1

UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS” G A L A T I

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

CONF. UNIV. DR. IOAN APOSTU, JUDECATOR INSPECTOR LA CURTEA DE APEL GALATI

2

CUVANT INAINTE

“Elemente de drept civil” este o sinteza de prelegeri din materia atat de vasta si interesanta a dreptului civil. Faptul ca la unele facultati aceasta disciplina este predata pe durata unui singur an de studiu, ne-a determinat ca in abordarea principalelor institutii sa procedam la o selectie ce cu greu s-ar putea numi acoperitoare pentru ceea ce este mai important de cunoscut. Am ales asadar in cuprinsul lucrarii noastre acele institutii fara de care intelegerea minima a dreptului civil nu este posibila, precum raportul juridic civil, actul juridic civil, subiectele de drept civil, patrimoniul etc. In tratarea fiecarui subiect, bineinteles ca am ales doar acele elemente esentiale care-i configureaza identitatea, omitand chestiunile de amanunt sau pe cele care ar impune un studiu complet al dreptului civil, asa cum impune programa predarii lui la facultatile de drept. Studiul integral al tuturor institutiilor tratate in prezenta lucrare si a celor despre care doar am amintit, poate fi complinit prin parcurgerea unei bibliografii selective de cursuri si tratate de drept civil, indicate de noi atat in trimiterile de subsol cat si in conotatiile bibliografice finale. Intrucat lucrarea de fata se adreseaza doar celor ce doresc sa-si faca o imagine generala despre dreptul civil, ea este utila atat studentilor de la facultatile ce au ca disciplina auxiliara dreptul civil, cat si cititorului dornic de o utila informare asupra chestiunilor de ansamblu ale dreptului civil. Inchei aceste sumare precizari cu indemnul spre studiu adresat de ilustrii dascali ai scolii romanesti de drept civil, C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu: “Dreptul este o stiinta pentru studentul care il invata, pentru profesorul care il explica, pentru legiuitorul care trebuie mai intai sa cunoasca nevoile sociale si principiile juridice inainte de a concretiza propriile sale principii in legi, si chiar pentru judecatorul sau avocatul care nu-si poate indeplini misiunea decat daca poseda cunoasterea regulilor juridice si a principiilor continute in legi!”

Autorul

3

LISTA DE ABREVIERI

alin. = alineatul art. = articolul C. civ. = Codul civil CD. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii... C. Ap. = Curtea de Apel C. proc. civ.= Cod procedura civila C.S.J. = Curtea Suprema de Justitie ed. = editia Ed. = editura etc. = et caetera idem. = acelasi (autor, volum etc.) nr. = numar L.P. = Legalitatea Populara op. cit. = opera citata O. G. = Ordonanta Guvernului p. = pagina pct. = punctul prev. = prevazuta R.R.D. = Revista Romana de Drept reg. = regiunii s. n. = sublinierea noastra s. = sectia Col. civ. = Colegiul civil T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti T.S. = Tribunalul Suprem

4

CAPITOLUL I

NOTIUNI GENERALE1

Sectiunea 1.1. Dreptul civil, ramura a dreptului privat

Prezentarea cat mai larga a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a

preocupat din cele mai vechi timpuri pe juristi si autoritatile publice, interes ce se

poarta atat cu privire la studierea dreptului, cat si la aplicarea lui.

Cei care au acordat cea mai mare importanta diviziunii dreptului au fost

romanii.

In pofida criticilor aduse diviziunii dreptului. in public si privat, aceasta

clasificare este utilizata si astazi de cea mai mare parte a scolii si doctrinei juridice,

satisfacand in egala masura atat scopul practic, cat si pe cel didactic.

Datorita dezvoltarii deosebite a tehnicii, stiintei, comertului, sistemelor de

comunicatii informationale si de plati, ramurile de drept care faceau parte pana nu

de mult din grupa dreptului public sau din grupa dreptului privat s-au inmultit sau li

s-au alaturat altele noi, care nu se mai poate spune in modul cel mai riguros ca fac

parte numai din una dintre cele doua diviziuni.

Ceea ce isi propune sa cerceteze aceasta disciplina, este studiul stiintei

dreptului civil, adica studiul acelei ramuri a stiintei juridice care are ca obiect de

studiu raportul juridic civil, privit nu izolat, ci in contextul raporturilor sociale in

care el se integreaza.

Dupa cum s-a aratat si in literatura de specialitate2, stiinta dreptului civil nu

se poate margini la o simpla exegeza de texte, ci are menirea sa examineze aceste

1 Pentru dezvoltãri a se vedea pe larg, Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaþiei “România de Mâine”, Bucureºti, 1996, p. 112 - 123.

5

texte pornind de la izvoarele lor sociale, sa descifreze ceea ce este specific

influentei active pe care legislatia o exercita asupra relatiilor sociale reglementate si

sa desprinda in perspectiva caile de perfectionare a reglementarilor date.3 De aceea,

in cele ce urmeaza nu ne vom rezuma numai la prezentarea legislatiei existente, ci

vom cauta ca in explicarea institutiilor juridice cercetate sa avem in vedere, pe langa

aspectul juridic, si aspectul social economic.

Neputand intra totusi in studiul amanuntit al acestor discipline, ne vom

multumi sa trasam liniile generale, sa evidentiem principiile si categoriile de baza

ale acestei ramuri de drept. in consecinta, ne vom ocupa succesiv de caracterizarea

generala a dreptului civil, raportul juridic civil, actul juridic civil, persoana fizica si

cea juridica, patrimoniul, proprietatea, obligatiile civile, si principiile succesiunilor.

Sectiunea 1.2. Notiunea, definitia si obiectul dreptului civil.

Diviziunea dreptului pe ramuri dupa criteriile evocate mai sus nu ii

diminueaza unitatea ca una dintre trasaturile esentiale ale dreptului. Constituirea

unor ramuri distincte de drept este rezultatul unui proces dinamic ce reflecta pe

planul suprastructurii juridice, necesitatile obiective dintr-o anumita perioada.

Aceasta nu are in nici un caz semnificatia unei departajari artificiale, de natura sa

creeze compartimente izolate de relatii sociale, relgmentate de normele juridice

dintr-o anumita ramura de drept. Dimpotriva, individualizarea unor ramuri de drept

se face in conditiile pastrarii unei legaturi ce confera unitate sistemului de drept in

ansamblul sau, a unor interferente evidente, mai cu seama in cadrul unor institutii

juridice complexe, interferente ce nu exclud, ci presupun o anumita autonomie a

ramurilor, incadrate insa intr-un sistem perfect inchegat si unitar de drept4.

2 Constantin Stãtescu, Dreptul civil - Persoana fizicã, Persoana juridicã. Drepturile reale, E. D. P. Bucureºti, 1970, p. 5. 3 Pentru detalieri, vezi V. Daghie ºi I. Apostu, Elemente de drept public ºi privat, Ed. Naþional, Bucureºti 1998 p. 101 (citat în continuare Elemente de drept…) 4 A se vedea pentru dezvoltãri Stanciu Cãrpenaru, Paul Cosmovici Tratat de drept civil, Partea ge-

6

Desi in lucrarile de specialitate au fost formulate multe definitii ale dreptului

civil ne oprim la definirea dreptului civil roman ca fiind acea ramura care

reglementeaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane

fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridica5.

Conciziunea definitiei impune unele succinte referiri la elementele acesteia:

Mai intai, continutul dreptului civil il formeaza totalitatea normelor de drept

civil, care sunt cuprinse in izvoarele dreptului civil, anume Codul civil si alte acte

normative. Totalitatea normelor de drept civil este ordonata in institutiile dreptului

civil, adica grupe de norme de drept civil care reglementeaza subdiviziuni ale

obiectului dreptului civil , cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil,

prescriptia extinctiva, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale,

obligatiile civile in general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate

individuala, succesiunile s.a.

Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale si raporturi

nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice.

Ansamblul relatiilor sociale care formeaza obiectul dreptului civil este

compus deci din doua mari categorii: raporturile patrimoniale si cele personale

nepatrimoniale.

Raportul patrimonial este acela al carui continut poate fi evaluat in bani pe

cand cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat. Spre exemplu, vom fi in prezenta

unui raport patrimonial in cazul acelui raport ce are in continut dreptul de

proprietate, iar in cel de al doilea caz exemplificam raportul ce are in continutul sau

dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, s.a.m.d.

Este important de retinut faptul ca dreptul civil nu reglementeaza toate

raporturile patrimoniale si nepatrimoniale din societate, deoarece si alte ramuri de

drept au obiect de reglementare raporturi patrimoniale si nepatrimoniale, asa cum

neralã, vol. I., Ed. Academiei, Bucureºti, 1989, p. 22-24 5 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editurã ºi presã “ªansa” SRL Bucureºti, p. 25

7

sunt de pilda dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii si securitatii

sociale, dreptul financiar etc.

CAPITOLUL II. PARTEA GENERALA A DREPTULUI CIVIL

Sectiunea 2.1. Raportul juridic civil Definitie. Caracteristic raportului juridic - fiind relatia sociala reglementata

de norma juridica6, raportul juridic civil este relatia sociala cu caracter patrimonial

sau personal nepatrimonial reglementata de norma de drept civil7.

Din aceasta definitie rezulta mai intai faptul ca raportul juridic civil este o

relatie sociala, deoarece se stabileste intre oameni, fie individual (ca persoane

fizice), fie in colectivitati de persoane fizice asa cum sunt persoanele juridice. Mai

apoi pentru a intra in sfera raportului juridic civil, relatia sociala trebuie sa fie

reglementata de o norma de drept civil,8 care ii confera in acest fel “haina juridica”.

Dar, fiind reglementata prin norma de drept civil, relatia sociala nu-si pierde

calitatea sa primordiala - aceea de a fi un raport social - adica o legatura intre

oameni.

Structural raportul juridic civil este alcatuit din trei elemente constitutive:

a) subiectele sau partile intre care se statorniceste raportul juridic civil, adica

persoanele fizice si persoanele juridice;

6 A se vedea I. Ceterchi ºi M. Luburici, Teoria generalã a statului ºi dreptului. T.U.B., 1993, p. 35 Gh. Boboº, Teoria generalã a statului ºi dreptului, E.D.P. Bucureºti, 1983, p. 207; N. Popa, Teoria generalã a dreptului, Ed. Actami Bucureºti 1994, p. 277; V. Daghie ºi I. Apostu, op. cit. Elemente de drept… p.103 7 Cu privire la alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu, Drept civil, Partea generalã (citat în continuare Drept civil) E.D.P., 1963 , p. 32 ºi Tratat de drept civil, Partea generalã, (citat în continuare Tratat ... ), Ed. Academiei, Bucureºti, 1967, p. 155; Gh. Beleiu, op. cit. p. 61 8 Într-adevãr, sunt raporturi juridice numai acele relaþii sociale pe care norma de drept le reglementeazã (în alþi ter- meni, cãrora legea le cunoaºte posibilitatea de a produce efecte juridice ºi le asigurã executarea prin forþa de con - strângere a statului)

8

b) continutul care este constituit din drepturile si obligatiile partilor care

participa la raportul juridic civil;

c) obiectul, adica actiunile si inactiunile pe care le vizeaza drepturile si

obligatiile partilor.

2.1.1. Subiectele raportului juridic civil9 Raportul juridic civil fiind un raport social, adica stabilit intre oameni,

subiectele sale nu pot fi decat fiintele umane, privite fie in mod individual, in

calitate de persoane fizice, fie grupate in anumite colective, in postura de persoane

juridice.

Cum subiectele sau partile raportului juridic civil sunt purtatoarele

drepturilor si obligatiilor care constituie continutul acestui raport, este posibila

definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a

fi titularele drepturilor si obligatiile civile.

De regula, raportul juridic civil se stabileste intre doua persoane: cea care este

titulara drepturilor civile se numeste subiect activ, iar persoana care si-a asumat

obligatiile civile se numste subiect pasiv.

Subliniem ca in raporturile juridice civile nascute din contractele bilaterale

sau sinalagmatice10, drepturile subiective sunt insotite de obligatiile corelative,

motiv pentru care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atat calitatea de

subiect activ, cat si calitatea de subiect pasiv.

Asa cum am precizat de la bun inceput, oamenii pot participa la raporturile

juridice civile atat individual cat si ca subiecte colective, in calitate de persoane

juridice.

Prin persoana juridica se intelege un colectiv de oameni care, avand o

organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop in

9 A se vedea pe larg Stanciu Cãrpenaru ºi Paul Cosmovici, op. cit., p. 57 ºi urmãtoarele 10 Cu privire la clasificarea contractelor civile vezi infra Capitolul IV subsecþiunea 4.2.2.

9

acord cu interesele obstesti, dobandeste potrivit legii, calitatea de subiect distinct de

drept.11

Din aceasta definitie rezulta ca trei conditii fundamentale trebuie sa

indeplineasca un colectiv de oameni pentru a alcatui o persoana juridica:

a) o organizare de sine statatoare, care sa exprime unitatea acestui colectiv,

detasat de individualizarea fiecarui membru al lui, cu o functionalitate

organizatorica bine stabilita prin: structura interna, organele de conducere, modul de

infiintare si modul de incetare;

b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atat ale

persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcatuitor,

fiind indiferenta natura drepturilor patrimoniale in temeiul carora sunt stapanite

bunurile aflate in patrimoniu: drept de proprietate, drept de administratie directa,

drept real de folosinta, etc. Important este ca patrimoniul distinct sa-i dea

posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice si

sa-si angajeze raspunderea proprie;

c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica utilitatea si

ratiunea existentei persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor

personale in acord cu cele publice. De altfel, scopul crearii persoanei juridice este

avut in vedere si la dimensionarea capacitatii de folosinta.

2.1.2. Continutul raportului juridic civil

Notiune. Continutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea

drepturilor civile si a obligatiilor pe care le au partile in acest raport. Drepturile si

obligatiile civile ce apartin subiectelor raportului juridic se afla intr-o relatie de

interdependenta, intrucat drepturilor subiectului activ le corespund obligatiile

11 Pentru alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu , Drept civil, op. cit., p. 159; Yolanda Eminescu º.a. Subiectele colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureºti, 1980, p. 39; M. Costin, Marile instituþii ale dreptului civil român, vol. II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 13;

10

corelative ale subiectului pasiv si invers, obligatiilor subiectului pasiv le corespund

drepturile subiectului activ. De asemenea, continutului dreptului subiectiv ii

corespunde un continut al obligatiei, dupa cum continutului obligatiei ii corespunde

un continut al dreptului subiectiv.

Interdependenta corelativa a continutului drepturilor si al obligatiilor

caracterizeaza toate raporturile de drept civil, indiferent ca este vorba de un raport

real sau de un raport obligational. insa dimensiunile continutului drepturilor si

obligatiilor variaza in functie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul

juridic real este intotdeauna un raport simplu, intrucat subiectul activ are in

principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai

obligatia negativa de a nu stanjeni exercitiul acestor drepturi (ca de pilda, in raportul

de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi si

dispune de bun, in vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au

obligatia negativa sa nu faca nimic de natura sa lezeze dreptul proprietarului).

Raportul obligational poate fi insa si unul complex, atunci cand ambele subiecte au

atat drepturi, cat si obligatii ( de pilda in raportul de vanzare-cumparare, dreptului

vanzatorului de a obtine pretul lucrului vandut ii corespunde obligatia

cumparatorului de a-i plati pretul, iar obligatiilor vanzatorului de a transmite

proprietatea si de a preda si garanta lucrul vandut le corespund drepturile

cumparatorului de a i se face transferul proprietatii si de a i se preda si garanta

bunul cumparat).

Asa cum am precizat “de plano” continutul raportului juridic civil este dat de

drepturile subiective pe care le au si de obligatiile obligatiile pe care si le asuma

partile participante. Ce sunt insa drepturile subiective si ce inseamna obligatiile

civile?

Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridica a

titularului unui drept sa desfasoare, in limitele legii, o anumita conduita in virtutea

careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare corespunzatoare, ce

poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta coercitiva a statului.

11

Definitia dreptului subiectiv civil ne ingaduie sa-i desprindem caracteristicile,

care sunt: a) confera titularului dreptului posibilitatea juridica de a desfasura o

anumita conduita, dar numai in limitele legii; b) conduitei titularului dreptului ii

corespunde corelativ o comportare corespunzatoare din partea subiectului pasiv; c)

conduita subiectului activ si comportarea corespunzatoare a subiectului pasiv se

desfasoara intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decat raportul social

reglementat de norma de drept, adica raportul juridic; d) ofera titularului dreptului

putinta de a pretinde subiectului pasiv sa aiba o comportare corespunzatoare, deci

sa-si indeplineasca obligatia; e) in caz de opunere, confera titularului dreptului

posibilitatea de a recurge la forta coercitiva a statului; f) dreptul subiectiv ia fiinta

la data nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau inca nu-l exercita, intrucat

el se defineste ca fiind posibilitatea juridica a unei conduite, pe cand exercitiul

dreptului este posibilitatea concretizata in savarsirea unor acte.

Obligatia civila. in dreptul civil, termenul de obligatie este intrebuintat intr-

un triplu sens: in sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligatie; in sens

restrans, pentru a desemna obligatia subiectului pasiv si in sens de inscris

constatator al unei obligatii12. in sfera continutului raportului juridic civil ne

intereseaza termenul de obligatie in sens restrans, adica de obligatie a debitorului,

corelativa dreptului subiectiv.

Obligatia civila poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv al unui

raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ, adica de a

da, de a face sau a nu face, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin

forta coercitiva a statului.

Definitia obligatiei civile ne ofera prilejul sa-i desprindem caracteristicile,

care sunt: a) consta intr-o indatorire si intr-o posibilitate juridica, in antiteza cu

caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ; b) indatorirea subiectului

pasiv rezida intr-o conduita pretinsa subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv

se caracterizeaza printr-o prestatie pozitiva (de a da, de a face) sau o abstentiune (a

12

nu face); d) daca subiectul pasiv nu-si indeplineste de buna voie obligatia, subiectul

activ poate recurge la forta coercitiva a statului.

2.1.3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se intelege actiunea sau abstentiunea la

care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv, in alti termeni

conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi

sa fie actiunile sau abstentiunile partilor, atata timp cat raporturile juridice sunt

raporturi intre oameni, privitoare la actiunile lor. Facem aceasta subliniere avand in

vedere ca problema obiectului raportului juridic civil a format obiect de controversa

in literatura de specialitate13. Avand insa in vedere caracterul indeobste patrimonial

al obiectului raportului juridic civil care nu poate fi separat de existenta obiectiva a

lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare economica, se foloseste de regula

exprimarea potrivit carei obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. In

aceasta acceptiune, bunul este privit ca si un obiect derivat al raportului juridic civil.

Bunurile si clasificarea lor

Desi sunt numeroase textele care folosesc cuvantul “bun” ori cel de “de

lucru”, in legislatia civila nu se gaseste o definitie a “bunului”. in aceste conditii

i-a revenit sarcina doctrinei juridice sa incerce definirea acestei notiuni. Ne raliem

definitiei date recent in literatura de specialitate14 si vom spune ca prin “bun” se

intelege o valoare economica ce este utila pentru satifacerea nevoiii materiale ori

spirituale a omului si este susceptibila de apropierea sub forma dreptului

patrimonial.

12 Pentru noþiunea ºi definiþia obligaþiei civile vezi infra Cap. IV sect. 4.1. 13 Pentru expunerea mai recentã, a opiniilor formulate, a se vedea T. Pop în Tratat de drept civil, vol. I, Partea

generalã, Bucureºti, 1989, p. 7. 14 Gh. Beleiu, op. cit p. 87., V. Daghie ºi I. Apostu op. cit. Elemente de drept… p. 107.

13

in practica, doctrina si chiar legislatie15, termenul “bunuri” este folosit in

doua sensuri ori acceptiuni. intr-un prim inteles, termenul “bun” desemneaza orice

lucru cu privire la care pot exista drepturi si obligatii patrimoniale “stricto senso”.

intr-un al doilea inteles “lato senso” termenul “bun” desemneaza orice element al

activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” - in sens larg - se

refera nu numai la lucruri, ci si la drepturile privitoare la acele lucruri.

Codul civil foloseste termenul “bun” in ambele intelesuri. El foloseste, de

pilda, termenul “bun” in primul dintre cele doua intelesuri, in art. 479 care prevede

ca “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept

de folosinta, sau numai servitute”. in al doilea inteles, termenul “bun” este folosit de

Codul civil in art. 475 potrivit caruia “oricine poate dispune liber de bunurile care

sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi”. E un inteles pe care il regasim, de

altfel, si in art. 46216 si in art. 47117.

O alta notiune, des folosita in dreptul civil si in stransa legatura cu cea de

“bunuri”, este aceea de patrimoniu.

Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale

care apartin unei persoane fizice ori juridice18.

Dupa cum se poate observa, intre bun si patrimoniu, exista corelatia de tipul

parte-intreg.

Bunul poate fi privit asadar atat inidividual, “ut singuli”, cat si ca element

activ al patrimoniului.

Rezulta, din cele de mai sus, ca termenii “bunuri” si “patrimoniu” au in

dreptul civil un sens tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obisnuita (cand

se desemneaza si valoari spirituale prin acesti termeni).

15 Pentru alte definiþii a se vedea T. Ionaºcu , …Tratat, op. cit., p. 209; G. Luþescu, Teoria generalã a drepturilor reale, Bucureºti, 1947, p. 81-82; J. Mazeaud, Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959, p.207; M. Planiol et G. Ripert, Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926, p. 57; J. Carbonier, Droit civil, Paris, 1956, p. 51. 16 Art. 462 C. civ. Prevede cã bunurile sunt imobile “sau prin natura lor sau prin destinaþia lor, sau prin obiectul la care ele se aplicã” 17 Art. 471 C. civ. Prevede cã “sunt imobile prin obiectul la cre se aplicã: uzufructul lucrurilor mobile, servituþile,

acþiunile care tind a revendica un imobil” 18 Cu privire la noþiunea ºi funcþiile patrimoniului, vezi infra Cap. III Secþ.3.1.

14

Clasificarile mai importante ale bunurilor in dreptul civil roman sunt facute

dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza19;

1. in functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile se impart in

mobile si imobile.

La randul lor, bunurile mobile (miscatoare) sunt evidentiate in trei categorii

si anume:

- mobile prin natura lor20;

- mobile prin determinarea legii21;

- mobile prin anticipatie22; Categoriile de bunuri imobile sunt urmatoarele:

- imobile prin destinatia lor23;

- imobile prin obiectul la care se aplica24;

- imobile prin destinatia lor25;

2. Dupa regimul circulatiei lor juridice, distingem intre bunuri care se afla in

circuitul juridic civil si bunuri scoase din circuitul civil.

Din prima caegorie (care constituie regula) fac parte bunurile care sunt

dobandite ori instrainate printr-un act juridic, pe cand din cea de a doua fac parte

acele bunuri numite inalienabile, neputand face obiectul unui asemenea act26.

19 Gh. Beleiu, op. cit., p. 88-94. V. Daghie ºi I. Apost, op. cit. Elemente de drept… p.108 20 În definirea legalã conþinutã de art. 473 C. civ.: “Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la altul, atât cele care se miºcã de sine precum sunt animalele, precum ºi cele care nu se pot strãmuta din loc decât printr-o putere strãinã, precum lucrurile neînsufleþite 21 Acestea sunt precizate de art. 474 C. civ. astfel: “Sunt mobile prin determinarea legii obligaþiile ºi acþiunile care au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare(adicã bunuri mobile prin natura lor),acþiunile sau interesele prin companii de finanþare, de comerþ sau de industrie, chiar ºi când capitalul acestor companii constã în imobile”. 22 Codul civil nu prevede aceastã categorie de bunuri mobile; în doctrinã, însã, se admite cã mobilele prin anticipaþie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care pãrþile unui act juridic le considerã ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele ºi recoltele neculese încã, dar înstrãinate prin act juridic cu anticipaþie. 23 Aceastã categorie de imobile este precizatã în art. 462, 464 ºi 465 alin. 1 din Codul civil; art. 463 prevede cã “Fondurile de pãmând ºi clãdirile sunt imobile prin natura lor; potrivit art. 464: “Morile devânt, sau de apã, aºezate pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”; alin. 1 al art. 465 prevede: “Recoltele care încã se þin de rãdãcini, ºi fructele

de pe arbori, neculese încã, sunt asemenea imobile”. 24 Potrivit art. 471 C. civ.: “Sunt imobile prin obiectul la care se aplicã: uzufructul lucrurilor mobile, servituþile, acþiunile care tind a revendica un imobil”. 25 Acestea sunt enumerate în art. 468-479 din Codul civil; astfel, art. 468 prevede: “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaþie”. 26 Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3(1) din Constituþie). O aplicaþie, mai recentã, a acestei clarificãri se gãseºte în Legea fondului funciar, nr. 18/1991. Bunãoarã, potrivit art. 5 alin. 2: “Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacã prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45: “Terenurile

15

3. Dupa modul in care sunt determinate deosebim intre bunuri individual

determinate (res certa) si bunuri determinate generic (res genera).

Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau vointei

exprimate in act juridic se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Prin

excelenta, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.

Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza prin insusirile

speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cantarire,

masurare, numarare, etc.

4. O alta clasificare este facuta dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea

unei obligatii civile, distingandu-se intre bunurile fungibile si cele nefungibile.

Este fungibil acel bun care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu un

altul, plata fiind perfect valabila. Sunt astfel de bunuri banii, titlurile de valoare si

indeobste bunurile generice.

Este nefungibil acel bun care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei

obligatii. Au aceasta caracteristica, tablourile de valoare, sculpturile si in general

bunurile individual determinate.

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atat de natura bunului,

cat si prin vointa partilor unui act juridic civil.

Ca regula, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele

determinate generic sunt fungibile.

5. Dupa cum folosirea lor implica ori nu consumarea lor materiala sau

juridica, distingem bunurile in comsumptibile si necomsumptibile.

Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui

intrebuintare sa nu implice consumarea ireversibila a substantei lui. Au o asemenea

insusire, sub titlu de exemplu, alimentele, combustibilul sau banii.

proprietate privatã, indiferent de titularul lor, sunt ºi rãmân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite ºi înstrãinate prin

oricare dintre modurile stabilite de legislaþia civilã, cu respectarea dispoziþiilor din prezenta lege”. O dispoziþie asemãnãtoare este cuprinsã în art. 135 din Constituþie.

16

Este necomsumptibil bunul care ori de cate ori ar fi folosit el nu-si cunsuma

substanta nici material si nici. Din aceasta categorie, fac parte terenurile, cladirile,

hainele, autoturismele etc.

6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, bunurile se impart in

frugifere si nefrugifere.

Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fara consumarea

substantei sale, alte bunuri ori produse numite fructe.

Este nefrugifer bunul care nu are insusirea de a da nastere, periodic, la

produse fara consumarea substantei sale.

Art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe si anume: fructe naturale sau

industriale ale pamantului, fructele civile si sporul animalelor (prasila)27.

7. Dupa cum pot fi ori nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile

se impart in divizibile si indivizibile.

Este divizibil acel bun care poate fi impartit fara sa-si schimbe prin aceasta,

destinatia sa economica.

Este indivizibil acel bun care nu poate fi impartit, fara a nu-si schimba prin

aceasta destinatia sa economica.

De exemplu, o bucata de stofa poate fi impartita, fiind bun divizibil, pe cand

o haina, desi este confectionata tot din stofa nu poate fi impartita intre doua sau mai

multe persoane fara sa-si piarda identitatea.

8. Dupa corelatia dintre ele, bunurile pot fi principale si accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fara a servi la

intrebuintarea altui bun dar la folosirea caruia servesc alte lucruri accesorii.

Este accesoriu bunul care este destinat sa serveasca la intrebuintarea

unui alt bun de care este legat prin destinatia sa economica28

27 Potrivit art. 522 C. civ.: “Fructele naturale sunt acelea ce pãmântul produce de la sine: producþia ºi prãsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin culturã”, iar potrivit art. 523: “Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor: arendele intrã în casa fructelor civile. 28 Ca bunuri accesorii pot fi menþionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa pentru autoturism, beþele pentru sky, cutia pentru vioarã. Aceastã clasificare este importantã juridic, în executarea obligaþiilor civile; când se

17

9. Dupa modul lor de percepere, bunurile se impart in corporale si

incorporale.

Este corporal acel bun care are o existenta materiala, fiind usor perceptibil

simurilor omului.

Este incorporal valoarea economica ce are o existnta ideala, abstracta, putand

fi perceputa cu “ochii mintii”. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri.

10. Bunurile mai pot fi impartite in sesizabile si insesizabile, dupa cum sunt

sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor29.

Sectiunea 2.2. Actul juridic civil

2.2.1.Notiune, definitie si clasificare

Expresia act juridic se intrebuinteaza atat in doctrina, practica si chiar in

legislatie in doua sensuri cu valori diferite. intr-un prim sens se desemneaza

manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile30, iar intr-un alt

sens este desemnat chiar inscrisul constatator al acestei manifestari de vointa31.

Desi in literatura de specialitate se propun mai multe definitii ale actului

juridic civil, ne oprim la definitia potrivit careia32 “actul juridic civil este o

manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a

naste, modifica sau stinge un raport juridic concret”.

Conceptul de act juridic este un concept general, obtinut printr-un proces de

abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le

subsumeaza. Fata de marea varietate a actelor juridice pe care le cuprinde, este

datoreazã un bun, debitorul trebuie sã predea atât bunul principal, cât ºi pe cel accesoriu (în lipsã de stipulaþie contrarie expresã), cãci, “accesorium sequitur principale”. 29 Pentru dezvoltãri a se vedea Gh. Beleiu op. cit., p. 95-95, unde se fac ºi alte propuneri de clasificare a bunurilor potrivit unor alte criterii, valorificându-se ºi noutãþile din legislaþia intervenitã dupã decembrie 1989. 30 Pentru acest sens se utilizeazã ºi formula “negotium juris” sau cuvântul “negotium” (cu semnificaþia de operaþiune juridicã). 31 Pentru acest al doilea înþeles se foloseºte ºi formula “instrumentum probationis” sau mai simplu “probationem 32 A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 114.

18

necesar si util ca acest concept sa fie privit si analizat si sub aspectul categoriilor de

elemente care, in totalitatea lor ii dau continut.

Criteriile in functie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de

numeroase. Principalele criterii de clasificare si categoriile de acte juridice

corespunzatoare acestor criterii sunt urmatoarele33:

a) dupa numarul partilor, actele juridice se impart in unilaterale si bilaterale

sau multilaterale;

b) dupa scopul urmarit la incheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de

cele cu titlu gratuit;

La randul lor, cele cu titlu oneros se subdivid in acte comutative si acte

aleatorii;

Actele cu titlu gratuit se subdivid la randul lor in liberalitati si acte

dezinteresate;

c) dupa efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative si

declarative;

d) dupa importanta lor in raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile

sunt: de conservare, de administrare si de dispozitie;

e) dupa natura continutului lor, distingem intre acte patrimoniale si

nepatrimoniale;

f) dupa modul de incheiere, distingem intre acte consensuale, solemne si

reale;

g) dupa momentul cand isi produc efectele, se deosebesc actele intre vii (inter

vivos) si actele pentru cauza de moarte (mortis causa);

h) dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actului, deosebim

actele subiective si actele - conditie;

i) dupa legatura cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim actele

pure si simple si actele afectate de modalitati;

j) dupa raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte;

19

k) dupa modul in care pot fi incheiate, distingem actele strict personale, de

actele care pot fi incheiate si prin reprezentare;

l) dupa reglementarea lor,deosebim intre actele numite (tipice) si actele

nenumite (atipice);

m) dupa modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o data

(uno ictu) si actele cu executare succesiva.

2.2.2. Conditiile de validate a actului juridic civil

Pentru validatea unui act juridic civil este necesar sa fie intrunite cumulativ o

serie de conditii si anume:

A. Capacitatea de a incheia actul juridic civil;

B. Consimtamantul valabil al partii care se obliga;

C. Un obiect determinat al actului juridic civil;

D. Existenta unei cauze licite.

A. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a

capacitatii de folosinta a persoanei fizice si a persoanei juridice. Sediul materiei se

regaseste in principal in art. 948 pct. 1 Cod civil, putand-o defini “ca fiind o

conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a

deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil”34

De la acest principiu al capacitatii de a incheia acte juridice civile exista

exceptii, asupra carora nu ne propunem sa insistam, aratand doar faptul ca acestea

trebuie sa fie expres prevazute de lege, asa cum se arata, spre exemplu in art. 950

33 Cu privire la explicitarea fiecãrei categorii de acte juridice, vezi infra Cap. IV subsecþiunea 4.2.2. 34 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 124.

20

Cod civil si art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, dispozitii legale care sunt de

stricta interpretare si aplicare35.

B. CONSIMTAMANTUL

Prin consimtamant se intelege “acea conditie esentiala, de fond si generala, a

actului juridic civil care conta in hotararea de a incheia un act juridic civil

manifestata in exterior36.

Conditiile de valabilitate ale consimtamantului sunt urmatoarele:

a) consimtamantul sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie

care decurge din caracterul constient al actului juridic civil.

in ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect,

deoarece reprezentantul ei legal este intotdeauna o persoana fizica cu deplina

capacitate de exercitiu.

Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp

cat au capacitate deplina de exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub

varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca. intre 14 si 18 ani minorul

are discernamantul juridic in curs de formare:

b) consimamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice37,

adica manifestarea de vointa trebuie facuta de autorul ei cu intentia expresa de a se

angaja juridiceste, in sensul producerii de efecte juridice. Tocmai din aceste

considerente nu se apreciaza a fi indeplinita o asemenea conditie atunci cand autorul

a exteriorizat o manifestare de vointa in gluma, din prietenie, sub o conditie pur

protestativa din partea celui care se obliga (adica “ma oblig daca vreau”) potrivt art.

1010 Cod civil.

c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi facuta

printr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite categorii de acte este necesara si

35 Aceste dispoziþiuni se referã la minori, interziºi ºi la cei cãrora legea le-a prohibit oarecare contracte. 36 Ibidem, p.129 37 Aceastã cerinþã de validitate a consimþãmântului este desemnatã ºi prin expresia “consimþãmântul sã fie emis în stare de angajament juridic” - A se vedea T. Ionaºcu, op. cit. 363.

21

valabila numai manifestarea expresa a vointei (cum este cazul actelor solemne) pe

cand in alte situatii este valabila manifestarea fie expresa fie tacita (de exemplu art.

689 Cod civil care se refera la acceptarea mostenirii “expresa sau tacita”). Ca

modalitate de exteriorizare a consimtamantului, evidentiem forma scrisa, verbala si

chiar faptele si gesturile concludente si neechivoce din care se poate deduce

intentia asumarii unui angajament juridic. Tacerea, in principiu, nu are valoare de

consimtamant exteriorizat38, daca legea nu prevede expres aceasta.

d) consimtamantul sa nu fie alterat prin vicii de consimtamant, conditie

negativa impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil.

intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care

necesita o prezentare distincta si detaliata, ne propunem doar sa amintim ca acestea

sunt: eroarea39, dolul (viclenia)40, violenta41 si leziunea42.

C. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL Aceasta conditie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe

controverse sub aspectul definirii sale in literatura de specialitate.

in opinia majoritara, la care ne raliem si noi, se retine ca obiectul actului

juridic civil este insusi obiectul raportului juridic civil nascut din acele acte juridice,

adica conduita partilor, respectiv actiunle si inactiunile la care aceste sunt

indreptatite ori pe care trebuie sa le indeplineasca.

Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie sa indeplineasca la randu-i

urmatoarele conditii generale:

- sa existe;

- sa fie in circuitul civil;

- sa fie determinat sau determinabil;

38 Precizarea este necesarã având în vedere existenþa ºi valoarea principiului “qui tacit consentire videtur” (cine tace este de acord). 39 Eroarea constã în falsa reprezentare a realitãþii cu ocazia încheierii unui act juridic. 40 Dolul constã în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuinþarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina astfel sã încheie un act juridic. 41 Este acel viciu de consimþãmânt ce constã în constrângerea sau ameninþarea unei persoane cu un rãu injust, de naturã a-i insufla o temere care o determinã sã încheie un act juridic pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.

22

- sa fie posibil;

- sa fie licit si moral.

in unele situatii trebuie indeplinite si unele conditii speciale, dar numai pentru

anumite acte juridice civile dintre care enumeram:

- cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;

- sa existe autorizatia administrativa ceruta de lege;

- obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.

Toate aceste conditii de valabilitate sunt prevazute de dispozitiile Codului

civil in art. 948 pct. 3, 963, 964, 965.

D. EXISTENTA UNEI CAUZE LICITE

impreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica. Ca notiune

cauza actului juridic civil consta in scopul urmarit la incheierea unui asemenea act.

Cauza este elementul care raspunde la intrebarea: “Pentru ce s-a incheiat actul

juridic civil”.

in dreptul nostru civil se admite ca exista doua elemente care compun cauza

actului juridic: scopul imediat si scopul mediat.

Scopul imediat - cauza proxima - numit si scopul obligatiei este stabilit pe

principalele categorii de acte juridice civile, dupa cum urmeaza:

- in contractele sinalagmatice, cauza consimtamantului fiecarei parti consta

in reprezentarea, adica prefigurarea mintala a contraprestatiei (o parte se obliga

stiind ca si cealalta parte se obliga, la randul ei);

- in actele cu titlu gratuit, scopul imediat il reprezinta intentia de a gratifica

(animus donandi);

- in actele reale scopul imediat il reprezinta prefigurarea remiterii lucrului,

bunului;

42 Disproporþia vãditã dintre prestaþiile la care se obligã pãrþile unui act juridic civil.

23

- in contractele aleatorii, este cauza imediata riscul, adica prefigurarea unei

imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului, respectiv riscul

pierderii.

Dupa cum se poate observa, scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca

este un element abstract si invariabil, in cadrul unei anumite categorii de acte

juridice civile.

Scopul mediat - causa remota - numit si scopul actului juridic, consta in

motivul determinant al incheierii unui act juridic civil; acest motiv se refera fie la

insusirile unei prestatii, fie la calitatile persoanei.

Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o

categorie la alta de acte juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte

de drept civil.

Din cuprinsul art. 5 si 996 Cod civil, rezulta ca, pentru a fi valabila, cauza

trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele trei conditii:

a) sa existe;

b) sa fie reala;

c) sa fie licita si morala.

Pe langa conditiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie

mentionat ca actul juridic trebuie sa imbrace o anumita forma. Prin forma actului

juridic civil, se intelege acea conditie care consta in modalitatea de exteriorizare a

manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport

juridic civil concret. Ar mai fi de precizat ca aceasta conditie se supune regulii de

drept numita principiul consensualismului, care inseamna ca simpla manifestare de

vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia

nastere in mod valabil din punctul de vedere al formei care imbraca manifestarea de

vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este

consacrat expres de Codul civil, insa existenta sa este neindoielnica fiind dedusa pe

de o parte din continutul dispozitiilor art. 1295 Cod civil (care consacra

24

consensualismul pentru contractul de vanzare-cumparare), iar pe de alta parte, legea

consacra expres exceptiile de la acest principiu.

In functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor conditiile de forma

vizeaza:

- forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, numita si conditie “ad

validitatem” ori “ad solemnitatem” a carei nerespectare atrage nulitatea actului

juridic;

- forma ceruta pentru dovada actului juridic civil, numita si conditie “ad

probationem” a carei nerespectare nu atrage ineficacitatea actului in sine

(negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de proba, deoarece

“idem est non esse et non probari”.

- forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti a carei nerespectare se

sanctioneaza cu inopozabilitatea (ceea ce inseamna ca terta persoana este in drept sa

ignore, sa faca abstractie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunostinta

altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest scop)43.

Dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pentru actul juridic civil,

mai putem distinge intre:

- forma legala, adica cea impusa de legea civila si

- forma voluntara ori conventionala.

E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Codul civil in vigoare, necontinand o reglementare generala a actului juridic

civil, nu cuprinde nici reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate

acestea Codul civil cuprinde doua categorii de norme, care dupa sfera lor de

aplicare care privesc fie efectele conventiilor sau contractelor in general (969 - 985

Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza. Mai

trebuie adaugat faptul ca reglementari privind efecte ale unor contracte civile se

gasesc si in alte acte normative, din categoria izvoarelor dreptului civil.

43 Gh. Beleiu op. cit. p. 146

25

Efectul actului juridic civil consta in rezultatul acestuia. Dupa cum reiese din

insasi definitia actului juridic civil, efectul acestuia consta, dupa caz in: nasterea,

modificarea, transferarea sau stingerea unui raport juridic civil. Privit sub acest

aspect, efectul actului juridic se concretizeaza fie in stabilirea unui raport juridic, fie

in modificarea unui asemenea raport, fie in stingerea lui. Se poate observa prin

urmare, ca efectele actului juridic civil, nu sunt intotdeauna aceleasi, ele diferind in

functie de ceea ce s-a urmarit prin exprimarea vointei partilor ori, partii. Deci, intr-o

prima acceptiune, prin efectele actului juridic civil trebuie sa intelegem nasterea,

modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.

Manifestarea de vointa, care este substanta actului juridic civil, nu este un

scop in sine, ci mijlocul juridic pentru realizarea unui tel, determinant.

Acest scop nu este altul decat nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi

si obligatii civile, care formeaza continutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub

acest al doilea aspect, decurgand din primul prin efectele actului juridic civil

intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile.

in concluzie, a stabili efectele actului juridic civil inseamna a determina

continutul acestuia.

Acceptand teoria potrivit careia actul juridic civil se caracterizeaza (prin

prisma efectelor sale) prin obligativitate, irevocabilitate si relativitate, rezulta ca trei

sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil si anume:

- principiul fortei obligatorii, cunoscut si prin adagiul “pacta sunt servanda”;

- principiul irevocabilitatii;

- principiul relativitatii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque

nocere, neque, prodesse potest”.

Principiul fortei obligatorii - “pacta sunt servanda”. Pornind de la

prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Conventiile legal facute au putere de lege

intre partile contractante”, putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea

regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic legal incheiat se

impune autorilor sau autorului actului intocmai ca legea. in alti termeni: actul

26

juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele -

principiul fortei obligatorii se exprima si in formula larg raspandita in doctrina,

potrivit careia “contractul este legea partilor!”.

Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua

cerinte si anume: 1) Necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor

juridice generale de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii

cuvntului dat.

De la principiul “pacta sunt servanda” exista unele exceptii si anume in

cazurile in care efectele actelor nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea

lor, aceste efecte fiind ori mai restranse44 ori mai intinse45, independent de vointa

uneia sau a ambelor parti.

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

Pentru actele bilaterale (contracte, convetii), acest principiu este consacrat

expres in art. 969 alin. 2 Cod civil, in sensul ca ele pot fi revocate prin

consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”,

conventiile nu se pot revoca prin consimamantul unilateral al uneia din parti.

Putem deci defini principiul irevocabilitatii ca fiind acea regula de drept

potrivit careia actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia

dintre parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de

vointa, in sens contrar, din partea autorului sau.

Partile pot totusi, “prin consimtamantul lor mutual”, sa convina la revocarea

conventiei lor. Un asemenea caz da expresie principiului libertatii actelor juridice

44 Drept cazuri de restrângere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care actul juridic înceteazã înainte de termen, datoritã dispariþiei unui element al sãu, precum: - situaþia prevãzutã de art. 1552 pct. 3 C.civ.: contractul de mandat înceteazã “prin moartea, interdicþia, insolvabilitatea ºi falimentul, ori a mandantului ori a mandatarului”; - situaþia prevãzutã de art. 1439 C. civ.: Contractul de locaþiune se desfiinþeazã când lucrul a pierit în total sau s-a fãcut netrebnic spre obiºnuita întrebuinþare” (alin. 1). 45 Ca ºi cazuri de extindere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care: - actul juridic civil este prorogat (prelungit) prin lege; - efectele actului sunt amânate de o cauzã ce suspendã executarea unui act cu prestaþii succesive (intervenind tot o “prelungire” forþatã, a efectelor actului). În mãsura în care s-ar aplica, ar constitui o atingere a principiului, “pacta sunt servanda” ºi teoriei impreviziunii (rebus sic standibus), deoarece s-ar ajunge ca efectele actului sã fie altele decât cele pe care pãrþile au înþeles sã le stabileascã ºi care sã fie obligatorii pentru ele.

27

civile, caci asa cum partile sunt libere sa incheie actul juridic - prin mutuus

consensus - tot astfel ele sunt libere sa-i puna capat - prin mutuus dissensus;

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,

aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Consacrarea legala a acestui principiu este data de continutul art. 973 Cod

civil potrivit caruia, “Conventiile n-au efect decat intre partile contractante”46.

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula

potrivit careia acesta produce efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el

neputand sa profite ori sa dauneze altor persoane.

Constituie exceptii de la principiul relativitatii, cazurile in care actul juridic

civil ar produce efecte si fata de alte persoane decat partile, prin vointa partilor

actului.

in literatura de specialitate aceste exceptii sunt impartite la randul lor in

aparente si reale.

Din categoria exceptiilor aparente care numai la prima vedere ar fi in prezenta

unei abateri de la relativitate, in realitate efectele subordonandu-se exigentelor

principiului, enumeram fara a intra in analiza lor: a)situatia avanzilor cauza

(succesorii cu titlu particular, succesorii universali si cei cu titlu universal, creditorii

chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulatia si d) reprezentarea.

Exceptia veritabila (reala) de la relativitate o reprezinta stipulatia pentru

altul, sau “contractul in favoarea unei a treia persoane”.

Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul

convine cu cealalta parte - promitentul ca acesta din urma sa efectueze o prestatie

46 Acest principiu rezultã ºi din art. 969 alin. 1 Cod civil, deoarece acesta are formularea “Convenþiile legal fãcute au putere de lege între pãrþile contractante”.

28

in favoarea unei a treia persoane tertul beneficiar care nu participa la incheierea

actului, nici direct, nici prin reprezentare47.

2.2.3. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sanctiunea de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele

contrarii normelor juridice edictate, pentru incheierea sa valabila.

Deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu sunt

respectate, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

Nulitatile actelor juridice civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) in functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la

incheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este

de doua feluri: absoluta si relativa;

b) in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea este tot de doua feluri:

partiala si totala;

c) dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si

nulitatea virtuala; acestor nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;

d) dupa felul conditiei de validitate nerespectata, deosebim intre nulitatile de

fond si nulitatile de forma.

A. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA48

Este absoluta acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea

actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc.

47 De reþinut cã dreptul terþului se naºte direct ºi în puterea convenþiei dintre stipulant ºi promitent. Doar exerciþiul dreptului subiectiv astfel nãscut depinde de voinþa terþului beneficiar. Codul civil face aplicaþii ale stipulaþiei pentru altul în materie de rentã viagerã (art. 1642) ºi de donaþie cu sarcinã (art. 828 ºi 830). 48 Sub aspect terminologic, nulitatea absolutã este denumitã, în legislaþie, practicã ºi chiar doctrinã, uneori, prin formulele: actul este “nul de drept” sau “nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar nulitatea relativã este indicatã de formulele: “actul este anulabil” , “actul poate fi anulat”.

29

Este relativa acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea

actului juridic civil, a unei norme care ocroteste un interes particular, individual ori

personal.

B. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTAL A49

Este partiala acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele

actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producandu-se deoarece nu contravin

legii.

Este totala acea nulitate care desfiinteaza actul juridic in intregime.

Dintre aceste doua feluri de nulitati, nulitatea partiala este regula, iar nulitatea

totala reprezinta exceptia.

C. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA

Este expresa (explicita ori textuala) acea nulitate care este prevazuta ca atare,

intr-o dispozitie legala. Majoritatea nulitatilor o constituie cazurile de nulitate

expresa, prevazute fie in Codul civil, fie in alte izvoare ale dreptului civil.

Este virtuala (sau implicita sau tacita) acea nulitate care nu este prevazuta

expres de lege, dar rezulta din modul in care este reglementata o anumita conditie

de validitate a actului juridic civil.

D. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA

De fond este acea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevaliditate a unei

conditii de fond a actului juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.

De forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei ceruta

ad validitatem.

49 În aplicarea prcticã a acestor douã categorii de nulitãþi, trebuie sã se þinã seama atât de cauza de nulitate (spre exemplu, nerespectarea formei cerutã “ad validitatem” va conduce la o nulitate totalã), cât ºi de complexitatea conþinutului, clauzelor actului juridic civil (deoarece doar la un act cu mai multe clauze ºi, deci, efecte unele pot fi desfiinþate, iar altele menþinute; spre exemplu un împrumut fãrã dobândã, e greu de anulat parþial, pe când un împrumut cu dobândã, mai mare decât cea permisã de lege (camãtã), poate di anulat parþial, desfiinþându-se doar clauza privitoare la dobândã, dar menþinându-se restul efectelor actului).

30

Ca frecventa practica, mai numeroase sunt cazurile nulitatii de fond, decat

acelea de forma.

in general, se poate spune ca nulitatea actului juridic civil are in mod global

urmatoarele cauze50:

- incalcarea dispozitiilor legale privind capacitatea de a face actul;

- lipsa ori nevalabilitatea consimtamantului;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic;

- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;

- nesocotirea limitelor libertatii actelor juridice (normele imperative ordinea

publica si bunele moravuri);

- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;

- fraudarea legii.

Referindu-ne la efectele nulitatii, esenta acestora este exprimata chiar in

definitia nulitatii: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate

pentru incheierea sa valabila.

Efectele nulitatii sunt insa diferite, avand in vedere ca aceasta poate fi

invocata sau sesizata la momente diferite in timp, dupa incheierea actului juridic.

Astfel, o prima situatie este aceea in care actul incheiat nu a fost executat.in

acest caz actul fiind desfiintat, nu se mai poate pretinde sa fie executat, partile

aflandu-se in ipostaza in care nici nu ar fi incheiat actul.

in situatia in care actul a fost executat in tot sau in parte pana la momentul in

care intervine hotararea de anulare, se va dispune totodata desfiintarea retroactiva a

actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestatiile efectuate in temeiul actului anulat vor

fi restituite.

50 Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolutã, iar altele nulitatea relativã. Când legea nu precizeazã felul nulitãþii, este datoria interpretului sã stabileascã acest aspect, apelând la criteriul de clasificare a nulitãþii, în absolutã ºi relativã, la natura interesului ocrotit prin dispoziþia legalã încãlcatã la încheierea actului juridic civil. Pentru anumite cazuri, nu existã soluþii unanim admise în ce priveºte felul nulitãþii (absolutã ori relativã), atât în doctrinã, cât ºi în jurisprudenþã.

31

in sfarsit o a treia ipoteza, se refera la situatia in care actul a fost executat, iar

dobanditorul de drepturi la randu-i le-a transmis unor terti subdobanditori, pana la

momentul intervenirii hotararii de anulare a actului. in acest caz, pe langa

desfiintarea actului initial executat (constatat nul) si a restituirii prestatiilor efectuate

se va dispune si desfiintarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de imprejurari a

fost exprimat plastic in adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.

Pentru a opera, insa, aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor

nulitatii si anume: 1) retroactivitatea nulitatii; 2) restabilirea situatiei anterioare -

restituio in integrum - care se realizeaza prin restituirea prestatiilor efectuate in

temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului

subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

in ceea ce privesc regimul juridic al nulitatilor, deosebim dupa cum ne vom

afla in situatia nulitatii absolute sau relative.

Cu privire la prima categorie, aceasta este carmuita de urmatoarele reguli:

a) nulitaatea absoluta poate fi invocata la oricine are interes (ex.: partile

actului juridic civil, avanzii - cauza ai partilor, procurorul, instanta din oficiu);

b) actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi

invocata oricand fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie;

c) nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa sau

tacita51.

Regimul juridic al nulitatii relative se exprima la randul sau prin urmatoarele

trei reguli:

a) nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost

nesocotit la momentul incheierii actului juridic civil52;

51 Nu trebuie confundatã regula inadmisibilitãþii confirmãrii nulitãþii, absolute ca validarea actului prin îndeplinirea ulterioarã a cerinþei legale, care nu fusese respectatã în momentul încheierii actului. 52 Invocarea poate fi fãcutã personal de cel interesat, dacã are capacitatea necesarã pentru aceasta, dar pote fi fãcutã ºi prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciþiu.

32

b) actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulitatea

relativa nu poate fi invocata oricand, ca in cazul invocarii nulitatii absolute, ci

numai in termenul de prescriptie extincitva53;

c) nulitatea realtiva poate fi confirmata expres sau tacit54.

Sintetizand aspectele referitoare la regimul juridic al nulitatilor, putem retine

ca intre aceste doua categorii nu exista diferente cu privire la efecte, ci numai cu

privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri constau in faptul ca:

- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, chiar si din oficiu,

nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana al carei interes a fost nesocotit

la incheierea actului;

- nulitatea absoluta este imprescriptibila, nulitatea relativa este prescriptibila;

- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmre, nulitatea relativa

poate fi confirmata, expres sau tacit.

Sectiunea 2.3. Persoana fizica Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie sa aiba capacitatea juridica.

Prin capacitatea juridica a persoanelor se intelege, in general, apritudinea acestora

de a avea dreptul si obligatii si de a fi subiecte de drept in raporturile juridice.

Capacitatea persoanelor, definita in acest mod, poate fi denumita capacitatea

generala sau capacitatea civila. Actul normativ care guverneaza subiectele de drept

in general si pe cele de drept civil in special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice si persoanele juridice. in art. 4 al acestui decret se vorbeste despre

53 Acest termen ca ºi începutul prescripþiei aceste acþiuni este rezultat din art. 9 fin Decretul nr. 167/1968 care are urmãtorul cuprins: “Prescripþia dreptului la acþiune în anularea unui act juridic pentru violenþã începe sã curgã de la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare prescripþia începe sã curgã de la data când cel îndreptãþit, reprezentantul sãu legal sau persoana chematã de lege sã-i încuviinþeze actele a cunoscut cauza anulãrii, însã cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. 54 Confirmarea expresã se realizeazã potrivit art. 1 190 C.civ.: “Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaþii, în contra cãrei legea admite acþiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza ºi natura obligaþiei, ºi când face menþiunea de motivul acþiunii n nulitate, precum ºi despre intenþia de a repara viciul pe care se întemeia acea acþiune”; Confirmarea tacitã rezultã fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulitãþii înãuntrul termenului de prescripþie extinctivã.

33

cpacitatea civila care este recunoscuta tuturor persoanelor: “Sexul, rasa,

nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asuora

capacitatii”.

De aici putem trage concluzia ca de regula, capacitatea persoanelor poate

varia in functie doar de natura si ramura de drept, de care apartine raportului juridic.

Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea

de drept procesual etc.

Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilita de lege care, le recunoaste

drepturi si obligatii juridice, este o capacitate juridica.

2.3.1.Capacitatea persoanei fizice. Capacitatea de folosinta. Capacitatea

de exercitiu.

Fie ca este vorba de capacitatea civila generala, fie ca este vorba de

capacitatea de drept civil, de drept administrativ etc., capacitatea juridica are doua

parti componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Art. 5 din Decretul nr. 31/1954, alin. 1, prevede ca, persoana fizica are

capacitatea de folosinta si in afara de cazurile prevazute de lege, are capacitatea de

exercitiu. in alineatele 2 si 3 din acelasi articol, se precizeaza ce se intelege prin

fiecare. Astfel, se spune: “capacitatea de folosinta este capacitatea (facultatea,

atributul sau posibilitatea) de a avea drepturi si obligatii, iar capacitatea de exercitiu

este posibilitatea (atributul, capacitatea) persoanei de a-si exercita drepturile si de a-

si asuma obligatii savarsind acte juridice”.

Desigur, intr-un raport de drept civil, continutul capacitatii de folosinta a

subiectului de drept se refera la aptitudinea de dobandire a drepturilor i obligatiilor

patrimoniale sau nepatrimoniale civile.

34

O prima caracteristica a capacitatii de folosinta este aceea ca, de principiu, ea

nu poate constitui obiect al instrainarii sau renuntarii de catre subiectul de drept

caruia ii apartine.

O a doua caracteristica este aceea ca nu pote fi ingradita. Neingradirea

capacitatii de folosinta lasa loc totusi unor situatii concrete, cand ingradirea

opereaza in anumite limite.

inceperea si incetarea capacitatii de folosinta. Asa cum am mai spus,

capacitatea de folosinta incepe odata cu nasterea persoanei si inceteaza odata cu

moartea ei. Acesta era principiul stabilit de art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la

persoanele fizice si juridice.

Exista desigur si exceptii a caror analiza nu ne-am propus-o, care se vor

studia insa la disciplinele de ramura.

Capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice este precizata de Decretul nr.

31/1954 in art. 5, aliniat 2, ca fiind “capacitatea persoanei de a-si exercita

drepturile si de a-si asume obligatii, savarsind acte juridice”.

Capacitatea de exercitiu nu se condunfa cu facultatea, posibilitatea,

aptitudinea de a dobandi drepturi si obligatii ci, este tocmai concretizarea acestei

aptitudini prin dobandirea efectiva de drepturi si obligatii, prin incheierea unor acte

juridice, ceea ce inseamna asumarea unor drepturi si obligatii.

Asumarea de drepturi si obligatii de catre subiectul de drept se infaptuieste de

catre acesta singur si personal. Asadar nu mai opereaza nici reprezentarea nici

asistarea.

Art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954 precizeaza ca nu se poate renunta sau

ingradi capacitatea de exercitiu decat in conditiile legii.

Prin interpretare, s-a ajuns la concluzia ca textul citat admite lipsa totala sau

partiala a capacitatii de exercitiu, insa, numai in cazurile si in conditiile prevazute

de lege55.

55 În acest sens, vezi C. Stãtescu Drept civil, op. cit., p. 21 - 97 ºi 221 - 225.

35

Ca lipsite total de capacitate de exercitiu sunt persoanele fizice care nu au

implinit varsta de 14 ani si cele puse sub interdictie judecatoreasca.

Capacitatea de exercitiu restransa se refera in principal la minorii care au

implinit varsta de 14 ani.

Actele juridice incheiate de persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu

capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile.

Exista insa acte juridice incheiate de persoane lipsite de capacitatea de

exercitiu sau cu aceasta capacitate restransa care sunt valabile. Este vorba de

incheierea casatoriei, recunoasterea filiatiunii, unele acte administrative efectuate in

temeiul legii cum ar fi plata de impozite, etc.

inceputul capacitatii de exercitiu. Capacitatea de exercitiu se dobandeste

de persoanele fizice odata cu dobandirea majoratului iar de catre persoanele

juridice, potrivit legii.

in realitate si in cazul persoanelor fizice si in cazul persoanelor juridice numai

legea stabileste momentul dobandirii capacitatii de exercitiu.

Pentru persoanele fizice, art. 8 din Decretul nr. 31/1954 prevede:

“Capacitatea de exercitiu deplina incepe de la data cand persoana devine majora”.

Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. Minorul care se casatoreste

dobandeste prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu.

2.3.2. Identificarea persoanei fizice

Asa cum am mai subliniat numai omul poate fi subiect de drept, participand

in general in sfera relatiilor sociale fie ca persoana fizica, fie in calitate de persoana

juridica.

Prin identificarea persoanei fizxice se intelege individualizarea omului in

cadrul raporturilor juridice civile. Dupa cum este bine stiut, raportul juridic civil are

trei elemente constitutive si anume: subiecte, continut si obiect. Stabilirea in concret

36

a primului element, implica individualizarea ori identificarea subiectului de drept

civil.

Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute in legislatia noastra

civila sunt: numele, domiciliul si starea civila56.

A. NUMELE

in legislatie nu este definit numele, insa pe baza reglementarilor privind unele

aspecte referitoare la structura, stabilirea, modificarea si schimbarea lui, in doctrina

juridica s-a apreciat ca fiind cuvantul sau cuvintele care individualizeaza persoana

fizica in societate.

Putem deci defini numele ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei

fizice, care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate,

prin cuvinte stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie57.

Structura legala a numelui este data de dispozitiile art. 12 aliniat 2 din

Decretul nr. 31/1954 care prevad ca “numele cuprinde numele de familie si

prenumele”. Cu toate acestea, atat legislatia, jurisprudenta, cat si doctrina folosesc

termenul “nume” atat intr-un sens larg, cat si in unul restrans.

in prima situatie prin nume este desemnat atat numele de familie, cat si

prenumele, pe cand stricto sensu, prin nume se intelege doar numele de familie.

Caracterele juridice ale numelui

Fiind un drept personal nepatrimonial, in esenta numele se caracterizeaza

prin:

56 . Principalele acte normative, care formeazã sediul materiei, de lege lata sunt: - pentru nume: Decretul nr. 31/1954 (art. 12), Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64, 78); Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, Convenþia privind drepturile copilului; - pentru domicliu (ºi reºedinþã); Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15); Legea nr. 5/1971 (republicatã) privind actele de identitate ºi procedura schimbãrii domiciliului ºi a reºedinþei; Pactul internaþional privind drepturile civile ºi politice ale omului; Codul familiei; Convenþia privind drepturile copilului; - pentru starea civilã: Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24) Codul familiei; Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilã (ºi reglementãrile date în aplicarea sa); Convenþia privind drepturile copilului. 57 Gh Beleiu, op. cit., p.312; Aceastã definiþie þine seama de dispoziþia de principiu a art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoanã are drept la numele stabilit potrivit legii”.

37

- ca toate drepturile personale nepatrimoniale, si dreptul la nume este un drept

absolut, opozabil erga omnes;

- inalienabilitate; prin aceasta intelegandu-se faptul canici o persoana fizica

nu poate renunta la acest element de identificare, si nu-l poate instraina (vinde sau

dona)58;

- imprescriptibilitate; oricat ar dura neexercitarea lui, dreptul la nume nu se

pierde pe de o parte (prescriptie extinctiva), iar pe de alta parte el nu poate fi

dobandit oricat s-ar folosi, decat in conditiile legii;

- personalitate; acest caracter confera doar titularului dreptul de a exercita

numele sau in mod personal nefiind admisa reprezentarea;

- universalitatea si legalitatea sunt atribute derivate din prevederile

constitutionale si normele dreptului international ce isi gasesc obiectivarea in

dispozitiile articolului 12 aliniat 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoana are

drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii”;

- unitate; acest caracter consta in faptul ca desi are structura la care ne-am

referit numai numele de familie si prenumele (impreuna), individualizeaza o

persoana fizica.

De regula numele de familie se dobandeste prin efectul filiatiei, deosebindu-

se urmatoarele situatii:

- daca copilul provine din casatorie, acesta va lua numele comun al

parintilor59;

- copilul din afara casatoriei va dobandi numele aceluia dintre parinti fata de

care filiatia a fost mai intai stabilita, cu precizarea ca in situatia in care filiatia a fost

58 La prima vedere s-ar putea ridica problema transmiterii numelui de familie prin filiaþie, cãsãtorie sau adopþie, însã particularitatea acestor situaþii constã în aceea cã titularul de la care se transmite pãstreazã în continuare numele. 59 Dacã pãrinþii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala pãrinþilor ºi se va declara, odatã cu naºterea copilului, la serviciul de stare civilã. În lipa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelarã de la domiciliul copilului va hotãrî, ascultând pe pãrinþi, dacã copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Textul iniþial se referã la “autoritatea tutelarã” însã prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinþarea înfierii, competenþa încuviinþãrii a fost trecutã de la autoritatea tutelarã la instanþa judecãtoreacã. Legea nr. 11/1990 a fost republicatã în temeiulLegii nr. 48/1991, “înfierea” devenind “adopþie” (M.Of. nr. 147/1991); De altfel aceste situaþii sunt reglementate de disp. art. 64 din Codul familiei.

38

stabilita ulterior si fata de celalalt parinte, doar instanta judecatoreasca poate la

cerere sa incuviinteze copilului de a purta numele acestuia din urma;

- numele de familie si prenumele copilului gasit si a carui parinti nu pot fi

identificati se va stabili printr-o decizie administrativa ce cade in competenta

primariei in raza careia a fost gasit copilul.

Alegerea sau stabilirea prenumelui alaturi de numele de familie are o

importanta deosebita, aceasta parte a numelui (lato sensu) individualizand persoana

in familie, si totodata ajutand sa distinga o persoana fata de alta persoana cu acelasi

nume de familie, dar din familii diferite, avand aceleasi caractere juridice ca si

numele de familie.

Trebuie facuta o distinctie intre nume si pseudonim. Acesta din urma este un

drept subiectiv al persoanei fizice, individualizand persoana fizica in societate, in

general, intr-un anumit domeniu de activitate, in special, printr-un cuvant ori o

grupare de cuvinte.

Desi este consacrat legislativ60 si se bucura de protectia legala a drepturilor

personale nepatrimoniale, pseudonimul, spre deosebire de nume nu este supus

stabilirii, modificarii, schimbarii pe cale administrativa ori retranscrierii,

caracteristica dominanta a acestuia fiind autodesemnarea.

Pseudonimul nu trebuie confudat cu porecla. in limbajul comun, porecla

inseamna un supranume (care este dat de alte persoane de obicei in deradere altei

persoane fizice, mai ales in legatura cu o caracteristica legata de aspectul exterior,

ori a activitatii sale). Nefiind recunoscut de lege, desi este o grupare de cuvinte care

intr-un fel o poate individualiza in fapt pe o persoana fizica, porecla nu se bucura de

o protectie legala61.

60 Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (alãturi dealte drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la nume; art. 3 pct. 2 din Decretul 321/1956 privind dreptul de autor (care consacrã dreptul de a fi recunoscut la autor, opera literarã, artisticã ori ºtiinþificã urmând sã aparã, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia, sau fãrã indicare de nume). 61 Semnalãm, totuºi, cã legislaþia referitoare la cazierul judiciar face referire expresã la poreclã.

39

B. DOMICILIUL

Ca si numele, domiciliul este un element de identificare a persoanei fizice,

care desi intereseaza toate ramurile de drept, in demersul nostru explicativ, ne vom

opri doar la domeniul raporturilor civile62.

Punctul de referinta in definirea domiciliului, este reglementarea cuprinsa in

art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea isi

are locuinta statornica sau principala”.

Desi, asa cum vom vedea, se pot distinge trei categorii de domicilii, ne vom

ralia opiniilor din literatura de specialitate, in sensul sa se accepte o definire a

dimiciliului in general63.

Astfel prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice

care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc, avand aceasta semnificatie

juridica.

Atat in legislatie, jurisprudenta, cat si in doctrina juridica se utilizeaza doua

notiuni, respectiv aceea de domiciliu si aceea de resedinta, cu scopul de a se face

distinctia intre locuinta statornica si cea temporara a persoanei fizice64.

Daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, numai una are

valoarea juridica a domiciliului si anume cea principala, asa cum dispune art. 13 din

Decretul nr. 31/1954. Prin aceasta regula se traseaza doua importante caractere

juridice specifice si anume stabilitatea si unicitatea domiciliului.

Recunoasterea acestor trasaturi nu impiedica insa ca persoana fizica sa-si

schimbe domiciliul, in decursul timpului, putand avea astfel mai multe domicilii,

insa nu in acelasi timp, ci in mod succesiv.

Trebuie acceptata o asemenea teorie, tocmai avand in vedere faptul ca

obligativitatea domiciliului decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi

62 De lege lata, instituþia domiciliului este alcãtuitã din norme cuprinse în: Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15, în principal) ºi Codul familiei (art. 11, 100, 102, 122, mai ales). 63 În acest sens ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 329. 64 Faþã de caracterul statornic, stabil, al locuinþei care este domiciliul persoanei fizice, este criticabilã formula “domiciliu stabil”, întrucât conþine un mare pleonasm, fomulã întâlnitã, din pãcate, în diferite formulare, în presã, dar ºi în unele dispoziþii legale

40

mijloc de individualizare, in spatiu de data aceasta, a persoanei fizice, imprejurare

de care este interestata atat societatea, statul prin institutiile sale specializate, cat si

titularul.

Legat de acest element de identificare, numeroase sunt situatiile in toate

ramurile de drept, in care nasterea, derularea, modificarea si incetarea raporturilor

juridice, sunt intim legate de aceasta notiune juridica 65.

Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul ca

fiind un drept personal nepatrimonail, dreptul la domiciliu este insotit de toate

atributele juridice ale unui asemenea drept si anume, opozabilitatea erga omnes,

inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea la care se

adauga acele caractere juridice specifice comune la care ne-am referit, cum ar fi:

stabilitatea, unicitatea si obligativitatea.

in functie de modul de stabilire, domiciliul poate fi: de drept comun, legal sau

conventional.

Daca avem in vedere teritoriul statutlui pe care se afla, se distinge intre

domiciliu in tara si domiciliu in strainatate.

Daca se pune problema succesiunii in timp a domiciliului, vom opera cu

notiunile de vechiul domiciliu si domiciliul actual al persoanei fizice.

in cele din urma se mai distinge o situatie particulara, in cadrul relatiilor de

familie, unde din punct de vedere al sotilor, se poate distinge intre situatia regula -

65 Dintre domeniile dreptului civil, în care se învedereazã rolul domiciliului menþionãm: - domeniul capacitãþii civile, astfel potrivit art. 47 din legea fondului funciar, nr. 18/1991: “Persoanele fizice care nu au cetãþenia românã ºi domiciliul în România, precum ºi persoanele juridice care nu au naþionalitate românã ºi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii; - “Cetãþenii strãini ºi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”; de amintit sunt ºi dispoziþiile art. 42 ºi 43 din aceeaºi Lege; potrivit art. 42: “Cetãþenii români cu domiciliul în strãinãtate ºi foºtii cetãþeni români care dobândesc cetãþenia românã pot benedicia la cerere de prevederile prezentei legi, dacã îºi stabilesc domiciliul în þarã”; - domeniul obligaþiilor civile; potrivit art. 1 104 C.civ.: “Plata trebuie sã se facã în locul arãtat în convenþie; Dacã locul nu este arãtat, plata, în privinþa lucrurilor certe ºi determinate se va face în locul în care se gãsea obiectul obligaþiei în timpul contractãrii. În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului. - domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului;de acesta se leagã o serie de consecinþe juridice. - în fine potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991; “Prin investitori strãini se înþeleg persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupã caz, cu sediul în strãinãtate, care efectueazã investiþii în România, în oricare din modalitãþile prevãzute de prezenta lege”.

41

aceea a domiciliului conjugal, comun fata de situatia de exceptie - aceea a

domiciliilor separate.

Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate se

va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. in orice alt

caz, plata se facela domiciliul debitorului.

In materie succesorala locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului

domiciliu al defunctului, imprejurare de care sunt legate o serie de consecinte

juridice.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg

persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupa caz, cu sediul in

strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile

prevazute de prezenta lege”.

Fara a intra in cercetarea exhaustiva a acestui element de identificare a

persoanei fizice66 vom releva in continuare in mod succint, cateva dintre elementele

ce caracterizeaza felurile domiciliului.

in ceea ce priveste domiciliul de drept comun, il putem defini plecand de la

prevederile art. 13 din Decretul 31/1954, ca fiind acel drept al persoanei fizice de a

se individualiza, in spatiu, prin locuinta sa statornica sau principala. Aceasta este de

altfel ponderea situatiilor intalnite in fapt, iar dovada domiciliului de drept comun se

face cu actul de identitate, unde este evidentiat si domiciliul titularului. Domiciliul

de drept comun se poate dovedi si cu pasaportul.

Prin domiciliu legal se intelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru

anumite categorii de persoane fizice. Urmatoarele sunt situatiile ce intra sub

incidenta acestor categorii:

- minorul are domiciliul legal, dupa caz la: a) parintii sai; b) parintele la care

locuieste statornic; c) parintele care-l ocroteste; d) tutore.

- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;

66 Pentru tratarea pe larg a acestor aspecte, vezi ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 332-330, unde sunt abordate ºi problemele referitoare la stabilirea, schimbarea, ºi dovada domiciliului.

42

- cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in

care acesta este in drept ss-l reprezinte.

in principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept

comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliu legal67.

Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita potrivit

acordului de vointa al parintilor actului, invederarea executarii sale in acel loc sau

pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de stare civila.

Fiind deci rod al unei conventii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu

(conventional), altul decat cel de drept comun, doctrina califica domiciliul

conventional ca fiind o conventie accesorie, in scopul de a fi prorogata competenta

teritoriala in cazul solutionarii unor cauze civile de catre organele jurisdictionale.

Acceptand aceasta calificare, urmeaza a constata in primul rand ca fiind o

conventie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium

sequitur principale”, fiind subordonat cerintelor legale privind conditiile si efectele

juridice bilaterale.

in sfarsit resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei

fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.

Este de semnalat faptul ca resedinta nu se bucura de caracterele juridice

specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate si obligativitate, atributele acesteia

fiind prin excelenta vremelnicia si caracterul facultativ.

Dovada resedintei se face in principal cu actul de identitate, care are rubrica

speciala pentru mentionarea resedintei, daca este cazul, insa s-a acceptat ca in egala

masura resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba.

C. STAREA CIVILA

Ca si numele si domiciliul, starea civila este un drept personal nepatrimonial,

menit sa individualizeze persoana fizica, reprezentand mijlocul juridic care releva

calitatile personale ale persoanei fizice.

43

Asa cum nu se confunda partea cu intregul, tot astfel nu trebuie confundat

un element ori un izvor de stare civila, cu insasi starea civila (ca suma a unor

asemenea elemente).

Sunt acte de stare civila: recunoasterea de filiatie, adoptia casatoria, hotararile

judecatoresti definitive si irevocabile date in actiunile de stare civila.

Mai deosebim fata de actele de stare civila, faptele de stare civila cum ar fi:

nasterea (data, loc), moartea (data, loc), sexul.

Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civila se bucura de aceleasi

caractere juridice specifice acestei clase de drepturi.

Sunt acte de stare civila (instrumentum probationis) - inscrisurile oficiale,

special tiparite si completate, avand denumirile: act de nastere, act de casatorie, act

de deces, precum si: certificat de nastere, certificat de casatorie, certificat de deces,

ca si duplicatele acestor certificate, eliberate in conditiile legii68.

Actul de stare civila are o natura juridica complexa ori mixta, in sensul ca

aceasta natura trebuie determinata atat din punctul de vedere al dreptului civil (si

familiei, chiar), cat si din punctul de vedere al dreptului administrativ.

Pentru dreptul civil, actele de stare civila reprezinta o specie de acte autentice

(incadrandu-se in definitia, generica, a inscrisului autentic, data de art. 171 Cod

civil) cu toate consecintele juridice care decurg din aceasta calificare, mai ales

aspectul valabilitatii si al puterii lor doveditoare.

Pentru dreptul administrativ, actul de stare civila este inscrisul doveditor -

instrumentum, al actului administrativ individual-, care este tocmai inregistrarea de

stare civila. Totodata, el este si un mijloc de evidenta a populatiei.

67 Cu privire la acest aspect mai pot fi menþionate urmãtoarele: a) minorul de peste 14 ani îºi dovedeºte domiciliul cu actul de identitate; b) dacã este necesar, se poate folosi ºi hotãrârea judecãtoreascã de încredinþare a minorului, ori decizia de instituire a tutelei ori curatelei (din care reiese domiciliul de drept comun al ocrotitorului). 68 În sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele de stare civilã, publicatã în Monitorul Oficial al Romãniei nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire despre: - Actele de stare civilã care sunt înscrisurile autentice prin care se dovedeºte naºterea, cãsãtoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului ºi al persoanei ºi servesc la cunoaºterea numãrului ºi structurii populaþiei, a situaþiei demografice, la apãrarea drepturilor ºi libertãþilor fundamentale ale cetãþenilor. - Actele de naºtere, de cãsãtorie ºi de deces ce se întocmesc în registre de stare civilã, în douã exemplare, ambele originale, ºi se completeazã manual, cu cernealã specialã de culoare neagrã.

44

Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila, regula instituita de art.

22 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca “Starea civila se dovedeste cu actele

intocmite sau cu cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila”.

Cu toate acestea, si certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila

au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre, care sunt

numai pentru uzul organelor de stat.

Pe cale de exceptie, potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954, starea civila se

va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de

lege in conditiile in care69:

a) nu a existat registru de stare civila;

b) registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in totalitate sau in parte;

c) intocmirea actului de stare civila a fost omisa;

d) procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta.

Se poate observa ca, in esenta, starea civila se poate dovedi cu alte mijloace

de proba decat actele si certificatele de stare civila in cazurile in care poate interveni

reconstituirea ori intocmirea ulterioara, in conditii derogatorii, a actelor de stare

civila.

Sectiunea 2.4. Persoana juridica 2.4.1. Notiuni generale.

Asa cum am mai precizat mai sus, subiecte ale raportului juridic civil pot fi

persoanele fizice si persoanele juridice.

in vechea doctrina romaneasca, persoanele juridice erau denumite “persoane

morale”. intr-o asemenea acceptiune, persoana morala sau juridica era definita ca o

fiinta abstracta, intelectuala, creata prin fictiunea legii. Numai legiuitorul era in

69 În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 164.

45

drept sa creeze asemenea persoane, pentru ca nici o fictiune nu poate sa existe fara

lege70.

Abandonand aceasta teorie, stiinta actuala a dreptului studiaza persoana

juridica in postura sa de subiect colectiv de drept, deci un grup de oameni care,

intrunind conditiile cerute de lege poate fi titular de drepturi subiective si isi poate

asuma obligatiile civile71

Motivul pentru care unei asemenea colectivitati i s-a recunoscut calitatea de

subiect de drept este tocmai faptul ca ea poate raspunde intereselor unui grup strict

determinat de persoane fizice.

Desi notiunea de persoana juridica s-a nascut si este proprie dreptului civil, ea

este frecvent intrebuintata si de alte ramuri de drept, administrativ, financiar,

procesual etc.

Legislativ, sediul materiei il constituie Decretul nr. 31/1954 privind

persoanele juridice, precum si Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la

persoanele juridice, asociatiuni si fundatiuni. Acest cadru insa a fost vadit depasit in

prezent de evolutia economico-sociala, in care s-au impus o sumedenie de acte

normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au inlocuit

complet vechea structura a sistemului de tip socialist.

Comuna tuturor reglementarilor referitoare la persoane juridice este referirea

la intrunirea conditiilor de constituire a persoanelor juridice, numite elemente

constitutive.

70 D. Alexandresco, Explicaþiunea teoreticã ºi practicã a dreptului civil român vol.I Bucureºti, 1906, p.256.

71 Gh. Beleiu, op.cit., p.343; În acelaºi sens, C. Stãtescu, op.cit., p.365 sau M. Costin op.cit., vol.II, p. 355. Deºi sunt subiecte colective de drept, pot exista în mod excepþional ºi persoane juridice constituite de cãtre o singurã persoanã fizicã. Este, spre exemplu, cazul societãþii comerciale cu rãspundere limitatã constituitã prin aportul social al unui singur asociat. Textul art. 34 din Legea 31/1990 fixeazã doar limita maximã a numãrului de asociaþi adicã 50 de persoane. În acest sens, vezi St. D. Cãrpenaru, Dreptul comercial român, Ed. A.L.L. Bucureºti, 1996, p. 148.

46

2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.

Potrivit art. 26 litera “e” din Decretul nr. 31/1954, sunt in conditiile legii

persoanei juridice, “orice organizatie (...) care are o organizare de sine statatoare

si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul

obstesc”.

Din parcurgerea acestui text, reiese ca trei sunt elementele constitutive

definitorii ale persoanei juridice, respectiv:

a) organizarea de sine statatoare;

b) patrimoniul propriu, adica distinct de patrimoniile persoanelor fizice care

au constituit persoana juridica;

c) un scop licit, in acord cu interesul general, obstesc.

Aceste elemente constitutive se caracterizeaza prin generalitate, legalitate,

exclusivitate, diversitate si cumulativitate.

Generalitatea lor consta in aceea ca ele sunt aplicabile tuturor categoriilor de

persoane juridice.

Legalitatea, presupune determinarea lor stricta numai prin vointa legii,

neexistand nici posibilitatea ignorarii si nici a adaugirii altor elemente constitutive.

Cumulativitatea se refera la situatia in care existenta persoanei juridice este

conditionata de intrunirea tuturor elementelor constitutuve.

Exclusivitatea implica imprejurarea ca elemente constitutive sunt atat

necesare, cat si suficiente.

Diversitatea se refera la continutul variat al celor trei elemente, care pot

comporta multiple particularitati, de la o persoana juridica la alta.

Continutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune urmatoarele

consideratiuni, specifice fiecaruia:

A. ORGANIZAREA DE SINE STATATOARE presupune existenta unei

structuri interne bine conturate, constand in desemnarea unor organe proprii de

47

conducere, stabilirea atributiilor si delimitarea competentelor lor functionale precum

si precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in

raporturile sale cu tertii. Tocmai aceasta organizare ii confera persoanei juridice

posibilitatea de a actiona ca un tot coerent72.

Astel art. 15 din Legea nr. 15/1990 prevede ca “activitatea curenta a regiei

autonome este condusa de un director general sau un director numit de consiliul de

administratie cu avizul ministerului de resort”, in vreme ce art. 12 litera h, din

Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca statutul societatii trebuie

sa cuprinda printre altele, mentiuni referitoare la regulile privind desemnarea,

componenta si functionarea organelor sale de conducere, competentele, indatoririle

si responsabilitatile acestor organe.

De asemeni, art. 7 lit. e, din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, prevede

obligativitatea mentiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora,

modul de alegere si de revocare, durata mandatelor si atributiile lor.

B. PATRIMONIUL PROPRIU. Patrimoniul distinct este acel element

constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial

al caror titulara este persoana juridica. Ca orice patrimoniu, patrimoniul persoanei

juridice are doua componente: una activa si alta pasiva; in vreme ce prima cuprinde

toate drepturile reale sau de creanta, cea de a doua insumeaza toate obligatiunile

patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.

Pe langa prevederile generale de principiu cuprinse in art. 26 litera e, din

Decretul nr. 31/1954, referiri la patrimoniul persoanei juridice se fac si in alte acte

normative. Mentionam sub titlu de exemplu:

- art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 precizeaza ca prin actul de infiintare al

regiei autonome se va stabili si patrimoniul sau, pe langa obiectul de activitate,

denumirea si sediul principal;

72 M. Costin, op. cit., p. 369.

48

- art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale stabileste

ca in contractul societatii in nume obiectiv si in comandita simpla este obligatorie

inserarea mentiunilor referitoare la capitalull social subscris si varsat cu mentiunea

aportului fiecarui asociat etc.;

- art. 7 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul

cotizatiilor si la modul lor de incasare, la constituirea si lichidarea patrimoniului.

O ultima precizare de maxima importanta se impune cu privire la patrimoniul

propriu al persoanelor juridice, si anume ca el este distinct atat fata de patrimoniile

altor persoane juridice, cat si data de patrimoniul fiecarei persoane fizice care intra

in componenta sa.

C. SCOPUL LICIT IN ACORD CU INTERESUL OBSTESC. Obiectul de

activitate, care nu este altceva decat scopul persoanei juridice, indica insasi ratiunea

de a fi a acesteia.

Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta

cu interesul obstesc, general.

Textul art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954 se refera la un scop “in acord

cu interesele obstesti”, ceea ce implica raportarea sa la interesele generale ale

societatii care nu pot accepta existenta unor persoane juridice care actioneaza in

virtutea unor scopuri ilicite73.

Conditia scopului determinat si licit rezulta si din alte prevederi legislative,

din care spicuim sub titlu de exemplu:

- art. 4 alin.1 din Legea nr. 15/1990 stabileste ca prin actul de infiintare a

regiei autonome se vor stabili obiectul sau de activitate, patrimoniul, denumirea si

sediul principal;

73 V.D. Zlãtescu Lecþii de drept civil, Ed. Fundaþiei României de Mâine, Bucureºti, 1995, p. 48.

49

- art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca in

statutul societatii se va face obligatoriu mentiunea obiectului de activitate,

enumerarea activitatilor ce constituie obiectul societatii si delimitarea sa teritoriala.

2.4.3.Clasificarea persoanelor juridice

Textul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 desi este inca in vigoare, cuprinde o

desueta trecere in revista a categoriilor de persoane juridice existenta la data

adoptarii lui; unele nu mai exista (organizatiile socialiste de stat si gospodariile

agricole colective), altele si-au schimbat complet organizarea si scopul (organele

locale ale administratiei de stat), altele constituie creatii legislative de data recenta

(regiile autonome sau societatile comerciale cu capital de stat).

Asa fiind, in literatura de specialitate au fost propuse urmatoarele criterii de

clasificare a persoanelor juridice:

a) Dupa forma dreptului de proprietate se disting:

1. persoane juridic de stat care includ ca persoana juridica si organele sale

corespunzatoare celor trei puteri separate (legislativa, executiva si judecatoreasca);

2. persoane juridice private sau particulare, cum sunt societatile

comerciale si cele agricole cu capital privat, cultele religioase, fundatiile si

academiile;

3. persoanele juridice cooperatiste ori obstesti, din care fac parte societatile

cooperatiste si organizatiile obstesti (partide politice si sindicate);

4. persoane juridice mixte , cum sunt societatile comerciale mixte, infiintate

potrivit Legii nr. 35/1991 cu privire la regimul investitiilor straine in Romania.

b) Dupa nationalitatea lor, persoanele juridice pot fi:

1. persoane juridice romane;

2. persoane juridice straine;

c) Dupa sediul lor distingem intre:

1. persoane juridice cu sediul in Romania;

50

2. persoane juridice cu sediul in strainatate.

d) Dupa natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:

1. persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor

urmaresc obtinerea unui profit patrimonial):

2. persoane juridice cu scop nepatrimonial sau “non profit”.

e) Dupa corelatia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi principale sau

anexe, iar in functie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane juridice de drept

public si persoane juridice de drpet privat.

Clasificarea persoanelor juridice prezinta interes prectic in privinta regimului

lor patrimonial, al organizarii si reorganizarii, precum si in ceea ce priveste

aplicarea legii in functie de capacitatea juridica74.

2.4.4. infiintarea persoanelor juridice

Desi foarte sumara si generala, enumerarea modurilor de infiintare, a

persoanelor juridice facuta de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 corespunde in mare

parte necesitatilor teoretice actuale.

Asadat, potrivit textului mentionat, persoana juridica poate lua fiinta:

a) prin actul de dispozitie al organului competent de stat;

b) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, recunoscut de organul

competent sa verifice intrunirea cerintelor legii pentru ca persoana juridica sa poata

lua fiinta;

c) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a

organului competent sa aprecieze oportunitatea infiintarii ei:

d) printr-un alt mod reglementat de lege.

Cunoscand si continutul acestui text, putem aprecia ca prin infiintarea

persoanei juridice se intelege operatiunea juridica a carei consecinta este nasterea

unui suboect de drept colectiv in conditiile legii. Operatiunea juridica poate

74 Pentru interesul practic al clasificãrii vezi mai pe larg, Gh. Beleiu, op. cit., p. 345; V.D. Zlãtescu, op.cit. p. 49.

51

presupune fie un singur act juridic, caruia ii recunoaste efectul creator, fie o suita

de acte juridice carora legea le recunoaste aceeasi valoare.

a) infiintarea persoanelor juridice prin actul de dispozitie al organului de

stat competent.

in acest prim mod de infiintare a persoanelor juridice, rolul principal a fost

rezervat statului. Chiar si dupa anul 1990, infiintarea principalelor categorii de

persoane juridice de stat a ramas tot in competenta sa.

Domeniul de aplicare a acestui mod de infiintare il constituie persoanele

juridice de stat, apartinand celor trei puteri separate dupa cum urmeaza:

- Organele puterii legislative, Camera Deputatilor si Senatul Romaniei alese

potrivit Legii nr. 68/1991;

- Organele puterii executive, Presedintele Romaniei ales potrivit Legii nr.

69/1992, Guvernul Romaniei constituit potrivit Legii nr. 37/1990, consiliile locale

constituite potrivit Legii nr. 69/1991privind administratia locala si ministerele ce

functioneaza in conformitate cu Legea nr. 6/1990 privind reorganizarea

ministerelor.

- Organele puterii judecatoresti constituite in conformitate cu Legea nr.

92/1992, etc.

Pe langa persoanele juridice constituite in sistemul organelor puterii de stat,

prin Legea nr. 15/1990 au fost reorganizate ori s-au constituit regiile autonome si

societatile comerciale cu capital de stat.

Acelasi domeniu de aplicare, vizeaza si alte categorii de persoane juridice,

care fara sa fie “de stat” au un caracter obstesc sau privat75.

b) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare

recunoscut”.

Acest mod de constituire a avut in vedere la data adoptarii Decretului nr.

31/1954, organizatiile cooperatiste si unitatile lor anexe.

52

in prezent el este aplicabil in conditiile Decretelor Lege nr. 66 si 67 din 1990

referitoare la cooperatia mestesugareasca si la cea de consum. Constituirea unei

societati cooperatiste implica pe langa actul de constituire si statutul organizatiei,

actul recunoasterii infiintarii, prin care organele oerarhic superioare avizeaza

legalitatea actului de infiintare.

c) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare autorizat”

Nasterea persoanei juridice potrivi acestei modalitati viza potrivit art. 31 din

Decretul nr. 31/1954 “Organizatiile obstesti ca sindicatele, uniunile de scriitori,

artisti sau compozitori, asociatiile cu scop nepatrimonial precum si institutiile sau

intreprinderile anexe”.

Competenta de autorizare a infiintarii acestui gen de persoane juridice este

reglementata prin norme speciale. Astfel, in vreme ce infiintarea societatilor

comerciale cu capital strain in Romania este incuviintata de instantele judecatoresti

dupa autorizarea de catre Agentia Nationala de Dezvoltare (Legea nr. 35/1991),

infiintarea partidelor politice este autorizata de Tribunalul Municipiului Bucuresti

supusa contestatiei la Curtea de Apel Bucuresti in termen de 5 zile de la comunicare

(art. 19 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice).

d) infiintarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de

lege”

Domeniul de aplicare a dispozitiunilor art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954

este rezervat situatiilor in care legea speciala reglementeaza un mod diferit de

infiintare pentru anumite persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice si

oficiile consulare infiintare potrivit Legii nr. 37/1991 prin decret al Presedintelui

Romaniei la propunerea Guvernului.

75 În aceastã categorie pot fi enumerate spre exemlu fundaþiile pentru tineret constituite în temeiul Decretului-Lege nr. 150/1990 sau Asociaþia generalã a crescãtorilor de pãsãri ºi animale din România înfiinþatã potrivit H.G. nr. 435 din 1990.

53

2.4.5. Capacitatea persoanei juridice

Ca si in cazul persoanei fizice, capacitatea civila a persoanei juridice este

constituita din doua componente:

a) capacitatea de folosinta constand in aptitudinea ei de a avea drepturi si

obligatii civile;

b) capacitatea de exercitiu traductibila in planul consecintelor juridice prin

aptitudinea persoanei de a avea si a-i exercita drepturile civile, asumandu-si totodata

obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile de catre organele sale de

conducere.

A. CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI JURIDICE

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se deosebeste vadit de cea a

persoanelor fizice. in acest sens subliniem ca in privinta persoanelor fizice

capacitatea de folosinta este inviolabila si egala, avand continut identic pentru toate

subiectele de drept.

Dimpotriva, capacitatea persoanelor juridice are un continut variabil, mai

bogat sau mai sarac, in functie de scopul pentru care a fost creata fiecare in parte76.

Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizeaza “in terminis” ca “Persoana

juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin

lege, actul de infiintare sau statut. Orice act juridic care nu este facut in vederea

realizarii acestui scop este nul”. Aceasta precizare legislativa consacrata doctrinar

ca principiu al specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice este

mentionata si de art. 9 din Legea nr. 21/1924.

Scopul persoanei juridice rezulta in primul rand din obiectul de activitate

stabilit fie prin lege, fie prin autorizatia de infiintare sau prin statutul adoptat la data

constituirii sale.

76 Pentru dezvoltãri vezi E. Lupan ºi D.A. Popescu , Drept civil, Persoana fizicã, Ed. Lumina Lex, Bucureºti, 1993, p. 20 - 67.

54

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se naste in momente diferite

dupa cum infiintarea ei este sau nu supusa inregistrarii. Mentionam ca de regula,

sunt supuse inregistrarii persoanele juridice infiintate prin acte de constituire

(statute, contracte), incuviintate de catre instanta competenta.

Pentru incuviintarea inregistrarii, judecatorul verifica indeplinirea conditiilor

prevazute de lege, pronuntandu-se printr-o hotarare motivata. Prin aceasta hotarare

se dispune inscrierea persoanei juridice in registrul comertului sau in alte registre de

evidenta, dupa caz, moment care marcheaza in principiu, inceputul capacitatii de

folosinta.

Sunt supuse inscrierii persoanele juridice cu scop nepatrimonial, a caror

infiintare este reglementata de Legea nr. 21/1924. Potrivit art. 4 din aceasta lege,

persoana juridica va avea fiinta de la data inscrierii deciziei de recunoastere, ramasa

definitiva, in registrul special tinut la grefa fiecarui tribunal.

B. CAPACITATEA DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICE.

Dezvoltand notiunea sumar exprimata mai sus, definim capacitatea de

exercitiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului colectiv de drept civil

de a-si asuma obligatii civile incheind acte juridice civile77.

Sediul mteriei il constituie art. 35 si 36 din Decretul nr. 31/1954, care

referindu-se la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice stabilesc urmatoarele

principii generale:

1. exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor se transpun in viata prin

organele persoanei juridice;

2. actele juridice incheiate de organele sale in limitele abilitarilor conferite,

sunt actele persoanei juridice insasi;

3. atat faptele licite, cat si cele ilicite savarsite de organele persoanei, daca au

fost comise in exercitiul functiei obliga insasi persoana juridica;

77 M. Costin op. cit., p. 425. Pentru o definiþie mai amplã, Gh. Beleiu, op. cit., p. 384

55

4. pentru faptele ilicite, raspunderea celui ce le-a comis este angajata atat fata

de persoana juridica, cat si fata de terti.

Acestor principii le sunt conexe si dispozitiunile art. 36 din Decretul nr.

31/1954 potrivit carora “Raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc

organele sale sunt supuse, prin asemnanare, regulilor mandatului, daca nu s-a

prevazut altfel prin lege, actul de infiintare sau statut”.

Asemanarea dintre raporturile juridice evocate de text nu inseamna insa

identitate. Nici nu ar fi posibil deoarece prerogativele organelor de conducere ale

persoanei juridice sunt vadit mai largi decat alte mandatarului, limitate doar la o

anumita prestatie sau la un act juridic predeterminat de parti prin conventia lor.

2.4.6. incetarea persoanelor juridice78

Prin incetarea persoanei juridice se intelege sfarsitul calitatii de subiect

colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954. “Persoana juridica

inceteaza de a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare”.

Din economia teztului rezulta ca trei sunt modurile de incetare a persoanei

juridice si anume:

- comasarea (prin absorbtie sau fuziune);

- divizarea totala;

- dizolvarea.

Avand in vedere ca divizarea si comasarea sunt forme ale reorganizarii a carei

examinare amanuntite nu ne-am propus-o deoarece face obiectul altei discipline, ne

rezumam doar la mentionarea lor.

Prin comasare se intelege asadar absorbirea unei persoane juridice de catre o

alta persoana juridica sau fuzionarea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o

persoana juridica noua.

78 Pentru reorganizarea persoanelor juridice,tratatã pe larg la disciplina.Drept comercial,a se vedea O. Cãpãþânã Societãþile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti, 1991, p. 106-215; St. D. Cãrpenaru, Procedura reorganizãrii ºi lichidãrii juridicare, Ed. Atlas Lex, Bucureºti, 1996, p. 16 - 19.

56

Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane

juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau astfel fiinta (art.

41 din Decretul nr. 31/1954).

Dizolvarea persoanei juridice

Desi legea reglementeaza dizolvarea persoanei juridice nu o si defineste.

Doctrinar, ea a fost definita ca fiind acel mod de incetare a persoanei juridice

aplicabil in cazurile prevazute de lege care presupun subsecvent si lichidarea79.

Cauzele dizolvarii persoanelor juridice sunt enuntate atat de Decretul nr.

31/1954 in art. 45, dar mai ales de legislatia speciala ulterioara anului 1990.

Art. 45 din Decretul nr. 31/1954 precizeaza ca organizatiile cooperatiste si

orice organizatii obstesti se dizolva daca:

a) termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit;

b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi implinit;

c) scopul pe care il umaresc sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea

acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convietuire sociala sau urmaresc

alt scop decat cel declarat;

d) numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare

sau statut.

in afara de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevazute si alte cauze

care in linii generale reiau pe langa certe elemente specifice cauzele generale

precizate de textul sus citat.

“Exemplis gratia” redam cateva dintre acestea:

A. Art. 53 din Legea nr. 21/1924 prevede ca “Asociatia isi pierde

personalitatea juridica in urmatoarele doua cazuri:

1. Prin deciziunea asociatiunii, atunci cand adunarea generala va fi hotarat

dizolvarea:

2. De plin drept80;

57

3. Prin judecata;

4. Prin deciziunea puterii executive;

B. Art. 169 din Legea nr. 31/1990 precizeaza ca “Au ca efect dizolvarea

societatii si dau dreptul fiecarui asociat sa ceara lichidarea acesteia:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

b) imposibilitatea realizarii obiectului societatii sau realizarea acestuia;

c) hotararea adunarii generale;

d) falimentul;

e) reducerea capitalului social sau micsorarea lui sub minimul legal, daca

asociatii nu decid completarea lui;

f) societatea pe actiuni se dizolva si cand numarul actionarilor s-a redus sub

cinci daca au trecut mai mult de sase luni de la reducerea lui si n-a fost completat

Mentionam ca procedura dizolvarii societatilor comerciale este urmata de

lichidarea judiciara prevazuta de Legea nr. 64/1995, care se aplica acelor

comercianti, persoane fizice si societati comerciale care nu mai pot face fata

datoriilor lor comerciale81.

C. Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole stabileste in art. 64 ca

societatea agricola se dizolva:

a) la implinirea termenului pentru care a fost constituita;

b) la constatarea imposibilitatii de a realiza obiectul societatii;

c) la terminarea activitatii;

d) prin retragerea asociatiilor daca numarul celor ramasi este mai mic decat

cel prevazut in statut si prezenta lege;

e) prin hotararea asociatiilor;

f) daca societatea face operatiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.

CAPITOLUL III. 79 Gh. Beleiu, op. cit., p. 410. 80 Dispoziþiile pct. 2 al art. 53 sunt reluate aproape identic de art. 45 din Decretul nr. 31/1954, cu excepþia celor de la lit. d care se referã la imposibilitatea constituirii organelor de conducere. 81 Pentru calificarea juridicã ºi detalierea procedurii vezi St. D. Cãrpenaru op. cit., p. 22-54.

58

SINTEZE PRIVITOARE LA DREPTURILE REALE

Sectiunea 3.1. Patrimoniul

3.1.1. Notiuni generale

Dreptul civil studiaza raportul juridic civil potrivit prin elementele sale

structurale. Raportul juridic civil este prin definitie o relatie sociala reglementata de

norma juridica civila. Asa cum s-a studiat deja, el are un caracter dublu volitional,

in sensul ca doua vointe prefigureaza relatia sociala si anume, vointa legii exprimata

prin norma juridica si vointa subiectelor exprimata prin acte si fapte juridice82.

Elementele structurale are raportului juridic civil, sunt trei si anume:

a) subiectele;

b) continutul;

c) obiectul raportului juridic civil.

Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice si juridice intre care

se stabilesc drepturile si obligatiile civile83.

Continutul reprezinta drpeturile subiective si obligatiile corelative care revin

subiectelor, iar obiectul raportului juridic civil este insasi actiunea sau abstentiunea

la care este indreptatit subiectul activ si la care este indatorat subiectul pasiv84.

Datorita stransei corelatii care exista intre continutul si obiectul raportului

juridic civil studiul lor se face concomitent, astfel incat referindu-ne la drepturile

subiective si la obligatiile ce le corespund vom evoca si problemele care tin de

obiectul lor inclusiv, sau dupa caz chiar la cele ce privesc lucrurile la care se refera.

Stiinta dreptului civil studiaza printre altele drepturile subiective si obligatiile cu

continut economic, exprimat frecvent in bani. Altfel spus, se preocupa de drepturile

si obligatiile patrimoniale.

82 A se vedea în acest sens ºi Gh Beleiu, op. cit., p. 61-63. 83 M. Costin, op. cit., p. 135. 84 În acest sens vezi St. D. Cãrpenaru, op. cit., p. 70.

59

Dar drepturile subiective patrimoniale por fi abordate in doua modalitati:

intr-o prima modalitate, fiecare drept subiectiv este privit separat, ca

apartinand unui anume subiect. in aceasta abordare, dreptul subiectiv luat in

considerare sub toate caracteristicile sale juridice, poate fi un drept real sau un

drept de creanta.

Un al doilea mod de abordare a drepturilor subiective si obligatiilor este acela

de a le considera in totalitatea lor ca pe o universitate juridica apartinand unei

persoane, facand abstractie de individualitatea fiecarui drept sau fiecarei obligatii in

parte. Acest mod de abordare a dreptului si obligatiei conduce la notiunea de

patrimoniu.

De exemplu, “X” are drept de proprietate asupra autoturismului, plateste rate

pentru achizitionarea apartamentului si are la randul sau de primit bani din vanzarea

unei masini de scris.

Toate aceste drepturi si obligatii luate impreuna si cu alte drepturi si obligatii

cu caracter economic constituie patrimoniul sau.

Asadar definim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor cu

valoare economica apartinand unei persoane85.

Daca doctrina a definit notiunea patrimoniului dupa indelungate abstractizari

si consideratii stiintifice, legislativ nu avem nici o definitie. Referiri la aceasta

notiune intalnim insa atat in Codul civil, cat si in alte texte.

in cuprinsul lor articolele 781, 784 si 1743 Cod civil, fac trimitere la

posibilitatea creditorilor unei persoane decedate sa opreasca confuziunea dintre

patrimoniul acesteia si cel al mostenitorilor.

Referiri la patrimoniu fac dizpozitiunile Decretului nr. 31/1954: art. 26 lit. e,

precizeaza ca patrimoniul constituie unul dintre elementele structurale ale persoanei

juridice, in vreme ce art. 41 arata ca, divizarea se face prin impartirea intregului

patrimoniu al persoanei juridice.

60

De asemenea, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 151/1990 referindu-se la patrimoniu,

dispune ca “Prin actul de infiintare a regiei eutonome se vor stabili, obiectul sau de

activitate, patrimoniul, denumirea si sediul principal”.

3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului.

Patrimoniul se individualizeaza prin urmatoarele caractere juridice:

1) Patrimoniul este o universitate juridica (universitas juris). Aceasta

inseamna ca:

a) se infatiseaza ca o masa de drepturi si obligatii legate intre ele sau ca o

grupare a mai multor astfel de mase avand fiecare un regim juridic determinat;

b) drepturile si obligatiile, fiecare in parte, sunt distincte de universalitate,

astfel incat schimbarile care s-ar produce in legatura cu aceste drepturi si obligatii

nu altereaza identitatea universalitatii.

Universalitatea care caracterizeaza patrimoniul cuprinde un activ care

insumeaza toate drepturile si un pasiv cuprinzand toate obligatiile cu continut

economic ale subiectului de drept.

2) Orice persoana are un patrimoniu.

Acest caracter priveste atat persoanele fizice, cat si pe cele juridice.

Prin Constitutie dreptul la proprietate este recunoscut si consacrat “in

terminis”. in ceea ce priveste persoana juridica, existenta patrimoniului, este una

dintre conditiile esentiale ale infiintarii.

3) Patrimoniul este unic.

Unicitatea patrimoniului presupune ca fiecare persoana are un singur

patrimoniu, aceasta unicitate insa nu exclude divizibilitatea patrimoniala. De aici

rezulta o alta caracteristica si anume:

85 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a drepturilor reale, Universitatea Bucureºti 1980, p. 5; I Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate ºi a drepturilor reale principale Ed. Evrika Brãila 1998 p.4.

61

4) Patrimoniul fiecarei persoane este divizibil in mai multe mase de drepturi

si obligatii, fiecare dintre aceste mase avand un regim bine determinat.

Astfel, persoanele juridice au in patrimoniul lor spre exemplu mijloacele fixe,

mijloace circulante sau obiecte de inventar.

Persoanele casatorite pot avea potrivit art. 30-36 din Codul familiei:

- bunuri comune, dobandite in timpul casatoriei, constituind masa

patrimoniala ce poate fi urmarita doar de creditorii comuni;

- bunuri proprii dobandite inainte sau in timpul casatoriei din care este

constituita masa patrimoniala urmaribila de creditorii personali ai sotului tinut

personal.

O alta ipoteza a divizibilitatii patrimoniului este acceptarea sub beneficiu de

inventar a unei succesiuni. Potrivit art. 704 din Codul civil, succesorul isi reduce

raspunderea pentru datoriile defunctului numai in limitele activului succesoral

primit. in felul acesta nu se mai ajunge la confuziunea dintre patrimoniul

defunctului si cel al succesibilului acceptant86.

3.1.3. Functiile patrimoniului

Orice categorie juridica, deci si cea de patrimoniu, trebuie sa raspunda si sa

serveasca unei necesitati practice impuse de viata, deci sa aiba o anumita functie.

Altfel spus, se impune a cunoaste ce necesitati practice isi gasesc raspunsul in

institutia patrimoniului.

Necesitatile practice sau functiile practice ale patrimoniului sunt urmatoarele:

A) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari;

B) de a explica si permite fenomenul subrogatiei reale cu titlu universal;

C) de a explica si permite transmisiunea universala si cu titlu universal.

Le urmarim in continuare detaliat.

86 Vezi în acest sens Julieta Manoliu, Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iaºi, 1974, p. 7.

62

A. PATRIMONIUL SI DREPTUL DE GAJ GENERAL AL CREDITORILOR

CHIROGRAFARI.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garantie reala

(gaj, ipoteca sau privilegiu) prin care sa le fie asigurata executarea creantei pe care o

au impotriva debitorului87.

Creditorii garantati cu o garantie reala pot in caz de neexecutare din partea

debitorului, sa urmareasca bunul constituit ca garantie si din pretul lui sa se

despagubeasca cu preferinta inaintea oricaror alti creditori.

Creditorii chirografari insa nu au nici o garantie reala. Sunt ei lipsiti de

posibilitatea de a-si satisface dreptul de creanta? Cu siguranta ca nu! Ei vor putea

sa-si satisfaca dreptul de creanta atunci cand aceasta a devenit exigibila urmarind

acele bunuri care vor exista in patrimoniul debitorului la momentul exigibilitatii.

Neavand asadar o garantie reala, creditorii chirografari au drept garantie

intregul patrimoniu al debitorului privit in ansamblul sau, ca universalitate juridica

existenta independent de bunurile individuale ce intra in cuprinsul ei. Ideea de gaj

general este exprimata de articolul 1718 din Codul civil care prevede ca: “oricine

este obligat personal, este tinut cu toate bunurile sale mobile si imobile prezente si

viitoare”.

Referindu-se la “bunuri prezente si viitoare”, textul exprima ideea ca prin

faptul ca o persoana s-a obligat fata de un creditor, bunurile existente in patrimoniul

sau la momentul obligarii nu sunt indiponibilizate. Ele pot fi instrainate fara ca,

creditorii sa poata formula in principiu o pretentie legata de aceasta instrainare88.

Creditorii pot urmari deci acele bunuri existente in patrimoniul debitorului la

momentul executarii silite. Ei nu pot urmari asa zisele bunuri viitoare, decat in

masura in care intra in patrimoniul debitorului, deci devin prezente. in aceeasi

masura ei nu pot urmari bunurile ce n-au intrat inca in patrimoniul debitorului, si

87 Pentru amãnunte a se vedea C. Stãtescu ºi C. Bârsan , Tratat de drept civil - Teoria generalã a obligaþiilor (citat în continuare Obligaþiile ...), Ed. Academiei, Bucureºti, 1981, p. 337 ºi urmãtoarele. 88 În mod excepþional, creditorii au la îndemânã calea acþiunii pauliene pentru a revoca actele frauduloase consimþite de debitori în frauda lor, în condiþiile art. 975 din Codul civil.

63

nici pe cele care intre timp au fost instrainate, deoarece ei, creditorii chirografi, nu

au un drept individualizat in fiecare bun particular, ci un simplu drept general

asupra intregului patrimoniu. in acest fel, notiunea de patrimoniu poate explica

dreptul de gaj general al creditorilor chirografi.

Divizibilitatea patrimoniului are ca principal efect specializarea gajului

general al creditorilor chirografi. Ei nu pot asadar urmari decat acele bunuri care fac

parte din masa patrimoniala in legatura cu care s-a nascut creanta.

Astfel, in cazul persoanelor juridice, dreptul de gaj general se poarta mai intai

asupra mijloacelor banesti. Numai in masura in care acestea nu se dovedesc a fi

indestulatoare creditorii pot declansa procedura falimentului in conditiile Legii nr.

64/1995, pentru urmarirea silita si a altor mijloace materiale.

in ceea ce priveste persoanele fizice, divizibilitatea patrimoniului se

realizeaza spre exemplu in cazul sotilor, cand creditorii lor comuni pot urmari

numai bunurile lor comune, iar creditorii personali doar bunurile personale. Similar

este si cazul specializarii in situatia acceptarii succesiunii sub beneficiu de inventar.

B. PATRIMONIUL SI SUBROGATIA REALA CU TITLU UNIVERSAL.

Subrogatia inseamna inlocuire. Spre deosebire de subrogatia personala care

consta in inlocuirea unei persoane cu o alta (de exemplu creditorului initial i se

substituie un alt creditor care preia datoria debitorului), subrogatia reala se refera la

inlocuirea unui bun cu altul, care va urma aceeasi soarta juridica, aplicabila celui

dintai.

Fundamentul subrogatiei reale se gaseste in fungibilitatea obiectelor cuprinse

intr-o universalitate de drept. Astfel, daca un lucru este vandut, in cuprinsul

patrimoniului locul lui va fi luat de pretul incasat, care la randul lui va fi inlocuit cu

lucrul nou in care va fi investit.

Fenomentul de inlocuire a bunurilor, deci subrogatia reala se produce

automat, ori de cate ori aceasta inlocuire se refera la continutul unui patrimoniu.

64

Subrogatia cu titlu universal nu ar putea fi explicata decat prin notiunea de

patrimoniu, care sugereaza plastic imaginea unui recipient ce-si pastreaza existenta,

in vreme ce cuprinsul sau sufera continue inlocuiri si modificari.

Subrogatia reala cu titlu universal are o stransa legatura cu dreptul de gaj

general al creditorilor chirografari. Continutul acestui gaj est asigurat prin

subrogatia reala cu titlu universal, deoarece locul bunului instrainat va fi luat de

bunul primit in schimb, astfel incat, creditorul va putea sa urmareasca, atunci cand

creanta va deveni exigibila, acel bun concret ce s-ar afla in patrimoniul debitorului

in momentul cand se naste executarea.

Subrogatia reala cu titlu universal este subordonata divizibilitatii

patrimoniului, in sensul ca ea asigura mentinerea destinatiei diecarei mase de

bunuri. Daca o persoana casatorita vinde un bun propriu, prin subrogatie reala cu

titlu universal, partea sau bunul inlocuit are tot natura juridica a unui bun propriu.

Subrogatia reala este chemata sa functioneze si in alte cazuri de impartire sau

de restituire a unui patrimoniu.

Spre deosebire de subrogatia reala cu titlu universal, subrogatia cu titlu

particular se refera la un anumit bun privit izolat de intregul patrimoniu.

Subrogatia reala cu titlu particular nu intervine automat, ci numai daca este

expres prevazuta de lege.

Spre exemplu, art. 1721 din Codul civil prevede ca daca un bun ipotecat a

fost distrus sau deteriorat, ipoteca se va stramuta asupra sumei de bani primita cu

titlu de indemnizatie de asigurare (daca bunul a fost asigurat) sau asupra sumei

primite ca despagubire de la autorul prejudiciului.

C. PATRIMONIUL SI TRANSMISIUNEA UNIVERSALA SAU CU TITLU

UNIVERSAL.

Pe langa functiile mai sus mentionate, patrimoniul explica si transmisiunea

universala sau cu titlu universal.

65

Moartea unei persoane fizice ori reoganizarea persoanei juridice ridica

problema transmiterii drepturilor si obligatiilor in totalitatea lor. Totalitatea acestor

drepturi si obligatii constituie chiar patrimoniul persoanei, astfel incat transmiterea

lor este o transmitere universala.

intre transmiterea universala si cea cu titlu universal nu exista o deosebire de

calitate ci, de cantitate. in vreme ce transmisiunea universala priveste de exemplu

toate mobilele si imobilele, transmisiunea cu titlu universal de exemplu se refera

doar la mobile sau imobile.

3.1.4. Drepturile reale si drepturile de creanta

in componenta patrimoniului intra asa cum am vazut atat drepturi reale cat si

drepturi de creanta.

Dreptul real este acel drept subiectiv in virtutea caruia titularul sau poate sa-

si exercite atribute asupra unui lucru determinat fara a fi necesara interventia altei

persoane, in mod direct si nemijlocit.

Dreptul de creanta, este dreptul subiectiv in temeiul caruia subiectul activ

numit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat numit debitor, sa dea,

sa faca sau sa nu faca ceva.

intre cele doua categorii exista urmatoarele deosebiri:

a) Ca drept absolut, dreptul real presupune existenta unui subiect activ

determinat si a subiectului pasiv nedeterminat format din toate celelalte persoane.

Altfel spus, dreptul real este opozabil tuturor - “erga omnes”.

Ca drept relativ, dreptul de creanta presupune determinarea de la inceput

atat a subiectului activ, cat si a subiectului pasiv, singurul obligat si singurul caruia

ii este opozabil.

b) Obligatia ce revine subiectului pasiv nedeterminat in cazul dreptului real

este aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitarea de catre subiectul

activ adreptului sau, ceea ce inseamna o obligatie generala negativa.

66

Dimpotriva, in cazul dreptului de creanta, obligatia subiectului pasiv poate fi

atat pozitiva - a face - cat si negativa - a nu face ceva.

c) Drepturile reale sunt insotite de efecte specifice neintalnite la dreptul de

creanta, si anume: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.

Dreptul de urmarire consta in facultatea recunoscuta titularului sau de a

cauta si pretinde bunul in mana oricarui s-ar afla.

Dreptul de preferinta consta in facultatea de a avea prioritate fata de orice

alt drept, in sensul satisfacerii titularului sau inaintea titularilor altor drepturi.

Drepturile reale se clasifica in doua catgorii:

a) drepturi reale principale, care au o existenta de sine statatoare,

independenta de existenta altor drepturi;

b) drepturi reale accesorii, care sunt afectate garantarii unor drepturi de

creanta, in consecinta existenta lor depinde in mod direct de existenta dreptului

garantat.

Sectiunea 3.2. Dreptul de proprietate

3.2.1. Notiuni generale. Definitie

Potrivit art. 480 din Codul civil “Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de

a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele

determinate de lege”.

Pentru o mai buna intelegere a definitiei pe care Codul civil o da proprietatii,

este util a cita si dispozitiile art. 481, care prevad ca “nimeni nu poate fi silit sa

cedeze proprietatea sa, afara numai pentru cazuri de utilitate publica si primind o

dreapta si prealabila despagubire”.

Aceste doua texte pun in lumina conceptia clasica romana asupra proprietatii,

inspirata fara dubiu din cea franceza si anume cea a caracetrului absolut al dreptului

de proprietate.

67

Definitia formulata de textul art. 480 Cod civil a fost si este inca criticata,

intrucat lipseste din cuprinsul ei atributul posesiei.

imprejurarea ca legiuitorul a mentionat doar atributele de folosinta si de

dispozitie omitand posesia nu indreptateste insa critica, deoarece sintagma “a se

bucura”, luata in sens larg are in vedere atat dreptul de a intrebuinta bunul, cat si de

a-i culege fructele. Chiar daca expresia “a se bucura” nu este strict juridica ea

include in realitate doua din atributele dreptului de proprietate, posesia si folosinta

(jus utendi si jus fruendi).

3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt exclusivitatea si

perpetuitatea.

a) Caracterul exclusiv (exclusivitatea) rezulta din continutul art. 480 Cod

civil potrivit caruia “proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura si a

dispune de un lucru in mod exclusiv”.

Notiunea de drept exclusiv scoate in evidenta ca acest drept se exercita numai

de titularul sau, cu toate atributele recunoscute, dreptului sau (posesia, folosinta si

dispozitia) prin excluderea altor persoane.

in afara de art. 480 exclusivitatea dreptului de proprietate rezulta si din

dispozitia art. 475 Cod civil care prevede ca “Oricare poate dispune liber de

bunurile ce sunt ale lui, cu modificarile stabilite de lege”.

Acest caracter cu valoare de principiu este insa susceptibil de exceptii,

existand asadar si restrictii potrivit carora unele dintre atributele dreptului de

proprietate pot fi exercitate si de alte persoane decat titularul lor (uzufructul,

servitutea, superficia etc. ...).

b) Caracterul perpetuu sau perpetuitatea dreptului de proprietate presupune

ca durata sa este nelimitata in timp si in consecinta nu se poate stinge prin

neintrebuintare din partea titularului, deci nici dupa moartea lui.

68

Prin urmare, dreptul de proprietate subzista atata timp cat nu dispare bunul,

imprejurare materializata in obiceiul popular prin expresia “a vinde sau a cumpara

de veci”. Cu toate acestea nimic nu se opune ca o persoana sa devina temporar

titular al dreptului de proprietate daca s-a convenit astfel in actul de instrainare.

Dreptul de proprietate nu dispare prin instrainarea bunului asupra caruia este

exercitat. Chiar daca prin repetate instrainari trece in patrimonii diferite,

proprietatea continua sa existe ca drept, deoarece ea se stinge in patrimoniul

dispunatorului pentru a renaste in cel al dobanditorului. Asa cum s-a precizat in

vechea doctrina romaneasca (Hamangiu, Rosetti-Balanescu, Boicoianu), “dreptul de

proprietate, se perpetueaza transmitandu-se”.

Dreptul de proprietate nu dispare prin neuz, in sensul ca principalele actiuni

reale (actiunea in revendicare imobiliara si actiunea negatorie) sunt imperscriptibile,

ca efect al perpetuitatii dreptului de proprietate.

in exercitiul actiunii in revendicare insa, posesorul poate invoca prescriptia

achizitiva (uzucapiunea), prin care acesta a dobandit dreptul de proprietate in dauna

reclamantului.

in doctrina au mai fost subliniate sau mentionate inca doua caractere ale

dreptului de proprietate, pe care ne rezumam a le mentiona, deoarece ele vor fi

studiate separat, si anume caracterul individual si cel total.

Caracterul individual consta in aceea ca dreptul nu poate fi exercitat decat de

o singura persoana si doar in mod exceptional de mai multe, cum este in cazul

coproprietatii.

Caracterul total al dreptului de proprietate presupune ca proprietarul dispune

cu toate “puterile” asupra bunului. Fiecarei “puteri” ii corespunde un anumit atribut

al dreptului de proprietate” posesia, folosinta, dispozitia. Toate aceste prerogative

apartin in exclusivitate proprietarului si numai el poate dispune de ele.

69

3.2.3. Atributele dreptului de proprietate

inca din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate s-au apreciat si

numit la fel: jus utendi, jus fruendi si jus abutendi.

Le analizxam separat in cele ce urmeaza:

a) Posesia (jus utendi), consta in dreptul titularului de stapani in fapt un bun.

in doctrina au fost utilizate mai multe expresii. Matei Cantacuzino spunea ca prin

“jus utendi” se imtelege intrebuintarea unui lucru potrivit naturii ale specifice,

Florin Sion, “a uza de lucru in sine; Rosetti-Balanescu “dreptul de a te servi de un

lucru”.

Posesia presupune spre exemplu, dreptul de a locui casa, de a folosi masina,

de a intrebuinta un lucru etc.

Aceasta stapanire poate fi exercitata de proprietar sau de o alta persoana. intre

posesie si proprietate nu poate fi pus semnul egalitatii deoarece prima, este doar o

expresie exterioara a celei de a doua.

Mai intai este perceputa posesia (care este o stare de fapt), si apoi proprietatea

(care este o stare de drept).

Altfel spus, o persoana poate avea posesia unui bun fara a fi proprietar, dupa

cum proprietarul unui bun poate sa nu-l posede.

b) Folosinta (jus fruendi) este dreptul pe care il are cineva de a folosi

lucrurile perceptandu-le fructele naturale, civile si industriale, in interesul sau.

Potrivit art. 482 Cod civil, “proprietatea unui lucru mobil sau imobil da drept

asupra tot ce produce lucrul si asupra tot ce se uneste ca accesoriu cu lucrul, intr-

un mod natural sau artificial”.

Codul civil nu defineste “in terminis” fructele, rezumandu-se doar la a le

clasifica in naturale, industriale, civile si sporul animalelor.

Fructele sunt in definitia data de doctrina produsele obtinute de la un anumit

bun, cu o anumita periodicitate fara ca acesta sa-si altereze substanta.

Ele pot fi produse prin urmare numai de bunurile frugifere (facatoare de

fructe) si se impart in 3 categorii: 1. Naturale (se nasc indiferent de vointa omului);

70

2. Industriale (presupun interventia omului); 3. Civile (sunt consecinta unor acte

juridice - chirii, dobanzi etc.).

Spre deosebire de fructe, productele nu pot fi obtinute decat o singura data si

prin consumarea substantei bunurilor.

in cazul coproprietatii, fiecare coproprietar poate percepe, fructele doar

proportional cu cota sau intinderea dreptului sau individual de proprietate.

c) Dispozitia (jus abutendi) consta potrivit unei mai vechi conceptii in a

consuma, a instraina, a desfiinta, a distruge, a intrebuinta in mod definitiv fara

posibilitatea de reincepere pentru cel ce a uzat astfel.

Definim dreptul de dispozitie ca acea facultate a proprietarului unui bun de a

renunta irevocabil la toate atributele dreptului sau in limitele legii.

Aceasta presupune ca poate sa-l doneze, sa-l abandoneze si chiar sa-l

distruga.

Libertatea in materia dispozitiei poate fi insa ingradita in mod exceptional

prin lege.

Astfel, in materia Legii nr. 18/1991 potrivit art. 46 alin. 2, persoanele care nu

au cetatenie romana si domiciliul in Romania, precum si persoanele juridice care nu

au nationalitate romana si sediul in Romania daca dobandesc in proprietate ternuri

sunt obligate sa le instraineze in termen de un an de la data dobandirii sub

sanctiunea trecerii in mod gratuit a acestora in proprietatea statului.

3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate

Desi obiect al dreptului de proprietate il constituie bunurile mobile si imobile,

totusi acesta poate purta si asupra unui drept, cu conditia ca el sa faca parte din

elementul activ al unui patrimoniu si sa fie in principiu transmisibil.

Dreptul de proprietate nu poate exista in principiu decat asupra unor bunuri

corporale. Cu toate acestea proprietatea poate sa fie exercitata bunaoara si asupra

unui document constatator ale uni creante, cum sunt titllurile de credit.

71

O alta cerinta generala cu privire la obiectul dreptului de proprietate este

aceea ca bunul sa existe. Existenta bunului, implica insa delimitarea sa materiala in

raport cu coordonatele inconjuratoare dar si in raport cu alte bunuri similare.

Ca mai dificila, delimitare priveste cazul bunurilor imobile atat prin natura lor

speciala cat si prin regimul juridic diferit de cel al mobilelor.

Delimitarea presupune in materia imobillor operatiunilor juridice de ingradire

si granituire.

Regimul juridic al imobilelor, are in vedere in principal regimul special al

apelor fluviale (de izvor sau curgatoare) al terenurilor si al constructiilor.

A. REGIMUL JURIDIC AL IMOBILELOR

1) Proprietatea solului implica proprietatea supraftei si a subsolului.

a) Proprietatea suprafetei este reglementata de articolul 489 Cod civil.

in spiritul acestui text, pe suprafata terenului sau proprietarul poate sa ridice

liber orice constructi sau sa faca orice plantatie. Totodata ca efect al exclusivitatii

dreptului, acesta poate interzice vecinilor sa-i aduca orice atingere. El poate in

virtutea articolului 708 din Codul civil sa taie crengile copacilor ce se intind si fac

umbra proprietatilor sale, ori radacinile intinse pe terenul sau.

in ceea ce priveste coloana aeriana ce se ridica perpendicular pe suprafata

solului, desi nu este proprietatea sa ea apartine tot titularului dreptului de

proprietate. Proprietarul poate edifica constructii de orice inaltime, cu conditia

obtinerii autorizatiei administrative.

El nu se poate insa opune survolarii proprietatii sale de aeronave si nici

transportului nergiei electrice prin cabluri suspendate. Temeiul acestor ingradiri, il

constituie prevederile articolului 135 alineatul 4 din Constitutie, potrivit carora,

spatiul aerian face obiectul exclusiv al proprietatii publice.

2) Proprietatea subsolului este instituita de articolul 489 Cod civil, potrivit

caruia proprietarului ii este recunoscut dreptul si asupra fondului sau, indiferent de

adancimea sa. Articolul 491 din Codul civil, permite proprietarului sa faca, “sub

72

fata pamantului, orice constructie si sapaturi si sa traga din ele foloasele pe care le-

ar produce.

Dreptul asupra subsolului nu este nici el nelimitat, dimpotriva este ingradit

prin anumite prevederi speciale ale legii.

Astfel, articolul 41 alineatul 4 din Constitutie precizeaza ca pentru lucrari de

interes general, autoritatea publica poat folosi subsolul oricarei proprietati

imobiliare cu obligatia despagubirii proprietarului pentru daunele aduse subsolului,

plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritatii.

Totodata, textul articolului 135 alineatul 4 stabileste ca bogatiile de orice

natura ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

Mai mult, decat atat, Hotararea Guvernului nr. 113/1992 distinge intre

“bogatiile solului care pot face parte din domeniul public de interes local sau

judetean, si cele care sunt declarate de interes public national.

B. REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR

Pana in decembrie 1989, legislatia era foarte restrictiva in ceea ce priveste

dobandirea, circulatia si instrainarea terenurilor:

- articolul 30 din Legea nr. 58/1974 stabilea interdictia instrainarilor, altfel

decat prin mostenirea legala;

- cei ce paraseau definitiv tara erau sanctionati cu trecerea terenurilor lor in

proprietatea statului;

- dobandirea proprietatii asupra terenurilor prin efectul uzucapiunii era

imposibila, caci ea nu putea fi dobandita decat prin succesiune legala.

Practic, terenurile au fost scoase din circuitul civil, si se tindea spre

desfiintarea proprietatii private asupra acestora.

Constitutia in vigoare prevede ca proprietatea privata este ocrotita in mod

egal de lege, indiferent de titular.

73

in afara de unele restrictii pe care le-am amintit deja Legea 18/1991,

stabileste cadrul juridic al dobandirii si circulatiei terenurilor in Romania. Potrivit

acestei legi, terenurile de orice fel, constituie fondul funciar al Romaniei.

C. REGIMUL JURIDIC AL CONSTRUCTIILOR

in legislatia anterioara au existat mai multe restrictii si limitari ale dreptului

de proprietate avand ca obiect constructiile.

Articolul 5 din Legea nr. 4/1973 stabilea ca “cetatenii au dreptul sa aiba in

proprietate personala o singura locuinta si o singura casa de odihna pentru ei si

familiile lor”.

Articolul 60 alineatul 1 litera a, din Legea nr. 5/1973 referitoare la

administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si

chiriasi, stabilea reguli referitoare la normarea suprafetei locuibile, in sensul ca

fiecare persoana avea dreptul la o singura camera.

in ceea ce priveste casele de odihna, articolele 45-58 din Legea 5/1973

dispuneau ca acestea sa aiba dimensiuni restranse si sa se rezume strict la nevoile

proprietarilor si familiilor lor.

Prin abrogarea unor acte normetive care restrangeau dreptul de proprietate

asupra constructiilor, persoanele fizice si juridice au in prezent posibilitatea sa

dobandeasca si sa construiasca mai multe locuinte.

Decretul Lege nr. 61/7 februarie 1990, prevedea pentru prima oara

posibilitatea compararii locuintelor proprietate de stat de catre chiriasii care locuiau

in ele.

Cei care au cumparat locuinte si al caror teren aferent a trecut prin efectul

Legii 58/1974 in proprietatea statului, au dobandit prin efectul Legii 18/1991

dreptul de proprietatea aupra acestora prin decizia prefectului.

Legea 85/22 iulie 1991, a extins sfera locuintelor ce pot fi vandute si asupra

acelora construite din fondurile fostelor unitati economice sau bugetare, in conditiile

Decretului Legea 61/1990.

74

Edificarea unei constructii, impune obtinerea autorizatiei eliberate de

autoritatea administrativa competenta, potrivit procedurii prevazute de Legea nr.

50/1991.

D. REGIMUL JURIDIC AL APELOR

Constitutia reglementeaza in articolul 135 alineatul 4 imprejurarea ca apele cu

potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interesul public si

marea teritoriala fac obictul exclusiv al proprietatii publice.

Potrivit articolului 5 din Legea nr. 17/7 august 1990, apele maritime

interioare, marea teritoriala, solul si subsolul acestora precum si spatiul aerian de

deasupra lor fac parte din teritoriul Romaniei.

Articolul 2 din Legea nr. 18/1991, citat mai sus, se refera printre altele, la

terenurile aflate permanent sub ape, adica albiile minore ale cursurilor de ape,

cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retentie, fundul apelor maritime interioare

si al marii teritoriale, toate acestea facand parte din domeniul public al statului, fiind

deci scoase din circuitul civil.

Asupra apelor din domeniul public, riveranii nu au nici un drept, si nici

asupra foloaselor pe care acestea le-ar putea da in mod natural.

Iata insa asupra caror ape poate fi exercitat dreptul de proprietate de catre

persoanele particulare:

Apele pluviale fac parte din categoria de bunuri numita “res comunis”, astfel

incat ele devin proprietatea titularului fondului pe care au cazut.

Doar in acest caz, apa de ploaie (ca si cea rezultata din topirea zapezilor sau

ghetarilor) poate forma obiectul proprietatii private, in sensul ca proprietarul

terenului poate sa o foloseasca in mod exclusiv. El poate sa o retina pe terenul sau

sau sa o lase curga pe fondurile inferioare. in cazul apelor pluviale, sunt inaplicabile

dispozitiunile articolului 581 din Codul civil, locuitorii unei localitati rurale

neputandu-se impotrivi dreptului de dispozitie al titularului. in momentul in care a

75

cazut apa inceteaza a mai fi un lucru al nimanui (res nullius), apartinand

proprietarului fondului.

Proprietarii fondurilor inferioare sunt opriti sa stavileasca curgerea naturala a

apei pe terenurile lor.

O obligatie similara are insa si proprietarul fondului superior, oprit sa

stavilesca scurgerea naturala a apei pe terenul inferior (articolul 578 alineatul 3 Cod

civil).

Apele de izvor. Potrivit articolului 579 Cod civil cel care este proprietarul

terenului este si proprietarul izvorului, deoarece acesta face parte din fond. Legea

prevede “in terminis” ca “Cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice

intrebuintare cu dansul fara insa a vatama dreptul ce proprietarul fondului inferior

este dobandit sau prin vreun titlu sau prin prescriptie asupra acestui izvor”.

Cu alte cuvinte, proprietarul terenului poate opri apa izvorului, impiedicandu-

o sa curga pe fondul inferior, poate desfiinta izvorul sau sa-i schimbe cursul.

Odata trecuta insa apa pe terenul vecin, aceasta devine prin accesiune

proprietatea titularului acestui fond.

Regula din articolul 579 Cod civil comporta totusi doua exceptii atunci cand:

a) proprietarul fondului vecin a dobandit un drept asupra izvorului (prin

conventie, prescriptie etc.);

b) apa izvorului este necesara locuitorilor unei localitati rurale - caz prevazut

de articolul 581 Cod civil.

Apele curgatoare. Atat Constitutia cat si Legea 18/1991, stabilesc care ape

curgatoare fac parte din domeniul public, deci asupra carora nimeni nu poate

dobandi un drept de proprietate sau orice alt drept real.

Cu toate acestea textul articolului 582 din Codul civil prevede doua situatii

cand apele curgatoare, altele decat cele din domeniul public, pot fi folosite si

anume:

a) apele curgatoare care marginesc o proprietate;

b) apele curgatoare care trec prin interiorul unei proprietati.

76

a) apele curgatoare care marginesc o proprietate.

Potrivit articolului 582 Cod civil, acela a carui proprietate se afla pe marginea

unei ape curgatoare, poate lua apa pentru irigarea proprietatii sale, fara insa a abate

cu totul cursul apei.

Dreptul de a folosi apa apartine tuturor riveranilor, intinderea acestuia fiind

proportionala cu intinderea fondului. Totodata acestia pot extrage pietris, sa taie

trestie sau rachita ori sa pescuiasca.

Singura interdictie, consta in oprirea proprietarului fondului de a schimba

cursul apei.

b) apa curgatoare care trece prin interiorul unei proprietati.

Situatia este reglementata de articolul 582 alineat 2 din Codul civil.

Potrivit acestui text proprietarul pe al carui fond trece apa curgatoare, o poate

folosi, “in toata intinderea prin care ar avea curgere, cu indatorirea de a-i lasa cursul

firesc, la iesirea din proprietatea sa. Lui ii este insa interzis sa foloseasca toata apa

in interesul sau, daca prin aceasta prejudiciaza pe ceilalti proprietari riverani din

aval.

3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privata.

Potrivit art. 135 alineat 2, din Constitutie “proprietatea este publica sau

privata”.

Referindu-se la proprietatea statului, Codul civil precizeaza in art. 475-489 ca

acesta poate fi publicata sau privata.

Legea 18/1991, referindu-se la fondul funciar prevede ca terenurile pot

apartine, fie domeniului public, fie celui privat.

Din textele mai sus citate, rezulta ca legiutorul se refera la doua ipostaze ale

proprietatii, si anume proprietatea privata si proprietatea publica.

Art. 41, alineat 1, Constitutie, referindu-se la fondul funciar prevede ca

terenurile pot apartine, fie domeniul public, fie celui privat.

77

Cu toate acestea, Codul civil ofera cadrul juridic cel mai complet de

reglementare a proprietatii private sub toate aspectele.

Definitia doctrinara a proprietatii private este urmatoarea:

Dreptul de proprietate privata este dreptul ce apartine persoanelor fizice,

juridice, statului sau unitatilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile

sau imobile, exercitand asupra lor atributele dreptului de proprietate, in mod

exclusiv si perpetuu, in limitele legii.

A. CARACTERLE JURIDICE ALE PROPRIETATII PRIVATE

Caracterele juridice ale proprietatii private sunt urmatoarele:

Alienabilitatea consta in caracterul dreptului de a putea fi instrainat sub orice

forma prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte. Acest caracter este o

consecinta generala a faptului ca bunurile aflate in circuitul civil indiferent de

titularul lor pot fi instrainate.

Prescriptibilitatea este caracterul dreptului de proprietate, in virtutea caruia

aceasta este supusa prescriptiei achizitive. Modurile de dobandire a proprietatii

private sunt aplicabile tuturor titularilor, astfel incat, asupra unui bun, indiferent de

proprietarul sau poate fi dobandit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.

Sesizabilitatea consta in aceea ca bunurile care formeaza obiectul proprietatii

private pot fi urmarite de creditori pentru realizarea creantelor lor, potrivit regulilor

de drept comun.

in acest sens, drpetul comun il constituie articolul 1718 Cod civil, potrivit

caruia “orice este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate

bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare”.

De asemenea, art. 1719 Cod civil prevede ca “Bunurile unui debitor servesc

spre asigurarea comuna a creditorilor sai”.

in mod exceptional, s-a apreciat ca bunurile din proprietatea privata a statului

nu pot fi sechestrate, deoarece statul este intotdeauna solvabil.

78

Despre caracterul exclusiv si perpetuu al dreptului de proprietate privata s-a

discutat intr-un capitol anterior.

B. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA

Titulari ai dreptului de proprietat privata pot fi persoanele fizice, persoanele

juridice, statul, comunele, orasele, municipiile si judetele.

Potrivit Legii 69/1991 (art. 4), comunele, orasele si judetele sunt persoane

juridice.

in calitate de persoane juridice de drept civil, unitatile administrativ

teritoriale, au in proprietate bunuri din domeniul privat. Dimpotriva, in calitate de

persoane juridice de drept public, acestea sunt titulare ale dreptului de proprietate a

bunurilor domeniului public de interes local.

in ceea ce priveste societatile comerciale organizate, potrivit art. 16 din Legea

nr. 15/1990, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor fostelor intreprinderi

sunt acestea, in vreme ce statul este doar proprietarul actiunilor.

O situatie speciala o au in prezent fostele I.A.S.-uri transformate in societati

comerciale si care nu au fost inca integral privatizate: actionari ai acestora, pot fi

persoanele fizice, care au dobandit actiuni in temeiul art. 36 din Legea 18/1991.

C. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA

1) Persoanele fizice pot avea in proprietate orice bun mobil sau imobil aflat

in circuitul civil. Sub aspectul obiectului, dreptului de proprietate privata este in

principiu nelimitat in sensul ca o persoana fizica poate avea oricate locuinte, teren

arabil, actiuni etc.

Persoanele fizice pot dispune liber de bunurile din patrimoniul lor, le pot

instraina sub orice forma, pot crea drepturi reale prin dezmembrarea proprietatii lor,

cladirile pot fi inchiriate iar terenurile arendate.

2) Persoanele juridice

in prezent in Romania sunt multe categorii de persoane juridice.

79

Sub titlu de exemplu - societati comerciale infiintate potrivit Legii 31/1991,

societatile comerciale si regiile autonome infiintate potrivit Legii 15/1990,

societatile agricole infiintate potrivit Legii 36/1992 etc.

Tuturor acestora le este comun faptul ca trebuie sa aiba un patrimoniu

propriu, distinct de cel al asociatilor, afectat realizarii unui scop social licit89.

in patrimoniul acestora se gasesc bunuri mobile sau imobile asupra carora

exercita un drept de proprietate privata.

in afara acestor categorii de persoane juridice, societatile comerciale agricole

sau civile cu scop lucrativ mai sunt si persoane juridice cu scop nelucrativ, cum este

cazul fundatiilor, sindicatelor sau a asociatiilor obstesti, care pot fi titulare ale

dreptului de proprietate privata.

in aceeasi masura sunt titulare ale dreptului de proprietate privata, cultele

religioase precum si asezamintele bisericesti.

Acestea sunt autonome fata de stat, care se limiteaza doar la sprijinirea

activitatii lor. Asupra terenurilor din patrimoniul lor, cultle si asezamintele

bisericesti exercita in exclusivitate atributele dreptului de proprietate privata, avand

totodata legitimare procesuala in procesele ce au ca obiect dreptul lor de proprietate.

Statul si unitatile administrative, exercita prerogativele proprietatii private

asupra bunurilor ce fac parte din domeniul privat al statului si unitatilor

administrative teritoriale.

Aceasta proprietate, numita si dominiala90, si-a gasit consacrarea in Legea

18/1991, Legea 31/1991, Legea 69/1991, Legea 15/1990 sau Legea 58/1991 cu

privire la privatizarea societatilor comerciale.

Codul civil nu reglementeaza expres domeniul privat al statului. Art. 477 Cod

civil prevede ca averile vacante si fara stapan precum si ale persoanelor ce mor fara

mostenitori sau ale caror mosteniri sunt lepadate, apartin statului.

89 A se vedea în acest sens ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 343. 90 Pentru definirea proprietãþii dominiale, vezi E.Safta Romano, Dreptul de proprietate privatã ºi publicã în România, Ed. “Grafix”, Iaºi, 1993, p. 93.

80

Art. 6 din Legea nr. 18/1991 prevede ca in domeniul privat al statului intra

terenurile din componenta societatilor comerciale cu capital de stat.

Art. 73 din Legea 69/1991 dispune ca domeniul privat al unitatilor

administrativ teritoriale este alcatuit din bunurile mobile si imobile, aflate sau

intrate in proprietatea acestor unitati prin caile si mijloacele prevazute de lege,

exceptand bunurile apartinanr domeniul public.

in principiu, bunurile care alcatuiesc domeniul privat al statului si unitatilor

administrativ teritoriale, nu sunt limitativ prevazute de lege, carcterul limitativ fiind

specific doar domeniul public.

Bunurile din aceasta categorie, pot fi concesionate, inchiriate sau date in

locatie de gestiune, prin licitatie publica.

3.2.6. Proprietatea publica

Dreptul de proprietate publica este dreptul real care apartine statutului si

unitatilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile si imobile de interes

national sau local, asupra carora exercita atributiile dreptului de proprietate.

Legislativ, proprietatea publica est reglementata de Constitutie, Codul civil si

o serie de legi speciale.

Constitutia in art.135 alineat 3 foloseste termenul de proprietate publica

precizand ca apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale.

Art. 475 alin. 2 Cod civil precizeaza ca bunurile care nu sunt ale particularilor

sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si formele prescrise

anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumera care sunt aceste bunuri cu

precizarea ca ele apartin domeniului public.

Art. 21 din Legea 15/1991 foloseste sintagma “Sector public si privat”.

Art. 4 din Legea 18/1991 prevede ca terenurile “pot apartine domeniului

public sau domeniului privat”.

81

A. CARACTERELE JURIDICE ALE PROPRIETATII PUBLICE

Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administratia publica

locala prevede ca “bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,

imprescriptibile si insesizabile”. Din text, rezulta expres cele trei caractere juridice

si anume:

1. Caracterul inalienabil, prin care se intelege ca bunurile din domeniul

public sunt scoase din circuitul civil.

Acest caracter este subliniat si de textul constitutional, art. 135 alin. 5

prevazand ca “Bunurile proprietate publica sunt inalienabile”. in acelasi sens, art. 5

alineatul 2 din Legea 18/1991 prevede ca “terenurile care fac parte din domeniul

public sunt scoase din circuitul civil”91.

Desi sunt inalienabile, prevederea constitutionala permite ca, in conditiile

legii asemenea bunuri sa poata fi date in administrarea regiilor autonome ori a

institutiilor publice, concesionare sau inchiriate. Deosebit fata de cele proprietate

privata, bunurile din domeniul public nu pot fi niciodata insa instrainate, statului

fiindu-i inaccesibil atributul dispozitiei cu privire la aceste bunuri.

2. Caracterul imprescriptibil, consta in faptul ca nimeni nu ar putea opune

vreodata titularului domeniului public prescriptia achizitiva.

Articolul 1844 Cod civil dispune ca, “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor

care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii nu pot fi obiecte de

proprietate privata ci, sunt scoase in afara de comert”.

Articolul 5 alineat 2 din Legea 18/1991 prevede ca dreptul de proprietate

asupra terenurilor apartinand domeniului public este imprescriptibil.

3. Caracterul insesizabil, presupune impiedicarea urmaririi bunurilor din

domeniul public pentru realizarea creantelor.

intrucat statul este intotdeauna solvabil, atat datoriile sale, cat si ale unitatilor

administrativ-teritoriale se platesc ori se lichideaza prin aplicarea unor norme

91 Bunurile din aceastã categorie, pot fi concesionate, închiriate sau date în locaþie de gestiune, prin licitaþie publicã.

82

financiare speciale, nefiind aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la

urmarirea silita92.

Dimpotriva daca asemenea bunuri ar fi urmaribile, atunci ar insemna indirect

ca oricine ar putea dobandi un drept de proprietate asupra lor, ceea ce contravine

caracterului lor inalienabil.

in aceeasi masura, dreptul de proprietate publica este totodata

nedezmemebrabil.

B. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICA

Spre deosebire de proprietatea privata, nu orice bun mobul sau imobil face

parte din domeniul public.

Potrivit criteriului importantei sociale, domeniul public poate fi de interes

national, cand atributele proprietatii sunt exercitate de stat, sau de interes local, cand

proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor.

De asemenea, sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor

(parcuri, piete, strazi) si bunuri de interes public care desi nu pot fi folosite de orice

persoana, sunt destinate de a fi folosite pentru activitati ce intereseaza pe toti

membrii societatii (scoli, teatre, muzee, biblioteci).

Articolul 135 alineat 4, din Constitutie, prevede ca fac obiectul exclusiv al

proprietatii publice, bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii,

spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in

interesul public, plajele, marea tetirotiala, resursele stabilite de lege.

Referiri la bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publica, fac si alte

legi speciale ca Legea 18/1991 privind fondul funciar, Legea 69/1991 privind

administratia publica locala sau Hotararea Guvernului nr. 113/06.03.199293.

92 Pentru amãnunte privind procedura fiscalã, I. Gliga, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureºti 1994, p. 136.

93 În sensul acestora, vezi precizãri în V. Nistor ºi I. Apostu, Drept public ºi privat, Ed. Zigotto Galaþi 1994, p. 54.

83

3.2.7. Modalitatile dreptului de proprietate

A. NOTIUNI GENERALE

Desi dreptul de proprietate se infatiseaza de regula ca un drept pur si simplu

avand un singur titular, exista si situatii cand acesta poate fi afectat de modalitati

sau poate avea mai multi titulari.

Definim modalitatile juridice ale dreptului de proprietate, ca fiind acele

ipostaze cand mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau

mase de bunuri ori exista anumite situatii de incertitudine temporara cu privire la

dreptul de proprietate.

Exista asadar, doua categorii de modalitati juridice si anume:

1) atunci cand dreptul de proprietate se gaseste intr-o situatie juridica de

incertitudine temporara, cum este cazul proprietatii rezolubile si a celei anulabile.

2) atunci cand mai multe persoane au asupra bunului un drept de proprietate,

cum este cazul proprietatii comune in cele doua forme, proprietatea comuna pe cote

parti si in devalmasie.

B. PROPRIETATEA REZOLUBILA

Proprietatea rezolubila apare in situatia cand transferul proprietatii de la o

persoana la alta a operat sub o conditie rezolutorie.

Ce este conditia, de ce rezolutorie?

Ca modalitate a actului juridic civil conditia este un eveniment viitor si

nesigur ca realizare, de care depinde existenta (nasterea sau stingerea) actului

juridic civil.

Conditia rezolutorie potrivit articolului 1019 Cod civil este acea modalitate

care supune “desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert”.

84

Este asadar rezolutorie acea conditie de acarei indeplinire depinde

desfiintarea actului juridic civil94. Urmatoarea clauza constituie de exemplu, o

conditie rezolutorie “Prezenta vanzare se desfiinteaza daca vanzatorului i se naste

un copil in doi ani de la incheierea contractului”.

Revenind la proprietatea rezolubila, concluzionam ca in cazul in care se

indeplineste conditia, dreptul se desfiinteaza retroactiv.

Dimpotriva, daca nu se indeplineste conditia rezolutorie, dobanditorul isi

vede consolidat dreptul sau. in ceea ce-l priveste pe acesta, conditia ca eveniment

viitor si nesigur are valoarea unei conditii suspensive, intrucat implinirea acesteia

este legata nasterea actului juridic (perfectarea actului peste doi ani daca nu se naste

un copil, in exemplu dat).

Practic pana in momentul implinirii conditiei, proprietatea, apartine in acelasi

timp la doua persoane: dobanditorului proprietar sub conditie rezolutorie si

transmitatorului sub conditie suspensiva. Proprietatea rezolubila poate fi rezultatul

vointei legii sau al vointei partilor.

a) Este rezolubila prin efectul legii proprietatea dobandita ca efect al

donatiei. Potrivit articolului 835 Cod civil, daca donatorului i se va naste un copil,

dreptul de proprietate se va revoca, daca nu, dreptul de proprietate al donatarului se

va consolida.

Este de asemenea rezolubila prin efectul legii proprietatea dobandita sub

conditiunea facultatii de rascumparare (art. 1371 Cod civil).

b) Este rezolubila prin efectul vointei partilor proprietatea rezultata dintr-o

vanzare cu pact de rascumparare.

94 Gh. Beleiu op. cit., p. 154.

85

C. PROPRIETATEA ANULABILA

Proprietatea anulabila este acea modalitate juridica a dreptului de proprietate

dobandit de o persoana printr-un act juridic anulabil (lovit de nulitate relativa): de

exemplu dolul sau eroarea, viciu de consimtamant.95

Atunci cand proprietatea este dobandita printr-un act juridic anulabil, sunt

posibile 3 ipoteze:

1. actul translativ anulabil este confirmat de catre titularul actiunii in anulare.

in aceasta situati, actul juridic se transforma dintr-un anulabil intr-unul pur si

simplu, consolidandu-se in consecinta dreptul de proprietate al dobanditorului.

2. titularul actiunii in anulare obtine anularea actului, deci inceteaza dreptul

de proprietate a dobanditorului retroactiv.

3. dreptul la actiune al titularului se precrie. Ca efect, se consolideaza dreptul

de proprietate al dobanditorului.

in toate cele trei ipoteze starea de incertitudine a dreptului de proprietate este

temporara, anulabilitatea dreptului fiind posibila pana la confirmarea lui sau pana la

implinirea termenului de prescriptie.

D. PROPRIETATEA COMUNA

Proprietatea comuna este cea mai importanta si frecventa modalitate a

dreptului de proprietate. Caracteristic proprietatii comune este faptul ca toate

prerogativele dreptului apartin impreuna si concomitent mai multor titulari.

Proprietatea comuna este susceptibila de a fi exercitata pe cote parti sau in

devalmasie (temporar ori perpetuu sau fortat).

Deosebirea dintre proprietatea comuna pe cote parti si proprietatea comuna in

devalmasie, consta in aceea ca in primul caz fiecare dintre titulari are determinata

95 Nu eroarea obstacol, deoarece ea presupune lipsa consimþãmântului, ori aceastã deficienþã este sancþionatã cu

nulitate absolutã!.

86

cate o fractiune ideala din drept, pe cand in cazul devalmasiei stapanirea comuna

nu este dublata de determinarea cotei.

1.) Dreptul de proprietate comuna pe cote parti

Definitie, notiuni generale

Cunoscut si sub denumirea de coproprietate, proprietatea comuna pe cote

parti se caracterizeaza prin aceea ca acelasi bun, nefractionat in materialitatea sa

apartine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre acestia avand numai o cota

parte ideala din dreptul de proprietate.

Astfel spus, dreptul fiecaruia se refera la intregul bun si se intalneste cu

dreptul celorlalti in fiecare dintre cele mai mici particule ce alcatuiesc bunul in

materialitatea sa96.

Titularii dreptului de proprietate comuna pe cote parti cunosc intinderea

dreptului lor asupra bunului comun, dar ei nu cunosc partea materiala din bunul

comun ce corespunde intinderii drepturilor lor. De exemplu, doua persoane au in

proprietate comuna un imobil format din teren si casa de locuit. intinderea dreptului

fiecaruia este determinata printr-o fractiune (2/3, 3/5 etc.) sau printr-un procent

(25%, 50%) fara insa ca vreunul sa cunoasca exact care parte din teren sau din casa

de locuit corespunde dreptului sau.

Din cele expuse rezulta ca doua idei sunt diriguitoare pentru configurarea

notiunii de proprietate comuna pe cote parti, si anume:

a) nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fractiuni

materiale din bun. Daca bunul ar fi fractionat si fiecare parte ar apartine in

exclusivitate unui proprietar dreptul de proprietate ar fi exclusiv.

b) fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai al cotei parti ideale,

abstracte din dreptul de proprietate. Dreptul este fractionat, nu insa si bunul in

materialitatea sa.

96 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 180.

87

La randul sau proprietatea comuna pe cote poate fi privita in doua forme, si

anume proprietatea comuna pe cote parti care are ca obiect un bun individual, si

indiviziunea ce are ca obiect o universalitate de bunuri.

Daca proprietatea comuna pe cote parti este o modalitate a dreptului de

proprietate, indiviziunea este o modalitate a patrimoniului. Codul civil nu da o

reglementare de ansamblu nici proprietatii comune pe cote parti si nici indiviziunii,

ci se refera incidental la ele atunci cand vorbeste despre imparteala succesorala in

art. 728 si urmatoarele.

Din punctul de vedere al duratei, coproprietatea poate fi de doua feluri si

anume:

I) proprietatea comuna pe cote parti obisnuita sau temporara, care poate

inceta prin efectul impartelii sau partajului bunului;

II) proprietatea comuna pe cote parti fortata sau perpetua ce nu poate sa

inceteze, nefiind posibila imparteala.

Le urmarim in detaliu:

I) Proprietatea comuna pe cote parti obisnuita sau temporara

De regula, proprietatea comuna pe cote parti are un caracter temporar, ea

nascandu-se ca o consecinta a mostenirii cand in urma defunctului raman mai multi

succesori.

Doua principii caracterizeaza proprietatea comuna pe cote parti obisnuita, si

anume:

a) copartasul nu are un drept exclusiv asupra unei parti determinate din bun in

materialitatea sa;

b) fiecare copartas are un drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale

din drept.

La randul sau, fiecare dintre aceste principii genereaza drepturile care revin

fiecarui copartas si anume:

88

Din primul principiu enuntat, rezulta consecinta ca nici unul dintre copartasi

nu poate infaptui acte cu privire la bun in intregul sau fara acordul celorlalti.

Aceasta consecinta poarta numele de regula unanimitatii.

Aceasta regula se refera la urmatoarele acte:

- Actele materiale care privesc folosinta bunului, sunt permise copartasilor,

cu conditia de a nu schimba destinatia bunului. Cat priveste fructele, acestea se

cuvin coproprietarilor proprotional cu cota fiecaruia.

- in matria actelor juridice, trebuie facuta distinctia intre actele de

dispozitiune si cele de administrare.

Nici unul dintre copartasi nu poate face fara acordul celorlalti acte de

dispozitie, cu privire la intregul bun.

Daca totusi a fost facut un asemenea act, valabilitatea lui depinde de

rezultatul impartelii: daca bunul sau partea materiala vor intra in patrimoniul

dispunatorului, actul de dispozitie va fi retroactiv valabil. in caz contrar, tot

retroactiv, acesta va fi desfiintat.

Desi regula unanimitatii urmareste si actele de administrare a bunului, in

practica juridica s-a admis punctul de vedere ca actele de conservare a bunului pot fi

facute de un singur copartas, fara a fi necesar acordului celorlalti.

Din cel de al doilea principiu, decurge consecinta ca fiecare copartas poate sa

dispuna liber si neingradit de cota sa ideala de drept. Aceasta nu schimba natura

juridica a bunului, intrucat opereaza doar o subrogatie personala, referitoare la

inlocuirea unui copartas cu un altul.

Situatia s-ar schimba doar in ipoteza in care instrainarea s-ar face tot catre un

coproprietar, care in felul acesta ar dobndi proprietatea exclusiva si integrala asupra

bunului.

incetarea coproprietatii temporare are loc de regula prin imparteala, cunoscuta

sub denumirea de partaj.

in felul acesta se pune capat starii de coproprietate ori de indiviziune, in

sensul ca bunul sau bunurile stapanite in comun pe cote parti sunt impartite intre

89

copartasi, fiecare dintre ei devenind proprietarul unui bun dintre cele ce formau

obiectul coproprietatii, in cazul in care bunul poate fi impartit in natura.

in caz contrar, bunul se atribuie in intregime unuia dintre copartajanti cu

obligarea sa la plata catre ceilalti a echivalentului valoric al cotei lor.

Daca nici unul nu doreste sa preia bunul, acesta va fi vandut la licitatie,

achivalentul valoric fiind impartit potrivit cotelor lor, copartasilor.

Articolul 728 Cod civil stabileste regula ca dreptul de a cere incetarea

indiviziunii este imprescriptibil. Regulile referitoarela indiviziune sunt aplicabile

insa si in materia coproprietatii.

in aceeasi masura este aplicabila si dispozitia din art. 728 Cod civil, potrivit

careia nimeni nu poate fi silit a ramane in diviziune.

in fine, incetarea copropritatii poate avea loc si in situatia cand unul dintre

copartasi devine titular al tuturor celorlalte parti, prin succesiune, cumparare,

donatie etc.

II) Proprietatea comuna pe cote parti, fortata si perpetua

Notiuni generale

Regula o constituie coproprietatea temporara dar, in mod exceptional, ea

poate avea un caracter perpetuu, deci fortat.

Coproprietatea este fortata, deoarece se mentine indiferent de vointa

coproprietarlor, si perpetua intrucat nu poate inceta pe calea obisnuita a impartelii.

Bunurile care alcatuiesc obiectul acestei forme de coproprietate sunt accesorii

altor bunuri principale, a caror soarta juridica o urmeaza potrivit principiului

“accesorium sequitur principale”.

Cazuri de coproprietate fortata

Exista coproprietate fortata in urmatoarele cazuri:

1) coproprietatea fortata a unor bunuri considerate ca bunuri de familie

(morminte, manuscrise, tablouri si fotografii de familie);

90

2) coproprietatea fortata asupra partilor comune din cadirile cu mai multe

etaje si apartamente;

3) copropritatea fortata asupra lucrurilor comune necesare pentru folosirea a

doua imobile vecine;

4) coproprietatea fortata a despartiturilor comune.

Le urmarim pe toate in detaliu:

1) Chestiunile referitoare la prima situatie nu comporta discutiune, intrucat in

mod natural acestea nu pot fi partajate prin insasi destinatia lor economica.

2) Situatia cladirilor cu mai multe locuinte si spatii este reglementata in

prezent de doua acte normative si anume: Legea 50/1991, privind autorizarea

executarii constructiilor si Legea 85/1992 privind vanzarea de locuinte si spatii cu

alta destinatie construite din fondurile statului.

Potrivit articolului 36 alineatul 1 din Legea 50/1991, atunci cand intr-o

cladire se realizeaza mai multe apartamente si suprafete locative cu alta destinatie,

proprietarii acestora dobandesc si o cota parte de proprietate supra tuturor partilor

de constructii si instalatii, precum si asupra tuturor dotarilor care, prin natura lor, nu

se pot folosit decat in comun.

in acelasi timp, ei dobandesc si cota parte de dreptul de concesiune asupra

terenului apartinand domeniului privat al statului.

Articolul 10 din Legea 85/1992, prevede ca dreptul de proprietate se

dobandeste si asupra terenului aferent cladirii asa cum a fost el determinat prin

autorizatia de constructie, iar valoarea cotei se include in pret.

3) Coproprietatea fortata asupra cladirilor comune necesare sau utile pentru

folosirea a doua imobile vecine. Servesc pentru folosirea a doua imobile vecine,

drumurile, potecile, fantanile sau izvoarele, in masura in care se gasesc chiar pe

linia de hotar dintre cele doua proprietati.

Dimpotriva, daca acestea s-ar afla pe unul dintre fondurile invecinate si ar

servi pentru utilizarea celuilalt, situatia juridica nu mai este coproprietatea, ci

servitutea.

91

4) Coproproetatea despartiturilor comune

Expresia “despartiturii comune” desemneaza zidul, santul sau gardul care

separa doua proprietati invecinate, si cu privire la care opereaza prezumtia de

coproprietate.

Asupra acestora cei doi proprietari au un drept egal, coproprietatea lor fiind

fortata si perpetua, accesorie dreptului de proprietate asupra imobilelor invecinate.

a) Zidul despartitor este, potrivit art. 590 Cod civil, “orice zid care serveste

de despartire intre cladiri sau intre curte si gradina si intre ograzi la tara, se

socoteste comun daca nu exista titlu sau semn care ar proba contrariul”.

Dimpotriva, daca zidul este inclinat, articolul 591 Cod civil instituie

prezumtia ca acesta ar apartine exclusiv proprietarului dinspre care exista planul

inclinat.

Caracterul fortat al coproprietatii rezulta si din dispozitiile articolului 598

Cod civil, potrivit carora orice vecin poate sa faca zidul comun in tot sau in parte,

platind celuilalt jumatate din valoarea sa sau a partii ce vrea sa o faca comuna.

Ambii coproprietari insa sunt obligati la repararea si intretinerea zidului

comun.

b) santul comun

Potrivit articolului 602 Cod civil “toate santurile intre doua proprietati se

socotesc a fi comune de nu va fi titlu sau semn contrariu”.

Printre semnele de necomunitate, articolele 603, 604, prevad ca santul

apartine exclusiv celui pe al carui teren a fost aruncat sau inaltat pamantul.

c) Gardul comun

Potrivit art. 606Cod civil “orice gard ce desparte doua proprietati se

socoteste comun, afara daca numai una singura din doua proprietati va fi ingradita

sau de nu va fi un titlu sau posesiune indestulatoare care sa constate din contra”.

Textul instituie asadar o prezumtie relativa de comunitate, ce poate fi rasturnata prin

proba contrarie.

92

in ceea ce priveste arborii care se gasesc in gardul comun, si ei sunt prezumti

a fi tot comuni pana la proba contrarie. Atat fructele cat si lemnul lor apartin

coproprietarilor in functie de cotele lor.

2. Dreptul de proprietate comuna in devalmasie

Notiuni generale

Dreptul de proprietate in devalmasie constituie a doua ipostaza in care se

infatiseaza dreptul de proprietate comuna.

Caracteristic proprietatii devalmase, spre desebire de proprietatea comuna pe

cote parti, este faptul ca la devalmasie titularii nu au precizata o cota parte din

drept, aceasta apartinandu-le tuturor, impreuna si nefractionat.

Legislatia noastra nu cuprinde o reglementare generala a dreptului de

proprietate comuna in devalmasie.

Notiunea, caracterele si regimul juridic al devalmasiei, au fost totusi

configurate in baza dispozitiunilor cuprinse in Codul familiei cu privire la

comunitata de bunuri a sotilor, precum si cu importanta contributie a literaturii de

specialitate97.

Singurul caz de proprietate devalmasa cunoscut in dreptul romanesc actual, il

constituie comunitatea de bunuri a sotilor, numita si “devalmasie matrimoniala”.

Izvorul acestei devalmasii il constituie faptul dobandirii de catre oricare

dintre soti a unui bun in timpul casatoriei.

Cu privire la administrarea, folosinta si dispozitia asupra acestor bunuri, ele

se realizeaza de soti de comun acord. Cu toate acestea, legea instituie prezumtia

mandatului reciproc al sotilor in ceea ce priveste administrarea, folosinta si

dispozitia cu privire la bunurile comune. Articolul 35 alineat 2 din Codul Familiei

precizeaza ca “Oricare dintre soti, exercitand singur aceste drepturi, este socotit ca

are si consimamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate

97 Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comunã al soþilor, Casa de Editurã ºi Presã “ª ansa” SRL, Bucureºti, 1992, p. 38.

93

instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile

comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot”.

incetarea devalmasiei, este legata de incetarea imprejurarilor care i-au dat

nastere.

in consecinta, incetarea sau desfacerea casatoriei are drept efect, printre altele

si incetarea devalmasiei matrimoniale.

Modalitatea de incetare o constituie imparteala, care se poate face prin

invoiala sau pe cale judecatoreasca.

imparteala judecatoreasca, numita si partaj, presupune mai intai stabilirea

masei bunurilor comune apoi stabilirea cotei de contributie a celor doi soti la

dobandirea bunurilor. in aceasta faza procesuala, devalmasia se transmforma practic

intr-o coproprietate pe cote parti. in fine, dupa evaluarea si lotizarea lor, bunurile

sunt impartite in materialitatea lor98.

Comparatie intre proprietatea comuna pe cote parti si proprietatea comuna

in devalmasie

a) Asemanari

1. Ambele sunt modalitati ale dreptului de proprietate, implicand cel putin doi

titulari concomitent si un bun unic sau o masa de bunuri.

2. in ambele cazuri, proprietatea comuna inceteaza prin imparteala dupa

reguli identice.

3. in ambele situatii, drepturile coproprietarilor se intind asupra intregului bun

sau a tuturor bunurilor ce alcatuiesc obiectul dreptului de propriette comuna.

b) Deosebiri

1) La proprietatea comuna pe cote parti, fiecare coproprietar cunoaste cota sa

parte abstracta din drept, spre deosebire de proprietatea devalmasa, in cazul careia

cotele nu sunt cunoscute si se stabilesc doar cu prilejul partajului.

98 Pentru procedura partajului de bunuri comune vezi Ilie Stoenescu ºi Savelly Zilberstein Drept procesual civil Ed. Didacticã ºi pedagogicã, Bucureºti 1977 p.133; I. P. Filipescu , Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucureºti 1995, p. 245.

94

2) Fiecare coproprietar poate dispune in cazul proprietatii comune pe cote

parti de cota sa ideala de drept, spre deosebire de codevalmasi care nu o pot face,

intrucat nu cunosc intindera dreptului lor.

3) Proprietatea comuna pe cote parti poate exista indiferent de calitatile

juridice ale coproprietarilor.

Proprietatea comuna in devalmasie are un caracter “intuitu personae”, ea

neputand lua nastere decat intre soti.

4) Proprietatea comuna pe cote parti poate avea ca izvor contractul, legea,

succesiunea, uzucapiunea etc., spre deosebire de devalmasie al carui unic izvor il

constituie relatiile de casatorie.

5) Actele de dispozitie sunt supuse in cazul proprietatii comune pe cote parti

principiului unanimitatii, pe cata vreme in cazul devalmasiei opereaza prezumtia

mandatului casnic.

Sectiunea 3.3. Posesia

3.3.1. Notiuni generale

Definitia posesiei este data de art. 1846 alineatul 2 din Codul civil in

urmatorii termeni: “Posesia este detinerea unui lucru sau folosinta de un drept

exerctata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru”.

Posesia este asadar o stare de fapt ce creeaza aparenta proprietatii si deci in

aparenta posesorul este privit pana la proba contrarie, drept proprietar.

in practica se ivesc situatii cand posesia poate avea un titular iar proprietatea

poate fi invocata de un altul, astfel incat intre acestia se poate ivi un conflict.

Apararea dreptului de proprietate este precris conturata in dispozitii legale

imperative.

in aceeasi masura insa, legea apara si posesia, care de cele mai multe ori

corespunde insusi dreptului de proprietate invocat de titular. Pentru acest din urma

95

motiv, simpla posesie - ca stare de fapt - este indreptatita la o serioasa protectie

juridica in masurea in care sunt indeplinite elementele sale constitutive si anume:

a)Elementul material, numit si “corpus” care consta in realizrea unui contact

direct cu lucrul, concretizat prin acte si fapte materiale de genul detinerii, folosirii si

culegerii fructelor sau chiar al instrainarii.

b) Elementul psihologic sau intentional, numit si “animus” care consta in

vointa exteriorizata a celui ce sapaneste bunul pentru sine, si de a se comporta ca un

adevarat proprietar, ori ca titular al unui alt drept real. Plastic, acest element s-a

numit in literatura clasica romana “animus domini”, “animus sibi habendi” ori

“animus possindendi”.

Lipsa elementului subiectiv (psihologic - sau intelectual) are drept consecinte

degenerarea posesiei intr-o detentie precara.

Potrivit art. 1853 Cod civil, nu constituie posesie ci detentie precara “actele

ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de

locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun, in puterea

destinatiei legale a aceluia”. in aceeasi masura, potrivit alineatului 2 al aceluiasi

text, tot o detentie precara este si posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al

altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului.

Detentorul precar se afla de regula intr-o relatie contractuala cu proprietarul,

raport in functie de care se poate stabili si natura juridica a detentiei.

Locatarul unui imobil de exemplu, nu ar putea invoca niciodata in fata

proprietarului uzucapiunea, deoarece el a posedat cu ingaduinta acestuia. Tot un

detentor precar este si depozitarul, atata vreme cat bunul se afla in grija sa. El nu are

nici un drept asupra bunului, fiind obligat sa-l restituie in starea in care l-a primit.

in concluzie, detentorul precar poseda intotdeauna pntru altul. Lipsind deci

elementul “animus” nu ne aflam in situatia juridica a unei posesii.

96

3.3.2. Dobandirea, dovada si pierderea posesiei

1. Pentru a fi dobandita posesia, cu toate conecintele juridice care decurg din

aceasta, se impune a fi intrunite ambele elemente constitutive (animus si corpus).

S-a pus in practica problema daca elementele constitutive ale posesiei trebuie

sa fie ambele exercitate de aceeasi persoana.

Raspunsurile au fost date dupa prealabila distinctie dintre elementul

intentional si cel material.

S-a stabilit ca puterea materiala asupra lucrului, poate fi exercitata nu numai

de catre posesor, dar si de un reprezentant al sau, deci “corpore alieno” (De

exemplu posesorul care a inchiriat lucrul, sau l-a incredintat altuia in depozit). in

ceea ce priveste elementul intentional, el trebuie sa fie intrunit numai in persoana

celui ce pretinde ca poseda, neputand fi exercitat prin altcineva, “animo alieno”.

2. Dovada posesiei. Fiind o stare de fapt, posesia poate fi dovedita prin orice

mijloc de proba, pentru ca a dovedi posesia, inseamna in ultima analiza a-i dovedi

elementele constitutive, respectiv “corpus” si “animus”.

a) Elementul material al posesiei poate fi usor dovedit, intrucat are un

caracter obiectiv, aparent si deci perceptibil.

b) Elementul intentional, prin natura sa psihica, prezinta serioase dificultati

sub aspectul probatiunii.

Proba elementului intentional este facilitata de lege, prin instituirea a doua

prezumtii legale.

in primul rand, articolul 1854 din Cod civil precizeaza ca “posesorul este

presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a

incercat a poseda pentru altul”. Altfel spus, exista prezumtia ca cel ce detine un

lucru, pana la proba contrarie, este posesorul acelui lucru.

A doua prezumtie legala este instituita de articolul 1855 din Cod civil si

constituie reversul celei dintai. Textul precizeaza ca “atunci cand posesorul a

97

inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, datw nu

este proba contrarie”.

Pe cand textul art. 1854 prezuma a fi posesor pe cel ce exercita puterea

materiala asupra bunului, articolul 1855 prezuma ca cel ce este in prezent detentor

precar a avut aceeasi calitate si in trecut.

Ambele prezumtii “juris tantum” fiind relative, pot fi rasturnate prin proba

contrarie.

3) Pierderea posesiei. Posesia nu poate exista, decat atat timp cat se pastreaza

unitatea dintre elementele sale constitutive. Disparitia lor, sau chiar numai a unuia,

are ca efect pierderea posesiei.

intr-o prima ipoteza, este posibila incetarea simultana a ambelor elemente

cum se intampla in cazul instrainarii ori abandonarii.

intr-o a doua ipoteza, este posibil sa dispara numai unul dintre cele doua

elemente, efectul fiind insa acelai.

Pierderea lucrului sau trecerea lui in stapanirea altui posesor are drept

consecinta pierderea posesiei, o data cu incetarea elementului ei material. Acelasi

efect il va avea insa si disparitia elementului intentional al posesiei, chiar daca

stapanirea materiala continua, cum este cazul constitutului posesor99.

3.3.3. Calitatile si viciile posesiei

1. Calitatile posesiei

Posesia este apta sa produca efectele prevazute de lege numai daca intruneste

conditiile de utilitate prevazute de art. 1847 din Codul civil, nefiind deci suficiente

numai cele doua elemente constitutive ale sale.

Desi textul se refera numai la efectul uzucapiunii, in realitate calitatile

mentionate sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.

99 Este constitut posesor, atunci când proprietarul unui lucru îl vinde, dar continuã sã-l pãstreze ºi dupã vânzare ca locatar ori depozitar.

98

Care sunt asadar aceste calitati care fac posesia utila?

a) Posesia sa fie continua

Articolul 1847 din Codul civil prevede ca pentru a se putea prescrie, “se cere

o posesiune continua”, in vreme ce art. 1848 precizeaza ca posesiunea “este

discontinua cand posesorul o exercita neregulat, adica cu intermitente anormale”.

Continuitatea posesiei este prezumata, continutul prezumtiei rezultand din

textul articolului 1850 Codul civil. Caracterul de continuitate nu exclude insa

anumite intermitente, cu conditia ca acesta sa fie normale (Exemplu, cazul fortei

majore sau al calamitatilor naturale care ar impiedica temporar exercitiul poesiei).

b) Posesia sa fie neintrerupta

Spre deosebire de continuitate care presupune o atitudine a posesorului,

intreruperea posesiei este rezultatul faptului unui tert, care duce la desfiintarea

posesiei.

intreruperea posesiei vizeaza in primul rand paralizarea uzucapiunii, atata

timpt cat articolul 1847 Cod civil enumera printre calitatile posesiei si pe aceea de a

nu fi neintrerupta.

c) Poesia sa fie netulburata

Textul articolului 1851 din Codul civil mentioneaza ca posesia este tulburata

atunci cand este intemeiata sau conservata prin acte de violenta impotriva sau din

partea adversarului.

Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibila insa cu

caracterul netulburat al acesteia atunci cand violenta pasiva este un raspuns la actele

de violenta activa utilizate de un tert in vederea deposedarii. in cazul actelor de

simpla amenintare, care nu duc la pierderea materiala a bunului, posesorul trebuie

sa se limiteze la o stare de expectativa prin care posesia nu se considera viciata.

d) Poesia sa fie publica.

Publicitatea posesiei consta in exercitarea ei, asemenea proprietatii in vazul

tuturor. Legea nu defineste publicitatea posesiei, insa se refera in articolul 1852 la

99

clandestinitate ca viciu al posesiei. Intentia legiuitorului, consta in aceea ca posesia

trebuie sa fie exercitata in asa fel incat sa poata fi normal cunoscuta si de cel in

detrimentul caruia curge.

e) Posesia sa fie sub nume de proprietar.

Exercitarea posesiei sub nume de proprietar, presupune ca stapanirea in fapt a

lucrului sa fie exercitata cu intentia de a stapani pentru sine si nu pentru altul, asa

cum procedeaza un detentor precar, locatar sau depozitar.

f) Posesia sa fie neechivoca

Codul civil roman nu include printre calitatile posesiei neechivocitatea,

omisiune a carei justificare si-ar gasi ratiunea in faptul ca echivocitatea s-ar

confunda cu precaritatea. Retinem totusi ca neechivocitatea este o calitate distincta

a posesiei, caci posesia este neechivoca doar atunci cand nu sunt indoieli cu privire

la existenta celor doua elemente constitutive ale sale.

2. Viciile posesiei

Contrare fiecareia dintre calitatile sale, sunt viciile posesiei. Assa cum rezulta

si din articolul 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt urmatoarele:

a. discontinuitatea;

b. violenta;

c. clandestinitatea;

d. precaritatea;

e. echivocitatea.

a. Discontinuitatea

Potrivit articolului 1848 din Cod civil est discontinua posesia exercitata cu

intermitente anormale. Spre deosebire de intreruperea ei care are drept efect

incetarea posesiei, discontinuitatea este doar un viciu temporar al posesiei care duce

la suspendarea ei.

Discontinuitatea este totodata un viciu absolut, intrucat poate fi invocat de

catre orice persoana interesata (articolul 1866 alineatul 1).

100

Ca viciu al posesiei, discontinuitatea se refera de regula la posesia

nemiscatoarelor, intrucat in ceea ce priveste miscatoarele sunt aplicabile

dispozitiunilor articolului 1909 Cod civil, potrivit carora simpla posesie de buna

credinta, fara a fi necesara vreo scurgere de timp, are valoarea unui titlu de

proprietate.

b. Violenta

Articolul 1851 Cod civil precizeaza ca “posesia este tulburata cand este

fondata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea

adversarului”.

Din continutul textului rezulta ca nu este suficient ca posesia sa fi inceput in

mod pasnic, ea trebuie sa fie conservata si pe parcurs tot in mod pasnic.

Caractrele juridice ale violentei sunt urmatoarele:

1. este viciu relativ, in sensul ca poate fi invocat numai de catre cel impotriva

caruia a fost exercitata violenta (1962 alineat 2 Cod civil);

2. este un viciu temporar, in sensul ca o data incetata violenta, posesia

redevine utila;

3. se aplica atat in privinta posesiei nemiscatoarelor, cat si a bunurilor

miscatoare.

c. Clandestinitatea.

“Posesiunea este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de

adversarul sau incat cesta nu este in stare sa poata sa o cunoasca”, asa cum

prevede art. 1852 Cod civil.

Viciul clandestinitatii este aplicabil in materia miscatoarelor, fiind greu de

conceput si in cea a nemiscatoarelor.

Viciului clandestinitatii ii corespund urmatoarele caractere juridice:

1. este un viciu relativ putand fi invocat, deci numai de catre cei fata de care

posesia a fost exercitata pe ascuns (articolul 1862 alineatul 2 Cod civil);

2. este un viciu temporar, intrucat odata incetata clandestinitatea, redevenind

publica, posesia redevine si utila (articolul 1956 Cod civil).

101

d. Precaritatea

Cu privire la precaritate, opiniile autorilor au fost diferite: unii100 sustin ca

aceasta constituie un viciu al posesiei, intrucat articolul 1847 Cod civil a inclus

printre calitatile ei si exercitarea sub nume de proprietar Ori, prin aceasta distinctie

s-a dorit sa se sublinieze viciul si nu lipsa posesiei.

intr-o a doua opinie101 pe care o impartasim, precaritatea este mai mult decat

un viciu, ea constituie insasi lipsa posesiei102. Caracteristic pentru precaritate este

faptul ca stapanirea lucrului este lipsita de “animus sibi habendi”, deci de elementul

intentional al posesiei. Mai mult decat atat, precaritatea este separat definita de

articolul 1853 Cod civil potrivit caruia “actele ce exercitam asupra unui lucru al

altuia sub nume precar, adica in calitate de locatar, depozitar, uzufructuar etc. sau

asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o

posesie sub nume de proprietar”.

Din text rezulta cu prisosinta ca precaritatea echivaleaza cu lipsa posesiei si

nu cu un simplu viciu al acesteia103.

in conceptia Codului civil precaritatea posesiei apare ca un viciu absolut si

perpetuu.

in cazurile special prevazute de lege, precaritatea se poate transforma in

posesie, prin intervertire.

e. Echivocitatea

Desi articolul 1847 Cod civil nu include printre viciile posesiei echivocitatea,

ea a fost recunoscuta ca atare atat in literatura juridica, dar si in practica judiciara.

O posesie este echivoca atunci cnd sunt indoieli cu privire la existenta

elementelor sale constitutive, “animus” si “corpus”.

in acest sens, practica instantei supreme a decis ca posesia exercitata de un

coproprietar asupra intregului bun individ, este echivoca, deoarece sunt dubii ca

100 E. Safta Romano, op. cit., p. 174. 101 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 242. 102 Vezi supra referitor la elementele posesiei. 103 În acelaºi sens ºi Mircea Costin, op. cit., vol. I, p. 396.

102

actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar in calitate de posesor al bunului,

ori ca proprietar privind cota sa parte de proprietate.

3.3.4. Efectele posesiei

in pofida imprejurarii ca este doar o stare de fapt, legea recunoaste posesiei

uitle anumite consecinte juridice.

Efectele posesiei pot fi grupate astfel:

1. posesia creaza o prezumtie de proprietate (art. 1854 Cod civil);

2. posesorul de buna credinta dobandeste fructele lucrului asupra caruia

exercita posesia (articolul 485 Cod civil);

3. posesia este protejata prin actiunile posesorii;

4. posesia prelungita duce, prin uzucapiune, la dobandirea dreptului de

proprietar.

A. PREZUMTIA DE PROPRIETATE

Posesia exercitata in conditiile prevazute de lege creaza pana la proba

contrarie o prezumtie de proprietate in favoarea celui ce o exercita.

Aceasta prezumtie este instituita de dispozitiunile art. 1864 Cod civil, potrivit

caruia “posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar,

daca nu este proba ca a inceput a poseda pentru altul”.

Prezumtia de proprietate opereaza in favoarea posesorului, intrucat de cele

mai multe ori, posesia ca stare de fapt coincide cu dreptul de proprietate. Avantajul

pe care-l creeaza aceasta prezumtie, consta in aceea ca fiind parat, posesorul nu are

a face probe in sprijinul dreptului sau, intrucat este prezumat proprietar pana la

proba contrarie.

in materia bunurilor miscatoare, prezumtia este mai puternica deoarece in

virtutea articolului 1909 Cod civil, posesia de buna credinta echivaleaza cu titlu de

103

proprietate, nefiind posibila proba contrarie. Dimpoptriva in materia bunurilor

nemiscatoare prezumtia de proprietate poate fi rasturnata prin proba contrara.

B. DOBANDIREA FRUCTELOR DE CATRE POSESORUL DE BUNA

CREDINTA

Ca principiu general, fructele unui lucru se cuvin proprietarului.

De la aceasta regula exista o exceptie: posesorul de buna credinta al lucrului

ii culege fructele, fara ca proprietarul sa poata ridica vreo pretentie asupra lor.

Aceasta exceptie este instituita de articolul 485 Cod civil, care prevede ca

“posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat atunci cand poseda cu buna

credinta”.

Articolul 486 Cod civil precizeaza ca prin buna credinta se intelege

imprejurarea in care posesorul “poeda ca proprietar in puterea unui titlu translativ

de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”.

Din text rezulta ca buna credinta este de ordin subiectiv, constand in

convingerea posesorului ca lucrul, ale carui fructe le culege, a fost dobandit de la

adevaratul proprietar si ca titlul in virtutea caruia poseda este valabil, lipsit de orice

viciu.

Dovada bunei credinte nu trebuie sa fie facuta, intrucat in favoarea

posesorului pledeaza prezumtia “bona fides presumitur” prevazuta de articolul 1899

Cod civil, potrivit caruia “Buna credinta se presupune totdeauna si sarcina probei

cade asupra celui ce alege reaua credinta”.

Articolul 487 Cod civil stabileste ca posesorul inceteaza sa mai fie de buna

credinta din momentul cand viciile titlului sau ii sunt cunoscute. Buna credinta

trebuie sa existe nu numai in momentul dobandirii lucrului, ea trebuie sa fie

contemporana momentului perceperii fructelor. Posesorul nu este indreptatit sa

perceapa fructele, dupa ce va fi cunoscut viciile titlului sau, intrucat din acel

moment nu se mai bucura de beneficiul pe care legea i-l recunoaste doar posesorului

de buna credinta.

104

Se poate pune firesc intrebarea care sunt fructele pe care le dobandeste

posesorul de buna credinta?

in primul rand trebuie precizat ca in temeiul bunei credinte, posesorul

dobandeste doar fructele, nu si productele ce se cuvin intotdeauna proprietarului,

chiar daca detinatorul a fost de buna credinta.

In al doilea rand, pentru ca perceperea fructelor sa fie recunoscuta ca atare,

trebuie sa fi avut loc la timpul cuvenit. Perceperea anticipata a fructelor civile de

exemplu, nu scuteste pe posesorul lucrului de restituirea lor.

Cu totul alta este insa situatia posesorului de rea-credinta.

Acesta are obligatia sa restituie proprietarului lucrul atat valoarea lui, (in

eventualitatea in care lucrul a pierit) cat si fructele.

Unicul drept recunoscut a acestui posesor este acela de a pretinde sa i se

restituie de catre proprietar cheltuielile ocazionate de perceperea si recoltarea

fructelor, precum si cele necesare si utile facute asupra lucrului.

C. PROTEJAREA POSESIEI PRIN ACTIUNILE POSESORII

Actiunea posesorie este o actiune reala imobiliara prin care posesorul

urmareste apararea posesiunii sale “ca o stare” de fapt impotriva oricarei

tulburari, mentinerea acestei stari ori redobandirea ei in eventualitatea ca a fost

pierduta.

Caracterisitic actiunii posesorii, este imprejjurarea ca prin ea este aparata

starea de fapt a posesiei, fara a se pune in discutie dreptul asupra lucrului.

Dreptul nostru cunoaste doua genuri de actiuni posesorii si anume:

a. actiunea posesorie obisnuita sau in complangere;

b. actiunea posesorie speciala sau in reintegrare.

a. Actiunea in complangere, este utilizata pentru a face sa inceteze orice

tulburare a posesiei, de natura sa impiedice exercitiul liber si efectele juridice ale

posesiei.

Pentru exercitarea ei, trebuie indeplinite cumulativ trei conditii:

105

1. sa nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;

2. reclamantul sa faca dovada ca inainte de data tulburarii sau a deposedarii a

detinut bunul cel putin un an;

3. posesiunea reclamantului sa fie utila, adica neviciata.

in conditiile articolului 676 Cod procedura civilä, actiunea in complangere

poate fi formulata si de catre un detentor precar, cu conditia ca tulburatorul sa nu fie

el insusi cel pentru care detine reclamantul.

Sarcina probei apartine in actiunea posesorie in complangere reclamantului.

b. Actiunea posesorie in reintegrare este uzitata pentru apararea posesiei,

atunci cand deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenta. Violenta neavand

nici o justificare in drept, actiunea in reintegrare poate fi promovata chiar si de catre

posesorul de rea-credinta.

Spre deosebire de actiunea posesorie obisnuita - in complangre, exercitiul

actiunii in reintegrare este conditionat de indeplinirea unei singure cerinte: sa nu fi

trecut mai mmult de un an de la tulburare sau deposedare.

Ca si actiunea in complangere, cea in reintegrare poate fi promovata si de

catre detentorul precar, daca tulburarea s-a produs prin violenta.

Actiunile posesorii au urmatoarele caractere:

- sunt actiuni reale;

- ocrotesc in dreptul nostru posesia bunurilor imobile si drepturile reale

imobiliare susceptibile sa fie dobandite prin uzucapiune. intrucat in materia

mobilelor posesiunea se confunda practic cu proprietatea, actiunile posesorii sunt

inutile in privinta lor.

Este motivul pentru care s-a afirmat de litertura ca in materie mobiliara

posesorul se confunda cu petitoriul sau ca posesorul este absorbit de petitoriu.

D. DOBANDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN EFECTUL POSESIEI INDELUNGATE.

106

Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva este un mod de dobandire a

proprietatii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea

neintrerupta a acestuia in tot timpul fixat de lege.

In articolul 645 din C. civ. se prevede ca proprietatea se mai poate dobandi si

prin prescriptie, in vreme ce art. 1837 arata ca prescriptia achizitiva este un mijloc

de a dobandi proprietatea.

Uzucapiunea ca mod de dobandire a proprietatii se intemeiaza pe faptul

posesiei indelungate a unui imobil, posesie care trebuie sa indeplineasca conditiile

de utilitate asa cum sunt ele prevazute de art. 1847 din C. civ. O posesie viciata sau

detentiunea precara sunt irelevante sub aspect achizitiv, caci oricat ar dura ele in

timp, nu ar conduce niciodata la dobandirea proprietatii. Atunci cand posesorul este

de buna credinta si are un just titlu104, uzucapiunea dureaza de la 10 la 20 de ani, in

vreme ce daca posesorul nu are un just titlu ea dureaza 30 de ani.

Sectiunea 3.4. Apararea dreptului de proprietate.

3.4.1. Notiuni generale

Dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, s-a

bucurat intodeauna de o protectie juridica de natura sa-i asigure exercitiul

netulburat.

in doctrina, mijloacele de aparare a dreptului de proprietate au fost definite ca

fiind acele actiuni prin care proprietarul tinde sa inlature atingerile ce sunt aduse

dreptului sau si sa ajunga la restabilirea lui105.

Mijloacele juridice de aparare a dreptului de proprietate pot fi clasificate in

doua mari categorii si anume:

104 Justul titlu este un titlu translativ de proprietate ce nu provine de la adevãratul proprietar ºi ale cãrui vicii nu-i sunt cunoscute posesorului ce uzucapeazã. 105 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 199.

107

a. mijloacele juridice nespecifice sau indirecte asa cum sunt actiunile nascute

din dreptul de creanta. Ele nu se intemeiaza deci pe dreptul de proprietate sau pe alt

drept real, ci pe obligatii rezultate din neexecutarea contractelor, din fapte ilicite sau

cvasicontracte, ori din imbogatirea fara just temei.

b. mijloacele juridice specifice, numite si mijloace directe de protejare a

dreptului de proprietate, sunt actiunile care se intemeiaza pe dreptul de proprietate

sau pe faptul posesiunii. Aceste actiuni avand ca temei dreptul de proprietate, care

este un drept real se numesc actiuni reale.

La randul lor actiunile reale se pot imparti in: actiuni petitorii si actiuni

posesorii.

Sunt actuni petitorii, acele actiuni reale menite sa apere dreptul de proprietate

sau alt drept real, cum ar fi actiunile in revendicare, actiunile confesorii, actiunile in

granituire etc.

Sunt actiuni posesorii, acele actiuni reale destinate sa apere posesiunea unui

imobil.

intre cele doua categorii de actiuni exista mai multe deosebiri, dintre care

mai importante sunt doua:

- spre deosebire de actiunile petitorii care vizeaza fondul dreptului, adica

proprietatea, cele posesorii protejeaza doar posesia;

- in vreme ce actiunile petitorii nu pot fi promovate decat de titularul

dreptului real incalcat (proprietar, uzufructuar etc.), actiunile posesorii pot fi

promovate si de catre posesor.

3.4.2. Actiunea in revendicare. Definitie

Actiunea in revendicare nu s-a bucurat legislativ de o definitie consacrata.

Art. 1909 alineat 2 din Codul civil prevede ca “cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a

furat un lucru poate sa-l revendice in curs de trei ani”, in vreme ce art, 1910 se

108

refera la revendicarea mobilelor, iar art. 1730 Cod civil face referire la posibilitatea

revendicarii obiectelor vandute, de catre vanzator.

in stiinta dreptului, actiunea in revendicare a fost definita ca fiind acea

actiune reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau, cere

restituirea acestuia de la posesorul neproprietar 106.

in practica, actiunea in revendicare este cunoscuta ca “actiunea proprietarului

neposesor impotriva posesorului neproprietar”.

Actiunea in revendicare este caracterizata ca fiind o actiune petitorie reala si

imprescriptibila. Ea este petitorie deoarece tinde sa stabileasca direct existenta

dreptului de proprietate a reclamantului, si reala deoarece ea apara insusi dreptul

real de proprietate.

Actiunea in revendincare este imprescriptibila, deoarece dreptul de

proprietate pe care se intemeiaza este si el imprescriptibil sub aspect extinctiv,

nepierzandu-se prin neuz.

3.4.3. Conditii pentru exercitarea actiunii in revendicare

Exercitiul actiunii in revendicare, implica o conditie si o precizare si anume:

1) Conditia calitatii de proprietar exclusiv

Persoana care revendica un bun (reclamantul) trebuie sa aiba calitatea de

proprietar, adica sa faca dovada dreptului sau de proprietate.

Proprietarul exclusiv exercita actiunea in revendicare, iar instantele verifica daca

acesta are calitatea pe care o pretinde in raport si de sustinerile si dovezile paratului

potrivit principiului “in excipiendo reus fit actor”107.

in practica judiciara s-a stabilit ca doar proprietarul exclusiv are exercitiul

actiunii in revendicare.

106 Pentru alte definiþii, vezi ºi E. Safta Romano, op. cit., p. 340; M. Costin,op.cit.,p.256. 107 Referitor la aspectele procesuale privind calitatea procesualã ºi corelaþia dintre dreptul subiectiv civil ºi acþiunea

civilã în justiþie vezi V. Negru ºi D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didacticã ºi Pedagogicã Bucureºti 1975, p. 105

- 130;G. Boroi ºi D. Rãdescu , Codul de procedurã civilã comentat ºi adnotat, Ed. A.L.L. Bucureºti, 1994, p. 117.

109

Asadar actiunea in revendicare a unui coindivizar nu ar putea fi primita,

deoarece el are doar un drept limitat asupra bunului. El nu poate revendica nici

intregul bun fara acordul celorlalti coproprietari, si nici cota sa parte mai inainte de

individualizarea ei ca efect a unei hotarari de partaj.

“Per a contrario” va fi primita actiunea in revendicare promovata de toti

coindivizarii, care impreuna au un drept exclusiv asupra bunului ce formeaza

obiectul indiviziunii. in aceeasi masura in practica judecatoreasca, s-a pus problema

daca numai unul dintre soti are exercitiul actiunii in revendicare a unui bun comun

in temeiul mandatului tacit reciproc108.

Raspunsul a fost pozitiv, plecand de la ideea ca prin actiunea sa, sotul

reclamant, vizeaza marirea patrimoniului comun, care ii profita si celuilalt sot109.

in fine, o ultima problema a fost aceea de a se sti daca este admisibila

actiunea in revendicare promovata de un coproprietar impotriva celorlalti cu privire

la bunul indiviz.

Raspunsul dat in practica instantei comune supreme a fost negativ, cu

motivarea ca un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai inainte de

infaptuirea partajului, deoarece actiunea in revendicare presupune un drept exclusiv

si determinat pe care coindivizarul nu il poate obtine decat prin efectul partajului110.

2) Actiunea in revendicare este imprescriptibila, precizare ce isi are sorgintea

tocmai in caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se pierde prin neuz.

Indiferent cat de mult si-ar neglija titularul exercitiul dreptului sau, acesta nu

este sanctionat de legea civila in mod direct. Numai in cazul cand o alta persoana ar

dobandi bunul prin efectul uzucapiunii, s-ar rasfrange indirect asupra lui, consecinta

pierderii bunului.

De la regula imprescriptibilitatii actiunii in revendicare exista totusi o singura

exceptie prevazuta de art. 561 din Codul de procedura civila. Textul prevede ca

108 Cu privire la mandatul tacit, vezi I. P. Filipescu, Teoria generalã a obligaþiilor, Ed. Actami Bucureºti 1994, p.

148. 109 Pentru opinia contrarã, a se vedea E. Safta Romano, op. cit., p. 154. 110 Decizia civilã nr. 224/24 noiembrie 1972, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, p. 84.

110

“orice cerere de evictiune totala sau partiala a bunului adjudecat, se va prescrie in

termen de cinci ani din momentul executarii ordonantei de adjudecare”. Acest

termen scurt pentru exercitarea actiunii in revendicare este menit sa confere

siguranta atat cumparatorului la licitatie publica, dar si celorlalte persoane ce ar

putea eventual dobandi ulterior bunul.

A. ACTIUNEA IN REVENDICARE IMOBILIARA

Exercitiul actiunii in revendicare implica in primul rand dovada dreptului de

proprietate, iar in procesul civil sarcina probei apartine reclamantului, dispozitiunea

art. 112 din Codul de procedura civila fiind plastic evidentiata de adagiul “actori

incumbit probatio”. De altfel dispozitia art. 1169 Cod civil potrivit careia cel ce face

o sustinere trebuie sa o dovedeasca, isi gaseste pe deplin aplicarea in cazul actiunii

in revendicare.

Daca teoretic lucrurile par simple, in practica ele sunt mult mai complicate,

datorita unor imprejurari obiective de multe ori grau de depasit.

Nu de putine ori nu exista inscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate,

sau al transferului proprietatii. Este totodata posibil ca inscrisurile sa nu fie insotite

de schite sau planuri pentru delimitarea imobilelor s.a.m.d.

Fata de dificultatile intampinate in materia revendicarii imobiliare, practica

judecatoreasca a stabilit o serie de principii care se aplica in solutionarea acestor

cauze in urmatoarele ipoteze:

A) Ambele parti invoca titluri scrise ce fac dovada dreptului de proprietate

asupra bunului revendicat.

Dupa cum titlurile provin de la acelasi autor sau de la autori diferiti

solutionarea litigiului poate cunoaste doua ipoteze si anume:

a) Cand ambele titluri provin de la acelasi autor trebuie analizat daca partile

si-au transcris sau nu titlul in registrul de transcriptiuni imobiliare, avand castig de

cauza acela care si-a transcris titlul

Daca nici una dintre parti nu si-a transcris titlul, va fi apreciat ca valabil in

speta cel de data mai veche, potrivit principiului “qui prior tempore potior jure”.

111

Potrivit aceluiasi principiu, va fi apreciat mai puternic titlul anterior transcris

in registrul de transcriptiuni, daca ambele au fost transcrise.

b) Cand titlurile provin de la autori deosebiti, va avea castig de cauza partea

al carui titlu este mai preferabil, potrivit principiului “nemo plus juris ad alium

transferre potest, quam ipse habet”.

Pentru a stabili care este titlul preferabil, instantele au in vedere urmatoarele

criterii:

- verificarea autorilor si a dreptului pe care acestia il aveau cu privire la bunul

in litigiu;

- cand nu exista alte mijloace de proba in afara de titluri se va da castig de

cauza partii al carui titlu are data certa mai veche.

B) O singura parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.

Daca paratul invoca un asemenea titlu, atunci actiunea reclamantului va fi

respinsa.

Dimpotriva daca titlul este invocat de catre reclamant, el va avea castig de

cauza cu doua conditii:

- titlul sa emane de la un tert;

- data titlului sa fie anterioara posesiei paratului.

C) Nici una dintre partile litigante nu are titlu

“De plano”, actiunea ar trebui respinsa, deoarece in favoarea posesorului

opereaza prezumtia de proprietate instituita de art. 1864 Cod civil. Asa fiind,

posesorul parat ar avea castig de cauza in baza principiului “in pari causa melior est

causa possidentis”.

Acestei situatii transante, practica judecatoreasca i-a adus insa un

amendament, constand in analiza prealabila a celor doua posesii aflate in conflict.

Ar avea deci castig cel ce invoca o posesie mai indelungata, utila sau de buna

credinta.

112

B. ACTIUNEA IN REVENDICARE MOBILIARA

Actiunea in revendicare mobiliara cunoaste un regim juridic deosebit de cel al

actiunii imobiliare. Caracterul particular rezida in dispozitiile art. 1909 Cod civil

potrivit carora “Lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa

fie trebuinta de vreo curgre de timp”.

Fata de aceasta dispozitiune a legi, revendicarea bunurilor mobile este practic

imposibila, deoarece posesorul beneficiaza de la bun inceput de prezumtia de

proprietate. in cazul bunurilor mobile corporale, posesia creeaza in favoarea

posesorului o prezumtie absoluta de proprietate impotriva careia nu se admite proba

contrarie.

Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil, se aplica asadar numai in

privinta bunurilor mobile care pot fi posedate, deci numai bunurile mobile

corporale, susceptibile de detentiune materiala. De la aceasta regula exista o singura

exceptie ce priveste titlurile la purtator, a caror valoare este incorporata in titlu,

incat el constituie insasi corporalitatea dreptului pe care il reprezinta apropiindu-se

in acest mod de natura exterioara a bunurilor mobile corporale.

Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil este aplicabila numai cu

privire la bunurile mobile privite in mod individual nu si unor mase sau

universalitati de bunuri mobile cum ar fi de exemplu o succesiune a bunurilor

mobile.

Rezulta asadar ca actiunea in revendicare mobiliara nu ar putea fi exercitata

decat atunci cand nu sunt aplicabile prevederile art. 1909 alineat 1 Cod civil, deci in

situatiile in care nu-si mai are aplicare prezumtia absoluta de proprietate.

O asemenea imprejurare este reglementata de textul art. 1909 alineatul 2 Cod

civil potrivit caruia “cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un lucru poate sa-l

revendice, in curs de trei ani, din ziua cand l-a pierdut sau cand i s-a furat, de la cel

la care il gaseste, ramanand acestuia recurs in contra celui de la care il are”.

113

intrucat textul nu precizeaza impotriva cui s-ar putea indrepta actiunea in

revendicare, prin sintagma “de la cel care-l gaseste”, adica de la cel care-l detine se

individualizeaza categoria de persoane ce pot sta in calitate de parati. Caci acel la

care se afla bunul poate fi in egala masura autorul furtului, gasitorul bunului sau un

dobanditor de buna credinta impotriva caruia se poate indrepta proprietarul care a

pierdut posesia.

a. Actiunea in revendicare mobiliara indreptata impotriva posesorului de

buna credinta porneste de la ideea ca cel la care se gaseste bunul, l-a dobandit la

randul sau de la autorul furtului sau de la gasitor. in aceasta ipoteza, bunul mobil

poate fi revendicat in interiorul termenului de 3 ani calculat din momentul cand

bunul a fost furat sau pierdut. Literatura juridica a avut de solutionat problema de a

sti daca acest termen este de prescriptie ori de decadere. Chestiunea implica un real

interes practic, deoarece spre deosebire de termenele de decadere, termenele de

prescriptie sunt susceptibile de intrerupere si suspendare. S-a raspuns asadar ca

termenul de 3 ani nu este de prescriptie, ci un termen fix, de decadere la expirarea

caruia se stinge insusi dreptul de proprietate al celui care revendica.

Revendicandu-se bunul de la posesorul nelegitim, proprietarul revendicant,

nu are obligatia sa-i plateasca acestui posesor contravaloarea bunului, chiar daca

posesorul ar face dovada ca a cumparat la randul lui bunul si ca a platit pretul. La

randul sau, acesta se poate intoarce pentru desdaunare impotriva celui de la care a

dobandit bunul.

De la regula prevazuta de art. 1909 alineat 2 Cod civil deroga dispozitiunile

art. 1910 Cod civil care prevad ca “Daca posesorul actual al lucrului furat sau

pierdut l-a cumparat la balci sau la targ, sau la o vindere publica, sau de la un

negutator care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia lucrul

inapoi decat intorcand posesorului pretul ce l-a costat”. intr-o asemenea ipoteza,

adevaratul proprietar se va indrepta impotriva hotului sau gasitorului de la care va

recupera suma pe care el la randul sau i-a platit-o dobanditorului de buna credinta.

114

b. Actiunea in revendicare mobiliara impotriva hotului, gasitorului sau

dobanditorului de rea credinta, se intemeieaza pe imprejurarea ca posesia de rea

credinta nu are valoarea unui titlu de proprietate.

O asemenea actiune este perfect admisibila, deoarece nici un considerent nu

justifica aplicarea dispozitiunilor art. 1909 alineat 1 Cod civil atunci cand

adevaratul proprietar cheama in judecata pe tertul dobanditor de rea credinta. in

lipsa unui termen prevazut de lege, urmeaza ca o asemenea actiune sa fie promovata

in termenul prevazut de art. 1890 din Codul civil, adica de 30 de ani.

c) Actiunea in revendicare impotriva celui care detine bunul direct de la

proprietar are in vedere situatia detentorului precar.

Acesta detine lucrul in virtutea unor relatii contractuale cu proprietarul sau.

Asa fiind, detentorul precar nu se bucura de prezumtia instituita de art. 1909 alin. 1

din Codul civil, motiv pentru care nici actiunea pentru restituirea bunului nu se

intemeiaza pe dispozitiile art. 1909 alineatul 2 Cod civil.

CAPITOLUL IV.

OBLIGATIILE CIVILE SI IZVOARELE LOR.

Sectiunea 4.1. Notiunea si izvoarele obligatiilor civile

In vorbirea curenta111 prin obligatie se intelege o datorie, sarcina sau

indatorire, la care o persoana poate fi tinuta in temeiul unei varietati de raporturi

sociale, juridice sau nejuridice. In aceasta categorie intra, spre exemplu, si

obligatiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligatia de a-i

ajuta pe cei in nevoie, obligatia de politete si respect intre oameni. Acest gen de

111 Dicþ ionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureºti 1984 p. 615.

115

obligatii nu are insa un caracter juridic, intrucat in caz de neexecutare ele nu pot fi

indeplinite cu ajutorul fortei coercitive a statului.

Lipsa constrangerii de stat se datoreste faptului ca aceste obligatii sunt

eliptice de sanctiunea juridica.112

Dimpotriva, cand o indatorire este reglementata de norma juridica si are

izvorul intr-un raport juridic, ne referim la o obligatie veritabila, ca institutie de

drept113.

In drept, notiunea de obligatie este primitoare de trei intelesuri:

1. In sens larg, „lato senso“, obligatia desemneaza un raport juridic in al

carui continut intra atat dreptul de creanta apartinand creditorului, cat si datoria

corelativa a debitorului, ambele constituind latura activa si respectiv latura pasiva

a aceluiasi raport juridic.

In functie de pozitia pe care o au fata de obligatie, ca element dinamic al

raportului juridic, creditorul este subiectul activ in vreme ce debitorul sade in

postura de subiect pasiv. Asadar, din punctul de vedere al creditorului, raportul

obligational apare ca un drept de creanta, in vreme ce punctul de vedere al

debitorului el constituie o datorie.

2. In sens restrans, „stricto senso“, prin obligatie se intelege numai latura

pasiva a raportului juridic, adica indatorirea sau prestatia ce-i revine debitorului.

Obligatia acestuia poate consta in a da, a face sau a nu face un anumit lucru.

3. Cel de al treilea sens al notiunii este cel intrebuintat pentru a desemna un

inscris oarecare destinat sa serveasca drept mijloc de proba a raportului juridic

obligational. 114

112 Pentru structura tehnico juridicã a normei juridice, vezi I. Ceterchi ºi I. Craiovan, Introducere în teoria generalã a dreptului, Ed. All, Bucureºti 1993 p. 15 113 Cu privire la teoria normei juridice ºi a elementelor sale structurale, N. Popa, Teoria generalã a dreptului, Ed. Actami, Bucureºti 1994 p.38 114 I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generalã a obligaþ iilor, Ed. Actami, Bucureºti 1994 pag. 8. Pentru alte definiþii, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, Tratat de Drept civil. Teoria generalã a obligaþ iilor, Ed. Academiei, Bucureºti 1981 pag. 5

116

Asemenea inscrisuri pot fi obligatiile nominative sau la purtator, ce au menirea de a

dovedi un imprumut, obligatiile emise de o societate comerciala pe actiuni ce

constituie de fapt fractiuni ale capitalului ei social sau pur si simplu obligatiuni

CEC.

In tratarea notiunii de obligatie, avem in vedere intelesul ei „lato senso“,

obiectul studiului nostru constituindu-l asadar, raportul juridic obligational. Mai

precizam ca ne vom referi la acele raporturi juridice obligationale care au un

continut patrimonial si in cadrul carora partile participa pe pozitii de egalitate

juridica, deci la raporturile obligationale civile.

Fata de toate aceste elemente de individualizare definim obligatia ca fiind un

raport juridic in al carui continut intra atat dreptul creditorului, ca subiect activ, de

a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva, cat si

indatorirea acestuia de a-si aduce la indeplinire prestatia sub sanctiunea

constrangerii de catre stat, in caz de neexecutare de buna voie.

Ca oricarui alt raport juridic civil, si raportului juridic obligational ii sunt

proprii aceleasi trei elemente structurale: subiectele, continutul si obiectul115.

1.- Subiecte ale raportului juridic obligational, pot fi atat persoanele fizice,

cat si cele juridice (prin urmare si statul)116.

Raportul juridic obligational se stabileste intre doua categorii de persoane si

anume:

• subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanta, numit

creditor, pe de o parte si,

• subiectul pasiv care are obligatia corelativa dreptului creditorului, numit

debitor.

Diversitatea raporturilor juridice obligationale poate face ca un subiect sa

intruneasca in cadrul aceluiasi raport, o dubla calitate: atat pe cea de creditor, cat si

pe cea de debitor. Intr-un raport juridic de vanzare-cumparare, de exemplu,

115 Cu privire la raportul juridic civil, Tr. Ionaºcu, Tratat de drept civil, vol.1 Partea generalã, Ed. Academiei, Bucureºti 1961 p.155 - 206

117

vanzatorul nu este numai creditor al pretului, ci si debitor al obligatiei de

transferare a dreptului de proprietate si de predare a lucrului vandut. La randul sau,

cumparatorul are, pe langa calitatea de debitor al pretului convenit si pe aceea de

creditor in privinta dreptului de a primi lucrul cumparat.

Pe langa denumirile generice de creditor si debitor, subiectele unor raporturi

juridice obligationale pot imprumuta si denumiri perechi specifice rezultate din

variate genuri de contracte numite cum ar fi: locatar-locator, mandant-mandatar,

donator-donatar, comodant-comodatar.etc.

2.- Continutul raportului juridic obligational il constituie, pe de o parte

dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de alta parte

obligatia corelativa a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului sau).

3.- Obiectul raportului juridic de obligatie consta in prestatia de care este

tinut subiectul pasiv. Ea poate consta intr-o actiune pozitiva (a da, a face) sau intr-o

abtinere, a nu face ceva la care, in lipsa obligatiei asumate subiectul pasiv ar fi fost

indreptatit.

- Obligatia de a da, presupune indatorirea de a constitui sau de a transmite un

drept real, obligatie ce ia nastere de regula in momentul incheierii contractului, caci

potrivit art. 971 Cod civil “in contractele ce au ca obiect translatia proprietatii sau a

unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul

consimtamantului partilor”.

Obligatia de a da se poate consuma in mod exceptional si dupa incheierea

contractului, in urmatoarele situatii:

a) daca partile convin ca transferul proprietatii sa opereze la un moment

ulterior incheierii contractului;

b) in cazul bunurilor generice, cand transferul proprietatii opereaza in

momentul individualizarii lor prin masurare, numarare, cantarire etc.;

c) in regimul de carte funciara, proprietatea asupra imobilelor se transmite in

momentul intabularii si nu in cel al incheierii contractului.

116 In acest sens, E. Lupan ºi D. Popescu, Drept civil. Persoana fizicã, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993 p. 5 - 18

118

- Obligatia de a face consta in indatorirea debitorului de a efectua orice

prestatie pozitiva ce nu se incadreaza in notiunea de a da.

Obligatia de a face nu se confunda cu obligatia de a da, desi in cazul unor

contracte ele se apropie pana la identitate.

Astfel, in cazul contractului de vanzare-cumparare, obligatia de a da, deci de a

transmite proprietatea, poate fi executata simultan cu obligatia de remitere materiala a

bunului care este o obligatie de a face.

- Obligatia de a nu face, consta in indatorirea debitorului de a se abtine de la un

anumit lucru la care ar fi fost legalmente indreptatit in lipsa datoriei asumate.

Ea este o obligatie negativa, de abstentiune cu privire la un anumit fapt

determinat si la o anumita sau anumite persoane limitativ determinate.

Prin aceasta, ea se deosebeste de obligatia generala de abstentiune ce revine

subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real117. In vreme ce in cazul drepturilor

reale obligatia isi are izvorul in vointa legii, obligatia de a nu face un lucru determinat

izvoraste dintr-un raport juridic obligational.

4.1.1. Clasificarea obligatiilor civile

Obligatiile civile pot fi clasificate in functie de diferite criterii, care, fara a se

exclude unele pe altele, constituie totusi puncte de vedere deosebite potrivit carora

poate fi examinata aceeasi obligatie.

Cele mai importante criterii de clasificare a obligatiilor sunt urmatoarele :

A.dupa izvorul obligatiei;

B.dupa obiectul obligatiei;

C.dupa sanctiunea obligatiei;

D.dupa opozabilitatea obligatiei;

119

E.dupa structura obligatiei.

A. Dupa izvorul lor, obligatiile se pot naste din acte juridice din fapte juridice

“stricto senso” si din lege.

Din categoria actelor juridice generatoare de obligatii, fac parte contractele si

actele juridice unilaterale.

La randul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. In categoria faptelor juridice

ilicite se inscriu delictele si quasi-delictele civile.

B. Dupa obiectul lor, obligatiile comporta doua subcriterii de clasificare si

anume :

Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligatii pozitive ( a da , a face) si

obligatii negative (a nu face);

Dupa un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligatii determinate sau de rezultat si

obligatii de prudenta si diligenta numite si obligatii de mijloace.

Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligatia antreprenorului de

a executa o anumita lucrare, in vreme ce obligatia de diligenta a medicului curant sau

a avocatului este de a depune toata priceperea pentru a-si apropia rezultatul dorit,

respectiv ameliorarea starii de sanatate a pacientului ori castigarea unui litigiu in

beneficiul partii asistate118.

C. In functie de sanctiune, clasificarea obligatiilor aduce in discutie

gradualitatea implicarii statului in executarea obligatiilor civile: unele obligatii se

bucura integral de protectia coercitiei statale, in vreme ce altele se bucura mai putin

sau chiar deloc.

117 In privinþa obligaþiei generale de abstenþiune ce incumbã subiectelor pasive nedeterminate in cazul drepturilor reale, vezi L. Pop, Dreptul de proprietate ºi dezmembrãmintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1997 p. 22 118 Într-o altã clasificare dupã obiectul lor, obligaþiile mai pot fi în naturã sau juridice. În acest sens, Sm. Angheni, Drept civil. Teoria generala a obligaþ iilor, Ed. Oscar Print, Bucureºti 1995 p.8.

120

Observam deci ca in functie de sanctiunea de ordin statal care le insoteste

obligatiile, nu se infatiseaza identic in toate cazurile.

Pornind de la aceasta precizare, distingem intre obligatiile civile sau perfecte,

obligatiile naturale sau imperfecte si obligatiile morale sau de convenienta.

• Sunt civile sau perfecte acele obligatii care beneficiaza integral de

sanctiune juridica, asa incat, creditorul lor poate apela la forta de constrangere a

statului pentru executarea dreptului sau in cazul neexecutarii de buna voie.

• Sunt naturale sau imperfecte acele obligatii care nu se bucura

integral de sanctiunea juridica. Totusi, desi nu se poate cere executarea lor silita, odata

executate de buna voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestatiilor, caci

potrivit art. 1092 Cod civil “repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor

naturale care au fost achitate de buna voie”. Spre exemplu, cazul debitorului care

executandu-si prestatia dupa implinirea termenului de prescriptie prevazut de Decretul

nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a platit cu motivarea ca

dreptul la actiune al creditorului s-ar fi prescris.119

• Sunt morale si de convenienta acele obligatii lipsite de orice

sanctiune juridica, in sensul ca pentru executarea lor nu se poate folosi forta de

constrangere a statului. Spre exemplu, norma instituita de art. 2 din C. fam. potrivit

careia, membrii familiei sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material.

D. In functie de opozabilitatea lor, deci dupa cercul persoanelor carora le sunt

opozabile, obligatiile se clasifica in obligatii obisnuite, obligatii reale si obligatii

opozabile tertilor.

• Sunt obisnuite acele obligatii carora le sunt proprii sub aspectul

opozabilitatii regulilor comune drepturilor relative si care se bazeaza pe principiul

relativitatii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res inter alios acta, aliis

neque nocere neque prodesse potest).

119 In privinta precripþiei extinctive, Gh Beleiu, Drept civil român, Casa de Editura ºi Presã ªansa SRL, Bucureºti 1992

121

• Sunt reale, ( propter rem), acele obligatii care apar ca accesoriu al

unui drept real, ca sarcini ce incumba titularului privitor la un bun oarecare. Este spre

exemplu, cazul detinatorilor de terenuri agricole obligati sa conserve calitatile solului

sau sa efectueze anumite lucrari de imbunatatiri funciare.

• Sunt opozabile tertilor, (scriptae in rem) acele obligatii care sunt

atat de strans legate de posesia unui bun, incat creditorul nu poate obtine realizarea

dreptului sau decat de la posesorul actual al bunului.

Spre exemplu, in cazul contractului de locatiune, locatorul are obligatia de a-i

asigura locatarului folosinta lucrului inchiriat (art. 1411 Cod civil).

Odata instrainat lucrul, noul dobanditor al dreptului de proprietate este obligat

sa respecte dreptul de folosinta al locatarului; cu toate ca el nu a fost parte in

contractul de locatiune incheiat anterior de catre vanzator, obligatiile acestuia

referitoare la locatiune ii sunt totusi opozabile.

Principiul rezulta din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit carora “daca

locatarul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul este dator sa respecte

locatiunea facuta inainte de vanzare…”.

E.In functie de structura lor, obligatiile civile pot fi de trei feluri:

1. Pure si simple, in sensul ca obligatiile nu sunt afectate de modalitati (termen

sau conditie), ele presupunand un singur debitor si un singur creditor;

2. Obligatii complexe care implica fie mai multe subiecte, fie mai multe obiecte;

3. Obligatii afectate de modalitati (termen si conditie).

4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligatiilor civile

Prin izvor al obligatiilor se intelege acea imprejurare de care legea leaga

nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligational. Asa cum am mai

precizat asemenea urmari ce dau nastere unor raporturi juridice se nasc ca efect al

122

unor acte sau fapte juridice. Izvoare ale obligatiilor civile pot fi in consecinta actele

juridice si faptele juridice in sens restrans.

Actul juridic constituie o manifestare de vointa exprimata cu intentia de a

produce efecte juridice. Cum efectul juridic pe care il urmarim este obligatia civila,

rezulta ca izvoare ale acesteia pot fi acele acte juridice capabile sa produca asemenea

consecinte. Asemenea acte juridice pot fi unilaterale si bilaterale sau sinalagmatice.120

Este unilateral acel act juridic in care manifestandu-si vointa juridica, se obliga

o singura persoana. Un asemenea gen de act juridic generator de obligatie este de

exemplu contractul de donatie. Tot acte juridice de factura unilaterala, producatoare de

efecte juridice sunt in egala masura si cele ce privesc oferta publica de recompensa

sau atribuirea unor castiguri prin tragere la sorti cumparatorilor unui magazin, in scop

de reclama.121

Actele juridice bilaterale sau sinalagmatice sunt acelea in care partile se obliga

fiecare din ele urmarind in egala masura obtinerea unor contraprestatii.122 Este cazul

vanzarii-cumpararii in care vanzatorul se obliga sa vanda pentru a obtine pretul, iar

cumparatorul sa plateasca pentru a obtine bunul.

Atat legislativ, cat si in doctrina romaneasca mai veche 123ce a urmat riguros

scoala clasica franceza, printre izvoarele obligationale erau incluse quasi-contractele si

quasi-delictele. Justificarea cuprinderii acestora in categoria izvoarelor obligatiilor era

data chiar de consacrarea lor legislativa de catre textele Codului civil.

Fara a prefigura desigur dezvoltarile ce vor urma, se impun cateva precizari la

mai sus mentionatele izvoare ale obligatiilor:

Prin contract se intelege, asa cum precizeaza art. 942 din Codul civil, “acordul

intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport

juridic”.

120 Pentru detalieri în privinþa teoriei actului juridic civil, D. Cosma, Teoria generalã a actului juridic civil, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti 1969 p. 25 - 68 121 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995 p. 106. 122 Gh. Beleiu, op. cit. pag.115 123 In acest sens, sub titlu de exemplu, C. Hamagiu, I Rosetti-Bãlãnescu, Al Bãicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Naþionalã, Bucureºti 1929 p.754.

123

Quasi-contractul este, asa cum il defineste art. 986 Cod civil, “un fapt ilicit si

voluntar din care se naste obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre

parti”.

In sistemul Codului civil, quasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei

persoane si plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica si literatura

juridica au adaugat si imbogatirea fara just temei.

• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri consta

in faptul unei persoane (gerant) care fara a primi mandat din partea altei persoane

(garat), administreaza (gireaza) interesele acesteia din urma, din acest fapt luand

nastere obligatii civile reciproce (art. 986-991 Cod civil).

• Prin plata lucrului nedatorat se intelege fapta unei persoane

(solvens) de a plati alteia (accipiens) o datorie neexistenta sau care nu-i revenea,

obligand-o in acest fel la restituire (art. 992-997 Cod civil).

Notiunea de quasi-contract a fost si este criticabila prin impreciziunea ei. Intre

contracte si asa numitele quasi-contracte nu exista in realitate asemanari cat de mici

care sa justifice denumirea. In ceea ce priveste nasterea raportului juridic contractual,

important este acordul de vointa al partilor, producator de consecinte in planul

obligatiilor.

Un asemenea acord de vointa nu exista insa nici in cazul gestiunii de afaceri si

nici in cel al platii nedatorate, izvorul obligational constituindu-l in ambele cazuri

faptul ilicit si voluntar al garantului sau al solvensului.

Se impune a stabili totodata si ce categorie de fapte juridice pot da nastere la

obligatii civile.

In categoria faptelor le avem in vedere pe cele licite si ilicite, deoarece in

analiza acestor izvoare nu prezinta relevanta sensul larg al faptului juridic ce include si

evenimentele.

Faptele ilicite sunt acele activitati omenesti de natura sa produca prejudicii care

dau nastere unor obligatii de reparare. Fapta ilicita ca izvor de obligatii este definita de

art. 998 Cod civil, ca fiind orice fapta a omului ce cauzeaza alteia un prejudiciu si care

124

da nastere obligatiei de reparatie. Textul nu se refera numai la faptele comise cu

intentie ci si la cele savarsite din neglijenta. Astfel, art. 999 Cod civil precizeaza ca

“omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de

acela care l-a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”. Definitia data de art. 998

Cod civil corespunde notiunii de delict, in vreme ce quasi-delictul este definit de art.

999 Cod civil.

Deosebirea dintre delict si quasi-delict consta asadar in faptul ca, in vreme ce

primul implica intentia faptuitorului, cel de-al doilea este comis de pe pozitia

subiectiva a neglijentei sau imprudentei.

Si intr-un caz si in celalalt, autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este tinut a-l

repara in intregime, indiferent daca a actionat cu intentie sau din neglijenta ori

imprudenta.

Raspunderea ce are ca izvor delictul civil, numita din acest motiv si

raspundere civila delictuala se infatiseaza in urmatoarele trei ipostaze:

Raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil);

Raspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:

• raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copii lor

minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);

• raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile

cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod

civil);

• raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de presupusii

lor in functiile incredintate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).

3.Raspunderea pentru lucruri, edificii si animale, care poate fi la randul ei de

trei feluri si anume:

• raspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile

aflate in paza sa juridica (art. 1000 alineat 1 Cod civil);

• raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate in

paza juridica a unei persoane (art. 1003 Cod civil);

125

• raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat

prin ruina sau viciu de constructie (art. 1002 Cod civil).

Sectiunea 4.2. Notiunea si definitia contractului civil.

In cea mai generala si mai sintetica formulare, art.942 din C. civ. defineste

contractul civil ca fiind “acordul intre doua sau mai multe persoane pentru a

constitui, sau a stinge intre dansii raporturi juridice”. Din economia redactarii

textului rezulta ca esential pentru prefigurarea contractului este acordul de vointa

manifestat in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge drepturi subiective si

obligatii civile.

S-a acceptat in mod constant in literatura noastra juridica imprejurarea ca

termenul de contract este sinonim si deci echivalent celui de conventie.124

Desi de inspiratie franceza, definitia data de Codul civil roman de la 1865 se

aseamana fara a se identifica insa cu aceea formulata de art. 1001 din Codul civil

francez.125 Potrivit acestui text, contractul este o conventie particulara generatoare

de drepturi si obligatii, asa incat intre conventie si contract exista un raport ca de la

parte la intreg.126 Doctrinar s-a acreditat si ideea ca termenul de conventie ar avea

un sens mai larg decat cel de contract. Astfel, daca ea are ca obiect nasterea unei

obligatii poate fi privita ca si un contract.

Aceasta teorie isi are sorgintea in vechiul drept roman, in care exista o neta

deosebire intre contracte si conventii: pe cand contractul dadea nastere unei obligatii

garantate printr-o actiune, conventia sau simplul pact (pactum nudum) nu producea

decat o obligatie naturala neocrotita printr-o actiune in justitie.

124 În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p.32 sau I. Dogaru Contractul. Consideraþ ii teoretice ºi practice, Ed. Scrisul românesc, Craiova 1983, p. 8 125 În textul francez, “le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenþia prin care una sau mai multe persoane se obligã faþã de una sau mai multe altele sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva). 126 În sensul acestei opinii, vezi I. Dogaru, op. cit. pag.8

126

Distinctia a fost preluata si in literatura noastra juridica de data relativ

recenta, potrivit careia conventia ar fi genul iar contractul specia.127 Astfel,

conventia a fost considerata ca acordul de vointa intervenit intre persoane in scopul

de a crea orice fel de efecte juridice pe cand contractul este specia de conventie prin

care se creeaza obligatii.128

Textul art. 942 C. civ. citat mai sus, desi nu a preluat din codul napoleonian

de la 1802 notiunea de ”conventie”, totusi a echivalat-o printr-o formulare mai

analitica definita prin sintagma “acordul dintre doua sau mai multe persoane”

In plan obiectiv, codul nostru a preluat de la cel francez mai sintetic si mai

concret ideea de finalitate a contractului, constand in “a constitui sau a stinge un

raport juridic”

Sinonimia dintre cele doua notiuni mai rezulta si din imprejurarea ca art. 942

din C. civ. este sistematizat in Titlul III numit “Despre contracte sau conventii”.

Asa fiind, in mod generic orice acord de vointa asupra unui obiect cu relevanta

juridica poate fi o conventie, in vreme ce consensul steril de orice efect juridic se

plaseaza in planul complezentei sau al curtoaziei.

Pornind de la aceste precizari prealabile, definitia doctrinara a contractului

civil este aceea potrivit careia contractul este acordul de vointa dintre doua sau mai

multe persoane in scopul de a produce efecte juridice, adica de a da nastere, a

modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.129

4.2.1. Vointa juridica, element esential al contractului.

Potrivit definitiilor date contractului, factorul sau esential si totodata

dinamizator este acordul de vointa al partilor manifestat in scopul de a produce

efecte juridice.

127 Pentru dezvoltarea ideii, M. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, Vol. II Bucureºti 1947 p. 19. 128 I. P. Filipescu, op. cit. p. 16 129 Pentru alte formulãri esenþialmente asemãnãtoare, vezi I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetãþ enilor, Ed. Dacia Cluj 1978 p. 11 sau Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, BucureSti 1996.p. 3.

127

Intrucat in principiu incheierea oricarui contract este libera, caci este permis

tot ce nu se interzice, campul de exprimare al vointei juridice este si el nelimitat.130

Aceasta autonomie este traductibila prin ceea ce se numeste in stiinta dreptului

principiul libertatii de vointa in materia contractelor. Teoria autonomiei de

vointa elaborata sub influenta rationalismului individualist din secolul al XIX-lea si

a doctrinei dreptului natural, considera consimtamantul partilor ca fiind creator de

drepturi si obligatii civile. Prin urmare forta obligatorie a contractului este

consecinta exclusiva a acordului de vointa, legea nefacand alceva decat sa

recunoasca puterea generatoare de drepturi si obligatii a autorilor actului juridic.131

In raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea facand parte

din conceptele politice ale societatii.

Raportand vointa juridica relatiilor juridice ca o componenta a relatiilor

sociale, avem in vedere nu numai legile obiective ale societatii si conditiile sale

materiale de existenta ci, si necesitatile de ordin juridic exprimate prin totalitatea

normelor imperative si a principiilor de drept, precum si prin complexul relatiilor

care formeaza ordinea de drept.132

Dand cuvenita valoare acestui principiu, interpretarea art. 5 din C. civ.

exprima in acelasi timp nu numai limitele ci si libertatea vointei exprimata implicit,

intrucat potrivit textului, “nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii

particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”.

Aceasta dispozitie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborata si cu prevederile art.

966 din C. civ. Care precizeaza ca “obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza

falsa sau nelicita nu poate avea nici un efect”.

130 In sensul acesta, I. Dogaru, Valenþ ele juridice ale voinþ ei, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti 1986 p. 42. 131 V. Gionea, Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureºti 1996 p.71. 132 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. Cit. P. 33 ori A. Nashitz , Necesitate ºi libertate în domeniul respectãrii dreptului, în S.C.J. nr. 1?1958 p. 11.

128

Referindu-se la cauza textul art. 968 C. civ. subliniaza caracterul ei nelicit

atunci cand “este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii

publice”.133

La aceste prevederi se adaoga si cele cuprinse in art. 1 – 3 din Decretul

nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice, potrivit carora

exercitarea drepturilor subiective se poate face numai potrivit cu scopul lor

economic si social, ele servind pentru satisfacerea unor interese personale “in acord

cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala”.134

In consecinta, vointa juridica ce sta la baza contractului trebuie sa fie

circumscrisa necesitatii de ordin juridic configurata de textele susmentionate.

Numai in masura in care vointa juridica respecta aceste imperative isi poate gasi

aplicare principiul fortei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), consacrat

de art. 969 din C. civ., caci doar “conventiile legal facute au putere de lege intre

partile contractante”

4.2.2. Clasificarea contractelor civile.

Categoria juridica generala a contractului civil implica diferite specii de

contracte, care se individualizeaza prin caractere specifice. Clasificarea lor confera

atat posibilitatea caracterizarii fiecarei specii particulare de contract, dar si putinta

de a constata ca in fond, toate nenumaratele contracte speciale se incadreaza in

diferite tipuri, ale caror caracteristici pot fi exprimate succint dar cuprinzator, in

insasi denumirile date acestor tipuri.135

Fiecare clasificare este importanta deoarece permite a se stabili regimul

juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumeaza fiecarui tip de contract.

133 Referitor la cauza actului juridic vezi Gh. Beleiu, op. Cit. P. 146, D. Cozma op. Cit. Pag. 220 – 237 sau P. M. Cosmovici º.a., Tratat de drept civil, Vol. I Partea generalã, Ed. Academiei, Bucureºti 1989 p. 188 – 191. 134 Gh. Beleiu, op. Cit. P.248. 135 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.42.

129

In acest demers vom urmari deci criteriile de clasificare a contractelor civile

asa cum sunt ele sistematizate in literatura juridica, respectiv:

A. Dupa modul de formare;

B. Dupa continutul lor;

C. Dupa scopul urmarit de parti;

D. Dupa modul executarii;

E. Dupa cum sunt nominalizate sau nu in legislatia civila;

F. Dupa corelatia existenta intre contracte;

G. Dupa intinderea prestatiilor ce constituie obiectul lor.

xxx

A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci dupa modul de

formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.

1. Sunt consensuale acele contracte care se incheie prin simplul

acord de vointa al partilor, simpla lor manifestare de vointa, chiar si neinsotita de

vreo conditie de forma fiind suficienta pentru formarea valabila a contractului. Este

totusi posibil ca partile sa-si consemneze acordul lor de vointa si printr-un inscris

fara ca prin aceasta sa denatureze caracterul consensual al conventiei lor, atata

vreme cat nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem), ci, doar in

scopul de a-si preconstitui un mijloc de proba privind incheierea si continutul

acestuia, ad probationem.136

2. Sunt solemne acele contracte pentru a caror incheiere valabila se cere

respectarea unei anumite forme care, de regula este forma autentica. Caracteristic

acestei specii de contracte este faptul ca nerespectarea formei solemne are ca efect

juridic nulitatea asboluta.137

136 În dreptul nostru, majoritatea contractelor au un caracter consensual, ceea ce fireºte, constituie regula. Au un asemenea caracter, sub titlu de exemplu, contractul de mandat, contractul de închiriere, cel de depozit sau de vânzare cumpãrare (cu excepþia imobilelor). 137 Asemenea contracte sunt de exemplu contractul de donaþie prevãzut de art. 813 C. civ. sau cel de ipotecã prevãzut de art. 1772 din C. civ.

130

3. In ceea ce priveste contractele reale, pentru formarea lor nu este suficienta

simpla manifestare de vointa a partilor ci, ea trebuie sa fie insotita si de remiterea

materiala a lucrului.138

B. Dupa continutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau

unilaterale.

1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin

reciprocitatea obligatiilor care revin partilor si prin interdependenta obligatiilor

reciproce, in sensul ca fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 943 din C.

civ. contractul este bilateral sau sinalagmatic cand partile se obliga reciproc una fata

de alta. In consecinta, fiecare dintre ele poate avea concomitent atat calitatea de

creditor dar si pe aceea de debitor al unei obligatii.139

2. Este unilateral acel contract care da nastere la obligatii numai in sarcina

uneia din parti, cealalta avand doar calitatea de creditor al obligatiei.

Conform definitiei legislative data de art. 944 din C. civ. “contractul este

unilateral cand una sau mai multe persoane se obliga catre una sau mai multe

persoane, fara ca acestea din urma sa se oblige.”140

C. Dupa scopul urmarit de parti, contractele pot fi cu titlu oneros sau

contracte cu titlu gratuit.

1. Sunt cu titlu oneros, acele contracte in care fiecare dintre parti urmareste

un folos, o contraprestatie, deci realizarea unui interes patrimonial propriu.

Contractele oneroase au intotdeauna si un caracter sinalagmatic, deoarece partile isi

asuma obligatii, fiecare urmarind sa obtina un echivalent in schimbul a ceea ce se

obliga.141

138 Un asemenea contract este de exemplu împrumutul de consumaþie, comodatul, depozitul sau gajul. 139 Majoritatea contractelor civile au un caracter sinalagmatic. Spre exemplu, contractele de vânzare, de închiriere, mandat sau depozit. 140 Au un asemenea caracter împrumutul fãrã dobândã sau depozitul gratuit. 141 Cele mai multe contracte au un caracter oneros: contractul de vanzare cumpãrare, de depozit sau de locatiune.

131

2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se incheie in interesul exclusiv al

unei parti,142 careia i se procura un folos de catre cealalta parte, fara a se da ceva in

schimb.143

D. Dupa modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare

imediata, uno ictu, si contracte cu executare succesiva.

1.Sunt contracte cu executare imediata (instantanee), cele a caror

indeplinire se consuma imediat dupa incheierea lor, obiectul obligatiei constand

intr-o singura prestatie.

2.Sunt cu executare succesiva acele contracte a caror realizare presupune o

desfasurare in timp fie sub forma unor prestatii continue144, fie sub forma unor

prestatii succesive.145

E. Dupa cum sunt nominalizate sau nu in legislatia civila, contractele pot fi

numite si nenumite.

1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare speciala si corespund

unei operatiuni juridice determinate, fiind nominalizate in legislatia civila

(contractul de vanzare-cumparare sau donatie).

2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate

ca figuri distincte in legislatie. Avand exercitiul si facultatea liberei vointe, partile

pot gasi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor, fara a fi

tinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite (spre exemplu,

contractul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere).

F. Dupa corelatiile care exista intre unele, contractele pot fi principale sau

accesorii.

142 Un asemenea contract este spre exemplu donaþia sau imprumutul fãrã de dobândã 143 În teoria contractului civil clasificarea contractelor cu titlu gratuit implicã ºi subclasificarea în liberalitãþ i ºi acte dezinteresate. Pentru detalii, vezi I. Dogaru, op. Cit. p.74: C. Stãtescu ºi C Bârsan, op. cit. p.49 144 Aºa cum este cazul contractului de închiriere. 145 Ne referim sub titlu de exemplu la contractul de rentã viagerã.

132

1. Sunt principale acele contracte care au o existenta de sine statatoare si a

caror soarta juridica nu este legata de cea a altor contracte incheiate de parti.

2. Sunt accesorii acele contracte care insotesc unele contracte principale, de a

caror soarta juridica depind. Spre exemplu, contractul de gaj si cel de ipoteca au un

caracter accesoriu fata de contractul de imprumut a carui soarta juridica, depind,

potrivit principiului “accesorium sequitur principale”.

G. In functie de intinderea prestatiilor ce constituie obiectul lor, contractele

pot fi comutative sau aleatorii.146 Esential pentru definirea celor doua specii este

certitudinea sau incertitudinea intinderii prestatiilor la momentul incheierii

contractului.

1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestatiilor reciproce

ale partilor, asa cum il individualizeaza art.947 Cod civil: “Contractul cu titlu

oneros este comutativ atunci cand obligatia uneia din parti este echivalent cu

obligatiile celelalte”.

Contractele cumutative evoca ideea de mutatie reciproca a unor valori ce trec

dintr-un patrimoniu in altul.

2. Contractul este aleatoriu147 atunci cand existenta sau intinderea prestatiilor

partilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Din acest

motiv, la incheierea lui, nu se poate sti, nici daca va exista castig sau pierdere, toate

aceste elemente depinzand de hazard148.

Doctrina si jurisprudenta considera ca mai pot fi retinute si alte clasificari ale

contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate149 si contractele

146 Într-o altã opinie, aceastã clasificare reprezintã de fapt o subclasificare a contractelor cu titlu oneros. În acest sens, C. StAtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.52 147 Din aceastã categorie fac parte jocul ºi prinsoarea, contractul de asigurare sau cel de rentã viagerã. Pentru alte dezvoltãri, vezi I. Apostu, Contractele aleatorii de joc ºi prinsoare, Ed. Evrika, Brãila 1997 pag. 23 – 35. 148 Este cazul jocului sau al prinsorii: jucãtorii participã la tragerea loteriei cu o sumã oarecare în aºteptarea unui câºtig care depinde întru totul de hazard. 149 În cazul contractelor negociate, pãrtile stabilesc de comun acord clauzele acestuia.

133

de adeziune150, contractele constitutive sau translative de drepturi151 si

contractele declarative152 etc.

4.2.3. Conditiile de validitate ale contractelor

Prin incheierea contractului se intelege in cea mai sintetica formulare

realizarea acordului de vointa al partilor asupra clauzelor contractului.

Art. 948 din C. civ. Precizeaza “ín terminis”ca pentru incheierea valabila a

unei conventii sunt esentiale urmatoarele conditii:153

1. Capacitatea de a contracta;

2. Consimtamantul liber exprimat al partii care se obliga;

3. Un obiect determinat sau determinabil;

4. O cauza licita.

Analiza sumara a fiecareia dintre acestea ne prilejuieste urmatoarele

observatii:

Capacitatea de a contracta.

Pentru ca contractul sa fie valabil, este necesar ca partile care il

incheie sa fie capabile de a contracta.

Art. 949 din C. Civ. dispune ca “poate contracta orice persoana ce nu este

declarata necapabila de lege.” Nu exista asadar alte incapacitati decat acelea ce

sunt determinate de lege, astfel incat capacitatea constituie regula, in vreme ce

150 În contractul de adeziune conþinutul este stabilit în mod unilateral de cãtre una din pãrþi, cealaltã fiind obligatã sã accepte ºi sã adere (spre exemplu contractul de cãlãtorie a unei persoane cu trenul pe calea feratã) 151 Sunt acele contracte care dau naºtere la drepturi din momentul încheierii lor, cum este de exemplu contractul de vânzare cumpãrare sau cel de schimb. 152 Sunt declarative acele contracte care definitiveaza ºi consolideazã drepturi preexistente, ca de exemplu tranzacþia. 153 S-a reþinut în literaturã ºi punctul de vedere potrivit cãruia în realitate legea confundã condiþ iile de formare sau de existenþ ã a contractului cu simplele condiþ ii de validitate. Condiþiile de formare ºi existenþã ar fi singurele esenþiale, deoarece în lipsa lor contractul nu poate lua fiinþã fiind lovit de nulitate absolutã. Aceste condiþii sunt existenþa consimþãmântului, a obiectului ºi a cauzei licite. Condiþiile de valabilitate, potrivit aceleiaºi concepþii, nu sunt esenþiale deoarece contractul existã ºi în lipsa lor, însã nu poate produce efecte juridice fiind lovit de nulitate relativã. Aceste condiþii sunt capacitatea de a contracta, consimþãmântul ºi viciile sale, obiectul ºi cauza. În acest sens, vezi C. Hamangiu º.a. op. cit. p. 496. Pentru opinia potrivit cãreia aceastã clasificare este lipsitã de importanþã practicã, vezi. C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.56.

134

incapacitatea este privita ca si o exceptie. De aici rezulta ca textele referitoare la

incapacitate sunt de stricta interpretare.

Desi art. 948 aseaza capacitatea printre conditiile esentiale ale contractului,

alaturi de consimtamant, obiect si cauza, in realitate incapacitatea partilor

contractante nu atrage in principiu decat nulitatea relativa a contractului; singura

partea incapabila se poate prevala de nulitate, precum si mostenitorii sau

reprezentantii lor. Altfel, partea capabila si tertii nu pot invoca nulitatea.

Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “nu au capacitate de exercitiu:

a) minorul care nu a implinit 14 ani; b) persoana pusa sub interdictie. Aceste

incapacitati sunt de altfel prevazute si in codul civil de art. 950, care ii numeste pe

incapabilii de a contracta ca fiind minorii si interzisii.154 Pentru aceste categorii de

persoane, precizeaza art.11 alin.2 din acelasi decret, “actele juridice se fac prin

reprezentantii lor legali”.

S-a admis totusi, atat in doctrina cat si in jurisprudenta, ca sunt valabile

actele incheiate de o astfel de persoana, daca este vorba despre acte de conservare

ori acte marunte care se incheie zilnic pentru nevoile obisnuite ale traiului.155

Consimtamantul.

Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala a actului juridic

care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil, manifestata in exterior. Din

redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea insa trage concluzia ca conventia este valabil

incheiata chiar si numai prin acordul unei singure parti, si anume al celei “ce se

obliga”. O asemenea concluzie este fireste gresita, caci consimtamantul partii care

se obliga trebuie raportat la o oferta de a contracta si are semnificatia adeziunii la o

conventie pe punctul de a se incheia.

154 Pe lângã aceste incapacitãþi generale, codul mai instituie ºi o serie de incapacitãþi parþiale speciale de a contracta. Astfel, soþii sunt declaraþi incapabili de a vinde unul altuia, afarã de excepþiile prevãzute de lege (art.1307); unii administratori ai averii altuia sunt declaraþi incapabili sã fie adjudecatari ai averii ce administrazã (art.1308); judecãtorii, avocaþii etc. sunt daclaraþi incapabili sã se facã cesionari de drepturi litigioase (art. 1309) etc. 155 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaþiei “România de mâine”, Bucureºti 1999 p. 110 si urm.

135

Asa cum este deja cunoscut din studiul altor parti ale dreptului civil, pentru a

fi valabil consimtamantul trebuie sa indeplineasca la randul sau urmatoarele

conditii:

a) sa provina de la o persoana cu discernamant;

Aceasta conditie porneste de la premisa ca pentru a i se recunoaste efectele

juridice, ( deci pentru a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic

obligational), subiectul de drept civil trebuie sa aiba aptitudinea de a aprecia asupra

consecintelor produse ca urmare a manifestarii sale de vointa.

In ceea ce priveste persoana fizica in deplinatatea capacitatii de exercitiu, in

favoarea sa opereaza prezumtia ca are discernamantul necesar pentru a contracta.

Dimpotriva, persoana lipsita de capacitatea de exercitiu este prezumata a nu

avea discernamant fie datorita varstei fragede fie starii de sanatate mintala.

Sanctiunea incheierii unui contract de catre o persoana lipsita de

discernamant este nulitatea relativa, cu toate consecintele decurgand din aceasta.

b) consimtamantul trebuie exprimat cu intentia asumarii unui

angajament juridic.

“Per a contrario”, lipseste intentia de a produce efecte juridice daca declaratia

de a contracta a fost facuta in gluma, (jocandi causa), din prietenie sau complezenta.

De asemeni, consimtamantul nu poate fi dat sub forma unei conditii pur potestative

din partea celui care se obliga (altfel spus, “ma oblig daca am chef!”), sau daca el

este prea vag si imprecis (ad calendas graecas!).

c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, caci este de neconceput

incheierea unui contract fara o manifestare exterioara de vointa.

Manifestarea de vointa poate fi in egala masura exteriorizata fie intr-o forma

expresa, fie intr-una tacita.156

156 Pentru anumite contracte este necesarã manifestarea expresã a voinþei, aºa cum este cazul actelor solemne, pe câtã vreme pentru altele este suficientã chiar ºi numai o manifestare tacitã a voinþei. Se impune totuºi precizarea cã în dreptul civil tãcerea nu valoreazã neaparat consimþãmânt. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este gata sa consimtã) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dã o asemenea interpretare în mod expres tãcerii, cum ar fi de pildã cazul tacitei reconducþiuni.

136

Exteriorizarii consimtamantului ii este aplicabil principiul consensualismului,

care le permite partilor sa aleaga in egala masura si forma de exteriorizare a vointei

lor, caci simpla manifestare de vointa este nu numai necesara ci si suficienta pentru

ca actul sa se nasca valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireste, de la acest

principiu exista si exceptii, asa cum este cazul actelor solemne, cand manifestarea

de vointa trebuie sa imbrace o forma speciala.

d) consimtamantul sa nu fie alterat printr-un viciu al vointei.

Fara a dezvolta teoria viciilor de consimtamant, se impune totusi a reaminti

ca sunt vicii ale consimtamantului eroarea, dolul, violenta si leziunea.

- e r o a r e a consta in falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui

contract;

- d o l u l sau v i c l e n i a, consta in inducerea in eroare a unei persoane cu

ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act

juridic. Potrivit art. 960 C. civ. “dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand

mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca,

fara aceste masinatiuni, cealalta parte n-ar fi contractat”.

- v i o l e n t a este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea

unei persoane cu un rau de natura sa-i insufle o temere, care o determina sa incheie

un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Potrivit art. 956 C. civ. “Este violenta

totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta, i-a insuflat temerea,

rationabila pentru dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau

considerabil si prezent”.

- l e z i u n e a ca viciu al consimtamantului consta in disproportia vadita de

valoare intre doua prestatii. Actiunea in anulare pentru leziune, sau ceea ce codul

civil numeste “actiunea in resciziune”, se restrange la minorii care, avand varsta de

14 ani impliniti incheie singuri, fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui, acte

juridice care le pricinuesc o vatamare. O astfel de protectie a devenit inutila pentru

minorii care nu au implinit varsta de 14 ani, deoarece astfel de acte sunt anulabile

pentru lipsa capacitatii de a contracta.

137

Obiectul contractului

Textul art. 962 din C. civ. precizeaza ca “Obiectul conventiilor este

acela la care partile sau numai una din ele se obliga”. Din aceasta prevedere,

rezulta ca obiectul contractului consta in prestatia datorata de debitor, respectiv de a

da, a face sau a nu face ceva, dupa caz.

Atunci cand conduita partilor priveste “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt

privite ca si un obiect derivat al actului juridic civil, ceea ce de fapt explica si

prevederea din art. 963 C. civ. anume ca “numai lucrurile ce sunt in comert pot face

obiectul unui contract”

Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la randul sau sa indeplineasca urmatoarele

conditii:

- sa existe in momentul incheierii contractului sau sa fie certa producerea lui

in viitor157.

- sa fie in circuitul civil. Prin “bunuri aflate in circuitul civil” se inteleg acele

bunuri susceptibile sa faca obiectul unor acte translative sau constitutive de

proprietate158. In lipsa unei interdictii exprese, trebuie considerate ca facand parte

din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiatiunii private.159

- sa fie determinat sau determinabil. Atunci cand obiectul (derivat) consta

intr-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), conditia este indeplinita

chiar din ipoteza. Cand acesta consta intr-un bun ce trebuie individualizat prin

insusiri de gen (res genera), conditia este realizabila prin determinarea in concret a

bunului cu ajutorul cantaririi, numararii, masurarii sau a altor operatiuni de acest fel.

157 In privinþa bunurilor viitoare, face excepþie succesiunea nedeschisã încã, fiind interzise pactele asupra unei succesiuni nedeschise. In acest sens vezi ºi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureºti 1997, p. 518 158 Deºi art. 963 din C. civ. se referã la lucrurile “ce sunt în comerþ”, s-a apreciat unanim cã de fapt este vorba despre lucrurile aflate în circuitul civil. Aceastã interpretare este confirmatã de acte normative de datã recentã, adoptate dupã 1989, care se referã expres la bunuri care “sunt ºi rãmân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind circulaþia juridicã a terenurilor), ºi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Brãila 1998, p. 57 - 60 159 La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrãdit ºi bunuri care pot circula în condiþii restrictive aºa cum sunt spre exemplu armele, muniþiile sau produsele ºi substanþele stupefiante etc.

138

- sa fie posibil. Conditia se impune ca o consecinta a aplicarii principiului ca

nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibila, “ad imposibilium, nulla

obligatio!” Obiectul nu este posibil doar in cazul in care imposibilitatea este

absoluta, adica pentru oricine. Daca imposibilitatea este doar relativa, deci numai

pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil iar neexecutarea

culpabila.160

- sa fie licit. Aceasta conditie implica raportarea conduitei pretinse sau

asumate de debitorului obligatiei la normele de convietuire sociala stabilite de lege.

- sa fie moral. Obiectul contractului este moral atunci cand el concorda

moralei sau bunelor moravuri asa cum prevad dispozitiunile art. 968 din C. civ.161

Cauza contractului.

Scopul sau finalitatea contractului isi gasesc raspunsul direct in ceea

ce numim cauza contractului. Ea exprima intr-o maniera mai mult sau mai putin

directa raspunsuri la intrebarile pentru ce sau in ce scop s-a incheiat contractul, deci,

“cui prodest?”

Pe langa conditia prevazuta de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la

caracterul licit al cauzei, codul mai consacra caracterizarii cauzei inca trei texte

dupa cum urmeaza:

- art. 966 potrivit caruia “Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa

sau nelicita nu poate avea nici un efect;

- art.967 in urmatorii termeni, “Conventia este valabila, cu toate ca, cauza nu

este expresa. Cauza este prezumata pana la dovada contrarie”

- art. 968 prevede ca este nelicita conventia ”cand este prohibita de legi, cand

este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice”.

In structura cauzei exista doua elemente, respectiv scopul imediat, (causa

proxima) si scopul mediat - causa remota.

160 La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiþia posibilitãþii obiectului poate fi apreciatã in strânsa legãturã ºi cu progresul tehnico-ºtiinþific, care lãrgeºte considerabil câmpul de evaluare. 161 În categoria condiþiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaþiei sau interesul apreciabil în bani (C Hamangiu op. cit. p.509.

139

Scopul imediat, insoteste si este caracteristic principalelor categorii de

contracte respectiv:

* in contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecarei parti consta in

reciprocitatea prestatiilor urmarite, care sunt dependente si se conditioneaza

reciproc (fiecare parte se obliga, stiind ca si cealalta parte se obliga la randul ei);

* in contractele cu titlu gratuit, scopul imediat il constituie intentia de a

gratifica (animus donandi);

* in contractele reale, scopul imediat il constituie reprezentarea remiterii

materiale a bunului.

Scopul mediat consta in motivul care a determinat incheierea contractului, ce

tine de caracteristicile unei prestatii, calitatile unei persoane, insusirile sau nevoia

unui lucru.

Ca si obiectul, cauza contractului trebuie sa existe, sa fie reala, licita si

morala. Aceste conditii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care precizeaza ca

“Obligatia fara cauza, fondata pe o cauza falsa, nelicita nu poate avea nici un

efect”

4.2.4. Incheierea contractelor.

Realizarea conditiilor de validitate ale contractelor este legata de momentul in

care acordul de vointa al partilor se formeaza prin intalnirea ofertei cu acceptarea.

Anterior acestei imprejurari, este posibil ca partile sa parcurga un itinerariu

susceptibil de desfasurare in timp, o perioada numita de unii autori

precontractuala162, de altii negociere163. De cele mai multe ori, contractele se

incheie fara parcurgerea prealabila a unor faze precontractuale, partile convenind

simultan asupra clauzelor contractuale, sau pur si simplu manifestandu-si adeziunea

la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul in care au fost

162 P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaþ ii. Legislaþ ie. Ed. All, Bucureºti 1996 p. 126

140

concepute, (de exemplu tariful unei calatorii cu avionul), fie prin implicatiile unui

anumit gen de a tranzactiona (spre exemplu vanzarea unui magazin la un pret ce nu

tine seama de alte elemente, fond de marfa, mijloace circulante etc.).

Anterior momentului incheierii contractului, drumul parcurs de catre parti

pana la realizarea acordului de vointa poate surprinde, in unele situatii, mai multe

faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a contracta, 3.

promisiunea de a contracta sau antecontractul si 4. acceptarea.

A. NEGOCIERILE PRECONCONTRACTUALE

Negocierile sau tratativele precontractuale, constituie invitatia facuta de catre

una din parti de a trata continutul unui eventual contract. In privinta acestei etape

precontractuale, s-ar putea aprecia ca ea reprezinta de fapt faza finala a tratativelor,

fiind chiar ulterioara acceptarii ofertei164. Poate fi vorba despre negocieri

precontractuale doar atata vreme cat inca nici nu a fost lansata o oferta si nici

exprimata o acceptare. Ulterior acceptarii ofertei deja vorbim despre un contract,

astfel incat eventualele negocieri pot avea drept obiect executarea efectiva a unor

clauze speciale sau angajarea altor obligatii, ori pur si simplu negocierea unui alt

contract.

Spre deosebire de oferta ferma care il obliga pe ofertant, negocierile nu

produc asemenea consecinte juridice. Este adevarat ca de multe ori negocierile se

pot finaliza printr-un “acord de principiu”, “scrisoare de intentie” sau “protocol”,

uzitate mai ales in domeniul comertului international165.

Desi in planul conesecintelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite

de relevanta, totusi intereseaza comportamentul celor care sunt in tratative, sub

aspectul cerintei de a se abtine de le orice manevra neloiala sau de a se informa

reciproc cu sinceritate asupra tuturor imprejurarilor carear avea un rol determinant

163 I. S. Urs ºi Sm. Angheni, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generalã a obligaþ iilor civile. Vol. II, Ed. Oscar Print, Bucureºti 1998 pag.211. 164 În acest sens, T. Georgescu, Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaþi 1992 pag.10. 165 Cu privire la negocierea contractelor de comerþ exterior, I. Macovei, Contractele de comerþ exterior în dreptul român, Ed. Junimea Iaºi 1977 p.91 – 120.

141

pentru incheierea unui contract. Totodata, exista obligatia, -nascuta din uzante-, ca

partile sa se manifeste cu buna credinta in cadrul negocierilor, sa-si respecte

angajamentele de principiu sau sa-si acorde reciproc termene de reflexie rezonabile.

Tratativele pot fi intrerupte oricand in principiu, fara a se produce consecinte

in planul raspunderii, afara doar daca nu se dovedeste intentia sau culpa grava a

unui partener.166

B. OFERTA DE A CONTRACTA

Sensul juridic al notiunii nu difera cu nimic de cel intrebuintat in limbajul

comun:167 oferta este o propunere facuta de catre o persoana alteia in scopul

incheierii unui contract.168 Oferta sau policitatiunea implica deja o propunere avand

un obiect precis determinat sau determinabil, asa incat contractul sa poata fi oricand

prefigurat de catre partile contractante. Fiind prima manifestare de vointa, ea

reprezinta de fapt primul pas catre acordul de vointa169. Este si motivul pentru care,

fiind o latura a vointei de a contracta, deci a consimtamantului, ea trebuie sa

indeplineasca toate cerintele de forma si de fond ale acestuia.

1. Conditiile de forma ale ofertei

In privinta formei ofertei ca modalitate de exprimare a vointei de a contracta

nu se cere in principiu nici-o conditie speciala, aceasta poate fi expresa sau tacita,

exprimata in scris sau verbal, adresata unei persoane determinate sau publicului.

Fireste cea mai uzuala forma de exhibare a ofertei este cea expresa, exprimata

fie in scris, fie verbal.

166 În mãsura în care una dintre pãrþi vãdeºte rea credinþã în respectarea negocierii prelabile, ea va fi þinutã sã rãspundã ºi sã repare prejudiciul cauzat partenerului, paguba reprezentând spre exemplu echivalentul cheltuielilor reclamate de organizarea negocierii sau evetualele studii prealabile etc. (I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p. 211). S-a mai apreciat totodatã cã ruperea unor tratative avansate fãrã un motiv serios, poate fi sancþionatã de instanþe pe temeiul rãspunderii civile delictuale. O asemenea rãspundere poate fi angajatã de pildã în cazul în care în cursul negocierilor una dintre pãrþi nu dã celeilalte toate informaþiile susceptibile de a o clarifica ºi de a o determina sã încheie un contract. În acest sens, vezi P. M. Cosmovici, op. cit. p.127. 167 Pentru definiþia comunã, vezi ºi Vl. Hanga, Mic dicþ ionar juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1999 pag. 142 168 Oferta de a contracta nu se confundã cu oferta realã, procedurã prin care debitorul se elibereazã de obligaþia sa silind pe creditor sã primeascã plata, depunând lucrul ce formeazã obiectul contractului la casa de depuneri sau la o instituþie similarã. 169 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 58.

142

Valoarea juridica a unei oferte o pot avea insa numeroase imprejurari din care

s-ar putea trage neechivoc concluzia vointei de a contracta exprimata in mod tacit:

stationarea unui taxi intr-o statie pentru taximetre, afisarea meniului zilei la intrarea

intr-un restaurant, etc. Cel mai uzitat exemplu in sustinerea ipotezei ofertei tacite de

a contracta il reprezinta desigur tacita reconductiune: poate fi considerata ca o oferta

de prelungire a unui contract de inchiriere, imprejurarea ca, desi contractul a

expirat, “daca locatarul ramane si e lasat in posesie, atunci se considera locatiunea

ca reinoita…” (art. 1437 din C. civ.)170.

Oferta poate fi facuta unei persoane determinate sau publicului. In ultimul caz

este de regula vorba despre o simpla invitatie de a negocia, posibiliatea acceptarii

avand-o orice persoana. Expunerea unui lucru in vitrina unui magazin intr-un stand

sau pe o taraba in piata cu indicarea pretului de vanzare constituie exemplul cel mai

graitor al ofertei facute publicului.

Intr-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferenta:

pentru un comerciant care vinde o marfa nu conteaza identitatea celor care cumpara

ci faptul ca ei platesc, dupa cum in cazul ofertei publice de recompensa nu conteaza

cine furnizeaza lucrul sau informatia ceruta ci realizarea interesului ofertantului.171

Se pot ivi si situatii in care oferta adresata publicului poate da nastere la

obligatii in sarcina ofertantului: acesta va fi obligat fata de primul acceptant, daca

spre exemplu oferta de vanzare a unui bun cert a fost publicata intr-un ziar.172

Oferta poate contine sau nu in cuprinsul ei un termen de acceptare, in

interiorul caruia trebuie sa se realizeze acceptarea ei de catre destinatar. Acest

termen poate fi aratat in mod expres dar el poate rezulta si implicit din natura

contractului si din timpul necesar de gandire si acceptare de catre destinatar, care

170 Cu privire la contractul de locaþiune ºi prelungirea acesteia, vezi Fr. Deak ºi St. Cãrpenaru Contracte civile ºi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1993 p. 87 - 114 171 Alain Benabent, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997 6-emme edition, p. 45. 172 Oferta publicã poate fi proteguitã ºi de unele dispoziþiuni speciale ale legii. Legea francezã pentru protecþia consumatorilor (L.121 – 21) obligã pe ofertant sã precizeze caracteristicile esenþiale ale bunurilor ºi serviciilor oferite publicului, stabileºte mãsuri minuþioase cu privire la caracteristicile afiºajului ºi etichetajului etc. Asemenea dispoziþiuni ºi-ar putea gãsi cu siguranþã locul ºi utilitatea într-o viitoare reglementare româneascã.

143

fara a fi stabilit in mod expres trebuie sa aiba o durata rezonabila173. In functie de

respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocarii ofertei sau a

caducitatii ei.

2. Conditiile de fond ale ofertei

Ca si o latura a consimtamantului, oferta trebuie sa indeplineasca

conditiile generale ale acestuia,174 adaptate fireste momentului si specificului

policitatiunii in formarea contractelor, dupa cum urmeaza:

1. Oferta trebuie sa fie ferma, in sensul ca ea trebuie sa sugereze un

angajament neindoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu

relevanta juridica. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat si nici

retras. Nu poate fi considerata o oferta ferma aceea prin care spre exemplu cineva se

ofera sa efectueze o prestatie contra unei remuneratii al carui cuantum il va preciza

dupa ce va termina lucrarea.

2. Oferta trebuie sa fie reala, serioasa si constienta, facuta cu intentia de a

angaja din punct de vedere juridic. “Per a contrario”, oferta facuta in gluma, din

curtoazie sau “jocandi causa” fara intentia unui angajament juridic nu poate

conduce la incheierea unei conventii.

3. Oferta trebuie sa fie neechivoca. Este echivoca acea oferta ce nu-i poate

forma in mod neindoios convingerea destinatarului asupra intentiilor ofertantului de

a contracta. Este cazul expunerii unei marfi intr-o vitrina in scopuri publicitare sau

fara indicarea pretului.

3. Forta obligatorie a ofertei. Revocarea si caducitatea ofertei

Cata vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producatoare de efecte

juridice, deci poate fi revocata de catre autorul ei. Cu totul alta este insa situatia

daca a ajuns la destinatie, daca a fost adresata publicului sau unei persoane

determinate ori daca ea implica un termen de acceptare sau nu.

173 Sm. Angheni, op. cit. p. 212 174 Pentru condiþiile generale ale consimþãmântului vezi ºi Gh. Beleiu op. cit p. 215, P. M. Cosmovici Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureºti 1996 p. 102 – 110, sau D. Cosma op. cit. p. 117 - 178

144

In masura in care oferta a ajuns la destinatar si a fost acceptata, discutarea

fortei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem in prezenta unui contract,

asa incat raspunderea se va regla potrivit principiului fortei obligatorii a conventiilor

“pacta sunt servanda”.

Or, forta obligatorie a ofertei vizeaza numai intervalul de timp scurs de la

lansarea ei si pana la acceptare sau implinirea termenului. Intr-o asemenea abordare

insa, trebuie avut in vedere daca oferta a ajuns sau nu la destinatar si daca aceasta

este sau nu cu termen.

1. Daca oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocata de catre ofertant in

mod liber;

2. Daca oferta a ajuns la ofertant, chestiunea trebuie rezolvata nuantat, dupa

cum oferta este cu sau fara de termen:

a) daca oferta este cu termen, ofertantul este dator sa o mentina pana la

expirarea acestuia, caci odata expirat oricum ea ar fi devenit caduca;

b) daca oferta este fara termen, ofertantul este tinut sa o mentina un timp

considerat rezonabil, apreciere lasata la latitudinea judecatorului.

Ofertantul poate fi facut raspunzator pentru revocarea intempestiva a ofertei,

raspunderea lui intemeindu-se pe fapta delictuala175.

Caducitatea ofertei este o cauza de ineficacitate intemeiata pe imprejurari

survenite ulterior lansarii ei, constand fie in schimbarea conditiilor initiale fie pur si

simplu in expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu, oferta poate

deveni caduca in cazul mortii ofertantului, a falimentului ori a declararii

incapacitatii sale176.

175 În aceastã privinþã opiniile autorilor sunt diferite. Deºi se acceptã ideea rãspunderii ofertantului pentru revocarea intempestivã a ofertei, controversele au ca obiect stabilirea temeiului juridic al acesteia. În literaturã s-au conturat totuºi douã opinii, una întemeiatã pe forþa actului juridic al ofertei, cealaltã pe rãspunderea ce rezultã din faptele juridice exterioare ofertei care fundamenteazã în final fie teoria raspunderii delictuale, fie pe cea izvorâtã din abuzul de drept. 176 I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. pag. 213.

145

C. PROMISIUNEA DE A CONTRACTA SAU ANTECONTRACTUL

In ultima analiza, oferta este un act juridic de formatiune unilaterala, deoarece

ea nu se intemeiaza pe un acord de vointa.

Spre deosebire de oferta, promisiunea de a contracta sau antecontractul desi

creeaza obligatii numai in sarcina ofertantului, sunt totusi acte juridice de

formatiune bilaterala. Solutia se impune caci promisiunea de a contracta implica un

acord prealabil prin care partile se obliga, in ipoteza in care promisiunea are un

caracter sinalagmatic, sa incheie in viitor un contract.

Este asadar posibila existenta unei promisiuni sinalagmatice de a contracta,

atunci cand ambele parti se obliga ca in viitor sa incheie un anumit contract. Cel

mai frecvent caz care ilustreaza aceasta imprejurare este cel in care un contract nu

poate fi incheiat in lipsa unei formalitati cum este bunaoara obtinerea unei

autorizatii administrative. Intr-o asemenea ipoteza, promisiunea bilaterala de

contract (antecontractul), precede si uneori constituie chiar cauza obtinerii

autorizatiei ce conditioneaza perfectarea contractului177.

D. ACCEPTAREA.

Acceptarea ofertei este al doilea pas spre incheierea contractului, aceasta

constituind de fapt o replica la oferta primita. Ca si oferta, nici acceptarea nu trebuie

sa indeplineasca anumite conditii de forma pentru valabila ei exprimare. Ea poate fi

deci verbala sau scrisa, expresa ori tacita, important fiind doar sa exprime cu

certitudine vointa de a incheia contractul. Si in privinta acceptarii chestiunea

manifestarii tacite a intentiei de a contracta trebuie sa rezulte neindoios pentru a

avea o asemenea valoare. In practica si in literatura de specialitate s-a acceptat ca si

tacerea poate avea valoarea unei acceptari atunci cand:

177 Unii autori fac chiar trimiteri la doctrina francezã, referindu-se la aºa numitele contracte preparatorii, pactul de preferinþ ã, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, contractul de rezervare etc. Astfel, pactul de preferinþ ã este cel prin care o persoanã se angajeazã faþã de alta sã nu încheie contractul cu un terþ înainte de a-i propune acel lucru, în vreme ce clauza de exclusivitate este promisiunea fãcutã unui vânzãtor “en detail”de cãtre un fabricant

146

a) exista o prevedere a legii in acest sens. Este tocmai cazul tacitei

reconductiuni prevazuta de art. 1437 din C. civ., caci simpla tacere a locatorului,

care lasa pe locatar sa locuiasca in contnuare, apare ca o acceptare tacita a ofertei de

prelungire a contractului.178

b) cand partile stipuleaza in contractul lor ca simpla tacere dupa primirea

ofertei sa aiba valoarea unei acceptari. Este cazul furnizorului care in mod obisnuit

trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se produce de regula

in mod tacit.

c) atunci cand oferta este facuta exclusiv in interesul celeilalte parti.

1. Conditiile acceptarii

Pe langa conditiile generale de validitate ce trebuie sa caracterizeze orice

manifestare de vointa data in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge un

raport juridic civil, valabilitatea acceptarii ofertei trebuie sa indeplineasca anumite

conditii specifice si anume:

a. acceptarea sa fie in concordanta cu oferta. Ea trebuie sa se refere la oferta

primita si nu la o alta. Atunci cand acceptarea conditioneaza sau limiteaza oferta

initiala nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o contraoferta in conditiile

art. 39 din C. com.179

b. acceptarea trebuie sa fie neindoielnica. Ea trebuie asadar sa fie manifestata

in scopul vadit de a accepta angajamentul juridic. Simpla cercetare a unei marfi sau

informarea cu prvire la caracteristicile unui bun expus spre vanzare de pilda, nu

poate constitui o acceptare a ofertei de vanzare.

c. oferta adresata unei anumite persoane se considera primita numai daca

acceptarea vine de la aceasta persoana si nu de la alta. Oferta lansata unui artist

plastic de a executa o anumita lucrare, de exemplu, nu poate fi acceptata decat de

178 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 64 179 Potrivit acestui text, “acceptarea condiþionatã sau limitatã se considerã ca un refuz al primei propuneri ºi formeazã o nouã propunere” În acest sens vezi ºi R. Petrescu, Teoria generalã a obligaþ iilor comerciale, Ed. Romfel, Bucureºti 1994 p.67.

147

catre acel artist, caci daca oferta are un caracter “intuitu personae”, acelasi caracter

il conserva si acceptarea.

Dimpotriva, daca oferta se adreseaza publicului, ea poate fi acceptata de

oricine.

d. acceptarea trebuie sa se manifeste mai inainte ca oferta sa fi devenit

caduca sau sa fi fost retrasa.

2.Momentul incheierii contractului

Momentul incheierii contractului este acea secventa in care oferta se

intalneste cu acceptarea, realizandu-se in acest fel acordul de vointa.

Pentru determinarea momentului incheierii contractului avem in vedere 3

ipostaze si anume:

1. atat ofertantul cat si acceptantul se afla fata in fata;

2. contractul se incheie prin telefon;

3. neaflandu-se in acelasi loc si nediscutand la telefon, contractul se

incheie prin corespondenta.

In fiecare dintre acestei situatii, s-ar putea pune la un moment dat problema

momentului in care oferta a fost acceptata, deci a realizarii acordului de vointa. O

asemenea chestiune poate fi primitoare de mai multe rezolvari:

In prima ipostaza, contractul se considera incheiat in momentul realizarii

consensului, prilej usor de perceput datorita caracterului sau obiectiv.

In a doua ipostaza, datorita caracterului concomitent al angajamentului lor,

partile pot determina la fel de simplu momentul realizarii acordului lor de vointa.

A treia ipostaza suscita insa mai multe intrebari, deoarece distanta in timp

dintre lansarea ofertei si acceptarea ei face ca momentul incheierii contractului sa

poata fi perceput in mod diferit. In dreptul nostru s-a conturat existenta a patru

sisteme de determinare a momentului incheierii contractului, respectiv:

a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaratiunii, este acela protrivit

caruia contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei

148

primind-o isi exprima acordul, chiar fara a-l mai comunica ofertantului. Aceasta

constructie se intemeiaza pe ideea ca in acel moment deja incep sa coexiste cele

doua consimtaminte, or, prin definitie contractul ia nastere tocmai prin realizarea

acestui consens.

Oricat de simpla si de tentanta apare ea, in realitate aceasta abordare este

deficitara, inconvenientele ei facand-o neutilizabila, deoarece pe langa gradul ridicat

de probabilitate in determinarea momentului in care acceptantul agreaza oferta, el

poate la fel de bine sa revina asupra ei mai inainte de comunicarea acceptarii180.

Gradul atat de sporit de probabilitate face asadar ca acest sistem sa nu poata fi

acceptat in practica atat de dinamica a realizarii raporturilor contractuale

b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptarii, potrivit caruia

momentul incheierii contractului se considera a fi acela in care acceptantul a

expediat scrisoarea de acceptare, chiar daca aceasta nu a ajuns la ofertant, deci el nu

a luat cunostinta de acceptare.

Si acest sistem prezinta inconveniente pentru ca acceptantul are posibilitatea

de a-si revoca acceptarea pana in momentul primirii scrisorii de catre ofertant.

Sistemul este si inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunostinta de incheierea

contractului decat cel mai devreme in momentul primirii corespondentei.

c) Un al treilea sistem este cel al receptiei acceptarii de ofertant sau sistemul

primirii acceptarii. Contractul se considera incheiat in momentul in care ofertantul

primeste scrisoarea de acceptare, chiar si daca el nu a luat cunostinta de continutul

ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el prezinta un mai mare grad de

siguranta. Desigur, si el poate fi criticat intrucat contractul se considera incheiat in

pofida faptului ca ofertantul nu cunoaste acceptarea, inconvenient mai mult teoretic

decat cu rezonanta practica.

Fata de toate obiectiunile enuntate cu prilejul evocarii acestor sisteme, ultimul

sistem poate fi acreditat ca prezentand cel mai ridicat grad de certitudine asupra

momentului incheierii contractului.

149

d) Sistemul informarii este cel potrivit caruia contractul se considera perfectat

in momentul in care ofertantul a luat efectiv cunostinta despre acceptare181. Aceasta

acceptiune se intemeiaza pe dispozitiunile art. 35 din C. com. potrivit carora

contractul se considera incheiat daca “acceptarea a ajuns la cunostinta

propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului

propunerii si al acceptariidupa natura contractului”182.

Confruntata cu cele patru sisteme, practica judiciara a acceptat si da utilizare

sistemului primirii acceptarii potrivit caruia odata primita acceptarea de catre

ofertant, contractul se considera a fi incheiat. Aceasta solutie este pe cat de

rezonabila pe atat de practica si usor de dovedit, scutind partile de administrarea

unor probatorii adeseori imposibile.

Odata determinat, momentul incheierii contractului este foarte important

pentru urmatoarele considerente:

1. In functie de acest moment, poate fi apreciata posibilitatea de revocare a

ofertei sau caducitatea ei;

2. Viciile de consimtamant sau cauzele de nulitate relativa ori absoluta pot fi

apreciate ca atare numai daca sunt anterioare ori contemporane momentului

incheierii contractului. Pe de alta parte, viciile ofertei sau ale acceptarii isi produc

efecte numai in privinta acestor acte juridice nu si in privinta contractului insusi.

3. In functie de momentul incheierii contractului poate fi stabilita legea care

este aplicabila executarii lui. O astfel de abordare este necesara atunci cand se ridica

chestiunea conflictului de legi in timp183.

180 În acest sens, P.M.Cosmovici, op. cit.Obligaþii… p. 131 181 Deºi pare cea mai completã, ºi aceastã soluþie este susceptibilã a fi criticatã. Ãstfel, existã posibilitatea ca ofertantul, spre a evita încheierea contractului, sã refuze sã cerceteze corespondenþa primitã de la acceptant, susþinând în final cã în privinþa sa contractul nu ar fi luat naºtere. În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 66. 182 În sensul acestei opinii, I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. pag. 217 183 Spre exemplu încheierea unui contract de vânzare-cumpãrare a unei case cu teren de înainte de anul 1989 era supusã regimului reglementat de legile Nr.58 ºi 59/1974. Potrivit acestora, terenul trecea în proprietatea statului. Ulterior Legii 18/1991 a devenit posibilã vânzarea terenurilor aferente caselor de locuit. Determinarea momentului încheierii unui asemenea contract, face posibilã stabilirea regimului juridic al terenului, în funcþie de legea aplicabilã în momentul încheierii contractului de vânzare cumpãrare.

150

4. Momentul incheierii contractului este important deoarece el marcheaza de

cand anume incep sa se produca efectele sale juridice184.

5. Din momentul incheierii contractului incepe sa curga termenul de

prescriptie extinctiva in ceea ce priveste exercitiul actiunii in anulabilitatea

contractului lovit de nulitate relativa185.

6. In cazul ofertei publice, momentul primei acceptari care este si momentul

perfectarii contractului face ca acceptarile ulterioare sa nu-si mai produca efectul

deoarece “qui prior tempore potior jure”.

7. In functie de momentul incheierii contractului poate fi determinat si locul

incheierii acestuia.

3. Locul incheierii contractului

In determinarea locului incheierii contractului se aplica aceleasi reguli ca si

cele referitoare la momentul contractului:

- daca partile contractante sunt prezente, locul incheierii contractului este cel

in care se gasesc partile.

- daca contractul se incheie prin telefon, locul incheierii este cel in care se

gaseste ofertantul, caci in acel loc este receptionata acceptarea;

- cand contractul se incheie prin corespondenta, locul incheierii contractului

este cel in care se gaseste ofertantul sau cel in care acesta a primit corespondenta.

Locul incheierii contractului prezinta importanta sub aspectul stabilirii

regulilor conflictuale de drept international privat, potrivit principiului ”the proper

law of the contract”186. Potrivit acestor reguli, unui contract ii sunt aplicabile

normele de drept ce guverneaza operatiunea respectiva in locul in care s-a incheiat.

In egala masura, locul incheierii contractului poate fi relevant si datorita

faptului ca el poate atrage competenta anumitei instante judecatoresti. Potrivit art.

184 Un asemenea stadiu marcheazã în contractele sinalagmatice translative de proprietate momentul în care se transmite riscul cãtre dobânditor. 185 Spre exemplu acþiunea pentru anulabilitatea contractului deoarece consimþãmântul a fost surprins prin viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, poate fi intentatã potrivit art. 9 alin. 2 din Decr. 167/1958 în termen de trei ani, cu începere de la data când cel îndreptãþit a cunoscut cauza anulãrii. 186 Cu privire la legea contractului în dreptul internaþional, vezi T. R. Popescu, Drept internaþ ional privat, Ed. Romfel, Bucureºti 1994 p. 202.

151

10 pct.4 din C.proc.civ., in cererile privitoare la obligatii comerciale, competenta

apartine instantei locului unde obligatia a luat nastere sau aceea a locului platii187.

4.2.5. Efectele contractului.

Efectul scontat de catre partile care incheie orice contract este acela de a da

nastere unor obligatii civile. Codul civil plaseaza aceasta materie in textele art. 969

– 985. Odata incheiat, contractul da nastere acelor consecinte pe care oricare dintre

partile contractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmarit prin actul lor de

vointa in acord cu finalitatea dreptului, caci art. 969 din C. civ. prevede ca doar

“conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”.

Efectul oricarei conventii consta in ultima analiza in a da nastere, unui raport

juridic obligational, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligatie

civila.188 Evitand confuzia facuta de Codul Napoleon,189 codul nostru civil se refera

in texte deosebite atat la efectele contractelor cat si la cele ale obligatiilor: art. 969 –

985 “Despre efectul conventiilor” si art. 1073 – 1090 “Despre efectele obligatiilor”.

In abordarea efectelor contractelor civile avem in vedere urmatoarele

chestiuni principale:

Interpretarea contractului;

Forta obligatorie a contractului si anume:

- obligativitatea contractului in raporturile dintre partile contractante;

- obligativitatea contractului in raporturile cu alte persoane care nu au

calitate de parti.

187 Cu privire la competenþa teritorialã alternativã a instanþelor judecãtoreºti, vezi V. M. Ciobanu, Tratat teoretic ºi practic de procedurã civilã, Ed. Naþional Bucureºti 1996 vol.I p.425 sau I. Apostu, Competenþ a instanþ elor judecãtoreºti în materie civilã, Ed. Naþional, Bucureºti 1997 p.97. 188 C. Hamangiu, op. cit. p. 516. 189 Modelul francez al codului nostru civil trateazã deopotrivã, fãrã a le disocia, efectele convenþiilor ºi pe cele ale obligaþiilor. Pentru critica acestei confuzii, vezi P.C. Vlachide, Repetiþ ia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova Bucureºti 1994 Vol. II p. 73

152

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

Interpretarea contractelor Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care sunt

determinate si explicate clauzele sale neclare sau obscure. In functie de aceasta

definitie se impun trei precizari:

In primul rand operatia interpretarii nu este necesara decat atunci cand

continutul unui contract este neclar, caci este pe cat de inutil pe atat de absurd a se

cauta cu orice chip clauze neclare in contractele ale caror prevederi sunt limpezi,

deci pot fi executate fara nici-o dificultate.

In al doilea rand, intrepretarea contractelor implica reguli si metodologii

specifice, care desi se aseamana nu se confunda cu acelea uzitate in domeniul

interpretarii normelor de drept.190 Aceasta mai ales pentru faptul ca interpretarea

contractelor implica analiza vointei reale a partilor in vreme ce interpretarea legii

presupune cautarea vointei legiuitorului191.

In al treilea rand, interpretarea continutului contractelor nu poate fi

confundata cu proba acestora. Ceea ce trebuie mai intai dovedit este existenta

contractului si numai dupa aceea se poate trece la interpretarea clauzelor

indoielnice.

Regulile pentru interpretarea continutului contractelor isi gasesc in sistemul

Codului civil roman consacrarea in textele articolelor 970, 977 – 985. Ele constituie

un sistem consensualist in care rolul primordial il joaca vointa reala partilor si nu

modul in care aceasta s-a exteriorizat, asa incat interpretul trebuie sa stabileasca

intelesul contractului in functie de ceea ce au reusit sa exprime ele, potrivit

190 Pentru interpretarea normelor de drept vezi ºi M. C. Eremia, Interpretarea juridicã, Ed. All, Bucureºti 1998 p. 23 – 31. 191 Deosebirile dinre cele douã activitãþi pot fi gãsite ºi în privinþa gredului de abstractizare al normelor juridice în comparaþie cu caracterul concret al clauzelor contractuale. În privinþa celor dintâi, se pune problema adaptãrii unei reguli generale ºi impersonale deci abstracte (s.n.) unei situaþ ii de fapt concrete, în vreme ce interpretarea clauzelor contractuale impune raportarea unui acord de voinþ ã concret ºi individual la o normã cu caracter general, care calificã în final conþinutul raportului juridic obligaþional concret. De aceea, interpretarea clauzelor contractuale este întotdeauna limitatã la un anumit act juridic, fãrã a se pune problema extinderii rezultatului acestei analize ºi asupra altor acte juridice. În ultimã analizã, interpretarea conþinutului unui contract de cãtre judecãtor este o “problemã de speþã”. (În acest sens, vezi ºi P. M. Cosmovici, op. cit….Obligaþiile, p.154).

153

priceperii si gradului lor de cultura juridica192. In opinia unor distinsi autori, aceste

norme “deriva din logica si din ratiune”, asa ca ele s-ar impune judecatorilor prin

autoritatea lor rationala chiar daca legiuitorul nu le-a concretizat in texte exprese.

De altfel, normele de interpretare fixate de lege nu au un caracter imperativ, ci

constituie mai mult “sfaturi” date judecatorilor: acestia pot da unui contract o

interpretare diferita de aceea ce ar rezulta din texte, daca din circumstantele cauzei

rezulta ca intentia partilor nu este aceea ce ar deriva din stricta aplicare a textelor193.

In functie de obiectul de reglementare, distingem intre: a) normele de

interpretare cu caracter general, care se refera la principiile diriguitoare pentru

interpretarea oricarui contract, si b) normele cu caracter special ce privesc

interpretarea prin specificitatea conventiei analizate.

A.REGULILE GENERALE DE INTERPRETARE

A CONTRACTELOR

Doua sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, si ele se refera

la:

prioritatea vointei reale a partilor;

efectele subintelese ale contractelor.

Analiza fiecareia dintre ele ne prilejuieste urmatoarele precizari:

1.- Prioritatea vointei reale a partilor.

Codul civil roman a preluat din cel francez in materia interpretarii

conventiilor principiul stabilirii vointei reale a partilor, precizand in art. 977 ca

192 În literatura juridicã s-au confruntat douã concepþii de interpretare a conþinutului contractelor, una subiectivã ºi una obiectivã. Potrivit teoriei subiective, a voinþei reale sau interne, pentru interpretarea unui contract intereseazã voinþ a sau intenþ ia comunã a pãrþ ilor, fiind irelevant modul în care acestea s-au exteriorizat. Soluþia este criticabilã întrucât ea implicã un criteriu imprecis pentru reconstituirea unor fapte obscure, adeseori imposibil de cunoscut, eventual prezumate. Acest sistem este propriu dreptului latin. Teoria obiectivã, (a voinþei declarate), porneºte de la declaraþ ia de voinþ ã a pãrþ ilor aºa cum s-a exteriorizat ea ºi raportat la unele elemente extrinseci convenþ iei cum ar fi echitatea sau uzanþ ele. ªi aceastã soluþie este discutabilã cãci ea lasã loc arbitrariului în domeniul interpretãrii, nesocotind voinþa realã a pãrþilor. Acest sistem este uzitat în dreptul de sorginte germanicã. 193 În acest sens, vezi C. Hamangiu, op. cit. p. 519.

154

“interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante,

iar nu dupa sensul literal al termenilor”194.

Acest principiu poate induce insa dificultatea de a stabili care a fost

adevaratul acord de vointa, pentru ca este posibil ca fiecare dintre partile

contractante sa atribuie valori diferite consensului realizat, in functie de propriile-i

nevoi sau interese.

Pe de alta parte, analiza severa a tuturor mobilurilor incheierii unui contract

ar face practic imposibila determinarea consensului avand in vedere varietatea de

interese ce pot determina doua sau mai multe persoane sa contracteze.

In rezolvarea acestor dificultati se porneste de la prezumtia ca forma in care

se exteriorizeaza vointa partilor corespunde vointei reale, interne, pana la proba

contrara.195 Asadar, revine partilor ce o invoca, sarcina de a dovedi ca vointa reala

este alta decat cea exprimata in cuprinsul conventiei. O asemenea dovada se poate

face fie cu elemente intrinseci contractului, fie cu unele de natura extrinseca,

precum circumstantele incheierii conventiei, tratativele sau negocierile purtate etc.

Totodata, vointa reala a partilor trebuie circumscrisa anumitor limite, caci nu

pot fi luate in consideratiune toate mobilurile ce determina o persoana sa

contracteze. O asemenea limita, pe cat de rezonabila pe atat de utila, o constituie

cauza actului juridic, care are in vedere doar motivele de ordin subiectiv care

prezinta semnificatie juridica.196

Deosebirea dintre vointa interna si cea exteriorizata produce consecinte

deosebite, dupa cum partile au avut sau nu intentia de a-si exprima adevaratele

mobiluri care le-au determinat sa contracteze. Numai in masura in care discordanta

este rodul unor imprejurari independente de vointa sau intentiile partilor s-ar pune

problema interpretarii cuprinsului unei asemenea conventii. Daca, dimpotriva,

194 Legiuitorul român din 1864 a preluat cuvânt cu cuvânt textul art. 1165 din Codul civil francez pe care doar la tradus. În textul original: “On doit dans les conventions rechercher quelle a ete la commune intention des parties contractantes, plutot que de s’arreter au sens litteral des termes”. 195 În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.71 sau I. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p. 222. 196 Aceastã soluþie este în prezent îmbrãþiºatã de toþi autorii contemporani.

155

partile au mascat cu intentie existenta unui contract exhiband un altul, deja nu se

mai pune problema interpretarii ci a simulatiei: aceasta implica prin definitie doua

acte juridice, (unul real, adevarat si unul simulat, neadevarat dar aparent), care sunt

consecinta a doua manifestari de vointa separate, spre deosebire de interpretarea

contractului care priveste un singur acord de vointa, ai carui termeni nu exprima

exact in forma ceea ce partile au urmarit in realitate.197

2.- Efectele subintelese ale contractului

Cea de a doua regula generala de interpretare se refera la efectele

conventiilor. Textul art. 970 alin. 2 din C. civ. precizeaza ca “Ele obliga nu numai

la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau

legea da obligatiei dupa natura sa”.

O asemenea prevedere trebuie coroborata si cu aceea din art. 981 C. civ.

potrivit careia “clauzele obisnuite intr-un contract se subanteleg desi nu sunt

exprese intr-insul”. Aceasta categorie de efecte se produc independent de vointa

partilor, ele avand un caracter subinteles rezultat din vointa legii care a reglementat

anumite categorii de contracte, a obiceiului sau chiar a unor reguli de etica asa cum

precizeaza textul.198

B. REGULILE SPECIALE DE INTERPRETARE

A CONTRACTELOR

Urmatoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracter

special:

1. Interpretarea coordonata a clauzelor contractului. Alcatuind un tot unitar,

clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul in care se incadreaza. In acest

197 C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 72. 198 Spre exemplu, atunci când în contractul de societate civilã nu se determinã partea de câºtig sau pierdere a fiecãrui asociat, atunci acea parte va fi proporþionalã cu suma pusã în comun de fiecare dintre asociaþi. O asemenea precizare este subînþeleasã prin voinþa art. 1511 alin. 1 din C. civ.

156

sens, art. 982 din C. civ. precizeaza ca “toate clauzele conventiilor se interpreteaza

unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din intregul act”.

2. Interpretarea clauzelor indoielnice sau echivoce.

Sunt indoielnice, acele prevederi ale contractului ce pot fi primitoare de mai

multe intelesuri, sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de imprejurari,

legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:

- termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se

potriveste mai mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.);

- clauzele indoielnice se interpreteaza in intelesul in care ele pot produce un

efect, iar nu in acela in care nu ar produce nici unul (art. 978 C. civ.);

- dispozitiile indoielnice se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a

incheiat contractul (art. 980 C. civ.);

- in cazul indoielii, contractul se interpreteaza in favoarea celui care se

obliga (principiul “in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din C. civ.).

Alte reguli de interpretare.

In afara de regulile aratate si grupate mai sus, codul mai prevede si alte reguli

speciale de interpretare dupa cum urmeaza:

- conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra carora se pare ca partile si-au

propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care s-a incheiat

(art. 984 C. civ.);

- atunci cand intr-un contract partile citeaza un caz ca exemplu pentru a

explica obligatia, nu se poate interpreta ca o rasfrangere a efectului

obligatiei la acel caz si ca o excludere a cazurilor neexprimate (art.985 C.

civ.).

Forta obligatorie a contractelor

Potrivit art. 969 din C. civ. “conventiile legal facute au putere de lege intre

partile contractante”. Aceeasi idee este preluata si de textul art. 973 din acelasi cod,

157

cu precizarea potrivit careia “conventiile nu au efect decat intre partile

contractante”.

Precizarea ca “au putere de lege” conventiile legal facute isi gaseste

explicarea in aceea ca legea da forta obligatorie contractelor astfel incheiate si

implicit efectelor generate de acestea.199

De la acest principiu pornesc doua consecinte importante si anume:

a) partile nu se pot sustrage de la indeplinirea obligatiilor contractuale legal

asumate, potrivit adagiului “pacta sunt servanda”. De altfel, pe aceasta idee se

fundamenteaza consecinta potrivit careia intre parti contractul are putere

obligatorie.

b) forta obligatorie a contractului este operanta doar intre partile contractante,

caci “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”. Aceasta idee

fundamenteaza principiul relativitatii efectelor contractului.

A. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI INTRE PARTILE CONTRACTANTE

Forta obligatorie a contractelor legal incheiate este o consecinta a principiului

realizarii drepturilor subiective ale persoanelor fizice si juridice, care confera in

ultima analiza certitudine, siguranta si eficienta raporturilor juridice civile.

Dispozitiunile art. 969 C. civ. dau in acelasi timp expresie principiilor

libertatii si egalitatii partilor contractante dar si cerintei derularii raporturilor

juridice in conditii de deplina incredere si buna credinta. Cea mai frecventa

modalitate de aducere la indeplinire a obligatiilor contractuale asumate este fireste,

cea de buna voie. Fiind o consecinta naturala a consensului partilor, aceasta nu

199 Faþã de calificarea datã de cãtre cod “convenþiei legal fãcute”, unii autori au concluzionat cã între lege ºi contract ar exista în planul consecinþelor atât unele asemãnãri cât ºi deosebiri. Asemãnãrile ar consta în aceea cã: a) atât legea cât ºi contractul au putere obligatorie; b) la fel ca ºi legea, convenþia poate fi desfãcutã pe calea unui procedeu invers celui folosit pentru naºterea sa; c) atât abrogarea legii cât ºi revocarea convenþionalã a contractului produc numai efecte viitoare; d) atât comandamentul legii cât ºi obligaþiile contractuale trebuie aduse la îndeplinire cu bunã credinþã, etc. Deosebirile ar consta în aceea cã: a) în vreme ce legea este o regulã de conduitã generalã, impersonalã ºi cu aplicare repetatã, contractul creazã obligaþii numai pentru un numãr limitat de persoane ºi cazuri; b) dacã o lege poate deroga de la prevederile altei legi, contractul nu poate deroga de la lege; c) în ceea ce priveºte revocarea unilateralã a unor contracte, legea nu poate fi abrogatã decât potrivit unei proceduri parlamentare, etc. (pentru dezvoltãri vezi P.C. Vlachide, op. cit. p.75).

158

implica nici rezolvari litigioase si nici recurgerea la alternative extreme ce ar

conduce la desfiintarea conventiilor.

Totusi, asa cum acordul de vointa da nastere unui raport juridic contractual,

potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate produce in egala masura

modificarea ori chiar stingerea raportului juridic respectiv. O asemenea precizare

contine de altfel si textul art.969 din C. civ. care contine prevederea potrivit careia

conventiile “se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de

lege”. Cu alte cuvinte, aceleasi parti care prin simplul lor acord de vointa, “mutuus

consensus” au dat nastere unui contract, au putinta sa-l revoce printr-un acord

simetric, “mutuus dissensus”

Daca legea acorda valoare de principiu posibilitatii revocarii bilaterale a

contractelor, “per a contrario” interzice denuntarea lor unilaterala. Este insa posibil,

sub titlu de exceptie, ca in cazuri strict si limitativ prevazute, legea civila sa

autorizeze totusi denuntarea unilaterala a unor contracte. Un asemenea procedeu

este admisibil in situatia contractului de inchiriere fara termen (art. 1436 alin. 2 din

C. civ.), a mandatului (art. 1552 si 1556 din C. civ.) ori a contractului de depozit

prevazut de art. 1616 din C. civ.

Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca partile sa prevada in contractul lor o

clauza de denuntare unilaterala, cu conditia ca o asemenea facultate sa satisfaca

doua cerinte:

a) clauza sa nu fie inserata intr-un contract declarat prin vointa legii

irevocabil, asa cum este de pilda donatia;

b) clauza de denuntare unilaterala sa nu reprezinte in realitate o conditie

potestativa, deoarece o astfel de conditie este lovita de nulitate in conditiile art.

1010 C. civ200.

200 Din textul art. 1010 din C. civ. rezultã cã este lovitã de nulitate nu numai clauza ce cuprinde condiþia potestativã, (de exemplu clauza prin care vânzãtorul se obligã sã vândã numai dacã va vrea), ci însãºi obligaþia, actul juridic în totalitate. Pentru dezvoltãri, vezi D. Cosma op. cit. p. 277.

159

In afara de cazurile prevazute mai sus, exista si imprejurari in care incetarea,

modificarea sau suspendarea fortei obligatorii a contractelor nu depinde de vointa

partilor, ci de cauze extrinseci.

Pot constitui asemenea imprejurari:

1. decesul persoanei in considerarea careia a fost incheiat contractul “intuitu

personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale carei calitati esentiale au

determinat incheierea conventiei, face sa inceteze forta obligatorie a contractului.

Mentionam de exemplu decesul avocatului pledant intr-un contract de asistenta

avocatiala ori a medicului curant, dar si decesul comodatarului atunci cand

imprumutul de folosinta a fost procurat in considerarea persoanei acestuia (art.1563

alin. 2 C. civ.);

2. prelungirea legala a valabilitatii unor contracte ajunse la termen.

Asemenea modificare a duratei contractului, independent de vointa partilor a operat

frecvent in materie de locatiune;

3. suspendarea fortei obligatorii a contractelor cu executare succesiva pentru

un caz de forta majora care il pune pe debitorul obligatiei in imposibilitate sa-si

execute prestatiile o perioada de timp. Pe durata persistentei unor atari imprejurari,

efectele obligatorii ale contractului sunt suspendate. Sub titlu de exemplu,

mentionam suspendarea operatiunilor portuare pe timp de furtuna, viscol sau inghet.

B.OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI IN RAPORTURILE CU ALTE

PERSOANE CARE NU AU CALITATEA DE PARTI.

PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI

Efectele contractelor sunt limitate la partile contractante, regula prescrisa de

art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept201.

Principiul relativitatii efectelor contractului pune in valoare doua idei

rezultate din semnificatia sa si anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin vointa altei

201 Din categoria pãrþilor contractante fac parte ºi cei care deºi nu au fost prezenþi la încheierea contractului au fost valabil reprezentaþi de cei ce au contractat în numele lor.

160

persoane; b) drepturile dobandite prin contract le profita doar celor care au

contractat.

Prin varietatea foarte mare a conventiilor civile insa iau nastere o si mai mare

varietate de efecte juridice. Raspunzand unor nevoi sociale, contractele imprumuta

caracterul si finalitatea acestora asa incat existenta si derularea lor face parte din

viata sociala. Impactul lor asupra realitatii sociale se poate insa produce fie intr-o

maniera directa, fie intr-una indirecta si asupra altor persoane. Vanzarea unui bun

spre exemplu, in afara de efectele ce le produce intre vanzator si cumparator,

indatoreaza la respectarea proprietatii si pe tertele persoane care nu au participat la

aceasta operatiune, carora deci conventia le este opozabila.

Daca tertele persoane – penitus extranei – nu devin asadar titulari de drepturi

si obligatii prin contractele incheiate de parti, ele nu pot ignora existenta efectelor

produse de acestea intre parti si nici face abstractie de raporturile juridice

statornicite intre autorii lor.

Este motivul pentru care tertii sunt obligati sa tina seama si sa respecte

efectele pe care contractele le-au produs intre parti. Asadar, contractele desi produc

efecte numai intre parti, ele sunt opozabile tertilor daca nu au fost savarsite in

frauda lor sau daca nu sunt simulate.

Definind in cele din urma opozabilitatea, vom spune ca prin aceasta se

intelege indrituirea partilor de a invoca fata de terti efectele juridice produse intre

ele de actele pe care le-au incheiat si indatorirea tertilor de a respecta acteste

acte.202 Inteleasa in aceasta maniera, opozabilitatea nu este o derogare de la

principiul relativitatii efectelor contractului ci o ipostaza a acestui principiu.

Cele mai citate ipoteze ale opozabilitatii contractelor fata de terti sunt

urmatoarele:

- invocarea contractului fata de un tert, pentru a justifica dobandirea unui

drept real sau de creanta a carui valorificare o urmareste acesta prin actiunea in

justitie;

161

- invocarea de catre posesorul de buna credinta a contractului ca si just titlu

impotriva proprietarului care a avut calitatea de tert fata de actul prin care posesorul

a cumparat fara sa stie de la un aparent proprietar.

Analizand izvorul opozabilitatii contractului fata de terti, vom constata ca

acesta este faptul juridic. Daca in privinta partilor contractul apare ca si un cat

juridic, el are pentru terti semnificatia unui fapt. Din aceasta imprejurare se trag

doua consecinte, una in privinta responsabilitatii civile si una privitoare la

probatiunea raportului juridic ce s-ar crea intre parti si terti.

In ceea ce priveste responsabilitatea civila, daca una dintre parti nu-si executa

obligatia rezultata din contract, responsablitatea sa va fi una de natura contractuala.

Atunci cand insa o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un

contract, raspunderea civila va avea un temei delictual, caci art. 998 din C. civ.

precizeaza ca “orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe

acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara”.

Cat despre probatiune, intre parti proba contractului se face potrivit

dispozitiunilor referitoare la dovada actelor juridice in vreme ce tertul poate uza de

orice mijloc de proba pentru a proba existenta sau inexistenta contractului, deoarece

fata de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care legea admite orice mijloc de

probatiune.

1. Simulatia, exceptie de la opozabilitatea contractului fata de terti.

Exista fireste si exceptii, create de lege, in virtutea carora tertele persoane nu

pot fi obligate sa respecte raporturile juridice nascute din operatiuni obscure.

O asemenea operatiune juridica este simulatia. Ea reprezinta operatiunea

juridica prin care partile incheie simultan doua contracte:

- un contract public numit si aparent, prin care se creeaza o anumita

aparenta juridica, neadevarata;

202 D. Cosma, op. cit. p. 386

162

- un contract secret, numit si contrainscris, care corespunde vointei reale a

partilor.

Contractul secret, incheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea

de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.

In Codul nostru civil simulatia este reglementata de art. 1175, text care

consfinteste validitatea si eficacitatea fata de parti a actului care exprima vointa lor

reala, proclamand totodata inopozabilitatea lui fata de terti.

In functie de efectele acordului simulatoriu,203 simulatia poate fi absoluta sau

relativa.204

In concret, simulatia poate imbraca urmatoarele forme:

- Contractul aparent poate fi fictiv. In acest fel partile creeaza doar aparenta

unui contract, care in realitate nu exista. Este cazul debitorului care in scopul de a

scapa de urmarirea creditorilor simuleaza ca vinde unui amic bunul susceptibil de

urmarire, convenind in secret ca el va ramane in realitate proprietarul bunului;

- Contractul poate fi deghizat, prin aceea ca partile incheie in realitate un

contract pe care-l tin secret in tot sau in parte fata de terti, mascandu-l insa intr-un

alt contract.

Deghizarea contractului adevarat poate fi la randul ei de mai multe feluri:

* ea este totala daca are ca obiect natura juridica a operatiunii, facandu-se in

realitate sub masca vanzarii spre exemplu o veritabila donatie;

* ea poate fi partiala, cand are ca obiect numai un element sau o clauza a

contractului cum ar fi pretul, termenul sau modul de executare a obligatiei fara a

afecta insasi natura juridica a actului;

- Simulatia prin interpunere de persoane este acea maniera prin care partile

convin ca pentru eludarea unei incapacitati contractul aparent sa se incheie intre

anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevaratul beneficiar. Intr-o

203 Pentru noþiunea ºi condiþiile simulaþiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 ºi urm. 204 Simulaþia este absolutã atunci când actul secret lipseºte actul aparent de orice efecte. Ea este relativã, atunci când actul secret modificã actul aparent privitor la natura, pãrþile sau cuprinsul operaþiei juridice. La rândul ei, simulaþia relativã poate fi obiectivã sau subiectivã.

163

asemenea forma de simulatie, ambele parti din contractul aparent urmaresc, in mod

constient, ca efectele sa se produca fata de o persoana careia intentioneaza a-i pastra

anonimatul.

Principalul efect al simulatiei consta in inopozabilitatea fata de terti a

contractului secret si, daca este cazul, inlaturarea simulatiei pe calea actiunii in

simulatie.

Efectele simulatiei se produc insa diferit, dupa cum este vorba despre parti ori

despre terti.

In relatiile dintre parti si succesorii acestora isi produce efectele actul secret,

caci la incheierea lui partile si-au exprimat vointa reala

In privinta tertilor, producator de efecte este contractul aparent pe care

acestia l-au cunoscut si care le este opozabil. Desi singurul contract adevarat este

cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse tertilor, caci art. 1175

din C. civ. precizeaza ca actul secret “nu poate avea nici un efect in contra altor

persoane” in afara partilor.

Referitor la inopozabilitatea fata de terti a actului secret se impun totusi

cateva precizari:

- tertii nu se pot prevala de aparenta rezultata din actul public daca ei

cunosteau si existenta actului ascuns de parti;

- actul secret nu poate fi invocat de parti in contra tertilor, pentru ca acesta nu

le este opozabil;

- daca intre terti exista conflict pornind de la interesele divergente ale

acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au castig de cauza acei

terti care se vor intemeia cu buna credinta pe actul aparent.

Proba si efectele actiunii in simulatiune.

Persoanele interesate, ale caror drepturi subiective au fost lezate prin

incheierea unor asemenea contracte au deschisa calea actiunii in justitie. Printr-un

asemenea mijloc procedural se urmareste dovedirea caracterului simulat al operatiei

164

juridice, inlaturerea acestui caracter si aplicarea acelui contract care corespunde

vointei reale a partilor, deci a actului secret. Fireste, in masura in care tertilor le

profita actul aparent, ei nu ar avea nici un interes sa invoce existenta contractului

secret.

Ca efect al admiterii actiunii in simulatie, sunt inlaturate consecintele actului

aparent si neadevarat, singurul producator de efecte juridice fiind actul secret,

devenit public.205

Pentru a obtine castig de cauza, tertul lezat de actul secret are in continuare

deschisa calea actiunii in justitie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru

alte considerente.206

2. Domeniul de aplicatie al principiului relativitatii efectelor contractului

Printr-o raportare foarte restrictiva la principiul relativitatii efectelor

contractului, sunt doua categorii de persoane ale caror interese sunt sau pot fi

convergente contractului: partile asupra carora se rasfrang toate efectele si tertii –

penitus extranei, care sunt straini de contract si de efectele acestuia.

Este posibil ca intre parti, adica acele persoane fata de care efectele

contractului se produc in mod direct, nemijlocit, si tertele persoane fata de care nu

se rasfrang in nici un fel efectele contractului, sa existe o categorie “intermediara”

de persoane fata de care, desi nu au participat la incheierea contractului, se rasfrang

anumite efecte ale acestuia.

Aceasta categorie de persoane sunt avanzii cauza, numindu-i pe succesorii

universali sau cu titlu universal ori particular si pe creditorii chirografari207.

205 Fireºte, se impune ca acest contract sã fie ºi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiþiilor de fond ºi de formã. 206 Spre exemplu acþiunea paulianã menitã sã întregeascã petrimoniul debitorului. 207 Numiþi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauzã s-a transmis în limbajul juridic român din franþuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor la stipulaþie ºi 1132 privitor la forþa probantã a actului sub semnãturã privatã.

165

Ceea ce caracterizeaza pozitia juridica a avanzilor cauza, este faptul ca desi

neparticipand la incheierea contractului ei evoca figura tertilor, datorita raporturilor

nascute intre ei si parti, efectele conventiei se rasfrang si asupra lor.

Fata de aceasta constatare, se impune o mai exacta delimitare a domeniului

principiului relativitatii efectelor contractului, operant atat fata de parti cat si fata de

succesorii acestora, avanzii cauza.

Asa cum am mai precizat, includem in clasa avanzilor cauza urmatoarele

categorii de persoane:

a. succesorii universali sau cu titlu universal.

Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au

dobandit in tot sau in parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de

drepturi si obligatii cu caracter patrimonial208. In sensul demersului nostru,

succesiunea se refera la patrimoniul uneia dintre partile contractante, caci asupra

succesorilor lor se vor rasfrange toate efectele patrimoniale ale contractelor

incheiate de catre parti cu exceptia celor intuitu personae209. Se mai impune totodata

precizarea ca din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizarii persoanelor

juridice, contractele incheiate de parti isi stramuta toate efectele asupra succesorilor,

care iau locul partilor in privinta obligatiilor nascute din contractele respective210.

Spre deosebire de succesorii universali, care au vocatia de a culege intregul

patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocatie doar cu privire la o parte din

universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenta dintre cele doua categorii de

succesori nu este asadar una calitativa ci de natura cantitativa ce se refera la intregul

patrimoniu sau numai la o catime a acestuia.

b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care

dobandesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra partile contractante. In

208 Cu privire la natura juridicã ºi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureºti 1997 p. 13 - 35 209 În acest sens vezi C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moºtenire, Ed. Scorpio 78, Bucureºti 1999 p. 12 - 19 210 Pentru obiectul ºi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moºtenirea legalã, Ed. Actami, Bucureºti 1994 p. 11 - 25

166

privinta acestora, efectele contractelor se vor rasfrange numai daca obiectul lor are

legatura cu dreptul transmis catre succesori.

O asemenea conexiune trebuie insa tratata diferentiat, in functie de momentul

dobandirii dreptului transmis de catre autor. Astfel, s-a stabilit ca ii profita

succesorului cu titlu particular numai drepturile dobandite de autor anterior

transmiterii succesorale. O asemenea solutie ni se pare pe deplin justificata, caci nu

se pot transmite pe cale succesorala decat drepturile existente in patrimoniul

defunctului in momentul deschiderii succesiunii, stiut fiind ca “nemo plus juris ad

alium transferre potest quam ipse habeat”.

Pe de alta parte, este important de precizat ca in principiu obligatiile asumate

nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar daca au legatura cu

dreptul transmis. In aceasta privinta insa exista si exceptii, care se refera la

obligatiile “propter rem” si cele “scriptae in rem”211 care datorita legaturii lor

stranse cu un anumit lucru vor produce efecte si fata de succesorul cu titlu

particular.

c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garantie reala

prin care sa fie asigurata executarea dreptului lor de creanta. Ei isi pot totusi

satisface creanta, atunci cand aceasta a devenit exigibila, urmarind acele bunuri care

vor exista in patrimoniul debitorului in momentul exigibilitatii. Neavand asadar o

garantie reala, creditorii chirografari au drept garantie intregul patrimoniu al

debitorului privit in ansamblul sau ca universalitate juridica existenta independent

de bunurile individuale ce intra in cuprinsul ai. Conceptul de gaj general este

exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede ca “Oricine este obligat personal este

tinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”212.

Din ratiunea textului rezulta ca modificarile care se produc in patrimoniul

debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

211 De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacã locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpãrãtorul este dator sã respecte locaþ iunea fãcutã înainte de vânzare, întrucât a fost fãcutã prin act autentic sau prin act privat, dar cu datã certã, afarã numai când desfiinþ area ei din cauza vâzãrii s-ar fi prevãzut în însuºi contractul de locaþ iune”. 212 Cu privire la funcþia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi ºi I. Apostu, op. cit. Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8

167

Spre deosebire de succesori insa, creditorii chirografari nici nu sunt tinuti de

obligatiile debitorilor lor si nici nu le profita drepturile dobandite de acestia prin

contractele incheiate.

Acestora insa, legea le pune la dispozitie doua actiuni in justitie, prin care au

posibilitatea sa inlature opozabilitatea contractelor incheiate de catre debitori in

dauna intereselor lor, fie pe calea actiunii pauliene prevazuta de art. 975 C. civ. fie

pe cea a actiunii in simulatie.

3.Exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului

Fie si cu titlu de exceptie, exista totusi imprejurari in care contractul incheiat

isi produce efecte fata de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin

reprezentare la incheierea acestuia si nici nu au calitate de succesori ai partilor.

In concret, s-a pus intrebarea daca prin acordul lor de vointa, doua persoane

pot sa confere drepturi sau pot sa impuna obligatii in favoarea sau in sarcina altei

persoane.

In privinta drepturilor raspunsul este afirmativ, caci, cu titlu de exceptie de la

principiul relativitatii efectelor contractelor, o persoana straina de contract poate

dobandi drepturi in temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie

de contract este spre exemplu stipulatia pentru altul.

Cat despre obligatii, nimanui nu i se poate impune sarcini printr-un contract

la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar in aparenta o

exceptie de la principiu, asa cum vom dovedi in cele ce urmeaza analizand si alte

asemenea conventii.

a). Promisiunea faptei altei persoane

Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul

prin care debitorul se obliga fata de creditor sa determine pe o terta persoana sa-si

asume un angajament juridic in folosul creditorului.

168

O astfel de conventie desi nu este reglementata de Codul civil roman213, totusi

s-a impus atat doctrinar dar mai ales jurisprudential. Un asemenea contract intervine

de pilda intre mostenitorii chemati la o succesiune, unii minori si altii majori: pentru

evitarea unui partaj succesoral in justitie, tutorii minorilor promit ca odata ajunsi la

majorat acestia vor ratifica imparteala facuta.

Din acest exemplu este usor de observat ca obligatii se nasc doar intre

mostenitorii majori si tutorii celor minori, acestia din urma prezumandu-se ca in

viitor vor adera la conventia deja incheiata. In cazul in care totusi ei nu vor fi

determinati la majorat sa ratifice conventia, tutorii lor vor raspunde pentru propria

lor neexecutare, fie platind daune interese fie suportand consecintele rezolutiunii

contractului. Asa cum bine se poate observa in speta data, promisiunea faptei altei

persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care isi asuma o obligatie de

rezultat si nu de mijloace, a carei executare presupune determinarea tertului sa-si

asume angajamentul.

Promisiunea de “porte-fort” se individualizeaza prin urmatoarele caractere:

1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparenta exceptie de la principiul

relativitatii efectelor contractului, intrucat in realitate, chiar si promitand fapta

altuia, debitorul isi asuma el, personal, o obligatie. Din aceasta conventie nu rezulta

nici-o obligatie pentru tert, care, va incheia in viitor un contract cu creditorul, va

adera sau va ratifica un astfel de contract.

2. Obligatia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat

si nu de mijloace: el se obliga sa determine tertul sa contracteze, nu numai sa

depuna toate diligentele in acest sens. Daca tertul nu contracteaza, obiectul

promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumata culpa debitorului.

3.Odata ce tertul s-a angajat fata de creditor inceteaza prin executare

obligatiile debitorului fata de acesta.

213 Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864. Potrivit acestui text însã, promisiunea de “porte-fort” implica douã contracte ºi anume unul imediat între debitor ºi creditor ºi unul eventual între creditor ºi terþ. Pânã când terþul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacã îl acceptã, contractul se considerã încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”

169

Daca terta persoana nu va accepta incheierea contractului sau nu-l va ratifica,

creditorul il va actiona in judecata pe promitent in vederea suportarii prejudiciului

incercat prin refuzul tertului. Pe de alta parte, promitentul se obliga doar sa obtina

angajamentul altuia, fara insa a garanta si executarea de catre tert a obligatiei

asumate.

Promisiunea faptei altuia se deosebeste atat de fidejusiune cat si de asa

numitele bune oficii (“bons offices”):

In conventia de porte-fort, obligatia debitorului consta numai in aceea de a

procura angajamentul tertului, pe cata vreme fidejusorul se angajeaza fata de

creditor sa garanteze insasi executarea obligatiei asumate de catre debitor.

Promisiunea faptei altuia se deosebeste de bunele oficii prin care promitentul

se obliga sa faca tot ce-i va sta in putinta pentru ca un tert sa contracteze cu

creditorul. Intr-o astfel de eventualitate, obligatia este una de mijloace si nu una de

rezultat, asa cum este promisiunea faptei altei persoane.

b). Contractul in interesul altei persoane (Stipulatia pentru altul)

Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai in aparenta

o exceptie de la principiul relativitatii efectelor conventiilor, contractul in interesul

altei persoane numit si stipulatia pentru altul, constituie o autentica exceptie.

Este de principiu stabilit ca nimeni nu poate fi obligat prin vointa altei

persoane, insa nimic nu s-ar opune ca o persoana sa dobandeasca drepturi dintr-o

conventie la incheierrea careia nu a participat.

Stipulatia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoana numita

promitent, se obliga fata de alta persoana, numita stipulant, sa execute o obligatie in

favoarea altei persoane, numita tert beneficiar. In acest fel, tertul devine creditorul

direct al promitentului214. Spre exemplu, asigurarea asupra vietii comporta in

general o stipulatie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului sa

platesca in cazul decesului sau indemnizatia de asigurare unui beneficiar anume

214 I. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p.230

170

desemnat de catre asigurat. In acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul

promitent iar cel ce incaseaza indemnizatia tert beneficiar.

O alta aplicatie practica a stipulatiei pentru altul o constituie contractul de

transport de bunuri215. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta

sa-i predea destinatarului incarcatura, desi acesta nu a fost parte in contractul de

transport216. Expeditorul care plateste contravaloarea prestatiei actioneaza ca un

stipulant in vreme ce transportatorul sade pe pozitia de promitent, destinatarul fiind

un tert beneficiar.

In fine, o alta specie o constituie donatia cu sarcini, daca donatorul stipulant a

prevazut obligarea donatarului promitent la o prestatie catre o terta persoana straina

de contract, in fapt un tert beneficiar.

Pentru a fi valida, stipulatia pentru altul trebuie sa cumuleze urmatoarele

conditii de validitate:

1. ca orice alt contract civil, stipulatia pentru altul trebuie sa intruneasca

conditiile generale de validitate proprii oricarei conventii civile, privitoare la

capacitatea partilor de a contracta, valabilitatea consimtamantului, obiectul

determinat si cauza licita.

2. pe langa cele generale, se impune intrunirea unor conditii de factura

individuala asa cum sunt:

- existenta vointei certe si neindoielnice de a stipula in favoarea unei terte

persoane;

- beneficiarul stipulatiei trebuie sa fie determinat sau determinabil217.

215 Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Cãlin, Dreptul transporturilor. Partea generalã, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaþi 1997 p. 11 216 Cadrul unei asemenea convenþii poate fi extins, cãci este posibil ca expeditorul sã nu plãteascã transportul, iar destinatarul sã nu fie la rândul sãu beneficiar. (În acest sens vezi ºi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de Editurã ºi presã “ªansa” SRL, Bucureºti 1997 p. 15 217 S-a admis cã acesta poate fi chiar o persoanã viitoare care deºi nu exista în momentul încheierii contractului, este cert cã se va naºte . Astfel este stipulaþia fãcutã în favoarea primului copil care se va naºte în viitor sau a unei persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 83.

171

Desi stipulatia pentru altul ia nastere prin consensul stipulantului si al

promitentului, consecintele acesteia genereaza mai multe raporturi juridice dupa

cum se va vedea.

Raporturile dintre stipulant si promitent. In virtutea acestora, creditorul

stipulant ii poate pretinde debitorului promitent sa execute prestatia impusa in

beneficiul tertului.

Aceste raporturi obligationale nu se sting decat in momentul in care

promitentul isi executa obligatiile asumate. In caz de neexecutare, stipulantul poate

pretinde daune interese, dar numai in masura in care ar dovedi ca a incercat personal

un prejudiciu218.

In caz contrar, acesta nu are o alta actiune, deoarece dreptul nascut din

contractul in folosul unei terte persoane apartine tertului beneficiar si nu

stipulantului219.

Raporturile dintre promitent si tertul beneficiar.

Din momentul incheierii contractului, desi tertul este strain, totusi el

dobandeste direct si nemijlocit dreptul creat in folosul sau, indiferent daca il accepta

sau nu.

Devenind creditorul unei obligatii, acesta se poate comporta ca atare, putand

pretinde executarea silita si daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca

urmare neexecutarii. Cu toate acestea, el nu are deschisa calea rezolutiunii

contractului intervenit intre stipulant si promitent, deoarece el nu este decat un tert

fata de acest contract.

La randul sau, promitentul se poate prevala in relatia cu tertul beneficiar de

toate exceptiile pe care le-ar fi putut invoca in virtutea contractului impotriva

stipulantului pentru a-si justifica neexecutarea.

218 Spre exemplu, prin stipulaþie urmãrea stingerea unei datorii pe care o avea faþã de terþul beneficiar: neîndeplinirea angajamentului de cãtre promitent, este de naturã a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin nediminuarea scontatã a pasivului sãu patrimonial. 219 Dacã totuºi între stipulant ºi promitent s -a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaþiei de cãtre promitent poate avea oricare dintre consecinþele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepþiei de neexecutare, rezoluþiunea sau rezilierea convenþiei.

172

Raporturile dintre stipulant si tertul beneficiar.

Stipulatia pentru altul nu da nastere in principiu nici-unui raport juridic intre

stipulant si tertul beneficiar. Totusi, cauza contractului in favoarea altei persoane

poate constitui in mod indirect o liberalitate facuta tertului beneficiar, achitarea unei

datorii anterioare sau chiar un imprumut acordat acestuia.

In stiinta dreptului s-a discutat mult despre natura juridica a stipulatiei

pentru altul. Unii autori si o parte a jurisprudentei au explicat-o prin teoria ofertei,

potrivit careia, intr-un contract de asigurare asupra vietii, subscriitorul politei,

creditorul, contracteaza cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a facut

asigurarea sa intre in patrimoniul sau. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa,

indemnizatia sa-i fie transferata tertului si daca acesta accepta, inseamna ca s-a

incheiat un nou contract.

Aceasta teorie a fost combatuta deoarece daca ofertantul creditor ar deceda

inainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caduca. Pe de alta parte, intrucat

dreptul tertului nu ia nastere decat dupa acceptarea ofertei si pana atunci creditorul

poate deveni falit, creanta va trece in gajul general al creditorilor, tertul acceptant ar

ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmarit.

Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit careia creditorul stipulant este

considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar daca acesta

accepta stipulatia si-a atins scopul. Gerantul se ocupa din proprie initiativa de

rezolvarea problemelor geratului, insa in vreme ce gestiunea intereselor altei

persoane este oneroasa, stipulatia pentru altul are caracterul unei liberalitati.

Teoria dreptului direct a fost cea mai creditata pentru a explica natura

juridica a stipulatiei pentru altul. Partile pot conveni prin contract ca prestatia

datorata creditorului, sa fie transmisa de la debitor unei terte persoane, beneficarul.

Aceast operatiune este cu atat mai mult posibila cu cat nici-un text de lege nu s-ar

opune.

173

Fata de toate aceste pozitii, ne raliem opiniilor potrivit carora stipulatia

pentru altul constituie o institutie de sine statatoare, cu conditii si efecte proprii ce

pot fi analizate si fara a se recurge la categoriile juridice de mai sus220.

Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta sa-si

gaseasca locul in cadrul unei reglementari civile viitoare.

c). Contractul colectiv de munca

Contractul colectiv de munca reprezinta o exceptie veritabila de la principiul

relativitatii efectelor contractului, deoarece al isi produce efectele si fata de un

numar apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de parti, reprezentanti sau

avanzi cauza.

Contractul colectiv de munca este o conventie incheiata intre patroni, pe de o

parte si salariati pe de alta parte prin care se stabilesc obligatiile reciproce ale

partilor, privitoare la conditiile de munca, salarizare si alte drepturi ce decurg din

raporturile de munca221.

Prin contractele individuale de munca nu se pot face derogari de la

prevederile cuprinse in contractul colectiv de munca, ale carui clauze constituie

partea asa zis legala a contractelor individuale.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca se pot

incheia la nivelul unitatilor, grupurilor de unitati, ramurilor de activitate si chiar la

nivel national.

Un asemenea acord, poate impune atat drepturi cat si obligatii in sarcina unor

persoane straine de incheierea lui.

220 În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs ºi Sm . Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op. cit. Obligaþiile, p. 157. 221 Pentru noþiunea ºi rolul contractului colectiv de muncã vezi ºi V. Nistor, Contractul colectiv de muncã, Ed. Evrika Brãila 1997 p. 7 – 9

174

Sectiunea 4.3. Raspunderea civila delictuala

Faptele ilicite sunt acele activitati omenesti de natura sa produca prejudicii care

dau nastere unor obligatii de reparare. Fapta ilicita ca izvor de obligatii este definita de

art. 998 Cod civil, ca fiind orice fapta a omului ce cauzeaza alteia un prejudiciu si care

da nastere obligatiei de reparatie. Textele din Codul civil nu se refera numai la faptele

comise cu intentie ci si la cele savarsite din neglijenta. Astfel, art. 999 Cod civil

precizeaza ca “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta

sa, dar si de acela care a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”. Definitia data de

art. 998 Cod civil corespunde notiunii de delict, in vreme ce quasi-delictul este definit

de art. 999 Cod civil.

Osebit de raspunderea pentru fapta proprie, Codul civil consacra si raspunderea

civila delictuala indirecta, pentru fapta altor categorii de persoane (art. 1000 – 1002),

pentru prejudiciile cauzate de lucruri si animale (art. 1000 alin. 1 si 1001), precum si

pentru prejudiciile cauzate de ruina unor edificii (1002).

In fine, art. 1003 din C. civ. instituie principiul raspunderii solidare al

persoanelor carora le este imputabila cauzarea unui prejudiciu.

Intrucat temeiul raspunderii pentru cauzarea de prejudicii il constituie fapta

ilicita - savarsita de persoanele sau in situatiile mentionate de textele art. 998 – 1002,

consacrata legislativ sub denumirea de “delict civil”, raspunderea pentru comiterea

unor asemenea actiuni este numita in mod curent “raspundere civila delictuala”

Asa fiind, se poate spune ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie

izvorul raspunderii civile delictuale, care da nastere obligatiei civile de raparare a

prejudiciului cauzat prin ea.

Raspunderea ce are ca izvor delictul civil, numita din acest motiv si

raspundere civila delictuala se infatiseaza in urmatoarele trei ipostaze:

1. Raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil) si

2. Raspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:

• raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copii lor

175

minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);

• raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile

cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod

civil);

• raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de presupusii

lor in functiile incredintate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).

3.Raspunderea pentru lucrari, edificii si animale, care poate fi la randul ei de

trei feluri si anume:

• raspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile

aflate in paza sa juridica (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);

• raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate in

pazajuridica a unei persoane (art. 1003 Cod civil);

• raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat

prin ruina sau viciu de constructie (art. 1002 Cod civil).

4.3.1. Natura juridica si functiile raspunderii civile delictuale

Datorita impactului ei social, raspundereea civila delictuala ce se intemeiaza pe

faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menita sa refaca dezechilibrele

patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite.

Ea are in primul rand un caracter patrimonial, caci urmareste repararea unui

prejudiciu cu valoare economica, susceptibil de evaluare in bani. De aici consecinta ca

raspunzator pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neaparat numai autorul faptei

ilicite, pentru care sau alaturi de care pot raspunde si alte persoane. De asemeni, in

cazul in care faptuitorul moare mai inainte de a se fi stabilit existenta si intinderea

raspunderii sale civile, obligatia de despagubire poate trece asupra mostenitorilor lui.

Pe de alta parte, raspunderea civila delictuala constituie o sanctiune specifica

ramurii dreptului civil, care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin fapta

ilicita. Acestei sanctiuni, de natura civila, i se poate adaoga si una de sorginte penala,

176

caci nu de putine ori fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu poate constitui in acelasi

timp si infractiune.222 Spre exemplu aducerea in stare de neintrebuintare a unui lucru,

poate constitui un delict civil dar poate intruni in acelasi timp si elementele

constitutive ale infractiunii de distrugere prevazuta de art. 214 din C. pen.223.

Faptul ca autorul prejudiciului va fi tras atat la raspundere penala prin aplicarea

unei pedepse cat si la raspundere civila prin obligarea la acoperirea prejudiciului

cauzat prin fapta sa nu constituie o incalcare a principiului “non bis in idem”.

Asocierea acestor doua forme ale raspunderii (pedeapsa cu caracter penal si sanctiunea

reparatorie cu caracter civil), nu duce la confundarea lor si nici la modificarea naturii

juridice a fiecareia dintre sanctiunile aplicate.224

In ceea ce priveste functiile raspunderii civile delictuale, ca orice forma de

raspundere juridica, aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv si unul

sanctionator propriu zis.

Functia educativa, cu un grad sporit de generalitate, consta in influentarea

constiintei oamenilor si preventia savarsirii de delicte civile atat la nivelul individului

faptuitor, (tinut sa repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicita), cat si la cel al

constiintei publice, stiut fiind ca la fel vor raspunde toate persoanele ce vor cauza

altora prejudicii.

Functia sanctionatorie consta in obligarea autorului faptei cauzatoare de

prejudiciu la repararea lui. In acest fel, prin functia sanctionatorie raspunderea civila

delictuala constituie in ultima analiza un mijloc de proteguire a drepturilor civile

subiective. Aceasta functie are insa un caracter relativ, caci de cele mai multe ori

repararea prejudiciului este posibila numai prin inlocuirea valorilor atinse prin alte

valori, adeseori de natura pecuniara.

222 Pentru definirea infracþiunii ºi alte aspecte conexe dreptului penal, vezi ºi T. Vasiliu º.a., Codul Penal comentat ºi adnotat. Partea generalã. Ed. ªtiinþificã Bucureºti 1972 p. 85. 223 Cu privire la infracþiunea de distrugere, vezi ºi O. Stoica, Drept penal. Partea specialã, Ed. Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti 1976 pag. 173. 224 În acest sens ºi C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.137

177

Conexiunile raspunderii civile delictuale cu alte forme de raspundere

juridica.

Comune tuturor formelor raspunderii juridice le sunt functiile preventiva si

sanctionatorie a acestora.

Specificitatea fiecarei ramuri de drept insa confera si raspunderii juridice

proprii caractere care o individualizeaza atat in planul vertical al generalitatii cat si

in cel orizontal care o particularizeaza in raport cu alte ramuri de drept.

Asa fiind, intre raspunderea civila delictuala si alte forme ale raspunderii

juridice exista atat asemanari cat si deosebiri, a caror analiza este de natura a

individualiza mai exact natura si caracterele juridice ale raportului juridic delictual.

A. RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA PENALA

ASEMANARI:

- Atat raspunderea civila delictuala cat si raspunderea penala implica

savarsirea unei fapte ilicite;

- Raspunderea civila delictuala si raspunderea penala pot coexista si actiona

concomitent;

- Discernamantul constituie si intr-un caz si in celalalt o conditie a angajarii

raspunderii juridice.

DEOSEBIRI:

1.- Raspunderea civila delictuala se intemeiaza pe principiul ca orice fapta

cauzatoare de prejudiciu da nastere obligatiei de despagubire. Legea nu

individualizeaza insa si care sunt delictele ce pot angaja raspunderea, asa incat este

greu de imaginat suma tuturor faptelor ce pot intr-o anumita conjunctura sa

constituie delicte. Raspunderea penala porneste de la principiul legalitatii

incriminarii, caci nu poate fi facuta raspunzatoare decat o persoana care a comis cu

vinovatie o anumita fapta care prezinta pericol social si este prevazuta de legea

penala, deci o infractiune (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este si

178

motivul pentru care legea individualizeaza toate faptele care constituie infractiuni,

definindu-le ca atare si stabilind regimul lor sanctionator.

2.- Finalitatea raspunderii civile delictuale consta in repararea prejudiciului

cauzat unei persoane de catre faptuitor, pe cata vreme scopul raspunderii penale este

pedepsirea celui care a comis o infractiune.225

3.- Desi ambele forme de responsabilitate implica savarsirea cu vinovatie a

faptei ilicite, forma si gradul ei sunt diferite:

In cazul raspunderii civile delictuale forma si gradul de vinovatie sunt

irelevante, neconditionand nici intinderea prejudiciului si nici cuantumul obligatiei de

reparare a acestuia. Obligatia de despagubire subzista integral, indiferent daca

autorul a actionat cu sau fara intentie ori din culpa. Cu toate acestea, intinderea

vinovatiei este relevanta in doua situatii si anume: a) in raporturile dintre coautorii

unei fapte ilicite; b) pentru stabilirea cuantumului despagubirilor daca la producerea

prejudiciului a concurat si fapta culpabila a victimei.

Dimpotriva, forma si gradul de vinovatie reprezinta in sistemul raspunderii

penale elemente esentiale atat in ceea ce priveste caracterizarea infractiunii,226 dar mai

ales in priivinta individualizarii judiciare a pedepselor sau a modalitatii de

executare.227

4.- Desi atat raspunderea civila delictuala cat si cea penala implica

discrenamantul faptuitorului, varsta de la care poate fi angajata raspunderea

difera:

In materie civila, minorii care au implinit varsta de 14 ani sunt prezumati ca

au lucrat cu discernamant. Cei ce nu au implinit acesta varsta raspund delictual

225 În pofida acestei deosebiri totuºi, ideea de pedeapsã nu este întru totul strãinã rãspunderii civile, aºa cum ºi repararea prejudiciului poate fi conexã rãspunderii penale. În acest sens vezi C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit p. 140. 226 Spre exemplu forma ºi gradul de vinovãþie sunt criterii de delimitare a infracþiunii de vãtãmare corporalã prevãzutã de art. 181 din C. pen. De cea de vãtãmare corporalã din culpã prevãzutã de art.184 din C. pen. Pentru detalii, vezi O. Stoica, op. cit p.100 227 Potrivit art. 72 alin. 1 din C. pen. “La stabilirea ºi aplicarea pedepselor se þine seama de dispoziþiunile pãrþii generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsã fixate în partea specialã, de gradul de pericol social al faptei sãvârºite, de persoana infractorului ºi împrejurãrile care atenueazã sau agraveazã rãspunderea penalã.” Pentru alte aspecte teoretice ºi practice, vezi ªt. Daneº ºi V. Papadopol, Individualizarea judiciarã a pedepselor, Ed. ªtiinþ ificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti 1985.

179

numai daca se face dovada ca au lucrat cu discernamant, asa cum precizeaza

dispozitiunile art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice si

juridice.

In materie penala, minorul care nu a implinit 14 ani nu poate fi tras la

raspundere, chiar daca ar fi lucrat cu discernamant, intre 14 si 16 ani raspunde penal

numai daca a savarsit fapta penala cu discernamant, iar de la 16 ani raspunde penal

intrucat opereaza potrivit art. 99 din C. pen. prezumtia de discernamant.

5.- Repararea prejudiciului civil poate fi negociata si numai de catre partile

raportului juridic obligational pe cale amiabila, prin consens, fara a mai fi necesara

interventia instantei judecatoresti printr-o hotarare judecatoreasca.

Dimpotriva, raspunderea penala nu poate fi negociata, fiind atributul

exclusiv al instantelor anume desemnate de lege sa traga la raspundere pe cei ce au

comis infractiuni.228

6.- Atat actiunea penala cat si cea civila pot fi solutionate fie saparat, de catre

instante diferite, fie impreuna de catre aceeasi instanta in cadrul procesului penal.

Daca partea vatamata ce a suferit un prejudiciu urmare comiterii unei

infractiuni se constituie parte civila in procesul penal, instanta solutioneaza odata cu

latura penala a cauzei si actiunea civila ce are ca obiect repararea prejudiciului.

Odata solutionate pretentiile civile in procesul penal, partea vatamata nu mai poate

sa se adreseze din nou instantei civile, potrivit principiului “electa una via, non

datur recursus ad alteram”.

Atunci cand insa in cadrul procesului penal nu au fost solutionate pretentiile

civile ale partii vatamate ori prejudiciul s-a nascut sau a fost descoperit ulterior

procesului penal, cel pagubit se poate adresa instantei civile.

Fireste, exista certe si insemnate deosebiri intre actiunea civila si cea

penala, in demersul nostru subliniindu-le doar pe cele ce ne intereseaza:

228 Este adevãrat cã în cazurile în care procesul penal se declanºeazã la plângerea pãrþii vãtãmate, aceasta poate sã-i punã ºi capãt prin retragerea plângerii sale ori prin împãcarea cu fãptuitorul. ªi aceste împrejurãri însã, trebuie constatate tot de cãtre instanþã, care dispune, dupã caz, încetarea procesului penal.

180

- in vreme ce actiunea penala este obligatorie si se porneste din oficiu

(potrivit principiului oficialitatii procesului penal), actiunea civila pentru

repararea prejudiciului este o facultate a celui ce a fost pagubit, procesul civil

fiind guvernat, printre altele, de principiul disponibilitatii.

- hotararea definitiva pronuntata de instanta penala se bucura de

autoritatea lucrului judecat in fata instantei civile, in privinta existentei faptei, a

persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Hotararea instantei civile nu are

insa aceeasi forta in fata organelor de urmarire penala sau a instantei penale, in ceea

ce priveste existenta faptei, a faptuitorului si vinovatiei acestuia. In privinta

autoritatii hotararii penale in civil se impune insa o precizare: solutia de scoatere de

sub urmarire penala ori de incetare a urmaririi penale nu constituie autoritate de

lucru judecat, fiind deschisa in continuare calea actiunii civile in justitie229.

- sub aspectul prescriptiei extinctive, cursul si intinderea termenului sunt

diferite.

Raspunderea penala se prescrie in termenele de 3, 5, 8, 10 si respectiv 15 ani

de la data comiterii infractiunii , cu precizarea facuta de art. 129 din C. proc. Pen.

Ca daca autorul era minor durata prescriptiei se reduce la jumatate.

Dreptul la actiune intemeiat pe raspunderea civila delictuala se prescrie in 3

ani, calculat de la data cand cel pagubit a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat

paguba cat si pe cel raspunzator de producerea ei potrivit art. 8 alin.2 din Decretul

nr.167/1958.

B.RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA CONTRACTUALA

Intre raspunderea civila delictuala si raspunderea contractuala exista atat

asemanari cat si deosebiri.

229 Astfel de rezolvare este posibilã atunci când s-a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã pentru cã fapta nu este prevãzutã de legea penalã (art. 10 lit. b din C.proc. pen.), fapta nu prezintã gradul de pericol social al unei infracþ iuni (art. 10 lit. b/1 din C.proc. pen.), faptei îi lipseºte unul din elementele constitutive ale unei infracþ iuni (art. 10 lit. d din C.proc. pen.), sau existã vreuna din cauzele care înlãturã caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e din C.proc. pen.). În acceaºi mãsurã soluþia se impune dacã s-a dispus încetarea urmãririi penale deoarece lipseºte plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altã condiþ ie prevãzutã de lege, necesarã pentru punerea în miºcare a acþ iunii penale (art. 10 lit. f din C.proc. pen.), dacã a

181

ASEMANARI:

1.- ambele sunt forme ale raspunderii civile;

2.- ambele se intemeiaza pe aceleasi conditii: fapta ilicita, culpa, prejudiciul

si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu;

3.- ambele presupun incalcarea unei obligatii prin care s-a produs un

prejudiciu.

DEOSEBIRI:

Raspunderea civila delictuala se deosebeste de raspunderea civila

contractuala prin urmatoarele caractere:

- In cazul raspunderii civile delictuale obligatia incalcata se intemeiaza pe

comandamentul legii, care proteguieste prin reguli cu caracter general si impersonal

drepturile patrimoniale ale persoanelor.

Raspunderea civila contractuala se intemeiaza pe obligatia partilor unui

contract de a-si indeplini angajamentele asumate prin conventii legal incheiate.

Din aceasta deosebire, rezulta urmatoarele consecinte: a) prejudiciul cauzat

prin revocarea intempestiva a ofertei in faza precontractuala angajeaza raspunderea

civila delictuala si nu aceea de sorginte contractuala, caci partile nu au ajuns inca sa

perfecteze conventia lor; b) daca contractul a fost declarat nul si desfiintat ca atare,

temeiul raspunderii pentru prejudiciul incercat este cel delictual.

- In ceea ce priveste capacitatea persoanelor, cea contractuala nu

coincide cu aceea contractuala. Daca raspunderea contractuala implica deplina

capacitate de exercitiu, (numai o persoana cu capacitate deplina poate sa-si exprime

valabil consimtamantul in scopul de a se angaja juridiceste), in ceea ce priveste

raspunderea civila delictuala, legea prezuma capacitatea delictuala de la varsta de

14 ani (art. 25 din Decr. nr. 32/1954).

- Punerea in intarziere opereaza de drept in cazul raspunderii civile delictuale,

fara a fi necesara indeplinirea vreunei formalitati in acest scop, spre deosebire de

intervenit amnistia sau prescripþ ia ori decesul fãptuitorului (art. 10 lit. g din C.proc. pen.), sau dacã a fost retrasã plângerea prealabilã (art. 10 lit. h din C.proc. pen.)

182

raspunderea civila contractuala in cazul careia este necesara punerea in intarziere a

celui ce nu si-a indeplinit obligatia contractuala asumata.

- Culpa autorului prejudiciului trebuie intotdeauna dovedita in cazul

raspunderii civile delictuale, spre deosebire de raspunderea civila contractuala,

creditorului unei obligatii contractuale profitandu-i prezumtia de culpa a celui ce nu

si-a indeplinit obligatia asumata.

4.3.2. Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie.

Generalitati

Art. 998 Cod civil precizeaza in terminis ca “Orice fapta a omului care

cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carei greseala s-a ocazionat a-l

repara”230.

Omul nu este insa responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci

si de acela ocazionat prin neglijenta sau imprudenta sa. O precizeaza textul art. 999

Cod civil, tocmai pentru a distinge intra delicte si asa zisele quasi-delicte, deoarece in

vreme ce primele sunt savarsite cu intentie (animus nocendi), ultimele sunt comise din

neglijenta sau imprudenta.

Culpa nu este definita de legea civila, dar ea poate consta dintr-un fapt pozitiv,

ori dintr-o abtinere, inactivitate, neglijenta sau imprudenta.

Asa cum rezulta din dispozitiile art. 998 si 999 Cod civil raspunderea civila

delictuala este antrenata numai daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii

generale:

A.- existenta unei fapte ilicite;

B.- existenta unui prejudiciu;

C.- legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;

230 ªi in acest caz, legiuitorul român a preluat integral textul art. 1382 din C. civ. francez, care prevede cã “ Tout fait quelconque de l`homme, qui cause a autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrive, a le reparer”

183

D.- existenta culpei. In stransa legatura cu existenta culpei, exista si o alta

conditie subsidiara, capacitatea delictuala, caci nu pot fi trase la raspundere civila

decat persoanele care au actionat avand discernamantul faptelor lor231.

Se impune si precizarea ca nu este suficienta numai existenta obiectiva a acestor

elemente: ele trebuie si dovedite prin orice mijloc de proba in cadrul procesului prin

care se cer despagubiri civile.

Fapta ilicita

Fapta ilicita, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definita ca orice fapta prin care,

incalcandu-se o norma juridica, se cauzeaza o paguba unui drept subiectiv civil sau

unor interese apartinand altei persoane.

Fapta delictuala poate consta fie intr-o actiune, fie intr-o abstentiune (omisiune

sau inactiune). Astfel, distrugerea unor bunuri sau comiterea unui accident rutier care

are drept urmare vatamarea corporala a unei persoane, constituie fapte ilicite comisive.

Dimpotriva, faptul de a nu fi luat toate masurile pentru paza unui animal care i-a

produs altuia un prejudiciu, constituie o fapta delictuala omisiva, comisa printr-o

inactiune.

Fapta ilicita poate fi comisa, asa cum am mai precizat, fie cu intetie, fie din

culpa.

Intre fapta ilicita si culpa exista urmatoarele distinctii:

- fapta poate fi ilicita, dar savarsita fara culpa. Asa fiind, desi ea a produs un

prejudiciu nu va antrena raspunderea civila delictuala pentru ca lipseste vinovatia (de

exemplu, fapta a fost comisa in legitima aparare);

- exista unele cazuri speciale in care raspunderea civila este angajata numai pe

simplul temei al existentei obiective a faptei ilicite aflate in raport de cauzalitate cu

prejudiciul produs, fara a mai fi necesara dovedirea vinovatiei autorului faptei.

231 Pentru opinia potrivit cãreia discernãmântul constituie una dintre condiþiile generale ale rãspunderii civile delictuale, vezi I.P. Filipescu, op. cit. p. 111

184

Pot exista insa situatii in care desi fapta a cauzat un prejudiciu altei persoane,

raspunderea nu poate fi angajata intrucat caracterul ei ilicit a fost inlaturat de anumite

imprejurari.

Asemenea imprejurari care constituie cauza de inlaturare a caracterului ilicit al

faptei cauzatoare de prejudiciu sunt:

1.- Legitima aparare. Prin legitima aparare se intelege orice actiune savarsita

in scopul de a respinge orice atac al unei persoane care ar putea cauza prejudicii232.

O persoana care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este considerata in

legitima aparare daca atacul respins are urmatoarele caractere:

a. - este material, direct, imediat si injust (deci lipsit de temei, care prezinta un

pericol iminent nu o simpla amenintare);

b. - este indreptat impotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori

impotriva unui interes general, obstesc;

c. - pune in pericol grav viata sau integritatea corporala a celui atacat ori

interesul general;

d. - apararea celui ce comite fapta este proportionala cu gravitatea pericolului

indus de atac233. Daca legitima aparare a depasit dimensiunile atacului, ea poate

constitui doar o circumstanta atenuanta, care nu mai exonereaza pe cel ce a comis-o

de raspundere civila.

2. - Starea de necesitate. O fapta cauzatoare de prejudiciu este considerata a fi

fost comisa intr-o asemenea imprejurare, daca prin ea s-a urmarit salvarea vietii,

integritatii corporale sau a sanatatii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu

puteau fi altfel proteguite.

Nu se apreciaza ca fiind stare de necesitate daca faptuitorul si-a dat seama ca

produce urmari vadit mai grave decat acelea ce s-ar fi produs daca pericolul nu era

inlaturat234.

232 În acest sens, vezi V. Negru ºi P. Demetrescu, op. cit. p.115 233 C. Stãtesci ºi C. Bârsan, op. cit. p. 184 234 În acest sens, Sm. Angheni, op. cit. p.103

185

3. - Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege, sau a ordinului

superiorului. Fapta comisa in asemenea circumstante nu are un caracter ilicit,

deoarece a fost impusa ori permisa de un comandant al legii, superior intereselor

particulare infrante. Este spre exemplu, fapta pompierului care pentru a patrunde intr-

o locuinta sa stinga un incendiu, distruge usile de le intrare.

Executarea ordinului superiorului inlatura caracterul ilicit al faptei daca el nu

este vadit ilegal sau abuziv si nici modul de executare nu a fost nelegal.

4. - Exercitarea unui drept. Exercitiul unui drept subiectiv civil trebuie sa

corespunda gradual limitelor si scopului economic si social pentru care a fost

recunoscut235. In principiu, cel ce-si exercita dreptul nu vatama pe nimeni, potrivit

adagiului “qui suo jure utitur neminem laedit”. Exercitiul normal al dreptului

subiectiv, chiar daca aduce unele restrangeri sau prejudicii unui drept subiectiv

apartinand altei persoane nu da nastere unei obligatii de reparatie.

In mod firesc, fiecare subiect de drept suporta exercitiul normal al drepturilor

subiective ale celorlalte subiecte de drept (spre exemplu, concurenta comerciala

loiala, oricat de pagubitoare ar fi ea).

Cu toate acestea, exercitarea dreptului peste limitele stabilite de lege constituie

abuz de drept. O asemenea depasire ori deturnare de la scopul pentru care a fost

recunoscut dreptul subiectiv, este de natura sa produca prejudicii pentru a caror

reparare poate fi angajata raspunderea civila.

Abuzul de drept este sanctionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului subiectiv

exercitat astfel, fie cu raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de

exercitare.

O aplicatie a abuzului de drept este facuta si de art. 723 Cod procedura civila

care prevede ca: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinta si

potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege”236.

235 Pentru teoria abuzului de drept, Gh. Beleiu, op. cit p. 78 - 79 236 Cu privire la exerciþiul drepturilor procedurale, V. M. Ciobanu op. cit. vol. 1 p. 321

186

5. - Consimtamantul victimei constituie o cauza de neraspundere, daca inainte

de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a actiona a autorului caci

“volenti non fit injuria”.

Esential in calificarea acestei cauze de neraspundere este ca victima sa-si fi dat

anterior acordul nu la producerea prejudiciului ci la eventualitatea producerii lui

prin acceptarea savarsirii faptei.

Daca acordul victimei este ulterior producerii prejudiciului, prin aceasta

renuntandu-se de fapt la despagubire, numai suntem in prezenta unei clauze de

neraspundere, ci la o renuntare la un drept ca efect al atributului dispozitiei.

Chestiunea acordului victimei se pune insa nuantat atunci cand prin natura

lor, anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renuntari.

Spre exemplu, o persoana nu poate consimti la propria-i moarte, chiar daca aceasta

este produsa de un medic printr-o operatie chirurgicala riscanta. Ea poate sa-si asume

cel mult riscul operatiei !

Prejudiciul

Prejudiciul consta in efectul negativ suferit de o anumita persoana ca urmare a

unei fapte ilicite savarsita de o alta persoana. Acest efect poate avea un caracter

patrimonial, dar s-a admis ca el poate fi si de natura morala237.

Constituie prejudiciu orice pierdere materiala suferita de o persoana, constand

in diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial, vatamarea integritatii

corporale, distrugerea unor bunuri, decesul sustinatorului legal etc.

Intr-o si mai moderna si riguroasa clasificare a prejudiciului, acesta poate fi

material, corporal sau moral238.

Este material, acel prejudiciu care se refara la patrimoniul si bunurile unei

persoane, la castigul nerealizat sau la pierderea incercata.

237 În privinþa prejudiciului moral, literatura de datã recentã îl recunoaºte, inclusiv posibilitatea evaluãrii ºi acordãrii lui. În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p. 167, I. P. Filipescu op. cit. p.115 sau I. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. vol. 2 p.182 238 Pentru detalii, Gerard Legier, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993 p. 94

187

Este corporal acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere adusa

integritatii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate de munca,

permanenta sau temporara apreciabila in procente239. In general, acesta poate consta in

prejudiciul durerii fizice (pretium doloris)240, prejudiciul estetic241 si prejudiciul de

agrement242.

Este moral acel prejudiciu care se refera la valorile morale ale persoanei. La

randul lui, el poate interesa atingerea adusa onoarei sau vietii private ori poate consta

intr-un prejudiciu de afectiune243.

De regula despagubirile ce se acorda au mereu un caracter patrimonial pentru

ca insusi prejudiciul are un asemenea caracter.

Existenta prejudiciului constituie o conditie esentiala in antrenarea raspunderii

civile delictuale. Culpa, neurmata de producerea unui prejudiciu pentru altul, nu

confera dreptul la o actiune in despagubiri, tocmai pentru ca fapta nu este

producatoare de pagube, iar in drept numai cel care are interes are exercitiul unei

actiuni (pas d’intéret, pas d’action!)244.

In vreme ce raspunderea penala are ca obiect tragerea la raspundere a

faptuitorului prin aplicarea unei pedepse, raspunderea civila delictuala are ca obiect

acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o fapta ilicita.

Pe buna dreptate s-a sustinut ca prejudiciul este masura reparatiei indiferent

de gradul culpei245. Aspectele ce tin de vinovatia in concret nu sunt relevante decat

239 Astfel, s-au acordat despãgubiri pentru vãtãmarea sãnãtãþii sai a integritãþii corporale, deoarece victima trebuie sã depunã un efort mai mare sau sã-ºi asigure o ambianþã corespunzãtoare situaþiei în care se aflã (Trib. Constanþa, dec. pen. 791/1985 în RRD nr.2/1986 p.76) 240 S-a considerat cã se pot acorda despãgubiri materiale pentru daune morale, nu cu titlu de reparaþie sau ca un pretium doloris, ci mai mult ca o satisfacþie datã victimei ºi ca o pedeapsã pentru cel vinovat, de naturã a contribui la prevenirea în viitor a faptelor ilicite de aceeaºi naturã.(M. G. Rarincescu, citat de I. P. Filipescu, op. cit. p.118) 241 Prejudiciul estetic ºi prejudiciul de agrement sunt frecvent plasate în categoria prejudiciilor morale. 242 Prejudiciul constând în desfigurarea sau paralizia poate lipsi persoana de la participarea la viaþa socialã ºi a se bucura de avantajele acestei participãri. Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despãgubiri, care sã asigure o ambianþã corespunzãtoare în familie. De pildã, s-au acordat despãgubiri corespunzãtoare procurãrii unui autoturism cu comenzi speciale pentru deplasarea victimei (T.S. dec. pen. Nr.2132/1985 în RRD nr.9/1986 p. 70) 243 Dacã în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei, sentimentelor de afecþiune faþã de persoane apropiate se produc unele consecinþe patrimoniale, acestea trebuie reparate. Se cuvin în aceeaºi opinie, despãgubiri chiar ºi pentru atingerea sentimentelor moºtenitorilor faþã de victima decedatã.(I.P. Filipescu, op. cit. p. 118) 244 P. C. Vlachide, op. cit. vol. II p. 44 245 Sm. Angheni, op. cit. p. 103

188

in cazul comiterii faptei de catre mai multe persoane in calitate de coautori, sau

atunci cand la producerea prejudiciului a contribuit si culpa concurenta a victimei.

Pentru a se putea stabili raspunderea civila delictuala a unei persoane,

prejudiciul cauzat de aceasta trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii:

1. - Prejudiciul trebuie sa fie cert, ceea ce inseamna ca prezenta sa este sigura

atat in privinta existentei sale dar mai ales in ceea ce priveste posibilitatea de evaluare

a consecintelor patrimoniale incercate de cel ce le-a suferit.

2. - Certitudinea prejudiciului implica actualitatea sa, caci nu se poate pretinde

repararea lui decat numai daca el s-a produs. In mod exceptional, poate fi pretinsa si

repararea prejudiciului viitor, in masura in care desi el nu s-a produs este sigur ca se

va produce si poate fi evaluat cu certitudine246.

Mai mult decat atat, cand dauna viitoare se va consuma succesiv, “rata

temporis” si reparatia sa poate lua forma unor prestatii viitoare si succesive

In practica judiciara s-a stabilit ca pentru a se pastra echilibrul intre paguba

produsa prin fapta prejudiciabila si despagubirea destinata a inlocui cu fiecare rata

acea paguba, cuantumul despagubirilor acordate esalonat, sub forma unor prestatii,

periodice poate fi modificat247.

Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a carui

producere este incerta, asa incat nu se justifica acordarea de despagubiri.

3. - Prejudiciul trebuie sa fie direct, caracter ce rezulta din continutul art.

1086 Cod civil, care desi se refera la raspunderea contractuala, constituie o norma

generala a raspunderii civile, aplicabila asadar si in cazul raspunderii delictuale248

(“Chiar in cazul cand neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului, daunele –

interese ce nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara

a neexecutarii obligatiei”).

246 Spre exemplu, repararea prejudiciului cauzat printr-o incapacitate ireversibilã de muncã (amputarea unui braþ sau a unui picior etc.) poate fi cerutã ºi pentru viitor, existând elemente îndestulãtoare pentru a-i determnina întinderea. 247 Cu privire la posibilitatea de a se modifica despãgubirile civile acordate printr-o hotãrâre definitivã sub forma unor prestaþii periodice, pentru prejudicii rezultate din fapte ilicite, a se vedea ºi Dec. de îndrumare a T.S. nr. 16/25 iulie 1964 în C.D. 1964 p. 34 248 M. Eliescu, Rãspunderea civilã delictualã, Ed. Academiei, Bucureºti 1972 p. 95.

189

Prejudiciul este asadar direct, atunci cand el este urmarea nemijlocita a unei

fapte ilicite, conexiune ce explica de altfel legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si

rezultatul produs cu consecinte patrimoniale nefaste.

4. - Prejudiciul trebuie sa fie personal, caracter ce decurge din imprejurarea

ca doar consecintele patrimoniale ale faptei ilicite sunt susceptibile de reparatie. Ori,

asemenea consecinte nu pot fi suportate decat de catre persoane fizice sau juridice,

singurele susceptibile sa incerce diminuari ale patrimoniului lor.

Atingerea adusa patrimoniului unei persoane poate fi atat de natura materiala,

cat si de natura morala, in masura in care aceasta din urma poate fi evaluata prin

consecintele sale prin criterii patrimoniale. Atata vreme cat prejudiciul material

reprezinta consecinta atingerii unui interes patrimonial (diminuarea activului sau

majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral constituie urmarea lezarii prin

fapta ilicita a unui drept nepatrimonial. In vreme ce prin prejudiciul material persoana

incearca distrugerea ori pierderea unui bun, prejudiciul moral implica atingerea adusa

unuia dintre atributele personalitatii sale, vatamarea corporala sau a sanatatii sale etc.

Prejudiciul material include, asa cum precizeaza art. 1084 Cod civil, atat

pierderea efectiv suferita (damnum emergens), cat si beneficiul nerealizat (lucrum

cessans), care consta in impiedicarea activului patrimonial de o imbogatire care ar fi

avut loc in cazul in care nu se savarsea fapta ilicita249.

Daca in privinta prejudiciului material chestiunile referitoare la evaluare si

reparatia sa au fost transate atat in literatura cat si in jurisprudenta, prejudiciu moral

mai suscita inca discutii si clasificari.

Prejudiciul moral sau dauna morala este insa dificil de acoperit sau chiar

imposibil, deoarece nu se poate stabili o echivalenta intre durerea morala si o anumita

suma de bani si nici ca despagubirea materiala adusa sentimentelor de afectiune este

imorala.

249 E. Safta-Romano, op. cit. Obligaþiile, p. 129

190

Multa vreme, dand apreciere de principiu unei mai vechi hotarari a instantei

supreme250, instantele au apreciat ca nu se pot acorda reparatii materiale pentru

prejudicii de ordin moral.

Tendintele jurisprudentiale actuale sunt insa pentru acordarea de despagubiri

pentru prejudiciul moral incercat. Spre exemplu, s-a propus acordarea de despagubiri

banesti pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial, care sunt consecinte ale vatamarii

sanatatii ori integritatii fizice a persoanei.

Vatamarea corporala severa poate avea drept consecinta pe langa pierderea

totala sau partiala a capacitatii de munca (concretizata printr-un prejudiciu usor de

evaluat ca o diferenta dintre salariul avut anterior si pensia pentru invaliditate

stabilita), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care lipsesc persoana de posibilitatea

de a participa la viata sociala ori culturala si de a culege toate beneficiile acestei

participari. Un asemenea prejudiciu numit si prejudiciu de agrement poate fi atenuat

prin acordarea unor despagubiri care sa asigure o ambianta corespunzatoare in mediul

in care traieste persoana vatamata (in familie, institute de ocrotire ori recuperare

etc.)251.

De asemenea, s-a considerat ca o astfel de vatamare poate reclama pentru cel in

cauza un efort suplimentar pentru activitatile sale cotidiene. Un asemenea efort

(traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor proteze, citirea cu ajutorul

unui singur ochi ett.), poate fi evaluat si trebuie reparat.

Fara a intra in analiza tuturor situatiilor in care au fost acordate ori s-a propus

acordarea de despagubiri materiale pentru prejudicii morale, subliniem ca in prezent

aceasta problema a fost solutionata si in planul legislativ.

Bunaoara art. 11 alineatul 2 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului

administrativ prevede ca in cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ

instanta va hotari si asupra daunelor materiale sau morale. La fel, art. 9 din Legea

11/1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede ca daca faptele de

250 Dec. de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, în C.D. 1952 – 1954, p.25 251 I. P. Filipescu, op. cit. p. 117

191

concurenta neloiala cauzeaza daune materiale sau morale, cel prejudiciat este in

drept sa se adreseze instantei cu o actiune in raspundere civila252.

Nu trebuie fireste neglijata nici imprejurarea ca textele art. 998 si 999 Cod civil,

referindu-se la prejudiciu nu fac nici o distinctie intre prejudiciul patrimonial si cel

nepatrimonial, asa incat obligatia de despagubire a ambelor feluri de prejudicii rezulta

fara putinta de tagada, caci, “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”!

Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu

Existenta raspunderii civile delictuale presupune ca o a treia conditie,

necesitatea ca intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate, in

sensul ca o anumita fapta a cauzat un anumit prejudiciu. Nu poate fi trasa la

raspundere decat acea persoana care printr-o fapta ilicita determinata, a produs acel

prejudiciu a carui reparare se cere. “Per a contrario” nu poate fi trasa la raspundere

civila o persoana care nu a produs prin fapta sa acel prejudiciu. Legatura de cauzalitate

dintre fapta si prejudiciu trebuie sa fie directa, sigura si necesara, ca un raport dintre

cauza si efect.

Existenta conditiilor concrete in care se realizeaza legatura de cauzalitate nu

poate fi apreciata decat, de la caz la caz, de catre instanta judecatoreasca. (Spre

exemplu, o persoana alunecand pe strada pe gheata se loveste la cap. Pe parcursul

transportarii sale la spital, ambulanta derapeaza si izbindu-se intr-un copac ii cauzeaza

leziuni costale. In timpul interventiei chirurgicale moare din cauza asfixiei cauzate de

lipsa de oxigen in sala de operatii. In speta, la decesul victimei, au concurat mai multi

factori: neglijenta municipalitatii, fapta conducatorului auto sau incompetenta

profesionala a medicilor).

252 Prevederi asemãnãtoare conþine ºi O.G. nr.47/29.08.1994 care se referã la daunele materiale, ecologice ºi morale cauzate printr-un dezastru provocat din nerespecatrea obligaþiilor ce revin agenþilor economici.

192

Pe langa aceste conditii generale, proprii in principiu oricarui raport de

cauzalitate, raspunderea civila delictuala implica si o anumita specificitate a

caracterelor legaturii de cauzalitate.

Specifice raportului de cauzalitate in cazul raspunderii civile delictuale ii sunt

urmatoarele premise, unanim recunoscute ca atare si in doctrina si jurisprudenta:

1. - legatura de cauzalitate trebuie sa existe intre actiunea sau inatiunea cu

caracter ilicit si prejudiciu “stricto senso” si nu ca o eventualitate cauzala acceptata in

mod generic;

2. - in analiza raportului de cauzalitate se face abstractie de atitudinea

subiectiva, psihica a faptuitorului fata de fapta comisa si consecintele ei. Sub acest

aspect specific, intereseaza doar obiectivarea faptei si urmarile sale, fiind deocamdata

irelevanta chestiunea imputabilitatii sau a responsabilitatii. In acest sens, ne referim la

caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate in materia raspunderii civile

delictuale253. Intereseaza deci existenta obiectiva a faptei (actiune sau inactiune) si a

urmarii sale specifice, concretizata printr-un prejudiciu;

3. - fapta ilicita avand un caracter uman nu trebuie disociata de alte fapte umane

sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu intereseaza

toate conexiunile posibile, ci doar acelea care intr-un fel sau altul contribuie la

realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;

4. - raportul de cauzalitate poate fi si indirect sau mediat, daca fapta ilicita a

produs o situatie care a permis altor factori sa determine direct un anume prejudiciu.

Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt in legatura cauzala directa cu

prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajuta sau inlesneste savarsirea faptei. El va

raspunde insa alaturi de autor pentru repararea prejudiciului, chiar daca nu l-a produs

nemijlocit prin fapta sa254.

253 C. Stãtesci ºi C. Bârsan, op. cit. p. 190

193

Vinovatia (culpa) faptuitorului

Vinovatia sau culpa este conditia de natura subiectiva in prezenta careia poate

fi angajata raspunderea civila delictuala a faptuitorului, conditie care reflecta

atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta si de consecintele ei.

Daca in dreptul penal vinovatia se infatiseaza fie sub forma intentiei (directa

sau indirecta), fie sub forma culpei (neglijenta sau imprudenta), raspunderea civila

delictuala opereaza numai cu termenul de culpa, acoperitor al tuturor formelor de

vinovatie.

Distinctia nici nu si-ar putea avea utilitate, atata vreme cat aceasta forma a

raspunderii juridice poate fi angajata indiferent de gradul de vinovatie.

In mod exceptional gravitatea culpei are relevanta judiciara doar in anumite

cazuri strict determinate sau al culpei concurente a victimei (in functie de gradul de

vinovatie se stabileste intinderea despagubirilor datorate).

Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv de constiinta,

care presupune un anumit nivel de perceptie sociala a faptelor si urmarilor lor, dar si

un factor volitiv, de vointa, care reflecta actul psihic de deliberare si optiune cu

privire la un anumit comportament ce urmeaza a fi adoptat de catre faptuitor. El

implica libertatea de vointa, de deliberare si decizie in deplina cunostinta de cauza.

Factorul intelectiv este conditionat de nivelul de pregatire si cunoastere in

concret a autorului faptei ilicite, reductibil in final la intrebarea: putea sau trebuia sa

cunoasca autorul faptei ilicite semnificatia si urmarile faptei sale? In functie de

raspunsul la aceasta intrebare se poate stabili daca persoana a actionat sau nu cu

discernamant, altfel spus daca are capacitate delictuala.

Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la raspundere decat

daca a actionat cu capacitate de discernamant, deci daca a avut reprezentarea

consecintelor faptelor sale.

254 Cu privire la rãspunderea civilã a participanþilor la comiterea unei fapte prevãzute de legea penalã, vezi Gr. Teodoru ºi L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didacticã ºi pedagogicã, Bucureºti 1979 p. 215

194

In privinta capacitatii delictuale, opereaza prezumtia ca fiecare persoana a

actionat cu discernamant pana la proba contrarie.

Sunt lipsiti de discernamant si nu raspund pentru faptele lor delictuale minorii

sub 14 ani si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca, chiar daca s-ar face

dovada ca ultimii au actionat intr-un moment de pasagera luciditate255.

Fireste problema culpei sau a capacitatii delictuale nu se pune decat in cazul

raspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-si are nici o ratiune atunci cand

raspunderea este angajata pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori ruina edificiului.

Proba raspunderii civile delictuale

Pentru a fi antrenata raspunderea civila delictuala este necesar a se face

dovada existentei tuturor elementelor raspunderii pentru fapta proprie si anume:

existenta faptei, prejudiciul, legatura cauzala, vinovatia si discernamantul

faptuitorului.

Raspunderea civila delictuala poate fi angajata numai daca sunt indeplinite

toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea raspunderii civile delictuale a

unei persoane in lipsa oricaruia dintre aceste elemente.

Sarcina probei acestor elemente incumba reclamantului, care de cele mai multe

ori este insasi persoana vatamata. Repararea prejudiciului se face in cadrul procesual

numai atunci cand cel ce a cauzat prejudiciul nu intelege sa-l repare pe cale amiabila.

In caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a suferit prejudiciul pe calea unei

actiuni in justitie. Aceasta actiune poate fi purtata fie in procesul penal, fie printr-o

actiune civila separata pentru ca nu mereu o fapta cauzatoare de prejudiciu este si

infractiune.

195

CAPITOLUL V.

PRINCIPIILE DE BAZA ALE SUCCESIUNILOR

5.1.1. Notiuni introductive

Prin mostenire sau succesiune se intelege in sens juridic transmiterea

patrimoniului unei persoane fizice decedate, catre una sau mai multe persoane

determinate de lege sau de catre cel decedat printr-un act special de ultima vointa.

Totodata, succesiunea constituie si unul dintre modurile de dobandire a

dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

In situatia cand defunctul a dispus cu privire la patrimoniul sau, precizand cui

si in ce catime urmeaza a fi impartit acesta dupa moartea sa printr-un act de ultima

vointa numit testament, succesiunea se numeste testamentara.

Daca defunctul nu a dispus prin testament de averea sa, bunurile revin potrivit

dispozitiunilor legale rudelor sale in ordinea chemarii lor la succesiune si sotului

supravietuitor (care nu-i este si nu-i poate fi ruda pana in gradul al IV-lea). Aceasta

transmitere patrimoniala se numeste succesiune legala sau ab intestat (fara de

testament).

De aici, nu trebuie trasa concluzia ca averea defunctului poate fi transmisa in

mod exclusiv numai legal sau numai testamentar: pot fi si cazuri cand mostenirea se

transmite partial in temeiul testamentului si partial in temeiul legii,256 sau cand desi

defunctul a lasat testament, mostenirea se transmite potrivit legii.257

Persoana decedata a carei avere se transmite pe cale de succesiune se numeste

“de cuius”, prescurtare a formulei romane “is de cuius succesione agitur” (cel

despre a carui succesione este vorba). Daca transmiterea se face in temeiul unui

testament, dispunatorul se numeste testator, in vreme ce in cazul succesiunii legale,

de cuius se mai numeste autor sau pur si simplu, defunct.

255 Pentru detalieri, Gh. Beleiu, op. cit. p. 302 256 St. D. Cãrpenaru, Dreptul de moºtenire, Ed. ªt. Enc., B ucureºti, 1982, p. 9

196

Cei care dobandesc in tot sau in parte bunurile celui decedat se numesc

“succesori”, “mostenitori” sau “erezi” ( din latinescul “heredes sui”) in cazul

succesiunii legale, si legatari in cazul succesiunii testamentare. Si unii si ceilalti

daca sunt chemati la succesiune, dar nu au acceptat-o inca pastrandu-si vocatia de a

mosteni, se numesc succesibili.

Ceea ce se transmite prin succesiune poarta denumirea de masa succesorala.

In masa succesorala pot fi atat drepturi cat si obligatii ale defunctului. In vreme ce

primele constituie activul succesoral, obligatiile sau datoriile defunctului alcatuiesc

pasivul succesoral. Prin succesiune se transmit atat activul, cat si pasivul

succesoral.

Nasterea dreptului de mostenire este legata de moartea unei persoane fizice.

Data mortii (constatata medical sau declarata prin hotarare judecatoreasca),

constituie momentul deschiderii succesiunii.

In egala masura, prezinta importanta nu numai data, ci si locul deschiderii

succesiunii. Mostenirea se considera deschisa la locul ultimului domiciliu al celui

care lasa mostenirea, neavand asadar relevanta locul unde a decedat. Aceasta solutie

are la baza principiul ca la ultimul domiciliu se cunosc cel mai bine, atat

mostenitorii cat si bunurile defunctului. Daca acesta nu are un domiciliu cunoscut

sau nu-si are domiciliul in tara, locul deschiderii succesiunii este cel din tara, in care

se afla cele mai importante bunuri ale succesiunii.

5.1.2.Caracterele juridice ale transmiterii succesorale.

Transmiterea mostenirii, indiferent de felul ei, are urmatoarele patru caractere

juridice specifice:

1. Succesiunea este o transmitere pentru cauza de moarte (mortis causa),

deoarece ea nu se produce decat ca o consecinta a mortii unei persoane fizice.

257 Spre exemplu, defunctul a lãsat testament, însã acesta nu cuprinde dispoziþiuni referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral , ci numai alte dispoziþiuni referitoare bunãoarã la funeralii, sau la înlãturarea de la succesiune a unor rude.

197

Fireste prin “moarte” urmeaza a se intelege incetarea din viata a unei persoane

constatata nemijlocit sau prin hotarare judecatoreasca

2. Succesiunea este o transmitere universala, intrucat are ca obiect

patrimoniul defunctului privit ca o totalitate de drepturi si obligatii cu valoare

economica, deci ca o universalitate juridica.258

Mostenirea poate privi patrimoniul defunctului in totalitate sau numai o parte

a lui, caci defunctul poate dispune separat de o anumita masa patrimoniala, (cu titlu

universal), sau de un anumit bun individual determinat (cu titlu particular).

3. Succesiunea este o transmitere unitara, in sensul ca ea constituie o singura

masa de bunuri care se transmite in intregul ei si dupa aceleasi norme fara deosebire

intre bunurile succesorale dupa natura sau originea lor.

4.Succesiunea este o transmitere indivizibila in sensul ca acceptarea sau

renuntarea la mostenire are un caracter indivizibil, neputand avea ca obiect numai o

parte din mostenire. Altfel spus, nici un mostenitor nu poate accepta numai o parte a

mostenirii, spre exemplu numai activul refuzand pasivul succesoral.259

3. Conditiile cerute pentru a mosteni.

Pentru ca o persoana sa poata mosteni, ea trebuie sa intruneasca urmatoarele

conditii:

A.Sa existe la data deschiderii succesiunii. In mod exceptional are vocatie

succesorala si copilul nascut viu ulterior decesului tatalui sau, cu conditia ca el sa fi

fost conceput in timpul vietii tatalui.

Deoarece aceasta data nu poate fi stabilita “post factum” cu exactitate,

legiuitorul a instituit prin art. 61 din C. fam prezumtia timpului legal al conceptiei.

Potrivit acestui text, data conceptiei poate fi considerata oricare zi intre a trei suta si

a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului.260

258 Fr. Deak, Moºtenirea legalã, Ed. Actami, Bucureºti 1994, p. 11 259 Cu privire la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar vezi St. D. Cãrpenaru op. cit. p. 103 – 104. 260 Textul instituie de fapt douã prezumþii: prezumþia celei mnai lungi gestaþii (de 300 de zile) ºi a celei mai scurte (de 180 de zile), precum ºi prezumþia cã este posibilã concepþia copilului în oricare dintre zilele intervalului.

198

Persoana disparuta este considerata a fi in viata atata timp cat nu a intervenit

o hotarare definitiva declarativa de moarte, in vreme ce copilul nascut mort se

considera ca nu a existat niciodata.

B. Sa nu fie nedemna, adica sa nu fi comis fapte care sa-l faca nevrednic de

a mosteni.

Potrivit art.655 din C. civ. sunt nedemni sa succeada:

a.cel condamnat definitiv pentru ca a omorat cu vointa sau a incercat sa

omoare pe defunct;

b. cel ce a facut contra defunctului o acuzatie capitala calomnioasa, fiind

condamnat pentru aceasta printr-o hotarare definitiva;

c. mostenitorul major care avand cunostinta de omorul defunctului nu a

denuntat aceasta justitiei cu exceptia rudelor pana la gradul al III-lea inclusiv si a

sotului ori sotiei faptuitorului.

C. Sa aiba vocatie (chemare) la succesiune. Pentru aceasta, succesorul

trebuie sa fie desemnat de catre defunct prin actul sau de ultima vointa (daca

mostenirea este testamentara), ori sa fie chemat in virtutea calitatii sale succesorale

recunoscute de lege.

Intrucat vocatia testamentara nu ridica probleme in privinta calitatii

mostenitorilor, ne vom referi doar la vocatia succesorala legala.

Asadar daca defunctul nu a dispus prin testament pentru cazul mortii sale,

legea cheama la succesiune rudele pana la gradul al patrulea inclusiv sau sotul

supravietuitor.261

Nu toate rudele defunctului sunt chemate laolalta sa culeaga succesiunea, ci

numai acele rude mai apropiate, iar dintre rudele cele mai apropiate au prioritate

anumite rude inaintea altora.

199

5.1.3. Principiile devolutiunii succesorale legale.

Stabilirea exacta a vocatiunii rudelor de a culege mostenirea tine seama de o

serie de reguli, numite principiile devolutiunii succesorale.

Aceste principii, in numar de trei, sunt urmatoarele:

A. Principiul prioritatii, este regula potrivit careia mostenitorii sunt chemati

la succesiune in ordinea claselor de mostenitori262, printr-o clasa de mostenitori

intelegandu-se un grup de rude care vine la mostenire intr-o anumita ordine, fata de

un alt grup de rude ale defunctului. De exemplu, nepotul de fiu al defunctului, ruda

de gradul II exclude de la mostenire pe parintii acestuia, rude de gradul I, intrucat in

vreme ce acestia fac parte din clasa a II-a a ascendentilor si colateralilor privilegiati,

nepotul face parte din clasa I a descendentilor.

Face exceptie de la acest principiu dreptul de mostenire al sotului

supravietuitor, care, desi nu este ruda cu defunctul si nu face parte din nici-o clasa,

vine totusi la mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori.

B. Principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din

aceeasi clasa este regula potrivit careia inlauntrul aceleiasi clase, rudele mai

apropiate in grad inlatura de la mostenire rudele mai indepartate in grad (proximior

excludit remotiorem). Spre exemplu copiii defunctului, rude de gradul I ii inlatura

de la succesiune pe nepotii de fii, rude de gradul II, desi si unii, si altii fac parte din

aceeasi clasa a descendentilor.

De la aceasta regula exista totusi doua exceptii si anume:

261 Rudenia este legãtura de sânge bazatã pe descendenþa unei persoane dintr-o altã persoanã (rudenie în linie dreaptã), sau pe faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie colateralã). Gradul de rudenie este distanþa dintre douã rude, mãsuratã pe linia legãturii de rudenie, dupã numãrul naºterilor. 262 Codul civil în art. 659, 669-675 stabileºte patru clase de moºtenitori: 1. Clasa I, clasa descendenþilor în linie directã, alcãtuitã din copii, nepoþi ºi strãnepoþi ai defunctului, fãrã limitã de grad; 2. Clasa a II-a, clasa mixtã a ascendenþilor privilegiaþi (pãrinþii defunctului) ºi a colateralilor privilegiaþi (fraþii ºi surorile defunctului) ºi descendenþii lor pânã la gradul al IV-lea inclusiv; 3. Clasa a III-a, clasa ascendenþilor ordinari (bunicii ºi strãbunicii defunctului fãrã limitã de vârstã); 4. Clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii, mãtuºile, verii primari ºi fraþii sau surorile bunicilor defunctului).

200

a) in cadrul clasei a II-a, parintii defunctului, desi rude de gradul I, nu-i

inlatura pe fratii si surorile defunctului, rude de gradul II, deoarece facand parte din

aceeasi clasa vin la succesiune in concurs;

b) reprezentarea succesorala este un beneficiu al legii in temeiul caruia, un

mostenitor mai indepartat in grad urca in locul si gradul ascendentului sau precedent

pentru a culege, in concurs cu mostenitorii mai apropiati in grad, partea care s-ar fi

cuvenit ascendentilor daca s-ar fi aflat in viata la deschiderea mostenirii, potrivit art.

644 din C. civ.

C. Principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad

chemate la mostenire. Potrivit acestui principiu, daca rudele din clasa chemata la

mostenire sunt egale in grad, ele impart mostenirea in parti egale.

Si de la acest principiu exista exceptia potrivit careia, fratii din parinti diferiti

vor imparti mostenirea pe tulpini, egalitatea pastrandu-se numai intre fratii de pe

aceeasi tulpina.

201

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandresco D., Explicatiune teoretica si practica a Dreptului civil roman, in comparatiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia Nationala Iasi, 1898;

2. Alexandresco D., Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman

vol.I Bucuresti, 1906 ; 3. Angheni Sm., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Oscar Print,

Bucuresti 1995; 4. Apostu I., Competenta instantelor judecatoresti in materie civila, Ed.

National, Bucuresti 1996; 5. Apostu I., Faptul juridic licit, izvor de obligatii civile, Ed. National, Bucuresti

1999; 6. Apostu I., Indrumar privind taxa de timbru si timbrul judiciar pentru

cererile adresate instantelor judecatoresti, Ministerului Justitiei si Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Ed. National, Bucuresti 1997;

7. Apostu I., Introducere in teoria dreptului de proprietate si a drepturilor

reale principale, Ed. Evrika Braila 1998; 8. Barasch E.A., I. Nestor I, S. Zilberstein S, Ocrotirea parinteasca, Ed.

Stiintifica, Bucuresti 1960; 9. Beleiu Gh., Drept civil roman, Casa de Editura si Presa Sansa SRL, Bucuresti

1992; 10. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele

dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998; 11. Benabent Alain, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997; 12. Bobos Gh., Teoria generala a statului si dreptului, E.D.P. Bucuresti, 1983;

202

13. Boroi G. si Radescu D., Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. A.L.L. Bucuresti, 1994;

14. Botea Gh., Drept civil. Dreptul la mostenire, Ed. Scorpio 78, Bucuresti 1999; Bucuresti, 1980; 15. Calin A., Dreptul transporturilor. Partea generala, Ed. “Pax Aura Mundi”,

Galati; 16. Cantacuzino M., Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti

1921; 17. Capatana O., Societatile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1991; 18. Carbonier J., Droit civil, Paris, 1956; 19. Carpenaru St. D., Cosmovici P. Tratat de drept civil, Partea generala, vol. I.,

Ed. Academiei, Bucuresti, 1989; 20. Carpenaru St. D., Dreptul comercial roman, Ed. A.L.L. Bucuresti, 1996; 21. Carpenaru St. D., Procedura reorganizarii si lichidarii juridicare, Ed. Atlas

Lex, Bucuresti, 1996; 22. Carpenaru St. D., Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed.

Academiei, Bucuresti 1989; 23. Ceterchi I. si I. Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. All,

Bucuresti 1993; 24. Ceterchi I. si Luburici M., Teoria generala a statului si dreptului. T.U.B.,

1993; 25. Ciobanu V. M., Tratat teoretic si practic deprocedura civila, vol.2 Ed.

National Bucuresti 1997; 26. Ciuca V. M., Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi 1997; 27. Cosma D., Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti

1969; 28. Cosmovici P. M. Drept civil. Introducere in dreptul civil, Ed. All, Bucuresti

1996;

203

29. Cosmovici P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligatii. Legislatie. Ed. All, Bucuresti 1996;

30. Costin M., Marile institutii ale dreptului civil roman, vol.I si II, Ed. Dacia,

Cluj Napoca, 1984; 31. Daghie V. si Apostu I., Elemente de drept public si privat, Ed. National,

Bucuresti, 1998; 32. Deak Fr. s. a. Mostenirea testamentara, transmiterea si imparteala

mostenirii, Ed. Actami, Bucuresti 1994; 33. Deak Fr. si Carpenaru St. Contracte civile si comerciale, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti 1993; 34. Deak Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligatiilor. Partea I-a. Teoria

generala a obligatiilor, Bucuresti 1960; 35. Deak Fr., Mostenirea legala, Ed. Actami, Bucuresti 1994; 36. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, BucureSti

1996; 37. Demitrescu P. Drept civil. Teoria Generala a obligatiilor, Ed. Didactica si

pedagogica, Bucuresti 1966; 38. Dictionarul explicativ al limbii romane, Ed. Academiei, Bucuresti 1984; 39. Dogaru I., Contractul. Consideratii teoretice si practice, Ed. Scrisul

romanesc, Craiova 1983; 40. Dogaru I., Valentele juridice ale vointei, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1986; 41. Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997; 42. Eliescu M., Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti 1972; 43. Eminescu Y. s.a. Subiectele colective de drept in Romania, Ed. Academiei ; 44. Eremia M. C., Interpretarea juridica, Ed. All, Bucuresti 1998; 45. Fekete Gh. si Zinveliu I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactica si

pedagogica, Bucuresti 1969;

204

46. Filipescu I. P., Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

47. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucuresti 1995 ; 48. G. Lutescu G., Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1947 ; 49. Georgescu T., Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galati 1992; 50. Gionea V., Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucuresti 1996; 51. Hamagiu C, Rosetti-Balanescu I., Baicoianu Al., Tratat de drept civil roman,

Ed. Nationala Bucuresti 1929; 52. Hamangiu C. s.a. Tratat de drept civil roman, Ed. All, Bucuresti 1997 vol.3; 53. Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1978; 54. Ionascu A., Drept civil, Partea generala E.D.P., 1963; 55. Ionascu Tr., Tratat de drept civil, vol.1 Partea generala, vol II ,Ed.

Academiei, Bucuresti 1961; 56. Legier Gerard, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993; 57. Leik A., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Apollonia, Iasi 1998; 58. Les I., Principii si institutii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex Bucuresti

1998; 59. Lupan E. si Popescu D., Drept civil. Persoana fizica, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti 1993; 60. Lupulescu D., Dreptul de proprietate comuna al sotilor, Casa de Editura si

Presa “sansa” SRL, Bucuresti, 1992; 61. Lupulescu D., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Lumina Lex

Bucuresti 1997; 62. Macovei I., Contractele de comert exterior in dreptul roman, Ed. Junimea

Iasi 1977;

205

63. Magureanu F., Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Ed. All, Bucuresti 1998;

64. Manoliu J., Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1974; 65. Mazeaud Henry si Leon, “Lecons de droit civil” Ed. Motchrestien, Paris 1962; 66. Mazeaud J., Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959; 67. Negru V. si P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria generala a

obligatiilor si contractele speciale, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1958; 68. Negru V. si Radu D., Drept procesual civil, Ed. Didactica si Pedagogica,

Bucuresti 1975; 69. Nistor V. si Apostu I., Drept public si privat, Ed. Zigotto Galati 1994; 70. Nistor V., Contractul colectiv de munca, Ed. Evrika Braila 1997; 71. Planiol M. et Ripert G., Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926; 72. Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex

Bucuresti 1997; 73. Pop Liviu, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998; 74. Popa N., Teoria generala a dreptului, Ed. Actami Bucuresti 1994; 75. Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundatiei “Romania de Maine”; 76. Popescu T. R. si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica

Bucuresti 1968; 77. Safta Romano E., Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Ed.

“Grafix”, Iasi, 1993; 78. Safta-Romano E., Drept civil. Obligatii. Ed. Neuron Focsani 1996; 79. Sanilevici R., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Universitatea Al. I.

Cuza Iasi 1980; 80. Starck B., Roland H., Boyer L., Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995

206

81. Statescu C. si Barsan C., Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, Universitatea Bucuresti 1980;

82. Statescu C. si Barsan C., Tratat de Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,

Ed. Academiei, Bucuresti 1981; 83. Statescu C., Dreptul civil - Persoana fizica, Persoana juridica.

Drepturile 84. Statescu C., Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane,

Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1984; 85. Stef F., Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995; 86. Stoenescu I. si Zilberstein S., Drept procesual civil, Ed. Didactica si pedagogica

Bucuresti 1977; 87. Stoica V. Rezolutiunea si rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuresti

1997; 88. Urs I. si Angheni Sm., Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a

obligatiilor civile. Vol.I - III, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1998; 89. Vlachide P. C., Repetitia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova

Bucuresti 1994 Vol. I si Vol. II; 90. Zilberstein S.si Ciobanu V. M., Drept procesual civil. Executarea silita. Vol. 1

Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998; 91. Zinveliu I., Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor

cetatenilor, Ed. Dacia Cluj 1978; 92. Zlatescu V.D., Lectii de drept civil, Ed. Fundatiei Romaniei de Maine,

Bucuresti, 1995;

207

DICTIONAR DE ADAGII SI LOCUTIUNI JURIDICE

LATINE FRECVENT UTILIZATE

A

Ab initio = De la bun inceput, dintru inceput. Ab orem ad aurem = De la gura la ureche, discret. Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmeaza principalul. Cu alte

cuvinte, este carmuit de aceeasi lege. A contrario = Dimpotriva, in sens opus sau prin opozitie.

Metoda de argumentare logica ce demonstreaza nerelevanta tezei opuse: daca acceptam albul, nu poate fi tot alb in sens opus.

Actio in personam = Actiune indreptata impotriva persoanei. Actio in rem = Actiune reala, indreptata impotriva unui

lucru. Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea actiune in justitie cel ce nu

are interes. Actori incumbit onus probandi = Reclamantului ii revine sarcina probei. Ad Kalendas Graecas = La calendele grecesti. Traductibil prin

niciodata, caci in calendarul grecesc nu existau ca la romani kalendae adica prima zi a lunii cand trebuiau achitate datoriile.

Ad literam = Cuvant cu cuvant, in litera cartii. Ad probationem = Care serveste ca mijloc de proba. Ad validitatem = Care conditioneaza validitatea. Ad valorem = Dupa valoare. De exemplu taxa de timbru

dupa valoare, sau competenta unei instante dupa valoarea pretentiilor.

A fortiore = De la cel mai tare. Rationament de interpretare logica in sensul ca acel ce poate mai mult poate si mai putin.

Ad nutum = De indata, imediat, la porunca. Animus donandi = Cu intentia de a darui.

208

Animus novandi = Cu intentia de a innoi. Animus sibi habendi = Cu intentia de a avea, de a poseda pentru

sine. Audiatur et altera pars = Sa fie ascultata si cealalta parte (Seneca).

B

Bona fides = Buna credinta, cu buna credinta.

C

Cessante causa, effectus cessat = Daca inceteaza cauza, inceteaza si efectul

Cessante ratione legis, cessat = Daca inceteaza motivatia legii lex ipsa inceteaza legea insasi. Cessio crediti = Cesiunea de creanta. Cessio debiti = Cesiunea de datorie Condicio sine qua non = Conditie absolut indispensabila “fara de

care nu” Consensus = Consimtamantul partilor, necesar pentru

incheierea unei conventii Corpore alieno = “(Posesor) de corp strain” Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseste?” Formula folosita

atunci cand nu este clara intentia cu care a fost savarsit un anumit act sau exista indoieli asupra oportunitatii acestuia.

D

Damnum emergens, lucrum = O paguba ce se iveste, un cessans castig care inceteaza. Datio in solutum = Stingerea obligatiei prin plata altui lucru

decat cel datorat cu acordul creditorului. De facto = De fapt. Situatie de fapt opusa unei situatii

de drept. De jure = De drept. Situatie prevazuta de lege.

209

De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege data (existenta, in vigoare), si despre o lege care va fi data ori ar trebui sa fie data.

Docendo discimus = Invatam invatand pe altii. Donationes mortis causa = Donatiuni pentru cauza de moarte. Se

constituie sub conditia ca donatorul sa nu moara inaintea donatarului. Ele se desfiinteaza daca donatarul moare inaintea donatorului, actul de donatie devenind caduc.

Do ut des = “Iti dau ca sa-mi dai!” Formula referitoare la echivalenta prestatiilor in cazul schimbului. In sens larg, serviciu contra serviciu.

Dura lex sed lex = Legea este aspra dar e lege, adagiu care exprima caracterul obligatoriu al legii, oricat de aspra ar fi ea.

E

Electa una via, non datur recursus = Data fiind sau daca s-a dat/acordat (regressus) ad alteram (viam) o cale, nu se admite a se recurge la cealalta/la

o alta cale. Eo facto = Prin acest fapt sau dupa ce acest lucru s-a

facut ori daca s-a realizat acest lucru. Eo ipso = Prin lucrul in sine/insusi sau chiar prin

acest lucru. Errare humanum est = A gresi este omeneste. Proverb latin pus in

circulatie de Cicero sub forma “Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare”, adica, “Orice om poate gresi dar numai prostul staruie in greseala.

Error communis facit ius = “Greseala comuna produce norma juridica, greselile oamenilor. determina promulgarea unei legi noi”

Error in negotio = “Eroare in afacere” sau in natura juridica a contractului.

Error in personam = Greseala cu privire la persoana. Error in substantia = Greseala cu privire la calitatile esentiale ale

unui lucru; ceea ce atrage nulitatea contractului.

Ex aequo = La egalitate.

210

Ex eadem causa = Din aceeasi cauza. Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naste nimic (Lucretiu). Ex contractu = Din contract. Ex nova = Din nou. Ex nunc = De acum, cu efecte in viitor. Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut. Exceptione sunt strictissimae = Exceptiile de la lege sunt de foarte interpretationis stricta interpretare. Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare. Experentia docet = Experienta te invata. Extra ordinem = Procedura extraordinara.

F

Fama volat = Zvonul zboara, se raspandeste repede

(Vergilius).

Fiat iustitia, pereat mundus = Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa piara lumea. Legea trebuie aplicata in orice conditii, dreptatea trebuie instaurata cu orice pret.

Finis coronat opus = Sfarsitul incoroneaza opera (Horatius). Fraus omnia corrumpit = O frauda poate corupe totul.

G

Grosso modo = In mare, grosier, grosolan.

Generalis (lex) specialibus non = O lege generala nu deroga de derogat la cele speciale. Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

H

Habentes causa = Avanzii cauza, cei care au interes. Heres sustinet personam defuncti = Mostenitorii continua (sustin) in proces

persoana defunctului Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.

211

I

Ignorantia legum excusat neminem = Necunoasterea legii nu scuza pe nimeni.

In dubio pro debitore = In situatie indoielnica deciziile se iau in favoarea debitorului.

In dubio pro reo = In caz de indoiala deciziile se iau in favoarea paratului.

In excipiendo, reus fit actor = In aparare paratul devine reclamant, in sensul ca trebuie sa-si dovedeasca sustinerile.

In extenso = Pe larg. In liminae litis = In pragul, la inceputul procesului In pari causa melior est causa = Intr-o pricina egala, mai bun este possidentis dreptul/pricina celui ce poseda. In situ = Pe pozitie, chiar in acel loc. Intuitu personae = Avand in vedere persoana, din perspectiva

calitatii persoanei. Iocandi causa = Din gluma, in joaca. Ipso facto = Prin faptul insusi, inteles de la sine,

implicit. Ipso iure = Prin dreptul insusi, pe temeiul dreptului

insusi. Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru, dreptul de a

percepe roadele acelui lucru, dreptul de a consuma un lucrui, ca atribute ale dreptului de proprietate.

Iuris et de iure = Prezumtie de drept ce nu poate fi combatuta (absoluta).

Iuris tantum = Prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie.

L

Lata culpa; levis culpa = Vina mare, neglijenta grosolana; vina

usoara, vina din nebagare de seama.

Lato sensu = In sens larg. Lex fori = Legea instantei, a tribunalului local.

212

Lex loci contractus = Legea locului de incheiere a contractului. Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului. Lex loci laesionis = Legea locului vatamarii. Lex personalis = Legea personala sau legea persoanei fizice. Lex rei sitae = Legea locului unde este situat bunul, lucrul

in discutie sau in litigiu. Lex specialis derogat generali = O lege speciala deroga de la cea generala. Locus regit actum = Locul guverneaza actul, formula utilizata in

dreptul international. Un act se intocmeste in conformitate cu legislatia statului pe teritoriul caruia a fost incheiat.

Lucrum cessans = Un castig ce inceteaza, deci nu se mai poate realiza.

M

Malitiis non est indulgendum = Rautatii nu i se acorda indulgenta.

Manu militari = Cu putere armata, adica a pune capat unei stari de lucruri prin masuri drastice.

Mater semper certa, pater incertus = Mama este intotdeauna sigura, tatal nesigur.

Mea culpa = Din vina mea, formula prin care se cere iertare in semn de recunoastere a vinei.

Modus vivendi = Mod de a trai, mod de viata, modalitate de intelegere intre doua sau mai multe persoane prin concesii reciproce sau prin acceptarea unor compromisuri.

Mutatis mutandis = Daca se schimba cele ce trebuiesc schimbate ori in alte imprejurari si cu alte persoane sau intamplari, dar evenimente asemanatoare.

Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc. Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

N

Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezeaza cel care se foloseste

de dreptul sau

213

Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat cand isi allegans invoca propria indecenta/vina. Nemo censetur ignorare legem = Nimeni nu are voie sa nu cunoasca legea/

necunoasterea legii nu constituie o justificare a nerespectarii ei.

Nemo cogitur edere contra se = Nimeni nu poate fi constrans sa dea dovezi in justitie contra sa.

Nemo dat quod non habet = Nimeni nu da ce nu are. Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecator in propriul

proces. Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia potest quam ipse habeat mai mult drept decat are el insusi. Non bis in idem = Nu de doua ori pentru aceeasi vina.

Axioma juridica potrivit careia nimeni nu poate fi judecat de doua ori pentru aceeasi vina.

Non rex est lex, sed lex est rex = Nu regele este lege ci legea este rege. Nulla lex satis commoda omnibus = Nici o lege nu este destul de est potrivita pentru toti (Cato). Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsa, nici o incriminare in afara

legii.

O

Onus probandi incumbit actori = sarcina probei ii revine reclamantului.

P

Pacta sunt servanda = Tratatele, conventiile, invoielile trebuie

respectate. Prin acest adagiu este ilustrat

principiul fortei obligatorii a contractelor.

Pendente conditione = Cat timp conditia este suspensiva Prior tempore potior iure = Cel dintai in timp este mai tare in drept. Pro domo sua = A lupta, a pleda pentru propriul interes

(Cicero). Penitur non solum quia peccatur = Este pedepsit nu numai pentru ca sed ne peccetur greseste, ci si ca sa nu mai greseasca.

214

Q

Qui malis parcit bonis nocet = Cine cruta pe cei rai vatama pe cei buni.

Quod erat demonstrandum = Ceea ce era de demonstrat. Quod nullum est nullum producit = Ceea ce nu este nimic nu effectum produce nici un efect.

R

Rebus sic standibus = Asa stand lucrurile.

Res inter alios acta aliis neque = Lucrul convenit intre unii nu poate nocere neque prodesse potest fi nici vatamator nici de folos altora. Este

adagiul prin care se exprima plastic principiul relativitatii efectelor actului juridic.

Res iudicata pro veritate accipitur/ = Lucrul judecat este acceptat/ habetur socotit ca adevarat. Este adagiul care exprima

in mod plastic principiul autoritatii lucrului judecat.

Resoluto jure dantis, resolvitur = In masura in care s-a anulat dreptul ius accipientis celui ce da, se anuleaza si dreptul celui ce

dobandeste. Adagiul da glas principiului anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial ca efect al nulitatii.

Res perit domino = Un bun piere in detrimentul stapanului, proprietarului.

Restitutio in integrum = Reparatie integrala, repunerea unei persoane in starea anterioara unui fapt juridic care I-a lezat un drept. In sens generic, repararea totala a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

S

Sine iustitia, nulla libertas = Fara dreptate, nici o libertate. Sine pretio nula est venditio = Nu exista nici o vanzare fara pret.

215

Sine qua non = Conditie fara de care nu se produce efectul

urmarit.

Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru to.

Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru toti; toata lumea are dreptul de a se bucura de unele avantaje naturale.

Solo consensu = Prin simplul consimtamant sau numai prin consens.

Solus consensus obligat = numai consimtamantul creaza obligatii. Solutio debiti = Plata datoriei. Solvendi causa = Pentru plata, ca oferta de plata. Specialia generalibus derogant = Cele speciale deroga de la cele generale. Status quo = Situatie in care se afla un lucru. Stricto sensu = In sens restrans.

T

Tantum devolutum quantum = S-a judecat atat cat s-a cerut.

appellatum Tempus regit actum = Timpul, legea in vigoare la un moment dat

guverneaza actul. Tertium non datur = Nu se acorda, nu exista o a treia

posibilitate. Testis unus, testis nullus = Un singur martor este ca nici-un martor. Nu

este suficient un singur martor pentru a stabili adevarul intr-un proces.

U

Ubi cessat ratio legis cessat lex = Unde inceteaza motivatia legii, inceteaza

legea insasi.

Ubi eadem ratio ibi eadem solutio = Unde este aceeasi motivatie, acolo este aceeasi solutie.

Ubi ius ibi remedium = Unde exista drept, acolo exista si remediu. Ubi lex non distinguit, nec nos = Unde legea nu distinge, nici noi distinguere debemus nu trebuie sa distingem.

216

Ut singuli = Bunuri individuale.

V

Verba docent, exempla trahunt = Cuvintele invata, exemplele atrag.

Veritas semper vincit = Adevarul invinge intotdeauna. Victis honos = Cinste invinsilor. Adagiul da glas

perceptului moral ca a pierde cu onoare este mai onorabil decat a castiga pe cai miselesti.

Vis maior = Forta majora. Volenti non fit iniuria = Nu se face nedreptate celui care o vrea. Nu

este intemeiata o plangere facuta de cel ce a consimtit la pagubirea sa.

Vox populi, vox dei = Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu. Justetea unui lucru se intemeiaza pe acordul unanim, pe consensul general.

Vulnerat omnes, ultima necat = toate loviturile ranesc, ultima ucide.

217

C U P R I N S

Capitolul I. Notiuni generale Sectiunea 1.1. Dreptul civil, ramura a dreptului privat p. 4

Sectiunea 1.2. Notiunea, definitia si obiectul dreptului civil p. 5 Capitolul II. Introducere in dreptul civil

Sectiunea 2.1. Raportul juridic civil p. 7

2.1.1. Subiectele raportului juridic civil p. 8 2.1.2. Continutul raportului juridic civil p. 9

2.1.3. Obiectul raportului juridic civil p 12 Sectiunea 2.2. Actul juridic civil p.17

2.2.1. Notiune, definitie, clasificare p.17 2.2.2. Conditiile de validitate ale actului juridic civil p.19 A.

Capacitatea de a incheia actul juridic civil p. 19; B. Consimtamantul p. 20 ; C. Obiectul p.21;D. Cauza licita p.22 ; E. Efectele actului juridic civil p.24; 2.2.3. Nulitatea actului juridic civil p. 28: A. Nulitatea absoluta si nulitatea relativa p.28; B. Nulitatea partiala si nulitatea totala p.29; C. Nulitatea expresa si nulitatea virtuala p.29; D. Nulitatea de fond si nulitatea de forma p.29; Sectiunea 2.3. Persoana fizica p.32. 2.3.1. Capacitatea persoanei fizice p.33 2.3.2. Identificarea persoanei fizice p.35: A. Numele p.36; B. Domiciliul p.39; C. Starea civila p.42; Sectiunea 2.4. Persoana juridica p.44 2.4.1. Notiuni generale p.44 2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice p.46: A. Organizarea de sine statatoare p.46; B. Patrimoniul propriu p.47; C. Scopul licit p.48; 2.4.3. Clasificarea persoanelor juuridice p.49 2.4.4. Infiintarea persoanelor juridice p.50 2.4.5. Capacitatea persoanelor juridice p.53: A. Capacitatea de folosinta p.53; B. Capacitatea de exercitiu p.54; 2.4.6. Incetarea persoanei juridice p.55

Capitolul III. Sinteze privitoare la drepturile reale Sectiunea 3.1. Patrimoniul p.58

3.1.1. Notiuni generale p.58 3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului p.60

218

3.1.3. Functiile patrimoniului p.61: A. Patrimoniul si dreptul de gaj general al creditorilor chirografari p.62; B. Patrimoniul si subrogatia reala cu titlu universal p.63; C. Patrimoniul si transmiterea universala sau cu titlu universal p.64; 3.1.4. Drepturile reale si drepturile de creanta p.65 Sectiunea 3.2. Dreptul de proprietate p.66 3.2.1. Notiuni generale. Definitie p.66

3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate p.67 3.2.3. Atributele dreptului de proprietate p.69 3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate p.70: A. Regimul juridic al imobilelor p.71; B. Regimul juridic al terenurilor p.72; C. Regimul juridic al constructiilor p.73; D. Regimul juridic al apelor p.74; 3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privata p.76: A. Caracterele dreptului de proprietate privata p.77; B. Subiectele dreptului de proprietate privata p.78; C. Obiectul dreptului de proprietate privata p.78; 3.2.6. Proprietatea publica p.80: A. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publica p.81; B. Obiectul dreptului de proprietate publica p.82; 3.2.7. Modalitatile dreptului de proprietate p.83: A. Notiuni generale p.83; B. Proprietatea rezolubila p.83; C. Proprietatea anulabila p.85; D. Proprietatea comuna p.85; Sectiunea 3.3. Posesia p.94 3.3.1. Notiuni generale p.94 3.3.2. Dobandirea, dovada si pierderea posesiei p.96 3.3.3. Calitatile si viciile posesiei p.97 3.3.4. Efectele posesiei p.102: A. Prezumtia de proprietate p.102; B. Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna credinta p.103; C. Protejarea posesiei prin actiunile posesorii p.104; D. Dobandirea proprietatii prin efectul posesiei p.105; Sectiunea 3.4. Apararea dreptului de proprietate p.106 3.4.1. Notiuni generale p.106 3.4.2. Actiunea in revendicare. Definitie p.107 3.4.3. Conditii pentru exercitarea actiunii in revendicare p.108: A. Actiunea in revendicare imobiliara p.110; B. Actiunea in revendicare mobiliara p.112;

Capitolul IV. Obligatiile civile si izvoarele lor Sectiunea 4.1. Notiunea si izvoarele obligatiilor civile p.114

4.1.1. Clasificarea obligatiilor civile p.118 4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligatiilor civile p.121 Sectiunea 4.2. Notiunea si definitia contractului civil p.125 4.2.1. Vointa juridica, element esential al contractului p.126 4.2.2. Clasificarea contractelor civile p.128

219

4.2.3. Conditiile de validitate ale contractelor p.133 4.2.4. Incheierea contractelor p.139: A. Negocierile precontractuale p.140; B. Oferta de a contracta p.141; C. Promisiunea de a contracta sau antecontractul p.145; D. Acceptarea p.145 4.2.5. Efectele contractelor p.151 Sectiunea 4.3. Raspunderea civila delictuala p.174 4.3.1. Notiunea juridica si functiile raspunderii civile delictuale p.175 4.3.2. Raspunderea civila pentru fapta proprie p.182

Capitolul V. Principiile de baza ale succesiunilor 5.1.1. Notiuni introductive p.195 5.1.2. Caracterele juridice ale transmiterii succesorale p.196 5.1.3. Principiile devolutiunii succesorale legale p.199 Bibliografie p.201 Dictionar de adagii si locutiuni juridice latine frecvent utilizate p.207

Cuprins p.217