţionate.

Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia.

Legea instituie pentru comerciantul înregistrat în registrul comerţului obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, prospecte şi pe orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de înregistrare în registrul comerţului şi anul înregistrării.

Nerespectarea acestor obligaţiiv atrage, în condiţiile legii, aplicarea unei sancţiuni (amenzi) civile.

3. Noţiuni generale de contabilitate a activităţii comerciale O a doua obligaţie profesională a comercianţilor este aceea de organizare şi

conducere a contabilităţii în partida dublă şi de întocmire a situaţiilor financiare anuale, conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii.

Astfel art. 1 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată dispune: societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

A. Organizarea şi conducerea contabilităţii 1. Principii generale. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii

potrivit legii, revine persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului59. Contabilitatea trebuie condusă în partidă dublă, înregistrările în contabilitate

efectuându-se cronologic, potrivit planurilor de conturi şi normelor emise de Ministerul Finanţelor. Ca urmare a dublei înregistrări, pentru cunoaşterea situaţiei financiare, se face diferenţa între cele două partide: debit şi credit şi se obţine soldul.

Fiecare operaţiune patrimonială este supusă unei duble înregistrări: la activ şi pasiv, reprezentată într-un cont în registru. Cu cât activitatea comercială este mai complexă, cu atât numărul de conturi este mai mare. Planul de conturi general cuprinde opt clase, fiecare clasă conţinând subdiviziuni de conturi. Cele două clase sunt; clasa 1:

58 Ibidem, p. 32. 59 Ibidem, p. 33.

Page 39: Drept Comercial Dr3 1

37

conturi de capital; clasa a 2-a: conturi de imobilizări; clasa a 3-a: conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie; clasa a 4-a: conturi de terţi; clasa a 5-a: conturi de trezorerie; clasa a 6-a: conturi de cheltuieli; clasa a 7-a: conturi de venituri şi clasa a 8-a: conturi speciale.

Contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională. Contabilitatea operaţiunilor efectuate în valută se ţine atât în monedă naţională, cât şi în valută.

Înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile se face la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, după caz. Creanţele şi datoriile se înregistrează în contabilitate la valoarea lor nominală.

La baza înregistrărilor în contabilitate stau înscrisurile care consemnează operaţiunile comerciale şi care au calitate de documente justificative: aceste documente angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat ori le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

2. Registrele contabile. Principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt: registrul jurnal, registrul inventar şi cartea mare.

Evidenţa contabilă a activităţii comerciantului este reglementată şi de Codul comercial - art. 23-24, titlul IV “Despre registrele comercianţilor”. Articolul 22 Cod comercial instituie obligativitatea ţinerii următoarelor registre: registrul jurnal. registrul inventar şi registrul copier.

Registrul jurnal este registrul în care se înscriu zilnic operaţiunile comerciale, tot ce primeşte şi plăteşte societatea sub orice titlu.

Registrul inventar cuprinde inventarele efectuate în cazurile şi la termenele prevăzute de lege.

Registrul cartea mare este registrul de fonduri personificate, cu contabilitatea în partida dublă, înregistrările făcându-se sistematic.

Conform Legii nr. 82/1991 - legea contabilităţii, dacă societatea utilizează sisteme de prelucrare automată a datelor are obligaţia să asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstrarea sub forma suporturilor tehnice şi controlul datelor înregistrate în contabilitate.

Registrele de contabilitate se utilizează în concordanţă cu destinaţia lor, într-o formă care să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate.

Atât registrele cât şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate se păstrează în arhiva comerciantului, potrivit legii, timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost întocmite.

B. Situaţiile financiare anuale60 Exerciţiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile

financiare anuale şi, de regulă, coincide cu anul calendaristic. Durata exerciţiului financiar este de 12 luni.

Exerciţiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic: a) pentru sucursalele cu sediul în România, care aparţin unei persoane juridice

străine, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi societăţilor de asigurare, dacă exerciţiul financiar diferă pentru societate;

b) pentru filialele consolidate ale societăţii-mamă, precum şi pentru filialele filialelor, cu excepţia instituţiilor de credit, entităţilor autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi societăţilor de asigurare, dacă exerciţiul financiar diferă pentru societatea-mamă.

Exerciţiul financiar al unităţilor nou-înfiinţate începe la data înfiinţării, potrivit legii. Exerciţiul financiar al unei persoane juridice care se lichidează începe la data

încheierii exerciţiului financiar anterior şi se încheie în ziua precedentă datei când începe lichidarea. Perioada de lichidare este considerată un exerciţiu financiar, indiferent de durata sa.

Situaţiile financiare anuale consilidate ale unei societăţi-mamă se întocmesc pentru acelaşi exerciţiu financiar aplicabil situaţiilor financiare anuale ale societăţii-mamă. Dacă exerciţiul financiar al filialelor diferă de exerciţiul financiar aplicabil societăţii-mamă,

60 Conform Legii nr. 82/1991, republicată în M. Of. nr. 48/14.01.2005.

Page 40: Drept Comercial Dr3 1

38

situaţiile financiare anuale consolidate pot fi întocmite la o altă dată pentru a ţine cont de exerciţiul financiar al majorităţii sau al celor mai importante dintre societăţile consolidate.

Exerciţiul financiar pentru instituţiile publice este anul bugetar. Persoanele prevăzute la art 161 din Legea nr. 82/1991 republicată, au obligaţia să

întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau încetării activităţii acestora, în condiţiile legii.

Ministerul Finanţelor Publice poate stabili întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare şi la alte perioade decât anual, în cadrul exerciţiului financiar.

Pentru persoanele juridice fără scop patrimonial situaţiile financiare anuale se compun din bilanţ, contul rezultatului exerciţiului, politici contabile şi note explicative.

Situaţiile financiare anuale constituie un tot unitar şi sunt însoţite de raportul administratorilor.

Pentru sucursalele din România ale instituţiilor de credit şi ale altor instituţii financiare cu sediul în străinătate, instituţiile prevăzute la art. 4 alin. 3 din lege, stabilesc conţinutul situaţiilor financiare anuale care trebuie publicate de aceste sucursale. Instituţiile respective stabilesc şi cerinţele referitoare la informaţiile privind activitatea proprie a sucursalelor, care trebuie publicate de sucursalele respective în situaţia în care acestea nu sunt obligate să publice situaţii financiare anuale referitoare la activitatea proprie.

Instituţiile publice întocmesc situaţii financiare trimestriale şi anuale, conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.

Raportul anual cuprinde situaţiile financiare anuale, raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.

Situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de o declaraţie scrisă a persoanelor prevăzute la art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 republicată prin care îşi asumă răspunderea pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale şi confirmă că:

a) politicile contabile uzilizate la întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile;

b) situaţiile financiare anuale oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată;

c) persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de continuitate. O societate-mamă trebuie să întocmească atât raportul anual pentru propria

activitate, cât şi raportul anual consolidat. Obiectivul situaţiilor financiare anuale consolidate este de a oferi o imagine fidelă a

poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.

Situaţiile financiare anuale consolidate constituie un tot unitar. Acestea cuprind bilanţul consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat, precum şi celelalte componente, respectiv informaţii referitoare la activitatea grupului, potrivit reglementărilor contabile aplicabile, politici contabile şi note explicative la situaţiile financiare anuale consolidate, şi vor fi făcute publice împreună cu situaţiile financiare anuale individuale ale societăţii-mamă.

Situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice prevăzute la art. 28 alin. 3 sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditori financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii.

Sunt supuse, de asemenea, auditului financiar situaţiile financiare întocmite cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activităţii persoanelor prevăzute la art. 28 alin. 3.

61 Art. 1 – (1) Societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. (2) Instituţiile publice, asociaţiile şi celelalte persoane juridice cu şi fără scopul patrimonial, precum şi persoane fizice care desfăşoară activităţi producătoare de venituri au, de asemenea, obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi, după caz, contabilitatea de gestiune. (3) Subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2), cu sediul sau domiciliul în România, precum şi sediile permanente din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi.

Page 41: Drept Comercial Dr3 1

39

Persoanele juridice prevăzute la art. 28 alin. 3 au obligaţia auditării situaţiilor financiare anuale pe perioada premergătoare aplicării reglementărilor armonizate, în condiţiile stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi instituţiile prevăzute la art. 4 alin. 3, după caz.

Criteriile în funcţie de care situaţiile financiare anuale ale persoanelor juridice prevăzute la art. 28 alin. 4 sunt supuse auditului financiar se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. Verificarea de către cenzori a situaţiilor financiare anuale se efectuează potrivit legii.

Persoanele juridice care organizează contabilitatea în partidă dublă trebuie să publice situaţiile financiare anuale. Fac obiectul publicării situaţiile financiare anuale, raportul administratorilor şi raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz. Aceste prevederi se aplică şi sucursalelor înregistrate în România, care aparţin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, precum şi societăţilor-mamă care întocmesc situaţii financiare consolidate.

Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în legătură cu situaţiile financiare anuale la sediul social al societăţii sau al societăţii-mamă, fără nici o discriminare.

Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani. În caz de încetare a activităţii persoanelor prevăzute la art. 1, situaţiile financiare

anuale, precum şi registrele şi celelalte documente la care se referă art. 25 se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.

Pentru asigurarea informaţiilor destinate sistemului instituţional al statului, un exemplar al situaţiilor financiare anuale se depune la direcţia generală a finanţelor publice judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, sau, după caz, la Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, astfel:

a) persoanele prevăzute la art. 28 alin. 3, în termen de 150 de zile de la încheierea exerciţiului financiar;

b) persoanelor prevăzute la art. 28 alin. 4 şi 6, în termen de 120 de zile de la încheierea exerciţiului financiar;

c) persoanele care, de la constituire, nu au desfăşurat activitate vor depune o declaraţie în acest sens, în termen de 60 de zile de la încheierea exerciţiului financiar.

Prevederile prezentului alienat se aplică până la data de 31 decembrie 2006, inclusiv pentru situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar al anului 2006.

Instituţiile publice şi celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, depun un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale la organul ierahic superior, la termenele stabilite de acesta.

Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome şi unităţile administrativ-teritoriale, ai căror conducători au calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul Finanţelor Publice un exemplar din situaţiile financiare trimestriale şi anuale, potrivit normelor şi la termenele stabilite de acesta.

4. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite În economia de piaţă, agenţii economici acţionează în mod liber pe baza

proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi ofertei. Prin urmare, o foarte importantă parte a economiei de piaţă o reprezintă libera competiţie, concurenţa liberă între comercianţi.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre comercianţi desfăşurată pe piaţă, pentru câştigarea şi conservarea clientelei.

Dreptul la concurenţă, pe care îl are fiecare agent economic, trebuie exercitată cu bună-credinţă fără a fi încălcate drepturile celorlalţi comercianţi din câmpul activităţii comerciale.

Concurenţa trebuie să fie licită, adică să se exercite conform cu reglementările legale în vigoare. Această activitate este protejată prin două modalităţi:

a) legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopolitice (Legea nr. 21/1996 republicată);

b) legea sancţionează folosirea unor mijloace ilicite de atragere a clientelei – concurenţa neloială (Legea nr. 11/1991).

Art. 5. din Legea nr. 21/1996 republicată: sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de

Page 42: Drept Comercial Dr3 1

40

asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;

b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehno-logice ori investiţiilor;

c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;

d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

e) condiţionarea încheierii unor contract de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;

g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedi-carea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. 1 înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit. a - d şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e, după cum urmează:

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate;

b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată;

c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e;

d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă;

e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:

1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;

2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;

3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;

4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia, termenele, informaţiile de prezentat, durata şi condiţiile dispensei se stabilesc de către Consiliul Concurenţei, prin regulamente şi instrucţiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. 2 se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând îndeplinirea condiţiilor stabilite la alin. 2.

Page 43: Drept Comercial Dr3 1

41

Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. 2, precum şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul Concurenţei, prin regulament.

Înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practicile concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea prevederilor alin. 2 şi stabilite prin prevederile alin. 3 sunt considerate legale, fără obligaţia notificării sau obţinerii unei decizii din partea Consiliului Concurenţei. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe categorii, sunt ţinuţi să facă dovada îndeplinirii condiţiilor şi criteriilor prevăzute la alin. 3 şi 4.

Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. 3, vor prevedea data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi condiţiile şi obligaţiile ce trebuie respectate de către beneficiari.

Dispensa acordată conform alin. 6 pentru o înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condiţiile cerute, şi poate fi revocată dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informaţii false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.

Art. 6 din Legea nr. 21/1996 republicată: este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;

d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;

f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Art. 11 din Legea nr. 21/1996 republicată. Nu constituie o operaţiune de concentrare economică situaţiile în care:

a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură similară;

b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurenţial al respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;

Page 44: Drept Comercial Dr3 1

42

c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici menţionaţi la art. 10 alin 2 lit. b, cu condiţia ca drepturile de vot aferente participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct sau indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;

d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.

Practicile anticoncurenţiale şi încălcarea limitelor legale ale concentrării economice atrag răspunderea civilă (art. 7 alin. 1 lit. a şi b, art. 54 şi art. 64 din Legea nr. 21/1996 republicată), contravenţională (art. 55 şi 56 din Legea nr. 21/1996 republicată) sau penală (art. 63 din Legea nr. 21/1996 republicată).

Concurenţa neloială este o formă a concurenţei ilicite şi constă în săvârşirea de către comerciant, pentru a-şi atrage cientela, a unor acte şi fapte contrare legii, bunelor moravuri şi loialităţii profesionale.

Art. 2 din Legea nr. 11/1991 - Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.

Acte şi fapte considerate de lege drept manifestări ale concurenţei neloiale sunt: a) confuzia (art. 5 din Legea nr. 11/1991): este orice prin care un comerciant

foloseşte o firmă, o emblemă sau o desemnare specială ori a unor ambalaje de natură de a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.

b) denigrarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în comunicare sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui sau mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al activităţii comerciantului lezat.

c) dezorganizarea (art. 4 din Legea nr. 11/1991) constă în desta-bilizarea activităţii comerciantului rival.

d) acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje (art. 4 din Legea nr. 11/1991). Actele şi faptele de concurenţă neloială atrag răspunderea civilă (art. 6, 9 şi 12

din Legea nr. 11/1991) contravenţională (conform O.G. nr. 2/2001; art. 4 din Legea nr. 11/1991) şi penală (art. 7 şi 8 din Legea nr. 11/1991).

3.5. FONDUL DE COMERŢ 1. Noţiunea fondului de comerţ Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor

instrumente de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc.

Toate aceste bunuri, destinate realizării activităţii comerciale, formează fondul de comerţ62.

Cu toate că fondul de comerţ joacă un rol important în desfăşurarea activităţii comerciale, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii prin care să reglementeze regimul său juridic.

În Codul comercial există o singură dispoziţie care se referă incidental la fondul de comerţ. Art. 861 prevede că “Falitul concordatar, mai înainte de împlinirea obligaţiilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul său de comerţ în gaj şi nici înstrăina acest fond, în alt mod, decât acela cerut de felul comerţului său”.

O referire la fondul de comerţ găsim şi în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Art. 21 din lege prevede că în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni privind “donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ”, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor, “sau care face să înceteze firma ori fondul de comerţ”.

A. Definiţia fondului de comerţ. Din cele arătate au rezultat elementele caracteristice ale fondului de comerţ.

62 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 111-112.

Page 45: Drept Comercial Dr3 1

43

În primul rând, fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri. Aceste bunuri sunt bunuri mobile şi imobile. Între bunurile mobile, unele sunt corporale, altele sunt incorporale.

În al doilea rând, acest ansamblu de bunuri este afectat de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale.

În al treilea rând, scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei, şi implicit, obţinerea de profit din activitatea desfăşurată.

Deci, fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile sau imobile, corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

2. Elementele fondului de comerţ A. Consideraţii generale Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţii

comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ să subziste63.

Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: corporale şi incorporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri care au regim juridic propriu.

B. Elementele corporale ale fondului de comerţ Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi

bunurile mobile corporale. Bunuri imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri

imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).

Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt: materii prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

În privinţa mărfurilor, rezultate din activitatea comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi revândute, trebuie observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece sunt destinate valorificării prin vânzare către clientela. De aceea, în doctrină s-a discutat dacă aceste bunuri sunt ori nu elemente ale fondului de comerţ.

C. Elementele incorporale ale fondului de comerţ În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse drepturile

care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrica, de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor etc.

Aceste drepturi, denumite şi drepturi privative, conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul sau, în condiţiile stabilite de lege.

Întrucât sunt menite să asigure realizarea activităţii comerciale, drepturile privative au o valoare economică şi sunt ocrotite de lege.

Firma64. Firma sau firma comercială este un element de identificare a comerciantului în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele, sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată)65.

În cazul comerciantului individual (persoana fizică), firma se compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele, sau din numele 63 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept...., op. cit., p. 114-126. 64 Regimul juridic ale firmelor comerciale este reglementat în Legea nr. 26/1990 republicată, privind registrul comerţului. 65 În doctrină se foloseşte noţiunea de nume comercial, rezervată comerciantului persoana fizică şi cea de firmă, cu referire la societăţile comerciale.

Page 46: Drept Comercial Dr3 1

44

şi iniţiale prenumelui. Deci, firma comerciantului persoana fizică, coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului.

Legea interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului. Sunt admise însă, menţiunile care sunt menite să arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerţului său (art. 31 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Legea prevede că oficiul registrului comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art. 39 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Emblema66. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea comercială.

Potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată, emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen.

Această definiţie a emblemei este diferită de cea consacrată de reglementarea existentă în perioada interbelică, potrivit căreia emblema era definită ca un semn sau o denumire, care deosebeşte o întreprindere de alta.

Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant; ea determină, prin număr, calitate şi frecvenţă, situaţia economică a comerciantului, succesul sau insuccesul acestuia. De aceea, clientela apare ca un element indispensabil al fondului de comerţ, iar după unii autori, chiar principalul element al fondului de comerţ.

Cu toată importanţa pe care o are clientela în activitatea comerciantului, legea nu cuprinde o reglementare referitoare la aceasta.

Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.

Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului de comerţ este rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecărui comerciant. Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personalului comerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale, influenţa modei etc.

Dreptul de proprietate industrială. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de proprietate industrială.

În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două categorii: creaţii noi şi semne noi. Din categoria creaţiilor noi fac parte: investiţiile, know-how-ul, desenele şi modelele industriale şi modelele de utilitate. În categoria semnelor noi intră: mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.

Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii67.

Drepturile de autor. Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţia ştiinţifică, literară sau artistică.

Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau de dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei şi, în consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare68.

Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condiţiile prevăzute de lege.

66 Regimul juridic al emblemelor este reglementat în Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003. 67 A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. II, Semne distinctive, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 109-110. 68 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept Civil, Drepturile de creaţie intelectuală, Succesiunile (citat în continuare Drept civil...), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 50-52.

Page 47: Drept Comercial Dr3 1

45

3. Actele juridice privind fondul de comerţ Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente pot face

obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locaţiune, gaj etc. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare-cumpărare

poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar, sau elemente componente ale acestuia.

În principiu, vânzarea priveşte fondul de comerţ ca bun mobil unitar, cu toate elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînţeles, chiar dacă nu există o stipulaţie expresă în acest sens. Soluţia se justifică prin aceea că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de elemente legate între ele prin destinaţia lor, de a servi la desfăşurarea comerţului.

Transmiterea fondului de comerţ ca aport în societatea comercială. Fondul de comerţ poate face obiectul unui aport într-o societate comercială la a cărei constituire participă titularul fondului. Deci, titularul fondului de comerţ, dorind să devină asociat într-o societate comercială, se obligă să contribuie la formarea capitalului social al societăţii prin transmiterea către societate a fondului de comerţ. Potrivit legii, titularul poate transmite dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ.

Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract de locaţiune69.

În temeiul contractului de locaţiune, proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ.

În lipsa unei stipulaţii contrarii, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării, toate elementele fondului de comerţ.

Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firmă proprie, exploatând fondul de comerţ. Locatarul va putea să continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei calitatea de posesor, dacă locatorul a consimţit expres (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Gajul asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectivul unui contract de gaj.

O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul civil, remiterea lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului este menită să confere creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă), precum şi ca mijloc de publicitate.

Pentru a stimula desfăşurarera activităţii comerciale cu ajutorul creditului, prin lege a fost consacrat şi gajul fără deposedare. În acest sens, art. 480 C.com. reglementează gajul asupra produselor solului, materialelor în stare de fabricaţie, sau fabricate şi aflate în depozite. În aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără remiterea lor materială.

Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor. În cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului.

Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului de către comerciantul debitor, iar Codul comercial nu a consacrat gajul fără deposedare privitor la fondul de comerţ, doctrina şi jurisprudenţa au imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a detenţiuni fondului de comerţ. Acest lucru se realizează prin predarera către creditor a titlurilor şi documentelor privind fondul de comerţ; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare ori contractul de locaţiune a fondului de comerţ, brevetul de invenţie etc.

3.6. AUXILIARII COMERCIANŢILOR 1. Noţiuni generale În realizarea activitătii lor, comercianţii operează cu anumite persoane care, fie le

reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale70.

69 O varietate specială a locaţiunii fondului de comerţ o constituie locaţia gestiunii reglementată de Legea nr. 15/1990 şi Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990.

Page 48: Drept Comercial Dr3 1

46

Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele juridice comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt salarizate de aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au calitatea de comerciant şi deci sunt independente faţă de comercianţii cu care cooperează. De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.

Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea înţelege natura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai întâi, o analiză a instituţiei reprezentării, după care se poate trece la examinarea statutului celor două categorii de auxiliari ai comercianţilor.

2. Reprezentarea A. Noţiunea reprezentării Cu toate că în activitatea comercială reprezentarea joacă un rol important, Codul

comercial nu cuprinde o reglementare generală a acestei instituţii, ci numai o reglementare a aplicaţiilor ei. Pe baza acestei reglementări fragmentare şi a principiilor generale ale dreptului civil, doctrina a elaborat o teorie generală a reprezentării, care îşi găseşte o largă aplicare în raporturile comerciale71.

Definiţia reprezentării. Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.

Felurile reprezentării. Reprezentarea are ca izvor legea sau voinţa persoanei interesate. În consecinţă, reprezentarea este legală sau convenţională.

În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă persoană rezultă din lege.

În cazul reprezentării convenţionale o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altă persoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.

B. Condiţiile reprezentării Enumerare. Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de

reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a reprezentatului. Cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ. Existenţa împuternicirii de reprezentare. Potrivit legii, reprezen-tarea presupune

existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentantului (dominus negoti). Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite reprezentantul încheie actele juridice (nomino alieno).

Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral; ea poate fi constatată printr-un înscris numit procură.

În funcţie de întinderea împuternicirii, reprezentarea poate fi generală (totală) sau specială (parţială).

În cazul reprezentării speciale, reprezentantul este împuternicit să încheie un anumit act sau anumite acte juridice determinate.

În toate cazurile, reprezentantul trebuie să acţioneze numai în limitele împuternicirii de la reprezentat.

Intenţia de a reprezenta. Atunci când în baza împuternicirii, încheie un act juridic cu terţul, reprezentantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la care

70 A se vedea S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 127-136. 71 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 604-633.

Page 49: Drept Comercial Dr3 1

47

a primit împuternicirea. Mai mult, reprezentantul trebuie să aducă la cunoştinţa terţului calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini).

Numai dacă există intenţia de a reprezenta efectele juridice ale actului încheiat între reprezentant şi terţ se vor produce în persoana reprezentatului. Dacă reprezentantul nu a acţionat cu intenţia de a reprezenta şi nu a făcut cunoscută calitatea sa de reprezentant al altei persoane (reprezentatul), el va deveni personal obligat faţă de terţ.

Intenţia de a reprezenta poate fi expresă sau tacită; ea poate rezulta din declaraţia expresă a reprezentantului sau din anumite fapte şi împrejurări ale încheierii actului juridic (ex factis et rebus).

Voinţa valabilă a reprezentantului. În baza împuternicirii primite reprezentantul încheie actul juridic cu terţul. La încheierea actului reprezentantul manifestă voinţa sa proprie, chiar dacă o face din însărcinarea în numele şi pe seama reprezentatului (nomine alieno).

C. Efectele reprezentării Reprezentarea produce anumite efecte. În analiza acestor efecte trebuie să

distingem între efectele ce se produc în raporturile dintre reprezentat şi terţ şi efectele reprezentării faţă de reprezentant.

Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ. Principalul efect al reprezentării constă că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ va produce efecte faţă de reprezentat, adică faţă de acela care a dat împuternicire reprezentantului să încheie actul în cauză. Actul juridic încheiat crează raporturi juridice directe între terţ şi reprezentat, ca şi când reprezentatul ar fi încheiat el însuşi actul cu terţul. Deci reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat şi răspunde pentru executarea obligaţiilor născute din acest act.

Efectele faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ produce efecte exclusiv între reprezentat si terţ. El nu are nici un efect faţă de reprezentant.

Rolul reprezentantului a fost acela de a încheia actul juridic cu terţul. Odată îndeplinit acest rol, reprezentantul rămâne străin faţă de actul încheiat (res inter alios acta). Aşa cum s-a spus reprezentantul îndeplineşte rolul pe care îl are schela pentru ridicarea construcţiei, după care devine inutilă.

D. Încetarea reprezentării Reprezentarea are un caracter intuitu personae. În consecinţa, ea încetează ori de

câte ori intervin împrejurări care afectează acest caracter. Sunt avute în vedere: revocarea împuternicirii; renunţarea la însărcinare; moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul reprezentantului ori a reprezentatului.

3. Prepuşii comercianţilor Noţiunea de prepus. În dreptul comercial, noţiunea de prepus are un sens bine

determinat. Art. 392. C. com. dispune: “Prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în locul unde acesta îl exercita, fie în alt loc.”72

Din dispoziţiile citate rezultă că o persoană are calitatea de prepus al comerciantului, dacă îndeplineşte două condiţii.

În primul rând, persoana în cauză este însărcinată cu comerţul patronului său, adică este împuternicită să efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitarea comerţului. Deci prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi să îl reprezinte pe patron în toate actele comerciale.

În al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comercială la locul unde comerciantul îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc determinat (de exemplu, locul unde se află o sucursală).

Obligaţiile şi răspunderile prepusului. Întrucât puterile de reprezentare ale prepusului se deosebesc de cele ale unui reprezentant obişnuit, legea prevede în sarcina sa obligaţii specifice, a căror nerespectare atrage răspunderea.

Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor profesionale ale comercianţilor. Instituirea acestor obligaţii în sarcina prepusului se

72 În dreptul german, prepusul este denumit şi procurist.

Page 50: Drept Comercial Dr3 1

48

explică prin aceea că, înlocuindu-l pe comerciant în comerţul său, prepusul trebuie să îndeplinească obligaţiile profesionale care revin comerciantului.

Astfel, prepusul este obligat să ţină, cu respectarea dispoziţiilor legii, registrele de contabilitate ale comerciantului. În caz de nerespectare a obligaţiei, prepusul este culpabil de bancrută simplă şi este sancţionat în condiţiile legii (art. 883 C. com.).

Încetarea calităţii de prepus. Calitatea de prepus încetează prin revocarea împuternicirii, renunţarea prepusului, prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul comerciantului sau prepusului, în condiţiile arătate.

Cât priveşte revocarea prepusului, pentru a fi opozabilă terţilor, ea trebuie să fie transcrisă, afişată şi publicată, la fel ca şi investirea cu calitatea de prepus.

4. Comişii pentru negoţ Noţiunea de comişi pentru negoţ. În afară de prepuşi, Codul comercial cuprinde

dispoziţii referitoare la o altă categorie de auxiliari ai comercianţilor pe care îi denumeşte comişi pentru negoţ.

Potrivit art. 404 C. com., comişii pentru negoţ sunt prepuşii pentru vânzarea în detaliu a mărfurilor.

Deşi, legea îl denumeşte prepuşi, comişii pentru negoţ nu au calitatea de prepus, în sensul precizat anterior.

Comişii pentru negoţ sunt salariaţi ai comerciantului, care îl ajută pe acesta, în interiorul localului, în desfăşurarea activităţii şi sub supravegherea comerciantului; de exemplu, vânzătorii dintr-un magazin al comerciantului.

Trebuie observat că, un comerciant poate avea mai mulţi salariaţi care desfăşoară o activitate pentru comerciant, dar nu toţi aceştia au calitatea de comişi pentru negoţ. Această calitate o au numai acei salariaţi care sunt destinaţi să intre în raporturi juridice cu clientela.

Cu toate că art. 404 C. com. se referă numai la comişii însărcinaţi cu vânzarea cu amănuntul a mărfurilor în localul comerciantului, totuşi, calitatea de comişi pentru negoţ o pot avea şi alte persoane, având calitatea de salariaţi ai comerciantului, care îndeplinesc alte operaţiuni specifice obiectului comerţului; de exemplu, recepţionerul de la hotel, şoferul unui taxi etc.

Puterile comişilor pentru negoţ. Comişii pentru negoţ sunt reprezentanţi ai comerciantului, motiv pentru care legea îi denumeşte impropriu prepuşi.

Calitatea de reprezentant a comişilor pentru negoţ rezultă din împuternicirea expresă sau tacită a comerciantului ori din natura funcţiei îndeplinite.

Puterile acestor reprezentanţi sunt limitate; ei tratează afaceri comerciale şi îl reprezintă pe comerciant numai în localul unde aceştia îşi desfăşoară activitatea. Aşa cum prevede legea, ei au dreptul ca, în locul unde exercită comerţul, să încheie şi să execute contracte comerciale; în schimbul lucrului vândut, ei pot cere şi încasa preţul lucrului, putând da chitanţă valabilă în numele patronului lor. (art. 404 C. com.)

5. Comişii călători pentru negoţ Noţiunea de comişi călători pentru negoţ. Alţi auxiliari ai comercianţilor sunt

comişii călători pentru negoţ, denumiţi şi comişi voiajori ori voiajori comerciali. Comişii călători pentru negoţ sunt şi ei salariaţi ai comerciantului, fiind retribuiţi cu

un salariu fix sau cu un comision pentru fiecare afacere încheiată. Spre deosebire de comişii pentru negoţ, a căror activitate se desfăşoară în locul

unde se exercită comerţul patronului, activitatea comişilor călători pentru negoţ se desfăşoară în afara acestui loc, în alte localităţi, de obicei stabilite de comerciant. Deci, pe când comişii pentru negoţ aşteaptă clientela, comişii călători pentru negoţ, aşa cum rezultă şi din denumirea lor, călătoresc (voiajează) în alte localităţi pentru a găsi această clientela.

Puterile comişilor călători pentru negoţ. Potrivit art. 402 C. com., comerciantul însărcinează pe comişii călători pentru negoţ “să trateze sau să facă operaţiuni de ale comerţului său”.

Page 51: Drept Comercial Dr3 1

49

Cum se poate observa, însărcinarea dată de comerciant poate avea un obiect diferit: să trateze afaceri comerciale sau să facă operaţiuni comerciale73. În funcţie de obiectul însărcinării se stabilesc puterile comişilor călători.

6. Mijlocitorii În activitatea comercială, un anumit rol îl au mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea

de samsari ori misiţi. Trebuie arătat ca, deşi Codul comercial consacră activitatea de mijlocire printre

faptele de comerţ (art. 3 pct. 12), totuşi, el nu reglementează condiţia juridică a mijlocitorului şi nici contractul de mijlocire. În absenţa unor dispoziţii legale, îşi vor găsi aplicarea principiile generale ale dreptului comercial şi dreptului civil.

Activitatea mijlocitorilor74. Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, denumită mijlocitor, urmăreşte să pună faţă în faţă două persoane care vor să încheie o afacere şi graţie diligenţelor sale, să le determine să încheie contractul avut în vedere.

Activitatea mijlocitorului are la bază contractul de mijlocire intervenit între mijlocitor şi părţi ori numai una dintre ele. Un atare contract se bazează pe însărcinarea dată mijlocitorului sau acceptarea de către părţi a demersurilor mijlocitorului.

Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut în vedere, mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi ori numai de la una dintre ele, după caz.

Dreptul la remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar încheierea lui este rezultatul diligenţelor mijlocitorului.

7. Agenţii de comerţ Noţiunea de agent de comerţ. Un comerciant care doreşte să-şi extindă afacerile

în alte localităţi are posibilitatea să facă acest lucru prin deschiderea unei sucursale în localitatea respectivă (condusă de un prepus al său) ori să trimită acolo comişi călători pentru negoţ. În ambele cazuri, comerciantul trebuie să folosească un salariat al său şi să facă cheltuieli. În plus, posibilităţile de supraveghere a acestor salariaţi sunt limitate. Pentru comerciant este mai avantajos să apeleze la serviciile unei persoane din localitatea respectivă, care are ca profesiune tratarea şi încheierea de afaceri comerciale. O asemenea persoană este denumită agent comercial.

Deci o asemenea activitate de intermediere prezintă interes şi este folosită în practică, ea nu este reglementată de Codul comercial. De aceea, condiţia juridică a agentului comercial a fost definită pe baza principiilor generale ale reprezentării.

Puterile agentului de comerţ. Agentul de comerţ poate fi împuternicit de un comerciant să trateze afaceri comerciale ori să trateze şi să încheie afaceri comerciale75.

73 Însărcinarea comisului călător pentru negoţ cu desfacerea mărfurilor patronului unor comercianţi nu conferă comisului călător pentru negoţ calitatea de comerciant (Cas. III, dec. nr. 312/1938 în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, p. 137). 74 A se vedea C. Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928, p. 48. 75 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. I, p. 652-653.

Page 52: Drept Comercial Dr3 1

50

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Persoana care săvârşeşte fapte de comerţ devine: a. necomerciant; b. societate comercială; c. SRL; d. comerciant. 2. Comercianţii pot fi: a. individuali sau colectivi; b. SRL sau SA; c. cooperative sau societăţi comerciale; d. SNC sau SCS. 3. Categorie de comerciant este: a. persoana fizică b. regia autonomă; c. G.I.E.; d. toate răspunsurile sunt corecte. 4. Pentru a dobândi calitatea de comerciant, printre alte condiţii,

persoana fizică trebuie: a. să-şi înfiinţeze o societate comercială; b. să se angajeze la o societate comercială; c. să săvârşească fapte de comerţ în nume propriu; d. să săvârşească fapte de comerţ în baza unui contract de mandat. 5. Persoanele care exercită profesiuni liberale: a. fac fapte de comerţ; b. urmăresc un profit; c. au un adaos comercial; d. niciun răspuns nu este corect. 6. Formă a societăţii comerciale este societatea: a. cu răspundere nelimitată; b. în comandită simplă; c. în comandită complexă; d. în nume individual. 7. Societăţile comerciale: a. devin comercianţi; b. se nasc comercianţi; c. nu sunt comercianţi; d. devin necomercianţi. 8. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale: a. sunt comercianţi: b. au fost comercianţi; c. nu sunt comercianţi; d. vor fi comercianţi. 9. Organizaţiile cooperatiste: a. urmăresc nonprofitul; b. urmăresc acţiuni de binefacere; c. urmăresc obţinerea de profit; d. au un regim juridic mixt. 10. G.I.E. are calitatea de comerciant:

Page 53: Drept Comercial Dr3 1

51

a. în toate cazurile; b. numai în anumite situaţii; c. dacă emite chitanţe; d. dacă are un obiect de activitate comercial. 11. O persoană are capacitatea de a fi comerciant dacă a împlinit: a. 14 ani; b. 16 ani; c. 18 ani; d. 15 ani. 12. Minorul poate: a. începe o activitate comercială; b. lichida o activitate comericală; c. continua o activitate comercială; d. niciun răspuns nu este corect. 13. Strict juridic şi teoretic, persoana sub curatelă: a. poate începe sau continua un comerţ; b. nu poate începe sau continua un comerţ; c. trebuie să poată începe un comerţ; d. trebuie să poată continua un comerţ. 14. Obligaţia profesională a comercianţilor este: a. începerea comerţului; b. libera iniţiativă; c. libertatea contractuală; d. ţinerea de registre contabile. 15. Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului să: a. publice intenţia lor; b. ceară înmatricularea în registrul comerţului; c. acumuleze un capital social; d. aibă minim 5 ani experienţă. 16. Controlul legalităţii operaţiunilor registrului comerţului se face de

către: a. directorul ORC; b. judecătorul delegat; c. secretarul şef; d. juristul ORC. 17. Înregistrările în registrul comerţului se fac, pe baza: a. unei hotărâri judecătoreşti definitive; b. unei hotărâri judecătoreşti; c. unei hotărâri judecătoreşti irevocabile; d. încheierii directorului ORC. 18. Contabilitatea se ţine: a. în limba română; b. în monedă naţională; c. în ordine cronologică; d. toate răspunsurile sunt corecte. 19. Firma este un element al fondului de comerţ: a. corporal; b. incorporal; c. nepatrimonial; d. facultativ.

Page 54: Drept Comercial Dr3 1

52

20. Fondul de comerţ, per ansamblu, este un bun: a. mobil. b. imobil; c. corporal; d. nepatrimonial.

Page 55: Drept Comercial Dr3 1

53

SOCIETĂŢILE COMERCIALE Cuvânt introductiv

În sistemul economiei de piaţă importanţa existenţei şi funcţionării societăţilor

comerciale, ca subiecte de drept distincte, este de netăgăduit. Astfel, prezenta lucrare se dovedeşte a fi un studiu actual şi necesar. În plus, cercetarea realizată în domeniul specific dreptului comercial prezintă o utilitate teoretică şi practică învederată mai ales de problemele pe care le ridică aplicarea legii comerciale cât şi de lipsa dezbaterilor doctrinare referitoare la acestea.

Acest studiu contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea instituţiilor juridice comerciale, respectiv în domeniul societăţilor comerciale.

Autorii .

Page 56: Drept Comercial Dr3 1

54

CAPITOLUL IV SOCIETĂŢILE COMERCIALE

4.1. SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA CAUZELOR CARE AU DETERMINAT

CREAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Funcţia economică a societăţii comerciale. Societatea comercială, ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului, îşi datorează

apariţia unor cauze economice şi sociale76. Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi

sociale au crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală, indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi. Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului, în conceptul de societate comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Pentru a-şi îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.

Aşa cum s-a spus, societatea comercială a fost o descoperire a timpurilor moderne, de aceeaşi valoare ca şi descoperirea forţei aburului şi cea a electricităţii77.

Folosindu-se această cucerire a minţii omeneşti, la început au apărut colectivităţi restrânse, formate din câteva persoane, care puneau în comun bunurile şi priceperea lor, în vedereraa realizării unei afaceri. Mai târziu, prin perfecţionarea tehnicii juridice au apărut colectivităţi mult mai mari, cu sute sau chiar mii de persoane, necunoscute între ele, care, prin capitalurile lor, contribuiau la realizarea unor mari afaceri în toate domeniile de activitate.

Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcate în haina juridică a societăţii comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţelele de căi ferate etc.

Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

A. Originea şi evoluţia societăţilor comerciale Perioada veche (antică). Germenii instituţiei juridice a societăţii comerciale au

apărut încă din perioada antichităţii. În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri78: societatea tuturor bunurilor

prezente şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius rei) şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţi, ca patrimoniu distinct al acesteia.

Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII-lea, în republicile italiene Genova, Florenţa şi Veneţia, comerţul maritim şi terestru cunosc o mare înflorire. Dezvoltarea comerţului a declanşat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii şi

76 M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., p. 6-10. 77 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 138-161. 78 A se vedea C. Tomulescu, Drept privat român, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292.

Page 57: Drept Comercial Dr3 1

55

militarii, deţinători de mari capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianţilor, datorită interdictiei impuse de dreptul canonic, respectiv incompatibilităţii cu rangul de nobil sau militar.

Pentru a eluda aceste oprelişti, comercianţii au folosit contractul de commenda. În temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe persoane) denumită commendator, încredinţează unei alte persoane (comerciant) numită tractor, o sumă de bani ori o cantitate de mărfuri pentru a face comerţ în alte ţări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele.

Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine asociat al comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile puse în joc.

În scopul protejării terţilor, sumele de bani şi bunurile puse în comun de către asociaţi constituie un patrimoniu distinct şi care are drept titular persoana juridică, recunoscută ca atare de către autorităţi.

Această instituţie a fost folosită şi în Franţa, sub numele de contract de command. Ea a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea privind comerţul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.

În secolul al XVII-lea apar primele societăti pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi este legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au luat fiinţă Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea Insulelor Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei etc.

Perioada modernă. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind formele de societate existente în activitatea comercială.

Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de société generale este consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar asociaţii au o răspundere nelimitată şi solidară pentru toate obligaţiile societăţii.

Apoi, pe baza contractului de command se reglementează societatea în comandită. Această societate cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii, care au o răspundere nelimitată şi solidara, şi comanditarii, care răspund numai în limita contribuţiilor lor.

În sfârşit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.

Aceste forme ale societăţilor comerciale au fost preluate de reglementările din alte ţări, ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au fost consacrate şi de Codul comercial român din 1887, prin intermediul Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca model.

B. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat în Codul comercial,

Cartea I, în Titlul VIII (art. 77-269), intitulat “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”. Prin acest act normativ se reglementau: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă (pe acţiuni), societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în participaţie.

Întrucât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul comercial era, în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile co-merciale.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 modificată79 repre-zintă, în prezent, reglementarea generală privind societăţile comerciale.

Reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglemen-tarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990 republicată privind societăţile co-merciale. Această lege reglementează: societatea în

79 Legea nr. 31/1990, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003, republicată în M. Of. nr. 1066/17.11.2004.

Page 58: Drept Comercial Dr3 1

56

nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale, precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.

Caracterul de reglementare generală a societăţilor comerciale, pe care îl are Legea nr. 31/1990 republicată, se manifestă sub mai multe aspecte.

În primul rând, ea priveşte orice societate comerciala, indiferent de obiectul ei de activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se stabilesc prin hotărâre a guvernului (art. 287 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 republicată se aplică şi societăţilor comerciale cu participare străină. Această reglementare se completează cu dispoziţiile privind regimul investiţiilor străine80.

4.2. NOŢIUNEA, ELEMENTELE SPECIFICE ŞI CLASIFICAREA

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Noţiuni generale Nici Legea nr. 31/1990 republicată şi nici Codul comercial nu cuprinde o definiţie a

societăţii comerciale. Într-o asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de societate, adică societatea civilă. Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990 republicată, permit definirea societăţii comerciale.

1. Definiţia societăţii comerciale Elementele definiţiei. Din cele arătate rezultă elementele care definesc societatea

comercială. Unele dintre aceste elemente sunt comune oricărei societăţi, iar altele sunt specifice societăţii comerciale. Însă, numai împreună aceste elemente pot contura definiţia societăţii comerciale.

Astfel, trebuie avut în vedere că o societate comercială se constituie în temeiul unui contract de societate, care este actul ei constitutiv81. Prin contractul pe care îl încheie, asociaţii realizează o triplă înţelegere: să pună în comun anumite bunuri, să realizeze împreună o activitate economică şi să împartă între ei beneficiile rezultate.

Apoi, în societatea comercială, activitatea economică pe care o desfăşoară asociaţii constă în săvârşirea unor operaţiuni considerate de lege ca fapte de comerţ.

În sfârşit, se impune a se reţine că, prin îndeplinirea condiţiilor şi formalităţilor prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică, care îi conferă calitatea de subiect de drept de sine-stătător.

Elementele menţionate atestă faptul că societatea comercială este un contract şi, totodată, o persoană juridică. Această dublă esenţă a societăţii comerciale este, aşa cum se va arăta, bogată în consecinţe juridice.

Definiţie. Pe baza elementelor menţionate, societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza

societăţii comerciale 2.1. Noţiuni generale Din definiţia dată societăţii comerciale rezultă că, prin încheierea contractului de

societate, asociaţii realizează o triplă înţelegere.

80 A se vedea: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 92/1997 (abrogate). 81 Contractul de societate mai este denumit şi pact social.

Page 59: Drept Comercial Dr3 1

57

În primul rând, asociaţii convin să pună ceva în comun, adică fiecare asociat să aducă anumite bunuri în societate. Această contribuţie a asociaţilor poartă denumirea de aport sau miză.

În al doilea rând, asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.

În al treilea rând, activitatea comercială se realizează în vedere obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Deci, trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale: aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea beneficiilor.

Prin aceste elemente, contractul de societate se deosebeşte de alte contracte, cum sunt contractul de vânzare-cumpărare, locaţiune, împrumut etc.

Aceste elemente sunt indispensabile pentru existenţa contractului de societate; în absenţa unuia dintre ele, contractul nu va fi nul, dar el nu va fi un contract de societate82.

2.2. Aporturile asociaţilor A. Regimul juridic al aporturilor Noţiunea aportului. Această noţiune are un sens juridic şi unul etimologic. Sub

aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus în societate de către asociat.

Deşi sensul juridic este sensul propriu al noţiunii de aport, totuşi, noţiunea este folosită şi în sensul ei etimologic.

Obiectul aportului. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică al asociatului83, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit art. 1492 C. civ., fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”. Deci, aportul poate fi în numerar, în natură sau în industrie.

a) Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societăţii.

Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art. 16 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Aportul asociatului la capitalul social nu este purtător de dobânzi (art. 68 din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.)84

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor către societate (art. 16 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului.

Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile etc.

82 A se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 37; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 75; S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 151 şi urm. 83 Bunul care constituie obiectul aportului trebuie să aparţină asociatului. Asociatul nu poate aduce ca aport un bun care este proprietate publică (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 117/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 138) ori proprietate a unei cooperative (C.S.J., secţ. com., nr. 128/1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 94). 84 În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori a altor imobile necesare, pe toată durata societăţii comerciale.

Page 60: Drept Comercial Dr3 1

58

Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei85.

c) Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa86.

Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită (art. 16 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată)87.

Un atare aport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor societăţii. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social şi, totodată, are obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţii în muncă trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Obligaţia de a constitui aportul şi executarea ei. Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.

B. Capitalul social şi patrimoniul societăţii Aporturile asociaţiilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în

totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale patrimoniului societăţii.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.

Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii aporturilor asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal.

Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridica. Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reala, concreta,

ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi. Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie gajul general al

creditorilor societăţii. Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social este fix

pe toată durata societăţii. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 25.000.000 lei, în cazul societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni88; 2.000.000 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.

85 Conform art. 84 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul care a depus ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor. Prin art. 16 alin. 3 din lege se instituie interdicţia aporturilor în creanţe la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi la societăţile în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată. 86 Un aport în muncă îl poate constituie şi know-how-ul. A se vedea Lamy, Sociétés commerciales, Paris, 1995, nr. 243. În societăţile cu participare străină, aportul poate consta în servicii, cunoştinţe şi management din partea investitorului străin. 87 Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social – art. 16 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată. 88 Conform art. I, pct. 1 din Legea nr. 302/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990, se modifică art. 10 din legea societăţilor comerciale după cum urmează: Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data subscrierii. Potrivit art. II alin. 1 şi 2, în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni la care nivelul capitalului social este inferior valorii prevăzute la pct. 1 al art. I au obligaţia majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de minimum 25.000 euro, în echivalent lei, calculat la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data subscrierii. De la data expirării termenului prevăzut la alin. 1, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului va solicita tribunalelor dizolvarea societăţilor pe acţiuni şi a societăţilor în comandită pe acţiuni care nu şi-au îndeplinit obligaţia de majorare a capitalului social în limita prevăzută de lege.

Page 61: Drept Comercial Dr3 1

59

Întrucât capitalul social este fix pe întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează sub o anumită limita, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.

Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea capitalului; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, la constituirea societătii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes89, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia (art. 7 lit. d şi art. 8 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată).

Patrimoniul societăţii. Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital social.

În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.

Patrimoniul social cuprinde activul social şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile.

Activul social (denumit şi fond social) cuprinde bunurile aduse ca aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii90.

Pasivul social cuprinde obligaţiile societătii, indiferent de natura lor. 3. Realizarea şi împărţirea beneficiilor Scopul societăţii este acela de a realiza beneficii din activitatea comercială

desfăşurată şi de a le împărţi între asociaţi. Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de

dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990 republicată)91.

89 Art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată, foloseşte denumirea de “aport de capital social”. Această denumire este improprie, deoarece noţiunea de aport desemnează, fie obligaţia asociatului de a aduce în societate o valoare patrimonială, fie chiar bunul care face obiectul obligaţiei. 90 În unele reglementări legale, activul social este denumit patrimoniu activ sau patrimoniu real. 91 Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/1995 privind impozitul pe dividende, dividendul include orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi (M. Of. nr. 201/1995) – în prezent respectiva O.G. a fost arogată de către art. 298 din Legea nr. 571/2003 priind codul fiscal. Potrivit noii reglementări, prin dividend înţelegem o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoana juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoana juridică, exceptând urmatoarele: a) o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică; b) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legatură cu răscumpărarea titlurilor de participare la persoana juridica, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de răscumparare, ce nu modifică procentul de deţinere a titlurilor de participare al niciunui participant la persoana juridică; c) o distribuire ţn bani sau în natură, efectuată în legatură cu lichidarea unei persoane juridice; d) o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de catre participanţi.

Page 62: Drept Comercial Dr3 1

60

Noţiunea de beneficii. În general, prin beneficii se înţelege un câştig evaluabil în bani92.

Condiţiile de repartizare a beneficiilor. Realizarea ori nerealizarea de beneficii poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar, prin întocmirea situaţiilor financiare anuale şi a contului de profit şi pierderi.

Pentru a putea fi repartizate, beneficiile trebuie să fie reale (art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite beneficii din capitalul social.

Totodată, beneficiile trebuie să fie utile, adică să reprezinte beneficiile rămase după întregirea capitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă se constată o micşorare a capitalului social, acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.

Criterii de împărţire a beneficiilor. În privinţa împărţirii beneficiilor între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, în actul constitutiv trebuie să se prevadă “partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi” (art. 7) sau “modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor” (art. 8).

Principiul care guvernează înţelegerea asociaţilor decurge din însăşi finalitatea societăţii; toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să participe la suportarea pierderilor.

Aceasta nu înseamnă că participarea la beneficii şi pierderi trebuie să fie neapărat egală (egalitatea nu este sufletul contractului de societate).

Cum este şi firesc, criteriul care este avut în vedere este contribuţia asociaţilor la formarea capitalului social al societăţii. Acestui criteriu i se pot aduce anumite corective potrivit înţelegerii asociaţilor, în funcţie de anumite elemente relevante. Legea interzice însă aşa-numitele clauze leonine, adică acele înţelegeri care favorizează unii asociaţi (partea leului, din fabulă) în detrimentul celorlalţi. Art. 1513 C. civ. prevede că este nul contractul de societate prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor. De asemenea, este nul şi contractul prin care s-a convenit ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi să participe la pierderi.

4.3. FORMELE SOCIETĂŢII COMERCIALE ŞI CLASIFICAREA LOR 1. Formele societăţii comerciale Formele societăţii comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.

Formele societăţii comerciale reglementate de legea noastră sunt, în general, aceleaşi, ca şi cele existente în alte ţări93. Acest lucru se explică prin faptul că formele juridice ale societăţii comerciale nu sunt expresia imaginaţiei unor specialişti, ci mai degrabă rezultatul practicii îndelungate în activitatea comercială din ţările cu economie de piaţă.

Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată si solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor94.

92 Asupra evoluţiei noţiunii de beneficiu, a se v edea M. De Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p. 81-83. 93 A se vedea D.D. Saguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996. 94 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept.., op. cit., p. 162-166.

Page 63: Drept Comercial Dr3 1

61

c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.

d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărui capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

2. Clasificarea societăţilor comerciale Criteriile de clasificare. Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. În

doctrina dreptului comercial sunt folosite mai multe criterii de clasificare, cu o valoare diferită şi deci cu consecinţe diferenţiate pe planul dreptului.

Dintre criteriile mai des folosite menţionăm: natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social, putinţa emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social95.

Prezentarea acestor clasificări are un interes deosebit pentru înţelegerea regimului juridic al societăţilor comerciale.

Societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri. După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori a celui material, societăţile comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae). Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume colectiv.

Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat (intuit pecuniae). Intră în acestă categorie: societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este considerat societatea pe acţiuni.

Societăţi în care asociaţii au o răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată. Aşa cum am arătat, răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită în raport de forma juridică a societăţii.

În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

În societatea pe actiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor.

În privinţa societătii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspundrea asociaţilor este diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.

Cum se poate observa, pentru obligaţiile societăţii, toţi asociaţii, indiferent de forma societăţii, răspund în limita aportului lor. Răspunderea asociaţilor în această limită echivalează, de fapt, cu răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Într-adevăr, societatea răspunde cu capitalul social, care este format din totalitatea aporturilor asociaţilor. Dar, în plus, asociaţii din societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în comandită simplă sau pe acţiuni, răspund peste limita aportului lor, nelimitat şi solidar, cu patrimoniul propriu.

Aşa cum se va arăta, răspunderea nelimitată şi solidară a acestor asociaţi este o răspundere subsidiară. Asociaţii au rolul de garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile sociale, care nu au fost respectate de către societatea comercială.

Societăţi cu părţi de interes şi societăţi pe acţiuni. După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se clasifică în două categorii: societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes şi societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni.

Capitalul social se divide în părţi de interes în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă (societăţi de persoane), precum şi în cazul societătii cu

95 Pentru o amplă analiză a se vedea O. Căpăţână, op. cit., în Dreptul nr. 9-12/1990 p. 9 şi urm.

Page 64: Drept Comercial Dr3 1

62

răspundere limitată. În cazul acestei din urmă societăţi, legea desemnează aceste diviziuni prin denumirea de părţi sociale.

Capitalul social este împărţit în acţiuni în cazul societăţii pe acţiuni şi societăţii în comandită pe acţiuni (societăţi de capitaluri).

Între părţile de interes, respectiv părţile sociale, şi acţiuni există multe puncte comune96.

Societăţi care emit titluri de valoare şi societăţi care nu pot emite asemenea titluri. În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilitătii de a emite titluri de valoare, societăţile comerciale pot fi clasificate în societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare şi societăţi cărora li se interzic asemenea acte. În prima categorie intră societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată.

Titlurile de valoare emise poartă denumirea de acţiuni. Aceste titluri de valoare au un element comun: ele materializează dreptul

asociaţilor asupra unei fracţiuni din capitalul social. Totodată acţiunile fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile.

4.4. CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată cuprinde, în Titlul II, regulile

generale privind constituirea societăţilor comerciale. Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată,

o persoană juridică97. La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor,

manifestată în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o activitate comercială şi să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz, pe actele constitutive.

În cele ce urmează vom analiza regimul juridic al actelor constitutive ale societăţii, după care vom examina formalităţile cerute pentru dobândirea personalităţii juridice. Vom încheia cu cercetarea personalităţii juridice a societăţii comerciale şi efectele ei.

1. Actele constitutive ale societăţii comerciale 1.1. Noţiuni generale Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se

materializeze în condiţiile legii. Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume colectiv sau în

comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspunderea limitată se constituie prin contract de societate şi statut.

În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legea permite ca cele două acte - contractul de societate şi statutul - să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se întocmeşte numai statutul.

Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.

Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, denumirea de act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul societăţii, cât şi înscrisul unic.

96 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 25-26. 97 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 167-179.

Page 65: Drept Comercial Dr3 1

63

Menţionăm că societăţile comerciale organizate în baza Legii nr. 15/1990 au fost înfiinţate prin actele organelor administative compe-tente şi funcţionează pe bază de statut (art. 283 din Legea nr. 31/1990 republicată).

1.2. Contractul de societate Contractul de societate98 pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească

anumite condiţii. În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl

particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi împărţirera beneficiilor).

În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.). La aceste condiţii de fond, se adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.

Cum elementele specifice contractului de societate au fost analizate, urmează să examinăm numai condiţiile de fond şi de formă ale contractului de societate.

De asemenea, vom examina şi cuprinsul contractului de societate, aşa cum este reglementat de lege.

A. Condiţiile de fond ale contractului de societate. În lumina art. 948 C. civ.,

condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită.

Consimţământul părţilor. Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice (art. 40 din Constituţie). Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă interpretare.

Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor, în sensul încheierii contractului99.

Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazul când legea prevede altfel (art. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, societatea se constituie prin consimţământul a cel puţin cinci asociaţi, societatea se constituie prin voinţa unei singure persoane în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie declarată, să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.

a) Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială (affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un contract de societeate.

b) Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990 republicată, persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori. Mai au această calitate şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii.

O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice şi de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau juridice pot fi necomercianţi sau comercianţi. În sfârşit, aceste persoane fizice sau juridice pot fi române sau străine.

În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia contractul de societate, persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,

98 Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale, a se vedea S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate în Dreptul nr. 5-6 din 1994, p. 31-39. D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 29-31. 99 Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate. A se vedea D. Ciobanu, Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau juridice de a se asocia cu alte persoane fizice sau juridice, în Dreptul nr. 2/1992, p. 40.

Page 66: Drept Comercial Dr3 1

64

delapidare, mărturie mincinoasa, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege (art. 6 alin. 2 din lege).

c) Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.

Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat contractul (art. 954 C. civ.). Nulitatea contractului de societate pentru eroare asupra persoanei asociatului ar putea interveni în cazul unei societăţi de persoane, în care caz la constituirea societăţii se au în vedere calităţile personale ale asociaţilor. În cazul societăţilor de capitaluri, eroarea nu ar trebui să ducă la nulitatea contractului, deoarece persoana asociatului nu are relevanţă pentru încheierea contractului.

Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la celalaltă parte contractantă (art. 960 C. civ.). În cazul contractului de societate, dolul viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate100, de exemplu, folosirea unei situaţii financiare false pentru a determina la subscrierea acţiunilor unei societăţi.

Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul în care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C. civ.)

Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.

Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de societate, în doctrină nu există un punct de vedere unitar.

Pe baza reglementării în forma iniţială a Legii nr. 31/1990 republicată, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condiţiile dreptului comun101. În prezent, această concluzie are un temei legal. Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile.

Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu.

În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un contract de societate (art. 153 C. fam.).

În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării procedurii falimentului, el pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale şi, în consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 47 din Legea nr. 85/2006 republicată).

Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două sensuri: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii102.

a) În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se obligă (art. 962 C. civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţiilor, care pot fi în numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).

Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi personal.

b) În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ pe care le va săvârşi societatea comercială.

Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul concret în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care determină consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic.

În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al contractului, este o problemă controversată.

100 A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 164.. 101 Soluţia fără a fi motivată a fost împărtăşită şi de O. Căpăţănă, Societăţile comerciale, op. cit., p. 163. 102 A se vedea G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608.

Page 67: Drept Comercial Dr3 1

65

Consecinţele nerespectării condiţiilor de fond ale contractului de societate. În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C. civ, contractul de societate este lovit de nulitate.

Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii societăţii comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite particularităţi privind efectele nulităţii.

B. Condiţiile de formă ale contractului de societate Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată art. 5 alin. 6, actul constitutiv se încheie sub

semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau în caz de subscripţie publică de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică Conform art. 5 alin. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată: actul con-stitutiv

dobândeşte dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului. Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest contract sunt

asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile dintre asociaţi. Având în vedere complexitatea acestor relaţii, precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a contractului de societate acolo unde este cazul, asigură toate garanţiile pentru a înlătura orice dubii privind constituirea societăţii.

Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a asigura eficienţa acestor formalităţi, care au ca efect naşterea unui subiect de drept, este necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică unde legea prevede în mod expres.

Consecinţele nerespectării formei autentice a contractului de societate. Condiţia formei autentice a contractului de societate a fost consacrată şi în forma iniţială a Legii nr. 31/1990 republicată, dar fără să reglementeze şi sancţiunea nerespectării ei. Din această cauză, în doctrina de specialitate s-a discutat dacă forma autentică a contractului de societate este cerută ad validitate sau ad probationem103.

În actuala reglementare legală, problema este tranşantă. Reglemen-tând cazurile de nulitate a societăţii, art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990 prevede că nulitatea unei societăti înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată când lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. 6.

Deci, condiţia formei autentice a contractului de societate este cerută ad validitatem. Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea societăţii.

Sancţiunea nulităţii societăţii este impusă de noua concepţie a legii privind consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţilor comerciale.

C. Cuprinsul contractului de societate Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite

clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată, diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii (art. 7 şi art. 8).

Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială. Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţiilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.

Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi înmatriculată.

Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.

103 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, II, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 45-46.

Page 68: Drept Comercial Dr3 1

66

În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor şi C.N.P.

În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea persoanei juridice în cauză şi codul unic de înregistrare.

Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.

a) Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art. 30-43 din Legea nr. 26/1990 republicată).

b) Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

c) Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social, este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea comercială ori vor funcţiona organele sale.

d) Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter facultativ. El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen (art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.

a) Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale.

Obiectul societăţiii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către societate104.

b) Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori pot conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.

Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii trebuie să precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului decedat.

c) Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se precizeze anumite elemente legate de capitalul social.

Astfel, trebuie arătat care este capitalul social subscris şi capitalul vărsat. Se înţelege că asociaţii trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute de lege.

Apoi, trebuie menţionat aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa întregul capital social subscris.

În sfârşit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, după caz, precum şi repartizarea acestora între asociaţi.

Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societăţii.

Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara societăţii, care vor administra şi reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie să se menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor societăţii.

Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest sens.

În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.

104 Obiectul societăţii trebuie concretizat pentru a se putea verifica dacă nu se încalcă legea (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 258/1992, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 76).

Page 69: Drept Comercial Dr3 1

67

Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în care societatea se va dizolva şi lichidată.

Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc dispoziţiile legale ori fac trimitere la ele.

1.3. Statutul societăţii Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea pe acţiuni, în

comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.

Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea societăţii are ca fundament două acte constitutive: contractul de societate şi statutul.

Aceste acte constitutive apar ca două acte constitutive distincte. Dar, potrivit art. 5 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Din dispoziţiile legale rezultă că, pentru constituirea societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitata, asociaţii au posibilitatea să aleagă între a încheia două acte constitutive distincte - contractul de societate şi statutul - şi încheierea unui singur înscris, care să le cuprindă pe amândouă105.

În realitate, statutul societăţii este conceput ca un act constitutiv dezvoltător al contractului de societate, menit să-i întregească cuprinsul acestuia.

Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată.

Noţiunea şi condiţiile de validitate ale statutului societăţii. Din dispoziţiile legale rezultă că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală106. Ca şi contractul de societate, statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.

Întrucât statutul societăţii este o convenţie, înseamnă că pentru validitatea sa trebuie să fie îndeplinite condiţiile cerute de art. 948 C. civ. (consimţământ, capacitate, obiect, cauză).

Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul de societate în formă prevăzută (art. 5 alin. 5 şi 6 din Legea nr. 31/1990 republicată). Forma autentică cerută de lege are aceleaşi raţiuni, ca şi cele care justifică forma autentică a contractului de societate.

Cuprinsul statutului societăţii. Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze (elemente).

Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, statutul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată cuprinde clauzele prevăzute pentru actul constitutiv al societăţii în cauză (art. 7 şi art. 8 din lege).

2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa

asociaţilor, manifestată, după caz, în contractul de societate sau în contractul de societate şi statutul societăţii ori în înscrisul unic107.

Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa asociaţilor. Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică, asociaţii trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de lege.

Prin Legea nr. 359/2004 s-a realizat o simplificare a formalităţilor de înregistrare şi autorizare a persoanelor juridice.

În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică două formalităţi: întocmirea actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea socieţăţii. Prima formalitate

105 În forma iniţială a Legii nr. 31/1990, a fost consacrată existenţa a două acte constitutive distincte. În aceste condiţii s-a decis ca între cele două acte constitutive, contractul de societate este principalul act constitutiv. În consecinţă nu s-a recunoscut calitatea de asociat unei persoane care a semnat statutul, fără să semneze contractul de societate (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 303/1994, în Dreptul nr. 2/1995, p. 73). 106 Statutul nu are caracter contractual în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi nici în cazul societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990. 107 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 180-194.

Page 70: Drept Comercial Dr3 1

68

se realizează de către asociaţi, cu contribuţia notarului public, acolo unde legea prevede în mod expres, a doua formalitate implică participarea organelor competente.

A. Înmatricularea societăţii comerciale Organul competent să înmatriculeze societatea comercială. Potrivit art. 36 din

Legea nr. 31/1990 republicată, competenţa privind înmatricularea societăţii comerciale aparţine oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.

Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile stabilite de Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990 republicate.

Cererea de înmatriculare. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în temeiul cererii de înmatriculare.

Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societătii ori un împuternicit al acestora.

Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Termenul de înmatriculare. Înmatricularea societăţii trebuie cerută de către persoanele obligate să îndeplinească această formalitate în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv (art.17 lit. b din Legea nr. 26/1990 republicată).

Avizele şi actele de autorizare. În anumite cazuri prevăzute de lege pentru constituirea societăţii comerciale sunt necesare unele avize sau acte de autorizare din partea autorităţilor publice competente108.

Conform Legii nr. 359/2004 procedura autorizării funcţionării societăţii se face în baza declaraţiei pe proprie răspundere dată de persoanele care reprezintă societatea (asociaţi sau administratori) din care să rezulte, după caz:

a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile declarate, o perioadă de minim 3 ani;

b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (PSI), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.

Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, o nouă declaraţie tip pe propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.

Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului datele din declaraţiile-tip mai sus menţionate.109

Potrivit art. 17 din Legea nr. 359/2004, procedura de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia înregistrării sediului social sau secundar.

În vederea efectuării controlului de către autorităţile publice competente, în ceea ce priveşte conformitatea celor declarate (potrivit art. 15 din Legea nr. 359/2004), oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal transmite acestora, (organelor cu atribuţii în materia controlului), copiile declaraţiilor tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului (art. 172 alin. 1 din Legea nr. 359/2004). Aceste autorităţi competente sunt enumerate în art. 172 alin. 2 din Legea nr. 359/2004.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale de funcţionare notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat acordă un termen de remediere a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.

În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente notifică oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis

108 În actuala reglementare s-a renunţat la avizul consultativ al Camerei de Comerţ şi Industrie teritorială cu privire la utilitatea societăţii, mărimii capitalului social faţă de scopul urmărit şi onorabilităţii fondatorilor şi asociaţilor. 109 Conform art. 15 din Legea nr. 359/2004.

Page 71: Drept Comercial Dr3 1

69

desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul comerţului.110

Controlul legalităţii înmatriculării societăţii. În temeiul art. 37 din Legea nr. 31/1990 republicată, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de către justiţie prin judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.

Deci, înmatricularea societăţii este supusă controlului de legalitate, care este realizat de către judecătorul delegat. Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea societăţilor comerciale.

Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.

Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv (numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul societăţii etc.)111.

De asemenea, se verifică existenţa sediului societătii, care este esenţial pentru existenţa societăţii ca persoană juridică.

În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate cererii de înmatriculare.

În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii, judecătorul delegat are dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize.

Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare unul sau mai mulţi experţi.

Încheierea de înmatriculare. În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.

Încheierea de înmatriculare va cuprinde, după caz, menţiunile actului constitutiv prevăzute de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite, judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară de cazul când neregularităţile sunt înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă numai recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de 15 zile de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data publicării încheierii în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.

Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii de înmatriculare. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de la data depunerii recursului, să îl înainteze la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii.

Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile înaintea termenului de judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Efectuarea înmatriculării societăţii în registrul comerţului. Înmatricularea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră constituită112. Ca efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 41 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului”.

110 Art. 173 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 359/2004. 111 C.S.J., secţ.com., dec. nr. 122/1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 76. 112 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 179-181.

Page 72: Drept Comercial Dr3 1

70

Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Publicarea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţă celor interesaţi.

Pe lângă publicarea încheierii judecătorului delegat, la cererea şi pe cheltuiala părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral sau în extras. În acest caz, actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în acelaşi Monitor Oficial al României.

Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi, a înmatriculării societăţii în condiţiile prevăzute de lege.

3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale La consituirea societăţii comerciale, asociaţii pot avea în vedere, încă din acest

moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau chiar localitatea unde îşi are sediul societatea. O atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale, care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială, ca şi societatea care se constituie113.

Pentru asemenea cazuri, Legea nr. 31/1990 republicată prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice.

Trebuie arătat că înfiinţarea de sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi şi după constituirea societăţii, în cursul existenţei acesteia. Dar, în asemenea cazuri, înfiinţarea sucursalelor sau filialelor impune o modificare a actelor constitutive ale societăţii, care se realizează în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În ceea ce urmează vom examina regimul juridic al sucursalelor şi filialelor, precum şi condiţiile de înfiinţare a acestora, concomitent cu constituirea societăţii comerciale.

Regimul juridic al sucursalei şi filialelor. Ţinând seama că, în trecut, lipsa unei reglementări legale a dat naştere unor confuzii, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 a reglementat regimul juridic al sucursalelor şi filialelor.

Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 republicată, sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate est dotată de societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.

Întrucât sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic. Actele juridice pe care le reclamă desfăsurarea activităţii sucursalei se încheie de reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie statut de sucursală114.

Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990 republicată, filiala este o societate comercială cu personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin actele juridice ale reprezentanţilor săi, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii.

Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de art. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.

113 Idem, p. 195-196. 114 Pentru a se evita confuziile din trecut, art. 43 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială.

Page 73: Drept Comercial Dr3 1

71

4. Personalitatea juridică a societăţii comerciale 4.1. Elementele definitorii ale personalităţii juridice a societăţii comerciale Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea

formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.

Art. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei lei115.

Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele

constitutive impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat (art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954)116.

Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.

Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde anumite elemente de identificare ale subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea.

Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii.

Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.

4.2. Atributele de identificare a societăţii Ca orice subiect de drept, societatea comercială trebuie să se identifice în mod

obligatoriu prin anumite elemente de individualizare. Societatea comercială se identifică prin trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.

Un anumit rol în identificarea societăţii comerciale îl are şi forma juridică a societăţii comerciale.

Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firma.

Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990 republicată)117.

Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată). În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 republicate, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat după forma juridică a societăţii; în cazul societăţilor de persoane firma constă într-un nume, pe când în cazul societăţilor de capitaluri, ea constă într-o denumire.

Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi. Se are în vedere numele şi prenumele asociatului sau numele şi iniţiala prenumelui acestuia. În toate cazurile, numele ales ca firmă trebuie să fie însoţit de menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.

Firma unei societăţi pe acţiuni sau comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi. Această denumire trebuie însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni” sau prescurtat “S.A.” ori după caz, “societate în comandită pe acţiuni”.

Firma societăţii cu răspundere limitată se compune tot dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”

Fiind un element de identificare al societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul public.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului comerţului. Când acest organ constată că o firmă nouă este asemănătoare cu 115 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 197. 116 Asupra fundamentului personalităţii juridice a se vedea D.D. Gerota, op. cit., p. 18-26. A se vedea şi Yolanda Eminescu, Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 15-27. 117 Sub imperiul Codului comercial, în doctrină s-a folosit şi noţiunea de firmă socială, mai ales cu privire la societăţile de persoane.

Page 74: Drept Comercial Dr3 1

72

o alta, trebuie să ceară să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod.

În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de identificare a societăţilor comerciale. Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de o altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit de cel al firmei118.

Sediul societăţii. Acest atribuit este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai este denumit şi sediul social.

Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu cuprinde nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare al societăţii, aşa cum prevede în privinţa firmei societăţii.

Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa. Într-adevăr, deşi se constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea are o naţionalitate proprie.

Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.

4.3. Voinţa societăţii comerciale Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care

nu se confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare, în comun, a resurselor şi capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.

4.4. Capacitatea juridică a societăţii Ca orice persoană juridică, societatea comercială are capacitatea juridică; ea

dispune de aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu. În absenţa unor dispoziţii legale speciale, capacitatea juridică a societăţii

comerciale este guvernată de regulile generale privind capacitatea persoanelor juridice, stabilite de Decretul nr. 31/1954, cu luarea în considerare a specificului societăţilor comerciale119.

Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul comerţului (art. 50 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la data întocmirii actelor constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).

Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.

Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele

118 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 198-206. 119 A se vedea Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în Revista de Drept Comercial nr. 1/1991, p. 35 şi urm.

Page 75: Drept Comercial Dr3 1

73

puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).

Aşa cum prevedea Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială are organe de deliberare şi decizie (adunarea asociaţilor), organe de administrare (administratorii) şi organe de control al gestiunii societăţii (cenzorii).

4.5. Patrimoniul societăţii Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu

caracter patrimonial care aparţin societăţii. Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul

social. În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă.

Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.

În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale).

Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de patrimoniile asociaţiilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

4.5. FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Consideraţii introductive Regulile care guvernează funcţionarea societăţilor comerciale sunt prevăzute în

Titlul III al Legii nr. 31/1990 republicată. Acest titlu cuprinde dispoziţii comune (Capitol I) şi dispoziţii specifice funcţionării fiecărei forme juridice de societate comercială (Capitolele II-VI)120.

Dispoziţiile comune ale funcţionării societăţilor comerciale privesc următoarele aspecte: regimul juridic al bunurilor aduse ca aport în societate; dreptul asociaţilor la dividente; administratorii societăţii; obligaţii referitoare la actele societăţii comerciale.

Întrucât problemele privind regimul juridic al aporturilor asociaţilor şi cel al beneficiilor societăţii au fost examinate, urmează ca în această secţiune să ne ocupăm, numai de organele societăţii.

Organele societăţii. Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale.

Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din totalitatea asociaţilor.

Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.

Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în anumite cazuri, de un organ specializat - cenzorii societăţii, audit.

1. Adunarea generală 1.1. Noţiuni generale Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societătii comerciale.

Ea este formată din totalitatea sociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii121.

Legea nr. 31/1990 republicată reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni si societăţii cu răspundere limitată. În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, chiar dacă

120 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 207-216. 121 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 361 şi urm.; O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 309 şi urm.

Page 76: Drept Comercial Dr3 1

74

legea nu instituţionalizează un atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se iau de către asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de cazurile când aplicarea lor ar conveni specificului acestor societăţi comerciale.

1.2. Felurile adunării generale Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată să decidă, atât asupra

unor probleme obişnuite pentru viaţa societătii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează elementele fundamentale ale existenţei societăţii.

Având în vedere această situaţie, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea reglementează adunarea ordinară si adunarea extraordinară, cu precizarea atribuţiilor fiecăruia şi a condiţiilor de cvorum şi majoritate cerute pentru luarea hotărârilor.

În urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 au fost instituţionalizate şi adunările speciale, la care participă anumite categorii de acţionari.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, deşi legea nu face distincţie între cele două adunări, totuşi ea stabileşte condiţii de cvorum si majoritate diferite, în funcţie de natura problemelor care fac obiectul deliberării.

Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.

Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, după ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor şi să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi cenzori; să pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor etc. (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea pe acţiuni sau comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social; hotărârile se iau de acţionarii care deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă actul constitutiv sau in lege nu se prevede o majoritate mai mare necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni, după o a doua convocare, poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, oricare ar fi partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi.

În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 191 din Legea nr. 31/1990 republicată)

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Deşi legea consacră această soluţie pentru anumite cazuri exprese, totuşi considerăm că ea se aplică pentru toate hotărârile, cu excepţia celor care privesc modificarea actului constitutiv.

Adunarea extraordinară. Această adunare se intruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Acestea sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a societătii etc. (art.113 din Legea nr. 31/1990 republicată)122.

Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase.

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social (art. 115 din 122 Adunarea generală extraordinară este formată, ca şi adunarea ordinară, din toţi asociaţii. Deosebirea esenţială dintre ele priveşte condiţiile cerute pentru luarea hotărârilor, care sunt mai exigente în cazul adunărilor extraordinare. În consecinţă, adunarea extraordinară ar putea lua hotărâri cu privire la probleme, care după lege aparţin adunării ordinare. În acest sens a se vedea Maria Moraru, Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţă adunării generale ordinare în Dreptul nr. 2/1994, p. 78.

Page 77: Drept Comercial Dr3 1

75

Legea nr. 31/1990 republicată). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările următoare, pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.

Potrivit noilor dispoziţii legale, adunarea generală extraordinară poate delega consiliului de admnistraţie sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale privind: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societătii, majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi acţiuni şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă.

Adunarea specială. Această adunare priveşte societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi cuprinde anumite categorii de acţionari.

Legea nr. 31/1990 republicată are în vedere adunarea specială a titularilor de acţiuni preferenţiale cu dividendul prioritar fără drept de vot (art. 95 şi 96) şi adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obligaţiilor privind acţiunile lor (art. 116).

1.3. Convocarea adunării generale Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de către administratori şi

de către asociaţi. Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe

an sau de câte ori este necesar (art. 117 şi 119 din Legea nr. 31/1990 republicată). Soluţia este aplicabilă oricărei societăţi comer-ciale, indiferent de forma sa.

Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivităţii administratorilor.

Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea generală, la cererea acţionarilor reprezentând a zecea parte din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă în contractul de societate se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări (art. 195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Deşi legea nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în cazul când aceştia nu îi dau curs în termen de o lună, se va urma procedura reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comadită simplă, asociatii au deschisă calea instanţei judecătoreşti, dacă administratorul nu îşi îndeplineşte obligaţia legală privind convocarea adunării asociaţilor.

Conţinutul convocării. Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conţină locul si data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi. Locul adunării este sediul societăţii, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel. În convocare trebuie să se precizeze si localul unde se va desfăşura adunarea.

Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile, de la data comunicării convocării.

Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.

Page 78: Drept Comercial Dr3 1

76

Comunicarea convocării. Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă asociaţilor. Modalitatea de încunoştiinţare a asociaţilor este diferită, ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor.

În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul din ziarele de largă răspândire din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate (art. 117 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată)123.

Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin corespondenţă ori prin afişare la sediul societăţii, însoţită de un convocator care va fi semnat de acţionari, în condiţiile legii (art. 117 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 195 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, comunicarea convocării trebuie să se facă în condiţiile care asigură participarea asociaţilor la adunarea generală.

1.4. Şedinţa adunării generale Condiţii de participare. Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a

participa la adunarea generală. Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.

Potrivit art. 125 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţionarii nu vor putea fi reprezentanţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, în baza unei procuri speciale, în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.

Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora si locul arătate în convocare.

Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau de către acela care îi ţine locul.

Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor verifica lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum şi procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării.

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege referitor la prezenţa la adunarea generală pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi.

În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este condusă de unul dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii.

Dreptul de vot şi exercitarea lui. Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.

Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Nu au drept de vot acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 95 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat vărsămintele ajunse la scadenţă.

Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 130 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate face şi prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate de vot.

Procesul-verbal al şedinţei. Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire

123 Legea impune o publicare obligatorie atât în Monitorul Oficial cât şi într-un ziar, iar nu o publicaţie alternativă, C.S.J., secţ. com., dec. nr. 55/1995, în Revista de Drept comercial nr. 3/1996, p. 148.

Page 79: Drept Comercial Dr3 1

77

la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate124. La cererea acţionarilor se vor consemna şi declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din Legea nr. 31/1990 republicată).

La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum si listele de prezenţă a acţionarilor.

Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale. Aceste cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile şi

celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale. 1.5. Hotărârile adunării generale Obligativitata hotărârilor. Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea

legii şi a actului constitutiv sunt obligatorii pentru toţi asociaţii. Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comadită pe acţiuni, legea prevede expres

că hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare ori au votat contra (art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este un corolar al principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei sociale a oricărei societăţi comerciale.

Publicitatea privind hotărârile. Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale trebuie publicate în condiţiile legii.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârile adunării vor fi depuse, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial. Potrivit legii, hotărârile nu vor fi executate mai înainte de aducerea la îndeplinire a acestor formalităţi (art.131 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pentru celelalte forme ale societăţii comerciale, legea nu prevede obligaţia aducerii la cunoştinţa terţilor a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile adunărilor generale ale acestor societăţi sunt supuse înregistrării în registrul comerţului, dacă ele privesc acte sau fapte ale căror înregistrare este prevăzută de lege. Avem în vedere actele şi faptele stabilite de art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată; de exemplu, hotărârile privind donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ125.

Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constituitive pot fi anulate pe cale judecătorească.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacte în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerut să se însereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ceea ce priveşte dreptul de a ataca hotărârile adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile de la data publicării in Monitorul Oficial.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială societatea îşi are sediul (art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Hotărârea definitivă de anulare trebuie să fie menţionată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării ei, hotărârea de anulare este opozabilă tuturor acţionarilor (art. 132 alin. 10 din Legea nr. 31/1990 republicată).

124 În lipsa dovezii convocării adunării generale, cât şi a precizărilor obligatorii referitoare la prezenta şi modalitatea votării, deliberările adunării generale sunt lipsite de validitate, C.S.J., secţ. com., dec. nr. 157/1996, în Revista de drept comercial nr. 9/1996, p. 155. 125 A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 320.

Page 80: Drept Comercial Dr3 1

78

2. Administratorii societăţii 2.1. Noţiuni generale Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este

adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, care realizează administrarea societăţii126.

Cu privire la administrarea societăţilor comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde dispoziţii diferite, în funcţie de forma juridică a societăţii.

În societatea în nume colectiv, gestiunea societăţii este asigurată de unul sau mai mulţi administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75).

În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (art. 88).

În privinţa societăţii pe acţiuni, legea cuprinde mai multe dispoziţii. Art. 137 din lege prevede că societatea pe acţiuni este administrată de unul sau

mai mulţi administratori. Atunci când sunt mai mulţi adminis-tratori, ei constituie un consiliu de administraţie.

Potrivit art. 143 din lege, consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membri aleşi dintre administratori.

Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al societăţii, în care calitate conduce şi comitetul de direcţie.

2.2. Reguli generale privind administratorii societăţii Calitatea de administrator. În calitatea de administrator este numită, în mod

obişnuit, o persoană fizică. De multă vreme s-a admis, însă, posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o persoană juridică127.

Soluţia a fost consacrată şi de Legea nr. 31/1990, în forma sa actuală, care prevede că o persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unei societăţi comerciale (art. 7, 8 şi 139 din lege).

În cazul în care o persoană juridică a dobândit calitatea de administrator al societăţii, ea trebuie să-şi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, prin care să-şi îndeplinească funcţia.

Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului persoană juridică trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi are obligaţiile şi răspunderile pe care legea le instituie pentru administratorul persoană fizică.

Condiţiile cerute pentru numirea administratorilor. Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege128.

a) Capacitatea administratorului. Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru realizarea scopului societăţii, persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină.

b) Onorabilitatea administratorului. Persoana desemnată ca adminis-trator trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Potrivit art. 6 şi 138 din lege, calitatea de administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legea societăţilor comerciale.

Şi această condiţie priveşte pe administatorul oricărei societăţi comerciale. c) Cetăţenia administratorului. În calitate de administrator al unei societăţi poate fi

desemnat un cetăţean român. Dar, această calitate o poate dobândi şi o persoană de cetăţenie străină, dacă legea ori actele constitutive nu stabilesc anumite interdicţii. Într-adevăr, străinii au, în condiţiile legii, toate drepturile civile pe care le au cetăţenii români.

126 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 217-222. 127 Pentru dreptul francez, a se vedea art. 91 din Legea nr. 66-573 din 24 iulie 1966. Asupra necesităţii consacrării soluţiei şi în dreptul nostru, a se vedea: Cristina Irinel Stoica, Exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de către o persoană juridică, în Revista de Drept comercial nr. 1/1995, p. 87 şi urm.; E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăţilor comerciale (I) în Revista de drept comercial nr. 3/1997, p. 34-38. 128 Asupra unor incompatibilităţi, a se vedea art. 35 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici şi activităţii notariale.

Page 81: Drept Comercial Dr3 1

79

d) Calitatea de asociat a administratorului. În forma sa iniţiala, Legea nr. 31/1990 cuprindea o distincţie: în societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă, administratorul trebuia să aibă calitatea de asociat, pe când în societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi în societatea cu răspundere limitată, administrator putea fi un asociat sau neasociat.

În prezent, în orice formă de societate comercială, administratorul poate fi asociat sau neasociat.

e) Limitarea cumulului. Cu privire la cumulul calităţii de administrator la mai multe societăţi comerciale, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde anumite dispoziţii aplicabile societătii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni.

Art. 145 din lege prevede că o persoană nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se aplică în cazurile când cel ales în consiliul de administraţie este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor sau este administrator al unei societăţi ce deţine pătrimea menţionată.

În cazul încalcării interdicţiei, persoana în cauză va pierde de drept calitatea sa de administrator, obţinută prin depăşirea numărului legal, în ordinea cronologică a numirilor şi va fi obligat, în folosul statului, la plata remuneraţiei şi celorlalte beneficii ce i se cuvin, cât şi la restituirea sumelor încasate.

Desemnarea administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republi-cată, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea generală.

La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv. Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simpla şi

societatea cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează şi reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 7 din lege).

Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv trebuie să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege)129.

Durata funcţiei de administrator. Realegerea administratorilor. Legea nr. 31/1990 reglementează durata funcţiei şi condiţiile realegerii administatorilor.

a) Durata funcţiei de administrator. Referitor la durata funcţiei de administrator, legea cuprinde puţine dispoziţii.

Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată, legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile şi “durata însărcinării” (art. 77 şi art. 197 alin. 3).

Pentru cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori temporari şi revocabili (art. 137 alin. 1). Primii administratori numiţi prin actul constitutiv pot îndeplini această funcţie pe o durată de cel mult patru ani (art. 137 alin. 4). Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin contractul de societate sau statut, aceasta va fi de doi ani (art. 137 alin. 5).

b) Realegerea administratorilor. La expirarea duratei mandatului, administratorii pot fi realeşi, dacă prin contractul de societate sau statut nu s-a prevăzut altfel (art. 137 alin. 6). Legea consacră această soluţie pentru societăţile de capitaluri, dar ea poate fi extinsă şi la celelalte forme juridice ale societăţii comerciale.

Depunerea unei garanţii băneşti. Cu referire la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 republicată prevede că fiecare persoană care a fost numită administrator trebuie să depună o garanţie bănească pentru administraţia sa.

Obligaţia administratorului de a depune o garanţie este impusă de specificul gestiunii acestor societăti, de valoarea patrimoniului acestor societăţi comerciale. Scopul

129 În cazul când societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, administratorii societăţii sunt numiţi de adunarea constitutivă a subscriitorilor (art. 28 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Page 82: Drept Comercial Dr3 1

80

depunerii garanţiei este acela de a asigura posibilitatea despăgubirii societăţii, în cazul în care aceasta ar fi prejudiciată prin actele administratorului.

Suma de bani care constituie garanţia se stabileşte prin actul constitutiv ori în lipsa unei stipulaţii în actul constitutiv, garanţia se aprobă de adunarea generală a acţionarilor.

Cât priveşte cuantumul sumei de bani care constituie garanţia, el se stabileşte de către asociaţi, respectiv de adunarea generală a acţionarilor. Dar, legea prevede că această sumă nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei lunare.

Publicarea numirii administratorilor. În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă societatea, legea instituie anumite formalităţi de publicitate.

Potrivit Legii nr. 26/1990 republicată, cererea de înmatriculare a unei societăţi comerciale trebuie să arate administratorii societăţii şi puterile acestora (art. 15). Referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menţioneze care dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea130.

După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu reprezentarea societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului, semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990 republicată). Potrivit art. 19 din Legea nr. 26/1990 republicată, această obligaţie revine adminis-tratorilor şi, după caz, reprezentanţilor societăţii comerciale.

Depunerea semnăturilor la oficiul registrului comerţului trebuie să se facă în termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data înmatriculării societăţii sau de la data alegerii administratorilor de către adunarea asociaţilor.

Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţarea administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.

a) Revocarea administratorului. În privinţa revocării administratorilor, Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde dispoziţii diferite.

În cazul societăţilor de persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor lor, afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv (art. 77, 90 şi 197 alin. 3 din lege).

În cazul societăţilor de capitaluri, administratorii sunt revocabili (art. 137). Ca şi alegerea administratorilor, revocarea lor este de competenţa adunării generale ordinare a acţionarilor (art. 111)131.

b) Renunţarea administratorului. Prin renunţarea sau demisia administratorului, funcţia de administrator încetează.

Principiul simetriei impune că, dacă revocarea este ad nutum şi renunţarea are un caracter discreţionar. Dar, în cazul în care datorită renunţării s-a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la despăgubiri (art. 391 C. com.)

2.3. Răspunderea administratorilor Aşa cum am arătat, potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile şi

răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Deci, răspunderea administratorilor este diferită.

Administratorii răspund pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.

Răspunderea civilă a administratorilor. Această răspundere este supusă dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi principiilor generale ale răspunderii civile132.

Răspunderea penală a administratorilor. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii sunt incriminate şi pedepsite ca

130 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 223-235. 131 Revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică şi deci nu poate fi realizată prin ordonanţa prezidenţială în condiţiile art. 581 C. proc. civ. (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 59/1996 în Dreptul nr. 8/1996, p. 133). S-a admis însă suspendarea pe această cale a administratorului din funcţie pentru administrare defectuoasă (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 141/A/ 1995, în Revista de Drept Comercial nr. 8/1997, p. 162). 132 În doctrină s-a susţinut că răspunderea administratorilor este o răspundere de drept comercial denumită “răspundere societară”; A se vedea în acest sens M. Danil, Câteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor comerciale”, în Revista de Drept comercial nr. 3/1993, p. 89-91.

Page 83: Drept Comercial Dr3 1

81

infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282133) sunt prevăzute infracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare134.

Cu toate că art. 155 din Legea nr. 31/1990 republicată se referă în mod general la “acţiunea în răspundere”, totuşi acţiunea penală nu poate aparţine adunării generale, ci ea se exercită de către procuror (art. 264 C. proc. pen.).

3. Controlul gestiunii societăţii Buna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui

control asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în mod diferit135.

În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se bazează pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de către toţi asociaţii, cu excepţia celor care au calitatea de administrator.

În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii lor, controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume investite, denumite cenzori ai societăţii.

Societăţile comerciale, ale căror situaţii financiare anuale, sunt supuse potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor din România.

Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului financiar potrivit legii, adunarea generală a acţionarilor va hotărî contactarea auditului financiar sau numirea cenzorilor după caz.

Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990 republicată). În cazurile în care situaţiile financiare ale societăţilor comerciale intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu Directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate, societăţile respective vor fi auditate de către auditorii financiari - persoane fizice sau persoane juridice - în condiţiile prevăzute de lege (art. 160 alin. 1 Legea nr. 31/1990 republicată).

În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea prevede că, în actul constitutiv se poate stipula alegerea unuia sau a mai multor cenzori. Dacă numărul asociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile acestora sunt reglementate unitar prin lege (art. 199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.1. Desemnarea cenzorilor. Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit. În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin

actele constitutive, care trebuie să prevadă numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice (art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de către adunarea generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În societatea cu răspundere limitată cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art. 194 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi. Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil136.

Cenzorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice; ei pot fi asociaţi sau neasociaţi.

În sfârşit, cenzorii societăţii trebuie să depună o garanţie, care reprezintă a treia parte din garanţia cerută pentru administratori cu excepţia cenzorilor experţi-contabili sau contabili autorizaţi dacă fac dovada încheierii asigurării de răspundere civilă profesională (art. 159 alin. 5). 133 Art. 282 a fost abrogat prin alin. (3) al art. 156 din LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 359 din 21 aprilie 2006. 134 În legătură cu răspunderea penală, contravenţională ori prin aplicarea unor amenzi civile, în cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează. 135 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 236-238. 136 A se vedea art. 159 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Page 84: Drept Comercial Dr3 1

82

Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, determinată prin statut sau de adunarea asociaţilor care i-a desemnat.

Potrivit art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată, nu vor putea fi desemnaţi ca cenzori, iar dacă au fost desemnaţi decad din mandatul lor: rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor; persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori se află sunt în raporturi contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator; persoanele care, pe durata exercitării atributelor conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.

Revocarea cenzorilor se va putea face numai de adunarea generală, cu votul cerut la adunarea extraordinară, adică în condiţiile art. 115 şi art. 189 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunţarea la mandat a unui cenzor are drept consecinţă înlocuirea cenzorului în cauză cu supleantul cel mai în vârstă. Dacă însă numărul cenzorilor nu se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în locurile vacante până la întrunirea adunării asociaţilor.

3.2. Răspunderea cenzorilor. Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate

de regulile mandatului şi de dispoziţiile legii societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Ca şi răspunderea administratorilor, răspunderea cenzorilor poate fi civilă şi penală.

Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Acţiunea în răspunderea civilă contra cenzorilor se exercită în condiţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Cât priveşte răspunderea penală a cenzorilor, aceasta este reglementată de art. 271 şi art. 272 din Legea nr. 31/1990 republicată.

4.6. MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV AL SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE 1. Noţiunea modificării societăţii comerciale În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării

societăţii comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Într-adevăr, asociaţii pot fi interesaţi în mărirea ori reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sau formei juridice a societăţii, prelungirea duratei societăţii etc137.

Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act constitutiv. De aceea, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează modificarea actului contitutiv, iar nu modificarea societăţii (Titlu IV).

În doctrină au fost incluse în sfera noţiunii de modificare a actului constitutiv şi cazuri cum sunt: transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale către un terţ, cu excepţia cazului când transmisiunea a fost autorizată prin actul constitutiv138, excluderea ori retragerea unui asociat, înfiinţarea de sucursale ale societăţii, continuarea societăţii cu moştenitorii unui asociat si continuarea societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat ca urmare a retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea asociat139.

Pornind de la cazurile înfăţişate, a căror enumerare nu poate fi decât exemplificativă, se poate trage concluzia că noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice schimbare privind elementele prevăzute în actul constitutiv la constituirea societăţii (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată).

137 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 239-246. 138 O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 348-349. 139 I. Turcu, Dreptul afacerilor, op. cit., p. 199-220.

Page 85: Drept Comercial Dr3 1

83

2. Condiţii generale ale modificării societăţii comerciale Art. 204 din Legea nr. 31/1990 dispune: “Actul constitutiv poate fi modificat prin

hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau printr-un act adiţional la actul constitutiv sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin 3 şi art. 226 alin. 2”.

Aşa cum am arătat, condiţiile de fond cerute pentru validitatea încheierii actului contitutiv sunt condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărei convenţii: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948 C. civ.). Ca o condiţie de formă, legea impune ca actul constitutiv să se încheie sub semnătură privată, cu unele excepţii (art. 5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Modificarea actului constitutiv trebuie înregistrată în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial, este realizat sub forma unui înscris sub semnătură privată cu unele excepţii reglementate de art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Actul de modificare al actului constitutiv. Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţilor, manifestă în cadrul adunării asociaţilor.

Hotărârea privind modificarea actului constitutiv se ia în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute de lege; în cazul societăţi pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, condiţiile prevăzute pentru adunarea generală extraordinară (art. 120 din Legea nr. 31/1990 republicată); în cazul societăţii în nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, prin votul tuturor asociaţilor (art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Potrivit legii, dacă se aduc mai multe modificări actului constitutiv, concomitent sau succesiv, aceasta va fi actualizat cu toate modificările la zi. În această formă actualizată se pot omite numele sau denumirea şi celelalte date de indentificare ale fondatorilor şi ale primilor membri ai organelor societăţii dacă au trecut cel puţin 5 ani de la data înmatriculării societăţii, afară de cazul când actul constitutiv prevede altfel (art. 204 alin. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Înregistrarea şi publicarea actului modificator al actului constitutiv. În scopul protejării terţilor, actul modificator al actului constitutiv trebuie înregistrat şi publicat, în condiţiile legii.

Actul adiţional cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registrul comerţului (art. 204 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este supusă controlului de legalitate.

După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării actului constitutiv, actul adiţional modificator se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României spre publicare, pe cheltuiala societăţii. Nu este obligatorie publicarea în Monitorul Oficial a actului modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă.

În încheiere, trebuie arătat că modificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale are drept urmare modificarea societăţii, faţă de situaţia iniţială, de la data constituirii ei. În consecinţă, modificarea actului constitutiv nu are ca efect crearea unei persoane juridice noi. Societatea, ca persoană juridică, subzistă, cu modificările aduse în urma modificării actului constitutiv (art. 205 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3. Principalele cazuri de modificare ale actului constitutiv al societăţii

comerciale 3.1. Noţiuni generale Pe lângă condiţiile generale care privesc orice modificare a actului constitutiv,

Legea nr. 31/1990 republicată reglementează şi unele condiţii speciale, care se referă la anumite cazuri concrete de modificare a actului constitutiv, mai frecvente în viaţa societăţilor comerciale: mărirea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei societăţii, dizolvarea anticipată a societăţii, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, transformarea societăţii comerciale.

Page 86: Drept Comercial Dr3 1

84

3.2. Mărirea capitalului social Necesitatea măririi capitalului social. Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot

impune necesitatea măriri capitalului social al acesteia. Aceste nevoi pot consta în dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitatea societăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.

Pentru societatea comercială, procurarea de fonduri financiare prin mărirea capitalului social este mai puţin împovărătoare decât împrumutul bancar sau emiterea de obligaţiuni.

În anumite cazuri, majorarea capitalului social poate fi determinată de acumularea unor rezerve care nu au fost folosite sau de necesitatea reevaluării patrimoniului societăţii140.

Condiţiile măriri capitalului social. Mărirea capitalului social se realizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.

În primul rând, trebuie respectate dispoziţiile art. 204 din lege. Deci, pentru mărirea capitalului social se cere să existe hotărârea adunării asociaţiilor, iar actul modificator, în formă autentică, acolo unde legea cere acest lucru, să fie menţionat în registrul comerţului publicat în Monitorul Oficial.

În al doilea rând, cu privire la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, mărirea capitalului social se face cu respectarea dispoziţiilor referitoare la constituirea societăţii (art. 212 şi art. 221 din lege)141 prin dispoziţiile privind constituirea societăţii comerciale trebuie să înţelegem prevederile legii care reglementează elementele specifice diferitelor forme ale societăţii comerciale (de exemplu, aporturile asociaţilor, modalităţile de formare a capitalului social, numărul asociaţilor etc.)

Mărirea capitalului social prin noi aporturi. În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art. 210 din Legea nr. 31/1990 republicată, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură.

Capitalul social nu va putea fi însă mărit şi nu se vor putea emite noi acţiuni cât timp nu vor fi fost complet plătite acţiunile din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Alte modalităţi de mărire a capitalului social. Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noi aporturi142:

a) Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor. Acţiunile noi pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale (art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din beneficiile societăţii şi au destinaţiile prevăzute de lege. Ele sunt de trei feluri: legale, statutare şi facultative.

b) Mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune. Acţiunile noi ale societătii pot fi liberate şi prin încorporarea rezervelor143, beneficiilor sau a primelor de emisiune (art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Deci, beneficiile societăţii destinate a fi împărţite acţionarilor sub formă de dividende pot servi la liberarea acţiunilor şi, implicit, la mărirea capitalului social. În locul dividendelor, acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate. O atare modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social prin plata dividendelor în acţiuni.

Acţiunile noi pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune. Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea

nominală a acţiunilor, pe care trebuie să o suporte noii acţionari. Această primă este destinată să acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi.

c) Mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia. Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

140 A se vedea I. Băcanu, Modificarea Capitalului social al societăţilor comerciale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 49-51.

141 Deşi legea se referă numai la societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, considerăm că regula este aplicabilă oricărei societăţi comerciale. 142 A se vedea I. Băcanu, Modificarea capitalului social, op. cit., p. 71 şi urm. 143 Conform art. 210 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, interzice încorporarea rezervelor legale pentru a se libera acţiunile noi.

Page 87: Drept Comercial Dr3 1

85

Deci, sumele de bani cuvenite creditorilor, în baza creanţelor lichide şi exigibile pe care le au faţă de societate, pot servi la achitarea acţiunilor noi ale societăţii.

Această modalitate de mărire a capitalului social este cunoscută şi sub denumirea de mărirea capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii în acţiuni ale acesteia.

3.3. Reducerea capitalului social Necesitatea reducerii capitalului social. O modificare a capitalului social poate

avea ca obiect nu numai mărirea, ci şi reducerea lui144. În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau unei conjuncturi

nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus, deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire de beneficii (art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dacă se constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Procedee folosite pentru reducerea capitalului social. Pentru reducerea capitalului social, legea reglementează procedee diferite, în funcţie de cauza care impune reducerea capitalului social145.

Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi ale capitalului social, reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din Legea nr. 31/1990 republicată, prin:

a) micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale. Procedeul constă în micşorarea numărului acţiunilor sau părţilor sociale cu păstrarea valorii nominale a acestora. Ca urmare, se va micşora în mod corespunzător numărul acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de fiecare asociat;

b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale. Ţinând seama de procentul de reducere a capitalului social, valoarea nominală a fiecărei acţiuni sau părţi sociale se va reduce în mod corespunzător. Noua valoare se va inscripţiona cu o ştampilă aplicată pe vechile acţiuni sau părţi sociale;

c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod excepţional art.104 lit. a din Legea nr.31/1990 republicată, societatea poate dobândi un număr determinat de acţiuni proprii, integral liberate, cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea lor.

Potrivit art. 207 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin:

a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte datorate. În cazul în care capitalul social subscris nu a fost integral văzrsat, reducerea capitalului social se poate realiza prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsăminte neefectuate;

b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului social si calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;

c) alte procedee prevăzute de lege. 3.4. Prelungirea duratei societăţii Potrivit legii, actul constitutiv al societăţii trebuie să prevadă “durata societăţii” (art.

7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 republicată). Deci, societatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi. La

expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă (art. 227 lit. a din Legea nr.31/1990 republicată).

Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în prelungirea duratei prevăzute în actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificarea actului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.

Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

144 A se vedea S.D. Cărpenaru, Dreptul..., op. cit., p. 247-250. 145 A se vedea şi I. Băcanu “Modificările capitalului social”, op. cit., p. 145-148.

Page 88: Drept Comercial Dr3 1

86

3.5. Fuziune şi divizarea societăţilor comerciale Legea nr. 31/1990 republicată, în forma sa actuală, reglementează mai cuprinzător

fuziunea societăţilor comerciale. În plus, ea reglementează şi divizarea societătilor comerciale.

Reglementarea împreună a fuziunii şi divizării societăţilor comerciale este pe deplin explicabilă. Fuziunea si divizarea sunt procedee tehnico-juridice prin care se realizează restructurarea societătilor comerciale.

Noţiune şi formele fuziunii şi divizării. Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde anumite dispoziţii pentru definirea fuziunii şi divizării, precum şi a formelor acestora.

Fuziunea este operaţia prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale146. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea.

Absorbţia constă în înglobarea de către o societate a uneia sau mai multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa.

Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa, pentru constituirea unei societăţi comerciale noi.

Divizarea este o operaţiune prin care se realizează împărţirea unei societăţi comerciale sau o desprindere a unei părţi dintr-o societate.

Divizarea constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi, care nu îşi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.

În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale. Acestea pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.

Potrivit legii, poate face obiectul fuziunii sau divizării şi o societate în lichidare, dar numai înainte de începerea repartizării între asociaţi a părtilor ce li s-ar cuveni din lichidare (art. 238 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Condiţiile fuziunii şi divizării societăţilor comerciale. Potrivit art. 239 din Legea nr. 31/1990 republicată, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului consitutiv al societăţii. Aceasta înseamnă că fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată147.

În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială, trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită (art. 239 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite în condiţiile stabilite de lege.

a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare. În baza hotărârii adunării generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau divizare, administratorii sunt împuterniciţi să întocmească un proiect de fuziune sau de divizare.

Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma, denumirea si sediul social al societăţilor participante la operaţiune; fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau divizării; stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit societăţilor beneficiare; modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data de la care acestea dau dreptul la dividende; raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă este cazul, cuantumul sultei; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data situaţiei financiare de fuziune sau de divizare (aceeaşi dată pentru toate societăţile participante la operaţiune); orice alte date care prezintă interes pentru operaţiunile de fuziune sau divizare (art. 241 din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Avizarea şi publicarea proiectului de fuziune sau divizare. Proiec-tul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor partici-pante la operaţiune, se depune la oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecare societate.

Acest proiect trebuie însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează existenţa în urma fuziunii sau divizării, cu privire la modul de stingere a pasivului său.

146 Asupra noţiunii juridice de fuziune a se vedea Elena Precupeţu, M. Danil, Despre fuziunea societăţilor comerciale, în Revista de Drept Comercial nr. 6/1993, p. 48-50. 147 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 251-254.

Page 89: Drept Comercial Dr3 1

87

Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul delegat, se publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras, potrivit dispoziţiei judecătorului delegat sau cererii părţilor (art. 242 din Legea nr. 31/1990 republicată).

c) Opoziţia asupra proiectului de fuziune sau de divizare. Întrucât prin fuziune sau divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie. Beneficiază de acest drept orice creditor al societăţii care fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare (art. 243 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dreptul de opoziţie se exercită în termen de 30 de zile de la data publicării proiectului de fuziune sau de divizare în Monitorul Oficial.

Opoziţia se face cu respectarea dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 31/1990 republicată.

d) Informarea asociaţilor. Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra fuziunii sau divizării, asociaţii trebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop, administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare au obligaţia să pună la dispoziţia asociaţilor care participă la operaţiuni, cu cel puţin o lună înainte: proiectul de fuziune sau de divizare; darea de seamă a administratorilor (în care trebuie să se precizeze şi raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale); raportul cenzorilor, situaţiile financiare de fuziune sau situaţiile financiare de divizare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3 exerciţii financiare, precum şi cu 3 luni înainte de data proiectului de fuziune/divizare; evidenţa contractelor cu o valoare de peste 100.000.000 lei, aflate în curs de executare şi repartizarea lor între societăţile beneficiare; raportul întocmit de experţi cuprinzând avizul de specialitate asupra fuziunii sau divizării (art. 244 din Legea nr. 31/1990 republicată).

e) Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune sau de divizare, de către adunarea generală a fiecăruia dintre societăţile participante la operaţiune.

Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.

Efectele fuziunii sau divizării societăţilor comerciale. Prin fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se produce anumite efecte.

Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi tranmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă).

În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societătile beneficiare vor atribui acţiuni sau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi incetează existenţa şi, dacă este cazul, o sumă de bani (sultă), care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite (art. 240 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Operând o transmisiune universală, fuziunea sau divizarea produce efecte şi în privinţa drepturilor si obligaţiilor societăţilor implicate în operaţiune.

3.6. Transformarea societăţii comerciale În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot

determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din societate cu răspundere limitată în societate pe acţiuni.

Aceste interese pot fi satisfăcute pe căi diferite. O cale o constituie dizolvarea şi lichidarea societăţii existente şi, apoi, constituirea

unei noi societăţi comerciale în forma juridică dorită, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

O altă cale o reprezintă transformarea societăţii, în condiţiile stabilite de lege pentru modificarea societătii.

Transformarea societăţii este procedeul tehnico-juridic de schimbare a formei juridice a unei societăţi comerciale. Prin transformare, societatea constituită îşi schimbă forma juridică. Schimbarea formei juridice a societăţii atrage însă anumite modificări în raporturile asociaţilor cu societatea.

Page 90: Drept Comercial Dr3 1

88

4.7 DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE 1. Dizolvarea societăţilor comerciale 1.1. Consideraţii introductive Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe

durata de timp stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare148.

Aşa cum am arătat, societatea comercială se constituie pe baza actului constitutiv şi prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege. Ca persoană juridică, societatea comercială se află în raporturi juridice cu asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu terţii.

Având în vedere această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalitătii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. În consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.

Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.

Cele două faze sunt distincte şi, în consecinţă, ele trebuie parcurse în mod succesiv, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare149.

1.2. Noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale Caracterizare generală. Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale

cuprinde mai multe operaţiuni care trebuie îndeplinite în condiţiile legii. Dizolvarea societăţii priveşte acele operaţiuni care declanşează acest proces şi

asigură premisele lichidării patrimoniului social. Aceste operaţiuni se referă la hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi.

Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se produce în temeiul legii.

Cum se poate observa, dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii.

Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.

1.3. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227-229 şi

art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată. Prin dispoziţiile citate sunt reglementate unele cauze de dizolvare generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate150.

Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt cele reglementate de lege sau stabilite în actul constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată)151.

148 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 255-262. 149 C.S.J., secţ. com., dec. nr. 614/1996, în Dreptul nr. 3/1997, p. 127-232. 150 Pentru o analiză amplă a cauzelor de dizolvare a societăţilor comerciale, a se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 702-720. A se vedea şi O. Căpăţână, Societăţile comerciale, op. cit., p. 371-373. 151 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 708-709.

Page 91: Drept Comercial Dr3 1

89

În cele ce urmează vom examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca cele speciale să fie cercetate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de societate comercială.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Societatea comercială se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii (art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată).

Potrivit legii, în contractul de societate trebuie să se prevadă “durata societăţii”. De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii înseamnă că la expirarea termenului contractual, societatea se dizolvă. Acest efect este deci expresia voinţei asociaţilor privind soarta societăţii.

Trebuie observat că, în acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii,

fără a fi necesară vreo formalitate. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.

Societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de realizare a obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a realizat (art. 227 lit. b din Legea nr.31/1990 republicată).

Orice societate comercială are un obiect de activitate, care trebuie arătat în actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societăţii.

Dacă se constată o imposibilitate a realizării obiectului de activitate propus, evident, societatea îşi pierde raţiunea de a exista şi deci se dizolvă. Acest efect se produce, atât în cazul când imposibilitatea s-a ivit în cursul duratei societăţii (de exemplu, a fost retrasă concesiunea), cât şi în cazul când obiectul nu s-a realizat deloc (de exemplu, nu s-a obţinut concesiunea).

Declararea nulitătii societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).

Aşa cum am arătat, nerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii, prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990 republicată, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.

Hotărârea adunării asociaţilor. Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor (art. 227 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvarea societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială152.

Hotărârea tribunalului. Societatea comercială se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condiţiile legii (art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.

Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru “motive temeinice”. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

Falimentul societăţii. Societatea comercială se dizolvă în cazul când societatea a fost supusă procedurii falimentului (art. 227 lit. f din Legea nr. 31/1990 republicată).

Potrivit Legii nr. 85/2006, societatea comercială care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale poate fi supusă procedurii insolvenţei.

Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii. Societatea comercială se dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv (art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990 republicată).

Art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea comercială se dizolvă în următoarele cazuri:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,

situaţiile financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun la oficiul registrului comerţului;

152 Decizia privind dizolvarea societăţii nu poate fi luată de consiliul de administraţie al societăţii. A se vedea Trib. Ilfov - s.i. com., dec. civ. din 29.II.1928, în Pandectele române, 1930, II, p. 181.

Page 92: Drept Comercial Dr3 1

90

c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.

d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii. Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată

organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani (art. 237 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

1.4. Căile dizolvării societăţii comerciale Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa

asociaţilor şi pe cale judecătorească. Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute

de lege. Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii,

dizolvarea se produce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru dizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.

Legea consacră un singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii.

Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenul fixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirrii termenului.

Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţă a asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.

Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale.

Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilite de lege pentru modificarea actului contitutiv (art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.

Actul care constată hotărârea privind dizolvarea adunării generale se depune la oficiul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorul Oficial, spre publicare cu excepţia cazului prevăzut la art. 227 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată (art. 232 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată153).

În cazul dizolvării societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.

Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului.

În cazul falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul învestit cu procedura falimentului (art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Se înţelege că, dacă datorită neînţelegerilor dintre asociaţi, se creează un blocaj care face imposibilă desfăşurarea activităţii, singura soluţie este dizolvarea şi lichidarea societăţii.

1.5. Efectele dizolvării societăţii comerciale Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite

efecte. Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.

Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.

Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

153 Dacă societatea s-a dizolvat prin hotărârea adunării generale, nu se mai poate cere tribunalului excluderea unui asociat din societate.

Page 93: Drept Comercial Dr3 1

91

Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, administratorii au obligaţia de a convoca adunarea generală a asociaţilor pentru desemnarea lichidatorilor.

Trebuie arătat că, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 233 din lege menţionează cazul fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societăţii nu are ca efect deschiderea procedurii lichidării.

Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art. 233 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, din momentul dizolvării, “administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni”.

Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţa răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.

2. Lichidarea societăţilor comerciale 2.1. Noţiunea de lichidare a societăţii comerciale Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care

să pună capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică al societăţii.

Operaţiuniule care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de persoane anume învestite - lichidatorii154.

Trebuie observat că în faza lichidării societăţii, instanţa judecătorească are un rol redus; intervenţia sa are un caracter excepţional şi se produce în cazurile prevăzute de lege.

Ca urmare a dizolvării, societatea nu mai poate angaja noi operaţiuni comerciale. Dar operaţiunile aflate în curs la data dizolvării trebuie finalizate. Aceasta însemnă că societatea trebuie să îşi execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor raporturile juridice încheiate anterior dizolvării.

Pentru a dispune de mijloacele de plată necesare satisfacerii creanţelor creditorilor, bunurile societăţi sunt prefăcute în bani, pe calea licitaţiei publice.

În sfârşit, eventualul activ net, va fi împărţit între asociaţi potrivit drepturilor lor. Din cele arătate rezultă că lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu

de operaţiuni care au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţi şi împărţirea activului net între asociaţi.

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată. Totodată, vor fi aplicabile şi regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea (art. 252 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2.2. Statutul lichidatorilor Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile

de lichidare a societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea societăţii aflate în lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor, puterile şi răspunderea lor.

Calitatea de lichidator. Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca şi persoană fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (art. 253 din Legea nr. 31/1990 republicată)155.

Numirea lichidatorilor. Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor; în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, hotărârea trebuie luată în unanimitate, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel; în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, hotărârea trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului constitutiv.

În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi156.

154 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 263-270. 155 A se vedea Legea nr. 186/1999 privind lichidatorii judiciari. 156 Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de acord asociaţii (Cas. III - dec. nr. 1726/21.oct.1936, în Pandectele române, 1937, p. 42.

Page 94: Drept Comercial Dr3 1

92

2.3. Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept

rezultat lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi pasivului societăţii.

Scopul operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii este prefacerea bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor societăţii. Eventualul activ net se repartizează asociaţilor.

Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi157.

Transformarea bunurilor societăţii în bani. Această operaţiune se realizează pe calea licitaţiei publice. Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii (art. 255 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată). Ca măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea bunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global). Deci, fiecare bun care se vinde prin licitaţie trebuie evaluat în mod individual.

Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi.

Operaţiunea de lichidare a pasivului societăţii se realizează de către lichidatori, în condiţiile stabilite de lege.

Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului societăţii. Aşa cum am arătat, pentru stingerea datoriilor societăţii, lichidatorii pot contracta obligaţii cambiale ori împrumuturi, în condiţiile legii.

Datoriile societăţii pot fi achitate de către lichidatori cu proprii lor bani. Într-un asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor. Potrivit legii, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societăţii drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plăiţi (art. 258 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2.4. Închiderea lichidării societăţii comerciale După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi,

procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi a celorlalte documente ale societăţii.

Închiderea lichidării şi încetarea existenţei societăţii ca persoană juridică pune şi problemea răspunderii pentru eventualele creanţe ale creditorilor sociali care nu au fost satisfăcute în cursul lichidării.

Radierea societăţii din registrul comerţului. Potrivit art. 260 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului.

Îndeplinirea acestei formalităţi este obligatorie. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 26/1990 republicată prevede obligaţia comerciantului ca la încetarea comerţului să ceară oficiului registrului comerţului radierea înmatriculării din registrul comerţului.

Radierea societăţii trebuie cerută oficiului registrului comerţului în termen de 15 zile de la data ultimului act de lichidare, care este repartizarea activului net între asociaţi (art. 22 din Legea nr. 26/1990 republicată). Radierea se poate face şi din oficiu.

De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toate consecinţele care decurg din acest fapt.

3. Radierea societăţilor comerciale Definiţie. Radierea este operaţiunea de ştergere a unei societăţi comerciale din

Registrul Comerţului ca efect al încetării activităţii şi lichidării. Temei legal: Legea nr. 31/1990 republicată, Legea nr. 26/1990 republicată, Legea

nr. 85/2006. Radierea poate fi: Radierea voluntară, radierea din oficiu, radierea de drept

157 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 271-275.

Page 95: Drept Comercial Dr3 1

93

3.1. Radierea voluntară (art. 227 lit. d, Legea nr. 31/1990 republi-cată). Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în

cadrul adunării generale. Hotărârea adunării generale împreună cu actul adiţional se vor depune la Registrul Comerţului pentru înscrierea de menţiuni cu privire la radierea societăţii. Odată cu cererea de radiere se vor depune situaţia financiară de lichidare, proiectul de repartizare a activului net semnat de asociaţi, certificatul de înmatriculare, în orginal, şi a dovezii privind plata taxelor legale.

3.2. Radierea din oficiu a) În urma fuziunii sau divizării societăţilor comerciale Fuziunea este operaţiunea prin care se realizează o concentrare a societăţilor

comerciale. Ea are două forme: absorbţia şi contopirea. Absorbţia constă în înglobarea de către o societate comercială a uneia sau mai

multor societăţi comerciale, care îşi încetează existenţa. Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale care îşi

încetează activitatea pentru constituirea unei societăţi comerciale noi. Divizarea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi care îşi

încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi comerciale existente sau care iau astfel fiinţă.

Fuziunea sau dizolvarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare (art. 238 şi 239 din Legea nr. 31/1990 republicată)

Drept urmare se vor efectua, din oficiu, în Registrul Comerţului radierea societăţilor care încetează a avea fiinţă, la data înmatriculării noii societăţi sau a ultimei dintre ele. În situaţia în care, societăţile care urmează a înceta să mai existe sunt înmatriculate în judeţe diferite, radierea acestora se face în baza copiei de pe încheierea de înmatriculare, transmisă de oficiul Registrului Comerţului la care s-a efectuat înmatricularea noii societăţi (art. 248 din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Ca urmare a declarării nulităţii societăţii comerciale prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, datorită nerespectării cerinţelor legale privind constituirea societăţii comerciale, aceasta se dizolvă şi intră în lichidare din oficiu (art. 227 lit. c din Legea nr. 31/1990 republicată).

Înscrierea menţiunilor respective cu privire la dizolvarea societăţii comerciale şi a radierii din Registrul Comerţului se face din oficiu.

c) Schimbarea sediului unei societăţi comerciale în alt judeţ are ca efect operaţia de radiere din oficiu în Registrul Comerţului de la sediul iniţial, pe data la care s-a efectuat reînmatricularea la oficiul Registrului Comerţului de la sediul nou, în baza confirmării, transmisă de acest ultim sediu (art. 204 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

d) Potrivit art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se dizolvă prin hotărârea Tribunalului, atunci când există motive temeinice. Un asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. În aceste cazuri înscrierea de menţiuni în Registrul Comerţului a menţiunii de dizolvare, lichidare şi radiere se face din oficiu în baza hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus declararea dizolvării şi lichidării.

e) În cazurile prevăzute la art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţiunea în constatarea dizolvării, formulată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului se introduce la Tribunalul sediului societăţii şi va fi susţinută de dovezi privind îndeplinirea condiţiilor de dizolvare prevăzute de lege.

În aceste cazuri, înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind dizolvarea şi radierea societăţii, se face din oficiu, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile.

3.3. Radierea de drept Potrivit art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea comercială se

dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Înscrierea menţiunilor privind radierea se fac odată cu expirarea termenului de funcţionare al societăţii.

Page 96: Drept Comercial Dr3 1

94

4.8. REGULILE SPECIALE APLICABILE FIECĂREI FORME DE SOCIETATE

COMERCIALĂ 1. Societatea în nume colectiv 1.1. Noţiunea societăţii în nume colectiv. Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială. Ea

cuprinde un număr mic de asociaţi care, de obicei, sunt persoane care se cunosc bine între ele (rude, prieteni).

Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile.

Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a societăţilor de persoane.

Definiţia societăţii în nume colectiv. Legea nr. 31/1990 republicată cuprinde anumite elemente care exprimă esenţa societăţii în nume colectiv. Potrivit art. 5 din lege, societatea în nume colectiv este acea formă de societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale menţionate, societatea în nume colectiv se poate defini ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv. A. Noţiuni generale. Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor

stabilite de Legea nr. 31/1990 republicată. La baza constituirii societăţii se află contractul de societate, iar pentru constituirea

societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege. Întrucât regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost

examinate, vom înfăţişa unele aspecte specifice constituirii societăţii în nume colectiv. B. Contractul de societate Contractul de societate trebuie să se încheie în forma autentică şi să cuprindă

elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republi-cată. Referitor la cuprinsul contractului de societate vom evoca numai elementele care

reclamă anumite precizări faţă de cele înfăţişate cu ocazia analizei actelor constitutive ale societăţilor comerciale.

Asociaţii. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, asociaţii unei societăţi în nume colectiv pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Întrucât şi persoanele juridice pot fi asociaţi, înseamnă că şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii în nume colectiv.

Firma societăţii. Având calitatea de persoană juridică, societatea în nume colectiv are o firmă proprie ca atribut de identificare, sub care îşi exercită comerţul şi sub care semnează.

Firma societăţii în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv”, scrisă în întregime (art. 32 din Legea nr. 26/1990 republicată). Potrivit legii, dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii în nume colectiv, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii.

În orice act care emană de la societate trebuie să se arate firma, forma juridică şi sediul societăţii, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului.

Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se arate capitalul social subscris şi vărsat. De remarcat că legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social subscris sau al celui vărsat, ceea ce înseamnă că asociaţii sunt liberi să determine

Page 97: Drept Comercial Dr3 1

95

mărimea acestora, în funcţie de nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societăţii. Legea cere însă ca în contract să se precizeze data la care se va vărsa integral capitalul social subscris.

În contractul de societate trebuie să se arate şi aportul fiecărui asociat la capitalul social. Obiectul aportului nu cunoaşte nici o restricţie; el poate fi orice bun cu valoare economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii (numerar, bunuri, creanţe, prestaţii în muncă etc.).

În sfârşit, cu toate că legea nu o prevede în mod expres, totuşi în contractul de societate trebuie să se arate cota din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în schimbul aportului său. Această cotă este denumită “parte de interes” sau, potrivit legii, “aport de capital social” (art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată). Partea de interes este un titlu de valoare asemănător părţilor sociale, care în anumite condiţii, poate face obiectul unei cesiuni (art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată).

C. Formalităţile necesare constituirii societăţii Evocarea formalităţilor. Formalitătile necesare constituirii societăţii în nume

colectiv sunt cele prevăzute de lege pentru constituirea oricărei societăţi comerciale. Întrucât aceste formalităţi au fost examinate, ne limităm la reamintirea lor.

O primă formalitate o reprezintă întocmirea contractului de societate, adică redactarea şi autentificarea înscrisului actului constitutiv (art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată).

O a doua formalitate constă în înmatricularea societăţii în registrul comerţului (art. 36 - 45 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Societatea în nume colectiv devine persoană juridică şi deci dobândeşte calitatea de comerciant la data înmatriculării sale în registrul comerţului.

1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv A. Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii

societăţii Deliberările şi deciziile asociaţilor. Având în vedere numărul mic al asociaţilor

societăţii în nume colectiv, legea nu instituţionalizează adunarea generală a asociaţilor acestei societăţi. Se înţelege că, în problemele esenţiale care privesc activitatea societăţii, deciziile sunt luate împreună de către asociaţi158.

Trebuie arătat că în privinţa luării deciziilor, Legea nr. 31/1990 republicată a marcat o evoluţie. Faţă de concepţia tradiţională, care impunea luarea deciziilor cu votul tuturor asociaţilor, reglementarea actuală consacră şi pentru această formă de societate principiul majorităţii.

Administratorii societăţii. Societatea în nume colectiv este administrată de unul sau mai mulţi administratori, care pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice. Ei pot fi numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi (art. 7 şi art. 77 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În cazul când prin contractul de societate sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia să lucreze individual sau împreună.

Dacă prin contractul de societate se dispune ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a volumului redus al activităţii, societatea în nume colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor, aşa cum sunt cenzorii în societăţile de capitaluri şi, în anumite cazuri, în societatea cu răspundere limitată.

În absenţa unor cenzori, fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al societăţii va exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii (art. 199 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată). Acest drept se exercită prin participarea la luarea deciziilor de către asociaţi în problemele esenţiale ale activităţii societăţii, prin verificarea registrelor comerciale ale societăţii etc.

158 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 277-291.

Page 98: Drept Comercial Dr3 1

96

B. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii. Societatea în nume colectiv dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii prin actele

încheiate de administratorul sau administratorii însărcinaţi să reprezinte societatea. Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile sociale sunt garantate

cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor. Deci, pentru obligaţiile societăţii, răspunderea aparţine atât societăţii, cât şi

asociaţilor acesteia. Răspunderea societăţii. În concepţia Legii nr. 31/1990 republicată, societatea în

nume colectiv beneficiază de personalitate juridică. Fiind subiect de drept distinct, societatea are putinţa să îşi asume obligaţii în raporturile cu terţii şi răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea obligaţiilor în cauză.

Răspunderea asociaţilor. Pentru obligaţiile societăţii, răspunderea revine nu numai societăţii, ci şi asociaţilor. În acest sens, art. 85 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune: “Asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă”.

Întrucât legea reglementează o dublă răspundere pentru obligatiile sociale ale societăţii şi a asociaţilor, se pune problema de a şti care este modul de funcţionare a acestei răspunderi.

Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile societăţii are un caracter subsidiar. C. Cesiunea părţii de interes a asociatului Noţiunea cesiunii părţii de interes. Aşa cum am arătat, în schimbul aporturilor

lor, asociaţii dobândesc anumite părţi de interes. Aceste părţi de interes conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.

Părţile de interes încorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii.

Cesiunea părţii de interes implică şi transmitera calităţii de asociat; cesionarul dobândeşte calitatea de asociat, în locul cedentului, care pierde această calitate.

Schimbarea prin cesiune a persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu personae al societăţii în nume colectiv; în locul asociatului iniţial ar putea intra în societate o persoană care nu are calităţile avute în vedere la constituirea societăţii. De aceea, cesiunea părţii de interes are un caracter restrictiv159. Art. 87 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că cesiunea părţii de interes este posibilă dacă a fost permisă prin contractul de societate.

Deşi legea condiţionează cesiunea de existenţa a unei prevederi în acest sens în contractul de societate, totuşi considerăm că cesiunea părţii de interes a unui asociat este posibilă, chiar în absenţa unei atare stipulaţii, dacă există consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi. Într-adevăr, ceea ce puteau decide asociaţii la constituirea societăţii pot hotărî şi ulterior, dacă nu le sunt afectate interesele lor.

Efectele cesiunii părţii de interes. În temeiul cesiunii, cesionarul devine titularul părţii de interes şi, pe cale de consecinţă, dobândeşte calitatea de asociat în societatea în nume colectiv, cu toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică această calitate.

D. Retragerea asociatului din societate Noţiunea de retragere din societate. În anumite cazuri, în cursul duratei societăţii

în nume colectiv, asociaţii pot să îşi manifeste dorinţa de a părăsi societatea. Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu

consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia. Ca urmare a retragerii, asociatul are dreptul la partea sa de interes, iar capitalul social al societăţii se reduce în mod corespunzător.

Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare faţă de situaţia iniţială, dar ea îşi continuă existenţa. Numai excepţional, când datorită retragerii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, societatea se dizolvă (art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată).

159 În doctrină s-a susţinut existenţa unei adevărate obligaţii a asociatului de a nu ceda partea de interes altei persoane. A se vedea D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op. cit., p. 93.

Page 99: Drept Comercial Dr3 1

97

E. Excluderea asociatului din societate Aşa cum am arătat, societatea în nume colectiv este o societate care se bazează

pe încrederea dintre asociaţi şi pe calităţile personale ale asociaţilor. Datorită acestui fapt, succesul sau insuccesul societăţii depinde în mare măsură de faptele asociaţilor, de activitatea pe care ei o desfăşoară în societate.

În cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, existenţa societăţii este ameninţată. Pentru a proteja societatea şi, implicit, pentru a apăra interesele celorlalţi asociaţi, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează posibilitatea excluderii din societate a asociatului indeziderabil.

Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată asociatului şi, în acelaşi timp, ca un remediu pentru salvarea existenţei societăţii, în folosul celorlalţi asociaţi.

Trebuie observat că aceleaşi raţiuni dictate de necesitatea protejării societăţii şi intereselor asociaţilor impun excluderea asociatului din societate şi în cazul ivirii unor împrejurări care îl privesc pe asociat, chiar dacă el nu este culpabil. În acest caz, măsura excluderii asociatului apare exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea societăţii.

Cazurile de excludere a asociaţilor din societate. Asociatul poate fi exclus din societate în cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată.

În privinţa cazurilor de excludere a asociatului din societate, doctrina consideră că enumerarea art. 222 din Legea nr. 31/1990 republicată are un

caracter exemplificativ, iar nu limitativ160.

a) Neefectuarea aportului (art. 222 lit. a). Asociatul care, pus în întârziere, nu efectuează aportul potrivit prevederilor contractului de societate va putea fi exclus din societate. Această măsură gravă nu înlătură suportarea consecinţelor întârzierii în efectuarea aportului, adică plata despăgubirilor şi, după caz, a dobânzilor (art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Supunerea asociatului cu răspundere limitată procedurii falimen-tului sau incapacitatea asociatului (art. 222 lit. b din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul care a fost supus procedurii falimentului sau care a devenit, potrivit legii, incapabil poate fi exclus din societate. Aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului ori punerea sub interdicţie a asociatului sunt considerate împrejurări care descalifică societatea şi deci justifică excluderea asociatului în cauză.

c) Imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi săvârşirea unor acte de concurenţă (art. 222 lit. c din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul cu răspundere limitată poate fi exclus din societate dacă săvârşeşte anumite fapte considerate ca o manifestare a lipsei de loialitate faţă de societate. Aceste fapte sunt: amestecul fără drept în administrarea societăţii; întrebuinţarea, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, a capitalului, bunurilor sau creditului societăţii în folosul său (art. 80); participarea, fără consimţământul celorlalţi asociaţi, ca asociat cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect, sau efectuarea de operaţiuni în contul său ori al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător (art. 82).

d) Săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate (art. 222 lit. d din Legea nr. 31/1991 republicată). Asociatul care îndeplineşte funcţia de administrator va putea fi exclus din societate dacă săvârşeşte o fraudă în dauna societăţii ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altor persoane.

e) Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii de prelungire a duratei societăţii (art. 206 alin. 2 din Legea nr. 31/1991 republicată). Dacă opoziţia creditorului personal al unui asociat făcută împotriva hotărârii privind prelungirea duratei societăţii a fost admisă de instanţa judecătoarească, asociatul debitor al oponentului poate fi exclus din societate. Prin excluderea acestui asociat, societatea îşi va prelungi existenţa pe durata stabilită prin hotărârea asociaţilor.

160 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 219.

Page 100: Drept Comercial Dr3 1

98

F. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv Societatea în nume colectiv se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale

privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege pentru această formă de societate.

Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii în nume colectiv sunt cele prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, care sunt cauze generale şi deci aplicabile tuturor societăţilor comerciale. Legea stabileşte însă şi anumite cauze de dizolvare aplicabile societăţii în nume colectiv.

Potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă, datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

Societatea nu se dizolvă însă în cazul când există clauză în actul constitutiv de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Trebuia arătat că, în cazul decesului unui asociat, societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine moştenitorilor. Această parte se calculează pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat şi se plăteşte în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului.

Până la publicarea schimbărilor intervenite, moştenitorii rămân răspunzători, în condiţiile art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Se înţelege că, la decesul unui asociat, asociaţii rămaşi pot continua societatea cu moştenitorii care consimt la aceasta (art. 230 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dizolvarea societăţii în nume colectiv în cazul reducerii numărului asociaţilor la unui singur trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial (art. 232 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Lichidarea societăţii. Operaţiunile de lichidare a societăţii în nume colectiv sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, precum şi prevederile contractului de societate, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţii (art. 252 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

2. Societarea în comandită simplă 2.1. Noţiunea societăţii în comandită simplă Elementul caracteristic al societăţii în comandită simplă constă în prezenţa a două

categorii de asociaţi: comanditaţii, care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv, şi comanditarii, care răspund numai în limita aporturilor lor.

Aşa cum am arătat, societatea în comandită a apărut în Evul Mediu, într-o perioadă când deţinătorii de capitaluri (clericii, nobilii şi militarii) nu Ie puteau valorifica prin împrumuturi cu dobândă, din cauza interdicţiei dreptului canonic de a percepe dobânzi şi nici nu puteau exercita profesiunea de comerciant, datorită situaţiei lor sociale. Aceşti deţinători de capitaluri încredinţau în baza unui contract - denumit commenda161 - anumite sume de bani unor negustori sau căpitani de corăbii pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. În acest mod, ei investeau capitalurile, riscând numai sumele încredinţate.162

Deci, societatea în comandită se bazează pe încredere; comanditarii, care au bani şi vor să-i investească, fără să rişte o răspundere nelimitată, încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii.

Definiţia societăţii. Legea nr. 31/1990 republicată consacră elementele esenţiale ale societăţii în comandită simplă. Potrivit art. 3 din lege, societatea în comandită simplă este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii răspund numai până la concurenţa aporturilor lor.

Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a elementelor menţionate, societatea în comandită simplă poate fi definită ca o societate constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor şi în

161 Cuvântul commenda provine de la accomendare, care înseamnă a se încredinţa cuiva. 162 A se vedea D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, op. cit., p. 99.

Page 101: Drept Comercial Dr3 1

99

care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari).

Caracteristicile societăţii în comandită simplă. Din definiţia dată rezultă caracterele acestei societăţi:

a) asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor comanditaţi şi comanditari; societatea în comandită simplă este o societate intuitu personae;

b) capitalul social este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri;

c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar163; asociaţii comanditari răspund în limita aportului lor.

Aceste caractere atestă faptul că societatea în comandită simplă este guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea în nume colectiv, cu excepţia unor reguli speciale prevăzute pentru această formă de societate164.

2.2. Constituirea societăţii în comandită simplă A. Noţiuni generale Societatea în comandită simplă se constituie potrivit regulilor stabilite de art. 7 din

Legea nr. 31/1990 republicată. Actul constitutiv al societăţii este contractul de societate, iar pentru constituirea

societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege. Deoarece regulile constituirii societăţii comerciale au fost analizate, vom înfăţişa

unele aspecte specifice constituirii societăţii în comandită simplă. B. Contractul de societate Contractul de societate trebuie să fie încheiat în formă autentică şi să cuprindă

elementele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată. Cu privire la cuprinsul contractului vom examina numai unele elemente specifice

societăţii în comandită simplă. Asociaţii. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, asociaţii unei societăţi în

comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Legea nu stabileşte un număr minim de asociaţi, dar este absolut obligatoriu să existe cel puţin un asociat comanditat şi un asociat comanditar.

În contractul de societate trebuie să se precizeze categoria din care face parte fiecare asociat (comanditaţi sau comanditari), precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul (art. 7 lit. a din Legea nr. 31/1990 republicată).

Firma societăţii. Ca persoană juridică, societatea în comandită simplă are o firmă proprie, ca atribut de identificare.

Firma societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime (art. 33 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale, numele său nu poate figura în firma societăţii. Dacă numele unui comanditar figurează, cu consimţământul său, în firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii. Aceleaşi consecinţe se produc şi asupra unei persoane străine de societate al cărei nume figurează în firma societăţii.

Orice act emis de societate trebuie să arate firma societăţii, forma juridică a societăţii şi sediul, precum şi numărul de ordine din registrul comerţului.

163 Asociaţii comanditaţi au aceiaşi statut juridic ca şi asociaţii societăţii în nume colectiv. În consecinţă, ca şi asociaţii în nume colectiv, comanditaţii nu au calitatea de comerciant. Dacă asociaţii comanditaţi nu au calitatea de comerciant, cu atât mai mult, această calitate nu o au asociaţii comanditari. În dreptul francez, comanditaţii sunt consideraţi comercianţi, pe când comanditarii necomercianţi. A se vedea M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p. 341. 164 A se vedea şi M. Costin, Corina Aura Jeflea, op. cit., p. 281 şi urm.

Page 102: Drept Comercial Dr3 1

100

Administratorii societăţii. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată, în contractul de societate trebuie să se prevadă „persoanele care administrează şi reprezintă societatea, cu stabilirea puterilor lor.”

În cazul societăţii în comandită simplă, calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi (art. 88 din Legea nr. 31/1990 republicată). Excluderea asociaţilor comanditari se explică prin caracterul limitat al răspunderii lor pentru obligaţiile sociale.

Deci, în contractul de societate vor fi desemnaţi, ca administratori şi reprezentanţi ai societăţii, numai asociaţi comanditaţi.

C. Formalităţile constituirii societăţii Evocarea formalităţilor. Pentru constituirea societăţii în comandită simplă,

formalităţile sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată şi anume: întocmirea contractului de societate şi înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.

Societatea în comandită simplă devine persoană juridică din ziua înregistrării ei în registrul comerţului.

2.3. Funcţionarea societăţii în comandită simplă A. Deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea şi controlul gestiunii

societăţii DeIiberăriIe şi deciziile asociaţilor. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv,

societatea în comandită simplă nu are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Asupra problemelor esenţiale ale societăţii deliberează şi decid toţi asociaţii, comanditaţi şi comanditari.

Potrivit art. 90 din Legea nr. 31/1990 republicată, deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social cu privire la:

a) alegerea unuia sau mai multor administratori ai societăţii şi revocarea lor, în condiţiile art. 77 din lege;

b) rezolvarea divergenţelor dintre administratori (art. 76); c) aprobarea situaţiei financiare a societăţii (art. 86); d) răspunderea administratorilor (art. 86). Deciziile se iau cu votul tuturor asociaţilor în cazul revocării administratorilor care

au fost numiţi prin contractul de societate şi în cazul modificării contractului de societate. Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont propriu sau pe contul

altuia interese contrare acelora ale societăţii nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operaţie. în cazul încălcării acestei interdicţii, asociatul este răspunzător pentru prejudiciile cauzate societăţii, dacă fără votul său nu s-ar fî obţinut majoritatea cerută (art. 79 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, afară de cazul când prin contractul de societate s-a prevăzut altfel.

Decizia contrară contractului de societate sau legii poate fi anulată de instanţa judecătorească, la cererea oricărui asociat.

Administratorii societăţii. Potrivit art. 88 din Legea nr. 31/1990 republicată, administrarea societăţii în comandită simplă se va încredinţa unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.

Excluderea asociaţilor comanditari de Ia administrarea societăţii este menită să apere interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociaţii comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.

Legea recunoaşte asociaţilor comanditari dreptul de a participa la numirea şi revocarea administratorilor, în cazurile prevăzute de lege, ca şi dreptul de a acorda, în limitele contractului de societate, autorizarea administratorilor pentru operaţiile care depăşesc puterile lor (art. 89 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dacă au fost desemnaţi mai mulţi administratori şi prin contractul de societate s-a prevăzut să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în unanimitate; în caz de divergenţă, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului desemnat în această calitate prin contractul de societate. În absenţa unei prevederi contractuale, acest drept aparţine fiecărui administrator (art. 75 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Page 103: Drept Comercial Dr3 1

101

Cu toate că asociaţii comanditari nu pot avea calitatea de administratori, totuşi legea le recunoaşte posibilitatea de a încheia anumite operaţii. Potrivit art. 89 din Legea nr. 31/1990 republicată, comanditarul poate încheia operaţii în contul societăţii numai în baza unei procuri speciale pentru operaţii determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în registrul comerţului.

În cazul când acţionează fără o astfel de procură, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la data operaţiei încheiate de ei.

Controlul gestiunii societăţii. Întrucât societatea în comandită simplă nu are cenzori, controlul asupra gestiunii este exercitat de oricare asociat care nu este administrator al societăţii.

De remarcat că şi asociaţii comanditari pot face acte de supraveghere, având dreptul de a cere copie după situaţiile financiare anuale şi de pe contul de profit şi pierderi şi de a controla exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative (art. 89 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

B. Cesiunea părţii de interes; retragerea şi excluderea asociatului din

societate Cesiunea părţii de interes. Articolul 90 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede

că dispoziţiile art. 87 din lege, care priveşte cesiunea părţii de interes în societarea în nume colectiv, se aplică şi societăţii în comandită simplă. Întrucât principiile cesiunii părţii de interes au fost analizate, nu vom reveni asupra lor.

Retragerea asociatului din societate. Dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, care se referă la retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv, se aplică şi societăţii în comandită simplă. Deci, principiile retragerii asociaţilor din societatea în comandită simplă sunt cele înfăţişate cu ocazia examinării societăţii în nume colectiv.

Excluderea asociatului din societate. Potrivit Legii nr. 31/1990 republicată, dispoziţiile referitoare la excluderea asociaţilor privesc societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată.

Cazurile de excludere a asociaţilor din societatea în comandită simplă sunt cele prevăzute de art. 222 din lege. Ele privesc pe asociaţii comanditaţi, care au o răspundere nelimitată şi solidară. Asociaţii comanditari pot fi excluşi numai în cazurile neefectuării aportului şi ames-tecului în administraţia societăţii, precum şi în cazul prevăzut de art. 206 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Condiţiile şi efectele excluderii asociatului din societatea în comandită simplă sunt cele arătate la societatea în nume colectiv.

2.4. Dizolvarea si lichidarea societăţii în comandită simplă Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă are loc potrivit regulilor

generale privind dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi a regulilor speciale prevăzute de lege pentru această formă de societate.

Dizolvarea societăţii. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată sunt aplicabile şi societăţii în comandită simplă. Există însă şi anumite cazuri de dizolvare specifice societăţii în comandită simplă.

Potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea în comandită simplă se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau a singurului asociat comanditar.

3. Societatea pe acţiuni 3.1. Noţiunea societăţii pe acţiuni Societatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a

societăţii comerciale165. În această formă de societate contează mai mult aporturile asociaţilor decât

calităţile personale ale acestora. În general, asociaţii contribuie cu aporturile lor la formarea capitalului social, fără să desfăşoare o activitate în societate. Aceste aporturi

165 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 298-299.

Page 104: Drept Comercial Dr3 1

102

prezintă interes şi pentru terţi, deoarece răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale se limitează la aceste aporturi.

Datorită importanţei aporturilor la formarea capitalului social şi a estompării calităţilor personale ale asociaţilor, societatea pe acţiuni mai este cunoscuta şi sub denumirea de societate anonimă166.

Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care necesită capitaluri însemnate. Societatea este astfel concepută ca să dreneze contribuţiile băneşti modeste pentru formarea unor capitaluri mari, necesare realizării unor investiţii de anvergură. În acest scop, societatea este autorizată să facă apel la subscripţia publică.

Societatea pe acţiuni este organizată şi funcţionează pe principii democratice. Ea are anumite organe cu competenţe bine delimitate, bazate pe principiul separaţiei puterilor: organe de deliberare şi decizie; organe de administrare şi reprezentare; organe de supraveghere şi control.

Datorită rolului important pe care societatea pe acţiuni îl are în viaţa economică, Legea nr. 31/1990 republicată asigură o reglementare cuprinzătoare acestei forme de societate.

Definiţia societăţii pe acţiuni. Fără a da o definiţie a societăţii pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 republicată precizează elementele esenţiale ale acestei forme de societate. Potrivit art. 3 din lege, societatea pe acţiuni este societatea ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai până la concurenţa capitalului social subscris.

Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social şi, totodată, titluri reprezentative ale contribuţiilor asociaţiilor la formarea capitalului social.

Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale menţionate, societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor.

Caracterele societăţii pe acţiuni. Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni.

a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi şi acţionari; b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile; c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai

până la concurenţa capitalului social subscris. 3.2. Constituirea societăţii pe acţiuni Noţiuni generale Constituirea societăţii pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 31/1990

republicată, care privesc constituirea oricărei societăţi comerciale, precum şi anumite dispoziţii speciale privind această formă de societate.

Societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în actul constitutiv.

Pentru formarea capitalului social, legea reglementează două modalităţi de constituire a societăţii: constituirea obişnuita, prin aporturile asociaţilor şi constituirea prin subscripţie publică.

Indiferent de modalitatea folosită, pentru constituirea societăţii pe acţiuni trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege.

Actele constitutive ale societăţii Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea pe acţiuni se constituie

prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.

Actul constitutiv se semnează de către toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de către fondatori.

Referitor la actele constitutive vor fi înfăţişate numai unele aspecte specifice societăţii pe acţiuni.

Contractul de societate

166 În dreptul francez societatea pe acţiuni este o noţiune generică şi are trei forme: societatea anonimă, societate comandită pe acţiuni şi societatea pe acţiuni simplificată.

Page 105: Drept Comercial Dr3 1

103

Contractul de societate trebuie să se încheie în formă autentică acolo unde legea prevede în mod expres şi să cuprindă elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Deoarece cuprinsul contractului de societate a fost analizat, ne vom opri la unele elemente care privesc această formă de societate.

Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni denumiţi acţionari, pot fi persoane fizice sau juridice.

Pentru această formă de societate, legea impune un număr minim al acţionarilor; numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de cinci (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Firma societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate pe acţiuni”, sau scrisă prescurtat “S.A.” (art. 35 din Legea nr. 26/1990 republicată)167.

În orice act care emană de la societate, trebuie să se arate, pe lângă elementele obişnuite (denumirea, numărul de ordine din registrul comerţului, forma juridică şi sediul societăţii) şi capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ aprobat.

Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social subscris şi cel vărsat.

Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000 euro în echivalent lei. Deci, capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minim prevăzut de lege.

La constituirea societăţii, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social, va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii (art. 8 lit. d din Legea nr. 31/1990 republicată).

Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe168. În societatea pe acţiuni, aportul constând în prestaţii în muncă nu este permis.

În cazul aportului în natură, în contractul de societate trebuie să se prevadă valoarea bunurilor aduse ca aport, modul de evaluare şi numarul acţiunilor acordate pentru acestea.

Acţiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni169.

Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 1000 lei (art. 93 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Administratorii societăţii. În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţioneze numărul, numele, prenumele şi cetăţenia şi naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună. De asemenea, trebuie să se arate puterile administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună ori separat; drepturile speciale de administrare şi de reprezentare acordate unora dintre ei.

Aşa cum se va arăta, în cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică administratorii sunt numiţi de către adunarea constitutivă.

Cenzorii societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă numele, prenumele, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice.

În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi de adunarea constitutivă.

Statutul societăţii Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în formă autentică acolo unde legea o cere

în mod expres.

167 Pentru o analiză cuprinzătoare a problemei a se vedea şi Elena Cârcei, Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 168 A se vedea Elena Cârcei, Varietăţi de aporturi la constituirea societăţii pe acţiuni, în Revista de drept comercial nr. 6/1994, p. 47. 169 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 300-306.

Page 106: Drept Comercial Dr3 1

104

Aşa cum am arătat, statutul societăţii cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii.

3.3. Modalităţile de constituire a societăţii Capitalul social al societăţii pe acţiuni trebuie să fie de minimum 25.000 euro în

echivalent lei la cursul de schimb comunicat de BNR la data subscrierii. Acest plafon ridicat al capitalului social poate crea unele dificultăţi în asigurarea lui de către asociaţi. De aceea, legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt considerate şi ca modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni170.

O primă modalitate constă în formarea capitalului social prin aporturile asociaţilor care constituie societatea. Această modalitate este denumită constituire simultană sau constituire fără apel la subscripţia publică.

A doua modalitate presupune formarea capitalului social şi cu contribuţiile altor persoane decât cele care iniţiază constituirea societăţii (fondatorii). Această modalitate este denumită constituire continuată sau constituire prin subscripţie publică.

Asociaţii sunt liberi să aleagă modalitatea de constituire a societăţii, în funcţie de interesele şi posibilităţile lor.

A. Constituirea simultană Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simpă de

constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazul constituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.

În cazul în care există cel puţin cinci asociaţi, care acoperă prin aporturile lor (subscriu) întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30% din capitalul social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni, prin încheierea actelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege171.

Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă, deoarece formarea capitalului social are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.

B. Constituirea continuată sau prin subscripţie Noţiune. Dacă asociaţii care iniţiază constituirea societăţii pe acţiuni nu au

resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social al societăţii şi să verse minimul cerut de lege, ei pot apela la subscripţia publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane care dispune de bani şi doreşte să îi investească prin cumpărarea de acţiuni.

În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare, necesară formării capitalului social pe calea subscripţiei publice.

Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea este denumită constituire continuată sau succesivă.

Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni: întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor; validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a subscriitorilor.

Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol determinant la constituirea societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele constitutive. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderile prevăzute de lege.

Formalităţile necesare constituirii societăţii Evocarea formalităţilor. Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele

prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată pentru constituirea oricărei societăţi comerciale: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.

Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii continuate sau prin subscripţie publică.

170 A se vedea I.N. Finţescu, op. cit., vol. I, p. 230 şi urm. 171 Capitalul social trebuie să fie subscris integral la data autentificării actelor constitutive iar fiecare asociat să fi vărsat cel puţin 30% din capitalul social subscris (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 646/1994, în Revista de Drept Comercial nr. 5/1995, p. 160.

Page 107: Drept Comercial Dr3 1

105

Potrivit legii, formalităţile sunt îndeplinite de către asociaţi, când constituirea este simultană, şi de persoanele desemnate de adunarea constitutivă, când constituirea este continuată.

În toate cazurile, societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni A. Acţiunile emise de societate Noţiunea şi caracterele acţiunilor Noţiune. Aşa cum am arătat, în societatea pe acţiuni, asociaţii contribuie la

formarea capitalului social ori la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport în numerar sau în natură, în schimbul căruia vor primi acţiuni172.

Noţiunea de acţiune are mai multe sensuri173. Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie obligatoriu egală în

valoare cu celelalte acţiuni. Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea încorporează şi constată drepturile şi

obligaţiile izvorâte din calitatea de acţionar. În sfârşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre

acţionar şi societate. Deci, acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o

fracţiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acţionar. B. Natura juridică a acţiunilor Caracterizare generală. Natura juridică a acţiunilor este definită diferit de doctrina

dreptului comercial. În general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit. S-a observat însă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit;

acţiunile reprezintă titluri care încorporează anumite drepturi, dar ele nu îndeplinesc condiţiile autonomiei şi literalităţii.

C. Felurile acţiunilor Acţiunile emise de societate pe acţiuni sunt de mai multe feluri. În funcţie de drepturile conferite - egale sau diferite -, acţiunile se împart în două

categorii: acţiuni ordinare şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile ordinare. După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două

feluri: acţiuni nominative şi acţiuni la purtător (art. 91 din Legea nr. 31/1990 republicată). Acţiunile nominative. Caracteristica unei acţiuni nominative este aceea că identifică

titularul acţiunii. În titlu se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului sau, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Aceleaşi elemente de identificare sunt înscrise şi în registrul de acţiuni al societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii.

Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în cont.

Acţiunile nominative în formă materială pot fi emise şi ca titluri cumulative pentru mai multe acţiuni; de exemplu, pe lângă titlurile care cuprind o acţiune, cu valoarea nominală de 5000 lei, se emit şi titluri care cuprind un multiplu, adică 5, 10 sau 20 de acţiuni, cu valoarea de 25.000.000, 50.000 sau 100.000 lei.

Acţiunile la purtător. În cazul acţiunii la purtător, elementele de identificare ale titularului acţiunii nu se menţionează în titlul. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate de persoana care posedă titlul.

Acţiunile preferenţiale. Aceste acţiuni conferă titularilor lor drepturi diferite de cele ale titularilor acţiunilor ordinare.

Potrivit art. 95 din Legea nr. 31/1990 republicată, acţiunile preferenţiale sunt acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot. Aceste acţiuni conferă titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar,

172 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 307-320. 173 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., p. 606-607.

Page 108: Drept Comercial Dr3 1

106

înaintea oricărei alte prelevări, precum şi drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu excepţia dreptului de a participa şi de a vota, în temeiul acestor acţiuni, în adunările generale ale acţionarilor.

D. Condiţii pentru emiterea acţiunilor Evocarea condiţiilor. Legea nr. 31/1990 republicată stabileşte anumite condiţii

pentru emiterea acţiunilor. a) Acţiunile pot fi emise numai după înmatricularea societăţii în registrul comerţului

(art. 93 alin. 2 lit. b). Această condiţie este menită să îi protejeze pe subdobânditori, care ar putea dobândi acţiunile unei societăţi a cărei constituire nu s-a realizat.

b) Acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală (art. 92). Numai cu respectarea acestei condiţii se va asigura formarea capitalului social şi deci vor fi ocrotiţi creditorii sociali.

c) Emiterea de acţiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până nu vor fi complet achitate cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3). Această condiţie este destinată ocrotirii creditului general; nu se poate proceda la emiterea de noi acţiuni câtă vreme societatea nu şi-a acoperit în întregime capitalul social subscris.

E. Transmiterea acţiunilor Acţiunile se transmit în mod diferit, după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni la

purtător. Legea stabileşte unele reguli speciale pentru vânzarea acţiunilor de către acţionari

prin ofertă publică. Transmiterea acţiunilor nominative. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor

nominative se transmit printr-o declaraţie făcută în registrul acţio-narilor al societăţii emitente, semnată de cedent şi de cesionar sau man-datarii lor şi prin menţiunea făcută pe titlu (art. 98 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Dacă acţiunea nominativă este transmisă mai multor persoane, cesionarii trebuie să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultate din acţiune. În caz contrar, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea în registrul acţionarilor.

În cazul acţiunilor nominative emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată, transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor se realizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 297/2004.

Transmiterea acţiunilor la purtător. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a acestora (art. 99 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică. Acţionarii pot să înstrăineze acţiunile lor prin ofertă publică

Art. 108 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că acţionarii care oferă spre vânzare acţiunile lor prin ofertă publică vor trebui să întocmească un prospect de ofertă, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 297/2004.

F. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni Art. 103 din Legea nr. 31/1990 republicată stabileşte principiul potrivit căruia,

societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii.

În mod excepţional, societatea poate dobândi propriile sale acţiuni în condiţiile stabilite de lege.

În anumite cazuri, legea permite dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni, fără restricţii.

G. Gajarea acţiunilor Condiţiile constituirii gajului asupra acţiunilor. Întrucât încorporează anumite

drepturi, acţiunile pot fi obiectul unui gaj. Gajarea acţiunilor se face printr-o declaraţie a titularului, dată prin înscris sub

semnătură privată, certificată de funcţionarul societăţii sau, după caz, al registrului independent privat al acţionarilor.

Declaraţia sau înscrisul trebuie să arate cuantumul datoriei garantate, valoarea şi categoria acţiunilor gajate (art. 106 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Page 109: Drept Comercial Dr3 1

107

Constituirea gajului trebuie înscrisă în registrul acţionarilor, iar creditorului gajist i se eliberează o dovadă a constituirii gajului.

3.5. Adunarea generală a acţionarilor Rolul adunării generale. Adunarea generală a acţionarilor este organul de

deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni. Cuprinzând pe toţi acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi decide

asupra tuturor problemelor date de lege în competenţa sa. Adunarea generală se ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare,

afară de cazul când prin actul constitutiv s-a dispus altfel. A. Felurile adunării generale Potrivit legii, adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi

speciale. Legea stabileşte atribuţiile fiecăreia dintre adunările generale, precum şi condiţiile

de cvorum şi majoritate pentru luarea deciziilor. Adunarea generală ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe

an, în cel mult patru luni de la încheierea exerciţiului financiar. Adunarea generală are ca atribuţii şi este obligată: să discute, să aprobe sau să

modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul174; să aleagă administratorii şi cenzorii societăţii şi să fixeze, în condiţiile legii, remuneraţia acestora; să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor; să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multora dintre unităţile societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pentru validitatea deliberărilor este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie luate de acţionarii care deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în adunare, afară de cazul când prin actul constitutiv sau lege s-a prevăzut o majoritate mai mare.

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, după o a doua convocare, adunarea poate să delibereze asupra aceloraşi probleme oricare ar fi partea de capital reprezentată de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi (art. 112 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Adunarea generală extraordinară. Această adunare se întruneşte, în mod excepţional, când trebuie să ia o hotărâre de o importanţă deosebită, care de regulă, reclamă modificarea actului constitutiv al societăţii.

Potrivit legii, adunarea generală extraordinară hotărăşte: prelungirea duratei societăţii; mărirea capitalului social; reducerea capitalului social sau reîntregirea sa prin emisiune de noi acţiuni; emitera de obligaţiuni; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului societăţii; schimbarea formei societăţii; fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii; dizolvarea anticipată a societăţii. Totodată, ea hotărăşte oricare altă modificare a actului constitutiv, sau în orice altă problemă pentru care legea cere aprobarea adunării extraordinare (art. 113 din Legea nr. 31/1990).

Legea permite adunării generale extraordinare să delege consiliului de administraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile prevăzute de actul constitutiv, exerciţiul atribuţiilor sale privind mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, majorarea şi reducerea capitalului social şi conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta (art. 113 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pentru validitatea deliberărilor, dacă prin actele constitutive nu s-a prevăzut altfel, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, la convocările următoare, se cere prezenţa acţionarilor reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile trebuie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social (art. 115 din Legea nr. 31/1990 republicată).

174 Cu privire la adunarea generală anuală de aprobare a bilanţului, a se vedea Elena Cârcei, Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 79 şi urm.

Page 110: Drept Comercial Dr3 1

108

Adunarea specială. Această adunare este formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni; de exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială.

Potrivit legii, hotărârea adunării generale de a modifica drepturile sau obligaţiile referitoare la o categorie de acţiuni nu produce efecte decât în urma aprobării acestei hotărâri de către adunarea specială a deţinătorilor de acţiuni din acea categorie (art. 116 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Convocarea şi desfăşurarea adunărilor speciale, precum şi condiţiile de cvorum şi majoritate pentru luarea hotărârilor sunt guvernate de dispoziţiile prevăzute de lege pentru adunările generale ale acţionarilor.

Hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale corespunzătoare (art. 116 din Legea nr. 31/1990 republicată).

B. Convocarea Adunării Generale Iniţiativa convocării. Adunarea generală se convoacă de admi-nistratori sau de

către acţionari (art. 117 şi art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată). Administratorii convoacă adunarea generală ori de câte ori este nevoie, în

conformitate cu prevederile statutului societăţii. Administratorii sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală, la cererea

acţionarilor care reprezintă o zecime din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă statutul prevede astfel.

Dacă constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii (art. 158 din Legea nr. 31/1999 republicată)).

Adunarea generală trebuie convocată obligatoriu de către cenzorii societăţii, dacă nu a fost convocată de administratori (art. 163 alin. 4 lit. b din Legea nr. 31/1990 republicată).

Conţinutul convocării. Convocarea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: data şi locul ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi, cu precizarea tuturor problemelor care vor face obiectul dezbaterilor adunării. Pentru modificarea actelor constitutive, convocarea trebuie să cuprindă textul integral al propunerilor (art. 117 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Comunicarea convocării. Înştiinţarea acţionarilor se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre ziarele răspândite în localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea mai apropiată localitate.

Dacă toate acţiunile societăţii sunt nominative, convocarea poate fi făcută şi prin scrisoare sau afişare, în condiţiile art. 117 din Legea nr. 31/1990 republicată.

C. Şedinţa adunării generale Condiţii de participare. Toţi acţionarii au dreptul să participe la adunarea

generală. Acest drept se exercită personal de fiecare acţionar ori prin reprezentare. Acţionarii nu vor putea fi reprezentanţi însă decât prin alţi acţionari, în baza unei

procuri speciale, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel (art. 125 din Legea nr. 31/1990 republicată). Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta pe acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătat în convocare.

Şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau de persoana care îi ţine locul.

Preşedintele va desemna, dintre acţionari, unul până la trei secretari. Aceştia verifică lista de prezenţă a acţionarilor, precum şi îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării generale.

Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de cvorum cerute de lege şi actul constitutiv se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi175.

175 În lipsa dovezii convocării adunării generale şi a precizărilor obligatorii referitoare la prezenţă, deliberările adunării generale a acţionarilor nu sunt valabile (C.S.J., sect. com., dec. nr. 157 din 1996, în Revista de Drept comercial nr. 9/1996, p. 155).

Page 111: Drept Comercial Dr3 1

109

Adoptarea hotărârilor. Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. Votul este secret în mod obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea administratorilor (art. 130 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Procesul verbal al şedinţei. Lucrările adunării generale se consemnează într-un proces-verbal, care trebuie semnat de preşedinte şi secretar.

Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de convocare, data şi locul convocării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. Acţionarii pot solicita să se consemneze declaraţiile lor făcute în cadrul dezbaterilor.

Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale (art. 131 din Legea nr. 31/1990 republicată).

D. Hotărârile adunării generale Obligativitatea hotărârilor. Hotărârile adunării generale sunt obliga-torii pentru

toţi acţionarii, dacă au fost luate cu respectarea legii şi a actului constitutiv. Deci, ele sunt obligatorii, chiar şi pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare ori au votat împotrivă (art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Publicitatea hotărârilor. Hotărârile adunării generale devin opozabile terţilor numai prin publicarea lor în condiţiile legii.

Hotărârile luate de adunarea generală se depun, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi menţionate în extras în registru, şi publicate în Monitorul Oficial. Legea interzice executarea hotărârilor înainte de îndeplinirea acestor formalităţi.

Anularea hotărârilor. Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv pot fi anulate pe cale judecătoarească.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea.

Cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută de oricare acţionar care nu a luat parte la adunarea generală sau a votat contra şi a solicitat să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Anularea hotărârii se poate cere în termen de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Odată cu cererea de anulare se poate solicita preşedintelui instanţei suspendarea executării hotărârii atacate. Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare.

3.6. Administrarea societăţii Administrarea societăţii pe acţiuni este reglementată prin mai multe dispoziţii ale

Legii nr. 31/1990 republicată. Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi administratori (art.

137)176. Dacă sunt desemnaţi mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de

administraţie (art. 137 alin. 2). Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de

direcţie (art. 143). Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi director general sau director al

societăţii şi, în această calitate, conduce şi comitetul de direcţie (art. 143 alin. 2). Executarea operaţiilor societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor directori

executivi (art. 152). Legea nr. 31/1990 republicată a consacrat concepţia clasică privind administrarea

societăţii pe acţiuni; administrarea se realizează de un administrator unic sau de un consiliu de administraţie, în care preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul general sau directorul societăţii. Legea reglementează şi posibilitatea existenţei unui al doilea organ colegial de administrare, care este comitetul de direcţie condus de directorul general sau directorul societăţii.

176 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept ..., op. cit., p. 321-326.

Page 112: Drept Comercial Dr3 1

110

3.7. Cenzorii societăţii Rolul cenzorilor societăţii. În societatea pe acţiuni, controlul asupra actelor şi

operaţiunilor administratorilor se exercită de către cenzori177. Potrivit legii, societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă

prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Desemnarea cenzorilor. Cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie să prevadă numele si prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor persoane juridice. În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică, cenzorii sunt aleşi de adunarea constitutivă (art. 8 şi art. 28 din Legea nr. 31/1990 republicată). Ulterior, cenzorii sunt aleşi de adunarea generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Durata însărcinării cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi. Legea impune ca cel puţin unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert

contabil178. Cenzorii trebuie să depună, în condiţiile art. 140 alin. 3, a treia parte din garanţia

cerută pentru administratori, cu excepţia cenzorilor experţi contabili sau contabili autorizaţi dacă fac dovada încheierii asigurării de răspundere civilă profesională. Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative.

Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale care intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate, vor fi auditate de către auditorii financiari persoane fizice sau juridice, în condiţiile prevăzute de lege.

La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse potrivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor din România, în acest scop.

Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse potrivit legii auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.

Cenzorii sunt remuneraţi cu o indemnizaţie fixă, stabilită prin statut sau de adunarea acţionarilor.

Nu pot fi desemnate ca cenzori, iar dacă au fost desemnate decât din mandatul lor, persoanele prevăzute de art. 161 din Legea nr. 31/1990 republicată (rudele şi afinii administratorilor etc.) şi nici persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator conform art. 136 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Interdicţiile stabilite pentru administratori, prevăzute de art. 145 din Legea nr. 31/1990 republicată, sunt aplicabile şi cenzorilor societăţii.

Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acţionarilor, cu votul cerut pentru adunarea extraordinară.

3.8. Registrele societăţii Potrivit art. 177 din Legea nr. 31/1990 republicată, pe lângă evidenţele prevăzute

de lege, societatea pe acţiuni trebuie să ţină anumite registre179. Aceste registre privesc capitalul social, activitatea organelor de gestiune şi a celor de control al gestiunii societăţii. Deci, registrele avute în vedere au un obiect diferit faţă de registrele comerciale (de contabilitate), care privesc activitatea societăţii (registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul cartea mare). Aceste din urmă registre sunt ţinute de orice comerciant, fie comerciant individual, fie societate comercială.

Evocarea registrelor societăţii. Societatea pe acţiuni trebuie să ţină registrele următoare:

a) registrul acţionarilor societăţii. Acest registru cuprinde o evidenţă a acţionarilor societătii care deţin acţiuni nominative. În registru se menţionează: numele, prenumele şi domiciliul, codul numeric personal al acţionarilor cu acţiuni nominative, respectiv denumirea şi sediul acestora, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor180. 177 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 327-332. 178 A se vedea art. 159-161 din Legea nr. 31/1990 republicată. 179 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 333. 180 A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 885/1995 privind unele măsuri de organizare unitară a evidenţei acţionarilor şi societăţilor comerciale, republicată (M. Of. nr. 249/1996).

Page 113: Drept Comercial Dr3 1

111

Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată (piaţa bursieră sau piaţa extrabursieră) va fi ţinută de un registru independent privat al acţionarilor, în condiţiile Legii nr. 297/2004.

b) registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale. În acest registru se consemnează desfăşurarea şedinţelor, deliberările şi hotărârile luate de adunarea generală a acţionarilor;

c) registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie. Acest registru cuprinde deliberările şi deciziile luate de consiliul de administraţie în şedinţele sale;

d) registrul şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie. În registru sunt consemnate deliberările şi deciziile luate de comitetul de direcţie, ca organ specific de gestiune;

e) registrul deliberărilor şi constatărilor cenzorilor societăţii. Acest registru este oglinda activităţii cenzorilor societăţii. În registru se menţio-nează constatările şi deliberările cenzorilor, în exercitarea mandatului lor;

f) registrul obligaţiunilor emise de societate. În acest registru se arată totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate. Totodată, în registru se înscriu deţinătorii de obligaţiuni nominative, prin arătarea numelui, prenumelui şi domiciliului titularului, respectiv denumirea şi sediul acestuia.

Evidenţa obligaţiunilor emise în formă dematerializata şi tran-zacţionate pe o piaţă organizată va fi ţinută în condiţiile Legii nr. 297/2004.

3.9. Situaţiile financiare. Profitul şi dividendele. Fondul de rezervă181 Situaţia financiară anuală. În calitate de comerciant, societatea pe acţiuni are

obligaţia să ţină anumite registre comerciale (de contabilitate), în care să consemneze operaţiunile patrimoniale efectuate în cursul exerciţiului financiar şi să facă recapitularea lor periodică, prin întocmirea inventarului şi a bilanţului contabil (art. 177 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Situaţia financiară anuală este documentul oficial de gestiune a activităţii societăţii. Ea se întocmeşte cu respectarea dispoziţiilor Legii contabilităţii nr. 82/1991 republicată.

Situaţia financiară anuală se compune din: bilanţul consolidat, contul de profit şi pierderi consolidat precum şi celelalte componente.

Deoarece acest aspect a fost dezvoltat în cadrul obligaţiilor profesionale ale comercianţilor, nu mai insistăm, dar totuşi vom puncta unele aspecte importante.

Cu cel puţin o lună de zile înainte de ziua stabilită pentru şedinţa adunării generale a acţionarilor, administratorii sunt obligaţi să prezinte cenzorilor situaţia financiară a exerciţiului financiar precedent, cu contul de profit şi pierderi, însoţit de raportul de gestiune şi de documentele justificative. Pe baza lor, cenzorii întocmesc propriul raport asupra gestiunii societăţii.

Situaţia financiară anuală, raportul administratorilor şi raportul cenzorilor vor fi depuse şi vor rămâne la sediul societăţii, şi dacă este cazul, la sediul sucursalelor, în perioada de 15 zile care precede ziua adunării generale, pentru a fi cercetate de acţionari. Aceştia vor putea cere, pe cheltuiala lor, copii de pe aceste documente (art. 184 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Adunarea generală ordinară a acţionarilor este obligată să discute, să aprobe sau să modifice bilanţul, după ascultarea raportului administratorilor şi raportului cenzorilor.

După aprobarea situaţiei financiare anuale, administratorii sunt obligaţi ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună o copie de pe situaţia financiară, însoţită de contul de profit şi pierderi, la Registrul Comerţului şi la Ministerul Finanţelor Publice. La aceste documente se anexează raportul administratorilor, raportul cenzorilor sau al auditorilor şi procesul-verbal al adunării generale a acţionarilor (art. 180 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În sfârşit, pentru societăţile comerciale care au o cifră anuală de afaceri de peste 100 miliarde lei, un anunţ prin care se confirmă depunerea acestor acte va fi publicat în Monitorul Oficial.

Profitul şi dividendele. Societatea pe acţiuni, ca orice societate comercială, se constituie în scopul de a obţine profit şi a-l împărţi între acţionari sub formă de dividende.

Ceea ce se împarte între acţionari este profitul net, adică excedentul activului faţă de pasiv realizat de societate în cadrul exerciţiului financiar.

181 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 334-335.

Page 114: Drept Comercial Dr3 1

112

Pentru stabilirea profitului net trebuie deduse din profitul brut toate cheltuielile utile ale societăţii, precum şi cota destinată fondului de rezervă182. În cheltuielile utile ale societăţii intră şi beneficiile cuvenite fondatorilor, administratorilor personalului societăţii, dacă au fost prevăzute prin actele constitutive ori au fost aprobate de adunarea generală extraordinară (art. 183 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Art. 67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că nu se vor putea distribui dividende decât din beneficiile reale. Or, beneficiile nu sunt reale decât în cazul când capitalul social a rămas intact.

Dacă au fost înregistrate pierderi din capitalul social, sumele destinate reîntregirii sale vor fi deduse şi ele din beneficiul brut. În acest sens, art. 69 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că dacă se constată o micşorare a capitalului social acesta va trebui reîntregit sau redus, mai înainte de a putea face vreo repartizare sau distribuire de beneficii.

Repartizarea beneficiilor şi stabilirea dividendului pentru fiecare acţiune se face de către adunarea generală a acţionarilor (art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată). Tot adunarea generală stabileşte şi condiţiile participării la beneficii a fondatorilor, administratorilor şi personalului societăţii (art. 183 alin. 4 şi 5 din Legea nr. 31/1990 republicată).

3.10. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni Societatea pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale

referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege pentru această formă de societate183.

Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt cele comune prevăzute de lege pentru orice societate comercială (art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pe lângă aceste cauze comune, Legea nr. 31/1990 consacră şi anumite cauze de dizolvare specifice societăţii pe acţiuni.

a) Reducerea capitalului social. Art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată reglementează două cazuri de dizolvare a societăţii pe actiuni pentru reducerea capitalului social.

Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social. Potrivit art. 158 din Legea nr. 31/1990 republicată, dacă constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.

Societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal. Deci, reducerea capitalului social sub plafonul minim de 25.000 euro echivalent lei are ca efect dizolvarea societăţii184.

Pierderea unei jumătăţi din capitalul social şi reducerea capitalului social sub minimul legal nu duc la dizolvarea societăţii, dacă, în termen de 9 luni de la constatarea pierderii sau a reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent este corespunzător (art. 228 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

b) Reducerea numărului acţionarilor sub limita prevăzută de lege. Potrivit art. 228 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea pe acţiuni se dizolvă în cazul reducerii numărului acţionarilor sub minimul legal, adică sub cinci acţionari. Societatea nu se va dizolva, dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului acţionarilor sub minimul legal, acest număr este completat.

182 A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 688-689. A se vedea şi A. Petrea, Precizări în legătură cu modul de determinare a profitului impozabil în raport cu prelevările la fondul de rezervă, în Dreptul nr. 8/1993, p. 35 şi urm. 183 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 336-338; A se vedea şi Elena Cârcei, “Dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni”, în Revista de drept comercial nr. 12/1996, p. 74 şi urm. 184 Orice asociat poate cere dizolvarea societăţii, dacă asociaţii nu au decis completarea capitalului social (C.S.J., secţ. com., dec. nr. 44/1995, în Dreptul nr. 12/95, p. 91).

Page 115: Drept Comercial Dr3 1

113

Lichidarea societăţii. Societatea pe acţiuni se lichidează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi prevederilor actelor constitutive, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale.

4. Societatea în comandită pe acţiuni 4.1. Noţiunea societăţii în comandită pe acţiuni Societatea în comandită pe acţiuni este o societate asemănătoare societăţii în

comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Deosebirea esenţială dintre cele două forme ale societăţii în comandită constă în aceea că, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni, capitalul social este împărţit în acţiuni, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.

Întrucât capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni are aceeaşi structură ca acela al societăţii pe acţiuni, legea asimilează societatea în comandită pe acţiuni cu societatea pe acţiuni. Dar, în privinţa răspunderii pentru obligaţiile sociale, societatea în comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii în comandită simplă; asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului lor.

Această formă de societate se întâlneşte rar în practică, fiind preferată societatea pe acţiuni.

Definiţia societăţii în comandită pe acţiuni. Articolul 3 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea în comandită pe acţiuni este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; comanditarii sunt obligaţi numai până la concurenţa capitalului social subscris.

Pe baza definiţiei generale a societăţii comerciale şi a dispoziţiilor legale menţionate, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă Ia formarea capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari.

4.2. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni A. Noţiuni generale Societatea în comandită pe acţiuni se constituie potrivit aceloraşi reguli ca şi

societatea pe acţiuni. La baza constituirii societăţii se află contractul de societate şi statutul societăţii sau, după caz, înscrisul unic, denumit act constitutiv.

Modalităţile de constituire ale societăţii în comandită pe acţiuni sunt aceleaşi ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.

Pentru constituirea societăţii trebuie îndeplinite formalităţile prevăzute de lege. B. Actele constitutive ale societăţii I. Contractul de societate Contractul de societate se încheie în formă autentică şi trebuie să cuprindă

elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată. Cum aceste elemente au fost analizate vom evoca numai acele elemente care prezintă particularităţi în cazul acestei forme de societate.

Asociaţii. Ca în orice societate, asociaţii societăţii în comandită pe acţiuni pot fi persoane fizice sau juridice. Potrivit legii, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de cinci şi cu condiţia ca să existe asociaţi din cele două categorii de asociaţi (comanditaţi şi comanditari).

În actul constitutiv, trebuie să se prevadă care sunt asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentatul fiscal, dacă este cazul.

Trebuie arătat că atât comanditarii, cât şi comanditaţii au calitatea de acţionari. Firma societăţii. În cazul societăţii în comandită pe acţiuni, firma se compune

dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Page 116: Drept Comercial Dr3 1

114

În orice act care emană de la societate, pe lângă denumire, formă juridică, sediul şi numărul de ordine din registrul comerţului, trebuie să se menţioneze capitalul social, din care cel efectiv vărsat, potrivit ultimei situaţii financiare anuale aprobate.

Acţiunile. Aşa cum am arătat, atât comanditaţii, cât şi comanditarii sunt acţionari. Având în vedere calitatea de acţionar a comanditarilor, art. 8 din Legea nr. 31/1990

republicată prevede că în contractul de societate trebuie să se arate asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari.

Administratorii societăţii. În societatea în comandită pe acţiuni pot fi administratori numai asociaţii comanditaţi. De aceea, cu privire la administratori, art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că în contractul de societate trebuie să se arate asociaţii comanditaţi care administrează şi reprezintă societatea.

II. Statutul societăţii Statutul societăţii în comandită pe acţiuni se încheie în formă autentică şi cuprinde

aceleaşi elemente ca şi contractul de societate al acestei forme de societate (art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aşa cum am arătat, statutul este un act constitutiv cu caracter dezvoltător; el detaliază aspectele privind funcţionarea societăţii.

C. Modalităţile de constituire ale societăţii Având în vedere formarea capitalului social, societatea în comandită pe acţiuni se

constituie prin cele două modalităţi: constituirea simultană şi constituirea continuată sau prin subscripţie publică.

Regulile aplicabile celor două modalităţi de constituire sunt cele prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni.

Constituirea simultană. Această modalitate este folosită când există cel puţin cinci asociaţi care se angajează să subscrie şi să verse capitalul social, în condiţiile cerute de lege.

Constituirea continuată sau prin subscripţie publică. Această modalitate este folosită în cazul în care asociaţii fondatori nu pot satisface cerinţele legii privind formarea capitalului social şi, în consecinţă, apelează Ia subscripţia publică.

Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică se realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru societatea pe acţiuni.

D. Formalităţile necesare constituirii societăţii Formalităţile necesare constituirii societăţii în comandită pe acţiuni sunt: întocmirea

actelor constitutive şi înregistrarea societăţii. Aceste formalităţi sunt necesare, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazul constituirii continuate sau prin subscripţie publică.

Societatea în comandită pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerţului (art. 40 din Legea nr. 31/1990 republicată).

4.3. Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni Aşa cum am arătat, datorită asemănărilor privind structura capitalului social, legea

asimilează societatea în comandită pe acţiuni societăţii pe acţiuni în acest sens, art. 187 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că „societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe acţiuni, cu excepţia dispoziţiilor prezentului capitol”.

Deci emiterea acţiunilor, adunarea generală a acţionarilor, administrarea societăţii, cenzorii societăţii, emiterea, obligaţiunilor, registrele societăţii, situaţia financiară anuală, beneficiile şi fondul de rezervă al societăţii sunt guvernate de aceleaşi reguli, pe care legea Ie prevede pentru societatea pe acţiuni. Cum aceste reguli au fost analizate, vom evoca numai unele aspecte particulare privind funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni. Aceste particularităţi sunt determinate, în principal, de existenţa în această societate a celor două categorii de asociaţi (comanditaţii şi comanditarii).

Administrarea societăţii. Potrivit art. 188 din Legea nr. 31/1990 republicată, administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi. Deci, numai asociaţii comanditaţi pot avea calitatea de administrator al societăţii. Excluderea asociaţilor comanditari se datorează răspunderii lor limitate pentru obligaţiile sociale.

Page 117: Drept Comercial Dr3 1

115

Administratorii societăţii vor putea fi revocaţi de adunarea generala a acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru adunarea generală extraordinară.

Cu respectarea aceloraşi condiţii, adunarea generală va alege altă persoană în locul administratorului revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său.

De remarcat, ca o particularitate, că numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori, dacă sunt mai mulţi.

Noul administrator devine asociat comanditat (art. 189 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care Ie-a contractat în timpul administraţiei sale. El are însă acţiune de regres împotriva societăţii.

Drepturile şi obligaţiile acţionarilor. Asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari au toate drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea lor de acţionar. În plus art. 188 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede şi alte drepturi şi obligaţii specifice societăţii în comandită; asociaţilor comanditaţi li se aplică dispoziţiile prevăzute în art. 80-83 din lege, iar asociaţilor comanditari, cele prevăzute de art. 89 şi 90 din lege.

Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte ia deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii (art 190 din Legea nr. 31/1990 republicată).

4.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni urmează regulile

generale prevăzute de lege pentru dizolvarea şi lichidarea oricărei societăţi comerciale, precum şi cele stabilite pentru dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni (art. 227, art. 228 alin. 2 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă dacă singurul asociat comanditat sau comanditar este supus procedurii falimentului, devine incapabil, este exclus ori se retrage sau decedează. Acest efect nu se produce când actul constitutiv prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic (art. 229 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată).

5. Societatea cu răspundere limitată 5.1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitată Societatea cu răspundere limitată este forma de societate comercială apărută mai

târziu în activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în 1892 în Germania, fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în România şi-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale185.

Această formă de societate s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri (mai cu seamă societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin forjarea societăţii cu răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.

Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt liber cesibile.

Întocmai ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, în societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.

Definiţia societăţii cu răspundere limitată. Art. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că societatea cu răspundere limitată este acea societate ale cărei

185 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 342-348. Asupra societăţii cu răspundere limitată în dreptul comparat, a se vedea I.L. Georgescu, Societăţile cu răspundere limitată, Bucureşti, 1927. A se vedea şi Cornelia Lefter, Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

Page 118: Drept Comercial Dr3 1

116

obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai în limita capitalului social subscris.

Având în vedere definiţia generală a societăţii comerciale şi dispoziţiile legale menţionate, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai mulţi asociaţi, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează şi societatea cu răspundere limitată cu asociat unic186.

Potrivit art. 14 din lege, societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat, care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale187.

O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

În cazul încălcării acestor interdicţii, statul, prin Ministerul Finanţelor orice persoană interesată va cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituită.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, ca orice societate comercială dobândeşte calitatea de comerciant prin constituirea sa, în condiţiile legii. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociatul unic răspunde numai în limita aportului său.

Comerciantul persoană fizică dobândeşte calitatea de comerciant în condiţiile art. 7 C. com., şi răspunde nelimitat pentru obligaţiile asumate (art. 1718 C. civ.)

5.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată A. Noţiuni generale Societatea cu răspundere limitată se constituie potrivit dispoziţiilor art. 7, 11, 35-41

din Legea nr. 31/1990 republicată. La baza constituirii societaţii se află actul constitutiv al societaţii. Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile

cerute de lege. B. Actele constitutive ale societăţii Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990 republicată, societatea cu răspundere limitată

se constituie prin contract de societate şi statut, care se încheie în formă autentică acolo unde legea prevede în mod expres. În celelalte cazuri se încheie sub forma unui înscris sub semnătura privată.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte numai statutul (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Cu privire la actele constitutive, vom înfăţişa unele aspecte ale societăţii cu răspundere limitată.

Contractul de societate Contractul de societate privind constituirea societăţii cu răspun-dere limitată

trebuie să cuprindă menţiunile cerute de art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată. Întrucât cuprinsul contractului de societate reglementat de art. 7 din lege a fost

analizat, ne vom opri la unele elemente care privesc această formă de societate. Asociaţii. La constituirea societăţii cu răspundere limitată pot participa persoane

fizice şi persoane juridice. Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate să constituie

societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înţelege că trebuie să existe cel puţin doi asociaţi. 186 Denumirea acestei societăţi cuprinde o contradicţie în termeni: societate înseamnă asociere, unire, ceea ce reclamă existenţa a cel puţin două persoane. În dreptul francez, contradicţia se evită prin folosirea denumirii de “întreprindere unipersonală cu răspundere limitată”. 187 Asupra naturii juridice a acestei societăţi a se vedea R. Economu, Societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat, în Revista de Drept comercial nr. 5/1994, p. 57-59.

Page 119: Drept Comercial Dr3 1

117

Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul asociaţilor la cel mult 50 de asociaţi (art. 12 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Firma societăţii. Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societatea cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990 republicată).

Capitalul social. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată, contractul de

societate trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat. Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de

2.000.000 lei. Se înţelege că asociaţii vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în funcţie de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim stabilit de lege.

În privinţa vărsării capitalului social, în doctrina şi în practica judiciară a existat o controversă, care nu a fost înlăturată în actuala reglementare legală.

Din chiar dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată rezultă că asociaţii se pot înţelege, în sensul vărsării unei părţi din capitalul social la constituirea societăţii, iar restul să fie vărsat ulterior, la termenele convenite. Într-adevăr, art. 7 din lege cere ca în contract să se arate “capitalul social subscris şi cel vărsat”, precum şi “data la care se va vărsa întregul capital social subscris”.

Potrivit unui punct de vedere, întregul capital social subscris trebuie vărsat la constituirea societăţii. Temeiul soluţiei l-ar constitui dispoziţiile art. 275 pct. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, care sancţionează pe administratorii societăţii cu răspundere limitată în cazul când au început operaţiuni în numele societăţii, “înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social”. Deci, întrucât nu pot fi începute operaţiuni ale societăţii înainte de vărsarea integrală a capitalului social, înseamnă că întregul capital social trebuie vărsat la constituirea societăţii.

Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui asociat, în numerar sau alte bunuri (art. 7 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în muncă şi creanţele nu pot constitui aport în societate.

În prezent, legea nu mai impune un plafon pentru aporturi; asociaţii sunt liberi să stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură şi cât în aporturi în numerar.

În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate trebuie să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.

Părţile sociale. Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei

Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Emiterea de titluri negociabile reprezentând părţi sociale are drept consecinţă sancţionarea penală a administratorului societăţii.

În contractul de societate trebuie să se arate numărul părţilor sociale şi repartizarea lor între asociaţi.

Statutul societăţii Statutul societăţii cu răspundere limitată se încheie în aceiaşi formă ca şi contractul

de societate. El cuprinde aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, cu deosebirea că statutul dezvoltă elementele care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii. Statutul este menit să întregească contractul de societate, pentru a asigura cadrul juridic al funcţionării societăţii.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, statutul este singurul act constitutiv al societăţii (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). Statutul trebuie întocmit în formă autentică, iar cuprinsul său nu poate fi decât cel prevăzut de art. 7 din lege, cu adaptările impuse de existenţa unui asociat unic.

Formalităţile necesare constituirii societăţii Formalităţile necesare constituirii societaţii cu răspundere limitată sunt cele

prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată şi anume: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

În toate cazurile, societatea cu răspundere limitată devine persoană juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerţului.

Page 120: Drept Comercial Dr3 1

118

5.3. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitată A. Adunarea asociaţilor Rolul asociaţilor. Adunarea asociăţilor este organul de deliberare şi decizie al

societăţii cu răspundere limitată. Ea exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.

Fiind organ de deliberare şi decizie, adunarea asociaţilor hotărăşte, în condiţii de cvorum, precum şi cu privire la unele probleme deosebite, cum sunt cele legate de modificarea actului constitutiv188.

Convocarea adunării asociaţilor. Adunarea asociaţilor se convoacă la sediul societăţii, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar.

În mod obişnuit, convocarea adunării asociaţilor se face de către administratorii societăţii. Pentru administratori, convocarea adunării asociaţilor constituie o obligaţie.

Potrivit legii, convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un asociat sau un număr de asociai care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, cu precizarea scopului convocării (art.195 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

În sfârşit cenzorii societăţii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor, când aceasta nu a fost convocată de administratori (art.199 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Convocarea adunării asociaţilor se face în forma stabilită prin actul constitutiv al societăţii. În lipsa unei prevederi speciale, convocarea se face prin scrisoare recomandată.

În toate cazurile, convocarea trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea adunării şi cu precizarea ordinii de zi.

Adunarea asociaţilor are, potrivit art.194 din Legea nr. 31/1990 republicată, ca principale atribuţii:

a) aprobă situaţia financiară anuală şi stabileşte repartizarea profitului net; b) desemnează pe administratorii şi cenzorii societăţii; îi revocă pe aceştia şi le dă

descărcarea pentru activitatera lor; c) decide urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru prejudiciile cauzate

societăţii. Într-un atare caz, desemnează şi persoana însărcinată să exercite acţiunea în răspundere;

d) modifică, în condiţiile legii, actul constitutiv. În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile menţionate

aparţin asociatului în cauză (art. 13 din Legea nr. 31/1990 republicată). Condiţiile cerute pentru deliberare şi decizie. Potrivit legii, hotărârea asociaţilor

se iau în adunarea generală (art. 191 din Legea nr. 31/1990 republicată). Aceasta înseamnă că asociaţii trebuie să participe la adunarea generală şi să ia parte la deliberare şi decizie. Legea prevede însă că prin actul constitutiv, se va putea stabili ca votarea să se facă şi prin corespondenţă.

Asociaţii exercită dreptul de vot în adunarea asociaţilor proporţional cu participarea la capitalul social: fiecare parte socială dă dreptul la un vot (art. 193 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Art. 192 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.

Cum se poate observa, în cazul societăţii cu răspundere limitată, pentru luarea hotărârilor, legea cere o dublă majoritate: o majoritate în numărul asociaţilor şi o majoritate în numărul părţilor sociale (în capital). Această cerinţă este determinată de specificul societăţii care îmbină trăsături ale societăţilor de persoane şi ale societăţilor de capitaluri.

Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă, din cauza neîntrunirii dublei majorităţi cerute de lege, se va convoca o nouă adunare a asociaţilor. De astă dată, adunarea va decide asupra ordinii de zi oricare ar fi numărul de asociaţi şi

188 În privinţa societăţii cu răspundere limitată, legea nu face distincţie între adunarea generală ordinară şi adunarea generală extraordinară, ca în cazul societăţii pe acţiuni (art. 110 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Page 121: Drept Comercial Dr3 1

119

partea din capital reprezentată de asociaţii prezenţi. Deci, la a doua convocare, hotărârile se iau cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi în adunare189.

Trebuie arătat că, pentru anumite probleme care privesc existenţa societătii, legea impune condiţii deosebit de stricte pentru luarea deciziilor. Art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede că pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel. Soluţia este impusă de caracterul intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată.

Cu privire la exercitarea dreptului de vot în adunare, legea stabileşte anumite interdicţii în cazul unui conflict de interese între asociat şi societate. Un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi societate (art. 193 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată). În cazul încălcării interdicţiei, asociatul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută de lege (art. 79 şi art.197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată)

Hotărârile adunării asociaţilor. Potrivit legii, hotărârile luate de adunarea asociaţilor cu respectarea actului constitutiv şi a dispoziţiilor legale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

Trebuie arătat că legea nu cere aducerea la cunoştinţă terţilor a hotărârilor adunării asociaţilor, aşa cum prevede pentru hotărârile adunării generale a acţionarilor. Cu toate acestea, considerăm că aceste hotărâri trebuie înregistrate la registrul comerţului, dacă ele se referă la acte sau fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege (art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicată).

B. Administratorii societăţii Desemnarea administratorilor. Potrivit legii, societatea cu răspundere limitată

este administrată de unul sau mai mulţi administratori (art.197 din Legea nr. 31/1990 republicată)190.

Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin actul constitutiv sau de adunarea asociaţilor.

C. Controlul gestiunii societăţii În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societaţii se

realizează în mod diferit. În anumite cazuri, controlul gestiunii se efectuează prin cenzorii societăţii, ca şi în

cazul societăţii pe acţiuni. În alte cazuri, controlul gestiunii este asigurat de către asociaţi, ca şi în cazul

societăţii în nume colectiv. Cenzorii societăţii. Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul

constitutiv al societăţii cu răspundere limitată poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor. Această facultate a asociaţilor privind alegerea cenzorilor cunoaşte o limitare. Art. 199 alin. 3 din lege dispune că dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.

Deci, cenzorii, ca organ de control al gestiunii, pot exista în orice societate cu răspundere limitată, cu deosebirea că, în societăţile mici, cu cel mai mult 15 asociaţi, alegerea cenzorilor este facultativă, pe când în societăţile mai mari, cu peste 15 asociaţi, alegerea cenzorilor este obligatorie.

Cât priveşte statutul cenzorilor, art. 199 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 republicată statuează că dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţii pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată.

D. Situaţia financiară anuală, beneficiile şi dividendele. Fondul de rezervă. Situaţia financiară anuală. Societatea cu răspundere limitată trebuie ca, la

sfârşitul exerciţiului financiar, să întocmească situaţia financiară anuală, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 82/1991 republicată asupra contabilităţii (art. 201 din Legea nr. 31/1990 republicată). 189 Cu privire la dispoziţiile art. 192 din Legea nr. 31/1990 republicată a se vedea D. Ciobanu, Observaţii în legătură cu câteva prevederi inconsistente sau neclare ale Legii nr. 31/1990, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 28-29. 190 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 349-352.

Page 122: Drept Comercial Dr3 1

120

Situaţiile financiare vor fi întocmite după normele prevăzute pentru societatea pe acţiuni. După aprobarea de către adunarea generală a asociaţilor, ele vor fi depuse de administratori la direcţiile generale ale finanţelor publice competente, în termenele prevăzute de lege. Un exemplar al situaţiei financiare anuale va fi depus la oficiul registrului comerţului. Acesta va face anunţul prevăzut la art. 185 alin. 2.

Beneficiile şi dividendele. Scopul societăţii este acela de a obţine beneficii. Potrivit legii, aceste beneficii sunt destinate împărţirii între asociaţi sub formă de dividende, precum şi constituirii fondului de rezervă al societăţii.

Asociaţii au dreptul la dividende potrivit actului constitutiv, iar în lipsa unei stipulaţii, proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat (art. 67 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaţilor, care fixează dividendul.

Plata dividendelor este condiţionată de existenţa unor beneficii reale, constatate prin situaţia financiară anuală.

După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanţă faţă de societatea, care poate fi valorificat în condiţiile legii.

E. Transmiterea părţilor sociale Noţiunea transmiterii părţilor sociale. Aşa cum am arătat, în schimbul aporturilor

lor, asociaţii societăţii cu răspundere limitată primesc părţi sociale. Aceste părţi sociale conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente191.

Cu toate că nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, părţile sociale încorporează anumite valori şi deci ele pot fi transmise, în condiţiile legii. Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea cu răspundere limitată.

Legea nr. 31/1990 republicată reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi, către persoane din afara societăţii şi prin succesiune.

Întrucât legea reglementează “transmiterea părţilor sociale”, înseamnă că ea admite transmiterea prin acte între vii sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face prin act juridic cu titlu oneros şi îmbracă forma cesiunii.

Prin transmiterea părţilor sociale şi, implicit, a calitaţii de asociat pot fi aduse atingeri caracterului intuitu personae al societăţii cu răspundere limitată. De aceea, transmiterea părţilor sociale poate avea loc numai cu respectarea dispoziţiilor legii.

F. Retragerea asociatului din societate Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este reglementată de

dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, care privesc retragerea asociatului din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau din societatea cu răspundere limitată.

Cum aceste dispoziţii au fost analizate cu privire la societatea în nume colectiv nu este cazul să revenim asupra lor.

În privinţa societăţii ca răspundere limitată, Legea nr. 31/1990 republicată reglementează un caz special de retragere a asociatului din societate. Art. 194 alin. 2 din lege cu modificările aduse actului constitutiv, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut în actul constitutiv.

Retragerea din societate în acest caz produce efecte asemănătoare excluderii asociatului din societate (art. 224 şi art. 225 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Astfel, asociatul retras are dreptul la beneficii şi suportă pierderile până în ziua retragerii sale. El nu poate cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate potrivit actului constitutiv.

Apoi asociatul are dreptul la o sumă de bani care să reprezinte valoarea cuvenită asociatului din patrimoniul social (art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată).

G. Excluderea asociatului din societate Excluderea unui asociat din societatea cu răspundere limitată se realizează în

aceleaşi condiţii ca şi excluderea asociatului din societatea în nume colectiv şi

191 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 353-358.

Page 123: Drept Comercial Dr3 1

121

societatea în comandită simplă (art. 222 din Legea nr. 31/1990 republicată). Întrucât aceste condiţii au fost analizate cu privire la societatea în nume colectiv nu vom mai reveni asupra lor.

H. Modificările numărului asociaţilor în societatea cu răs-pundere limitată În cursul existenţei societăţii cu răspundere limitată, anumite interese pot impune

necesitatea modificării numărului asociaţilor societăţii. O atare modificare produce o “transformare” a societăţii cu răspundere limitată; dintr-o societate cu mai mulţi asociaţi ia fiinţă o societate cu răspundere limitată cu asociat unic sau, invers, o societate cu răspundere limitată cu asociat unic poate deveni o societate cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi.

Condiţiile în care se realizează modificarea numărului asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt diferite.

Transformarea societăţii cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi în societate cu răspundere limitată cu asociat unic. O societate cu răspundere limitată cu mai mulţi sociaţi se poate transforma în societate cu răspundere limitată cu asociat unic în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Hotărârea asociaţilor de transformare a societăţii în societate cu răspundere limitată cu asociat unic trebuie însoţită de retragerea celorlalţi asociaţi ori de cesiunea părţilor sociale ale acestor asociaţi către asociatul care continuă activitatea.

În cazul unei societăţi cu răspundere limitată cu doi asociaţi, în caz de dezacord între asociaţi, societatea se va putea transforma în societate cu răspundere limitată cu asociat unic în condiţiile art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Transformarea societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic în societatea cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi. O societate cu asociat unic, constituită în condiţiile art. 13 din Legea nr. 31/1990 republicată, poate deveni o societate cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi. Această transformare se realizează prin transmiterea de către asociatul unic a unui număr de părţi sociale către alte persoane, care devin asociaţi, sau prin cooptarea de noi asociaţi, care atrag mărirea capitalului social.

Pentru transformarea societăţii, asociaţii vor încheia actul constitutiv, în forma cerută de lege.

Hotărârea de transformare a societăţii se va înregistra în registrul comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial.

I. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată Societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor

generale referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de lege pentru această formă de societate.

Dizolvarea societăţii. Cauzele de dizolvare a societăţii cu răspundere limitată sunt cele prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990 republicată, care sunt cauze generale şi deci aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată.

Art. 228 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată prevede ca societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul reducerii capitalului social sub minimul legal. Societatea nu va fi dizolvată dacă, în termen de 9 luni de la data constatării reducerii capitalului social, acesta este reîntregit sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul social existent este corespunzător.

Art. 229 din Legea nr. 31/1990 republicată dispune că societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociăţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

Societatea nu se dizolvă în cazul când în actul constitutiv se prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

Cu privire la societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, legea reglementează un caz special de dizolvare. Această societate se dizolvă dacă au fost încălcate condiţiile prevăzute de art. 14 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990 republicată. Dizolvarea trebuie cerută de Ministerul Finanţelor, în numele statului. Ea se poate cere şi de orice persoană interesată.

Page 124: Drept Comercial Dr3 1

122

Lichidarea societăţii. Societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată şi prevederilor actului constitutiv, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea societăţilor comerciale.

Cât priveşte societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, dizolvarea nu duce la lichidarea patrimoniului societăţii. Potrivit art. 236 din Legea nr. 31/1990 republicată, dizolvarea acestei societăţi atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare.

Transmiterea patrimoniului are loc şi societatea îşi lichidează existenţa la date diferite.

Dacă nu s-a făcut opoziţie la dizolvarea societăţii, se are în vedere data expirării termenului de introducere a opoziţiei (30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial).

Dacă s-a făcut opoziţie la dizolvarea societăţii se ia în considerare data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia o înţelegere pentru plata datoriilor.

Page 125: Drept Comercial Dr3 1

123

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Societatea comercială se constituie în baza unui contract: a. de mandat; b. de societate; c. de comision; d. de depozit. 2. Activitatea economică a societăţii comerciale constă în: a. săvârşirea de fapte juridice; b. încheiere de contracte; c. săvârşirea de fapte de comerţ; d. activitate de consultanţă. 3. Unul dintre elementele triplei înţelegeri ale asociaţilor este: a. colaborarea paşnică; b. libera iniţiativă; c. realizarea împreună a unei activităţi economice; d. libertatea de opinie. 4. Aportul poate fi în: a. creanţe; b. cunoştinţe; c. abilităţi; d. posibilităţi. 5. Capitalul social este: a. variabil; b. fix; c. relativ; d. încorporat 6. Capitalul social pentru SA şi SCA trebuie să fie de minim: a. 25.000.000 lei; b. 2.000.000 lei; c. 175.000.000 lei; d. 25.000 euro în echivalent lei. 7. Capitalul vărsat trebuie să fie de minim: a. 30 la sută din cel subscris; b. 20 la sută din cel subscris; c. 40 la sută din cel subscris; d. 50 la sută din cel subscris. 8. Patrimoniul social se împarte în: a. bunuri mobile şi imobile; b. corporal şi incorporal; c. activ şi pasiv; d. datorii şi creanţe. 9. Beneficiile, pentru a putea fi împărţite, trebuie să fie: a. utile; b. posibile; c. realizabile; d. valorificabile. 10. Sunt interzise clauzele; a. leondre; b. leonice; c. leconice;

Page 126: Drept Comercial Dr3 1

124

d. leonine. 11. Societăţile comerciale sunt: a. mari şi mici; b. de persoane şi de capitaluri; c. totale şi parţiale; d. simple şi asociate. 12. Titlurile de valoare emise de societăţile comerciale sunt: a. acţiuni; b. cecuri; c. bilete la ordin; d. cambii. 13. S.A., S.C.A. şi S.R.L. se constituie prin: a. contract de societate; b. statut; c. contract de comodat; d. actul constitutiv. 14. S.R.L. se poate constitui prin manifestarea de voinţă a cel puţin: a. 5 persoane; b. 1 persoană; c. 2 persoane; d. 3 persoane. 15. Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze cu privire la: a. denumirea societăţii; b. obiectul societăţii; c. capitalul social; d. toate răspunsurile sunt corecte. 16. Competenţa înmatriculării societăţii comerciale aparţine: a. Tribunalului; b. Judecătoriei; c. Oficiului Registrului Comerţului teritorial; d. Camerei de Comerţ şi Industrie. 17. Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea de înmatri- culare în termen de: a. 5 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii; b. 10 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii; c. 15 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii; d. 30 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii. 18. Încheierea judecătorului delegat poate fi atacată cu: a. apel; b. recurs; c. acţiuni în anulare; d. contestaţie. 19. Calea de atac se depune la: a. Tribunal; b. ORC;

Page 127: Drept Comercial Dr3 1

125

c. Curtea de Apel; d. I.C.C.J. 20. Emblema societăţii are un caracter: a. flementar; b. obligatoriu; c. facultativ; d. general.

Page 128: Drept Comercial Dr3 1

126

CAPITOLUL V GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

5.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE Prin Legea nr. 161/2003 au fost reglementate două entităţi noi care pot desfăşura

o activitate comercială: grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes economic192.

Reglementarea acestor entităţi răspunde necesităţii armonizării legislaţiei privind activitatea comercială din ţara noastră cu cea din ţările Uniunii Europene.

5.2. GRUPUL DE INTERES ECONOMIC (GIE)193 1. Noţiunea şi caracteristicile grupului de interes economic Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului francez, născută din nevoia

de a face faţă concurenţei internaţionale.194 Această entitate originală a fost concepută ca o structură juridică situată între societatea comercială şi asociaţie, în care dominantă în organizarea şi funcţionarea ei este voinţa membrilor care o constituie.195

Pe planul principiilor, grupul de interes economic reprezintă o întoarcere la libertatea contractuală, cu înlăturarea sistemului rigid al societăţilor comerciale, permiţând un grad înalt de adaptare Ia nevoile membrilor grupului.

Grupul de interes economic este o structură care, respectând independenţa membrilor, permite realizarea unor acţiuni comune mai eficiente decât simplele colaborări contractuale, graţie personalităţii juridice a grupului.

Considerând că grupul de interes economic este util pentru desfăşurarea activităţii comerciale din ţara noastră, legiuitorul român a reglementat regimul său juridic, prin Legea nr. 161/2003.

Cu privire la această reglementare, trebuie observat că ea se îndepărtează, într-o anumită măsură, de concepţia care a prezidat reglementarea dreptului francez. Ea este excesivă (114 articole) şi, în mare parte, copiază reglementarea rigidă a societăţilor comerciale din Legea nr. 31/1990. Acest fapt nu poate să nu influenţeze asupra utilităţii acestei entităţi în activitatea comercială.

Definiţia grupului de interes economic. Grupul de interes economic (GIE) reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art. 138 din lege).

Caracteristicile grupului de interes economic. Grupul de interes economic are anumite trăsături caracteristice.

a) Grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract. Grupul cuprinde două sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a putea depăşi 20 de persoane. Asocierea acestor persoane are la bază un contract care reprezintă actul constitutiv al grupului196.

b) Grupul de interes economic este persoană juridică. Graţie personalităţii juridice, grupul de interes economic este un subiect de drept şi, în această calitate, participă în nume propriu la raporturile juridice.

c) Grupul de interes economic urmăreşte un scop patrimonial. Potrivit legii, grupul se constituie în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. În concepţia legii, activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de activitatea membrilor. O atare activitate poate fi, 192 A se vedea Titlul V, art. 118-238 din Legea nr. 161/2003. Pentru o prezentare a reglementării legale, a se vedea Mihaela Buzilă, Oana Ciurea, Grupurile de interes economic în legislaţia română. Aspecte generale, în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003, p. 254 şi urm. 193 A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 359-361. 194 A se vedea Y. Guyon, op. cit., vol. I, p. 507. 195 În dreptul francez, grupul de interes economic a fost reglementat prin Ordonanţa nr. 67-821 din 23 sept. 1967, completată prin Decretul din 2 februarie 1968 privind măsurile de publicitate. 196 Actul constitutiv este un contract, iar nu un contract de societate, ceea ce permite manifestarea de voinţă a membrilor, într-o mai mare măsură.

Page 129: Drept Comercial Dr3 1

127

de exemplu, o activitate de documentare, cercetare, asistenţă tehnică, publicitate etc., pentru membrii grupului.

De remarcat că, potrivit legii, grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Criteriul de distincţie îl reprezintă caracterul activităţii; grupul va avea calitatea de comerciant dacă actele şi operaţiunile pe care le realizează sunt fapte de comerţ (art. 127 alin. 4 din lege).

d) Grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Ca persoană juridică, grupul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi.

Potrivit legii, membrii grupului răspund nelimitat pentru obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii cocontractanţi.

Răspunderea membrilor, atunci când nu a fost înlăturată prin stipulaţie contractuală, are caracter subsidiar; ea operează numai dacă, pus în întârziere, grupul nu plăteşte, în termen de 15 zile (art. 119 din lege).

2. Constituirea grupului de interes economic Grupul de interes economic se constituie prin contract, care este actul constitutiv al

grupului, şi se înmatriculează în registrul comerţului. Actul constitutiv al grupului de interes economic. Grupul de interes economic

are la bază un contract semnat de membrii grupului (fondatori). Contractul se încheie cu respectarea condiţiilor de fond cerute pentru orice

convenţie, prevăzute de art. 948 C. civ. Legea cere ca acest contract să se încheie în forma autentică (art. 120 din lege).

Contractul trebuie să cuprindă elementele stabilite de art. 122 din lege: denumirea grupului, precedată sau urmată de sintagma „grup de interes economic” ori de iniţialele „G.I.E.”; sediul grupului; numele şi prenumele, domiciliul şi cetăţenia membrilor persoane fizice, respectiv denumirea, forma juridică, sediul şi naţionalitatea membrilor persoane juridice; obiectul de activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a activităţii; capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru, în cazul în care grupul se constituie cu capital; durata grupului; membrii care reprezintă şi administrează grupul (sau administratorii nemembri) şi puterile lor; clauze privind controlul gestiunii grupului; modul de dizolvare şi lichidare a grupului etc.

Cu privire la cuprinsul actului constitutiv, se impun două precizări. În primul rând, potrivit legii, grupul de interes economic se poate constitui cu sau

fără capital. Membrii grupului pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii şi, deci, să constituie un capital social. Dar, drepturile membrilor grupului nu pot fi reprezentate prin titluri şi negociabile (acţiuni). Orice clauză contrară este lovită de nulitate (art. 121 din lege).

În al doilea rând, grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine. Dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta se distribuie în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale. În cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile grupului, diferenţa va fi acoperită de membrii grupului în cotele prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale (art. 165 din lege).

Înmatricularea grupului de interes economic. Grupul de interes economic se înmatriculează în registrul comerţului la cererea administratorului grupului, în termen de 15 zile de la autentificarea actului constitutiv.

Autorizaţiile de funcţionare ale grupului se solicită de către Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului, în condiţiile O.U.G. nr. 76/2001.

În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, va autoriza constituirea grupului şi va dispune înmatricularea lui în registrul comerţului.

Pe data înmatriculării, grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică (art. 127 din lege).

De remarcat că, potrivit legii, înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului. Aceasta înseamnă că orice grup de interes economic este supus înmatriculării în registrul comerţului, dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are ca obiect de activitate săvârşirea unor fapte de comerţ.

Grupul de interes economic are obligaţia să publice în Monitorul Oficial, în condiţiile legii, actul constitutiv al grupului.

Page 130: Drept Comercial Dr3 1

128

Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic. În privinţa efectelor nerespectării cerinţelor legale de constituire a grupului de interes economic, Legea nr. 161/2003 adoptă principiile reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată referitoare la societăţile comerciale.

Pentru neregularităţile constatate înainte de înmatricularea grupului, legea reglementează căile prin care se asigură regularizarea, intrarea în legalitate (art. 133 şi 134 din lege).

Pentru neregularităţile constatate după înmatricularea grupului, legea reglementează acţiunea în regularizare şi, ca măsură extremă, acţiunea în nulitatea grupului (art. 135-146 din lege).

3. Funcţionarea grupului de interes economic Grupul de interes economic funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală

a membrilor grupului şi administratorii grupului. Adunarea generală a membrilor grupului. Membrii grupului formează adunarea

generală a membrilor grupului, ca organ suprem de deliberare şi decizie. Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin actul constitutiv. Acesta

poate prevedea ca toate hotărârile sau o parte dintre ele să fie adoptate în anumite condiţii de cvorum şi majoritate. În lipsa unei asemenea stipulaţii, hotărârile se adoptă cu votul unanim al membrilor grupului.

Legea prevede însă că pentru modificarea actului constitutiv este obligatoriu votul unanim al membrilor, iar pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare la răspunderea administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.

Drepturile de vot ale membrilor se stabilesc prin actul constitutiv, care poate prevedea ca anumiţi membri să dispună de un număr de voturi diferit de al celorlalţi. Se interzice însă ca, prin aceasta, un membru să deţină majoritatea voturilor. În absenţa unei asemenea stipulaţii, fiecare membru dispune de câte un vot.

Adunarea generală a membrilor grupului se convoacă de către administratori, la solicitarea oricărui administrator sau membru al grupului. În cazul inacţiunii administratorilor, la solicitarea oricărei persoane interesate, instanţa judecătorească va putea ordona convocarea adunării generale, cu desemnarea persoanei care va prezida adunarea.

Prin actul constitutiv se poate prevedea şi posibilitatea luării hotărârilor prin consultarea în scris a membrilor.

Administratorii grupului de interes economic. Grupul de interes economic este administrat de persoane anume împuternicite - administratorii grupului.

Administratorii sunt desemnaţi prin actul constitutiv ori aleşi prin vot unanim de către membrii grupului. Ei pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

Potrivit legii, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile prevăzute în actul constitutiv.

Dreptul de a reprezenta grupul în raporturile cu terţii aparţine fiecărui administrator, în afară de cazul când există stipulaţie contrară în actul constitutiv.

Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă şi modul de lucru al administratorilor, dacă ei trebuie să decidă împreună sau în mod independent, cu consecinţele prevăzute de lege,

Membrii grupului, prin vot unanim, pot decide revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor, în afară de cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute de Legea nr. 161/2003 şi de dispoziţiile referitoare la mandat.

În cazurile prevăzute de art. 151 din lege, răspunderea administratorilor este solidară.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor grupului se decide prin votul majorităţii membrilor grupului. Ea aparţine creditorilor grupului dar numai când obligaţiile grupului nu sunt executate la scadenţă, în mod repetat, sau când grupul este supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006.

Controlul asupra gestiunii grupului. Membrii au dreptul de a se informa asupra gestiunii grupului, prin consultarea documentelor prevăzute în actul constitutiv. Ei au dreptul să ceară copii legalizate de pe aceste documente. În urma consultării, membrii

Page 131: Drept Comercial Dr3 1

129

vor putea sesiza pe administrator, care are obligaţia să Ie răspundă în 15 zile de la înregistrarea sesizării. În absenţa răspunsului, membrii grupului în cauză se pot adresa instanţei judecătoreşti, care va putea obliga grupul la plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere (daune cominatorii).

4. Modificarea grupului de interes economic Grupul de interes economic poate suferi, în cursul existenţei sale, anumite modificări.

Aceste modificări se pot referi Ia mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal de activitate, fuziunea/divizarea, reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi lichidarea grupului etc.

Orice modificare în privinţa grupului se realizează numai prin modificarea actului constitutiv al grupului de interes economic, în condiţiile legii.

Condiţiile modificării actului constitutiv al grupului de interes economic. Potrivit art. 174 din lege, actul constitutiv poate fi modificat de membri, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.

Hotărârea de modificare a actului constitutiv se ia cu votul unanim al membrilor grupului, afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel (art. 153 alin. 4 lit. g din lege).

Actul adiţional în formă autentică, cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv, modificate, se depune la oficiul registrului comerţului.

Controlul de legalitate asupra actului modificator se face de către judecătorul delegat, în condiţiile Legii nr. 26/1990 republicată197.

Actul adiţional modificator se publică în Monitorul Oficial. 5. Încetarea calităţii de membru al grupului de interes economic Calitatea de membru al grupului de interes economic încetează prin: excludere,

retragere, cesiunea părţilor de interes, deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii (art. 177 din lege).

Potrivit legii, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continuă să existe şi după ce unui membru i-a încetat această calitate, în condiţiile prevăzute în actul constitutiv sau stabilite cu acordul unanim al membrilor rămaşi.

Excluderea membrului din grupul de interes economic. Un membru al grupului poate fi exclus din grup în condiţiile prevăzute de lege.

Articolul 177 alin. 2 din lege reglementează, cu caracter enunţiativ, cazurile de excludere (neefectuarea aportului I-a care s-a obligat, incapacitatea, amestecul fără drept în administrarea grupului etc).

Excluderea se pronunţă de instanţa judecătorească, la cererea majorităţii membrilor grupului, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Prin aceeaşi hotărâre instanţa va dispune şi cu privire la structura participării Ia capitalul grupului a celorlalţi membri.

Hotărârea judecătorească de excludere se menţionează în registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial.

Drepturile şi obligaţiile membrului exclus sunt stabilite de art. 181 şi 182 din lege. Retragerea din grupul de interes economic. Orice membru al grupului se poate

retrage din grup în cazurile prevăzute în actul constitutiv sau prin acordul unanim al celorlalţi membri.

În lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim, un membru se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, care va dispune, totodată, şi cu privire la structura participării la capitalul grupului a celorlalţi membri.

Drepturile membrului retras se stabilesc în condiţiile art. 183 din lege. 6. Dizolvarea şi lichidarea grupului de interes economic Grupul de interes economic îşi încetează existenţa ca persoană juridică prin

dizolvare şi lichidare. Dizolvarea şi lichidarea sunt două faze distincte care se realizează succesiv. Excepţional, cele două faze pot fi realizate concomitent. Potrivit legii, dacă membrii grupului sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului 197 În forma sa iniţială, art. 174 alin. 2 din Legea nr. 161/2003 (Titlul V) reglementa un partaj de competenţă între judecătorul delegat şi directorul oficiului registrului comerţului, după modelul art. 199 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, în forma dată prin O.U.G. nr. 32/1997. Alineatul 2 al art. 174 din Legea nr. 161/2003 a fost abrogat prin Legea nr. 359/2004.

Page 132: Drept Comercial Dr3 1

130

grupului şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii, ei pot hotărî, odată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a grupului. Hotărârea se ia în condiţiile prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.

Dizolvarea grupului de interes economic. Grupul de interes economic se dizolvă în condiţiile legii.

Cauzele de dizolvare a grupului de interes economic sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată pentru dizolvarea societăţilor comerciale: expirarea timpului stabilit pentru durata grupului; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia; declararea nulităţii grupului; hotărârea adunării membrilor; hotărârea tribunalului; declararea falimentului grupului; alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului (art. 384 din lege).

Pe lângă aceste cauze, art. 192 din lege mai prevede şi anumite cauze de dizolvare-sancţiune: grupul nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; grupul nu a depus actele prevăzute de lege la oficiul registrului comerţului; grupul şi-a încetat activitatea etc.

Dizolvarea grupului trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.

Din momentul dizolvării grupului, administratorii nu mai pot angaja noi operaţiuni, putând numai să finalizeze operaţiunile în curs.

Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Excepţional, dizolvarea nu este urmată de lichidare în cazul fuziunii şi divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de lege.

Dizolvarea nu are ca efect încetarea personalităţii juridice; grupul îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până Ia terminarea acesteia (art. 189 alin. 4 din lege).

Lichidarea grupului de interes economic. Patrimoniul grupului se lichidează în condiţiile legii.

Lichidarea se realizează de persoane fizice sau juridice autorizate în calitate de lichidatori.

Lichidatorii au următoarele atribuţii principale: să execute şi să termine operaţiunile patrimoniale referitoare la lichidare; să vândă prin licitaţie publică bunurile din patrimoniul grupului; să încaseze creanţele grupului; să plătească datoriile grupului; să repartizeze membrilor grupului ceea ce se cuvine fiecăruia din lichidare; să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării (art. 209 din lege).

Lichidatorii nu pot plăti membrilor nici o sumă în contul părţilor ce Ii s-ar cuveni din lichidare înaintea achitării creanţelor creditorilor grupului.

După terminarea lichidării, în termen de 15 zile, lichidatorii sunt obligaţi să ceară radierea înmatriculării grupului din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi civile de 1.000.000 Iei pentru fiecare zi de întârziere.

7. Aplicarea procedurii Legii nr. 85/2006 asupra grupului de interes economic Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi supus procedurii

reorganizării judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006. Procedura se aplică grupului, atât în cazul când are calitatea de comerciant, cât şi

în cazul când are calitatea de necomerciant (art. 218 din lege). 5.3. GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC (GEIE) Grupul european de interes economic este definit de lege ca şi grupul român de

interes economic, ca o asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Ceea ce caracterizează grupul european de interes economic este faptul că membrii săi pot fi numai:

a) companii sau firme, în sensul art. 165 alin. 2 din versiunea consolidată a Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, precum şi alte persoane juridice, de drept public sau privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 233 alin. 2 lit. a din Legea nr. 161/2003;

Page 133: Drept Comercial Dr3 1

131

b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.

Grupul european de interes economic se constituie în baza unui contract de asociere, denumit act constitutiv, şi se înregistrează în registrul special desemnat în acest scop de statul pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.

Prin actul constitutiv al grupului se reglementează modul de organizare al grupului, precizându-se următoarele elemente: denumirea grupului, precedată sau urmată de sintagma „Grup European de Interes Economic” sau de iniţialele „G.E.I.E.”; sediul grupului; obiectul de activitate al grupului; numele/denumirea, firma, forma juridică, domiciliul/sediul şi, dacă este cazul, codul de înregistrare şi locul înmatriculării fiecărui membru al grupului; perioada de funcţionare a grupului sau, după caz, perioada nedeterminată de funcţionare a grupului (art. 234 din lege).

Grupul european de interes economic poate înfiinţa în România filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.

Înfiinţarea filialelor şi sucursalelor în România este supusă dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.

Grupul european de interes economic nu este supus autorizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.

Page 134: Drept Comercial Dr3 1

132

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Grupul de interes economic este o creaţie a dreptului: a. roman; b. francez; c. român; d. italian. 2. Plasarea G.I.E. este între: a. S.A. şi S.C.A.; b. societate şi fundaţie; c. persoană fizică şi cooperativă; d. societate comercială şi asociaţie. 3. G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane: a. fizice sau juridice; b. fizice; c. juridice; d. comune. 4. Perioada pe care se constituie G.I.E. este: a. determinată; b. nedeterminată; c. de 10 ani; d. de 20 ani. 5. G.I.E. este o asociere pe bază de: a. lege; b. convenţie; c. contract; d. statut. 6. G.I.E. urmăreşte un scop: a. corporal; b. patrimonial; c. incorporal; d. nepatrimonial. 7. La constituire, G.I.E.: a. trebuie înmatriculat în registrul comerţului; b. nu trebuie înmatriculat în registrul comerţului; c. trebuie înregistrat la tribunal; d. trebuie înregistrat la Camera de Comerţ şi Industrie. 8. Contractul prin care se constituie G.I.E. trebuie să respecte condiţiile art.: a. 1947 C. Civ.; b. 948 C. Civ.; c. 1191 C. Civ. d. 998 C. Civ. 9. Contractul de constituire a G.I.E. se încheie: a. în forma ad probationem; b. în forma orală; c. în forma ad validitatem; d. niciun răspuns nu este corect.

Page 135: Drept Comercial Dr3 1

133

10. G.I.E. trebuie înmatriculat la: a. 15 zile de la autentificarea actului constitutiv; b. 30 zile de la autentificarea actului constitutiv; c. 45 zile de la autentificarea actului constitutiv; d. 60 zile de la autentificarea actului constitutiv. 11. G.I.E. dobândeşte personalitate juridică la data: a. autentificării actului constitutiv; b. introducerii cererii de înmatriculare; c. vărsării capitalului social; d. înmatriculării. 12. Înmatricularea nu prezumă: a. lipsa personalităţii juridice; b. constituirea G.I.E.; c. calitatea de necomerciant; d. calitatea de comerciant. 13. Membrii G.I.E. formează: a. adunarea acţionarilor; b. adunarea generală; c. comitetul director; d. consiliul de administraţie. 14. Pentru modificarea actului constitutiv al G.I.E. este nevoie de: a. majoritate relativă; b. majoritate calificată; c. jumătate plus unu; d. unanimitate. 15. Un membru nu poate deţine: a. 2 voturi; b. majoritatea voturilor; c. 3 voturi; d. 10 voturi. 16. Revocarea administratorilor se ia prin: a. majoritate relativă; b. unanimitate; c. majoritate calificată; d. votul a trei pătrimi din membrii prezenţi. 17. În cazurile prevăzute în art. 151 din Legea nr. 161/2003, răspunderea administratorilor este: a. divizibilă; b. solidară; c. individuală; d. relativă. 18. Orice modificare a G.I.E. se face prin: a. modificarea actului constitutiv; b. introducerea unei cereri la ORC; c. hotărârea A.G.A.; d. hotărârea adunării generale. 19. Excluderea unui membru din G.I.E. se pronunţă de către: a. directorul ORC; b. judecătorul delegat; c. judecătorul sindic; d. instanţa de judecată.

Page 136: Drept Comercial Dr3 1

134

20. Legea nr. 85/2006: a. se aplică G.I.E.; b. nu se aplică G.I.E.; c. s-a aplicat G.I.E.; d. se va aplica G.I.E.

Page 137: Drept Comercial Dr3 1

BIBLIOGRAFIE

1. Stanciu D. Cărpenaru : Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2007, ediţia a VI-a

2. Alexandru Ţiclea : Societăţile comerciale de la A la Z – Editura "ŞANSA", Bucureşti, 1990 3. O. Căpăţână :Societăţi comerciale 4. Fr. Deak, S.D. Cărpenaru : Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1994 5. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Elemente de drept comercial, ediţie revizuită şi

adăugată, Editura "PRESS - MIHAELA" SRL, Bucureşti, 1996 6. Dr. Raul Petrescu : Drept comercial, Editura "OSCAR PRINT", Bucureşti, 1995 7. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Curs de drept comercial român, Editura ALL BECK,

Bucureşti, 1999 8. Elena Cârneci : Drept comercial român, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000 9. Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu : Drept comercial – Practică judiciară adnotată, Editura

ALL BECK, Bucureşti, 1999 10. Cod comercial 11. Revista drept comercial 12. Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept comercial român, vol. I-II, Editura

"Naţional", Bucureşti, 2001 13. I. L. Georgescu : Drept comercial român, lucrare revizuită, completată, şi adusă la zi de

Ion Băcanu, Editura "Lumina Lex", Bucureşti, 1994 14. Roman Petru Voinica : Dreptul contractelor comerciale, Editura Holding Reporter,

Bucureşti, 1999 15. Ion Băcanu : Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura "Lumina Lex", Bucureşti,

1999 16. Elena Cârneci : Funcţionarea şi încetarea societăţilor comerciale pe acţiuni, Editura

Economică, Bucureşti, 1996 17. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica : Drept comercial, Editura "Oscar

Print", Bucureşti, 2000 18. Cornelia Lefter : Societatea cu răspundere limitată, Editura Economică, Bucureşti, 1996 19. Ion Gureşoaie : Drept comercial, Editura "Gir Com Service", Bucureşti, 2000 20. Titus Prescure : Registrul Comerţului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001 21. Răducan Oprea şi Doina Mihăilă : Dreptul Comercial Român – note de curs pentru

specializările Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative, Editura "Naţional", Bucureşti, 2004

22. Smaranda Angheni, Magda Volanciu, Camelia Stoica : Drept Comercial – curs universitar, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004

23. Ioan Schian : Curs de drept comercial, Editura "Rosetti", Bucureşti 2004 24. Sebastian Bodu: Drept comercial – curs universitar, Editura "Rosetti", Bucureşti 2005 25. I. Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006. 26. I. Adam, C.N.Savu, Legea insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2006. 27. S.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotcă, Noua lege a inolvenţei. Comentarii pe articole,

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006. 28. Manual de bune practici în insolvenţă, elaborat de către PriceWaterhouseCoopers sub

coordonarea Prof.univ.dr. Ion Turcu, www.just.ro, Bucureşti, 2006.