Drept Civil tot

178
SEMINARUL 1 Elemente prealabile 1. Definiţia Dreptului în general – noţiunea de „Drept” cunoaşte mai multe accepţiuni; am putea spune că acest cuvânt, anume „Drept” este un termen polisemantic; - întâi, prin „Drept” înţelegem „ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor dintr-o colectivitate (această definiţie vede Dreptul ca fiind sinonim termenului de lege; aşadar, o atare definiţie este, în realitate, cea a Dreptului obiectiv sau a ceea ce britanicii numesc „LAW”); - în al doilea rând, „Drept” semnifică şi următorul lucru: facultate (posibilitate) recunoscută de Dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică”(potrivit acestei definiţii, termenul de „Drept” este sinonim noţiunii de prerogativă în temeiul căreia se poate adopta o anumită conduită; această a doua definiţie este cea a dreptului subiectiv –de pildă, a dreptului de proprietate sau a dreptului de creanţă ori personal; o atare definiţie este, în realitate, ceea ce britanicii numesc „RIGHT”); - aşadar, pentru a înţelege mai bine distincţia dintre Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv, cel mai potrivit ar fi să ţinem seama de terminologia britanică, întrucât aceasta se referă la Dreptul obiectiv prin termenul de „LAW”, iar dreptul subiectiv este evidenţiat prin termenul de „RIGHT”; în dreptul român şi cel francez atât Dreptul obiectiv, cât şi cel subiectiv sunt reliefate printr-un termen asemănător, care poate crea confuzii (acest termen fiind, în română, „Drept”, iar în franceză „Droit”); - în al treilea rând, prin cuvântul „Drept” ne vom referi şi la „Ştiinţa dreptului”, adică la „acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea dreptului obiectiv şi a drepturilor 1

Transcript of Drept Civil tot

Page 1: Drept Civil tot

SEMINARUL 1 – Elemente prealabile

1. Definiţia Dreptului în general – noţiunea de „Drept” cunoaşte mai multe accepţiuni; am putea spune că acest cuvânt, anume „Drept” este un termen polisemantic;

- întâi, prin „Drept” înţelegem „ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor dintr-o colectivitate” (această definiţie vede Dreptul ca fiind sinonim termenului de lege; aşadar, o atare definiţie este, în realitate, cea a Dreptului obiectiv sau a ceea ce britanicii numesc „LAW”);

- în al doilea rând, „Drept” semnifică şi următorul lucru: „facultate (posibilitate) recunoscută de Dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică”(potrivit acestei definiţii, termenul de „Drept” este sinonim noţiunii de prerogativă în temeiul căreia se poate adopta o anumită conduită; această a doua definiţie este cea a dreptului subiectiv –de pildă, a dreptului de proprietate sau a dreptului de creanţă ori personal; o atare definiţie este, în realitate, ceea ce britanicii numesc „RIGHT”);

- aşadar, pentru a înţelege mai bine distincţia dintre Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv, cel mai potrivit ar fi să ţinem seama de terminologia britanică, întrucât aceasta se referă la Dreptul obiectiv prin termenul de „LAW”, iar dreptul subiectiv este evidenţiat prin termenul de „RIGHT”; în dreptul român şi cel francez atât Dreptul obiectiv, cât şi cel subiectiv sunt reliefate printr-un termen asemănător, care poate crea confuzii (acest termen fiind, în română, „Drept”, iar în franceză „Droit”);

- în al treilea rând, prin cuvântul „Drept” ne vom referi şi la „Ştiinţa dreptului”, adică la „acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea dreptului obiectiv şi a drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane”; această a treia accepţiune a termenului de „Drept” este şi cea mai largă, reunindu-le sub aripa sa pe primele două (anume, Dreptul obiectiv şi Dreptul subiectiv);

totuşi, pe marginea Dreptului ca ştiinţă au existat unele discuţii: de pildă, jurisconsultul roman Celsus definea Dreptul într-o manieră extrem de interesantă, zicând „Ius est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a echităţii); în consecinţă, o observaţie nu a putut fi evitată: s-a constatat că, în toate epocile, Dreptul a avut savanţii săi (ideea de savant, aşadar, ducându-ne cu gândul la ideea de ştiinţă), însă, cu toate acestea, există o îndoială pe marginea faptului că Dreptul este, cu adevărat, o ştiinţă; în acest sens, privirile s-au întors înspre definiţia lui Celsus, care făcea din Drept mai degrabă o artă; în cele din urmă, s-a spus că în măsura în care un

1

Page 2: Drept Civil tot

ansamblu de cunoştinţe raţionale şi coordonate merită denumirea de ştiinţă, atunci în mod cert există o Ştiinţă a Dreptului;

stabilit fiind faptul că Dreptul este o ştiinţă, s-a zis că ar fi de dorit a nu confunda ştiinţele propriu-zis juridice cu ştiinţele colaterale dreptului; ştiinţele propriu-zis juridice privesc fie dreptul pozitiv (adică, totalitatea normelor juridice care se află în vigoare la un anumit moment într-un anumit loc), fie legislaţia (înţelegând aici prin „legislaţie”, nu actele normative în vigoare, ci un element ce se opune dreptului pozitiv, înţelegând, deci, aşa-zisa „lex ferenda”, anume dreptul care nu există încă, însă care ar fi de dorit să existe);

când vine vorba despre ştiinţele propriu-zis juridice ce privesc dreptul pozitiv, s-a observat că Dreptul este o ştiinţă a sistematizării (a); într-adevăr, actele normative, mai ales în contemporaneitate, sunt într-un număr colosal, regulile de drept sunt dispersate sau chiar incoerente (de pildă, regulile de drept civil se regăsesc într-un mare număr de acte normative, aşa cum ar fi Codul civil, Decretul nr.31/1954, Decretul nr.167/1958 etc.); de aceea, este necesasar a aduna, a clasa, pe scurt a pune în ordine toate aceste elemente, pentru a conferi dispoziţiilor particulare unitatea unui sistem (luăm ca exemplu prescripţia extinctivă în ipoteza răspunderii civile a antreprenorului pentru calitatea construcţiei; cu privire la acest aspect există nu mai puţin de trei acte normative care ar putea fi incidente: Decretul nr.167/1958 –art.11 alin.(2)-, Codul civil –art.1483- şi Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii –art.29-; art.1483 din Codul civil prevede că termenul de prescripţie extinctivă, în ipoteza dărâmării unei construcţii pricinuite de viciul de construcţie sau de viciul pământului, este de 10 ani de la recepţia acelei construcţii; art.11 alin.(2) din Decretul nr.167/1958 prevede că prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii este de 3 ani de la predare, adică de la recepţie; art.29 din Legea nr.10/1995 arată că proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia atestat, dirigintele de specialitate, expertul tehnic atestat rãspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrãrii; aşadar, avem reguli de drept civil dispersate în trei acte normative diferite; rolul ştiinţei este de a sistematiza toate aceste reguli, de a le conferi unitate, în definitiv, de a stabili care sunt raporturile dintre ele; aşadar, văzând cele trei texte de lege, doctrina a ajuns la concluzia că termenul de 10 ani despre care vorbeşte art.29 din Legea nr.10/1995 –termen ce priveşte toate ipotezele de vicii ascunse- înlocuieşte termenul de 3 ani despre care vorbeşte art.11 alin.(2) din Decretul nr.167/1958 şi înlocuieşte, totodată, termenul de 10 ani despre care face vorbire art.1483 din Codul civil –acest text din Codul civil privea doar ipoteza dărâmării unei construcţii, aspect pe care îl acoperă art.29 din Legea nr.10/1995-);

mai departe, când vine vorba tot despre ştiinţele propriu-zis juridice ce privesc dreptul pozitiv, s-a observat că Dreptul este o ştiinţă a interpretării (b); într-adevăr, aplicarea unei reguli

2

Page 3: Drept Civil tot

de drept, afară de cazul în care este de o simplitate ieşită din comun, presupune o interpretare prealabilă; regula de drept este o dispoziţie abstractă, aşa încât interpretului (judecător sau comentator al textului ce cuprinde regula de drept) îi revine sarcina de a asigura transpunerea abstractului (adică, a regulii de drept) la cazul concret ( de exemplu, răspunderea civilă generală pentru fapta altuia, mai exact, prima teză a art.1000 alin.(1) din Codul civil; prima teză a acestui art.1000 alin.(1) din Codul civil prevede că suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde; multă vreme s-a considerat că acea formulă nu este decât una introductivă pentru alin.(2)-(4) ale art.1000; ulterior, însă, prima teză a art.1000 alin.(1) a fost altfel interpretată; Curtea de Casaţie franceză, în afacerea Blieck din 29 martie 1991, a spus că prima teză a art.1000 alin.1 consacră o ipoteză de sine stătătoare de răspundere civilă pentru fapta altuia; aşadar, instanţa supremă franceză nu a mai intepretat alin.1 al art.1000 ca fiind doar o introducere pentru alineatele următoare, ci a considerat că acel text vizează o nouă ipoteză de răspundere civilă);

referitor la ştiinţele propriu-zise juridice ce privesc legislaţia, trebuie spus că elaborarea legilor, elaborarea normelor juridice este o ştiinţă, căreia i-am putea zice legistică; primul aspect (a) al legisticii ar fi acela de a determina nevoia socială care impune adoptarea legilor, adică de a determina dacă legiuitorul trebuie să intervină şi în ce sens; a şti dacă legiuitorul trebuie să intervină, iar în caz afirmativ, a determina maniera în care trebuie s-o facă, este un aspect ce l-am putea numi politica legislativă; politica legislativă implică o critică a dreptului pozitiv (vom înţelege prin critică o evaluare pozitivă sau, după caz, negativă); un al doilea aspect al legisticii (b) ar fi chiar redactarea textelor de lege; cu privire la redactarea textelor de lege, mai multe aspecte pot fi discutate: întâi, redactarea trebuie să se facă într-o manieră populară (aşa încât oricine, fără mari chinuri, ar putea să înţeleagă textul de lege) sau într-o manieră tehnică (aşa cum este cazul Codului civil german) ?, apoi ar trebui ca textul de lege să enumere cazuri practice (metoda cazuistică) sau să fie redactat în termeni generali (sub forma a ceea ce se cheamă metoda clausulae generales) ?; pe marginea Codului civil francez (şi, deci, a Codului civil român) se poate observa că legiuitorul a ales o redactare intermediară (adică, nici foarte tehnică, însă niciuna populară), iar metoda, într-o mai mare măsură, este cea a clauzelor generale (de pildă, art.998 C.civ. spune că orice faptă a omului prin care se cauzează altuia prejudiciu îl obligă pe cel din a cărui vină s-a ocazionat a-l repara; aşadar, legiuitorul nu a enumerat o multitudine de fapte ilicite, nu a arătat despre ce fel de prejudicii ar putea fi vorba şi nici nu a indicat în ce ar putea consta reparaţia; legiuitorul pur şi simplu s-a mulţumit să arate că sunt necesare o faptă ilicită, un prejudiciu, iar apoi o obligaţie de reparaţie, urmând ca juriştii să stabilească, în circumstanţe concrete tipul de faptă ilicită –spre exemplu, o distrugere-, prejudiciul –spre exemplu, unul patrimonial sau extrapatrimonial- şi obligaţia de reparaţie –spre exemplu, o sumă de bani sau oferirea unui alt bun în locul celui pierit; totuşi, metoda cazuistică poate fi observată, de pildă, în cazul art.1552 C.civ.); un al treilea aspect al legisticii (c) este procedura adoptării regulii de drept, a legii (de pildă, legea este dezbătută în Parlament,

3

Page 4: Drept Civil tot

redactarea iniţială poate fi modificată prin amendamente ce au loc în momentul dezbaterii, apoi legea urmează a fi votată, iar, în sfârşit, ea este promulgată de Preşedintele ţării);

ştiinţele colaterale dreptului au fost împărţite în două categorii: ştiinţe colaterale clasice şi ştiinţe colaterale mai nou apărute; ştiinţele colaterale clasice (a) ar fi acestea: istoria dreptului (printre ceea ce oferă istoria dreptului regăsim, de exemplu, clarificarea instituţiilor juridice actuale; spre exemplu, distincţia dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală poate fi înţeleasă doar studiind istoria celor două instituţii juridice, începând cu dreptul roman; în dreptul roman, distincţia era una cât se poate de neclară, deşi erau recunoscute aşa-zisele acţiuni reipersecutorii care aveau ca scop reparaţia unei pagube şi, pe de altă parte, existau acţiuni penale prin care se urmărea aplicarea unei pedepse, însă mai apoi, şi-au făcut apariţia acţiunile numite mixte, care urmăreau deopotrivă aplicarea unei pedepse şi repararea unei pagube; doar ulterior –secolul XI-, răspunderea civilă a fost mai clar deosebită de răspunderea penală, în cadrul a ceea ce se cheamă Vechiul Drept francez; în mod deplin, distincţia dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală s-a realizat în secolul XVIII, fiind transpusă şi în actele normative ce au urmat; iată, aşadar, că pentru a înţelege exact cum stau lucrurile pe marginea răspunderii civile şi a celei penale, studiul istoriei dreptului este un demers din cale afară de util), dreptul comparat (serviciile pe care metoda comparatistă le poate aduce dreptului naţional sunt multiple; pentru legiuitor, dreptul comparat poate fi o un instrument de reformă legislativă, de pildă, legiuitorul naţional se va raporta la un alt sistem de drept pentru a elabora norma juridică; de asemenea, pentru interpret dreptul comparat este un instrument important de muncă, de pildă, art.998 C.civ. vorbeşte despre culpă fără a o defini, însă, dacă într-un text din, să zicem, Codul civil german, găsim o definiţie a culpei, atunci, după caz, acea definiţie fie va fi preluată în dreptul nostru, fie respectiva definiţie va fi adaptată dreptului român); ştiinţele colaterale mai nou apărute (b) sunt considerate a fi sociologia juridică (sociologia juridică foloseşte tehnici precum statistica -de pildă, numărul de divorţuri sau de adopţii- şi ancheta prin sondaj -de pildă, un sondaj destinat a afla starea opiniei publice pe marginea rezervei succesorale-; sociologia juridică este folositoare mai ales legiuitorului, arătându-i ce aspecte ar trebui să legifereze, arătându-i ce ar trebui să urmărească în cazul adoptării unui nou act normativ), etnologia juridică (aceasta îşi propune a studia tot ceea ce este specific dreptului unei etnii –de pildă, vârsta la care se poate încheia o căsătorie, atunci când vine vorba despre etnia rromă-); psihologia juridică (aceasta studiază, prin observaţie sau experimentare, resorturile psihice ale fenomenelor juridice –de pildă, psihologia juridică studiază insociabilitatea familială, adică lipsa de interes, de afecţiune între membrii familiei ce stau la baza divorţurilor-), lingvistica juridică (se ştie că dreptul are propriul vocabular –de pildă, se foloseşte cuvântul „a postula”, care semnifică a întocmi acte de procedură- sau că dă termenilor un alt înţeles decât cel obişnuit sau le dă un înţeles mai larg –de pildă, cuvântul „plată” semnifică executarea voluntară a unei obligaţii dare, facere sau non facere-) şi analiza economică a dreptului (analiza economică a dreptului are ca scop de a observa şi de a măsura

4

Page 5: Drept Civil tot

dimensiunile economice ale dreptului –de pildă, se evidenţiază costul a însuşi dreptului, adică a unui proces, în sensul că se studiază cheltuielile la care justiţiabilul este supus în ipoteza în care doreşte să poarte un proces);

- aşadar, am văzut ce anume semnifică noţiunea de „Drept”; totuşi, mai există un aspect ce ar trebui evidenţiat atunci când vine vorba despre definiţia Dreptului; am arătat mai sus că Dreptul este un ansamblu de norme juridice prin care se reglementează conduita indivizilor (într-un fel asemănător este definit şi Dreptul civil) –este de observat aici că o atare definiţie aparţine Şcolii pozitiviste, Şcoală care arăta că Dreptul este apanajul Statului, legea fiind cea care crează drepturi subiective, cu alte cuvinte neavând alte drepturi decât cele pe care ni le acordă legiuitorul-;

totuşi, potrivit Şcolii naturale a Dreptului (Şcoala naturală a Dreptului propovăduia că există un Drept etern, derivat din prescripţii divine ori impus de raţiunea umană, Drept etern care conferă persoanelor drepturi subiective inerente naturii umane), am putea avea o altă definiţie; în acest sens, un ilustru reprezentant român al Şcolii naturale a Dreptului, reţinea următoarea definiţie: Ştiinţa Dreptului este o ştiinţă a drepturilor subiective; cu alte cuvinte, aceste vorbe ale lui Istrate Micescu semnifică faptul că drepturile subiective preexistă legii, lege care nu crează drepturile subiective, ci doar le recunoaşte, după cum ziceam, drepturile subiective fiind conferite de o putere superioară (raţiunea umană sau prescripţiile divine) celei reprezentate de legiuitorul vremelnic; interesant este că o atare concepţie pare a fi recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.1 din CEDO arată că „les Hautes Parties contractantes reconnaissent à toute personne relevant de leur juridiction les droits et libertés définis au titre I de la présente Convention”; aceste drepturi şi libertăţi ar fi: dreptul la viaţă –art.2, interdicţia torturii –art.3, interdicţia sclaviei şi a muncii forţate –art.4, dreptul la libertate şi la siguranţă –art.5, dreptul la un proces echitabil –art.6, dreptul la respectul vieţii private şi familiale –art.8, libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie –art.9, libertatea de expresie –art.10, libertatea de reunire şi de asociere –art.11, dreptul de a se căsători –art.12 etc.; într-adevăr, ideea lui Micescu, potrivit căreia drepturile preexistă legilor care un fac decât să le recunoască, pare consacrată prin art.1 din CEDO, acest text folosind expresia “recunosc”; aşadar, prin CEDO sunt recunoscute drepturi, iar un conferite, ceea ce înseamnă că acele drepturi preexistau); a se discuta, din perspectiva Şcolii naturale a Dreptului şi a Şcolii pozitiviste, şi pe marginea art.58 alin.(1), respectiv a art.61 alin.(1) din Noul Cod civil.

2. Norma juridică. Regula de drept - din capul locului se impune a încerca o definiţie a normei juridice; aşadar, norma juridică ar fi o regulă de conduită cu un caracter general, impersonal şi de aplicare repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, atunci când este

5

Page 6: Drept Civil tot

cazul, făcând uz de forţa coercitivă a statului; din această defniţie rezultă trăsăturile normei juridice, anume:

- caracterul general – norma juridică se aplică absolut tuturor persoanelor, ea este abstractă, vizează un număr indefinit de persoane;

- caracterul impersonal – această trăsătură este strâns legată de cea dintâi, însă caracterul impersonal este considerat ca fiind o garanţie contra arbitrariului: subiecţii de drept nu vor fi îndreptăţiţi să creadă că norma juridică a fost făcută în favoarea sau în detrimentul unui individ;

- norma juridică este un element ce decurge din voinţa etatică – doar autorităţile statale (mai ales Parlamentul) pot adopta norme juridice; totuşi, nu orice act de voinţă al unei autorităţi statale este o normă juridică (de pildă, Parlamentul adoptă un act pentru a decora un anumit militar; nu avem de a face, în acest caz, cu o normă juridică, întrucât, deşi provine de la legiuitor, nu există caracterul impersonal; dimpotrivă avem de a face cu un act individual, ad hominem, cu un act destinat unei singure persoane); totuşi, o discuţie se poate purta pe marginea art.969 alin.1 din Codul civil (aceste text permite părţilor să creeze, prin voinţa lor, norme private; chiar aşa fiind, normele private nu sunt norme juridice, deoarece nu se aplică în mod general, nu se aplică unui număr indefinit de persoane, ci vizează doar părţile contractante; distincţia dintre norme de drept privat –în pofida denumirii lor, sunt norme publice, întrucât provin de la legiuitor- şi norme private –acestea provin din voinţa părţilor care încheie un act juridic-);

- norma juridică este de aplicare repetată – norma juridică se aplică oridecâteori se iveşte o situaţie care intră sub incidenţa sa (spre exemplu, art.998 din Codul civil se va aplica oriecâteori se cauzează un prejudiciu printr-o faptă ilicită);

- intervenţia forţei de constrângere sau coercitive a Statului – în caz de nerespectare a normei juridice de către un subiect de drept, persoana îndreptăţită poate apela la forţa de constrângere a Statului pentru a obţine ceea ce i se cuvine (de pildă, art.998 C.civ. îl obligă la reparaţie pe cel care a cauzat o pagubă; în măsura în care o atare persoană refuză să repare paguba, victima poate apela la instanţă pentru a obţine o hotărâre de condamnare, iar apoi va apela la executorul judecătoresc pentru a obţine despăgubirea; în final, prin concursul autorităţilor, art.998 C.civ. va fi respectat, întrucât cel care a cauzat paguba va fi ţinut a o repara);

structura normelor juridice este, de obicei, una trihotomică sau tripartită:

- ipoteza – este acea parte a normei juridice care prevede situaţiile în care norma juridică este aplicabilă;

6

Page 7: Drept Civil tot

- dispoziţia – este partea normei juridice care prescrie conduita pe care părţile raportului juridic pot sau trebuie să o aibă;

- sancţiunea – este acea parte a normei juridice care prevede consecinţele nerespectării dispoziţiei (adică a conduitei prescrise);

pentru a observa structura normei juridice, vom avea în vedere art.1309 din Codul civil, care dispune astfel: Judecãtorii şi supleanţii, membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competinţa tribunalului judeţean în a cãrui razã teritorialã îşi exercitã funcţiunile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese ; ipoteza (adică, acea parte a normei juridice care prevede situaţiile în care norma juridică este aplicabilă, ipoteza indicând persoanele care pot sau nu pot să stabilească un raport juridic) este reprezentată de judecãtori, membri ai ministerului public (procurorii) şi avocaţi; dispoziţia (partea normei juridice care prescrie conduita pe care părţile raportului juridic pot sau trebuie să o aibă) este reprezentată de interdicţia de a cesiona creanţe litigioase ce sunt de competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială, judecătorul, procurorul sau avocatul îşi desfăşoară activitatea; sancţiunea (consecinţele nerespectării dispoziţiei) este nulitatea, speze (adică, orice cheltuieli făcute de către debitorul cedat, numit şi retractant) şi daune-interese;

există, însă, situaţii în care norma juridică se regăseşte în mai multe alineate ale aceluiaşi articol (de pildă, art.1312 alin.1-2 C.civ.), iar nu într-un singur text (aşa cum este cazul art.1309 C.civ.);

normele juridice pot fi clasificate în mai multe categorii, însă vom avea în vedere aici doar acele clasificări care interesează mai ales Dreptul civil:

-a) norme de drept material sau substanţial (ele reglementează raportul juridic în mod nemijlocit, în substanţa sa şi în starea sa de pace) şi norme de drept procesual sau procedural (reglementează desfăşurarea procesului, intervenind atunci când raportul juridic de drept material a ajuns în stare litigioasă, a generat un conflict) – de pildă, se încheie un contract de vânzare-cumpărare, stabilindu-se între părţi un raport juridic de drept material, în temeiul căruia, de pildă vânzătorul, trebuie să predea bunul şi să garanteze contra evicţiunii, respectiv să garanteze pentru vicii ascunse (art.1313 C.civ., art.1314 C.civ., art.1336 C.civ., art.1352 C.civ. – aceste texte conţin norme de drept material, reglementând raportul dintre părţi în starea sa paşnică, raport juridic ce poate rămâne în stare paşnică în măsura în care vânzătorul îşi execută, de pildă, obligaţia de predare a bunului); totuşi, este posibil ca vânzătorul să nu predea bunul, aşa încât între părţi va interveni un litigiu, fiind deci aplicabile normele de drept procesual (de pildă, art.112 C.pr.civ. care vorbeşte despre cererea de chemare în judecată);

7

Page 8: Drept Civil tot

-b) norme materiale (aceasta este o sintagmă mai largă ce cuprinde atât normele de drept material, cât şi normele de drept procesual, ca aspecte opuse normelor conflictuale) şi norme conflictuale (normele conflictuale sunt acelea prin care se tranşează conflictele de legi apărute în urma unor raporturi juridice cu elemente de extraneitate: de exemplu, un cetăţean român se căsătoreşte cu un cetăţean german, acesta fiind un raport cu element de extraneitate; cei doi soţi îşi au domiciliul în Elveţia; problema ce se pune în cazul acestui raport juridic este de a şti care lege se aplică relaţiilor personale şi patrimoniale dintre soţi, cea română –fiind legea naţională a unuia dintre soţi, cea germană –fiind legea naţională a celuilalt soţ sau cea elveţiană – legea domiciliului lor comun ?; răspunsul îl găsim în art.20 alin.1 din Legea nr.105/1992, care spune că „Relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetãţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun”, fiind deci aplicabilă legea elveţiană; art.20 alin.1 cuprinde o normă conflictuală);

-c) norme de drept privat (în pofida denumirii sale este o normă publică, deoarece emană de la legiuitor) şi norme private (acestea se numesc astfel deoarece emană de la părţile unui contract; de pildă, A încheie cu B un contract prin care A se obligă să-i spele lui B de două ori pe săptămână rufele, iar B îi va plăti lui A, săptămânal, 50 de lei; clauzele unui asemenea contract sunt norme private);

-d) norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială; distincţia poate fi ilustrată pe marginea contractului de locaţiune sau de închiriere a bunurilor (art.1413 C.civ. este o normă de aplicaţie generală, întrucât priveşte orice contract de locaţiune, având ca obiect un bun imobil indiferent de destinaţia sa; art.21 din Legea nr.114/1996 este o normă de aplicaţie specială, întrucât priveşte doar locaţiunea imobilelor cu destinaţie de locuinţă);

-e) norme imperative (normele imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept o anumită conduită –acţiune sau abstenţiune- şi, sub sancţiune, nu permit a se deroga de la prevederile lor; de pildă, art.3 C.civ. este o normă imperativă care impune o acţiune, anume de a judeca, inclusiv în situaţia în care legea este neclară; art.5 C.civ. impune o inacţiune, anume de a nu încheia contracte sau de a nu întocmi acte unilaterale contrare ordinii publice sau bunelor moravuri) şi norme dispozitive (sunt dispozitive normele juridice de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune – norme permisive sau acelea care se aplică doar când părţile nu au stabilit drepturi şi obligaţii diferite de cele prevăzute de norma juridică –norme supletive);

-f) normele dispozitive sunt de două feluri, norme permisive (sunt acelea de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune; de pildă, art.1157 C.civ. este o normă permisivă, minorul având posibilitatea de a nu exercita acţiunea în resciziune) şi norme supletive (sunt acelea care se aplică doar atunci când părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât cele prevăzute în norma juridică; de pildă, art.1319 C.civ. conţine o normă

8

Page 9: Drept Civil tot

supletivă, care se aplică doar când părţile nu au stabilit că predarea lucrului vândut se va face într-un alt loc decât cel în care se afla lucrul în momentul vânzării);

-g) normele imperative sunt şi ele tot de două feluri, anume norme onerative (prin care se impune o acţiune) şi norme prohibitive (prin care se impune o inacţiune sau o abstenţiune);

o discuţie interesantă, înainte de a trece mai departe este aceea de a şti dacă între norma juridică şi regula de drept există o sinonimie sau cele două expresii evidenţiază aspecte diferite; unii au spus că între regula de drept şi norma juridică ar exista o diferenţă de intensitate: regula de drept ar fi tot timpul imperativă, pe când norma juridică ar putea avea diferite grade (ea, norma juridică, nu ar fi tot timpul imperativă, existând, aşa cum am văzut, norme juridice dispozitive); alţii, majoritatea, văd o sinonimie, zicând că regula de drept şi norma juridică sunt expresii ce au acelaşi înţeles, fiind sinonime;

3.Instituţia juridică – instituţia juridică este un element compus din mai multe reguli de drept sau norme juridice, reguli sau norme care reglementează relaţii sociale ce au aceleaşi scopuri; un autor a spus foarte poetic următorul lucru: normele juridice nu trăiesc dispersate, ci ele se regrupează în instituţii juridice; aşadar, aspectul esenţial este că instituţiile juridice sunt alcătuite din norme juridice care privesc relaţii sociale asemănătoare, relaţii sociale ce tind înspre aceleaşi scopuri;

un exemplu de instituţie juridică este răspunderea civilă delictuală: norma juridică de la art.998-999 C.civ. vorbeşte despre răspunderea civilă pentru fapta proprie; norma juridică de la art.1000 alin.1 vorbeşte despre răspunderea civilă generală pentru fapta altuia şi despre răspunderea civilă generală pentru lucruri; norma juridică de la art.1000 alin.2 vorbeşte despre răspunderea civilă a părinţilor pentru copii; norma juridică de la art.1000 alin.3 vorbeşte despre răspunderea civilă a comitentului pentru prepus; norma juridică de la art.1000 alin.4 vorbeşte despre răspunderea civilă a institutorului şi artizanului pentru elev şi ucenic; norma juridică de la art.1001 vorbeşte despre răspunderea civilă pentru animale; norma juridică de la art.1002 vorbeşte despre răspunderea civilă pentru ruina edificiului; norma juridică de la art.1003 C.civ. arată că răspunderea civilă a persoanelor care au cauzat împreună o pagubă este solidară pasiv; norma juridică de la art.1084 C.civ. arată că obligaţia de reparaţie va cuprinde paguba efectiv suferită (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans); toate aceste norme juridice care reglementează relaţii sociale ce au aceleaşi scopuri (dezdăunarea victimei) se unesc formând instituţia juridică a răspunderii civile delictuale;

mai există, apoi, noţiunea de sistem juridic – sistemul juridic este alcătuit din toate normele juridice, din toate instituţiile juridice coordonate între ele conform unei înlănţuiri logice şi raţionale (aşadar, sistemul juridic român este o entitate imensă ce cuprinde totalitatea normelor juridice, totalitatea instituţiilor juridice).

9

Page 10: Drept Civil tot

4. Raportul juridic – definiţia raportului juridic este aceasta: raportul juridic este, în esenţă, acel raport social reglementat de o normă juridică; din definiţie se desprinde că raporturile sociale sunt într-un număr ridicat, nu orice raport social fiind un raport juridic (de pildă, următorul raport social nu este raport juridic: A şi B se întâlnesc în fiecare dimineaţă pentru a alerga împreună în scopul de a pierde din greutatea corporală);

raportul juridic se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) întâi, raportul juridic este un raport social reglementat de o normă juridică; aceasta este, de altfel, principala caracteristică a raportului juridic (de pildă, dacă A îi vinde un bun lui B, avem de a face cu un raport juridic, întrucât acea relaţie socială este reglementată de o normă juridică, adică de art.1294 C.civ.);

b) apoi, raportul juridic se desfăşoară numai între persoane fizice şi persoane juridice; aşa fiind, nu poate exista un raport juridic între un om şi un animal, ci, eventual, poate fi vorba doar despre obligaţii pe care fiinţa umană le are faţă de animal (spre exemplu, de a nu le maltrata) şi doar dacă încalcă acele obligaţii va intra într-un raport juridic alături de o altă fiinţă, spre exemplu, alături de un procuror;

c) raporturile juridice, ca raporturi socio-umane, reglementate de normele de drept sunt

raporturi cu un conţinut voliţional, deoarece în majoritatea situaţiilor oamenii intră în raporturi juridice în mod voit, deliberat, urmărind realizarea anumitor scopuri sau interese (excepţie de la raportul juridic cu un conţinut voliţional este răspunderea civilă, deoarece autorul faptei ilicite doreşte, eventual, doar să cauzeze paguba, însă el nu doreşte a se angaja într-un raport juridic, anume a repara paguba);

d) raportul juridic este un raport social istoriceşte determinat, în sensul că atât norma juridică prin care este reglementat acel raport cât şi acţiunile, faptele, conduitele etc. prin care se materializează raportul juridic, poartă amprenta etapei sau epocii în care se formează (spre exemplu, problema dobândirii dreptului de proprietate de către Stat de la un particular; raportul juridic se desfăşura într-un mod brutal în epoca comunistă, în sensul că dreptul trecea în patrimoniul Statului în mod abuziv, fără ca fostul proprietar să primească o anumită sumă de bani sau primea o sumă de bani modică prin comparaţie cu valoarea bunului asupra căruia purta dreptul de proprietate; totuşi, raportul juridic, în prezent, se desfăşoară mult mai lin, deoarece, în caz de expropriere, fostul proprietar întotdeauna va primi o sumă de bani care să compenseze valoarea ce iese din patrimoniul său, va primi, aşadar, o sumă de bani ce este contraechivalentul dreptului de proprietate);

10

Page 11: Drept Civil tot

structura raportului juridic:

a) subiectele raportului juridic pot fi doar persoane fizice şi persoane juridice;

b) conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce revin subiectelor (spre exemplu, vom avea în vedere un raport juridic de vânzare-cumpărare; conţinutul raportului juridic este reprezentat de drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică ale vânzătorului şi ale cumpărătorului; vânzătorul are obligaţia de a preda bunul şi de a garanta contra viciilor ascunse, însă are dreptul de a i se plăti preţul şi de a i se prelua bunul; cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul şi dreptul de a i se preda bunul neafectat de vreun viciu ascuns);

c) obiectul raportului juridic îl constituie în general şi ultimă instanţă „conduita” umană (adică, prestaţia) realizată de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor corelative (revenim la exemplul cu vânzarea-cumpărarea; prestaţia realizată de subiecţii raportului juridic drept urmare a exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor este, de pildă, chiar acţiunea vânzătorului de a pune bunul la dispoziţia cumpărătorului, respectiv acţiunea cumpărătorului de a înmâna vânzătorului suma de bani ce este preţul vânzării);

d) sancţiunea raportului juridic este consecinţa nerespectării obligaţiilor de către subiectele raportului juridic (la fel, ne vom raporta la vânzare-cumpărare; dacă, spre exemplu, vânzătorul predă un bun afectat de vicii ascunse, atunci cumpărătorul are posibilitatea de a-l sancţiona pe vânzător, solicitând concursul instanţei, prin reducerea preţului sau poate solicita desfiinţarea contractului obţinând, dacă este cazul, restituirea preţului).

Data viitoare vom discuta despre ceea ce se cheamă „Introducere în dreptul civil”, analizând definiţia dreptului civil, vom avea în vedere drepturile subiective, dreptul civil va fi încadrat într-o entitate mai largă, anume sistemul de drept; în definitiv, vom vedea cum stau lucrurile pe marginea principiilor şi izvoarelor dreptului civil. Aşa fiind aţi putea citi cele zise în cartea domnului profesor la paginile 1-38 (definiţia dreptului civil, încadrarea în sistemul de drept, norma de drept civil, izvoarele dreptului civil), apoi la p.61-81 (raportul juridic civil), respectiv la p.297-311 (drepturile subiective).

11

Page 12: Drept Civil tot

Seminarul 2 – Introducere în studiul dreptului civil. Definiţia dreptului civil. Încadrarea dreptului civil în sistemul de drept. Principiile dreptului civil.

Izvoarele dreptului civil. Raportul juridic civil. Drepturile subiective.

I. Definiţia dreptului civil. Încadrarea dreptului civil în sistemul de drept. Principiile dreptului civil. Izvoarele dreptului civil.

1. Summa divisio (Terme juridique). Latinisme désignant "la division la plus élevée" d'un classement. Cu alte cuvinte, este vorba despre o clasificare ce ar cuprinde în corpul său toţi ceilalţi termeni (de pildă, clasificarea „drept public – drept privat” este o summa divisio a dreptului intern –adică, distincţia cea mai largă-, întrucât toate celelalte elemente –de exemplu, dreptul civil, dreptul penal, dreptul comercial, dreptul administrativ- sunt cuprinse în acea largă clasificare, făcând parte fie dintr-o categorie –spre exemplu, dreptul penal şi dreptul administrativ intră în categoria dreptului public-, fie din cealaltă –dreptul civil şi dreptul comercial intră în categoria dreptului privat-).

Summa divisio a dreptului intern sau naţional, precum sugeram mai sus, ar fi aceasta: drept public – drept privat. Absolut toate ramurile de drept pot fi încadrate într-una sau într-alta dintre cele două categorii. De pildă, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul finanţelor publice intră în categoria dreptului public.

Dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei se regăsesc în categoria dreptului privat. Totuşi, mai ales distincţia dintre dreptul civil şi dreptul familiei este una artificială, aşa cum ne-o dovedeşte sistemul juridic francez şi cum ne-o arată chiar Codul nostru civil în forma avută odinioară (Codul civil român cuprindea instituţia familiei –Cartea I, “Despre persoane”-, neexistând un act normativ separat până în anul 1954, an în care a fost pus în aplicare Codul familiei).

O interesantă discuţie este aceea de a şti cum stau lucrurile pe marginea distincţiei “drept intern – drept internaţional”. Distincţia “drept intern – drept internaţional” include dihotomia “drept public – drept privat” (aşa cum pare a sugera d-nul Reghini la p.12) ?

Dreptul intern sau naţional este cel elaborat de autorităţile unui stat şi îşi găseşte aplicare doar pe teritoriul acelui stat.

Dreptul internaţional se subdivide în drept internaţional public şi drept internaţional privat. Dreptul internaţional public este elaborat prin acordul statelor din comunitatea internaţională (exemplu de drept internaţional public este dreptul european al drepturilor subiective ale omului, referindu-ne la CEDO). Dreptul internaţional privat este alcătuit din norme ce

12

Page 13: Drept Civil tot

soluţionează conflictele de legi apărute ca urmare a stabilirii între particulari a unor raporturi juridice cu elemente de extraneitate.

Într-adevăr, dreptul intern poate fi divizat în drept public şi drept privat, dreptul intern cuprinde dreptul public şi dreptul privat, aşa încât s-ar părea că mai largă este distincţia “drept intern – drept internaţional”; de asemenea, dreptul internaţional poate fi împărţit în drept public şi drept privat, astfel încât şi din acest punct de vedere distincţia “drept intern –drept internaţional” pare mai largă. La urma urmelor, diviziunea “drept intern – drept internaţional” include distincţia “drept public – drept privat”.

2. Întâi de toate, dreptul civil aparţine dreptului intern sau naţional. Apoi, dreptul civil aparţine dreptului privat.

Trebuie spus că dreptul public se deosebeşte de dreptul privat prin următoarele aspecte:

a) dreptul public reglementează modul de constituire a puterilor publice şi reglementează, de asemenea, raporturile dintre puterea publică şi particulari; dreptul privat reglementează raporturile dintre particulari, raporturi ce sunt expresia unor interese particulare;

b) în cadrul dreptului public, raporturile juridice se desfăşoară pe verticală (autoritatea publică având o poziţie de forţă juridică, poziţie justificată de faptul că autoritatea publică protejează interesele tuturor membrilor unei comunităţi; de pildă, un contract de concesiune poate fi revocat atunci când interesul public o cere); în cadrul dreptului privat, raporturile juridice se desfăşoară pe orizontală (părţile având o poziţie de forţă juridică egală).

O interesantă discuţie aici, ar fi aceea privitoare la dreptul muncii. Cărei ramuri de drept îi aparţine dreptul muncii ? Raporturile juridice de dreptul muncii par a se desfăşura pe verticală, angajatorul având posibilitatea de a-i da ordine angajatului. Totuşi, dreptul muncii reglementează raporturi dintre particulari, vizând interese private (anume, interese ale angajatorului şi ale angajatului). Astfel, pentru ca o ramură de drept să aparţină dreptului public, trebuie îndeplinite ambele criterii de mai sus: anume, raportul juridic să se desfăşoare pe verticală şi raportul juridic să aibă loc între o putere publică şi un particular (în cazul dreptului muncii al doilea criteriul, anume, raportul juridic să se desfăşoare între o putere publică şi un particular nu este îndeplinit; lipsind unul dintre cele două criterii nu putem spune că dreptul muncii aparţine dreptului public).

13

Page 14: Drept Civil tot

3. Definiţia dreptului civil. Majoritatea autorilor definesc dreptul civil ca fiind acea ramură a sistemului de drept care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică.

O atare definiţie nu este văzută cu ochi buni de domnul Reghini, care face următoarele observaţii:

a) omiterea următoarei idei: “drept privat” – întrucât se distinge între dreptul public şi dreptul privat, trebuie stabilită apartenenţa dreptului civil la categoria mai largă reprezentată de dreptul privat;

b) inutilitatea menţionării caracterului patrimonial sau nepatrimonial al raporturilor de drept civil – dreptul civil cuprinde atât raporturi patrimoniale, cât şi raporturi nepatrimoniale, aşa încât nu trebuie menţionat expres acest lucru; el ar fi trebuit menţionat expres, doar dacă dreptul civil ar fi reglementat, de pildă, doar raporturi patrimoniale; întrucât dreptul civil le reglementează deopotrivă pe ambele (atât raporturile patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale) este suficient să vorbim pur şi simplu despre raporturi juridice, fără a mai preciza că sunt patrimoniale şi nepatrimoniale; totuşi, o atare observaţie a domnului profesor este contrazisă de art.1 din Noul C.civ., care menţionează expres ideea de raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;

c) inutilitatea menţionării condiţiei juridice a persoanelor – raporturile civile se stabilesc doar între persoane, aşa încât, implicit, este cuprinsă şi ideea de condiţie juridică (această condiţie juridică ar viza, de exemplu, capacitatea civilă);

d) necesitatea de a preciza calitatea părţilor – în raporturile civile, părţile nu au o calitate specială; în raporturile comerciale, însă, tot timpul cel puţin una dintre părţi va avea o calitate specială (anume, profesionist sau, altfel zis, comerciant).

Definiţia dreptului civil reţinută de domnul Reghini – ansamblul normelor juridice prin care se reglementează, de drept comun, stabilirea (de pildă, încheierea unei vânzări dă naştere raportului civil ce va conţine drepturi şi obligaţii), modificarea (de pildă, cesiunea de creanţă va modifica raportul civil prin aceea că în locul vechiului creditor –cedent- avem un nou creditor –cesionar-) şi stingerea (de pildă, plata) raporturilor juridice cu caracter privat, precum şi conţinutul acestora.

- un aspect al definiţiei ce va necesita explicaţii este acesta: dreptul civil este dreptul comun în materia elementului mai larg reprezentat de dreptul privat (drept privat ce cuprinde, de pildă, dreptul comercial); aceasta înseamnă că oridecâteori un drept special sau categorial (aşa cum este dreptul comercial) nu cuprinde dispoziţii specifice, se vor aplica regulile dreptului civil; dreptul categorial (dreptul comercial) este complinit de dreptul comun (dreptul

14

Page 15: Drept Civil tot

civil); spre exemplu, Codul comercial nu cuprinde prevederi pe marginea condiţiilor de existenţă ale unui act juridic (să zicem, ale contractului de vânzare-cumpărare) şi atunci se vor aplica prevederile art.948 C.civ., chiar dacă avem de a face cu un contract de vânzare-cumpărare încheiat între doi comercianţi, chiar dacă avem de a face cu un contract comercial, deci, cu un contract aparţinând dreptului comercial

- tot aici vom avea în vedere relaţia dintre dreptul comun, dreptul special sau categorial şi dreptul derogatoriu: relaţia dintre dreptul comun (dreptul civil) şi dreptul special sau categorial (dreptul comercial) este una de complinire, aşa cum se poate observa din exemplul de mai sus; relaţia dintre dreptul comun (dreptul civil) şi dreptul derogatoriu (spre exemplu, dreptul consumaţiei) este una de excludere, în sensul că dreptul derogatoriu (dreptul consumaţiei) va exclude dreptul comun (dreptul civil); aşadar, dreptul comun îi conferă dreptului special sau categorial reguli şi principii generale, dreptul special fiind doar o nuanţare a dreptului comun; din contră, dreptul derogatoriu sau excepţional nu mai e o nuanţare a dreptului comun, ci este chiar eliminarea acestuia din urmă

- de asemenea, prezintă importanţă originea sintagmei „Drept civil”; respectiva sintagmă provine din latinescul „ius civile” (în dreptul roman, ius civile se aplica doar în relaţiile dintre cetăţenii romani; dreptul ginţilor se aplica în relaţiile dintre un cetăţean roman şi o persoană ce avea cetăţenia unui alt stat; atât ius civile, cât şi dreptul ginţilor se regăseau în entitatea mai întinsă ce era dreptul roman; în relaţiile dintre doi cetăţeni ai unui alt stat –de pildă, doi greci- se aplica dreptul lor naţional –spre exemplu, dreptul grec-)

4. Principiile dreptului civil.

a) Principiul proprietăţii – este considerat o regulă directoare datorită faptului că dreptul de proprietate aparţine, prin excelenţă, dreptului civil şi este cel mai important drept patrimonial.

b) Principiul egalităţii în faţa legii civile – legea civilă îi ocroteşte în egală măsură pe toţi indivizii, indiferent de sex, etnie, religie, grad de cultură, orientare sexuală etc.; în cazul persoanei juridice, principiul constă în aceea că absolut toate entităţile morale dintr-o anumită categorie se supun în mod egal legilor civile edictate pentru respectiva categorie de persoane juridice (spre exemplu, toate societăţile civile profesionale cu răspundere limitată, în materia profesiei de avocat, se supun art.51 din Legea nr.51/1995).

c) Principiul îmbinării intereselor private cu interesul general – drepturile subiective civile sunt recunoscute subiectelor de drept în scopul satisfacerii nevoilor lor patrimoniale sau extrapatrimoniale (spre exemplu, dreptul la liberă exprimare este recunoscut pentru a

15

Page 16: Drept Civil tot

satisaface nevoia subiectelor de drept de a expune, să zicem, o viziune critică asupra unei probleme), însă aceste drepturi subiective nu trebuie astfel exercitate încât alte subiecte de drept să fie incomodate (problema abuzului de drept).

d) Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile – art.1 alin.(3) din Constituţie arată că drepturile cetăţenilor sunt garantate; aceasta vrea să însemne că drepturile civile sunt recunoscute şi apărate de către Stat, de pildă, autorităţile publice intervenind în situaţia în care drepturilor subiective li se aduce atingere (spre exemplu, în cazul furtului unui bun, infracţiune care aduce atingere prerogativelor asupra bunului, aduce atingere dreptului de proprietate, căci proprietarul nu va mai putea să-şi exercite, spre exemplu, prerogativa reprezentată de folosinţa bunului, autorităţile statale vor interveni; mai exact, autorităţile vor interveni pentru ca bunul să fie restituit proprietarului şi acesta, pe mai departe, să poată exercita prerogativele ce intră în conţinutul dreptului său).

5. Norma de drept civil.

La fel ca orice altă normă juridică, norma de drept civil poate fi definită astfel: regulă de conduită cu un caracter general, impersonal şi de aplicare repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, atunci când este cazul, făcând uz de forţa coercitivă a statului.

Norma de drept civil se caracterizează prin următoarele aspecte:

a) este parte a dreptului privat intern (astfel, normele de drept civil reglementează relaţii între particulari, iar raporturile juridice vizate de norma de drept civil sunt raporturi ce se desfăşoară pe orizontală);

b) constituie dreptul comun în ce priveşte reglementarea raporturilor juridice de drept privat (normele de drept civil reprezintă reguli generale care se aplică dreptului special, afară de cazul în care dreptul special nu conţine reguli specifice);

c) sunt fie norme imperative de ordine privată, fie norme supletive.

Clasificări ale norme de drept civil:

a) norme de drept privat şi norme private – normele de drept privat, în pofida denumirii lor, sunt norme publice, întrucât provin de la autoritatea legiuitoare; norma privată emană de la părţile unui contract (de pildă, A încheie cu B un contract prin care A se obligă să-i spele lui B de două ori pe săptămână rufele, iar B îi va plăti lui A, săptămânal, 50 de lei –este vorba despre exemplul oferit cu ocazia Seminarului 1; clauzele unui asemenea contract sunt norme private);

16

Page 17: Drept Civil tot

b) norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială; distincţia poate fi ilustrată pe marginea contractului de locaţiune sau de închiriere a bunurilor (art.1413 C.civ. este o normă de aplicaţie generală, întrucât priveşte orice contract de locaţiune, având ca obiect un bun imobil indiferent de destinaţia sa; art.21 din Legea nr.114/1996 este o normă de aplicaţie specială, întrucât priveşte doar locaţiunea imobilelor cu destinaţie de locuinţă);

Totuşi, distincţia este una ce necesită precizări. Întâi, atât normele de aplicaţie generală, cât şi cele de aplicaţie specială aparţin dreptului comun (aşadar, normele discutate trebuie să aparţină aceleiaşi ramuri de drept, iar dacă aparţin unor ramuri de drept diferite, atunci, eventual, discutăm despre norme aparţinând dreptului comun –dreptului civil- şi norme aparţinând dreptului special –dreptului comercial-). Apoi, totul depinde de elementul de comparaţie: art.21 din Legea nr.114/1996, comparat cu art.1413 din Codul civil, este o normă de aplicaţie specială; însă acelaşi art.21 din Legea nr.114/1996, comparat cu art.39 din aceeaşi Lege nr.114/1996 –art.39 ce vizează imobilele cu destinaţie de locuinţă socială, pe când art.21 priveşte, în general, imobilele cu destinaţie de locuinţă-, este o normă de aplicaţie generală.

Interesul distincţiei dintre norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială:

- organul etatic ce este chemat să opteze între norma de aplicaţie generală şi cea de aplicaţie specială, va alege norma de aplicaţie specială (evident, în măsura în care starea de fapt poate fi încadrată în prevederile sale; într-adevăr, normele de aplicaţie specială iau naştere din nevoia de a reglementa aparte un grup de relaţii sociale din cadrul aceleiaşi categorii –de pildă, este reglementată aparte închirierea imobilelor cu destinaţie de locuinţă, închiriere a imobilelor cu destinaţie de locuinţă ce face parte din cadrul aceleiaşi categorii –anume, închirierea de imobile-; în măsura în care organul de stat, să zicem instanţa, va fi confruntată cu o problemă reprezentată de închirierea unui imobil cu destinaţie de locuinţă, va alege norma de aplicaţie specială, iar nu pe cea de aplicaţie generală, cea din urmă vorbind, în general, despre închirierea de imobile);

- normele de aplicaţie specială nu pot fi extinse pe cale de analogie la alte situaţii decât acelea expres prevăzute în textul normei (analogia constă în aplicarea unei norme juridice la o stare de fapt, care deşi nu este expres vizată în textul normei juridice, este deosebit de asemănătoare cu starea de fapt despre care face vorbire norma juridică);

- normele de aplicaţie specială pot fi completate doar cu prevederi ale normelor de aplicaţie generală, iar nu cu prevederi ale altor norme de aplicaţie specială (aceasta pentru că normele de aplicaţie generală sunt reguli sau principii generale);

- o normă de aplicaţie specială poate fi abrogată tacit tot numai printr-o normă de aplicaţie specială, iar nu şi printr-o normă de aplicaţie generală; totuşi, o normă de aplicaţie specială va putea fi abrogată expres printr-o normă de aplicaţie generală (de pildă,

17

Page 18: Drept Civil tot

dacă legiuitorul va adopta o altă normă de aplicaţie generală în locul art.1413 C.civ., atunci art.21 din Legea nr.114/1996 va rămâne neatinsă, afară de cazul în care legiuitorul spune expres că art.21 –normă de aplicaţie specială- este abrogat; dacă, însă, legiuitorul va adopta o altă normă de aplicaţie specială, normă care să reglementeze diferit locaţiunea imobilelor cu destinaţie de locuinţă, atunci chiar dacă nu o va spune expres, art.21 va fi abrogat, întrucât două norme juridice care să reglementeze diferit unul şi acelaşi raport social nu pot coexista); de asemenea, o normă de aplicaţie generală rămâne neatinsă atunci când apare o normă de aplicaţie specială (de exemplu, art.1413 C.civ. nu a fost înlăturat atunci când a apărut art.21 din Legea nr.114/1996).

c) norme imperative şi norme dispozitive

Normele imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept o anumită conduită (acţiune sau abstenţiune) şi, sub sancţiune, nu permit a se deroga de la prevederile lor. De pildă, art.3 C.civ. este o normă imperativă care impune o acţiune, anume de a judeca, inclusiv în situaţia în care legea este neclară. Art.5 C.civ. impune o inacţiune, anume de a nu încheia contracte sau de a nu întocmi acte unilaterale contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

Sunt dispozitive normele juridice de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune.

d) norme imperative onerative şi norme imperative prohibitive

Normele imperative onerative sunt acelea care impun o acţiune şi, sub sancţiune, nu se poate deroga de la prevederilor lor (de pildă, art.3 C.civ., care impune o acţiune, anume de a judeca).

Normele imperative prohibitive sunt cele care impun o inacţiune şi, sub sancţiune, nu se poate deroga de la prevederile lor (de pildă, art.5 C.civ., care impune o inacţiune, anume de a nu încheia contracte sau acte juridice unilaterale contrare ordinii publice sau bunelor moravuri).

e) norme dispozitive permisive şi norme dispozitive supletive

Normele dispozitive permisive sunt acelea de la care părţile se pot abate fără a interveni vreo sancţiune (de pildă, art.1157 C.civ. este o normă permisivă, minorul având posibilitatea de a nu exercita acţiunea în resciziune).

Normele dispozitive supletive sunt acelea care se aplică doar atunci când părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât cele prevăzute în norma juridică (de pildă, art.1319 C.civ. conţine o normă supletivă, care se aplică doar când părţile nu au stabilit că predarea lucrului vândut se va face într-un alt loc decât cel în care se afla lucrul în momentul vânzării).

18

Page 19: Drept Civil tot

f) norme imperative de ordine publică şi norme imperative de ordine privată

Distincţia se bazează pe criteriul reprezentat de interesul ocrotit. Norma civilă va fi una imperativă de ordine publică dacă interesul ocrotit este unul general (public). Dimpotrivă, dacă interesul ocrotit este unul particular, atunci norma civilă este una imperativă de ordine privată.

Un exemplu de normă civilă imperativă de ordine publică ar fi cea care reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (astfel pare a rezulta din cele zise de d-nul Reghini la p.18-19; totuşi, se poate discuta dacă normele juridice care reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale aparţin dreptului civil sau aparţin, mai degrabă, dreptului administrativ; trăsăturile de inalienabilitate, insesizabilitate, imprescriptibilitate sunt anormale când vine vorba despre dreptul civil –unde, chiar din contră, discutăm despre posibilitatea de înstrăinare a bunurilor, despre posibilitatea creditorilor de a urmări bunurile, despre uzucapiune-, ele fiind, însă, caracteristice dreptului administrativ).

Un exemplu de normă imperativă de ordine privată ar fi chiar art.998 C.civ., de la care nu se poate deroga decât după ce raportul juridic s-a stabilit (adică, victima poate renunţa la reparaţie doar după cauzarea pagubei, iar nu înainte de pricinuirea prejudiciului); în cazul normei civile imperative de ordine publică nu se poate renunţa niciodată la beneficiul sancţiunii, aşa cum este cazul normei civile imperative de ordine privată.

6. Izvoarele dreptului civil (izvoarele normelor de drept civil).

Izvoarele dreptului civil (adică, ale ansamblului de norme juridice) sunt de două feluri: izvoare materiale şi izvoare formale.

Prin izvoare materiale vom înţelege realităţile sociale, economice etc. care impun adoptarea normei juridice (de pildă, contractul de întreţinere; s-a observat că subiectele de drept încheiau contracte prin care o parte se obliga, în schimbul unui bun imobil, să-i ofere cocontractantului întreţinere pentru toată durata vieţii sau doar pentru o anumită perioadă de timp; o atare realitate socială l-a determinat pe legiuitor să adopte normele juridice de la art.2254 şi urm. din Noul C.civ.).

Prin izvoare formale înţelegem forma pe care o îmbracă norma juridică. Izvoarele formale ale dreptului ar fi de două feluri: izvoare certe şi izvoare discutabile.

Izvoarele certe (ipoteză de izvor formal) cuprind legea (sau, mai pe larg zis, actul normativ) şi tratatele internaţionale.

19

Page 20: Drept Civil tot

Izvoarele formale discutabile ar fi cutuma (obiceiul juridic), jurisprudenţa şi doctrina. Există, însă, autori care, referitor la jurisprudenţă şi doctrină, nu vorbesc despre izvoare ale normelor juridice, ci despre autorităţi (autorităţi, în sensul rolului important pe care îl au pe marginea Dreptului civil).

Izvoarele formale certe:

a) legea organică şi cea ordinară - legea lato sensu semnifică următorul lucru: act normativ ce provine de la o autoritate publică (de pildă, Guvern, un Consiliu Local, Parlament), legea lato sensu fiind actul normativ; legea stricto sensu este cea care provine doar de la Parlament; izvor formal cert al normelor de drept civile sunt legile organice şi cele ordinare (normele de drept civil prin care se reglementează proprietatea şi moştenirea trebuie să îmbrace forma legii organice –art.73 alin.(3) lit.m din Constituţie); totodată, izvoare certe ale normelor de drept civil ar putea fi şi ordonanţele simple de Guvern (O.G.), întrucât acestea au aceeaşi forţă cu legile ordinare ale Parlamentului, intervenind în chiar domeniul legii ordinare (art.115 alin.(1) din Constituţie); de asemenea, izvoare formale certe ale normelor de drept civil sunt şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului (O.U.G.), acestea intervenind în domeniul a chiar legilor organice, având aceeaşi forţă juridică pe care o au legile organice ce provin de la Parlament (art.115 alin.(4)-(5) din Constituţie);

b) tratatele internaţionale ratificate de Parlament – în măsura în care tratatul internaţional a fost ratificat, atunci izvor formal cert al normelor de drept civil este legea de ratificare, lege care cuprinde conţinutul tratatului ratificat;

c) dreptul Uniunii Europene – dreptul fundamental al Uniunii Europene este reprezentat de normele juridice care reglementează funcţionarea şi organizarea U.E. (mai exact, este vorba despre Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene); dreptul derivat al Uniunii Europene cuprinde normele juridice adoptate de organele Uniunii Europene (de pildă, Regulamente şi Directive, adoptate de Comisia Europeană şi de Consiliul U.E.); nu se mai poate vorbi despre organe comunitare şi drept comunitar, pentru că aşa-zisa Comunitate Europeană (C.E.) nu mai există după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, anume la 1 decembrie 2009 (acest Tratat a schimbat arhitectura U.E., a desfiinţat cei trei piloni – pilonul I fiind C.E., pilonul II fiind Politica Externă şi de Securitate Comună, iar pilonul III fiind Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne-, putând discuta în prezent pur şi simplu despre Uniunea Europeană), nemaiputând avea în vedere ideea de drept comunitar, ci doar ceea ce se cheamă „dreptul Uniunii Europene”;

d) hotărârile de Guvern (H.G.) – sunt izvoare ale normelor de drept civil în măsura în care reglementează raporturi sociale care sunt de domeniul dreptului civil (aşa cum arătam mai sus, H.G. pot fi calificate drept o lege lato sensu);

20

Page 21: Drept Civil tot

e) acte normative ce provin de la autorităţile centrale şi cele locale ale administraţiei publice – aceste acte normative, precum ziceam şi mai sus, sunt o lege lato sensu; acte normative ale autorităţilor centrale pot fi: un ordin al unui ministru, instrucţiuni ale unui ministru; acte normative ale autorităţilor locale ar fi: o hotărâre a unui Consiliu Local (H.C.L.); toate aceste acte normative ale autorităţilor centrale şi locale ale administraţiei publice sunt izvoare formale certe în măsura în care vizează relaţii ce aparţin dreptului civil (totodată, aceste acte normative nu trebuie să devieze de la legi sau de la ordonanţe ale Guvernului, întrucât aceste legi sau ordonanţe ale Guvernului au o forţă juridică superioară, neputându-se ca acte normative cu forţă juridică inferioară, de pildă, să reglementeze relaţia socială vizată de actul normativ cu forţă juridică superioară într-un alt fel decât o face cel din urmă act normativ).

Izvoare formale discutabile:

a) cutuma sau obiceiul juridic - definiţie: practică îndelungată, repetitivă a subiectelor de drept care s-a impus, în conştiinţa socială, ca regulă de drept sau normă juridică;

- structură: elementul material, anume practica îndelungată, repetitivă; elementul psihologic, anume convingerea subiectelor de drept că se află în prezenţa unei norme juridice;

- cutuma este pomenită şi astăzi în texte de lege, precum art.44 alin.(7) din Constituţie sau în art.970 alin.(2) din Codul civil; totuşi, calitatea cutumei ca izvor de drept trebuie raportată la norme dispozitive (mai exact, la norme supletive), neputând viza normele imperative; o diferenţă esenţială între cutumă şi lege este aceea că legea nu trebuie dovedită în faţa instanţei (Iura novit curia), pe când cutuma trebuie demonstrată prin orice mijloc de probă;

- în ipoteza unui conflict între norma juridică supletivă şi cutumă (adică, una şi aceiaşi chestiune este rezolvată diferit de cutumă, respectiv de norma supletivă: de pildă, art.1319 c.civ. spune că predarea se face în locul unde se afla bunul în momentul vânzării, iar o cutumă ar consta în aceea că predarea se face la domiciliul cumpărătorului) câştig de cauză ar avea norma supletivă (aceasta pare a fi soluţia ce se desprinde din cele sugerate la p.31 din cartea d-nului profesor).

b) jurisprudenţa – jurisprudenţa, într-o accepţiune mai cuprinzătoare, ar fi totalitatea hotrărârilor pe care instanţele, de toate gradele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) le dau în cauzele ce le-au fost supuse atenţiei; totuşi, când vine vorba despre jurisprudenţă ca posibil izvor formal al normei juridice, respectiva noţiune (anume, jurisprudenţă) ar trebui înţeleasă într-o accepţiune mai restrânsă, anume practică judiciară într-

21

Page 22: Drept Civil tot

o anumită materie (de pildă, practica juridiciară în materie de răspundere civilă) şi practică judiciară constantă în acea materie (adică, practica orientată înspre o anume soluţie: de pildă, în materie de răspundere civilă instanţele, în mod constant, apreciază că şi concubina poate suferi un prejudiciu prin ricoşeu);

- rolul creator al jurisprudenţei rezultă din următoarele funcţii ale acesteia: funcţia de interpretare a normelor de drept (se dezvăluie înţelesul real al normelor juridice; de pildă, jurisprudenţa ne spune ce înseamnă „paza” la care se referă art.1000 alin.1 din Codul civil); funcţia de particularizare (uneori, normele juridice folosesc expresii generale pentru formularea unor criterii de aplicare a acelor norme juridice, criterii cum ar fi, spre exemplu, „interesul copilului” în ipoteza încredinţării sale la divorţ, iar jurisprudenţa a particularizat acele criterii), funcţia de întregire a conţinutului normelor juridice cu prevederile normelor generale (spre exemplu, pentru a înţelege ce înseamnă „locaţiune” în cuprinsul art.21 din Legea nr.114/1996, vom apela la art.1411 C.civ. –text care ne spune ce este locaţiunea lucrurilor-), funcţia de aplicare, în lipsa normei juridice, a regulilor ce se degajă din conţinutul principiilor dreptului civil (exemplul domnului profesor de la p.35, nota de subsol nr.1; exemplul presupune trei persoane –A, B şi C-, respectiv două contracte de vânzare-cumpărare –unul între A şi B, iar altul între B şi C-; contractul dintre A şi B este anulat, să zicem, întrucât consimţământul lui A a fost viciat prin violenţă; problema este a şti cum stau lucrurile pe marginea contractului dintre B şi C –jurisprudenţa spune că acesta va fi menţinut în temeiul bunei-credinţe a cumpărătorului C-); funcţia de adaptare şi de extensie a textelor de lege la noile realităţi sociale (de pildă, răspunderea civilă generală pentru fapta altuia de la art.1000 alin.1 C.civ.);

- deciziile în interesul legii ale Î.C.C.J. – în ipoteza în care o problemă de drept este soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ poate promova un recurs în interesul legii care va fi soluţionat de ÎCCJ printr-o decizie în interesul legii, instanţa supremă arătând care instanţe au adoptat soluţia corectă ştiinţific; problema este de a şti dacă deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe (lucrurile sunt sensibile, dacă avem în vedere art.124 alin. (3) din Constituţie care spune că judecătorii se supun numai legii; aşadar, judecătorii nu ar putea fi ţinuţi de deciziile în interesul legii ale ÎCCJ, indiferent de ceea ce spune Codul de procedură civilă, întrucât Constituţia este actul normativ cu forţă juridică superioară oricărei alte legi, deşi ar fi de dorit, în virtutea dezideratului reprezentat de jurisprudenţa unitară, să ţină seama de ceea ce instanţa supremă stabileşte prin deciziile în interesul legii; totuşi, ÎCCJ va putea cenzura hotărârile instanţelor care nu se supun deciziilor în interesul legii într-o manieră ocolită, zicând, în fiecare caz în parte, că norma juridică trebuie interpretată într-un anume fel şi fără a face trimitere expresă la decizia în interesul legii, însă folosind o argumentare cât mai asemănătoare cu cea

22

Page 23: Drept Civil tot

din decizia în interesul legii, aşa încât instanţele inferioare vor observa că acea decizie în interesul legii se impune respectată).

c) doctrina – o putem defini ca fiind totalitatea lucrărilor de specialitate în care sunt comentate, interpretate texte de lege, atât în folosul studenţilor în Drept sau a profanilor în Drept (la studenţi şi la profani pare a se referi ideea de „creare a unei posibilităţi accesibile de cunoaştere a dreptului”), cât şi pentru a oferi practicienilor soluţii în probleme controversate, respectiv pentru a oferi legiuitorului sugestii pentru o viitoare reglementare.

II. Raportul juridic civil – întâi trebuie arătat că se face distincţie între raportul juridic abstract şi cel concret; raportul juridic abstract – este acela la care se referă norma juridică în ipoteza sa (acesta este doar o abstracţiune, fiind menit a ilustra ideea că norma juridică prefigurează raportul juridic; raportul juridic nu există în realitate, în măsura în care, de pildă, nu se încheie efectiv un contract); raportul juridic concret – este cel care se stabileşte atunci când, efectiv, avem de a face cu intervenţia normei juridice (de pildă, două persoane încheie un contract de vânzare- cumpărare).

Definiţia raportului juridic civil – definiţia a dat naştere la unele controverse; d-nul Reghini arată că definiţia în general acceptată este aceasta: raportul juridic este un raport social reglementat de norma de drept civil (norma juridică civilă).

D-nul profesor arată că, în situaţia raportului juridic civil, există ipoteze în care respectivului raport juridic civil nu îi corespunde în mod nemijlocit o normă juridică; exemplul este cel al contractelor nenumite, care nu au o reglementare proprie, însă, li se aplică normele juridice generale (de pildă, art.948 C.civ.); totuşi, observăm că, deşi contractului nenumit nu îi corespunde o normă juridică specială (aşa cum este cazul contractelor numite, de pildă, a contractului de vânzare-cumpărare, căruia îi corespund norme juridice dedicate doar lui, anume art.1294 şi urm. C.civ.), nu se poate spune că raportul juridic generat de un contract nenumit nu ar fi legat de norma de drept civil; aşadar, indiferent de intensitatea legăturii, rămâne ideea că toate raporturile juridice sunt legate de o normă juridică (inclusiv raportul juridic generat de un contract nenumit este legat de o normă juridică, anume de aceea ce se regăseşte la art.948 C.civ.).

Definiţia raportului juridic civil reţinută de d-nul profesor ar fi aceasta: relaţie socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de fapte juridice civile (izvoare ale raporturilor juridice civile). Prin această definiţie se menţine ideea că raportul juridic este ataşat unei norme juridice (aşa cum se întâmplă şi în cazul definiţiei general acceptate, definiţie generală care pune accentul pe norma juridică), însă definiţia d-nului profesor pune accentul pe împrejurările ce au înrâurire asupra raporturilor juridice civile (aceste

23

Page 24: Drept Civil tot

împrejurări fiind actele juridice –unilaterale şi bilaterale-, faptele juridice ilicite, faptele juridice licite şi evenimentele).

Trăsăturile specifice ale raporturilor juridice civile:

a) generalitatea izvoarelor raportului juridic civil – izvoarele raportului juridic sunt acele împrejurări (acte sau fapte ale omului, respectiv fenomene naturale) cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică;

- aceste împrejurări sunt denumite fapte juridice în sens larg (deci, termenul de „fapte juridice lato sensu” cuprinde chiar şi actele juridice), eficacitatea lor juridică fiind reprezentată de aceea că nasc, modifică sau sting raporturi juridice;

- generalitatea izvoarelor raporturilor juridice civile constă în aceea că aceste raporturi juridice sunt determinate numai la modul general (de pildă, se vorbeşte pur şi simplu despre fapta ilicită, fără a se indica multitudinea de fapte ilicite, de pildă, distrugere, înjurătură prin care se lezează onoarea etc.);

- raporturile juridice civile izvorăsc fie din evenimente (fapte naturale), fie din acţiuni omeneşti; evenimentele (faptele naturale) sunt împrejurări independente de voinţa umană (de conduita umană) de care normele dreptului civil leagă consecinţe juridice (de pildă, forţa majoră –un cutremur în Cluj-Napoca- este un eveniment natural care duce la înlăturarea răspunderii civile); acţiunile omeneşti sunt, la rândul lor, de două feluri: acţiuni omeneşti făcute cu intenţia de a produce efecte juridice (spre exemplu, contractul) şi acţiuni omeneşti făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii (de pildă, o faptă ilicită cauzatoare de pagubă; autorul faptei ilicite nu va dori efectul juridic, anume obligaţia de reparaţie, efect juridic ce se produce în temeiul legii, de pildă, în temeiul art.998 C.civ.); atât evenimentele naturale, cât şi acţiunile omeneşti sunt incluse în termenul mai cuprinzător de fapte juridice lato sensu;

- acţiunile omeneşti făcute cu intenţia de a produce efecte juridice sunt actul juridic unilateral şi contractul; contractul este un acord de voinţă făcut cu intenţia de a naşte (de exemplu, o vânzare-cumpărare), modifica (de exemplu, cesiunea de creanţă) sau stinge (de exemplu, remiterea de datorie) efecte juridice (drepturi şi obligaţii), contractul putând fi unilateral sau bilateral; actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure persoane făcută cu intenţia de a naşte (de pildă, recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei), modifica (de pildă, modificarea unui testament) sau stinge (de pildă, denunţarea unilaterală a unui contract de locaţiune încheiat pe durată nederminată) efecte juridice, actul juridic unilateral fiind irevocabil din momentul

24

Page 25: Drept Civil tot

producerii efectelor juridice (de pildă, recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei nu va mai putea fi revocată);

- acţiunile omeneşti făcute fără intenţia de a produce efecte juridice sunt faptele ilicite şi faptele licite; faptele juridice ilicite sunt acelea prin care, fără a exista o cauză de înlăturare a răspunderii civile (de pildă, legitima apărare), se cauzează un prejudiciu unei alte persoane (textul de lege oferit ca exemplu este art.998 C.civ.); faptele juridice licite (denumite şi quasi-contracte) sunt acţiuni omeneşti făcute fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care produc astfel de efecte, de regulă, în temeiul legii, întrucât afectează interesele unei alte persoane (faptele juridice licite se mai numesc quasi-contracte, întrucât, în cazul lor, nu există un acord de voinţe care să le stea la bază); faptele juridice licite sunt gestiunea de afaceri (de pildă, în timp ce A este plecat în concediu, caloriferul i se defectează inundându-i apartamentul, iar vecinul său B efectuează tot ce este necesar şi util pentru ca apartamentul lui A să nu fie distrus; cheltuielile făcute de B –de exemplu, achiziţionarea unor robineţi pentru calorifer- vor trebui restituite de către A), plata nedatorată (de pildă, A, din eroare, crede că îi datorează lui B 500 de lei, sumă pe care i-o şi înmânează; într-o astfel de ipoteză, B va trebui să restituie acea sumă de 500 de lei) şi îmbogăţirea fără justă cauză (de pildă, o autoritate publică îi solicită lui A o taxă pe poluare de 2500 de lei pentru a-i înmatricula autoturismul, iar A, deşi ştie că nu datorează acea sumă, întrucât taxa pe poluare este discriminatorie, o plăteşte, dorind ca autoturismul să-i fie cât mai repede înmatriculat pentru a putea circula; ulterior, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, A acţionează autoritatea publică în instanţă pentru a-şi recupera suma pe care a plătit-o, sumă care a dus la micşorarea patrimoniului său şi la mărirea corelativă a patrimoniului autorităţii publice; ceea ce diferenţiază plata nedatorată de îmbogăţirea fără justă cauză este eroarea celui care execută o prestaţie; în cazul plăţii nedatorate, solvens-ul se află în eroare crezând că datorează prestaţia, pe când în cazul îmbogăţirii fără justă cauză, însărăcitul nu se află în eroare);

- evenimentele sunt împrejurări străine de conduita umană, de a căror survenire legea leagă efecte juridice (de pildă, forţa majoră).

b) calitatea părţilor raportului juridic civil – în raporturile juridice civile părţile apar despuiate de vreo calitate specială; aceasta deosebeşte raporturile juridice civile de alte raporturi juridice de drept privat, aşa cum sunt cele comerciale, în care ambele sau una dintre părţi au o calitate specială, anume de comerciant (discuţii se pot stârni în situaţia în care una dintre părţi este comerciant, iar cealaltă exercită o profesie liberală, situaţie în care raportul juridic rămâne unul civil şi aceasta întrucât prevalează ceea ce este specific activităţii liberale –de pildă, avocaturii-, activitate care se bazează pe o prestaţie intelectuală, pe o prestaţie

25

Page 26: Drept Civil tot

superioară, să zicem, spiritual, aşa încât nu ar putea fi înjosită la a o considera o activitate comercială, chestiune ce se răsfrânge asupra raportului juridic în ansamblul său);

c) egalitatea părţilor şi libertatea voinţelor – egalitatea părţilor ce sunt subiecte ale raporturilor civile trebuie înţeleasă în sensul că niciuna dintre părţi nu se subordonează celeilalte; libertatea voinţelor semnifică faptul că părţile pot, în mod liber, genera, modifica sau stinge raporturi juridice civile (în limitele ordinii publice şi a bunelor moravuri), libertatea voinţelor vizând mai ales materia contractului;

d) caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice civile – raporturile juridice, în funcţie de dreptul ce intră în conţinutul lor, pot fi patrimoniale sau nepatrimoniale (raportul juridic ce are în conţinut un drept patrimonial este un raport juridic patrimonial, iar raportul juridic ce are în conţinut un drept nepatrimonial este un raport juridic nepatrimonial); la rândul lor, raporturile juridice patrimoniale sunt de două feluri, după cum dreptul patrimonial ce intră în conţinutul său este unul real (adică, un drept ce se exercită nemijlocit, fără intervenţia unei alte persoane, care se exercită imediat – de pildă, dreptul de proprietate) sau unul personal (de creanţă; dreptul patrimonial de creanţă este acela care se exercită mijlocit, prin intervenţia unei alte persoane –debitorul-, care trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva): raporturi juridice patrimoniale reale şi raporturi juridice patrimoniale de creanţă sau obligaţionale; raporturile civile nepatrimoniale sunt de mai multe feluri: raporturi ce au în conţinutul lor drepturi privitoare la integritatea fizică sau viaţa persoanei, raporturi ce au în conţinutul lor drepturi privitoare la atributele de identificare ale persoanei (de exemplu, dreptul la nume, la domiciliu etc.) şi raporturi ce au în conţinutul lor drepturi generate de creaţia intelectuală (de pildă, drepturi nepatrimoniale generate de crearea unei opere literare şi care împiedică, spre exemplu, reproducerea neautorizată a acelei opere);

e) caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de subiecte – un raport juridic civil este cu pluralitate de subiecte atunci când există fie mai multe subiecte active (de pildă, există mai mulţi creditori), fie mai multe subiecte pasive (de pildă, mai mulţi debitori), fie deopotrivă mai multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive (de pildă, mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori);

- în raporturile juridice patrimoniale reale pluralitatea priveşte doar subiectul activ, întrucât subiectul pasiv este nedeterminat fiind vorba despre toate celelalte persoane care trebuie să se abţină de la a aduce atingere dreptului real (de exemplu, în ipoteza dreptului de proprietate, putem avea de a face cu mai multe persoane care au o cotă parte matematică din dreptul de proprietate asupra unui bun determinat –situaţia coproprietăţii, putem avea de a face cu mai multe persoane care au o cotă parte matematică asupra unei universalităţi juridice, a unui patrimoniu –situaţia indiviziunii sau putem avea de a face cu mai multe persoane care nu au precizată cota parte

26

Page 27: Drept Civil tot

matematică asupra dreptului de proprietate, cotă parte ce se stabileşte doar atunci când devălmăşia încetează prin partaj –situaţia devălmăşiei);

- în raporturile juridice patrimoniale obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate privi fie subiectul activ (ipoteza pluralităţii active), fie subiectul pasiv (pluralitatea pasivă), fie atât subiectvul activ, cât şi subiectul pasiv (pluralitate mixtă); raporturile juridice patrimoniale obligaţionale, de natură civilă, sunt cârmuite de regula divizibilităţii (de pildă, dacă există un creditor şi mai mulţi debitori, atunci fiecare debitor va putea fi ţinut să execute doar o parte din obligaţia totală, iar nu obligaţia în întregul său: să zicem că A le-a împrumutat lui B şi C 1000 de lei, fiind vorba despre un raport juridic în care avem de a face cu o pluralitate pasivă; într-o atare situaţie, divizibilitatea înseamnă că B şi C va trebui să execute fiecare doar o parte din obligaţia de 1000 lei, de pildă, fiecare va fi ţinut să restituie câte 500 de lei, iar nu obligaţia în întregime; de asemenea, într-un alt exemplu, dacă A şi C i-au împrumutat lui B 1000 de lei, divizibilitatea în acest raport juridic în care avem de a face cu o pluralitate activă, înseamnă că fiecare creditor –A şi C- va fi îndreptăţit doar la o parte din suma de 1000 lei, de pildă, fiecare va primi câte 500 de lei, iar nu obligaţia în întregime); de la regula divizibilităţii raporturilor obligaţionale civile există excepţii: solidaritatea pasivă (de pildă, art.1003 C.civ.) şi cea activă (de pildă, părţile stabilesc prin contract că oricare creditor poate primi prestaţia în întregime, solidaritatea activă putând rezulta numai din acte juridice), indivizibilitatea (spre exemplu, indivizibilitatea naturală ce există atunci când bunul, prin natura sa, nu poate fi divizat: de pildă, debitorii A şi B trebuie să-i restituie lui C calul pe care cel din urmă l-a împrumutat celor dintâi; într-o atare situaţie, creditorul C va putea solicita de la oricare din debitori să execute în întregime obligaţia, fiind imposibil ca aceasta să fie divizată, divizarea însemnând distrugerea bunului) şi obligaţiile in solidum (de pildă, ipoteza răspunderii civile a comitentului pentru prepus).

III. Drepturile subiective – dreptul subiectiv este văzut de d-nul profesor ca fiind o putere individuală (o prerogativă) recunoscută şi garantată de puterea publică; titularul dreptului subiectiv poate să facă el însuşi ceva (ipoteza dreptului real) sau poate pretinde altuia să aibă o anumită conduită (ipoteza dreptului de creanţă).

Dreptul subiectiv are următoarea structură:

a) subiectul dreptului subiectiv – persoana fizică sau juridică, persoană căreia îi aparţine dreptul (altfel zis, titularul dreptului subiectiv);

b) conţinutul dreptului subiectiv – în cazul dreptului real este vorba despre prerogativele asupra bunului (de pildă, în cazul dreptului de proprietate, aceste prerogative sunt folosinţa, posibilitatea de a culege fructele bunului –fructe naturale, industriale sau civile-

27

Page 28: Drept Civil tot

şi dispoziţia -materială şi juridică-); în cazul dreptului de creanţă este vorba despre prerogativa de a pretinde debitorului să aibă o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva);

c) obiectului dreptului subiectiv – bunul (de pildă, în cazul dreptului de proprietate) sau prestaţia (în cazul dreptului de creanţă).

Principalele clasificări ale drepturilor subiective:

a) drepturi relative şi drepturi absolute – criteriul ce stă la baza acestei clasificări este modul de exercitare a dreptului subiectiv; dreptul absolut este acela care se exercită în mod imediat, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane, este acela care se exercită nemijlocit; dreptul relativ este acela care se exercită în mod mediat, fiind necesară intervenţia unei persoane (a debitorului care trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva), este acela care se exercită într-o manieră mijlocită; drepturile reale sunt drepturi absolute, iar drepturile de creanţă sunt drepturi relative.

b) drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale) – dreptul patrimonial este definit astfel: acel drept care are un obiect cu valoare economică (un obiect evaluabil în bani); dreptul nepatrimonial este acela care are un obiect fără valoare economică (un obiect neevaluabil în bani); consecinţele clasificării drepturilor în drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale prezintă interes sub următoarele aspecte: - prescripţia extinctivă (Decretul nr.167/1958) priveşte cu precădere acţiunile patrimoniale, deci acţiunile prin care sunt ocrotite drepturi patrimoniale; acţiunile referitoare la drepturi nepatrimoniale sunt, ca regulă, imprescriptibile;

- drepturile patrimoniale sunt transmisibile prin acte juridice, pe când drepturile nepatrimoniale nu sunt transmisibile (spre exemplu, nu poate fi cesionat dreptul la onoare);

- când se încalcă un drept patrimonial, reparaţia se va realiza prin mijloace patrimoniale; când se încalcă un drept nepatrimonial, reparaţia se va realiza prin mijloace nepatrimoniale (de pildă, dacă se încalcă dreptul la onoare, reparaţia va putea consta în obligarea autorului faptei ilicite să-i ceară scuze public victimei).

- există drepturi patrimoniale absolute (de pildă, drepturi de proprietate) şi drepturi patrimoniale relative (de pildă, dreptul de creanţă constând în prerogativa creditorului de a pretinde o sumă de bani de la debitor); de asemenea, există drepturi nepatrimoniale absolute (dreptul la viaţă) şi drepturi nepatrimoniale relative (de pildă, dreptul soţului la fidelitate).

28

Page 29: Drept Civil tot

c) drepturi reale şi drepturi de creanţă – dreptul real este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul îşi exercită prerogativele asupra unui bun în mod nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane; clasificări ale drepturilor reale: - drepturi reale tipice (acelea care poartă asupra unui bun corporal, de pildă, dreptul de proprietate asupra unui autoturism) şi drepturi reale atipice (acelea care poartă asupra unui bun necorporal, de pildă, dreptul de proprietate intelectuală);

- drepturi reale principale (acelea care nu depind de existenţa unui drept de creanţă; de pildă, dreptul de proprietate) şi drepturi reale accesorii (acelea care depind de existenţa unei creanţe, în sensul că prin aceste drepturi reale se garantează executarea de către debitor a unei obligaţii; spre exemplu, ipoteca, gajul, privilegiile);

- dreptul de proprietate privată (aparţine persoanelor fizice şi juridice de drept privat sau poate aparţine Statului ori unităţilor administrativ teritoriale, însă în cazul acestora din urmă, dreptul de proprietate poartă asupra bunurilor din domeniul privat) şi dreptul de proprietate publică (aparţine numai statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, privind bunuri din domeniul public);

- drepturile reale principale (uzufructul - cuprinde atributele usus şi fructus, dar fructele bunului pot fi înstrăinate şi uzufructul poate fi constituit în favoarea unei persoane fizice sau juridice-, uzul –uzul cuprinde atributele usus şi fructus, însă doar în limitele satisfacerii nevoilor uzuarului şi ale familei sale, uzul putând fi constituit doar în favoarea unei persoane fizice-, abitaţia –se deosebeşte de uz prin aceea că are ca obiect o locuinţă-, servitutea, superficia) se formează prin desprinderea din conţinutul dreptului de proprietate a unor prerogative (spre exemplu, uzufructul se formează prin desprinderea din conţinutul dreptului de proprietate a folosinţei –usus- şi a prerogativei de a culege fructele bunului –fructus-; de aceea, drepturile reale principale se mai numesc drepturi reale asupra bunului altuia, în sensul că proprietarul bunului este o persoană –numită nud proprietar-, iar o altă persoană –de exemplu, uzufructuarul- are anumite prerogative asupra acelui bun al altuia); în cazul dreptului de proprietate publică putem avea de a face cu drepturi reale precum dreptul de administrare (aparţinând unei persoane juridice de drept public, de pildă, unei regii autonome), dreptul de folosinţă gratuită (aparţinând unei persoane juridice fără scop patrimonial, de pildă, o fundaţie) şi dreptul de concesiune (într-o atare ipoteză, concesionarul exploatează un bun public, plătind în schimb titularului dreptului de proprietate publică –numit concedent- o sumă de bani întitulată redevenţă);

- dreptul de creanţă este un drept patrimonial în virtutea căruia o persoană (creditor) poate pretinde unei alte persoane (debitor) să execute o prestaţie (dare, facere, non facere) pe seama sa (adică, pe seama creditorului); putem discuta

29

Page 30: Drept Civil tot

despre drepturi de creanţă principale (spre exemplu, dreptul de a pretinde conservarea unui bun) şi drepturi de creanţă accesorii (spre exemplu, dreptul de creanţă izvorât din clauza penală, în sensul că, în ipoteza neconservării bunului, debitorul va trebui să plătească o sumă de bani stabilită anterior neexecutării obligaţiei); Întrebare: prin ce se aseamănă drepturile reale accesorii (de pildă, ipoteca) şi drepturile de creanţă accesorii (de pildă, dreptul izvorât dintr-o clauză penală) ? Răspunsul ar fi că ambele (atât dreptul real accesoriu, cât şi dreptul de creanţă accesoriu) depind de un drept de creanţă principal;

- comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă: - din perspectiva determinării subiectelor, subiectul activ este determinat atât în cazul drepturilor reale, cât şi a celor de creanţă; subiectul pasiv este nedeterminat în cazul drepturilor reale (fiind absolut toate celelalte persoane), însă este determinat în cazul drepturilor de creanţă (fiind debitorul);

- din perspectiva conţinutului drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă, dreptul real are în conţinut atribute sau prerogative (de pildă, usus, fructus şi abusus) care se exercită imediat, nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane (urmărirea şi preferinţa ni se spune că ar caracteriza drepturile reale doar sub aspect procesual, iar nu şi sub aspectul ţinând de dreptul substanţial sau material); dreptul de creanţă are în conţinut doar o prerogativă de a pretinde debitorului (subiectului pasiv) de a avea o anumită conduită, aşa încât dreptul de creanţă presupune intervenţia unei persoane, presupune mijlocirea unei persoane;

- din perspectiva obiectului drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă – dreptul real are ca obiect un bun, iar dreptul de creanţă are ca obiect o prestaţie (dare, facere, non facere);

- din perspectiva obligaţiei corelative dreptului real şi dreptului de creanţă – în cazul dreptului real, obligaţia corelativă este tot timpul una negativă şi generală, izvorâtă din chiar lege (anume, obligaţia de a nu leza dreptul real); în situaţia dreptului de creanţă, obligaţia corelativă poate fi una pozitivă (a da sau a face) ori negativă (a nu face) şi, de regulă, este una izvorâtă dintr-un act juridic;

- din perspectiva opozabilităţii dreptului – domnul profesor spune aşa: în cazul drepturilor reale, opozabilitatea erga omnes (adică faţă de toţi oamenii) constă în aceea că titularul dreptului real poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla şi în aceea că, după dobândirea dreptului real asupra bunului, nu se mai poate constitui niciun drept asupra respectivului bun fără consimţământul titularului dreptului real; în cazul dreptului de creanţă titularul poate exercita prerogativa ce intră în conţinutul dreptului doar cu privire la subiectul pasiv determinat (doar cu privire la debitor);

- din perspectiva posibilităţii de a constitui drepturi reale şi drepturi de creanţă – drepturile reale sunt limitate ca număr (proprietatea, uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea,

30

Page 31: Drept Civil tot

superficia, ipoteca, gajul), părţile neputând constitui alte drepturi reale decât cele prevăzute de legiuitor, mai ales că drepturile reale implică o obligaţie generală negativă pentru toţi oamenii, obligaţie care restrânge libertatea celorlalte persoane (libertatea individuală putând fi restrânsă doar prin lege); pe de altă parte, drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, părţile, în virtutea libertăţii contractuale, putând crea orice drept de creanţă doresc (în cazul dreptului de creanţă, restrângerea libertăţii individuale îl priveşte doar pe debitor, restrângere la care el consimte prin încheierea contractului);

- din perspectiva modului de exercitare a drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă – drepturile reale se exercită nemijlocit, fără intervenţia unei alte persoane; drepturile de creanţă presupun intervenţia unei alte persoane, ele se exercită mijlocit;

- din perspectiva duratei drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă – drepturile reale implică folosinţa bunurilor, aşa încât au o durată mai îndelungată în timp (de pildă, dreptul de proprietate este perpetuu, putând fi veşnic dacă bunul ce este obiectul său nu va pieri niciodată; dreptul de uzufruct poate fi viager, adică să dureze pe întreaga viaţă a titularului său sau poate avea o durată de 30 de ani dacă se constituie în folosul unei persoane juridice); durabilitatea drepturilor reale se manifestă şi din punct de vedere al apărării lor (de pildă, acţiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate este imprescriptibilă extinctiv; acţiunea confesorie prin care se apără, de pildă, un drept de uzufruct se prescrie în 30 de ani); drepturile de creanţă au o durată în timp mai redusă decât drepturile reale, drepturile de creanţă fiind efemere, ele fiind constituite, de regulă, pentru a satisface nevoi imediate; pe de altă parte, uneori durata drepturilor reale este identică cu durata drepturilor de creanţă (este vorba despre drepturile reale acccesorii care au o viaţă la fel de lungă ca cea a drepturilor de creanţă ale căror accesorii sunt).

Drepturile potestative – sunt acele drepturi care, datorită unor trăsături proprii, nu pot fi calificate nici ca drepturi reale (întrucât ele nu conferă prerogative asupra unui bun), nici ca drepturi de creanţă (întrucât ele nu constau în posibilitatea de a pretinde unui subiect pasiv să aibă o anumită conduită); drepturile potestative sunt acele drepturi care constau în puterea de influenţa unilateral şi discreţionar o situaţie juridică (aşadar, conţinutul dreptului potestativ este puterea asupra situaţiei juridice, iar obiectul dreptului potestativ este chiar situaţia juridică).

- drepturile potestative pot fi patrimoniale (de pildă, dreptul de a accepta sau a renunţa la moştenire) sau nepatrimoniale (de pildă, dreptul de repudiere a soţiei în dreptul musulman); drepturile potestative, de asemenea, pot fi conexe unor drepturi reale (de pildă, dreptul vecinului de a face comun zidul aflat în proprietatea unei alte persoane este un drept potestativ conex dreptului de proprietate asupra zidului) sau unor drepturi de creanţă (spre exemplu, dreptul de a revoca unilateral un contract de mandat – art.1553 C.civ.);

31

Page 32: Drept Civil tot

- trăsăturile comune ale tuturor drepturilor potestative: - au ca obiect o situaţie juridică;

- puterea conferită potenţiorului (titularului dreptului potestativ) de a acţiona discreţionar şi unilateral în scopul stingerii situaţiei juridice (de pildă, art.1553 C.civ.) sau a modificării situaţiei juridice (de pildă, executarea unei obligaţii naturale sau imperfecte duce la modificarea acesteia, devenind o obligaţie civilă sau perfectă; în cazul executării unei obligaţii imperfecte sau naturale, cine este potenţiorul ?);

- exercitarea dreptului potestativ duce la afectarea şi a altor persoane decât a potenţiorului (de pildă, revocarea contractului de mandat îl afectează nu doar pe ponteţior –mandantele-, ci şi pe mandatar);

- obligaţia subiectului pasiv, obligaţie corelativă dreptului potestativ este aceea de a se supune, de a-l lăsa pe potenţior (pe subiectul activ, pe titularul dreptului potestativ) de a face ceea ce îi permite dreptul potestativ.

Data viitoare, va fi analizată problematica abuzului de drept, aspect tratat în cartea d-nului profesor la p.311-315.

Seminarul 3 – Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

I. Existenţa abuzului de drept

1. Acte normative ce prezintă pertinenţă referitor la ideea de „abuz de drept”.

Din capul locului, atunci când vine vorba despre abuzul de drept, o întrebare se ridică: drepturile subiective sunt susceptibile de o exercitare discreţionară sau ele trebuie să se încadreze în anumite limite ?

32

Page 33: Drept Civil tot

Răspunsul, în cazul dreptului potestativ, pare a fi că el poate fi exercitat discreţionar, tocmai pentru că dreptul potestativ este puterea de a influenţa unilateral şi discreţionar o situaţie juridică.

În cazul celorlalte drepturi subiective (drepturile reale şi drepturile de creanţă sau drepturi nepatrimoniale –de pildă, dreptul la liberă exprimare) trebuie să ţinem seama de unele acte normative:

a) art.57 din Constituţie – cetăţenii şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile celorlalţi;

b) art.1 din Decretul nr.31/1954 – drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interese personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de convieţuire sociale;

c) art.3 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 – drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social;

d) art.970 alin.(1) C.civ. – convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă; aceasta înseamnă că drepturile ce izvorăsc din convenţii trebuie exercitate cu bună-credinţă; totodată, art.970 alin.(1) mai înseamnă şi existenţa unei obligaţii contractuale de bună-credinţă, obligaţie contractuală de bună-credinţă care, spre exemplu, ar permite revizuirea judiciară a contractului în caz de impreviziune.

2.Concluzia la care s-a ajuns, plecând de la textele de lege mai sus indicate, a fost aceasta:

a) drepturile subiective trebuie exercitate conform cu scopul lor economic şi social (de pildă, dreptul de proprietate a fost recunoscut în scopul satisfacerii unor interese materiale, aşa încât doar în considerarea unei astfel de finalităţi trebuie exercitat acest drept);

b) drepturile subiective trebuie exercitate cu bună-credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi interesele altor persoane, fără intenţia de a jena alte persoane (de pildă, proprietarul unui teren nu ar putea să facă modificări ale acelui teren –de exemplu, să planteze arbori înalţi- doar pentru a încălca dreptul de proprietate al vecinului său asupra unei construcţii, în sensul că i-ar bloca vecinului priveliştea înspre un lac);

c) drepturile subiective trebuie exercitate în limitele lor externe, limite date de conţinutul şi obiectul lor (de pildă, dreptul de uzufruct trebuie exercitat doar în limitele date de conţinutul său, adică usus şi fructus, uzufructuarul neputând să modifice bunul în materialitatea sa, întrucât abusus nu-i aparţine; dacă uzufructuarul, totuşi, modifică bunul în

33

Page 34: Drept Civil tot

materialitatea sa, atunci discutăm despre un abuz de drept sau, în realitate, chiar despre inexistenţa dreptului ?; răspuns: discutăm despre chiar inexistenţa dreptului de uzufruct, întrucât actul depăşeşte limitele externe ale uzufructului, depăşeşte, deci, chiar dreptul de uzufruct –actul vizează un aspect, adică abusus, care nu aparţine, nu se află în conţinutul uzufructului-, pe când, pentru a putea discuta despre un abuz de drept, uzufructuarul ar fi trebuit să se plaseze în limitele uzufructului, însă deturnând dreptul de la scopul instituit de dreptul obiectiv; aşadar, este discutabil în ce măsură acest al treilea criteriu este unul al abuzului de drept sau unul al chiar inexistenţei dreptului);

d) drepturile subiective trebuie exercitate cu respectarea legii şi normelor morale (de pildă, proprietarul unei clădiri nu ar putea, în exercitarea dreptului său de proprietate, să dea acelei clădiri destinaţia de bordel, întrucât prostituţia este o infracţiune, iar exercitarea dreptului de proprietate în sensul schimbării destinaţiei bunului din, să zicem, bun cu destinaţia de locuinţă în bun cu destinaţia de bordel este contrară legii).

Aşadar, autorii şi jurisprudenţa, având în vedere cele patru reguli de mai sus (anume, drepturile subiective trebuie exercitate conform cu scopul lor economic şi social; drepturile subiective trebuie exercitate cu bună-credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi interesele altor persoane, fără intenţia de a jena alte persoane; drepturile subiective trebuie exercitate în limitele lor externe, limite date de conţinutul şi obiectul lor; drepturile subiective trebuie exercitate cu respectarea legii şi normelor morale), au tras încheierea că nesocotirea celor patru reguli cu ocazia exercitării unui drept subiectiv constituie un abuz de drept.

Unii autori au fost de părere că pentru a vorbi despre un abuz de drept toate cele patru reguli trebuie să fie nerespectate în mod cumulativ (aşadar, în măsura în care una dintre cele patru reguli nu a fost nesocotită nu putem discuta despre un abuz de drept; de pildă, dacă proprietarul unui teren nesocoteşte cea de a doua regulă –drepturile subiective trebuie exercitate cu bună-credinţă, adică fără intenţia de a nesocoti drepturile şi interesele altor persoane, fără intenţia de a jena alte persoane-, însă o respectă pe cea de a patra -drepturile subiective trebuie exercitate cu respectarea legii şi normelor morale-, atunci nu există un abuz de drept; altfel zis, proprietarul unui teren, proprietar care plantează arbori înalţi pentru a-i lua vecinului său priveliştea înspre lac, nu încalcă legea, întrucât legea nu opreşte o persoană să planteze arbori înalţi pe terenul său).

Alţi autori, aceştia fiind cei cărora d-nul profesor le dă dreptate, au arătat că discutăm despre un abuz de drept atunci când dreptul subiectiv a fost exercitat cu rea-credinţă şi deturnat astfel de la scopul său (astfel, în exemplul cu proprietarul terenului ce construieşte o clădire doar pentru a lua priveliştea vecinului său, avem de a face cu exercitarea de rea-credinţă a dreptului de proprietate, drept care este deturnat de la scopul său –anume, de la scopul de a satisface interese materiale ale proprietarului, aşa cum ar fi acela de a avea un loc pentru

34

Page 35: Drept Civil tot

edificarea unei clădiri- şi putem discuta despre un abuz de drept, aspect care era cu neputinţă potrivit opiniei celor dintâi autori –aceia care spuneau că pentru a vorbi despre un abuz de drept toate cele patru reguli trebuie să fie nerespectate în mod cumulativ-).

3. În literatura de specialitate străină, cei care acceptau ideea de abuz de drept au fundamentat-o (mai exact au fundamentat abuzul de drept) pe trei aspecte diferite, existând, aşadar, trei orientări doctrinare:

a) fundamentul de natură subiectivă – în cazul abuzului de drept există intenţia de a vătăma pe altul şi exercitarea dreptului subiectiv într-un anume mod nu prezintă utilitate pentru titularul dreptului (în exemplul cu proprietarul terenului ce plantează arbori înalţi doar pentru a lua priveliştea vecinului, acest fundament vrea să însemne că acel proprietar, prin plantarea arborilor înalţi, doreşte să îl prejudicieze pe vecin –intenţia directă- şi plantarea acelor arbori nu prezintă pentru el o altă utilitate decât aceea de a-şi vătăma vecinul);

b) fundamentul de natură obiectivă – în cazul abuzului de drept este suficientă simpla deturnare a exerciţiului dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, deturnare urmată de consecinţe dăunătoare pentru altul, fiind indiferent dacă prin deturnare s-ar urmărit sau nu lezarea unei alte persoane (spre exemplu, proprietarul terenului care plantează arbori înalţi, fără ca acea plantare de arbori înalţi să prezinte pentru el vreo utilitate, comite un abuz de drept, chiar dacă nu a dorit vreun moment să-l lezeze pe vecinul său);

c) fundamentul de natură eclectică sau mixtă – în cazul abuzului de drept aspectele de natură subiectivă (intenţia de a vătăma pe altul) se îmbină cu cele de natură obiectivă (deturnarea exerciţiului dreptului de la scopul pentru care acel drept a fost recunoscut de lege); reluăm exemplul cu proprietarul care plantează arbori înalţi: potrivit acestui de al treilea fundament, este necesar ca proprietarul, pe lângă aceea că deturnează dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, să fi urmărit, să fi avut intenţia de a-l leza pe vecinul său.

4. Precizări făcute de domnul profesor pe marginea abuzului de drept:

a) abuzul de drept desemnează exercitarea dreptului subiectiv într-o manieră excesivă, lipsind buna-credinţă şi existând o deturnare a dreptului de la scopul său firesc, aspecte susceptibile a-i cauza altuia o pagubă (o atare constatare a d-nului profesor ne duce cu gândul la aceea că abuzul de drept presupune, deopotrivă, un element

35

Page 36: Drept Civil tot

obiectiv –anume, deturnarea dreptului de la scopul său- şi un element subiectiv –adică, reaua-credinţă sau, altfel zis, lipsa bunei-credinţe ori, dacă nu rea-credinţă, atunci cel puţin o culpă);

b) din perspectiva instanţei de judecată, abuzul de drept, ca regulă, este o faptă ilicită, comisă cu vinovăţie (rea-credinţă, adică intenţia directă –autorul faptei prevede rezultatul acelei fapte şi urmăreşte producerea rezultatului, adică a pagubei- sau intenţie indirectă –autorul prevede rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu doreşte producerea rezultatului, acceptă ca acest rezultat să se realizeze-, iar dacă nu rea-credinţă, atunci măcar o culpă cu prevedere –autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind în mod uşuratic că acel rezultat nu se va produce- ori o culpă fără prevedere –autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă-) şi faptă care cauzează a pagubă;

c) sunt susceptibile de abuz de drept atât drepturile nepatrimoniale (de pildă, dreptul la liberă exprimare, atunci când prin exercitarea dreptului este denigrată o persoană, fiind folosite afirmaţii complet neadevărate şi titularul dreptului la liberă exprimare ştie că acele afirmaţii sunt neadevărate sau, deşi nu ştie că sunt neadevărate, nu face niciun efort pentru a verifica exactitatea lor), cât şi cele patrimoniale reale (exemplulu dreptului de proprietate) sau cele patrimoniale de creanţă (de pildă, o persoană îi solicită alteia a-i restitui suma de bani la termen, deşi mai poate aştepta, pentru creditor neexistând vreun interes în a solicita acea sumă, creditor care ştie că în măsura în care debitorul va restitui suma la termen va avea ulterior, grave dificultăţi financiare);

d) nu este un abuz de drept uzurparea unui drept, adică exercitarea dreptului de către o persoană care în realitate nu este titularul dreptului (de pildă, hoţul nu comite un abuz de drept, întrucât lui nu-i aparţine dreptul de proprietate asupra bunului furat, ci fapta lui este una pe care o vom numi pur şi simplu ilicită, fără a spune că este un abuz de drept);

e) abuzul de drept este o faptă ilicită care atrage mai ales răspunderea civilă.

II. Inexistenţa a ceea ce se cheamă abuz de drept ?

Un important autor francez, pe nume Planiol, nega ideea de abuz de drept zicând: din două una, anume fie se comite o faptă licită (prin exercitarea dreptului), fie se comite o faptă ilicită prin depăşirea dreptului, fiind de la sine înţeles că, în cel din urmă caz (când dreptul este

36

Page 37: Drept Civil tot

depăşit, este deturnat) nu mai putem vorbi despre acel drept, formula „abuz de drept” fiind lipsită de sens.

Pe de altă parte, autorul francez Louis Josserand arată că ideea de abuz de drept este exactă. El argumenta astfel: trebuie să ţinem seama de dubla semnificaţie a cuvântului „drept”, anume drept obiectiv şi drept subiectiv; aşa procedând, ideea de „abuz de drept” este exactă, întrucât avem de a face cu situaţia în care o acţiune este conformă dreptului subiectiv (de pildă, proprietarul care plantează arbori înalţi pe terenul său comite un act pe care dreptul său subiectiv –dreptul de proprietate- i-l permite), însă acea acţiune este contrară dreptului obiectiv (adică, ansamblului de norme juridice ce reglementează conduita oamenilor dintr-o societate), drept obiectiv care recunoaşte dreptul subiectiv într-un anumit scop (scop care este nesocotit de către proprietarul care plantează arbori înalţi pentru a-şi incomoda vecinul). Cu alte cuvinte, chiar dacă un act este conform cu ceea ce înseamnă dreptul subiectiv, de acel drept subiectiv se abuzează atunci când dreptul subiectiv este deturnat de la scopul său firesc, într-o manieră culpabilă (actul de exercitare a dreptului subiectiv fiind contrar dreptului obiectiv, scopului ce rezultă din dreptul obiectiv).

III. Pe scurt, în prezent, ideea de abuz de drept este considerată exactă şi, prin urmare, acceptată de doctrină şi jurisprudenţă.

IV. Una peste alta, atunci când vine vorba despre abuzul de drept, trebuie reţinută următoarea idee generală şi complexă (aşadar, aplicabilă oridecâteori vine vorba despre exercitarea dreptului subiectiv): se impune a stabili dacă avem de a face cu o deturnare a dreptului subiectiv de la scopul instituit de lege, ceea ce înseamnă că se impune văzut dacă titularul dreptului subiectiv avea un interes legitim şi serios în adopta o anumită conduită, dacă pentru el adoptarea unei anumite conduite prezenta vreo utilitate şi, în funcţie de răspuns, vom stabili dacă titularul dreptului a fost animat de o dorinţă maliţioasă sau nu a fost animat de o astfel de dorinţă. Altfel zis, ideea general valabilă şi complexă ar fi aceasta: titularul dreptului subiectiv a adoptat o conduită fără a avea un interes serios şi legitim, fără ca acea conduită să prezinte pentru el vreo utilitate, fiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe altul (existenţa abuzului de drept, adică o faptă ilicită, caz în care prejudiciul eventual va fi reparat) sau, din contră, titularul dreptului subiectiv a avut un interes serios şi legitim în a adopta o anumită conduită, acea conduită prezentând pentru el o utilitate, titularul dreptului nefiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe altul (inexistenţa abuzului de drept, caz în care, chiar dacă există o pagubă, ea nu va fi reparată, pentru că nu a fost cauzată de o faptă ilicită, de un abuz de drept, ci suntem în prezenţa unei fapte licite); aşadar, cele zise

37

Page 38: Drept Civil tot

în partea de început a prezentei fraze formează ideea general valabilă (adică ideea ce va fi avută în vedere în fiecare ipoteză de exercitare a dreptului subiectiv, ideea de care se va ţine seama cu ocazia fiecărei speţe imaginabile), ea fiind, precum ziceam, incidentă de fiecare dată când este soluţionată o speţă, rămânând doar să vedem, în funcţie de împrejurările specifice ale speţei (în funcţie de starea de fapt, de datele concrete ale stării de fapt) care dintre cele două părţi ale ideii generale va fi aplicabilă, anume prima parte (prima parte este aceasta: titularul dreptului subiectiv a adoptat o conduită fără a avea un interes serios şi legitim, fără ca acea conduită să prezinte pentru el vreo utilitate, fiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe altul) ori cea de a doua parte (anume, aceasta: din contră, titularul dreptului subiectiv a avut un interes serios şi legitim în a adopta o anumită conduită, acea conduită prezentând pentru el o utilitate, titularul dreptului nefiind animat de dorinţa maliţioasă, de dorinţa de a-l leza pe altul).

Seminariile 4 şi 5 – Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi în timp

I. Precizări prealabile.

1. Atunci când se discută despre aplicarea în timp a legilor sau a normelor juridice, de obicei, se spune că problema presupune trei aspecte: aplicarea legilor în timp, aplicarea legilor în spaţiu şi aplicarea legilor asupra persoanelor.

D-nul profesor face, pe marginea respectivelor susţineri, următoarele precizări:

a) este inutil a menţiona, când vine vorba despre dreptul intern, aplicarea legii asupra persoanelor, întrucât nu este vorba despre altceva decât despre distincţia dintre norme de aplicaţie generală şi norme de aplicaţie specială; cu alte cuvinte, cei care vorbesc despre aplicarea legii asupra persoanelor ne spun că există legi care se aplică tuturor persoanelor, atât fizice, cât şi juridice (este cazul Codului civil) şi există norme juridice ce se aplică fie numai persoanelor fizice (de pildă, art.12 din Decretul nr.31/1954 ce se referă la dreptul persoanei fizice la nume), fie numai persoanelor juridice (de pildă, art.34 din Decretul nr.31/1954 care vorbeşte despre specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice);

b) distincţia dintre aplicarea actelor normative şi aplicarea normelor juridice – ar fi mai util să discutăm despre aplicarea normelor juridice, iar nu despre aplicarea actelor normative, pentru că este posibil ca un act normativ să existe şi să fie în vigoare, fără ca normele juridice ce le cuprinde să se aplice (este vorba despre actul normativ căzut în desuetudine, adică acel act normativ existent şi aflat în vigoare, care însă conţine norme juridice ce nu se mai aplică,

38

Page 39: Drept Civil tot

deoarece sunt cu totul depăşite de realităţile sociale); totodată, orice act normativ, principial, conţine mai multe norme juridice, iar aceste norme juridice se pot bucura de o anumită autonomie, atât din perspectiva aplicării lor în timp, cât şi din perspectiva aplicării lor în spaţiu (de pildă, Codul civil conţine norme juridice ce se aplică pe întreg teritoriul ţării –art.998 C.civ.-, însă, până la adoptarea Legii nr.7/1996, Codul civil conţinea dispoziţii care nu se aplicau pe întreg teritoriul ţării –de pildă, art.1801-1804 C.civ., texte în materia publicităţii imobiliare ce se aplicau în majoritatea localităţilor din ţară, dar care nu se aplicau în Transilvania, unde era incident Decretul-lege nr.115/1938 referitor la publicitatea imobiliară-; referitor la aplicarea normelor juridice în timp, un act normativ, de asemenea, poate conţine norme juridice ce se bucură de autonomie, în sensul că unele norme juridice din acelaşi act normativ se aplică imediat, iar alte norme juridice nu se vor aplica imediat –de pildă, Legea nr.7/1996 conţinea dispoziţii care s-au aplicat în timp imediat cum legea a intrat în vigoare, aşa cum a fost cazul art.3 ce vorbea despre Oficiul Naţional de Cadastru, însă conţinea dispoziţii, aşa cum sunt art.20 şi alte texte în materia publicităţii imobiliare, ce nu erau aplicabile la intrarea în vigoare a legii, ci au devenit aplicabile la un moment ulterior, anume la finalizarea lucrărilor cadastrale).

2. Existenţa, intrarea în vigoare şi aplicabilitatea actelor normative (respectiv a normelor juridice).

a) actul normativ existent – este acela care a fost publicat în Monitorul Oficial (totuşi, lucrurile sunt sensibile pe marginea legii, respectiv pe marginea hotărârilor şi ordonanţelor –simple şi de urgenţă- ale guvernului; HG şi OG există doar din momentul publicării în Monitorul Oficial –art.108 alin.4 din Constituţie; legile şi OUG, aşa cum se desprinde din art.78 şi art.115 din Constituţie –texte ce nu cuprind o prevedere ca cea din art.108 alin.4 cum că nepublicarea în Monitorul Oficial atrage inexistenţa-, ar exista chiar dinainte de a fi publicate în Monitorul Oficial, publicarea privind doar intrarea lor în vigoare, iar nu însăşi existenţa lor; cu toate acestea, d-nul profesor, când se referă la lege, ne lasă să înţelegem că nepublicarea în M.Of. atrage inexistenţa legii, însă vom înţelege prin inexistenţă un soi de ineficacitate); cu alte cuvinte, în cazul oricărui act normativ (HG, OG, OUG, lege) avem de a face cu existenţa sa din momentul publicării în Monitorul Oficial (explicaţii pe marginea celor zise la p.40-41, „Din punctul nostru de vedere...” până la „Soluţia nu poate fi însă alta nici în cazul legii.”);

b) act normativ în vigoare – legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial sau la data stabilită în textul lor, HG şi OG intră în vigoare în chiar momentul publicării lor în Monitorul Oficial (aşadar, în cazul HG şi OG momentul existenţei coincide cu momentul intrării în vigoare), iar OUG intră în vigoare doar după depunerea spre dezbare în procedura de urgenţă la Camera Parlamentului competentă şi publicarea în Monitorul Oficial;

c) act normativ aplicabil – este actul normativ care, în mod efectiv, este aplicat.

39

Page 40: Drept Civil tot

Este posibil ca cele trei momente să coincidă (de pildă, o OG există, este în vigoare şi este aplicabilă din momentul publicării în Monitorul Oficial); este cu putinţă ca doar primele două momente să coincidă, fără ca al treilea moment să fie incident (spre exemplu, Legea nr.7/1996, care există, este în vigoare, dar nu este întru totul aplicabilă); de asemenea, este cu putinţă să avem de a face doar cu primul dintre cele trei momente (doar cu existenţa, prin publicarea în M.Of.), iar celelalte două (intrarea în vigoare şi aplicabilitatea) să nu fie incidente (este cazul Noului C.civ., care există, întrucât a fost publicat în M.Of., dar încă nu a intrat în vigoare şi nu este nici aplicabil).

II. Acţiunea normelor juridice în spaţiu.

Aspectul intern al acţiunii normelor juridice în spaţiu se referă la aceea că raportul juridic generat de norma juridică este întru totul legat de sistemul juridic al unui stat; aşadar, normele juridice emise de autorităţile centrale (de pildă, Parlamentul) se vor aplica pe întreg teritoriul ţării (deşi, prin excepţie, este posibil ca norme juridice adoptate de o autoritate centrală să fie aplicabile doar în anumite regiuni: spre exemplu, este elaborată o lege care reglementează regimul juridic al bunurilor într-o zonă defavorizată); normele juridice emise de autorităţile locale (spre exemplu, o HCL) vor fi aplicabile doar în unitatea administrativ-teritorială de care aparţine acea autoritate locală (spre exemplu, o hotărâre a CL Cluj-Napoca se va aplica doar în Cluj-Napoca).

În situaţia a ceea ce se cheamă „aspectul intern al acţiunii normelor juridice în spaţiu” un conflict în spaţiu între norme juridice va fi soluţionat pe terenul forţei juridice a normelor aflate conflict (spre exemplu, atât o HCL, cât şi o lege reglementează regimul juridic al bunurilor din domeniul public, însă o fac în mod diferit, HCL zicând că bunurile din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale sunt alienabile, iar legea zicând că niciun bun din domeniul public, deci nici măcar cele din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, nu este alienabil): într-o astfel de ipoteză, tot timpul va avea întâietate legea (o lege având forţă juridică superioară prin comparaţie cu o HCL, aşa încât tot timpul legea va fi cea de care se ţine seama).

Aspectul internaţional al acţiunii normelor juridice în spaţiu se referă la aceea că raportul juridic are un element de extraneitate (de pildă, căsătoria dintre un cetăţean român şi

40

Page 41: Drept Civil tot

un cetăţean străin, iar cei doi soţi locuiesc în Germania), astfel încât, în ipoteza unui litigiu, să zicem, desfăşurat în faţa unei instanţe române (de pildă, în timp ce se află în România cei doi soţi doresc să realizeze partajul cu privire la mai multe bunuri mobile), se pune problema a şti care normă juridică, ce lege va fi incidentă: cea română sau cea străină (de astă dată, ambele norme juridice având exact aceeaşi forţă juridică); o astfel de problemă este rezolvată de normele conflictuale, norme care stabilesc legea aplicabilă acelui raport juridic cu element de extraneitate (în exemplul referitor la căsătoria dintre un cetăţean român şi un cetăţean străin care locuiesc în Germania şi între care se naşte un litigiu ce va fi rezolvat de instanţa română, norma conflictuală de la art.20 din Legea nr.105/1992 ne spune că aplicabilă în spaţiu va fi legea domiciliului comun al celor doi soţi, deci, în exemplul dat, instanţa va aplica, pe marginea partajului, legea germană).

III. Acţiunea normelor juridice în timp.

Referitor la acţiunea normelor juridice în timp, se pune următoarea întrebare: ce anume înseamnă această acţiune a normelor juridice în timp, ce înţelegem prin conflict în timp între norme juridice ? Răspunsul ar fi acesta: normele juridice (ce au exact acelaşi domeniu de reglementare, de pildă, răspunderea civilă), din perspectiva aplicării lor în timp, se succed, adică avem o normă juridică veche ce este abrogată (înlocuită) cu o normă juridică nouă, aşa încât trebuie stabilit care dintre cele două norme juridice (cea veche sau cea nouă) se aplică unei situaţii juridice (adică, unui act juridic şi efectelor sale ori unei fapte juridice –licite sau ilicite- şi efectelor sale).

1. Conflictul în timp dintre norme juridice se soluţionează, uneori, prin norme tranzitorii (adică, prin norme juridice care stabilesc exact care dintre norma juridică veche sau norma juridică nouă se va aplica unei situaţii juridice); de pildă, avem de a face cu o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârşită când în vigoare este art.998 C.civ., iar în cursul judecării procesului în răspundere civilă este adoptat Noul C.civ. prin care se abrogă art.998 din actualul C.civ.; în această ipoteză, legiuitorul adoptă o normă tranzitorie (normă de soluţionare a conflictului în timp dintre norma veche –art.998- şi norma nouă –art.1357 Noul C.civ.-) prin care poate arăta că instanţa aplică procesului în curs nu art.1357 Noul C.civ. (norma nouă), ci art.998 C.civ. (norma veche), fiind vorba despre o situaţie juridică (săvârşirea unei fapte ilicite) ce s-a realizat în durata de existenţă temporală a normei juridice vechi (fapta ilicită a fost săvârşită atunci când în vigoare era norma veche, adică art.998 C.civ.).

41

Page 42: Drept Civil tot

2. Soluţionarea conflictului în timp dintre norme juridice, atunci când nu există norme tranzitorii (adică, norme juridice prin care legiuitorul arată care anume dintre norma veche şi norma nouă se va aplica unei situaţii juridice).

A. Limitele temporale ale aplicării unei norme juridice sunt momentul iniţial (sau momentul zero) şi momentul final al aplicării normei juridice (de exemplu, o normă juridică intră în vigoare în 5 mai 2010 şi este abrogată în 5 mai 2011; limitele temporale ale acestei norme juridice sunt: momentul iniţial este data de 5 mai 2010, iar momentul final este data de 5 mai 2011); între momentul iniţial (5 mai 2010) şi momentul final (5 mai 2011) se situează timpul de acţiune, adică viitorul normei juridice noi (durata existenţei temporale) a normei juridice (în exemplul nostru, timpul de acţiune este de un an, adică perioada dintre 5 mai 2010 şi 5 mai 2011).

B. Limitele de fapt ale aplicării unei norme juridice sunt trasate de situaţiile juridice ce intră sub incidenţa normei juridice; cu alte cuvinte, trebuie stabilit dacă o situaţie juridică (de pildă, săvârşirea unei fapte ilicite) intră sub incidenţa normei juridice (fiind necesar, deci, să ţinem cont de limitele temporale ale aplicării unei norme juridice); aşadar, limitele de fapt ale aplicării unei norme juridice sunt legate de limitele temporale ale aplicării normei juridice, pentru că vom stabili dacă o situaţie juridică intră sub incidenţa unei norme juridice prin raportare la timpul de acţiune (durata existenţei temporale) a normei juridice: ca să ne raportăm tot la exemplul cu norma juridică ce are ca moment iniţial al aplicării data de 5 mai 2010 şi ca moment final al aplicării data de 5 mai 2011, timpul de acţiune fiind de 1 an, vom putea spune că o situaţie juridică (de pildă, săvârşirea unei fapte ilicite) intră sub incidenţa normei juridice, dacă acea situaţie juridică a avut loc în perioada dintre 5 mai 2010 şi 5 mai 2011; în raport de momentul iniţial al aplicării normei juridice (momentul iniţial fiind momentul zero), situaţiile juridice sunt de trei feluri:

situaţii juridice trecute ( facta praeterita ), adică acele situaţii juridice ce au avut loc şi s- au consumat anterior momentului iniţial al aplicării normei juridice, anterior momentului zero (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de vânzare-cumpărare încheiat în 5 mai 2009 şi executat în aceeaşi zi este, în raport de momentul zero, de momentul iniţial al normei juridice, o facta praeterita);

situaţii juridice pendente ( facta pendentia ), adică situaţii juridice ce sunt în curs de desfăşurare, ce sunt prezente în raport de momentul iniţial al aplicării normei juridice, în raport de momentul zero al normei juridice (reluăm exemplul de mai sus cu norma

42

Page 43: Drept Civil tot

juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de locaţiune încheiat în 5 mai 2009 pe durată de 1 an şi 2 luni este o facta pendentia în raport de norma juridică nouă, întrucât acel contract este în curs de desfăşurare la data de 5 mai 2010, adică la momentul iniţial al aplicării normei juridice, la momentul zero al normei juridice noi);

situaţii juridice viitoare ( facta futura ), adică acele situaţii juridice ce se produc şi se consumă după momentul iniţial al aplicării normei juridice, după momentul zero (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de vânzare cumpărare încheiat şi executat în data de 5 noiembrie 2010 este o facta futura în raport de momentul iniţial al aplicării normei juridice noi, în raport de momentul zero).

C. Principii aplicabile pentru soluţionarea conflictelor în timp dintre norme juridice.

- Principiul neretroactivităţii normei juridice noi – norma juridică nouă nu se poate aplica unei situaţii juridice ce a avut loc şi s-a consumat anterior momentului zero (momentului iniţial) al respectivei norme juridice noi: reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de vânzare-cumpărare încheiat în 5 mai 2009 şi executat în aceeaşi zi este, în raport de momentul zero, de momentul iniţial al normei juridice, o facta praeterita, este o situaţie juridică trecută, o situaţie juridică ce a avut loc şi s-a consumat anterior momentului zero, anterior momentului iniţial al normei juridice noi, aşa încât norma juridică nouă nu se va aplica acelui contract de vânzare-cumpărare.

- Principiul aplicării imediate a normei juridice noi - norma juridică nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare –facta futura- (în raport de momentul său iniţial, în raport de momentul său zero: reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de vânzare cumpărare încheiat şi executat în data de 5 noiembrie 2010 este o facta futura în raport de momentul iniţial al aplicării normei juridice noi, în raport de momentul zero, aşa încât acestei situaţii juridice i se aplică norma juridică nouă), cât şi efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care aceste efecte nu s-au produs până la momentul iniţial (momentul zero) al normei juridice noi (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de locaţiune încheiat în 5 mai 2009 pe durată de 1 an şi 2 luni este o facta pendentia în raport de norma juridică nouă, întrucât acel contract este în curs de desfăşurare la data de 5 mai 2010, aşa încât efectele acelui contract –de pildă, chiriile- ce au loc la 5 mai 2010 vor fi supuse normei juridice noi).

43

Page 44: Drept Civil tot

- Valorificarea cumulativă a principiului neretroactivităţii normei juridice noi şi a principiului aplicării imediate a normei juridice noi a dus la conturarea următoarelor reguli generale:

a) situaţiile juridice trecute –facta praeterita (în raport de momentul iniţial, de momentul zero al normei noi) rămân supuse normelor vechi (adică, normelor juridice sub imperiul cărora s-au născut şi s-au consumat), căci altfel norma nouă ar retroactiva, ceea ce nu permite principiul neretroactivităţii;

b) situaţiile juridice viitoare –facta futura- (în raport de momentul iniţial, de momentul zero al normei noi) vor fi supuse normei noi, intrând în timpul de acţiune al normei noi, aşa cum pretinde principiul aplicării imediate al normei noi;

c) situaţiile juridice pendente –facta pendentia- (adică situaţiile juridice care iau naştere sub imperiul normei vechi, dar care sunt în curs de desfăşurare la momentul iniţial, la momentul zero al normei noi) vor rămâne supuse normei vechi în partea consumată sub imperiul normei vechi şi vor fi supuse normei noi în partea ce se desfăşoară sub imperiul normei noi (reluăm exemplul de mai sus cu norma juridică ce are ca moment iniţial data de 5 mai 2010: un contract de locaţiune este încheiat în 5 mai 2009 pe durată de 1 an şi 2 luni; partea din acel contract de locaţiune ce a avut loc şi s-a consumat sub imperiul normei vechi –adică, condiţiile de fond şi formă ale locaţiunii, respectiv chiriile percepute până la 4 mai 2010- sunt supuse normei vechi; partea din contractul de locaţiune ce nu s-a consumat până la momentul iniţial, la momentul zero al normei noi, deci partea ce se desfăşoară după momentul iniţial al normei noi este supusă acestei norme noi –chiriile percepute din 5 mai 2010 –momentul zero, momentul iniţial al normei noi- până în 5 iulie 2010 sunt supuse normei noi).

D. Domnul profesor susţine că aceste conflicte în timp dintre normele juridice ar putea fi soluţionate şi explicate doar pe temeiul principiului aplicării imediate a normei juridice (aşa încât neretroactivitatea nu ar fi un principiu de sine stătător, ci doar o consecinţă a valorificării succesive –atât în cazul normei vechi, cât şi în ipoteza normei noi- a principiului aplicării imediate a normei juridice): într-adevăr, principiul aplicării imediate este incident atât în cazul normei vechi, cât şi în cazul normei noi, însemnând că pe întregul timp de acţiune al unei norme juridice, doar acea normă juridică se va aplica (spre exemplu, norma juridică 1 intră în vigoare la 5 mai 2009 şi este abrogată la 5 mai 2010 de către norma juridică 2, care, evident, intră în vigoare la 5 mai 2010 şi este abrogată la 5 mai 2011; pe întregul timp de acţiune al normei juridice 1, al normei juridice vechi, adică 5 mai 2009 – 4 mai 2010, aceasta este guvernată de principiul aplicării imediate, norma juridică 2 neputând interveni cu privire la o situaţie juridică ce s-a născut şi consumat în perioada indicată, întrucât s-ar încălca principiul

44

Page 45: Drept Civil tot

aplicării imediate a normei juridice 1, principiu care semnifică aceea că pe întregul timp de acţiune al normei 1, doar aceasta trebuie să se aplice; de asemenea, pe întregul timp de acţiune al normei juridice 2, adică 5 mai 2010 – 4 mai 2011, se va aplica doar norma juridică 2, iar dacă norma juridică 1 ar ultraactiva, ar însemna că principiul aplicării imediate al normei juridice 2 să fie încălcat, intervenind, în timpul de acţiune al normei juridice 2, o altă normă juridică).

E. Reguli propuse în doctrina franceză pentru soluţionarea conflictului în timp dintre norme juridice:

a) condiţiile ce trebuie întrunite de situaţiile juridice generatoare de efecte juridice (de pildă, condiţiile de existenţă ale unui contract) sunt supuse normei juridice aplicabile atunci când situaţia juridică s-a stabilit, astfel că norma juridică nouă nu poate să modifice acele condiţii sau să adauge altele noi (de exemplu, art.948 C.civ. arată că dacă se încheie un contract acesta trebuie să întrunească următoarele condiţii de valabilitate: capacitate, consimţământ, obiect, cauză; în măsura în care un contract se încheie în 5 mai 2010, moment în care este în vigoare art.948, chiar dacă în 5 mai 2011 apare o nouă normă juridică ce impune forma scrisă drept condiţie de valabilitate a contractului, acea normă nouă nu se aplica contractului deja încheiat); explicaţia acestei reguli constă în aceea că respectivele condiţii de existenţă ale situaţiei juridice sunt, pentru norma nouă, o facta praeterita (adică, o situaţie ce s-a născut şi consumat înainte de momentul iniţial, momentul zero al normei noi), aşa încât nu pot fi supuse normei noi;

b) efectele juridice ale unei situaţii juridice, anume efectele juridice ce s-au născut şi consumat înainte de a interveni norma nouă, rămân supuse normei vechi (la fel, respectivele efecte juridice sunt o facta praeterita în raport de momentul zero, momentul iniţial al normei noi, aşa încât nu pot fi supuse normei noi);

c) dacă este vorba despre efecte juridice viitoare ale unei situaţii juridice necontractuale, atunci se aplică norma nouă (de pildă, răspunderea civilă; dacă în dreptul francez se săvârşeşte o faptă ilicită şi păgubitoare, atunci când în vigoare este art.1382, fără ca prejudiciul să se fi realizat în întregime, iar până la realizarea în întregime a pagubei intervine o normă nouă, atunci acea parte care intră în timpul de aplicare al normei noi, va fi supusă acelei norme noi); dacă însă este vorba despre efecte viitoare ale unei situaţii contractuale, atunci, chiar dacă intervine o normă nouă, acele efecte vor rămâne supuse normei vechi, în virtutea echilibrului contractual (spre exemplu, dacă părţile încheie un contract de locaţiune în timpul de acţiune al normei vechi, anumite efecte producându-se sub imperiul normei vechi, iar apoi intervine o normă nouă în timpul de aplicare al căreia se mai produc efecte ale

45

Page 46: Drept Civil tot

acelui contract, atunci se va aplica, totuşi, norma veche, pentru a nu afecta echilibrul contractual şi previziunea părţilor).

F. Retroactivitatea normei juridice noi şi ultraactivitatea normei juridice vechi.

a) Retroactivitatea normei juridice noi înseamnă că noua normă juridică se va aplica referitor la o situaţie juridică ce a luat naştere şi s-a consumat anterior momentului iniţial, momentului zero al aplicării normei noi, adică anterior momentului intrării în vigoare a normei noi (spre exemplu, norma nouă ce are ca moment iniţial al aplicării sale data de 5 mai 2010 este retroactivă dacă se aplică referitor la un contract de vânzare-cumpărare ce s-a născut şi a fost executat în data de 3 ianuarie 2010; retroactivitatea înseamnă că norma nouă se va aplica referitor la o facta praeterita); în condiţiile constituţionale actuale, retroactivitatea nu poate interveni niciodată când discutăm despre norme juridice civile; în privinţa normei interpretative (adică, acea normă emisă în vederea interpretării unei alte norme juridice; de pildă, legiuitorul emite o normă interpretativă pe marginea art.1000 alin.1 C.civ., arătând că acesta trebuie înţeles în sensul că reglementează o ipoteză de sine stătătoare de răspundere civilă generală pentru fapta altuia şi nu în sensul că este doar o introducere pentru alin.2-4 al aceluiaşi text) unii susţin că ar fi retroactivă, aplicându-se de la data intrării în vigoare a normei interpretate (de pildă, art.1000 alin.1 C.civ. a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, iar o normă intepretativă este tot timpul ulterioară, aşa încât, norma interpretativă ar intra în vigoare la, să zicem, 1 decembrie 1920; aceasta ar însemna că norma interpretativă, dacă ar fi retroactivă, se va aplica la situaţiile juridice anterioare momentului său iniţial, momentului său zero, astfel încât hotărârile instanţelor care au susţinut că art.1000 alin.1 este doar o introducere pentru alin.2-4 ar trebui desfiinţate şi procesele reluate, pentru ca art.1000 alin.1 să fie interpretat aşa cum o spune norma interpretativă); d-nul profesor arată că, în realitate, norma interpretativă nu poate retroactiva, întrucât ar duce la desfiinţarea unor situaţii juridice născute şi consumate anterior momentului său iniţial, ceea ce ar afecta securitatea circuitului civil şi, în plus, ar contraveni prevederilor art.15 alin.2 din Constituţie, care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi contravenţionale mai favorabile (reluăm exemplul cu art.1000 alin.1 c.civ.: art.1000 alin.1 C.civ. a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, iar o normă intepretativă este tot timpul ulterioară, aşa încât, norma interpretativă ar intra în vigoare la, să zicem, 1 decembrie 1920; norma interpretativă se va aplica şi ea numai pentru viitor, adică numai pentru situaţiile juridice ce se nasc şi se consumă după momentul său iniţial, după momentul zero al aplicării sale; cu alte cuvinte, norma interpretativă se va aplica doar cu privire la situaţiile juridice ce se nasc după 1 decembrie 1920, doar după acea dată art.1000 alin.1 va fi interpretat aşa cum spune norma interpretativă, iar situaţiile juridice trecute –cele

46

Page 47: Drept Civil tot

născute şi consumate anterior momentului iniţial, momentului zero al aplicării normei interpretative- vor rămâne neatinse).

b) Ultraactivitatea normei juridice vechi semnifică următorul lucru: norma juridică veche se va aplica referitor la o situaţie juridică ce ia naştere şi se consumă după momentul final al normei vechi, după abrogarea normei vechi (de pildă, o normă veche ce este abrogată în 5 ianuarie 2010 este ultraactivă dacă se aplică referitor la un contract de vânzare-cumpărare ce se naşte şi se execută în 9 ianurie 2010); ultraactivitatea expresă a normei vechi este o măsură (normă) tranzitorie ce se realizează, ca regulă, atunci când norma veche este înlocuită cu o normă nouă (totuşi, d-nul profesor este de părere că, în ipoteza ultraactivităţii exprese, nu avem de a face cu o supravieţuire a normei vechi, ci norma tranzitorie este o normă nouă ce are un conţinut identic cu cel al normei vechi, normă nouă care îşi încetează de la sine aplicarea odată cu epuizarea situaţiei juridice pe care o reglementează: de pildă, art.998 C.civ. este abrogat de art.1357 din Noul C.civ., iar norma tranzitorie –să zicem, art.1980- arată că instanţele vor aplica referitor la procesele în răspundere civilă în curs de desfăşurare art.998 C.civ.; într-o astfel de situaţie, norma tranzitorie –art.1980- este văzută ca o normă juridică nouă, absolut identică în conţinut cu norma juridică veche –art.998 C.civ.-, fiind, aşadar, vorba despre aplicarea la o situaţie juridică pendente a normei noi –art.1980-, iar nu despre o ultraactivare a normei vechi –art.998 C.civ.-, iar norma nouă –art.1980- îşi încetează de la sine existenţa imediat ce litigiul în răspundere civilă este finalizat, urmând ca pentru toate celelalte situaţii să se aplice art.1357 Noul C.civ.); ultraactivitatea tacită a normei vechi nu ar putea privi situaţiile juridice obiective sau legale (de pildă, starea juridică de căsătorie), într-o astfel de situaţie, norma nouă fiind de aplicare imediată (deoarece scopul ei este de a realiza o reglementare unitară) şi, deci, ultraactivitatea normei veche este inadmisibilă (întrucât ar însemna o lipsă a unităţii, norma veche reglementând altfel decât norma nouă acea situaţie juridică obiectivă sau legală); ultraactivitatea tacită a normei vechi în privinţa situaţiilor juridice subiective sau contractuale (situaţiile juridice subiective sunt acelea care se nasc din contracte sau acelea care constau în aplicarea unei norme supletive în cazul unui contract, normă supletivă care devine, astfel, clauză contractuală); spre exemplu, părţile încheie un contract de vânzare-cumpărare (situaţie juridică subiectivă sau contractuală), contract cu privire la care se aplică art.1352 C.civ. (normă supletivă referitoare la viciile ascunse), iar ulterior încheierii contractului şi încorporării în el a art.1352, acel art.1352 este înlocuit de o normă supletivă nouă; într-o astfel de ipoteză, unii autori susţin că am avea de a face cu o supravieţuire a normei vechi (art.1352) care se aplică şi după abrogarea sa, prin aceea că a fost încorporată în contract (presupunem că vânzarea este cu plata în rate, aşa încât el se desfăşoară pe o perioadă mai lungă de timp, perioadă pe a cărei durată vânzătorul trebuie să garanteze contra viciilor ascunse); în realitate, spune d-nul profesor, acel art.1352 nu ultraactivează, ci, prin includerea în contract, nu mai discutăm despre art.1352, ci pur şi simplu despre o clauză contractuală, despre voinţa părţilor, părţi care pot stabili alte drepturi şi obligaţii decât cele prevăzute de

47

Page 48: Drept Civil tot

norma supletivă nouă (cu alte cuvinte, părţile pot deroga de la norma supletivă nouă, care se aplică doar dacă părţile nu au stabilit alte drepturi şi obligaţii decât cele prevăzute de norma nouă, ceea ce, în exemplul nostru, părţile au făcut).

G. Rezolvări conturate doctrinar pe marginea anumitor conflicte în timp dintre norme juridice.

a) Situaţii de fapt existente la data apariţiei normei juridice (adică, situaţii de fapt existente la momentul iniţial, la momentul zero al aplicării normei noi) – trebuie spus că nu este vorba despre o situaţie juridică ce la data realizării sale nu întrunea cerinţele prevăzute de norma juridică în vigoare pentru a produce efecte juridice (spre exemplu, un contract prin care o persoană se obliga să întreţină relaţii sexuale cu o altă persoană în schimbul unei sume de bani nu îndeplineşte condiţia de la art.948 c.civ., condiţie constând în existenţa unei cauze licite, aşa încât norma nouă care ar permite un atare contract nu se poate aplica la acea situaţie anterioară ei, anterioară momentului său iniţial, momentului său zero, căci ar retroactiva; eventual părţile ar trebui să încheie un nou contract, care să se afle în timpul de acţiune sau în timpul de aplicare al normei noi); ipoteza este aceea în care norma nouă ar fi confruntată cu situaţii de fapt (deci nu cu situaţii juridice) nereglementate de o normă veche, caz în care nu se poate discuta despre o retroactivitate a normei noi, căci, chiar dacă este vorba despre fapte trecute, situaţia generată de acele fapte este prezentă sau pendentă (de exemplu, curatela bătrânilor nu era întâlnită în Codul civil de la 1864, a fost creată de norma juridică nouă de la art.152 lit. a) din Codul familei; aşadar, era vorba despre o situaţie de fapt –bătrânii ce nu se puteau îngriji de propriile interese- nereglementată de o normă veche –din Codul civil-, situaţie de fapt existentă la momentul zero al aplicării normei noi –art.152 lit. a) C.fam.- şi căreia i se aplica norma nouă de la momentul intrării sale în vigoare –bătrânilor ce nu se puteau îngriji de propriile interese le era numit un curator începând cu anul 1954, atunci când a intrat în vigoare art.152 lit. a) C.fam.).

b) Condiţiile de formă şi de fond ale actelor juridice – condiţiile de fond şi de formă ale actului juridic sunt tot timpul supuse normei în vigoare la momentul încheierii sale, iar norma nouă (indiferent de cum modifică acele condiţii de fond şi de formă ale actului juridic) nu se va aplica (de exemplu, norma veche arată că dacă se încheie un contract acesta trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate reprezentate de capacitate, consimţământ, obiect, cauză, iar forma trebuie să fie cea a înscrisului sub semnătură privată; în măsura în care un contract se încheie în 5 mai 2010, moment în care este în vigoare norma veche, chiar dacă în 5 mai 2011 apare o nouă normă juridică ce impune ca formă înscrisul autentic, acea normă nouă nu se aplica contractului deja încheiat; explicaţia acestei reguli constă în aceea că respectivele condiţii de existenţă şi de formă ale situaţiei juridice sunt, pentru norma nouă, o facta praeterita (adică,

48

Page 49: Drept Civil tot

o situaţie ce s-a născut şi consumat înainte de momentul iniţial, momentul zero al normei noi), aşa încât nu pot fi supuse normei noi.

c) Nulitatea actului juridic – nulitatea este atrasă de nerespectarea unei condiţii de valabilitate (de fond sau de formă) a actului juridic, aşa încât cauza şi forma nulităţii sunt stabilite de norma ce determină condiţia de valabilitate nesocotită cu prilejul încheierii actului juridic, normă în vigoare la momentul încheierii actului juridic, indiferent dacă norma nouă suprimă o cauză de nulitate sau introduce o cauză nouă (de pildă, art.948 C.civ., art.960 şi art.961, coroborate, arată că o condiţie de valabilitate a actului juridic este consimţământul valabil, adică consimţământul neviciat, de pildă, prin dol; dacă se încheie în 5 mai 2010 –când în vigoare sunt art.948, art.960 şi art.961 C.civ.- un contract, iar consimţământul este viciat prin dol, atunci normele vechi, adică art.948, art.960. art.961, vor fi aplicabile nulităţii, chiar dacă la 8 iunie 2010 apare o normă nouă care arată, de pildă, că dolul nu mai este o cauză de nulitate; soluţia se explică prin aceea că respectiva cauză de nulitate, nulitatea este o situaţie juridică ce s-a născut şi s-a consumat anterior momentului iniţial, momentului zero al normei juridice noi –adică, nulitatea s-a născut şi s-a consumat la 5 mai 2010, atunci când condiţia de valabilitate a actului juridic a fost nesocotită, iar norma nouă are ca moment iniţial al aplicării data de 8 iunie 2010-); admisibilitatea sau inadmisibilitatea actului juridic prin care se confirmă nulitatea, respectiv persoanele îndreptăţite la confirmare, se determină potrivit normei în vigoare la data încheierii actului supus confirmării, adică la data încheierii actului anulabil (căci acesta este cel ce poate fi confirmat) ; forma actului confirmativ şi condiţiile sale de valabilitate sunt supuse normei în vigoare atunci când este întocmit actul confirmativ (de exemplu, A şi B încheie un contract de vânzare-cumpărare, însă consimţământul lui A este viciat prin violenţă, aşa încât acel contract este anulabil; A ar dori să confirme contractul, iar norma în vigoare la momentul încheierii actului anulabil prevede că doar A poate încheia actul confirmativ, iar o condiţie de valabilitate a actului confirmativ este indicarea motivului de nulitate; în 5 mai 2010 norma veche este abrogată de o normă nouă care prevede că actul confirmativ poate fi încheiat şi de părinţii lui A, iar condiţia de valabilitate a actului confirmativ nu mai este indicarea motivului de nulitate a actului supus confirmării –a contractului dintre A şi B-; A încheie actul confirmativ la 10 mai 2010; într-o atare situaţie, persoana îndreptăţită la confirmare va fi doar A, căci aceasta este o problemă supusă normei în vigoare la momentul încheierii actului anulabil, actului supus confirmării, însă actul confirmativ nu va trebui să indice, drept condiţie de valabilitate, motivul nulităţii, întrucât respectiva parte, anume condiţia de valabilitate, este supusă normei în vigoare la momentul întocmirii actului confirmativ, deci normei noi; la urma urmelor, actul confirmativ poate fi văzut ca o situaţie juridică complexă care, în partea ce ţine de admisibilitatea/inadmisibilitatea sa, respectiv de persoanele îndreptăţite la confirmare, este supus normei în vigoare la încheierea actului anulabil –în exemplul nostru, normei vechi, căci în timpul de aplicare al acestei norme se naşte şi se consumă partea actului confirmativ reprezentată de admisibilitate/inadmisibilitate şi de persoanele îndreptăţite la confirmare-, iar

49

Page 50: Drept Civil tot

în partea reprezentată de condiţiile de fond şi de formă este supus normei în vigoare la întocmirea sa –în exemplul nostru, normei noi-).

d) Efectele actelor juridice – efectele juridice sunt drepturile şi obligaţiile ce decurg dintr-un act juridic; în măsura în care efectele juridice s-au produs până la intervenţia normei noi, atunci ele vor rămâne supuse normei vechi, chiar dacă norma nouă este imperativă (este astfel pentru că în raport de norma nouă, efectele juridice ce s-au născut şi epuizat în timpul de acţiune sau de aplicare al normei vechi, sunt o facta praeterita); dacă norma veche şi norma nouă au ambele caracter supletiv , iar norma supletivă veche a fost introdusă în contract devenind clauză contractuală, atunci efectele juridice care sunt în curs de desfăşurare, care sunt prezente prin raportare la momentul zero al normei supletive noi, vor rămâne supuse tot normei vechi (este astfel, întrucât se consideră că părţile, prin acordul lor de voinţă, derogă la de norma supletivă nouă, aspect ce este cu putinţă a fi făcut); în cazul efectelor juridice ce sunt în curs de desfăşurare, ce sunt prezente momentului iniţial al unei normei imperative , aplicabilă va fi norma imperativă (este astfel, pentru că de la norma imperativă nouă nu se poate deroga, aşa cum este cazul normei supletive noi).

e) Condiţiile şi efectele actelor juridice declarative – un act juridic declarativ este partajul şi el se caracterizează prin aceea că efectele sale sunt retroactive, adică urcă în trecut până la momentul naşterii acelor drepturi (spre exemplu, soţii dobândesc bunuri în coprorietate devălmaşă la data de 8 mai 2009; dacă în 5 mai 2010 se realizează partajul cu privire la bunurile aflate în coproprietatea devălmaşă a soţilor, atunci se consideră că bunul ce revine fiecărui soţ este propriu începând de la chiar momentul dobândirii acelui bun, de la data de 8 mai 2009; aşadar, partajul bunurilor aflate în devălmăşie, din perspectiva condiţiilor de fond şi de formă, este supus normei în vigoare la 5 mai 2010, însă efectele partajului sunt supuse normei în vigoare la momentul la care acele drepturi au luat naştere -8 mai 2009-; aşadar, este util a şti care normă se aplică efectului actului declarativ, căci, am putea presupune că norma nouă din 5 mai 2010 prevede că drepturile trebuie înscrise în C.F. pentru a fi opozabile terţilor, iar norma veche din 8 mai 2009 prevede că drepturile constatate de actul declarativ nu trebuie înscrise în CF pentru a fi opozabile terţilor, aşa încât, acelor efecte juridice aplicându-li-se norma din 8 mai 2009, adică norma de la momentul naşterii efectelor juridice, acele drepturi nu vor trebui înscrise în C.F.).

f) Actele juridice condiţie şi efectele lor – actele condiţie sunt acelea în cazul cărora drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite nu de către părţi, ci de către lege în mod imperativ, părţile putând doar să hotărască dacă le încheie sau nu (de pildă, contractul de căsătorie); condiţiile de fond şi formă ale actelor juridice condiţie se supun normei în vigoare la momentul încheierii lor (de pildă, o căsătorie încheiată în 5 mai 2010 va fi supusă, din perspectiva condiţiilor de fond şi formă, normei în vigoare în 5 mai 2010, chiar dacă ulterior

50

Page 51: Drept Civil tot

intervine o normă nouă: să zicem că norma în vigoare la 5 mai 2010 solicita ca o condiţie de formă la încheierea căsătoriei, redactarea unui certificat în faţa ofiţerului de stare civilă, iar căsătoria este încheiată la 5 mai 2010; dacă ulterior, norma în vigoare în 5 mai 2010 este abrogată, iar norma nouă –intrată în vigoare în 10 mai 2010- pretinde ca o condiţie de formă a căsătoriei redactarea unui certificat în faţa notarului, atunci căsătoria din 5 mai 2010 nu va fi afectată, căci condiţia de formă rămâne supusă normei în vigoare când căsătoria s-a încheiat, condiţia de formă născându-se şi consumându-se în timpul de aplicare al normei vechi); efectele actelor juridice condiţie (efectele căsătoriei) sunt supuse normei în vigoare la momentul producerii lor (spre exemplu, dacă norma veche stabileşte că regimul matrimonial este guvernat de devălmăşie, atunci bunurile dobândite în timpul normei vechi vor fi în coproprietate devălmaşă, iar dacă norma nouă arată că regimul matrimonial este cel al separaţiei de bunuri, atunci bunurile dobândite după intrarea în vigoare a normei noi vor fi bunuri proprii ale soţului care le dobândeşte).

g) Situaţii juridice care presupun reunirea succesivă a mai multor elemente – spre exemplu, discutăm despre înfiinţarea unei persoane juridice, aceasta presupunând mai multe etape succesive (încheierea unui act constitutiv, hotărârea judecătorească, publicitatea); fiecare etapă este supusă normei în vigoare la momentul realizării respectivei etape (aşadar, actul constitutiv este supus normei în vigoare la momentul încheierii sale; publicitatea persoanei juridice este supusă normei în vigoare la momentul realizării sale).

h) Faptele juridice ilicite şi efectele lor – fapta ilicită şi celelalte condiţii de existenţă ale răspunderii civile (prejudiciu, raport de cauzalitate, culpă) sunt supuse normei în vigoare la momentul realizării lor; efectele răspunderii civile (obligaţia de reparaţie) sunt supuse normei în vigoare la momentul naşterii lor (dacă o faptă ilicită, un prejudiciu, un raport de cauzalitate şi o culpă există în 5 mai 2010, atunci ele vor fi supuse normelor în vigoare la data realizării lor –deci, actualului Cod civil-; dacă efectul răspunderii civile, deci obligaţia de reparaţie ia naştere la 5 mai 2011 –când, presupunem, este în vigoare Noul C.civ.- atunci ea este supusă normei în vigoare la momentul realizării sale, deci Noului C.civ.; totuşi, aşa cum se arată în doctrina franceză, efectul răspunderii civile –obligaţia de reparaţie- şi condiţiile răspunderii civile –referindu-ne mai ales la prejudiciu- se nasc în unul şi acelaşi moment, în sensul că obligaţia de reparaţie ia naştere în chiar momentul existenţei prejudiciului, aşa încât ar fi greu de imaginat ca prejudiciul să ia naştere la un moment anterior şi să fie supus unei norme vechi, iar obligaţia de reparaţie să ia naştere la un moment ulterior şi să fie supusă unei norme noi).

i) Probele – mijloacele de probă admise pentru dovedirea unui act juridic sunt acelea prevăzute de norma în vigoare la încheierea unui act juridic, chiar dacă norma nouă ar îngădui noi mijloace de probă sau ar suprima mijloace de probă (spre exemplu, actualul C.civ. permite

51

Page 52: Drept Civil tot

ca mijloace de probă a unui act juridic înscrisurile, mărturisirea, proba cu martori, prezumţiile şi răboajele; dacă un act juridic este încheiat la 5 mai 2010 –când în vigoare este actualul C.civ.-, atunci mijloacele de probă ce pot fi folosite pentru dovedirea actului juridic sunt acelea prevăzute de actualul C.civ. –legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic-, chiar dacă ulterior -5 mai 2011- a fost adoptată o nouă normă juridică ce permite ca mijloc de probă a actului juridic şi înregistrările video, aşa încât, atunci când se pune problema dovedirii actului juridic-să zicem, 8 mai 2011-, mijloacele de probă ce pot fi folosite sunt doar acelea prevăzute de norma în vigoare la încheierea actului juridic, iar nu şi cele prevăzute de norma nouă); administrarea probelor privind un act juridic se supune normelor în vigoare la momentul în care se pune problema administrării lor, iar nu normei în vigoare la momentul încheierii actului juridic (administrarea probelor se referă la prezentarea probei în faţa instanţei: spre exemplu, înscrisul este un mijloc de probă, iar prezentarea înscrisului în faţa instanţei este administrarea acelei probe), întrucât administrarea probei este o facta futura în raport de momentul iniţial al normei noi.

j) Normele abrogatorii sunt acelea care doar înlătură o altă normă juridică, fără a o înlocui cu o alta; normele abrogatorii se aplică numai pentru viitor, ele neputând interveni cu privire la o situaţie juridică ce s-a născut şi consumat în timpul de aplicare sau de acţiune al normei abrogate (spre exemplu, o normă abrogatorie înlătură norma juridică privitoare la contractul de locaţiune; aceasta înseamnă că acele contracte de locaţiune care s-au născut şi şi-au produs efectele anterior momentului iniţial al normei abrogatorii vor rămâne neatinse de norma aborgatorie; dacă însă un contract de locaţiune şi efectele sale sunt o facta pendetia, adică sunt în curs de desfăşurare la momentul iniţial al normei abrogatorii, atunci acele efecte care se desfăşoară sub imperiul normei abrogatorii sunt înlăturate, ele nemaiputându-se produce).

k) Prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă - prescripţia extinctivă constă în pierderea dreptului material la acţiune ca urmare a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru valorificarea acelui drept material la acţiune (de exemplu, o persoană poate pretinde alteia o sumă de bani timp de 3 ani de la scadenţă, iar dacă nu respectă acel termen de 3 ani, atunci pierde dreptul material la acţiune, în sensul că cererea adresată instanţei de judecată nu va fi admisă); prescripţia achizitivă constă în posesia (stăpânirea de fapt) unui anumit bun pe perioada prevăzută de lege, aşa încât la finalul termenului instituit de lege, se va dobândi un drept real principal asupra bunului (de pildă, un imobil este dobândit în proprietate dacă este stăpânit timp de 30 de ani de către posesorul de rea-credinţă):

- dacă norma nouă suprimă o prescripţie extinctivă sau achizitivă, acea normă nouă nu poate aduce atingere prescripţiilor care deja s-au împlinit, întrucât acestea sunt pentru norma nouă o facta praeterita (de exemplu, dacă A a stăpânit bunul timp de 30 de ani până la intrarea

52

Page 53: Drept Civil tot

în vigoare a normei noi, iar norma nouă spune că prescripţia achizitivă nu mai duce la dobândirea proprietăţii, acea normă nouă nu se aplica referitor la situaţia juridică a lui A);

- momentul de la care începe să curgă termenul prescripţiei extinctive este cel prevăzut de norma în vigoare la data când se naşte dreptul la acţiune (de pildă, dreptul la acţiune se naşte atunci când creanţa a devenit exigibilă, iar dacă norma în vigoare atunci când se naşte dreptul la acţiune prevede că momentul de la care curge termenul de prescripţie este de o zi de la exigibilitate, atunci acela va fi momentul de început al prescripţiei extinctive, chiar dacă norma nouă –deci cea care nu este în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune- prevede un alt moment –să zicem două zile de la exigibilitate-);

- suspendarea prescripţiei (de pildă, creditorul este împiedicat de un caz de forţă majoră să acţioneze în instanţă), întreruperea prescripţiei (de pildă, introducerea de către creditor a unei cereri de chemare în judecată) sunt supuse normei în vigoare când acestea se ivesc (dacă se ivesc atunci când în vigoare este norma veche, vor fi supuse normei vechi; dacă se ivesc atunci când este în vigoare norma nouă, vor fi supuse normei noi);

- dacă o acţiune era imprescriptibilă potrivit normei vechi, iar potrivit normei noi devine prescriptibilă, atunci termenul de prescripţie curge de la intrarea în vigoare a normei noi (actualmente acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar dacă în 5 mai 2011 apare o normă nouă care arată că acţiunea în revendicare se prescrie în 30 de ani, atunci termenul de 30 de ani curge de la intrarea în vigoare a normei noi -5 mai 2011);

- dacă din termenul de prescripţie prevăzut de norma veche a rămas o perioadă mai mare decât termenul prevăzut de norma nouă, atunci se va aplica termenul prevăzut de norma nouă şi care începe să curgă de la momentul intrării în vigoare a normei noi (dacă norma veche prevede un termen de prescripţie de 5 ani din care s-a scurs 1 an, iar norma nouă prevede un termen de 3 ani, aşa încât termenul rămas din prescripţia veche este mai mare -4 ani- decât termenul prevăzut de norma nouă -3 ani-, iar situaţia juridică se desfăşoară la momentul intrării în vigoare a normei noi, atunci termenul de prescripţie va fi de 3 ani şi curge de la data intrării în vigoare a normei noi);

- dacă termenul de prescripţie prevăzut de norma nouă este mai lung decât termenul de prescripţie prevăzut de norma veche, iar situaţia juridică se desfăşoară în timpul de aplicare al ambelor norme, se va aplica termenul prevăzut de norma nouă, însă se va socoti şi timpul scurs anterior normei noi (de pildă, termenul prevăzut de norma nouă este de 10 ani, iar termenul prevăzut de norma veche este de 5 ani şi din termenul vechi au curs 3 ani; în acest caz în care se va aplica termenul de 10 ani ce va curge de la momentul intrării în vigoare a normei noi, însă se vor socoti şi ce 3 ani scurşi anterior, aşa încât prescripţia se va împlini la 7

53

Page 54: Drept Civil tot

ani după intrarea în vigoare a normei noi), trebuind respectată dorinţa legiuitorului de a prelungi termenele de prescripţie extinctivă.

Seminarul 6 – Persoana fizică (declararea morţii)

I. Aspecte introductive.

1. Întâi de toate, se impune a preciza ce este persoana fizică din perspectiva dreptului civil; persoana fizică reprezintă omul ca fiinţă juridică, persoana fizică este omul ca subiect al unui raport juridic, omul în calitate de titular de drepturi subiective şi de obligaţii. Aşadar, doar omul poate fi titular de drepturi şi obligaţii, iar nu şi alte fiinţe, aşa cum sunt animalele (animalele sunt, potrivit art.473 c.civ., doar bunuri mobile); sintagma „drepturile animalelor” este, în realitate, imprecisă, animalele neputând fi titulare de drepturi subiective, ci sintagma „drepturile animalelor” desemnează obligaţii ale persoanelor faţă de respectivele fiinţe, obligaţii prin care legiuitorul încearcă a civiliza comportamentul persoanelor.

2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Capacitatea juridică este aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Persoana fizică este suportul material al capacităţii juridice; capacitatea juridică este un concept larg ce cuprinde capacitatea civilă (capacitatea juridică desemnează aptitudinea de a dobândi drepturi şi obligaţii specifice tuturor ramurilor de drept, indiferent că este vorba despre dreptul constituţional, dreptul civil etc. –de pildă, capacitatea juridică este aptitudinea de a dobândi drepturi politice, aşa cum este dreptul de a fi ales Preşedintele României-; capacitatea civilă este aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile –aşa cum este, spre exemplu, dreptul de proprietate-).

Aşadar, capacitatea juridică a persoanei fizice (aptitudinea de a dobândi drepturi şi obligaţii de orice natură, cum ar fi drepturi şi obligaţii civile, drepturi şi obligaţii constituţionale etc.) include capacitatea civilă a respectivei persoane fizice (aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi şi obligaţii civile), la urma urmelor, persoana fizică (adică, omul ca titular de drepturi şi obligaţii) contopindu-se cu capacitatea juridică (şi evident, cu capacitatea civilă).

54

Page 55: Drept Civil tot

3. Capacitatea civilă – aptitudinea unei persoane fizice de a dobândi drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă) şi aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi executa obligaţiile prin încheierea de acte juridice (capacitatea de exerciţiu).

Din definiţia de mai sus rezultă că această capacitate civilă este de două feluri: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea delictuală priveşte răspunderea civilă; capacitatea delictuală constă în aceea că autorul unei fapte ilicite extracontractuale trebuie să aibă puterea psihică de a distinge între ce este licit şi ce este ilicit, cu alte cuvinte, trebuie să aibă discernământ; aşadar, capacitatea delictuală este legată întru totul de discernământ şi numai de discernământ, astfel cum rezultă şi din art.25 alin.(3) din Decretul nr.32/1954 (art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954 sună astfel: „minorii care nu au împlinit vârsta de patrusprezece ani nu rãspund pentru fapta lor ilicitã decât dacã se dovedeşte cã au lucrat cu discernãmânt”; astfel, din acest text rezultă că elementul esenţial al capacităţii delictuale este discernământul, căci, chiar dacă minorul ce a săvârşit fapta ilicită are mai puţin de 14 ani, el va răspunde civil în măsura în care se dovedeşte că avea discernământ –adică, avea puterea de a distinge între ce este licit şi ce este ilicit- atunci când a săvârşit fapta ilicită).

Capacitatea de exerciţiu, precum ziceam mai sus, este aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi executa obligaţiile prin încheierea de acte juridice (totuşi, d-nul profesor defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa obligaţii încheind singură şi personal acte juridice) ; capacitatea de exerciţiu este şi ea legată într-o oarecare măsură de discernământ (adică de puterea de a înţelege ce presupune un act juridic, de puterea de a înţelege ce semnifică efectele actelor juridice), însă, spre deosebire de capacitatea delictuală (care este legată numai şi numai de discernământ, vârsta neinteresând, căci se poate dovedi existenţa discernământului chiar în cazul minorului sub 14 ani şi, astfel, acel minor va avea capacitate delictuală), capacitatea de exerciţiu este mai strâns legată de vârstă (aşadar, minorul sub 14 ani nu va avea niciodată capacitate de exerciţiu, astfel cum rezultă din art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954: nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani).

În definitiv, referitor la capacitatea delictuală şi la capacitatea de exerciţiu, următorul aspect este esenţial: capacitatea delictuală se bazează în întregime pe discernământ, fiind o stare de fapt (că este aşa, ne-o arată art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954, text din care se desprinde că în ipoteza minorului sub 14 ani poate fi dovedit discernământul şi, în consecinţă, capacitatea delictuală); capacitatea de exerciţiu se bazează mai ales pe vârsta persoanei fizice (şi doar într-o mică măsură pe discernământ, în sensul că legiuitorul are în vedere discernământul pentru a stabili etapele capacităţii de exerciţiu, însă aceste etape nu pot fi

55

Page 56: Drept Civil tot

modificate în măsura în care se arată că persoana fizică prezumată de legiuitor ca neavând discernământ, în realitate, avea acel discernământ: de pildă, o etapă a capacităţii de exerciţiu este lipsa acestei capacităţi de exerciţiu în cazul minorului sub 14 ani, legiuitorul fiind de părere că el nu are discernământ, etapă ce nu poate fi modificată dacă, spre exemplu, se doveşte că minorul sub 14 ani avea, de fapt, discernământ, în sensul că minorul sub 14 ani, chiar dacă se dovedeşte că avea discernământ, el va rămâne lipsit de capacitate de exerciţiu), fiind o stare de drept (că este aşa, ne-o demonstrează art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954, text din care rezultă că în ipoteza minorului sub 14 ani, chiar dacă s-ar proba că are discernământ, el nu va fi considerat ca având capacitate de exerciţiu).

4. Capacitatea de folosinţă. Întrucât declararea morţii semnifică încetarea capacităţii de folosinţă, ar fi necesare câteva precizări prealabile pe marginea acestei capacităţi de folosinţă.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii (d-nul profesor oferă o definiţie mai largă a capacităţii de folosinţă, zicând că aceasta este aptitudinea generală şi abstractă de a fi subiect de drept, iar nu de a fi doar subiect de drepturi şi obligaţii civile; totuşi, o atare viziune asupra capacităţii de folosinţă ar face ca între capacitatea de folosinţă şi capacitatea juridică să nu mai existe vreo deosebire).

Aşa fiind, ca regulă, capacitatea de folosinţă se dobândeşte de persoana fizică odată cu naşterea sa –art.7 alin. (1) din Decretul nr.31/1954 arată următoarele: „capacitatea de folosinţã începe de la naşterea persoanei” (din acel moment, persoana fizică poate fi titular de drepturi şi obligaţii, fără însă să le poată exercita, întrucât nu are capacitate de exerciţiu: de pildă, o persoană fizică, din chiar momentul naşterii poate dobândi un drept de proprietate, însă nu-l va putea exercita –nu va putea exercita prerogativa reprezentată, de pildă, de abusus, nu va putea dispune juridic de acel bun- întrucât nu are capacitate de exerciţiu, adică nu poate încheia un act juridic prin care să înstrăineze acel bun); totuşi, există şi o capacitate de folosinţă anticipată (care se dobândeşte de persoana fizică anterior naşterii, adică atunci când persoana fizică este doar concepută), însă această capacitate de folosinţă este una limitată doar la drepturi, în sensul că persoana concepută, dar nenăscută poate dobândi doar drepturi şi este una condiţionată de aceea ca respectiva persoană fizică să se nască vie –art.7 alin.(2) din Decretul nr.31/1954- (art.7 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute, de la concepţiune, însã numai dacã el se naşte viu”; aşadar, din acest text rezultă condiţiile capacităţii de folosinţă anticipate ale persoanei fizice: a) să fie vorba despre drepturi; b) persoana fizică să se nască vie, chiar dacă nu este viabilă –adică nu are organele suficient de dezvoltate pentru a supravieţui-; c) persoana fizică să fie concepută atunci când se nasc drepturile –de pildă, este necesar ca la data deschiderii succesiunii, copilul chemat la moştenire să fie conceput, chiar dacă nu s-a născut).

56

Page 57: Drept Civil tot

Aşadar, de regulă, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se dobândeşte odată cu naşterea persoanei fizice (prin excepţie, există o capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei fizice, anume o capacitate de folosinţă ce se dobândeşte, înainte de naştere, anume odată cu concepţia persoanei fizice, însă trebuie ca acea persoană fizică să se nască vie şi poate dobândi numai drepturi); încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are loc la moartea persoanei fizice (art.7 alin.(1) din Decretul nr.31/1954 arată că respectiva capacitate de folosinţă încetează la moartea persoanei fizice).

- trăsăturile capacităţii de folosinţă:

a) caracterul abstract – acest caracter subliniază faptul că, în mod virtual, persoana fizică poate avea, de la momentul naşterii, toate drepturile şi obligaţiile pe care legea le reunoaşte, chiar dacă, în concret, nu le are; aşadar, capacitatea de folosinţă nu este suma drepturilor şi obligaţiilor, căci, chiar presupunând că persoana fizică nu are niciun drept sau obligaţie în patrimoniul său, ea totuşi va poseda capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea virtuală sau potenţialul de a avea drepturi şi obligaţii;

b) caracterul general (generalitatea capacităţii de folosinţă) – capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este una generală, în sensul că persoana fizică poate dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii, prin opoziţie cu persoana juridică, ce poate dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce sunt conforme scopului pentru care a fost constituită (de aceea, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este una specială; spre exemplu, persoana juridică reprezentată de societatea comercială, având ca scop realizarea de profit, nu poate dobândi obligaţii generate de un contract de donaţie, în sensul că nu poate dona o clădire, deoarece un asemenea act juridic este contrar scopului pentru care a fost constituită, anume de a realiza profit);

c) unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă –capacitatea de folosinţă este unică, întrucât însăşi persoana fizică este unică (cum persoana fizică este unică, capacitatea de folosinţă contopindu-se cu persoana fizică, va fi, la rândul său, unică); universalitatea capacităţii de folosinţă înseamnă că persoana fizică, indiferent de locul în care se află, de profesia pe care o exercită etc. este aceeaşi fiinţă juridică (în sensul că, indiferent că se găseşte în România sau în Germania, persoana fizică rămâne aceeaşi, nedevenind o altă fiinţă juridică);

d) egalitatea capacităţii de folosinţă - absolut toate persoanele au aptitudinea egală de a dobândi drepturi şi obligaţii, în sensul că, absolut toate persoanele, în mod egal, au potenţialul de a dobândi drepturi şi obligaţii, chiar dacă în concret nu le dobândesc (aşadar,

57

Page 58: Drept Civil tot

faptul că, de pildă, unele persoane nu pot exercita avocatura, pe când altele au dreptul de a exercita avocatura, nu înseamnă că există o inegalitate a capacităţii de folosinţă, ci înseamnă că există un regim specific al dreptului de a exercita avocatura; chiar şi cel care nu este avocat are aptitudinea abstractă, are potenţialul de a dobândi dreptul de a exercita avocatura, deci capacitatea sa de folosinţă priveşte dreptul de a exercita avocatura);

e) legalitatea capacităţii de folosinţă – capacitatea de folosinţă este legală, deoarece ea este creată prin lege (de pildă, art.5 din Decretul nr.31/1954: „persoana fizicã are capacitatea de folosinţã”);

f) inalienabilitatea capacităţii de folosinţă – nicio persoană fizică nu poate renunţa la capacitatea de folosinţă, adică la aptitudinea generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii (de pildă, un act juridic unilateral prin care A declară că renunţă la aptitudinea virtuală, la potenţialul de a dobândi drepturi şi obligaţii este nul; art.6 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 arată că „nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţã”);

g) intangibilitatea capacităţii de folosinţă – art.6 alin.(1) din Decretul nr.31/1954 arată că „nimeni nu poate fi îngrãdit în capacitatea de folosinţã decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”, ceea ce înseamnă că acestei capacităţi de folosinţă nu i se poate aduce atingere decât, eventual, prin lege (aşadar, nu poate fi încheiat un act juridic prin care, de pildă, unei persoane fizice să i se limiteze aptitudinea virtuală, ponteţialul de a dobândi un anumit drept: nu se va putea încheia un act juridic care să nu-i mai permită unei persoane fizice să dobândească vreodată un drept de proprietate);

h) îngrădiri ale capacităţii de folosinţă – art.950 C.civ. instituie, în realitate, nişte îngrădiri ale capacităţii de exerciţiu (tocmai pentru că respectiva capacitate de a contracta este un aspect ce ţine de capacitatea de exerciţiu, adică de aptitudinea unei persoane fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi executa obligaţiile prin încheierea de acte juridice –prin încheierea, de pildă, a unor contracte-), iar nu îngrădiri ale capacităţii de folosinţă; îngrădiri ale capacităţii de folosinţă (deci, incapacităţi de folosinţă) ar putea rezulta doar din anumite sancţiuni prevăzute de lege (de pildă, art.109 C.fam. prevede sancţiunea civilă a decăderii din drepturile părinteşti, ceea ce înseamnă că, pe o anumită perioadă de timp, persoana fizică nu are nici măcar aptitudinea virtuală, abstractă, nu are nici măcar potenţialul de a dobândi drepturi părinteşti);

i) conţinutul capacităţii de folosinţă – este vorba despre un aspect pomenit de mulţi autori, care consideră că am fi în prezenţa tuturor drepturilor şi obligaţiilor pe care, în mod abstract, în mod potenţial, le-ar putea dobândi persoana fizică, chiar dacă, în concret, nu le-a dobândit (aşadar, conţinutul capacităţii de folosinţă ar fi toate drepturile şi obligaţiile pe care, în mod virtual, în mod potenţial, le poate dobândi persoana fizică, chiar dacă, în concret, nu le-a

58

Page 59: Drept Civil tot

dobândit); d-nul profesor, pe de altă parte, consideră că este imposibil şi inutil să discutăm despre conţinutul capacităţii de folosinţă, este inutil să discutăm despre conţinutul unei abstracţiuni, la urma urmelor, nu are vreun sens a pomeni acest conţinut al capacităţii de folosinţă, întrucât nu am face altceva decât să discutăm despre absolut toate drepturile şi obligaţiile posibil de imaginat.

II. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – moartea persoanei fizice (moartea persoanei fizice poate fi constatată fizic -1 sau declarată judecătoreşte -2 ).

1. Constatarea fizică a morţii (presupune un cadavru găsit şi identificat) – se realizează prin examinarea medicală a cadavrului persoanei fizice, după care se întocmeşte certificatul medical constatator al decesului şi, în final, pe baza certificatului medical constatator al decesului, se întocmeşte în registrul de stare civilă pentru decese actul de deces al persoanei fizice.

- comorienţii – sunt acele persoane fizice care mor în exact aceeaşi împrejurare (de pildă, un accident aviatic şi presupunem că sunt găsite şi identificate cadavrele) fără a se putea stabili dacă vreuna dintre persoane a supravieţuit celeilalte, aşa încât se prezumă relativ că ele au decedat în exact acelaşi moment (problema comorienţilor prezintă importanţă mai ales în materie succesorală: dacă sunt comorienţi două persoane ce au vocaţie succesorală reciprocă –de exemplu, un tată şi un fiu- atunci fiecare va fi moştenit de propriii erezi, întrucât, presupunându-se că cei doi au decedat în exact acelaşi moment, niciunul nu îndeplineşte condiţia de a fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii –aşadar, niciunul nu va avea capacitate succesorală-; astfel fiind, tatăl va fi moştenit de erezii săi, de pildă, de soţia sa, iar fiul nu va veni la moştenirea tatălui, căci nu îndeplineşte condiţia de a fi existat la data deschiderii moştenirii tatălui; de asemenea, fiul va fi moştenit de mama sa, iar nu şi de tatăl său, căci nici tatăl nu îndeplineşte condiţia de a fi în viaţă la data deschiderii moştenirii fiului); cei care decedează în împrejurări diferite (de pildă, tatăl decedează într-un accident aviatic, iar fiul decedează într-un accident maritim, iar cadavrele celor doi sunt găsite şi identificate), însă în aceeaşi unitate de timp (de pildă, accidentul aviatic şi accidentul maritim au loc luni, la ora 12:00), fără a se putea stabili dacă una dintre persoane a supravieţuit celeilalte, nu sunt comorienţi (într-o astfel de situaţie, nu va exista prezumţia relativă de deces concomitent, însă, cu toate acestea, cele două persoane nu se pot moşteni, tocmai pentru că nu este dovedită capacitatea succesorală, anume că persoana fizică era în viaţă la data deschiderii moştenirii; la urma urmelor, soluţia este aceeaşi ca în cazul comorienţilor, însă este altfel explicată –în cazul comorienţilor, faptul că persoanele fizice nu se moştenesc este explicată pe ideea prezumţiei relative de deces concomitent, iar în cazul persoanelor care decedează în aceeaşi unitate de timp, dar în împrejurări diferite, faptul că persoanele nu se moştenesc reciproc este explicată pe ideea că nu se poate dovedi capacitatea succesorală).

59

Page 60: Drept Civil tot

2. Declararea judecătorească a morţii (adică, declararea morţii prin hotărâre judecătorească) – presupune un cadavru ce nu este găsit şi identificat.

A. Declararea judecătorească a morţii care nu presupune, în prealabil, declararea judecătorească a dispariţiei.

Dacă o persoană a dispărut în situaţii excepţionale (de pildă, război, accident aviatic etc.) şi nu-i poate fi găsit şi identificat cadavrul, ea poate fi declarată judecătoreşte moartă (după ce a trecut cel puţin 1 an de la data situaţiei excepţionale în care persoana fizică a dispărut), fără ca în prealabil să fie declarată judecătoreşte dispărută – art.16 alin.(3) din Decretul nr.31/1954: „cel dispãrut în cursul unor fapte de rãzboi, într-un accident de cale-feratã, într-un naufragiu sau într-o altã împrejurare asemãnãtoare care îndreptãţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fãrã a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacã a trecut cel puţin un an de la data împrejurãrii în care a avut loc dispariţia”. Acţiunea în declararea judecătorească a morţii, fără ca în prealabil să fie necesară declararea judecătorească a dispariţiei, este imprescriptibilă extinctiv (adică, ea poate fi introdusă oricât timp ar fi trecut de la data împrejurării excepţionale în care a dispărut persoana fizică).

B. Declararea judecătorească a morţii care presupune, în prealabil, declararea judecătorească a dispariţiei.

În această ipoteză declararea judecătorească a morţii nu poate avea loc decât dacă în prealabil a fost declarată judecătoreşte dispariţia persoanei fizice.

a) declararea judecătorească a dispariţiei persoanei fizice (declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească):

- condiţii cumulative pentru a fi declarată judecătoreşte dispariţia: 1. persoana fizică să lipsească nejustificat de la domiciliul său (aceasta înseamnă că persoana fizică dispare de la domiciliul său, fără a fi vorba despre vreo împrejurare excepţională, de pildă, război sau catastrofă naturală); 2. să fi trecut cel puţin 1 an de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă (cererea de declarare a dispariţiei poate fi introdusă după ce a trecut cel puţin 1 an de la data ultimelor ştiri cum că persoana era în viaţă,

60

Page 61: Drept Civil tot

însă nu există o limită de timp până la care să poată fi introdusă cererea: de pildă, cererea de declarare a dispariţiei nu poate fi introdusă la mai puţin de 1 an de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă, însă ea poate fi introdusă şi la 5 ani sau mai mult de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă, acţiunea în declararea judecătorească a dispariţiei fiind imprescriptibilă extinctiv);

- aspecte procedurale pe marginea declarării judecătoreşti a dispariţiei: 1. cererea de declarare judecătorească a dispariţiei poate fi introdusă de orice persoană interesată (de pildă, de soţia dispărutului), însă şi de procuror;

2. instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială şi-a avut ultimul domiciliu cel ce urmează a fi declarat judecătoreşte dispărut;

3. după ce a primit cererea de declarare judecătorească a dispariţiei, preşedintele instanţei va dispune efectuarea de cercetări de către Poliţie şi de către organele primăriei pentru culegerea de date şi informaţii referitoare la cel dispărut; totodată, preşedintele instanţei va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la domiciliul celui dispărut; în sfârşit, instanţa va putea sesiza autoritatea tutelară (autoritatea tutelară este primarul –art.63 alin.(2) din Legea nr.215/2001) de la domiciliul celui dispărut pentru ca respectiva autoritate tutelară să numească un curator care să se îngrijească de interesele celui dispărut (de pildă, să-i administreze bunurile);

4. după ce au trecut 45 de zile de la afişarea cererii de declarare judecătorească a dispariţiei, preşedintele fixează termen de judecată, citându-l pe reclamant (pe cel care a formulat cererea de declarare judecătoreasă a dispariţiei) şi pe cel dispărut (acesta va fi citat la ultimul său domiciliu);

5. judecarea cererii de declarare judecătorească a dispariţiei se face după procedura obişnuită reglementată de Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată în primă instanţă fiind supusă apelului, iar apoi, hotărârea pronunţată în apel fiind supusă recursului;

6. după ce a devenit irevocabilă (adică, spre exemplu, după ce a fost soluţionat şi recursul), hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei se afişează timp de 30 de zile la sediul instanţei şi la sediul primăriei unde cel dispărut şi-a avut ultimul domiciliu.

- efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei: 1. declararea judecătorească a dispariţiei a fost instituită doar pentru ca ulterior să poată fi cerută declararea judecătorească a morţii, aşa încât declararea judecătorească a dispariţiei nu influenţează cu nimic capacitatea de folosinţă a celui declarat dispărut;

61

Page 62: Drept Civil tot

2. în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei, cel dispărut este considerat în viaţă, astfel încât succesiunea sa nu se va deschide, soţia sa nu se va putea recăsători decât dacă divorţează de cel dispărut, cel dispărut ar putea moşteni alte persoane (căci el are capacitate succesorală, fiind în viaţă la data deschiderii succesiunii altor persoane);

3. singurul efect al hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei este îndeplinirea unei condiţii de fond pentru a putea fi declarată judecătoreşte moartea persoanei fizice care nu a dispărut în împrejurări excepţionale (într-adevăr, dacă persoana fizică dispare în împrejurări ce nu sunt excepţionale, pentru a fi declarată judecătoreşte moartă, trebuie ca, în prealabil, să fie declarată judecătoreşte dispărută, condiţie care este îndeplinită ca urmare a hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei).

- anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei (problema se ridică atunci când cel declarat dispărut apare) pare a fi un aspect lipsit de rost, întrucât anularea hotărârii de declarare judecătorească a dispariţiei nu prezintă vreun interes pentru cel dispărut (de pildă, dacă a fost instituită curatela, aceasta se poate ridica atunci când apare cel dispărut, fără a fi necesară anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei, căci ceea ce a determinat instituirea curatelei este nu hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, ci însăşi dispariţia –aşadar, curatela poate fi instituită atunci când persoana dispare, chiar dacă nu există o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei-).

b) declararea judecătorească a morţii persoanei fizice (după ce, în prealabil, a fost declarată judecătoreşte dispariţia persoanei fizice):

- condiţii cumuative ale declarării judecătoreşti a morţii: 1. să existe o hotărâre irevocabilă de declarare judecătorească a dispariţiei; 2. hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei să fi fost afişată la sediul judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială şi-a avut ultimul domiciliu dispărutul şi la sediul primăriei de la ultimul domiciliu al dispărutului timp de 30 de zile; 3. să fi trecut cel puţin 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă; 4. să fi trecut cel puţin 6 luni de la data afişării timp de 30 de zile a hotărârii judecătoreşti de declarare a dispariţiei, termenul de 6 luni socotindu-se nu de la împlinirea celor 30 de zile, ci de la momentul afişării hotărârii de declarare a dispariţiei (aşa cum se spune în art.16 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „împlinirea unui termen de şase luni de la data afişãrii hotãrârii prin care s-a declarat dispariţia”), aşa încât termenul de 30 de zile este absorbit de termenul de 6 luni (aşadar, dacă hotărârea de declarare a dispariţiei este afişată în luna ianuarie, termenul de 6 luni curge din chiar luna ianuarie, împlinindu-se în luna iunie, absorbind termenul de 30 de zile; termenul de 6 luni nu curge din luna februarie, când s-au

62

Page 63: Drept Civil tot

împlinit cele 30 de zile de afişare la sediul judecătoriei şi la sediul primăriei a hotărârii de declarare judecătorească a dispariţiei); explicaţie: lucrurile sunt simple în următoarea ipoteză: în ianuarie 2009 avem de a face cu data ultimelor ştiri cum că persoana era în viaţă; în mai 2010 ea este declarată judecătoreşte dispărută (din ianuarie 2009 până în ianuarie 2010 s-a împlinit termenul de 1 an de la data ultimelor ştiri şi presupunem că toate aspectele procedurale au fost parcurse până în mai 2010, astfel încât în mai 2010 să existe o hotărâre irevocabilă de declarare a dispariţiei), hotărârea judecătorească fiind irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul primăriei tot în mai 2010, caz în care termenul de 6 luni se împlineşte în octombrie 2010 (sunt 6 luni din mai până în octombrie); astfel fiind, în ianuarie 2013 sunt îndeplinite toate condiţiile pentru declararea judecătorească a morţii, mai exact sunt îndeplinite toate condiţiile pentru introducerea cererii de declarare judecătorească a morţii (1. există o hotărâre irevocabilă de declarare judecătorească a dispariţiei: mai 2010; 2. hotărârea de declarare a dispariţiei a fost afişată timp de 30 de zile: iunie 2010; 3. au trecut cel puţin 6 luni de la data afişării: octombrie 2010, cele 30 de zile fiind absorbite în termenul de 6 luni, termen de 6 luni care curge de la momentul afişării –fiind împlinit în octombrie 2010-; 4. au trecut cel puţin 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă – ultimele ştiri cum că persoana era în viaţă datează din ianuarie 2009, aşa încât până în ianuarie 2013 fiind îndeplinite şi celelalte condiţii); lucrurile s-ar complica în următoarea ipoteză: în ianuarie 2009 avem de a face cu data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă; în ianuarie 2013 ea este declarată judecătoreşte dispărută –fiind posibil ca cererea de declarare judecătorească a dispariţiei să fie introdusă după termenul de 1 an, nefiind obligatoriu ca imediat ce s-a împlinit 1 an de la ultimele ştiri să fie introdusă cererea, acea cerere putând fi introdusă oricând după 1 an, însă nu mai repede de 1 an-, hotărârea judecătorească fiind irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul primăriei tot în ianuarie 2013 (observăm că termenul de 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă s-a împlinit în ianuarie 2013, iar asta ar putea însemna că imediat după declararea judecătorească a dispariţiei să fie declarată judecătoreşte şi moartea persoanei; în realitate, declararea judecătorească a morţii nu poate avea loc în această ipoteză în ianuarie 2013 –deşi termenul de 4 ani de la ultimele ştiri s-a împlinit-, căci nu este îndeplinită condiţia ca hotărârea de declarare a dispariţiei să fi fost afişată 6 luni; aşadar, declararea judecătorească a morţii poate avea loc doar în iunie 2013, atunci când este împlinit şi termenul de 6 luni de la data afişării hotărârii de declarare a dispariţiei); concluzia: termenul de 6 luni apare ca o condiţie distinctă a declarării judecătoreşti a morţii doar atunci când până la împlinirea termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri a rămas mai puţin de 6 luni (de pildă, în ianuarie 2009 avem de a face cu data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă; persoana este declarată judecătoreşte dispărută în octombrie 2012, hotărârea judecătorească fiind irevocabilă şi este afişată la sediul instanţei şi la sediul primăriei tot în octombrie 2012; în ianuarie 2013 se împlineşte termenul de 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana este în viaţă, însă ea nu poate fi declarată moartă în ianuarie 2013, întrucât au rămas mai puţin de 6

63

Page 64: Drept Civil tot

luni de la data afişării hotărârii de declarare a dispariţiei; persoana poate fi declarată moartă doar când termenul de 6 luni de la afişarea hotărârii de declarare a dispariţiei s-a împlinit, anume în martie 2013) sau doar atunci când declararea judecătorească a dispariţiei s-a făcut după ce au trecut 4 ani de la data ultimelor ştiri; dacă, însă, au trecut cele 6 luni de la afişarea hotărârii de declarare a dispariţiei (ipoteza de mai sus, în care lucrurile sunt simple) până la împlinirea celor 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă, atunci termenul de 6 luni nu prelungeşte în vreun fel declararea judecătorească a morţii.

- aspecte procedurale pe marginea declarării judecătoreşti a morţii: - aspectele procedurale pe marginea declarării morţii sunt, în principiu, aceleaşi ca în cazul declarării judecătoreşti a dispariţiei;

- diferenţa este că în cazul declarării judecătoreşti a morţii, hotărârea irevocabilă de declarare a morţii nu trebuie afişată timp de 30 de zile, întrucât persoana este moartă de la data stabilită prin hotărârea de declarare a morţii, nemaifiind necesară nicio altă formalitate; de asemenea, hotărârea irevocabilă de declarare a morţii este comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul actelor de stare civilă.

- stabilirea datei morţii: -data morţii este aceea stabilită prin hotărârea de declarare a morţii (aşadar, data morţii nu este, spre exemplu, data la care hotărârea de declarare a morţii a devenit irevocabilă): astfel, data morţii ar putea fi stabilită ca fiind ultima zi a termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri cum că persoana fizică era în viaţă (spre exemplu, dacă data ultimelor ştiri este 1 ianuarie 2009, data morţii ar putea fi stabilită ca fiind 1 ianuarie 2013, chiar dacă hotărârea de declarare a morţii devine irevocabilă în 20 mai 2013); de asemenea, dacă există indicii îndestulătoare cu privire la data morţii, atunci instanţa va putea stabili prin hotărâre o altă dată a morţii (de pildă, există indicii temeinice că persoana cu privire la care ultimele ştiri sunt din 1 ianuarie 2009 a murit în 1 ianuarie 2012, aşa încât data morţii va fi stabilită de instanţă ca fiind data de 1 ianuarie 2012); rectificarea datei morţii va interveni dacă se dovedeşte că data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească este inexactă, existând motive a crede că o altă dată este mai apropiată de adevăr (de pildă, dacă data morţii stabilită prin hotărâre este ultima zi a termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri -1 ianuarie 2013-, iar apoi apar motive îndestulătoare –de exemplu, un martor care a văzut persoana decedând- pentru a dovedi că data morţii stabilită prin hotărâre este inexactă, atunci se va rectifica data morţii iniţial stabilită, fiind indicată o altă dată a morţii –să zicem, 1 ianuarie 2012-, iar de la această din urmă dată se vor produce toate efectele hotărârii declarative de moarte).

64

Page 65: Drept Civil tot

- efectele hotărârii de declarare a morţii: 1. dispărutul este considerat mort la data stabilită în hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii;

2. se deschide succesiunea celui declarat judecătoreşte mort, de la data stabilită prin hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii; de asemenea, de la data stabilită prin hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii încetează căsătoria persoanei fizice; totodată, de la data stabilită prin hotărârea de declarare a morţii ca fiind data morţii încetează drepturile viagere ale celui declarat mort (de pildă, uzufructul);

3. hotărârea de declarare a morţii produce efecte retroactive care urcă în timp până la data stabilită ca fiind aceea a morţii (într-adevăr, data morţii stabilită prin hotărârea de declarare a morţii va fi tot timpul anterioară momentului la care hotărârea de declarare a morţii devine irevocabilă, aşa încât hotărârea de declarare a morţii irevocabilă va avea efecte retroactive: de pildă, data ultimelor ştiri este 1 ianuarie 2009, iar hotărârea de declarare a morţii, având în vedere toate aspectele procedurale şi condiţiile pentru declararea judecătorească a morţii, ar deveni irevocabilă în, să zicem, 1 decembrie 2013; data morţii stabilită prin hotărârea irevocabilă va fi întotdeauna anterioară momentului la care hotărârea a devenit irevocabilă –anume, datei de 1 decembrie 2013-, data morţii putând fi cel mult ultima zi a termenului de 4 ani de la data ultimelor ştiri –deci, 1 ianuarie 2013-).

- anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii: 1. anularea hotărârii de declarare a morţii are loc atunci când persoana fizică se dovedeşte a fi în viaţă (art.20 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „dacã cel declarat mort este în viaţã, se poate cere, oricând, anularea hotãrârii prin care s-a declarat moartea”);

2. aspecte procedurale pe marginea acţiunii în anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii: (a) acţiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată (mai ales de cel declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă), precum şi de procuror; (b) instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul cel declarat mort prin hotărâre judecătorească şi care se dovedeşte a fi în viaţă; (c) hotărârea de anulare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii se va comunica serviciului de stare civilă pentru a fi înregistrată în registrul actelor de stare civilă.

3. efectele hotărârii prin care se anulează hotărârea judecătorească de declarare a morţii:

- situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă: - art.20 alin.(2) din Decretul nr.31/1954 prevede că „cel care a fost declarat mort, poate cere, dupã anularea hotãrârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale”;

65

Page 66: Drept Civil tot

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau imobile se îndreaptă împotriva unui moştenitor de bună-credinţă al celui care se dovedeşte a fi în viaţă (de pildă, fiul celui ce se dovedeşte a fi în viaţă), acel moştenitor va fi obligat să restituie bunul în natură ori să restituie preţul primit pentru acele bunuri atunci când le-a înstrăinat cu titlu oneros; totuşi, moştenitorul de bună-credinţă va păstra fructele bunului (art.485 C.civ.), întrucât el este un posesor de bună-credinţă;

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau imobile se îndreaptă împotriva unui moştenitor de rea-credinţă al celui care se dovedeşte a fi în viaţă, acel moştenitor va trebui să restituie bunurile în natură; dacă moştenitorul de rea-credinţă a înstrăinat bunurile el va putea fi obligat să restituie fie preţul primit pe bun, fie valoarea bunului din momentul în care se cere restituirea (cele două –anume, preţul primit pe bun şi valoarea bunului din momentul în care se cere restituirea- s-ar putea să fie diferite – de pildă, preţul primit pe bun este de 100.000 de lei, iar valoarea bunului din momentul în care se cere restituirea este de 120.000 lei, bunul sporindu-şi valoarea-, iar moştenitorul de rea-credinţă, tocmai în virtutea relei sale credinţe, va putea fi ţinut să restituie una dintre cele două valori, în funcţie de opţiunea celui ce se dovedeşte a fi în viaţă); de asemenea, moştenitorul de rea-credinţă va trebui să restituie fructele bunului sau contravaloarea lor (când restituirea în natură nu mai este posibilă);

- dacă cererea de restituire a bunurilor mobile sau imobile se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu oneros şi de bună-credinţă (de pildă, moştenitorul îi vinde unei alte persoane un bun aparţinând celui declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă), acest subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros nu va putea fi obligat la restituire (art.20 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat sã le înapoieze, decât dacã se va face dovada cã la data dobândirii ştia cã persoana declaratã moartã este în viaţã”); totuşi, cel declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă, chiar dacă nu poate obţine restituirea în natură a bunurilor sale, se poate îndrepta împotriva moştenitorului care le-a înstrăinat şi de la moştenitorul de bună-credinţă poate obţine preţul primit de acest moştenitor pe bun, iar de la moştenitorul de rea-credinţă poate obţine fie preţul pe care acesta l-a primit pe bun, fie valoarea bunului de la momentul cererii de restituire;

- dacă cererea de restituire a bunului mobil sau imobil se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu oneros şi de rea-credinţă, acest subdobânditor va putea fi obligat la restituirea în natură a bunurilor; totuşi, subdobânditorul cu titlu oneros şi de rea-credinţă va putea cere restituirea preţului de la moştenitor;

- dacă cererea de restituire a bunului imobil se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu gratuit, indiferent că acesta este de bună-credinţă sau de rea-credinţă, acest subdobânditor le va restitui în natură (el nu se mai poate îndrepta împotriva

66

Page 67: Drept Civil tot

moştenitorului, pentru că nu a plătit nimic în schimbul bunului imobil); de asemenea, dacă cererea de restituire a unui bun mobil se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu gratuit şi de rea-credinţă, acest subdobânditor va putea fi obligat la restituirea în natură (el nu se mai poate îndrepta împotriva moştenitorului, pentru că nu a plătit nimic în schimbul bunului mobil); subdobânditorul unui bun imobil sau imobil, subdobânditor cu titlu gratuit şi de bună-credinţă poate păstra fructele bunului;

- dacă cererea de restituire a bunului mobil se îndreaptă împotriva unui subdobânditor cu titlu gratuit şi de bună-credinţă, restituirea poate fi solicitată în termen de 3 ani de când bunul a ajuns la subdobânditor (art.1909 alin.(2) c.civ. este înţeles nu doar în sensul că bunul este pierdut sau furat, ci şi în sensul că proprietarul bunului mobil este lipsit de bun fără voia sa).

- situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort şi care se dovedeşte a fi în viaţă:

- hotărârea de anulare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii duce la reactualizarea căsătoriei care a încetat la data morţii stabilită prin hotărârea de declarare a morţii, considerându-se, principial, că respectiva căsătorie nu a încetat niciodată;

- totuşi, dacă între data morţii stabilită prin hotărâre judecătorească de declarare a morţii şi data anulării hotărârii de declarare a morţii, soţul celui declarat mort şi dovedit a fi în viaţă se recăsătoreşte, atunci cea de a doua căsătorie va fi cea valabilă, iar prima căsătorie (cea cu persoana declarată moartă, iar apoi dovedită ca fiind în viaţă) este desfăcută la momentul încheierii celei de a doua căsătorii.

Data viitoare –persoana fizică, anume capacitatea de exerciţiu (p.121-159).

Persoana fizică (problema capacităţii de exerciţiu)

I. Aspecte de început.

1. Capacitatea de exerciţiu (definiţie) – aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa obligaţii încheind singură şi personal acte juridice; capacitatea de exerciţiu cunoaşte trei etape: a) lipsa capacităţii de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie – acestea încheie acte juridice nu personal, ci prin intermediul reprezentantului legal; persoanele puse sub interdicţie judecătorească –

67

Page 68: Drept Civil tot

adică, acele persoane fizice lipsite de discernământ din pricina alienaţiei mentale sau a debilităţii mentale-, indiferent de vârsta lor –sub 14 ani, între 14 şi 18 ani, peste 18 ani- sunt lipsite de capacitate de exerciţiu); b) capacitatea de exerciţiu restrânsă (minorul între 14 şi 18 ani – acesta încheie personal acte juridice, însă cu încuvinţarea prealabilă a ocrotitorului legal; art.9 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsã se încheie de cãtre acesta, cu încuviinţarea prealabilã a pãrinţilor sau a tutorelui”); c) capacitatea de exerciţiu deplină (persoana care a împlinit 18 ani – această persoană încheie singură şi personal orice fel de act juridic).

2. Caracterele capacităţii de exerciţiu:

a) generalitatea capacităţii de exerciţiu – dobândind capacitate deplină de exerciţiu, persoana fizică poate încheia absolut orice fel de act juridic, afară de cazul în care legea nu-i permite a încheia un anume act juridic (exemplu de act juridic ce nu poate fi încheiat de o persoană fizică ce are capacitate deplină de exerciţiu este cesiunea de creanţă litigioasă: art.1309 C.civ.);

b) egalitatea capacităţii de exerciţiu – toate persoanele, în mod egal, au aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa obligaţii, încheind singure şi personal acte juridice;

c) intangibilitatea şi inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu – capacitatea de exerciţiu este inalienabilă, căci persoana fizică nu poate renunţa la ea (art.6 alin.(2) din Decretul nr.31/1954: „nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu”); capacitatea de exerciţiu este intangibilă, întrucât nicio persoană nu-i poate aduce atingere, limitând-o, ci ea poate fi limitată doar prin lege (art.6 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”);

d) legalitatea capacităţii de exerciţiu – capacitatea de exerciţiu este reglementată de lege (art.5 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „persoana fizicã are capacitatea de exerciţiu”).

3. Capacitatea de exerciţiu, discernământul şi capacitatea delictuală.

a) Capacitatea delictuală constă în aceea că autorul unei fapte ilicite extracontractuale trebuie să aibă puterea psihică de a distinge între ce este licit şi ce este ilicit, cu alte cuvinte, trebuie să aibă discernământ; aşadar, capacitatea delictuală este legată întru totul de discernământ şi numai de discernământ, astfel cum rezultă şi din art.25 alin.(3) din Decretul nr.32/1954 (art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1954 sună astfel: „minorii care nu au împlinit vârsta

68

Page 69: Drept Civil tot

de patrusprezece ani nu rãspund pentru fapta lor ilicitã decât dacã se dovedeşte cã au lucrat cu discernãmânt”; astfel, din acest text rezultă că elementul esenţial al capacităţii delictuale este discernământul, căci, chiar dacă minorul ce a săvârşit fapta ilicită are mai puţin de 14 ani, el va răspunde civil în măsura în care se dovedeşte că avea discernământ (adică, avea puterea psihică de a distinge între ce este licit şi ce este ilicit, atunci când a săvârşit fapta ilicită). Capacitatea delictuală este o stare de fapt.

b) Capacitatea de exerciţiu este şi ea legată într-o oarecare măsură de discernământ, în sensul că discernământul este premisa dobândirii capacităţii de exerciţiu, discernământul fiind elementul în funcţie de care sunt stabilite etapele capacităţii de exerciţiu, însă, spre deosebire de capacitatea delictuală (care depinde doar de discernământ), capacitatea de exerciţiu depinde, întâi de toate, de vârsta persoanei fizice (aşadar, minorul sub 14 ani nu va avea niciodată capacitate de exerciţiu, astfel cum rezultă din art.11 alin.1 lit. a) din Decretul nr.31/1954: nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de patrusprezece ani). Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept.

Altfel zis, în cazul minorului sub 14 ani, dacă se dovedeşte că avea discernământ, el dobândeşte capacitatea delictuală, însă, în cazul acelui minor sub 14 ani, chiar dacă se dovedeşte că avea discernământ, el nu dobândeşte capacitatea de exerciţiu (aşadar, în cazul capacităţii de exerciţiu pe primul plan este vârsta persoanei fizice).

II. Capacitatea deplină de exerciţiu.

a) începutul capacităţii de exerciţiu depline – art.8 alin.(1)-(3) din Decretul nr.31/1954: „capacitatea deplinã de exerciţiu începe de la data când persoana devine majorã; persoana devine majorã la împlinirea vârstei de optsprezece ani; minorul care se cãsãtoreşte, dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplinã de exerciţiu”; aşadar, capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la vârsta de 18 ani, iar în cazul minorului care se căsătoreşte se poate dobândi la 16 ani (bărbatul şi femeia se pot căsători la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit art.4 alin.(2) din C.fam., aşa cum acest art.4 alin.(2) a fost modificat prin Legea nr.288/2007); în cazul minorului care a dobândit capacitatea de exerciţiu deplină ca urmare a căsătoriei, respectiva capacitate de exerciţiu deplină se păstrează, chiar dacă încetează căsătoria, chiar dacă are loc un divorţ sau chiar dacă acea căsătorie este anulată (de exemplu, A şi B se căsătoresc la 16 ani, aşa încât ambii dobândesc capacitate de exerciţiu deplină la 16 ani; dacă B decedează şi A avea 17 ani, atunci A va păstra capacitatea deplină de exerciţiu; dacă cei doi divorţează când au 17 ani, atunci A şi B vor păstra capacitatea deplină de exerciţiu; dacă acea căsătorie este anulată când cei doi au 17 ani, atunci A şi B vor păstra capacitatea de exerciţiu deplină).

69

Page 70: Drept Civil tot

b) încetarea capacităţii de exerciţiu depline – moartea persoanei fizice (încetează suportul material al capacităţii de exerciţiu –anume, persoana fizică-, aşa încât va înceta şi capacitatea de exerciţiu deplină)

- punerea persoanei fizice sub interdicţie judecătorească (întrucât este lipsită de discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale), caz în care persoana fizică (indiferent de vârstă) devine lipsită de capacitate de exerciţiu.

III. Capacitatea de exerciţiu restrânsă – îl priveşte doar pe minorul între 14 şi 18 ani, care încheie, ca regulă, personal acte juridice, însă nu şi singur, având nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau tutore) şi, uneori, chiar de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (autoritatea tutelară este primarul – art.63 alin.(2) din Legea nr.215/2001); lipsa încuviinţării prealabile duce la nulitatea relativă a actului juridic încheiat de minorul ce are capacitate de exerciţiu restrânsă (totuşi, încuviinţarea prealabilă este o cerinţă extrinsecă actului juridic, doar consimţământului minorului fiind o condiţie de valabilitate de fond în sensul art.948 pct. 2 c.civ.).

1. Aspecte caracteristice ale capacităţii de exerciţiu restrânse:

A. Persoanele afectate – este vorba doar despre minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani.

B. Semnificaţia capacităţii de exerciţiu restrânse – se discută despre restrângerea posibilităţii minorului între 14 şi 18 ani de a încheia singur acte juridice.

C. Domeniul de aplicare al capacităţii de exerciţiu restrânse – capacitatea de exerciţiu restrânsă priveşte doar actele juridice ale minorului între 14 şi 18 ani, iar nu şi faptele juridice ilicite ale acestuia (faptele juridice ilicite ale minorului cu vârsta între 14 şi 18 ani sunt acoperite de capacitatea delictuală).

D. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării – încuviinţarea din partea ocrotitorului legal (părinte sau tutore) şi din partea autorităţii tutelare trebuie să intervină anterior încheierii actului juridic de către minorul între 14 şi 18 ani; de asemenea, încuviinţarea este specială, întrucât priveşte fiecare act juridic în parte (aşadar, nu ar putea fi dată o încuviinţare generală, de pildă, ocrotitorul legal nu ar putea spune că încuviinţează orice act juridic pe care minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu ar dori să-l încheie în viitor); încuviinţarea prealabilă este supusă aceloraşi condiţii de formă la care este supus actul juridic încheiat de minor (de pildă, dacă actul juridic încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie încheiat în

70

Page 71: Drept Civil tot

forma scrisă ad probationem, atunci şi încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal şi din partea autorităţii tutelare va trebuie să îmbrace forma scrisă ad probationem).

E. Consecinţe în materie procesuală – capacitatea de exerciţiu restrânsă este avută în vedere şi în materie procesuală, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă având nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal pentru a porni un proces; de asemenea, întrucât procesul civil implică până la finalizarea sa o suită de acte procesuale, prezenţa ocrotitorului legal este necesară pentru a încuviinţa actele procesuale ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (de asemenea, dacă actul procesual are caracterul unui act de dispoziţie –de pildă, renunţarea la judecată-, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă are nevoie atât de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, cât şi de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare).

F. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal – în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14 şi 18 ani) părintele sau tutorele este ocrotitor legal (adică, minorul între 14 şi 18 ani încheie personal actul juridic, însă nu şi singur, având nevoie de încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui –ocrotitor legal-); în cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani), părintele sau tutorele este reprezentant legal (adică, minorul sub 14 ani nu încheie personal actul juridic, ci actul juridic este încheiat pe seama sa de părinte sau tutore –reprezentantul legal-).

G. Neînţelegeri cu privire la încuviinţarea actelor juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă – dacă între părinţi sau dacă între tutori (de pildă, un soţ şi o soţie sunt desemnaţi tutori ai minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă) apar neînţelegeri, în sensul că unul doreşte încuviinţarea actului minorului, iar celălalt nu doreşte încuviinţarea actului minorului, atunci se va apela la instanţa de judecată care va tranşa problema potrivit cu interesul superior ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

H. Limitele atribuţiilor ocrotitorului legal – a) acte juridice pe care minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă le poate încheia personal şi singur, deci fără a avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă: 1. actele de conservare (acte ce au ca scop păstrarea unui drept sau preîntâmpinarea pierderii acelui drept), cum ar fi, de pildă, înscrierea unei ipoteci constituită în favoarea minorului în C.F.; 2. acte juridice mărunte necesare satisfacerii unor nevoi curente ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă (acte ce au o valoare relativ redusă, se execută de îndată şi nu pot fi vătămătoare pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă), cum ar fi, spre exemplu, achiziţionarea unor rechizite şcolare; 3. acte de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în măsura în care nu sunt lezionare (adică, în măsura în care nu produc minorului vreo pagubă din pricina disproporţiei vădite între contraprestaţii, disproporţie ce există la chiar momentul încheierii actului juridic), aşa cum ar fi, de pildă, acte de înstrăinare a unor bunuri supuse stricăciunii (considerate acte de administrare a patrimoniului,

71

Page 72: Drept Civil tot

deşi, privind actul prin raportare la el însuşi, iar nu la patrimoniul minorului, acel act apare ca fiind unul de dispoziţie; totuşi, un astfel de act juridic de înstrăinare a unui bun supus stricăciunii este văzut prin raportare la patrimoniul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi el apare ca fiind un act de administrare a patrimoniului, pentru că se evită ca dreptul asupra acelui bun să piară odată cu bunul), un contract de locaţiune a unui bun mobil etc.; 4.testamentul, act juridic unilateral ce poate fi încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă ce a împlinit 16 ani şi prin care poate dispune doar de jumătate din cotitatea disponibilă (art.807 C.civ.); 5. acceptarea unui legat fără sarcini (sarcina este acea modalitate a actului juridic ce constă în obligaţia pe care gratificatul trebuie s-o execute în schimbul a ceea ce primeşte prin liberalitate: de pildă, o persoană primeşte prin legat o maşină, în măsura în care va ridica o statuie în memoria defunctului care l-a gratificat); 6. contracte de depozit bancar; 7. recunoaşterea paternităţii sau a maternităţii unui copil din afara căsătoriei.

- b) acte juridice pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorul între 14 şi 18 ani) le încheie personal, însă nu şi singur, având nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal: 1. acte de administrare a patrimoniului sau de administrare a bunurilor (aşadar, mai exact, aceste acte juridice presupun încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi sunt lovite de nulitate relativă dacă acea încuviinţare prealabilă nu există şi ele sunt lezionare –regula, dar dacă există încuviinţarea prealabilă ele nu pot fi anulate chiar dacă sunt lezionare, considerându-se că nu trebuie ocrotite persoanele care nu s-au dovedit suficient de abile la încheierea unui contract; totuşi, dacă aceste acte juridice nu sunt lezionare pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, atunci ele nu sunt lovite de nulitate relativă, chiar dacă nu există încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, sens în care se spune că ele pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă nu sunt lezionare –supra., lit.a). pct.3).

- c) acte juridice care se încheie personal de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, însă nu şi singur, fiind necesară încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice de dispoziţie (de pildă, un contract de vânzare-cumpărare sau un act juridic –ipotecă sau gaj- prin care minorul garantează propriile obligaţii); 2. acte juridice prin care se garantează propriile obligaţii ale celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă (de pildă, un gaj sau o ipotecă).

- d) acte juridice pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu le poate încheia nici măcar dacă are încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare: 1. acte juridice prin care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă garantează obligaţiile altuia (de pildă, fidejusiunea –contract prin care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă se obligă faţă de creditor să execute el însuşi

72

Page 73: Drept Civil tot

obligaţia contractuală, dacă debitorul principal nu o face- şi cauţiunea reală –de pildă, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă constituie un gaj sau o ipotecă asupra unui bun de-al său în favoarea unui creditor pentru a garanta că un debitor principal îşi va executa obligaţia faţă de respectivul creditor-); 2. liberalităţi inter vivos, aşa cum este donaţia; 3. acte juridice încheiate cu tutorele, cu soţia tutorelui, cu o rudă în line dreaptă a tutorelui (de pildă, părinţii tutorelui –linie dreaptă ascendentă- sau cu copiii tutorelui –linie dreaptă descendentă-), cu fraţii sau surorile tutorelui.

Nerespectarea regulilor privitoare la încheierea actelor juridice de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă atrage nulitatea relativă a respectivului act juridic.

2. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânse: a) moartea minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă; b) împlinirea vârstei de 18 ani sau căsătoria (minorul de 16 ani sau de 17 ani), situaţie în care încetează capacitatea de exerciţiu restrânsă şi se dobândeşte capacitatea de exerciţiu deplină; c) punerea sub interdicţie judecătorească a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, caz în care încetează capacitatea de exerciţiu restrânsă, minorul între 14 şi 18 ani fiind lipsit de capacitate de exerciţiu.

IV. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

Conform art.11 din Decretul nr.31/1954 nu au capacitate de exerciţiu (aşadar, sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu): minorii care nu au împlinit 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.

a) punerea sub interdicţie judecătorească – 1. definiţie: măsură de ocrotire a persoanei fizice (indiferent de vârstă, indiferent că este major sau minor) ce intervine atunci când persoana fizică este lipsită de discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale, numindu-i-se acelei persoane fizice un tutore care este un reprezentant legal;

- 2. condiţii pentru punerea sub interdicţie judecătorească: persoana fizică să fie lipsită de discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale;

- 3. procedura punerii sub interdicţie judecătorească: - instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află domiciliul celui ce urmează a fi pus sub interdicţie judecătorească;

73

Page 74: Drept Civil tot

- cererea de punere sub interdicţie judecătorească poate fi făcută de orice persoană ce are la cunoştinţă că o anumită persoană fizică este lipsită de discernământ din pricina alienaţiei sau a debilităţii mentale, de procuror şi de autoritatea tutelară;

- etapa necontencioasă: cererea de punere sub interdicţie judecătorească se comunică procurorului, care dispune efectuarea de cercetări cu privire la persoana fizică; preşedintele judecătoriei sesizează autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei fizice, pentru ca respectiva autoritate tutelară să numească un curator până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească; preşedintele judecătoriei poate dispune internarea pentru cel mult 6 săptămâni a persoanei fizice pentru ca un medic specialist să-i observe starea de sănătate; preşedintele judecătoriei fixează un termen de judecată, urmând apoi etapa contencioasă; etapa contencioasă: are loc judecata propriu-zisă a cererii de punere sub interdicţie judecătorească; hotărârea judecătorească irevocabilă de punere sub interdicţie se va comunica autorităţii tutelare de la domiciliul celui pus sub interdicţie judecătorească pentru a fi numit un tutore; publicitatea punerii sub interdicţie judecătorească: hotărârea judecătorească irevocabilă de punere sub interdicţie se comunică instanţei de la locul unde a fost înregistrat actul de naştere al celui pus sub interdicţie judecătorească, pentru ca respectiva hotărâre irevocabilă de punere sub interdicţie să fie transcrisă în registrul anume destinat (din momentul transcrierii hotărârii judecătoreşti irevocabile de punere sub interdicţie, interdicţia poate fi opusă terţilor, fiind îndeplinită formalitatea de pulicitate).

1. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu: a) nevalabilitatea actelor juridice încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu; b) reprezentarea legală.

A. Nevalabilitatea actelor juridice încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu – actele juridice încheiate de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu (minori sub 14 ani şi persoane puse sub interdicţie judecătorească) sunt lovite de nulitate relativă (totuşi, cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu pot încheia personal şi singuri: a. acte juridice de conservare; b. acte juridice mărunte pentru satisfacerea unor nevoi curente ale celui lipsit de capacitate de exerciţiu).

B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu – legea este cea care determină persoanele fizice reprezentate şi persoanele fizice sau autorităţile reprezentante; aşadar, în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice nu se încheie personal de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, ci actele juridice se încheie în numele şi pe seama sa de către un reprezentant (de exemplu, părinţii, tutorele, curatorul special atunci când curatorul îi înlocuieşte provizoriu pe părinţi sau pe tutore).

Limitele puterilor reprezentantului legal: - a) acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur, deci fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice de

74

Page 75: Drept Civil tot

conservare; 2. acte juridice mărunte ce se încheie pentru satisfacerea unor nevoi curente ale celui lipsit de capacitate de exerciţiu; 3. acte juridice de administrare a patrimoniului sau a bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu;

- b) acte juridice pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice de dispoziţie; 2. acte juridice prin care se garantează obligaţiile personale ale celui lipsit de capacitate de exerciţiu (de pildă, un contract de ipotecă sau de gaj încheiat în numele celui lipsit de capacitate de exerciţiu pentru a garanta o obligaţie personală a celui lipsit de capacitate de exerciţiu); 3. plata creanţelor pe care le au faţă de incapabil tutorele, soţul tutorelui, o rudă în linie dreaptă a tutorelui sau fraţii şi surorile tutorelui (cel lipsit de capacitate de exerciţiu este debitor, în ipoteza aici discutată);

- c) acte juridice a căror încheiere poate fi impusă reprezentantului legal de către autoritatea tutelară: 1. în cazul în care veniturile minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească nu sunt îndestulãtoare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale autoritatea tutelarã va dispune vânzarea bunurilor minorului sau ale celui pus sub interdicţie judecătorească, vânzare ce se face de către reprezentantul legal;

- d) acte juridice pe care reprezentantul legal nu le poate încheia nici măcar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare: 1. acte juridice prin care se garantează de către cel lipsit de capacitate de exerciţiu obligaţiile altuia (de pildă, o fidejusiune, o cauţiunea reală, cel lipsit de capacitate de exerciţiu fiind fidejusorul sau cauţiunea reală); 2. liberalităţi inter vivos (adică, între vii), cum este donaţia (reprezentantul legal nicidecum nu va putea încheia o donaţie în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu); 3. acte juridice încheiate, pe de o parte, între cel lipsit de capacitate de exerciţiu, iar, pe de altă parte, între tutorele, soţul tutorelui, o rudă în linie dreaptă a tutorelui sau fraţii şi surorile tutorelui.

Nerespectarea prevederilor legale referitoare la reprezentarea legală (de pildă, cel lipsit de capacitate de exerciţiu încheie personal acte juridice, iar nu prin reprezentantul legal sau reprezentantul legal încheie un act juridic pe care nu l-ar fi putut încheia deloc sau încheie un act juridic fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare) atrage nulitatea relativă a actului juridic.

Sfârşitul lipsei capacităţii de exerciţiu: 1. la împlinirea vârstei de 14 ani, dacă este vorba despre minorul lipsit de capacitate de exerciţiu din pricina vârstei (la 14 ani dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă);

2. la ridicarea interdicţiei judecătoreşti, dacă lipsa capacităţii de exerciţiu priveşte o persoană pusă sub interdicţie judecătorească.

75

Page 76: Drept Civil tot

V. Incapacităţi speciale de exerciţiu – în cazul incapacităţilor de a contracta (spre exemplu, art.1309 C.civ.), fiind vorba despre persoane fizice ce au capacitate de exerciţiu deplină, nu este vorba despre incapacităţi de folosinţă, ci discutăm despre incapacităţi de exerciţiu (aceasta pentru că respectiva capacitate de a contracta ţine de capacitatea de exerciţiu, aşa cum se desprinde din chiar definiţia capacităţii de exerciţiu –aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa obligaţiile, încheind personal şi singură acte juridice-; prin urmare incapacităţile de a contracta sunt incapacităţi de exerciţiu).

VI. Persoane şi autorităţi investite cu atribuţii referitor la încheierea actelor juridice de către persoane fizice ce nu au capacitate deplină de exerciţiu - discutăm despre persoane şi autorităţi ce au atribuţii de încuviinţare prealabilă a actelor juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau au atribuţii de reprezentare legală cu privire la actele juridice referitoare la persoane fizice (minori sub 14 ani şi persoane puse sub interdicţie judecătorească) lipsite de capacitate de exerciţiu.

a) părinţii – părinţii (naturali sau adoptivi) sunt reprezentanţi legali în cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu (ipoteza este aceea în care copilul este unul din căsătorie); părinţii (naturali sau adoptivi) sunt ocrotitori legali în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă; uneori, doar unul dintre părinţi poate fi, după caz, reprezenant legal sau ocrotitor legal al minorului (de pildă, divorţul şi copilul a fost încredinţat doar unuia dintre părinţi; de asemenea, celălalt părinte este mort, pus sub interdicţie judecătorească, dispărut, decăzut din drepturile părinteşti); dacă minorul este un copil din afara căsătoriei, însă cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, atunci ambii părinţi sunt, după caz, reprezentanţi legali sau ocrotitori legali (în cazul minorului din afara căsătoriei, dacă părinţii nu locuiesc împreună, atunci copilul este încredinţat unuia dintre părinţi şi doar acesta poate fi, după caz, reprezentant legal sau ocrotitor legal); dacă minorul este un copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită doar faţă de unul dintre părinţi, atunci doar acel părinte va fi ocrotitor legal sau reprezentant legal.

b) tutorele – tutela îi priveşte pe minori şi pe cei puşi sub interdicţie judecătorească;

- în cazul minorului (lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) este numit un tutore (care este, după caz, reprezentant legal sau ocrotitor legal), doar atunci când minorul este lipsit de grija ambilor părinţi (din pricină că aceştia sunt morţi, dispăruţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie judecătorească, decăzuţi din drepturile părinteşti); tutela minorului este instituită de instanţă;

76

Page 77: Drept Civil tot

- în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, tutorele este numit de către autoritatea tutelară (cu alte cuvinte, hotărârea judecătorească irevocabilă de punere sub interdicţie se comunică autorităţii tutelare, iar autoritatea tutelară va numi un tutore).

c) curatorul – curatela vizează, ca regulă, o persoană fizică ce are capacitate deplină de exerciţiu, iar curatela nu aduce atingere capacităţii depline de exerciţiu; curatela ce vizează o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină se numeşte curatelă propriu-zisă (curatela propriu-zisă intervine în cazurile următoare –art.152 C.fam.-: 1) dacã, din cauza bãtrâneţii, a bolii sau a unei infirmitãţi fizice, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, personal, sã-şi administreze bunurile sau sã-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant; 2) dacã, din cauza bolii sau din alte motive, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sã ia mãsurile necesare în cazuri a cãror rezolvare nu suferã amânare; 3) dacã o persoanã, fiind obligatã sã lipseasca vreme îndelungatã de la domiciliu, nu a lãsat un mandatar general; 4) dacã o persoanã a dispãrut fãrã a se avea ştiri despre ea şi nu a lãsat un mandatar general); curatela propriu-zisă se instituie de autoritatea tutelară.

- curatela specială (este aceea care priveşte persoana lipsită de capacitate de exerciţiu şi persoana ce are capacitate de exerciţiu restrânsă; curatorul special îl înlocuieşte provizoriu pe părinte sau pe tutore, aşa încât curatorul special, după caz, îl repezintă pe cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau încuviinţează prealabil actele juridice ale celui ce are capacitate de exerciţiu restrânsă); curatela specială intervine în următoarele cazuri: 1. curatela provizorie instituită până la numirea unui tutore al minorului; 2. curatela provizorie instituită până la numirea unui nou tutore, dacă tutela anterioară a încetat (tutela anterioară încetează dacă vechiul tutore sãvârşeşte un abuz, o neglijenţã gravã sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacã nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina –art.138 alin.(2) C.fam.); 3. curatela specială instituită de instanţă competentă a judeca cererea de chemare în judecată, atunci când persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă este implicată într-un proces şi nu are reprezentant sau ocrotitor legal ori există un conflict de interese între reprezentantul sau ocrotitorul legal, pe de o parte, şi persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, pe de altă parte.

d) autoritatea tutelară (primarul, potrivit art.63 alin.(2) din Legea nr.215/2001) – autoritatea tutelară nu apare niciodată în calitate de reprezentant legal sau de ocrotitor legal; autoritatea tutelară încuviinţează actele juridice încheiate personal de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă; totodată, autoritatea tutelară încuviinţează actele juridice încheiate de reprezentantul legal în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu.

e) preşedintele CJ (Consiliului Judeţean), respectiv primarul de sector al municipiului Bucureşti (sunt afectaţi doar minorii) – în cazul în care copilul este lipsit de grija părinţilor săi sau dacă nu mai poate fi lăsat în grija părinţilor săi, întrucât i-ar fi periclitate interesele, se pot

77

Page 78: Drept Civil tot

aplica măsuri de protecţie specială (art.50 din Legea nr.272/2004): 1. dacă măsura plasamanetului este dispusă de instanţă, preşedintele CJ sau primarul de sector al municipiului Bucureşti, va fi, după caz, reprezentant legal sau ocrotitor legal al minorului;

2. în cazul plasamentului în regim de urgenţă (care se dispune în situaţia copilului abuzat sau neglijat) se suspendă, pe întreaga durată a plasamentului în regim de urgenţă, drepturile şi obligaţiile părinteşti; pe durata suspendării (aşadar, pe durata plasamentului în regim de urgenţă) copilul este, după caz, reprezentat legal (minorul sub 14 ani) sau ocrotit legal (minorul între 14 şi 18 ani) de către preşedintele CJ sau de către primarului de sector al municipiului Bucureşti.

Data viitoare se va discuta „Persoana fizică – elemente de identificare”; aşadar, de citit de la p.159 până la p.247.

Seminarul 8 – Persoana fizică (Elemente de indentificare)

I. Aspecte prealabile

Pentru ca persoana fizică să-şi poată efectiv valorifica drepturile şi obligaţiile faţă de alte persoane, faţă de semenii săi este necesar ca ea să fie identificată, este necesar ca ea să-şi stabilească identitatea în raport de semenii săi. Cu alte cuvinte, persoana fizică în viaţă are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, însă valorificarea efectivă a drepturilor şi obligaţiilor presupune ceva în plus, anume ca persoana fizică să fie identificată în modul pe care societatea l-a impus prin lege.

La urma urmelor, un drept primordial al persoanei fizice este chiar dreptul la identitate.

Stabilirea identităţii persoanei fizice presupune individualizarea ei printr-o seamă de mijloace care fac posibilă identificarea acelei persoane fizice de către societate încă din momentul naşterii; mijlocul cel mai semnificativ de individualizare a persoanei fizice este starea sa civilă (însă, referitor la individualizarea şi identificarea persoanei fizice, importanţă prezintă şi codul numeric personal , respectiv domiciliul ) .

78

Page 79: Drept Civil tot

La urma urmelor, individualizarea persoanei fizice, mijloacele care fac posibilă identificarea persoanei fizice orbitează în jurul aceleiaşi idei: cunoaşterea individului de către societate, de către grupul social în care el trăieşte.

II. Codul numeric personal – număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi care constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucreazã date cu caracter personal privind persoana fizicã (art.6 alin.(1) din O.U.G. nr.97/2005); expresia „CNP constituie singurul identificator pentru toate sistemele care prelucrează date informatice cu caracter personal privind persoana fizică” semnifică aceea că oridecâteori date cu caracter personal sunt prelucrate de un sistem informatic, acele date vor fi scoase la iveală cu ajutorul CNP (de pildă, dacă se doreşte a fi aflate date cu caracter personal de către o autoritate, aceasta va introduce în sistemul informatic CNP); prescrutarea CNP este prevăzută chiar de OUG nr.97/2005 (art.6 alin.(1): „codul numeric personal, denumit în continuare C.N.P.”).

CNP se înscrie şi în acte de stare civilă, altele decât actul de stare civilă al naşterii, aşa cum ar fi actul de stare civilă al căsătoriei; totodată, CNP se preia şi de către Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor (RNEP – art.4 din OUG nr.97/2005: este componenta principală a Sistemul Naţional Informatic de Evidenţã a Populaţiei şi reprezintă ansamblul datelor cu caracter personal ale cetãţenilor români, rezultate în urma procesãrii automate, într-o concepţie unitarã, în scopul cunoaşterii numãrului, structurii şi mişcãrii populaţiei pe teritoriul ţãrii; aşadar, RNEP este un sistem informatic în care se regăsesc date cu caracter personal ale cetăţenilor români; RNEP este exploatat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor).

a) atribuirea codului numeric personal – un cod numeric personal se atribuie doar persoanelor fizice născute vii;

- în cazul persoanelor fizice (cetăţeni români) născute în ţară, codul numeric personal se atribuie de ofiţerul de stare civilă, odată cu întocmirea actului de naştere;

- în cazul cetăţenilor români a căror naştere s-a înregistrat în străinătate, codul numeric personal se atribuie astfel: 1. dacă naşterea cetaţenului român a fost înregistrată la misiunea diplomatică română, atunci CNP se atribuie de către serviciul comunitar al Primăriei Sectorului 1 Bucureşti; 2. dacă naşterea cetăţeanului român a fost înregistrată la organele competente ale statului străin, atribuirea CNP se face de către serviciul comunitar de la locul unde se transcrie actul de naştere (de pildă, actul de naştere se transcrie în Cluj-Napoca, aşa încât serviciul comunitar al Primăriei Cluj-Napoca va atribui CNP); 3. dacă naşterea cetăţeanului român are loc în străinătate, iar actul de naştere nu

79

Page 80: Drept Civil tot

se transcrie în ţară, atunci atribuirea CNP se face din listele de CNP de la Primăria Sectorului 1 din Bucureşti.

b) schimbarea CNP – se realizează doar dacă se modifică datele privind sexul persoanei fizice sau datele privind naşterea persoanei fizice (de pildă, persoana fizică suferă o operaţie de schimbare a sexului, caz în care CNP va fi schimbat).

c) modificarea CNP – se realizează dacă CNP a fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă (de pildă, în cazul unei persoane de sex masculin născute în 1986, i se înscrie în actul de stare civilă al naşterii un CNP 185..., aşa încât, un astfel de CNP fiind greşit înscris, se va modifica în sensul următor: 186...).

III. Starea civilă – ansamblul de calităţi (atribute) personale –de fapt (de pildă, sexul) şi juridice (de pildă, starea conjugală)- care, potrivit legii, trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei fizice în familie şi în societate (un prim înţeles); drept subiectiv de individualizare a persoanei fizice, drept subiectiv ce are în conţinut prerogative precum posibilitatea omului de a se individualiza prin starea civilă, posibilitatea persoanei de a pretinde ca ceilalţi să-l individualizeze prin starea sa civilă, posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului (un al doilea înţeles) .

Elementele stării civile (având în vedere cel dintâi înţeles al stării civile, anume ansamblu de atribute sau calităţi personale –de fapt şi juridice- care trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei fizice în societate şi familie) sunt: 1. cetăţenia; 2. numele; 3. filiaţia; 4. starea conjugală; 5. sexul.

IV. Domiciliul – reprezintă un mijloc de identificare, de individualizare a persoanei fizice prin localizarea acesteia în spaţiu; domiciliul poate fi privit atât ca un drept nepatrimonial (dreptul de a se individualiza prin localizarea în spaţiu), cât şi ca o stare de fapt (anume, ca un loc, ca o adresă în/la care persoana vieţuieşte în mod principal).

Domiciliul este de trei feluri: 1. domiciliu voluntar; 2. domiciliu legal; 3. domiciliu convenţional.

1. Domiciliul voluntar (de drept comun) – domiciliul voluntar este acela pe care persoanele fizice ce au capacitate de exerciţiu deplină şi-l aleg singure (persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu sau cele ce au capacitate de exerciţiu restrânsă vor fi vizate de aşa-zisul domiciliu legal).

80

Page 81: Drept Civil tot

Art.26 alin.(1) din OUG nr.97/2005 prevede că „domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declarã cã are locuinţa principală” (aşadar, persoana fizică îşi stabileşte ea însăşi domiciliul voluntar sau de drept comun); aşadar, esenţial, când vine vorba despre domiciliul voluntar, este intenţia persoanei de a locui într-un anumit loc şi nu neapărat faptul locuirii în sine (de pildă, dacă o persoană declară că locuinţa sa principală este în Cluj-Napoca, atunci domiciliul său voluntar va fi în Cluj-Napoca, chiar dacă ea nu locuieşte efectiv în Cluj-Napoca, ci locuieşte mai mult în, de pildă, Bistriţa, acolo unde îşi are serviciul); pe de altă parte, Jean Carbonnier arată că intenţia de a locui într-un anumit loc (declaraţia persoanei cu privire la o locuinţă principală) nu este suficientă pentru stabilirea domiciliului voluntar, fiind necesar, în plus, faptul locuirii efective (faptul locuirii în sine) –art.103 C.civ.fr. (echivalentul art.103 C.civ.fr. era art.88 din C.civ.român, text ce a fost înlăturat de Decretul nr.32/1954)-. Totuşi, explicaţia pentru care lucrurile stau diferit în dreptul român faţă de dreptul francez, referitor la domiciliul voluntar (în dreptul român, domiciliul voluntar se stabileşte numai prin declaraţia persoanei cu privire la locuinţa sa principală, iar în dreptul francez sunt necesare atât intenţia de a locui într-un anumit loc, însă şi locuirea efectivă, locuirea în sine în acel loc), ar fi textele de lege diferite (art.26 alin.(1) din OUG nr.97/2005 când vine vorba despre dreptul român –text din care se desprinde că simpla declaraţie a persoanei cu privire la locuinţa principală este suficientă pentru stabilirea domiciliului voluntar- şi art.103 C.civ.fr. când vine vorba despre dreptul francez –text din care se desprinde că intenţia de a locui într-un anumit loc trebuie acompaniată de locuirea efectivă, de locuirea în sine în respectivul loc-).

A. Schimbarea domiciliului voluntar (care este, în realitate, stabilirea unui nou domiciliu) se poate face la libera alegere a celui cu capacitate de exerciţiu deplină ; pentru schimbarea vechiului domiciliu voluntar este suficient să se facă dovada noului domiciliu voluntar (dovada noului domiciliu voluntar se poate face astfel: a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevãzute de legislaţia românã în vigoare, privind titlul locativ –de pildă, o persoană fizică îşi cumpără un apartament în Cluj-Napoca şi declară că la adresa la care se află apartamentul cu pricina este noul său domiciliu voluntar-; b) declaraţia scrisã a gãzduitorului, persoanã fizicã sau juridicã, de primire în spaţiu –de pildă, o persoană doreşte să-şi schimbe domiciliul voluntar, astfel încât noul domiciliu voluntar să fie în Cluj-Napoca, aşa încât va închiria un apartament, iar proprietarul apartamentului va da o declaraţie scrisă de primire în spaţiu şi, totodată, va fi prezentat contractul de locaţiune-). Se observă, aşadar, că domiciliul este independent de dreptul în virutea căruia persoana fizică locuieşte într-un imobil: locatarul poate să-şi aibă domiciliul într-un imobil închiriat la fel de bine cum proprietarul imobilului poate să-şi aibă domiciliul în imobilul proprietatea sa.

B. Consecinţe care depind de domiciliul voluntar al persoanei fizice:

81

Page 82: Drept Civil tot

a) plata (executarea voluntară) obligaţiilor civile se face la domiciliul debitorului (art.1104 alin.(3) C.civ.) , afară de cazul în care nu se stabileşte altfel prin convenţie (aşadar, norma juridică de la alin.(3) al art.1104 C.civ. este o normă supletivă); în cazul bunurilor certe, plata se face, în lipsa unei prevederi contractuale contrare, la locul unde se afla bunul în momentul încheierii contractului (art. 1104 alin.(2); a se vedea şi art.1319 C.civ. –referitor la obligaţia de predare a bunului vândut-);

b) competenţa teritorială a instanţelor de judecată este determinată de domiciliul părţilor (de pildă, art.5 C.pr.civ.: „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”);

c) înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură se face, de regulă, la domiciliul celui citat (art.90 alin.(1) C.pr.civ.: „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul celui citat”).

C. Trăsăturile caracteristice ale domiciliului voluntar:

a) obligativitatea – orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu; dacă persoana nu are o locuinţă principală se consideră că domiciliul său este locul unde s-a declarat naşterea;

b) unicitatea – art.25 alin.(3) din OUG nr.97/2005: „cetãţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu”;

c) libertatea alegerii – art.25 alin.(2) din Constituţie: „fiecărui cetăţean îi este recunoscut dreptul de a-şi stabili domiciliul în orice localitate din ţară”;

d) inviolabilitatea – art.27 alin.(1) din Constituţie: „domiciliul este inviolabil”.

D. Dovada domiciliului voluntar – a) se realizează prin Cartea de identitate;

- b) dacă domiciliul voluntar din cartea de identitate nu corespunde domiciliului voluntar real, atunci persoana fizică poate dovedi domiciliul voluntar real prin orice mijloc de probă (de pildă, prin martori).

2. Domiciliul legal – este acela pe care legea îl stabileşte cu privire la persoanele ce nu au capacitate de exerciţiu deplină (aşadar, domiciliul legal le priveşte pe persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu –minorii sub 14 ani şi persoane puse sub interdicţie judecătorească- şi pe persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă –minori între 14 şi 18 ani-).

Domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se află exact la adresa, exact în locul unde se regăseşte domiciliul voluntar al reprezentantului legal sau, după caz, domiciliul voluntar al ocrotitorului legal (aşadar, spre

82

Page 83: Drept Civil tot

exemplu, la adresa unui apartament din Cluj-Napoca se află domiciliul legal al minorului sub 14 ani şi, totodată, domiciliul voluntar al părinţilor săi –reprezentanţi legali-; cu alte cuvinte, domiciliul legal al celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi a celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este, din perspectiva reprezentanţilor legali sau, după caz, a ocrotitorilor legali un domiciliu voluntar).

A. Domiciliul legal –cazuri tipice:

a) când minorul este, după caz, reprezentat legal sau ocrotit legal de ambii părinţi şi părinţii au un domiciliu comun, atunci domiciliu legal al minorului va fi în locul unde părinţii îşi au domiciliul voluntar; dacă părinţii nu au un domiciliu comun, atunci domiciliu legal al minorului va fi la acela dintre părinţi la care locuieşte în principal; dacă minorul este reprezentat legal sau, după caz, ocrotit legal doar de unul dintre părinţi, atunci domiciliul legal al minorului va fi doar la respectivul părinte;

b) atunci când interzisul judecătoreşte a fost pus tutelă, domiciliul său legal va fi la tutore; de asemenea, atunci când a fost numit un tutore celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă (ipoteza în care minorul între 14 şi 18 ani este lipsit de grija ambilor părinţi), domiciliul său legal va fi la tutore.

B. Domiciliul legal – cazuri atipice:

a) art.15 alin.(1) din Decretul nr.31/1954: „în cazul în care s-a instituit o curatelã asupra bunurilor celui care a dispãrut, cel dispãrut are domiciliul la curator” (discutăm despre un caz atipic de domiciliu legal, întrucât ne aflăm în prezenţa unei curatele propriu-zise, deci a unei curatele care vizează o persoană fizică ce are capacitate de exerciţiu deplină şi care este dispărută).

C. Consecinţe care depind de domiciliul legal al persoanei fizice:

a) plata (executarea voluntară) obligaţiilor civile se face la domiciliul debitorului (de pildă, dacă un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar părţile prevăd că bunul se va preda la domiciliul minorului, atunci plata se va face la domiciliul legal);

b) competenţa teritorială a instanţelor de judecată este determinată de domiciliul părţilor (de pildă, art.5 C.pr.civ.: „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”);

83

Page 84: Drept Civil tot

c) înmânarea citaţiilor şi a actelor de procedură se face, de regulă, domiciliul celui citat (art.90 alin.(1) C.pr.civ.: „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul celui citat”).

D. Trăsăturile caracteristice ale domiciliului legal:

a) obligativitatea;

b) unicitatea;

c) inviolabilitatea;

d) este stabilit de lege;

e) coincide cu domiciliul voluntar al reprezentantului legal sau, după caz, al ocrotitorului legal.

E. Dovada domiciliului legal

a) în cazul minorului sub 14 ani, dovada domiciliului legal se face cu actul de identitate al reprezentantului său legal (după caz, părinte sau tutore);

b) în cazul minorului între 14 şi 18 ani, dovada domiciliului său legal se face cu cartea de identitate care i se eliberează atunci când împlineşte 14 ani;

c) în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească, întrucât, ca regulă, este vorba despre o persoană ce a împlinit 14 ani sau o persoană majoră, dovada domiciliului său legal se face cu propria carte de identitate.

3. Domiciliul convenţional – locuinţa stabilită prin acordul de voinţă a părţilor în vederea executării în acel loc, la acea adresă a unui act juridic sau locuinţa stabilită în vederea comunicării în acel loc, la acea adresă a actelor de procedură.

A. Aşadar, părţile unui contract de vânzare-cumpărare ar putea stabili în acel contract că predarea bunului se va face la locuinţa unei a treia persoane (de pildă, A –vânzător- şi B –cumpărător- prevăd că bunul se predă la locuinţa lui C, locuinţa lui C fiind domiciliul convenţional, adică locuinţa stabilită prin acordul părţilor în vederea executării în acel loc a unui act juridic; astfel, domiciliul convenţional trebuie să fie distinct de domiciliul voluntar al părţilor, căci, în măsura în care se prevede că bunul va fi predat la domiciliul, să zicem, al lui A, discutăm despre domiciliu voluntar, iar nu despre domiciliu convenţional).

84

Page 85: Drept Civil tot

De asemenea, referitor la locuinţa stabilită în vederea comunicării în acel loc a actelor de procedură, o parte dintr-un proces ar putea stabili că toate actele de procedură vor fi comunicate la domiciliul profesional al avocatului său (aşa încât, pentru acea persoană, domiciliul profesional al avocatului este domiciliul său convenţional).

B. Dovada domiciliului convenţional – se face prin înscrisul în care este indicat domiciliul convenţional (de pildă, prin înscrisul doveditor al vânzării, în exemplul de mai sus cu contractul de vânzare-cumpărare).

4. Reşedinţa – reşedinţa persoanei fizice este la adresa la care persoana declară că îşi are locuinţa secundară; aşadar, domiciliul este adresa la care persoana declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa este adresa la care persoana fizică declară că îşi are locuinţa secundară; urmează că domiciliul este o locuinţă principală, iar reşedinţa este o locuinţă secundară.

La fel ca şi în cazul domiciliului, cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu vor avea o reşedinţă legală, adică reşedinţa legală a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu este locul, este adresa la care reprezentantul lor legal îşi are reşedinţa voluntară.

În ipoteza celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ar fi posibil ca el să aibă o reşedinţă într-un alt loc, la o altă adresă decât cea la care se află reşedinţa sau domiciliul ocrotitorului său legal, dacă sunt întrunite condiţiile art.102 C.fam. (art.102 C.fam.: „instanţa poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, dupã implinirea vârstei de 14 ani, sã-şi schimbe felul învãţãturii ori pregãtirii profesionale stabilitã de pãrinţi sau sã aibã locuinţa pe care o cere desãvârşirea învãţăturii ori pregãtirii profesionale”; deşi art.102 se referă la autoritatea tutelară, în realitate, este vorba despre instanţă, ca urmare a modificării art.102 de către Legea nr.272/2004).

A. Trăsături caracteristice ale reşedinţei:

a) inviolabilitatea;

b) libertatea algerii;

c) caracterul facultativ (deosebire faţă de domiciliu care se caracterizează prin obligativitate); reşedinţa este şi temporară, neputând depăşi 1 an (art.30 alin.(2) din OUG nr.97/2005: „menţiunea de stabilire a reşedinţei se acordã pentru perioada solicitatã, dar nu mai mare de un an”), însă la expirarea termenului de 1 an, ea poate fi reînnoită;

85

Page 86: Drept Civil tot

d) reşedinţa nu este unică, în pofida art.25 alin.(3) din OUG nr.97/2005; s-a apreciat că doar din punct de vedere administrativ o persoană poate fi înregistrată la o singură reşedinţă; din perspectiva dreptului civil, însă, o persoană poate avea mai multe locuinţe secundare, deci, mai multe reşedinţe.

B. Consecinţele care depind de reşedinţă - aceste consecinţe sunt aceleaşi ca şi în cazul domiciliului, însă fie subsidiar acestuia, fie alternativ domiciliului (de pildă, art.90 alin.(1) C.pr.civ. prevede că „ înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedurã se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat ”; din acest text rezultă că respectivele consecinţe ale reşedinţei sunt aceleaşi cu cele ale domiciliului –anume, în acel loc se comunică citaţia şi actele de procedură-, însă mai exact consecinţele sunt alternative cu cele ale domiciliului, în sensul că respectiva comunicare a citaţiilor sau a actelor de procedură se poate face la domiciliu sau la reşedinţă ).

C. Dovada reşedinţei – se realizează prin cartea de identitate a persoanei fizice; dacă reşedinţa din cartea de identitate nu corespunde cu cea reală, atunci reşedinţa reală se poate dovedi prin orice mijloc de probă (de pildă, prin martori)

Data viitoare – Persoana fizică (Starea civilă). În consecinţă, se vor citi p.163-236.

Seminarul 9 – Persoana fizică (Starea civilă)

I. Starea civilă – noţiune, caractere specifice şi surse (izvoare).

1. Noţiunea de stare civilă. Într-o primă accepţiune, starea civilă desemnează ansamblul calitătţilor sau atributelor –de fapt şi juridice- care trebuie evidenţiate în actele de stare civilă, în scopul individalizării persoanei fizice în familie şi în societate.

Într-o a doua accepţiune, starea civilă este un drept subiectiv nepatrimonial de individualizare care are în conţinut atribute cum ar fi: posibilitatea persoanei de a se individualiza ea însăşi prin starea sa civilă; posibilitatea persoanei de a pretinde celorlalţi s-o individualizeze prin starea sa civilă; posibilitatea persoanei de a apela la forţa coercitivă a statului atunci când un element al stării civile este nesocotit.

Privită în cea dintâi accepţiune, starea civilă cuprinde următoarele elemente: 1. cetăţenia; 2. numele; 3. filiaţia; 4. starea conjugală; 5. sexul.

2. Caracterele specifice ale stării civile:

86

Page 87: Drept Civil tot

a) legalitatea stării civile – starea civilă este cârmuită de lege, prin dispoziţii imperative;

b) naţionalitatea stării civile – starea civilă este determinată de legea naţională a persoanei fizice şi starea civilă nu se schimbă, indiferent de locul în care se află persoana fizică, ci rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane (legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică);

c) indivizibilitatea stării civile – starea civilă este indivizibilă în ansamblul ei, ceea ce înseamnă că persoana fizică nu poate accepta doar unele elemente ale stării civile şi să le repudieze pe celelalte (de pildă, o persoana de sex masculin şi căsătorită nu va putea accepta doar elementul stării civile reprezentat de sex şi să-l repudieze pe cel reprezentat de starea conjugală);

d) indisponibilitatea stării civile – starea civilă nu poate fi cedată prin acte juridice (de pildă, o persoană fizică nu şi-ar putea înstrăina numele);

e) imprescriptibilitatea stării civile – starea civilă este imprescriptibilă extinctiv, în sensul că, oricât timp nu ar fi folosit un element al stării civile, acesta nu se pierde (de pildă, oricât timp o persoană nu şi-ar folosi numele, acesta nu se va pierde); totodată, starea civilă este imprescriptibilă achizitiv, în sensul că un element al stării civile nu se dobândeşte oricât timp ar fi el folosit (de pildă, oricât timp ar trăi două persoane în concubinaj, ele nu dobândesc starea conjugală de persoane căsătorite).

3. Sursele sau izvoarele stării civile – sursele stării civile (izvoarele stării civile) sunt faptele de stare civilă şi actele juridice de stare civilă care generează, modifică sau sting starea civilă (ori, mai precis, anumite elemente ale stării civile).

A. Sursele stării civile sau izvoarele stării civile sunt:

a) legea – că legea este un izvor al stării civile rezultă din art.53 C.fam. („copilul nãscut în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe soţul mamei”);

b) faptele de stare civilă – faptele de stare civilă sunt naşterea şi moartea;

c) actele juridice de stare civilă – manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte pe marginea stării civile (de pildă, actul juridic al căsătoriei, care transformă starea conjugală a unei persoane: persoana necăsătorită dobândeşte starea conjugală de persoană căsătorită);

d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acţiunilor de stare civilă – acţiunile de stare civilă sunt: -acţiuni în reclamaţie de stare civilă (în reclamaţie de stat), adică

87

Page 88: Drept Civil tot

acele acţiuni prin care se solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească retroactiv o aumită stare civilă (de pildă, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, acţiune prin care se solicită instanţei să stabilească retroactiv, de la data naşterii, că o anumită persoană are ca tată pe un anumit bărbat);

- acţiuni în contestaţie de stare civilă (în contestaţie de stat), adică acele acţiuni prin care se solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să înlăture retroactiv a anumită stare civilă (de pildă, acţiunea în tăgăduirea paternităţii unui copil din căsătorie, prin care soţul mamei solicită instanţei să înlăture retroactiv, de la data naşterii, filiaţia acelui copil faţă de el –adică, faţă de soţul mamei-);

- acţiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat), adică acele acţiuni prin care se solicită instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să stabilească, numai pentru viitor, o anumită stare civilă (de pildă, acţiunea în desfacerea căsătoriei, prin care se solicită instanţei, ca doar pentru viitor, să stabilească starea conjugală de persoană necăsătorită).

B. Acte juridice de stare civilă, acte de stare civilă şi certificate de stare civilă.

Actele juridice de stare civilă – manifestări de voinţă făcute cu intenţia de produce efecte juridice pe marginea stării civile (de pildă, actul juridic al căsătoriei).

Actele de stare civilă – înscrisuri autentice prin care se dovedesc faptele de stare civilă şi actele juridice de stare civilă, actele de stare civilă fiind fila din registrul de stare civilă (de pildă, fila din registrul de stare civilă a căsătoriei este un act de stare civilă al căsătoriei prin care se dovedeşte actul juridic de stare civilă al căsătoriei –adică, manifestarea de voinţă-); actele de stare civilă, ca înscrisuri doveditoare sunt de trei feluri: acte de stare civilă a naşterii (dovedesc faptul de stare civilă al naşterii), acte de stare civilă a căsătoriei (dovedesc actul juridic de stare civilă al căsătoriei) şi acte de stare civilă de deces (dovedes faptul de stare civilă al morţii).

Certificatul de stare civilă – înscris doveditor al elementelor stării civile, reprezintă doar o copie simplificată a actelor de stare civilă (certificatul de stare civilă este un înscris doveditor pus la îndemâna persoanelor fizice pentru a-şi dovedi, atunci când au nevoie, starea civilă); certificatele de stare civilă, fiind copii simplificate ale actelor de stare civilă, sunt de trei feluri (la fel ca actele de stare civilă): certificate de stare civilă a naşterii, certificate de stare civilă a căsătoriei şi certificate de stare civilă a morţii.

88

Page 89: Drept Civil tot

- utilitatea distincţiei dintre acte de stare civilă şi certificate de stare civilă:

a) anularea, modificarea, completarea sau rectificarea unui act de stare civilă atrage anularea certificatului de stare civilă şi eliberarea unui nou certificat de stare civilă; anularea unui certificat de stare civilă nu atrage anularea actului de stare civilă;

b) dacă actul de stare civilă cuprinde erori materiale, atunci rectificarea erorii materiale se face prin dispoziţie a primarului localităţii ce are în păstrare actul de stare civilă; dacă certificatul de stare civilă cuprinde erori materiale, certificatul de stare civilă se anulează de către serviciul comunitar ce a emis respectivul certificat de stare civilă, serviciu comunitar care eliberează un nou certificat de stare civilă;

c) dacă actul de stare civilă a fost pierdut sau distrus (întrucât registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse), se va proceda la reconstituirea actelor de stare civilă; dacă certificatul de stare civilă este pierdut sau distrus, atunci un nou certificat de stare civilă se eliberează de către ofiţerul de stare civilă.

C. Registrele de stare civilă şi felurile înregistrărilor în registrele de stare civilă.

Registrele de stare civilă sunt de trei feluri: registre de stare civilă a naşterii, registre de stare civilă a căsătoriei şi registre de stare civilă a decesului.

Înregistrările în registrele de stare civilă sunt de două feluri:

a) înregistrări în registrele de stare civilă prin întocmirea de acte de stare civilă (astfel de înregistrări au loc la naşterea persoanei fizice, căsătoria persoanei fizice şi moartea persoanei fizice);

b) înregistrări în registrele de stare civilă prin înscrierea de menţiuni pe marginea actelor de stare civilă (art.46 din Legea nr.119/1996: „în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, în următoarele cazuri: a) stabilirea filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi încuviinţarea purtării numelui; b) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea căsătoriei; c) schimbarea numelui; d) schimbarea sexului, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti”).

89

Page 90: Drept Civil tot

D. Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă – intervine în două cazuri: a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia (de pildă, sunt depuse toate actele medicale necesare întocmirii actului de stare civilă a naşterii, însă ofiţerul de stare civilă uită să întocmească actul de stare civilă a naşterii);

b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.

E. Reconstituirea actelor de stare civilă – intervine în două cazuri: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte (registrele de stare civilă se păstrează în două exemplare, un exemplar aflându-se la serviciul comunitar al Primăriei, iar al doilea exemplar înaintându-se la Consiliul Judeţean sau, după caz, la Consiliul General al Municipiului Bucureşti; aşadar, pentru a interveni reconstituirea actelor de stare civilă este necesar ca ambele exemplare ale registrelor de stare civilă să fi fost pierdute sau distruse);

b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act (de pildă, actul de stare civilă al naşterii a fost întocmit în străinătate, iar un certificat de stare civilă a naşterii –deci, o copie simplificată a actului de stare civilă a naşterii- nu poate fi procurat, deoarece, spre exemplu, au fost rupte relaţiile diplomatice dintre România şi statul străin).

F. Anularea, modificarea, completarea şi rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor.

a) anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor din acestea: - cazuri: actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător (spre exemplu, un act de stare civilă a naşterii a fost întocmit în registrul de stare civilă a căsătoriei); actul nu trebuia întocmit la primăria respectiva; faptul sau actul juridic de stare civilă nu există (spre exemplu, a fost întocmit un act de stare civilă, deşi faptul de stare civilă a naşterii nu a existat); nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă; menţiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă (spre exemplu, menţiunea privitoare la recunoaşterea filiaţiei a fost înscrisă în actul de stare civilă al căsătoriei, deşi trebuia înscrisă în actul de stare civilă al naşterii); menţiunea a fost operată cu un text greşit;

90

Page 91: Drept Civil tot

- anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor din acestea se realizează doar de către instanţă, printr-o hotărâre irevocabilă.

b) completarea actelor de stare civilă – reprezintă întregirea actelor de stare civilă cu unele date referitoare la persoana fizică, date care, deşi erau cunoscute la momentul întocmirii actului, nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare (spre exemplu, ofiţerul de stare civilă nu trece în rubrica corespunzătoare numele tatăului, deşi tatăl copilului este cunoscut de la naştere, fiind vorba despre un copil din căsătorie);

- completarea actelor de stare civilă se realizează în temeiul unei hotătâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

c) rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor de pe marginea actelor de stare civilă – rectificarea actelor de stare civilă are loc atunci când au fost comise erori materiale cu ocazia întocmirii actelor de stare civilă (de pildă, în actul de stare civilă al naşterii este trecut numele de „Popesc” în loc de „Popescu”, aşa încât va avea loc rectificarea actului de stare civilă a naşterii);

- rectificarea actului de stare civilă se realizează în temeiul dispoziţiei primarului localităţii ce are în păstrare actul de stare civilă.

d) modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor din acestea – modificarea actelor de stare civilă este, în realitate, o acţiune de stare civilă (adică, o acţiune ce priveşte un element al stării civile), pe când anularea, completarea şi rectificarea actelor de stare civilă sunt acţiuni ce privesc actele de stare civilă;

- distincţia dintre acţiunile de stare civilă şi acţiunile privind actele de stare civilă: 1.obiectul acţiunii de stare civilă este un element al stării civile (de pildă, starea conjugală –ipoteza acţiunii în modificare de stare civilă, anume, acţiunea în divorţ-) şi acţiunea de stare civilă modifică elementul stării civile (spre exemplu, acţiunea de stare civilă în divorţ modifică starea conjugală, persoana fizică devenind necăsătorită); obiectul acţiunii privind actele de stare civilă este chiar actul de stare civilă (de pildă, acţiunea în anularea unui act de stare civilă ce a fost înregistrat într-un registru de stare civilă necorespunzător) şi o astfel de acţiune privind actul de stare civilă nu modifică vreun element al stării civile (spre exemplu, acţiunea în anularea unui act de stare civilă al căsătoriei, act de stare civilă ce a fost înregistrat în registrul de stare civilă al naşterii nu modifică starea conjugală a persoanei, care va rămâne persoană căsătorită); 2. obiectul probaţiunii, în cazul acţiunii de stare civilă, este chiar elementul stării civile; obiectul probaţiunii, în cazul acţiunii privind actul de stare civilă, este stabilirea neconcordanţei dintre starea civilă reală şi înregistrarea de stare civilă (spre exemplu, în cazul acţiunii în rectificarea

91

Page 92: Drept Civil tot

actului de stare civilă, care este o acţiune privind actele de stare civilă, se va dovedi că, spre exemplu, numele din actul de stare civilă al naşterii nu corespunde numelui real –a se vedea, exemplul de mai sus, cu numele „Popesc” în loc de „Popescu”-); 3. părţile în proces, în cazul acţiunii de stare civilă, sunt de regulă, subiecte de drept privat (de pildă, acţiunea în divorţ, care este o acţiune de stare civilă); părţile în proces, în ipoteza unei acţiuni privind actele de stare civilă, vor fi un subiect de drept privat şi o autoritate publică; 4. din perspectiva prescripţiei extinctive, unele acţiuni de stare civilă sunt prescriptile extinctiv (de pildă, acţiunea în tăgada paternităţii, care este o acţiune de stare civilă –o acţiune în contestaţie de stare civilă-, se prescrie extinctiv conform art.55 C.fam.: „acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului; pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului”); din perspectiva prescripţiei extinctive, acţiunile privind actele de stare civilă sunt imprescriptibile;

- concluzie: acţiunile în anularea actelor de stare civilă, acţiunile în completarea actelor de stare civilă şi acţiunile în rectificarea actelor de stare civilă sunt acţiuni privind actele de stare civilă (întrucât ele au ca obiect numai şi numai actul de stare civilă); acţiunile în reclamaţie de stare civilă, acţiunile în contestaţie de stare civilă şi acţiunile în modificarea stării civile sunt acţiuni de stare civilă (acţiuni de stat); acţiunea în modificare este, în realitate, o acţiune de stare civilă, întrucât, întâi de toate, prin ea are loc modificarea unui element al stării civile, ea are ca obiect un element al stării civile (de pildă, starea conjugală), iar doar ca o consecinţă a modificării elementului de stare civilă se modifică actul de stare civilă (de pildă, în ipoteza divorţului, aspectul esenţial este modificarea elementului stării civile reprezentat de starea conjugală, iar doar ca o consecinţă a modificării stării conjugale se modifică actul de stare civilă al căsătoriei –în sensul că divorţul se înscrie pe marginea actului de stare civilă al căsătoriei-).

G. Autorităţi investite cu atribuţii de stare civilă – art.3 din Legea nr.119/1996: „Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de consiliile judeţene, respectiv de Consiliul

General al Municipiului Bucureşti, de serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor, în unităţile administrativ-teritoriale unde acestea sunt constituite, precum şi de ofiţerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităţilor administrativ-teritoriale în care nu funcţionează servicii publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor.

Sunt ofiţeri de stare civilă:

a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;

b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;

92

Page 93: Drept Civil tot

c) comandanţii de nave şi aeronave”.

II. Elementele stării civile.

1. Sexul persoanei fizice – este un element de fapt al stării civile, care se consemnează în actele de stare civilă.

A. Transsexualismul – constă în aceea că o persoană, din punct de vedere anatomic, aparţine unui anumit sex, însă din punct de vedere psihic ea este ferm convinsă că aparţine sexului opus; astfel, pentru a acorda preferinţă aspectului psihic, persoana este supusă unei intervenţii chirurgicale de schimbare a sexului (schimbarea sexului este înregistrată în actele de stare civilă, în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile prin care se constată schimbarea sexului).

2. Filiaţia – prin filiaţie se desemnează descendeţa unei persoane din părinţii săi.

A. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă şi înregistrarea ei:

a) filiaţia faţă de mamă stabilită prin faptul de stare civilă al naşterii – art.47 C.fam.: „filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii”; faptul de stare civilă al naşterii se înregistrează prin întocmirea unui act de stare civilă al naşterii în registrul de stare civilă referitor la naşteri.

b) filiaţia faţă de mamă stabilită prin recunoaşterea copilului de către mamă – art.48 C.fam.: „dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil; recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament”; aşadar, este posibil ca faptul de stare civilă al naşterii să nu fi fost înregistrat în registrul de stare civilă de naşteri prin întocmirea unui act de stare civilă al naşterii, întrucât faptul naşterii nu a fost declarat, însemnând că nu există un act de stare civilă al naşterii (într-o atare ipoteză, atunci când mama recunoaşte copilul, se va întocmi actul de stare civilă al naşterii) –situaţia este cea vizată de prima parte a art.48, anume „dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă”; „dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi”, ceea ce înseamnă că există un act de stare civilă al naşterii, însă la rubrica „Date privind părinţii” este necompletat, după recunoaşterea filiaţiei de către mamă, se va putea întocmi un nou act de stare civilă al naşterii, iar la rubrica „Date privind părinţii” se vor introduce datele mamei;

93

Page 94: Drept Civil tot

c) filiaţia faţă de mamă stabilită prin hotărâre judecătorească – art.50 C.fam.: „în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face, în faţă instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă”.

B. Stabilirea filiaţiei faţă de tată şi înregistrarea ei:

a) stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din căsătorie – art.53 alin.(1) C.fam.: „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”; art.53 alin.(2) C.fam.: „copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie” (aşa, de pildă, dacă un copil se naşte la trei luni de la divorţ, iar mama nu s-a recăsătorit, acel copil îl va avea ca tată pe fostul soţ al mamei, întrucât se consideră ca acel copil a fost conceput în timpul căsătoriei); tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie are loc „ dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului ” (art.54 C.fam.): de pildă, soţul arată că, fiind plecat în străinătate, nu a mai întreţinut relaţii sexuale cu soţia sa de 5 ani (din 2005 până în 2010), aşa încât copilul născut în 2009 nu poate să-l aibă ca tată.

b) stabilirea filiaţiei faţă de tată a copilului din afară căsătoriei prin recunoaştere şi contestarea recunoaşterii filiaţiei – art.57 alin.(1) C.fam.: „copilul conceput şi născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său”; contestarea recunoaşterii filiaţiei are loc atunci când „recunoaşterea nu corespunde adevărului” (art.58 alin.(1) C.fam.), iar contestarea recunoaşterii filiaţiei poate fi făcută de orice persoană interesată prin intermediul unei acţiuni în justiţie (de pildă, mama copilului contestă recunoaşterea filiaţiei făcută de un bărbat, arătând că recunoaşterea cu pricina nu corespunde adevărului, întrucât ea nu a întreţinut niciodată relaţii sexuale cu respectivul bărbat).

Filiaţia faţă de tată se înscrie în actul de stare civilă a naşterii la rubrica „Date privind părinţii” (mai exact, la rubirca consacrată tatălui).

C. Filiaţia din adopţie şi înregistrarea ei – adopţia se încuviinţează de instanţa de judecată, iar pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, autoritatea publică competentă de la domiciliul adoptatorului întocmeşte un nou act de stare civilă a naşterii în care adoptatorii vor fi trecuţi ca părinţi fireşti ai adoptatului.

3. Starea conjugală – starea conjugală poate fi aceea de persoană căsătorită sau de persoană necăsătorită.

94

Page 95: Drept Civil tot

A. Starea de persoană căsătorită – are loc prin încheierea actului juridic de stare civilă al căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă; după ce a fost încheiat actul juridic de stare civilă a căsătoriei, ofiţerul de stare civilă va întocmi actul de stare civilă al căsătoriei (înscrisul doveditor) ce se înregistrează în registrul de stare civilă al căsătoriei.

B. Starea de persoană necăsătorită – are loc atunci când persoana nu a fost niciodată căsătorită, căsătoria a încetat (moartea soţului), căsătoria a fost anulată sau căsătoria a fost desfăcută (divorţ).

4. Numele persoanei fizice – într-un sens larg, numele cuprinde atât numele de familie (numele patronimic –expresia „nume patronimic” trimite la tatăl al cărui nume îl primeau, ca efect al filiaţiei, copiii; dacă era vorba despre numele mamei, am fi fost în prezenţa numelui matronimic; totuşi, prin tradiţie, având în vedere rolul bărbatului de „pater familias”, numele acestuia se dobândea, ca efect al filiaţiei, de către descendenţii săi, fiind, aşadar, vorba, chiar şi în zilele noastre, despre numele patronimic), cât şi prenumele (sau numele de botez) ; într-un sens restrâns, numele desemenază doar numele patronimic (numele de familie).

Pseudonimul este cuvântul sau grupul de cuvinte ales de autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice pentru a se individualiza, respectivul autor nedorind să fie cunoscut sub numele său adevărat. Porecla este cuvântul sau grupul de cuvinte atribuit unei persoane de alţii prin care se evidenţiază anumite defecte sau calităţi ale persoanei. Aşadar, pseudonimul este ales de persoana fizică, pe când porecla îi este atribuită de către alţii, nefiind aleasă.

A. Prenumele – are ca scop individualizarea unei persoane în cadrul familiei, deosebind-o de ceilalţi membri ai familiei care poartă acelaşi nume patronimic. Prenumele este înregistrat în actul de stare civilă al naşterii, ceea ce nu se întâmplă în cazul pseudonimului sau a poreclei.

a) prenumele este liber ales de către părinţi, spre deosebire de numele patronimic (acesta din urmă se transmite ca efect al filiaţiei);

b) prenumele se poate schimba doar pe cale administrativă (şi, în caz de adopţie, prin hotărâre judecătorească, dacă instanţa va încuviinţa, la cererea adoptatorului, schimbarea prenumelui celui adoptat), spre deosebire de numele patronimic ce se poate schimba, de pildă, prin încheierea căsătoriei.

95

Page 96: Drept Civil tot

B. Numele de familie (numele patronimic) – se dobândeşte prin efectul filiaţiei (art.2 alin.(1) din OG nr.41/2003).

a) situaţia în care filiaţia copilului este stabilită faţă de ambii părinţi la data înregistrării naşterii în actul de stare civilă: 1. cazul copilului din căsătorie – copilul dobândeşte numele comun al soţilor (prespunând că soţii au un nume comun) sau copilul dobândeşte numele de familie al unuia dintre soţi ori numele lor reunite (presupunând că soţii nu au un nume de familie comun; de pildă, soţia are numele Ionescu şi tatăl are numele Popescu; acel copil va dobândi numele de Ionescu sau Popescu ori numele de Ionescu-Popescu, în funcţie de învoiala părinţilor; dacă părinţii nu se înţeleg, va decide primarul); 2. cazul copilului din afara căsătoriei – numele copilului se va stabili ca şi în situaţia în care copilul este din căsătorie, iar părinţii nu au un nume comun (copilul dobândeşte numele de familie al unuia dintre părinţi ori numele lor reunite);

b) situaţia în care filiaţia copilului este stabilită numai faţă de unul dintre părinţi la data înregistrării naşterii în actul de stare civilă (situaţia priveşte doar copilul din afara căsătoriei, căci cel din căsătorie va avea filiaţia stabilită atât faţă de mamă, cât şi faţă de tată, soţul mamei fiind prezumat ca tată al copilului) – copilul dobândeşte numele părintelui faţă de care este stabilită filiaţia la data înregistrării naşterii în actul de stare civilă;

c) stabilirea numelui de familie prin actul unei autorităţi administrative (primarul) – numele de familie se stabileşte de către o autoritate administrativă în cazul copiilor găsiţi sau abandonaţi şi în cazul copiilor cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, iar părinţii nu au un nume de familie comun şi nu se înţeleg referitor la numele de familie al copilului;

d) stabilirea numelui de familie de către instanţa de judecată - instanţa stabileşte numele de familie în cazul, de pildă, a încuviinţării adopţiei;

e) modificarea numelui de familie (modificarea numelui de familie are loc drept urmare a modificărilor ce intervin în filiaţia persoanei fizice şi în starea conjugală a persoanei fizice): 1. modificarea numelui de familie ca urmare a modificărilor ce intervin în filiaţia persoanei fizice: 1.1. dacă are loc stabilirea filiaţiei copilului înregistrat în actele de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, atunci copilul, care până atunci a purtat numele conferit de primar, va dobândi numele comun al părinţilor săi (dacă aceştia sunt căsătoriţi şi au un nume comun, respectiv dacă filiaţia se stabileşte concomitent faţă de ambii părinţi) sau numele unuia dintre ei ori numele lor reunite (dacă părinţii faţă de care filiaţia se stabileşte concomitent nu au un nume de familie comun); 1.2. dacă filiaţia este stabilită succesiv faţă de părinţi (de pildă, filiaţia a fost stabilită întâi faţă de mamă, iar apoi se stabileşte faţă de tată), atunci instanţa poate da încuviinţare copilului să poarte numele părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită ulterior (aşadar, presupunem că filiaţia este stabilită succesiv faţă de părinţi: întâi a fost stabilită faţă de

96

Page 97: Drept Civil tot

mamă, care avea ca nume de familie Popescu, situaţia în care numele de familie al copilului este Popescu; dacă ulterior se stabileşte filiaţia faţă de tată, care are ca nume de familie Ionescu, instanţa va putea încuviinţa ca acel copil să poarte numele de familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost stabilită ulterior, în cazul nostru numele tatălui, anume Ionescu); 1.3. tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie duce la pierderea retroactivă (de la data naşterii) a filiaţiei faţă de tată, caz în care se va pierde şi numele de familie al tatăului, acel copil urmând a purta numele de familie avut de mama sa atunci când copilul s-a născut; 1.4. în cazul contestării recunoaşterii filiaţiei, copilul redobândeşte numele avut anterior recunoaşterii filiaţiei (presupunem că numele copilului era Ionescu, iar apoi intervine o recunoaştere de filiaţie a tatălui –cu numele de Popescu-, aşa încât copilul poate dobândi numele tatălui, anume Popescu; ulterior are loc contestarea recunoaşterii filiaţiei, caz în care, dacă acţiunea în contestarea recunoaşterii filiaţiei este încununată de succes, copilul redobândeşte numele avut anterior recunoaşterii filiaţiei, anume pe acela de Ionescu); 1.4. în cazul adopţiei, fiind vorba despre dobândirea filiaţiei faţă de adoptator, adoptatul va dobândi numele adoptatorului (art.59 alin.(1) din Legea nr.273/2004: „adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului”); 2. modificarea numelui de familie ca urmare a modificărilor ce intervin în starea conjugală a persoanei fizice: 2.1. încheierea căsătoriei (art.27 alin.(2) C.fam.: „soţii pot sã-şi pãstreze numele lor dinaintea cãsãtoriei, sã ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite”; în măsura în care soţii îşi păstrează numele avut anterior căsătoriei, atunci, prin încheierea căsătoriei, nu intervine nicio modificare a numelui de familie; dacă, însă unul dintre soţi ia numele celuilalt, atunci numele soţului care ia numele celuilalt soţ se va modifica; dacă soţii îşi reunesc numele de familie, atunci numele ambilor se va modifica); 2.2. desfacerea căsătoriei prin divorţ (art.40 C.fam.: „la desfacerea cãsãtoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul cãsãtoriei numele de familie al celuilalt soţ, sã poarte acest nume şi dupã desfacerea cãsãtoriei; instanţa, pentru motive temeinice, poate sã încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei invoieli între soţi; dacã nu a intervenit o învoialã sau dacã instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de cãsãtorie”; aşadar, este posibil ca soţii să se învoiască în sensul că soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, să-l păstreze şi după divorţ –de pildă, femeia, care înainte de căsătorie avea numele de Popescu, a luat, cu prilejul căsătoriei, numele soţului, anume Ionescu, iar cei doi se pot învoi ca, după divorţ, femeia să păstreze numele fostului soţ, anume Ionescu-, caz în care nu intervine, ca urmare a desfacerii căsătoriei, nicio modificare a numelui, căci soţia poartă pe mai departe numele de Ionescu; totodată, instanţa, chiar dacă soţii nu se învoiesc în sensul ca, după divorţ, soţul ce a preluat, cu ocazia căsătoriei, numele celuilalt soţ, să păstreze acel nume şi după desfacerea căsătoriei, poate încuviinţa ca soţul să poarte numele preluat prin căsătorie şi după desfacerea căsătoriei –într-o atare situaţie, de asemenea, nu intervine vreo modificare a numelui, căci soţul va purta numele avut în timpul căsătoriei şi după desfacerea acelei căsătorii-; în sfârşit, este cu putinţă ca fiecare soţ să revină la numele avut anterior căsătoriei,

97

Page 98: Drept Civil tot

dacă, spre exemplu, cu ocazia căsătoriei ei şi-au reunit numele de familie, aşa încât, de astă dată, urmare a desfacerii căsătoriei, are loc schimbarea numelui soţilor).

f) modificarea numelui de familie pe cale administrativă (discutăm, într-o atare ipoteză, despre modificarea numelui, la cerere, prin actul administrativ al unei autorităţi administrative) – cazurile în care se poate cere modificare numelui pe cale administrativă sunt enumerate de art.4 alin.(2)-(3) din OG nr.41/2003 (de pildă: 1. când numele este format din expresii indecente, ridicole; 2. când persoana în cauzã poartã un nume de familie de provenienţã strãinã şi solicitã sã poarte un nume românesc; 3. când cãsãtoria a încetat prin moartea sau prin declararea judecãtoreascã a morţii unuia dintre soţi, iar soţul supravieþuitor solicitã sã revinã la numele de familie purtat anterior cãsãtoriei ori la numele de familie dobândit la naştere; 4. când s-a desfãcut adopţia unei persoane cãsãtorite care are copii minori şi în urma desfacerii adopţiei persoana în cauzã revine la numele de familie avut înainte de adopţie –în situaţia de la pct.4 discutăm despre schimbarea numelui copiilor persoanei căsătorite a cărei adopţie se desface-); această ipoteză de la pct. 4, anume „ când s-a desfãcut adopţia unei persoane cãsãtorite ” este extrem de interesantă : desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, conform art.61 din Legea nr.273/2004 („adopţia se desface în cazul prevăzut la art. 7 alin. (3) lit. a”) şi art.7 alin.(3) lit.a (adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii) din Legea nr.273/2004: atunci când adoptatorii au decedat şi se încuviinţează o nouă adopţie; aceasta înseamnă că vechii adoptatori ai persoanei căsătorite trebuie să fi decedat şi persoana căsătorită să fie adoptată de noi adoptatori; aşadar, având în vedere ce presupune desfacerea adopţiei (anume, decesul vechilor adoptatori şi adoptarea acelei persoane de noi adoptatori), OG nr.41/2003 pare a nu se corela cu Legea nr.273/2004, căci, în ipoteza desfacerii adopţiei, persoana fizică nu poate reveni la numele avut anterior adopţiei (aşa cum spune OG nr.41/2003), ci ea va dobândi tot timpul numele noului adoptator (art.59 alin.(1) din Legea nr.273/2004); urmează că partea finală a art.4 alin.(3) lit.g) din OG nr.41/2003 (anume, „ persoana în cauză revine la numele de familie avut înainte de adopţie ”), tebuie citită în sensul că „ persoana în cauză dobândeşte numele de familie a noului adoptator ” ;

- opoziţiile la schimbarea numelui pe cale administrativă – cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a; în termen de 30 de zile de la publicarea cererii de schimbare a numelui în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, orice persoană interesată poate face opoziţie la cererea de schimbare a numelui;

- schimbarea numelui de familie pe cale administrativă în cazul persoanelor ce nu au capacitate de exerciţiu deplină – în cazul minorului lipsit de capacitate de exerciţiu

98

Page 99: Drept Civil tot

cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă se face de părinţi sau, după caz, de tutore (tutorele are nevoie de încuviinţarea prealabilă a auttorităţii tutelare);

- în cazul celui pus sub interdicţie judecătorească cererea de schimbare a numelui pe cale administrativă se face de tutore cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;

- în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar consimţământul respectivului minor.

- schimbarea numelui de familie pe cale administrativă în cazul soţilor – dacă soţii şi-au păstrat, cu ocazia încheierii căsătoriei, numele avut anterior căsătoriei, atunci oricare poate să-şi schimbe numele pe cale administrativă fără consimţământul celuilalt soţ;

- dacă soţii, cu prilejul încheierii căsătoriei, s-au învoit să poarte numele unuia dintre ei sau numele lor reunite, atunci soţul ce doreşte să-şi schimbe pe cale administrativă numele, are nevoie de consimţământul celuilalt soţ.

- dispoziţia de schimbare a numelui pe cale administrativă se înscrie în actul de stare civilă al naşterii.

5. Cetăţenia persoanei fizice – element al stării civile ce rezultă din apartenenţa unei persoane fizice la un anumit stat. Cetăţenia persoanei fizice se înregistrează în actele de stare civilă (în actul de stare civilă al naşterii).

6. Încetarea stării civile – starea civilă încetează la moatea persoanei fizice; moartea persoanei fizice este un fapt de stare civilă care duce la încetarea stării civile, moartea persoanei fizice fiind înregistrată în actul de stare civilă a decesului (într-adevăr, orice înscriere, orice înregistrare într-un act de stare civilă este o înregistrare în registrul de stare civilă, întrucât actul de stare civilă este chiar fila din registrul de stare civilă).

7. Dovada stării civile – când vine vorba despre dovada stării civile trebuie distins între următoarele situaţii: a) situaţia în care se pune problema dovedirii stării civile în ansamblul ei,

99

Page 100: Drept Civil tot

precum şi situaţia în care prin dovadă se urmăreşte realizarea unor efecte de stare civilă – dovada stării civile se face doar prin actele de stare civilă şi prin certificatele de stare civilă;

b) situaţia în care anumite elemente ale stării civile trebuie dovedite în faţa autorităţilor de stare civilă în scopul înregistrării respectivelor elemente ale stării civile (de pildă, se urmăreşte dovedirea stării conjugale de persoană necăsătorită, urmare a divorţului) – dovada respectivelor elemente ale stării civile se poate face prin orice înscrisuri (în exemplul cu starea conjugală de persoană necăsătorită, dovada se poate face prin hotărârea judecătorească irevocabilă de desfacere a căsătoriei);

c) situaţia în care se pune problema dovedirii anumitor elemente ale stării civile în faţa altor autorităţi decât cele de stare civilă, precum şi situaţia în care prin dovadă se urmăreşte realizarea unor efecte ce nu sunt de stare civilă – dovada se poate face fie numai prin certificatele de stare civilă (de pildă, dovada numelui în vederea întocmirii cărţii de identitate se poate face numai prin certificatul de stare civilă al naşterii), fie şi prin alte înscrisuri (de pildă, dovada cetăţeniei se poate face prin paşaport);

d) dovada stării civile prin posesia de stat – posesia de stat (folosinţa stării civile) este o stare de fapt îndelungată şi continuă, corespunzătoare unei anumite stări civile (de pildă, timp de ani de zile un copil se comportă ca fiu al unui bărbat şi acel bărbat se comportă ca tată al copilului, aşa încât societatea şi familia îl recunosc pe acel copil ca fiu al respectivului bărbat); domeniul posesiei de stat (folosinţei stării civile) este acela al filiaţiei; aşadar, posesia de stat produce un singur efect, acela de a crea o prezumţie relativă potrivit căreia persoana care foloseşte o anumită stare civilă are, în realitate, acea stare civilă (totuşi, prezumţia relativă poate fi combătută prin proba contrară: în exemplul de mai sus cu acel copil şi cu respectivul bărbat, se va prezuma relativ că acel copilul este fiul bărbatului, că are filiaţia stabilită faţă de bărbat, însă se poate dovedi că el –copilul- nu este fiul bărbatului cu pricina).

Seminarul 10 - Persoana juridică (noţiune şi capacitate)

I. Aspecte introductive

Înţelegerea conceptului de „persoană juridică” presupune prezentarea teoriilor formulate, de-a lungul timpului, pe marginea acestei noţiuni:

1. Teoria ficţiunii - această teorie a plecat de la ideea că pentru exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor este nevoie de o voinţă conştientă, voinţă conştientă de care doar omul

100

Page 101: Drept Civil tot

(persoana fizică) este capabil, aşa încât doar omul poate fi titular de drepturi şi obligaţii; totuşi, când interesele colective o cer, Statul ar putea crea o persoană fictivă care să fie titular de drepturi şi obligaţii; aşadar, potrivit acestei teorii, persoana juridică era doar o ficţiune juridică, adică o reprezentare care nu corespunde realităţii, reprezentare, însă, care ar trebui acceptată pentru a se produce efecte juridice ; la urma urmelor, potrivit teoriei ficţiunii, personalitatea juridică era doar o favoare din partea Statului, care putea să acorde respectiva favoare sau nu;

- teoria ficţiunii are o seamă de neajunsuri, cum ar fi: a) imposibilitatea de a se aplica Statului, care este el însuşi o persoană juridică (teoria ficţiunii constă în aceea că personalitatea juridică este o favoare din partea Statului, care poate acorda sau poate refuza acordarea personalităţii, iar dacă Statul însuşi este o persoană juridică, această teorie ar duce la rezultatul cel puţin bizar ca Statul să-şi acorde lui însuşi personalitate juridică, adică Statul ar fi o entitate ce se crează pe sine); b) faptul că personalitatea juridică este o favoare din partea Statului, care poate s-o acorde sau să refuze a o acorda, ar încălca dreptul indivizilor la libertatea de asociere (dreptul la libertatea de asociere este consacrat de art.11 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

2. Teorii non-personaliste – unii autori au criticat teoria ficţiunii, susţinând că ideea de personalitate juridică este o ficţiune inutilă, aşa încât au încercat să explice existenţa entităţilor asociative („persoanelor juridice”) prin ideea de proprietăţi colective sau sume de voinţe individuale; astfel, potrivit acestei teorii, entităţile asociative nu aveau personalitate juridică, nu erau subiecte de drept distincte de persoanele fizice ce se asociau, ci erau fie o proprietate colectivă a celor care se asociau, fie suma voinţelor celor care se asociau

- teoriile non-personaliste au generat o seamă de dezavantaje: a) funcţionarea entităţilor era îngreunată de regimul coproprietăţii, guvernat de regula unanimităţii (în cazul coproprietăţii, hotărârile cu privire la bunul obiect al coproprietăţii se iau prin acordul unanim al tuturor coproprietarilor; de pildă, dacă se pune problema vânzării bunului obiect al coproprietăţii, toţi coproprietarii trebuie să fie de acord cu aceasta); b) imposibilitatea explicării existenţei persoanelor juridice de drept public (de pildă, dacă Statul este o persoană juridică de drept public, ar însemna ca Statul să fie proprietatea colectivă a tuturor cetăţenilor sau să fie suma voinţelor individuale a tuturor cetăţenilor; totodată, dacă Statul ar fi proprietatea colectivă a cetăţenilor ar fi necesar ca toate deciziile referitoare la funcţionarea Statului –proprietate colectivă să fie luate potrivit regulii unanimităţii, adică toţi cetăţenii să-şi dea acordul); c) nu ar putea fi explicată existenţa drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice (de pildă, dacă entitatea asociativă nu are personalitate juridică, atunci cum ar putea fi explicat dreptul nepatrimonial reprezentat de sediu, adică dreptul subiectiv nepatrimonial de individualizare a persoanei juridice prin localizarea sa în spaţiu ?).

101

Page 102: Drept Civil tot

3. Teoria realităţii – potrivit acestei teorii, de fiecare dată când există o grupare de persoane fizice suficient de bine organizată şi prin care se urmăreşte satisfacerea unor nevoi distincte de cele ale membrilor săi, suntem în prezenţa unei persoane juridice, Statul neputând interveni în vreun fel pe marginea acelei persoane juridice, ci trebuind doar să-i recunoască existenţa (de pildă, prin acea grupare de persoane fizice s-ar urmări satisfacerea unor nevoi distincte de cele individuale ale membrilor grupării în ipoteza în care s-ar pune problema ajutorării săracilor şi am discuta despre o persoană juridică fără scop lucrativ); teoria realităţii în stare pură, aşadar, excludea intervenţia Statului referitor la persoana juridică, Stat care era ţinut să recunoască existenţa persoanei juridice, însă teoria realităţii în stare pură avea dezavantajul de a face imposibile orice control şi orice evidenţă a persoanelor juridice; de aceea, teoria realităţii în stare pură a fost atenuată prin formularea teoriei realităţii tehnice (teoria realităţii tehnice constă în aceea că trebuie respectate anumite condiţii pentru recunoaşterea personalităţii juridice, fiind aşadar posibilă intervenţia Statului pe marginea creării persoanelor juridice, însă din moment ce respectivele condiţii sunt îndeplinite, Statul va fi ţinut să recunoască persoana juridică).

Codul civil român, în art.1491-1531, face vorbire despre societatea civilă, care societate civilă este o formă asociativă având scop patrimonial (scop lucrativ, adică realizarea de câştiguri), însă societatea civilă este lipsită de personalitate juridică (aşadar, societatea civilă nu este o persoană juridică, nu este un subiect de drept distinct, de sine stătător); un exemplu de societate civilă (entitate asociativă fără personalitate juridică având un scop lucrativ) ar fi societatea civilă de avocaţi (prin care doi sau mai mulţi avocaţi definitivi se asociază în vederea realizării de câştiguri).

Interesul distincţiei dintre entităţi asociative fără personalitate juridică şi entităţi asociative cu personalitate juridică ar putea fi oferit de art.1522 C.civ., text potrivit căruia „stipulaţia anume rostită că s-a contractat o obligaţie pe seama societăţii îndatoreşte numai pe asociatul contractant şi nu pe ceilalţi, afară numai cînd aceştia l-ar fi împuternicit la aceasta sau cînd ar fi rezultat un profit pentru societate”: de pildă, asociaţii din cadrul unei entităţi fără personalitate juridică îl împuternicesc pe unul dintre asociaţi să cumpere pe seama societăţii un teren, caz în care acea îndatorire de a plăti preţul este, în realitate, îndatorirea asociaţilor, iar nu a societăţii fără personalitate juridică, obligaţia de a plăti preţul fiind situată în patrimoniul asociaţilor, iar nu în patrimoniul entităţii asociative fără personalitate juridică, entitatea asociativă fără personalitate juridică, de altfel, neavând un patrimoniu; pe de altă parte, dacă asociaţii unei SRL (entitate asociativă cu personalitate juridică) hotărăsc achiziţionarea unui

102

Page 103: Drept Civil tot

imobil de către SRL, atunci obligaţia de a plăti preţul revine SRL, obligaţia făcând parte din patrimoniul SRL, iar nu din cel al asociaţilor.

II. Persoana juridică – tehnică juridică prin intermediul căreia îi este atribuită calitatea de subiect de drept unei entităţi distincte, constituite facultativ de una sau mai multe persoane fizice (sau/şi persoane juridice), în formele şi condiţiile prevăzute de lege.

III. Elementele constitutive ale persoanei juridice:

a) organizarea de sine stătătoare;

b) patrimoniu propriu şi distinct;

c) scop determinat şi licit;

d) activitate legitimă.

a) organizare de sine stătătoare – structurarea unor organe prin care persoana juridică să-şi poată manifesta voinţa şi să-şi desfăşoare activitatea (de pildă, societatea comercială are ca organe pe administratori; actul juridic, de exemplu o vânzare, este încheiat prin administrator, acesta dându-şi consimţământul la vânzare, însă voinţa administratorului este chiar voinţa persoanei juridice, iar drepturile şi obligaţiile ce nasc din vânzare aparţin patrimoniului persoanei juridice);

b) patrimoniu propriu şi distinct – patrimoniul persoanei juridice este alcătuit din drepturi şi obligaţii patrimoniale (nu şi din bunuri; patrimoniul este o universalitate juridică, alcătuită doar din drepturi şi obligaţii patrimoniale – L.Pop, L.-M.Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.13; bunurile alcătuiesc o universalitate de fapt – L.Pop, L.-M.Harosa, op.cit., p.20-21); totodată, patrimoniul persoanei juridice este distinct de cel al asociaţilor care alcătuiesc persoana juridică (aşadar, drepturile şi obligaţiile aparţin persoanei juridice, iar nu asociaţilor; de pildă, o persoană juridică achiziţionează un teren; dreptul de proprietate asupra terenului aparţine persoanei juridice, iar nu asociaţilor);

c) scop determinat şi licit – scopul este finalitatea urmărită de persoana juridică; de pildă, o persoană juridică îşi propune să realizeze profit, scopul fiind determinat şi licit; o persoană juridică nu ar putea avea un scop ilicit, de pildă, exterminarea unei etnii;

103

Page 104: Drept Civil tot

d) activitate legitimă – operaţiuni necesare funcţionării persoanei juridice, în vederea realizării scopului propus; de pildă, persoana juridică desfăşoară operaţiuni de fabricare a autoturismelor în vedere realizării scopului său, scop constând în obţinerea de profit.

IV. Clasificarea persoanelor juridice

a) persoane juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat (criteriul clasificării este reprezentat de domeniul de drept căruia îi aparţine persoana juridică) ; persoanele juridice de drept public sunt acelea care îşi au sursa în lege şi au ca scop interesele publice (de pildă, Statul); persoanele juridice de drept privat sunt acelea care îşi au sursa în autonomia de voinţă şi au ca scop interese private (de pildă, o societate comercială îşi are sursa în autonomia de voinţă a unor persoane fizice şi are ca scop interesele private ale asociaţilor)

- organizaţiile profesionale (de pildă, UNBR – Uniunea Naţională a Barourilor din România) sunt persoane juridice de drept public, iar nu persoane juridice de drept privat (aşa cum se susţine la p.260 din carte); CEDO a arătat în decizia nr.24057/03 privind admisibilitatea cererii prezentate de Pompiliu Bota contra României că UAR (în prezent UNBR) a fost înfiinţată prin Legea nr.51/1995 şi are un scop de interes general, anume promovarea a însăşi justiţiei („ la Cour relève que l'Union a été instituée par la loi no 51/1995 et qu'elle poursuit un but d'intérêt général, à savoir la promotion d'une assistance juridique adéquate et, implicitement, la promotion de la justice elle-même”); astfel, UNBR a fost înfiinţată prin lege şi are un scop de interes general (are ca scop interesul public), ceea ce semnifică faptul că UNBR (organizaţia profesională) este o persoană juridică de drept public.

b) persoane juridice care urmăresc un scop patrimonial şi persoane juridice care urmăresc un scop nepatrimonial (criteriul clasificării este scopul persoanei juridice) ; persoane juridice ce urmăresc un scop patrimonial, anume obţinerea de profit, ar fi societăţile comerciale; persoane juridice ce urmăresc un scop nepatrimonial ar fi, de pildă, asociaţiile şi fundaţiile (de pildă, o asociaţie ar putea fi înfiinţată pentru ajutorarea copiilor orfani, scopul său fiind unul nepatrimonial);

c) persoane juridice române şi persoane juridice străine (criteriul clasificării este naţionalitatea persoanei juridice; naţionalitatea persoanei juridice rezultă din apartenenţa persoanei morale la un anumit stat);

d) persoane juridice ce se constituie prin act de dispoziţie al organului de stat competent şi persoane juridice ce se constituie prin act juridic, prin contract de asociere (criteriul clasificării este reprezentat de modul de constituire a persoanei juridice); persoanele juridice de drept public se constituie, ca regulă, prin act de dispoziţie al organului competent

104

Page 105: Drept Civil tot

(actul de dispoziţie desemnează fie legea stricto sensu , fie HG, fie HCJ sau HCL ; spre exemplu, Guvernul, printr-o HG, ar putea înfiinţa o persoană juridică de drept public care să se ocupe cu colectarea deşeurilor din toată ţara); persoanele juridice de drept privat se înfiinţează printr-un contract de asociere (de pildă, societatea comercială cu răspundere limitată, adică SRL).

V. Înfiinţarea persoanelor juridice

1. Înfiinţarea persoanelor juridice de drept public:

a) Parlamentul României – a fost înfiinţat prin lege constituţională, art.61 alin.(1) din Constituţie arătând că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii”;

b) Preşedintele României – instituţia Preşedintelui României există în temeiul art.80 din Constituţie, iar instituţia Preşedintelui României este o entitate distinctă de persoana fizică ce îndeplineşte funcţia de Preşedinte; de pildă, dacă Preşedintele României emite un decret prin care o persoană fizică este decorată, atunci acel decret crează o obligaţie (îndatorirea de a acorda decoraţia acelei persoane fizice) cu privire la instituţia Preşedintelui României, iar nu a persoanei fizice ce ocupă funcţia de Preşedinte, aşa încât, dacă în perioada dintre emiterea decretului şi acordarea decoraţiei este ales un nou Preşedinte, acel Preşedinte nou va acorda decoraţia (exemplul ilustrează ideea că instituţia Preşedintelui este distinctă de cea a persoanei fizice ce ocupă funcţia de Preşedinte, căci dacă cele două s-ar contopi, în exemplul oferit, noul Preşedinte nu ar mai avea obligaţia de a acorda decoraţia);

c) Consiliul Legislativ – a fost înfiinţat prin art.1 alin.(1) din Legea nr.73/1993: „la data intrãrii în vigoare a prezentei legi se înfiinţeazã Consiliul Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizeazã proiectele de acte normative în vederea sistematizãrii, unificãrii şi coordonãrii întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficialã a legislaţiei României”;

d) organele puterii judecătoreşti – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), spre exemplu, este pomenită de art.126 alin.(1) din Constituţie („Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”), iar potrivit art.18 din Legea nr.304/2004, ÎCCJ are personalitate juridică;

e) misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României – sunt persoane juridice de drept public ce se înfiinţează prin decret al Preşedintelui României.

105

Page 106: Drept Civil tot

2. Înfiinţarea persoanelor juridice de drept privat:

a) societăţile comerciale – societăţile comerciale se constituie prin contractul de societate încheiat de asociaţi (SRL cu „asociat” unic se înfiinţează nu prin contract de societate, ci prin actul juridic unilateral al „asociatului” unic), însă dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în Registrul Comerţului; societăţile comerciale sunt de cinci feluri:

- societăţi cu răspundere limitată –SRL- (numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50, iar asociaţii nu vor ţinuţi să execute obligaţiile societăţii cu bunurile proprii; SRL are caracter intuitu personae, adică este constituită în considerarea persoanei asociaţilor, în considerarea calităţilor personale ale asociaţilor);

- societăţi pe acţiuni –SA- (asociaţii nu pot fi ţinuţi a executa cu bunurile proprii obligaţiile SA; SA nu are caracter intuitu personae, nefiind constituită în considerarea calităţilor personale ale asociaţilor; SA este o societate de capitaluri, importanţă prezentând doar sumele de bani);

- societăţi în comandită de pe acţiuni –SCA- (asociaţii sunt de două feluri, comanditaţi şi comanditari; asociaţii comanditaţi pot fi ţinuţi să execute obligaţiile societăţii cu bunurile proprii, însă nu şi cei comanditari);

- societăţi în comandită simplă –SCS- (la fel ca în cazul SCA, asociaţii sunt de două feluri, comanditaţi şi comanditari, însă, spre deosebire de SCA, SCS are un caracter intuitu personae, nefiind o societate de capitaluri; comanditaţii vor fi ţinuţi să execute obligaţiile SCS, însă nu şi comanditarii);

- societăţi în nume colectiv –SNC- (asociaţii în SNC pot fi ţinuţi să execute obligaţiile SNC).

- apare discutabil în ce măsură societăţile comerciale înfiinţate prin acte de dispoziţie ale unei autorităţi publice sunt persoane juridice de drept privat (astfel cum se susţine în carte la p.268); de pildă, Guvernul, printr-o HG, înfiinţează o societate comercială care să se ocupe cu comerţul exterior; o astfel de societate comercială, într-adevăr, are ca scop obţinerea de profit, însă obţinerea acelui profit, finalemente, se face în folosul cetăţenilor români, aflându-ne în prezenţa unui interes public; aşadar, în exemplul oferit, societatea comercială înfiinţată prin HG are ca scop obţinerea de profit, însă profitul nu va putea fi valorificat pentru satisfacerea unor interese private (de exemplu, în interesul privat al guvernanţilor), ci acel profit va trebui folosit în interesul public (de pildă, construirea de spitale), tocmai pentru că Guvernul şi orice altă

106

Page 107: Drept Civil tot

autoritate publică nu pot acţiona decât în interes public şi tot numai astfel vor putea acţiona şi persoanele juridice create de Guvern sau altă autoritate publică (aşadar, societatea comercială înfiinţată prin HG este o persoană juridică de drept public: într-adevăr, discutăm despre o persoană juridică ce-şi are sursa în lege lato sensu –HG- şi care are ca scop interesul public –profitul obţinut de acea societate comercială este şi poate fi folosit numai în interes public, aşa încât, finalmente, scopul său este interesul public-).

b) societăţile agricole – desfăşoară o activitate lucrativă (patrimonială), activitate care nu este, totuşi, comercială; societăţile agricole se constituie, se înfiinţează printr-un contract în formă autentică; societatea agricolă dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în „Registrul societăţilor agricole”;

c) societăţile cooperatiste – se înfiinţează prin contract de societate şi dobândesc personalitate juridică prin înregistrarea în „Registrul Comerţului”; scopul societăţilor cooperatiste este „promovarea intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori” (art.7 alin.(1) din Legea nr.1/2005), însă societăţile cooperatiste sunt strâns legate de activităţile economice ale membrilor lor;

d) asociaţiile şi fundaţiile – fundaţia este „subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general” (aşadar, fundaţia se poate înfiinţa printr-un act juridic „mortis causa”, de pildă, un testament; totodată, fundaţia se poate înfiinţa printr-un act juridic „inter vivos”, de pildă, o donaţie); de pildă, o persoană fizică arată prin testament că înfiinţează o fundaţie care să se ocupe cu promovarea limbii române în străinătate şi, în acest scop, averea sa va reveni acelei fundaţii;

- asociaţia este „subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială pentru realizarea unor activităţi în interes general” (aşadar, asociaţia se înfiinţează prin contract şi are scop nepatrimonial);

- asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane juridice de drept privat, căci ele, deşi au ca scop interesul public, totuşi, se nasc din autonomia de voinţă a unor subiecte de drept privat; asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 alin.(1) şi art.17 alin.(1) din OG nr.26/2000).

107

Page 108: Drept Civil tot

VI. Capacitatea persoanelor juridice

1. Capacitatea specială de folosinţă a persoanei juridice – capacitate de folosinţă a persoanelor juridice este una specială, în sensul că discutăm despre aptitudinea de a dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce sunt în concordanţă cu scopul pentru care a fost înfiinţată persoana juridică (am văzut că, în cazul persoanei fizice, capacitatea de folosinţă se caracterizează prin generalitate, adică discutăm, în cazul persoanei fizice, despre aptitudinea generală şi abstractă de a fi subiect de drept în general, deci de a dobândi orice fel de drepturi şi obligaţii).

Totuşi, persoana juridică dobândeşte personalitate juridică, de regulă, doar de la înregistrarea într-un anume Registru (de pildă, societăţile comerciale dobândesc personalitate juridică doar de la înregistrarea în Registrul Comerţului; asociaţiile şi fundaţiile dobândesc personalitate juridică doar de la momentul înregistrării în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor). Din acest motiv, până la dobândirea personalităţii juridice, persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă anticipată , adică are aptitudinea de a dobândi doar drepturile şi obligaţiile necesare înfiinţării sale (mai exact, necesare dobândirii personalităţii juridice), iar nu toate drepturile şi obligaţiile ce ar fi în concordanţă cu scopul său (aşadar, o persoană juridică înfiinţată cu scopul de a realiza profit, de pildă, prin construirea de automobile, până dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului, are o capacitate specială de folosinţă anticipată, adică ea poate dobândi doar drepturi şi obligaţii necesare înfiinţării sale: de pildă, poate dobândi dreptul de folosinţă asupra unui imobil, care imobil să-i devină sediu; în exemplul dat, persoana juridică, până dobândeşte personalitatea juridică, nu ar putea dobândi drepturi şi obligaţii conforme cu scopul său, de pildă, nu ar putea dobândi drepturi de proprietate asupra pieselor necesare construirii de autoturisme).

După ce persoana juridică dobândeşte personalitate juridică (de pildă, prin înregistrarea în Registrul Comerţului), respectiva persoană juridică va avea o capacitate specială de folosinţă deplină, adică va avea aptitudinea de a dobândi drepturile şi obligaţiile ce sunt conforme cu scopul pentru care a fost înfiinţată (o persoană juridică înfiinţată cu scopul de a realiza profit, de pildă, prin construirea de automobile, după ce a dobândit personalitate juridică, va avea o capacitate specială de folosinţă deplină, putând dobândi drepturi de proprietate asupra pieselor necesare construirii de autoturisme).

2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice – aptitudinea de a dobândi drepturi şi exercita drepturi, respectiv de a-şi asuma şi executa obligaţiile, încheind acte juridice.

108

Page 109: Drept Civil tot

Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu în chiar momentul dobândirii capacităţii speciale de folosinţă (inclusiv dacă ne referim la capacitatea specială de folosinţă anticipată); aşadar, ne aflăm în prezenţa unei deosebiri faţă de capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, care se dobândeşte tot timpul ulterior capacităţii de folosinţă a respectivei persoane fizice.

Bineînţeles, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este influenţată de capacitatea specială de folosinţă a aceleiaşi persoane juridice: dacă ne plasăm la momentul la care persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă anticipată, atunci, în virtutea capacităţii de exerciţiu, persoana juridică poate încheia doar actele juridice necesare înfiinţării sale; dacă ne plasăm la momentul la care persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă deplină (momentul dobândirii personalităţii juridice prin înregistrarea în Registrul anume destinat), atunci, în virtutea capacităţii de exerciţiu, persoana juridică poate încheia orice act juridic în concordanţă cu scopul pentru care a fost creată.

Seminarul 11 - Persoana juridică (funcţionare)

1. Aspecte introductive.

Funcţionarea persoanei juridice este un aspect ce ţine, îndeobşte, de organizarea de sine stătătoare a persoanei juridice (anume, de structurarea unor organe ale persoanei juridice prin care respectiva entitate să-şi poată manifesta voinţa şi să-şi poată desfăşura activitatea).

A. Aşa fiind, instituţiile publice au ca organ pe conducătorul lor – persoană fizică (de pildă, UNBR are drept organ pe preşedintele UNBR, care preşedinte reprezintă UNBR în raporturile cu terţii – art. 66 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995).

B. Persoanele juridice de drept privat, precum societăţile comerciale, au ca organe Adunarea Generală a Asociaţilor (AGA) şi unul sau mai mulţi administratori; administratori sunt cei care reprezintă persoana juridică în relaţiile sale cu terţii. În ipoteza societăţilor pe acţiuni, dacă există mai mulţi administratori, ei vor putea forma un Consiliu de Administraţie, iar Consiliul de Administraţie poate delega conducerea societăţii unui director.

C. Persoanele juridice ce urmăresc un scop nepatrimonial (de pildă, asociaţiile) au ca organe adunarea generală, consiliul director şi cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori . Consiliul director este cel care încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei (art. 24 alin. (2) din OG nr. 26/2000).

109

Page 110: Drept Civil tot

D. Societăţile agricole au ca organe Adunarea Generală şi Consiliul de Administraţie. Consiliul de Administraţie reprezintă societatea agricolă în raporturile cu terţii.

E. Persoana juridică îşi manifestă voinţa prin organele sale, astfel cum arătam mai sus. Totuşi, se observă că o persoană juridică are mai multe organe (de pildă, o Adunare Generală a Asociaţilor şi un administrator), aşa încât se ridică întrebarea cum anume îşi va manifesta persoana juridică voinţa prin acele organe ale sale ? Răspunsul ar fi acesta: Adunările Generale iau hotărârile importante cu privire la persoana juridică (de pildă, stabilesc strategia de îndeplinire a scopului acelei persoane juridice), iar celelalte organe (spre exemplu, administratorul) aduc la îndeplinire acele hotărâri şi asigură activitatea curentă a persoanei juridice. De pildă, o societate comercială are ca scop obţinerea de profit prin construirea de autoturime: Adunarea Generală stabileşte că scopul va fi realizat prin achiziţionare de piese auto marca Mercedes, astfel încât autoturismele construite să fie de o calitate superioară şi să poată fi obţinut un profit cât mai ridicat (aşadar, voinţa persoanei juridice, manifestată prin AGA, ar fi aceea de a-şi realiza scopul achiziţionând doar piese auto marca Mercedes pentru ca, finalmente, să obţină un profit superior); administratorul, aducând la îndeplinire hotărârea AGA, va încheia pe seama persoanei juridice din exemplul nostru contracte de vânzare-cumpărare prin care să achiziţioneze piese auto marca Mercedes (aşadar, voinţa persoanei juridice, manifestată prin administrator, va consta în aceea că ea, persoana juridică, devine parte în contractele de vânzare-cumpărare de piese auto marca Mercedes).

Precum spuneam, persoana juridică îşi manifestă voinţa prin organele sale. Astfel, a fost consacrată teoria organului: voinţa persoanei fizice – organ al persoanei juridice este voinţa a însăşi persoanei juridice; bineînţeles, pentru ca voinţa organului să fie chiar voinţa personei juridice este necesar ca organul să acţioneze în limitele puterilor ce i-au fost conferite prin actul de înfiinţare al persoanei juridice şi prin lege. Dacă acele puteri ce i-au fost conferite sunt depăşite de organul persoanei juridice, atunci voinţa acelui organ nu mai poate fi considerată voinţa persoanei juridice.

În exemplul de mai sus cu persoana juridică ce are ca scop obţinerea de profit prin construirea de autoturisme şi piesele auto trebuie să fie marca Mercedes, organului persoanei juridice (administratorului) îi este conferită puterea de a achiziţiona în numele şi pe seama persoanei juridice doar piese auto marca Mercedes; dacă acţionează în limita puterilor conferite, achiziţionând piese auto marca Mercedes, atunci voinţa organului este chiar voinţa persoanei juridice, persoana juridică fiind parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Dacă, însă, organul depăşeşte puterile ce i-au fost conferite şi achiziţionează piese auto marca BMW, atunci voinţa acelui organ nu mai este voinţa persoanei juridice şi persoana juridică nu mai poate fi parte în contract, drepturile şi obligaţiile nemaifiind născute pe seama persoanei juridice; toate aceste idei (anume că „persoana juridică nu mai poate fi parte în

110

Page 111: Drept Civil tot

contract”, respectiv că „drepturile şi obligaţiile nu mai sunt născute pe seama persoanei juridice”) orbitând, la urma urmelor, în jurul uneia singure: intervenţia nulităţii relative a actului juridic încheiat pe seama persoanei juridice de către organul ce şi-a depăşit puterile, atribuţiile conferite (cu toate acestea, dacă terţul este de bună-credinţă, deci ignoră că organul şi-a depăşit puterile şi consideră că organul a acţionat în limitele puterilor conferite, atunci, potrivit teoriei aparenţei, persoana juridică va avea în patrimoniu obligaţiile generate de actul juridic încheiat de organul său, trebuind să execute, în favoarea terţului de bună-credinţă, respectivele îndatoriri; evident, după ce le-a executat, persoana juridică se poate îndrepta împotriva organului său care şi-a depăşit puterile pentru a obţine ce a dat terţului).

Cu privire la răspunderea civilă pentru fapta proprie a persoanei juridice, se ţine seama de art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954: „faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor”. Spre exemplu, administratorul persoanei juridice, administrator ce avea ca funcţie obţinerea unui profit superior celui realizat de o persoană juridică concurentă, denigrează persoana juridică concurentă susţinând că localurile sale sunt infestate cu gândaci, ceea ce duce la diminuarea serioasă a profiturilor entităţii concurente şi la augmentarea profiturilor persoanei juridice al cărei administrator este el. Într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită a organului persoanei juridice este chiar fapta ilicită a persoanei juridice, aşa încât persoana juridică concurentă poate obţine repararea prejudiciului de la cea dintâi persoană juridică (după ce persoana juridică a reparat paguba, ea are o acţiune în regres sau recursorie împotriva organului său, pentru a obţine ceea ce a dat persoanei juridice prejudiciate). Totuşi, persoana juridică păgubită poate să ceară reparaţia direct de la organul celei dintâi persoane juridice (alin. (4) al art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit”).

2. Sancţiunea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea persoanei juridice.

A. Persoana juridică are o capacitate specială de folosinţă, adică are aptitudinea de a dobândi doar drepturile şi obligaţiile ce sunt în concordanţă cu scopul pentru care a fost creată. Aşadar, o persoană juridică ce are un scop patrimonial (realizarea de profit) nu ar putea dobândi obligaţia de a dona un bun, un contract de donaţie care ar da naştere unei asemenea îndatoriri fiind lovit de nulitate absolută (art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954: „orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”).

B. Domnul profesor face următoarea afirmaţie (p. 282): încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu s-ar putea concretiza fie în încheierea unui act juridic de către un organ al persoanei juridice, însă fără a respecta delimitarea de atribuţii între organe (aşadar, organul ce încheie actul juridic îşi depăşeşte puterile ce i-au fost conferite), fie în încheierea

111

Page 112: Drept Civil tot

actului în numele persoanei juridice de către un individ din colectivul acesteia care nu avea calitatea de organ; într-o astfel de ipoteză, când am discuta, conform domnului profesor, despre încălcarea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, sancţiunea ar fi nulitatea relativă. Într-adevăr, am putea spune că despre o încălcare a capacităţii de exerciţiu ar fi vorba, având în vedere că acea persoană juridică nu putea încheia actul juridic în maniera în care a făcut-o (adică, spre exemplu, printr-un organ ce şi-a depăşit puterile, nerespectând atribuţiile unui alt organ).

3. Reorganizarea persoanei juridice – proces complex, juridic şi economic, în care sunt implicate una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.

Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin: a) comasare; b) divizare şi c) transformare (includerea tranformării în categoria reorganizării persoanei juridice este un aspect discutabil).

A. Comasarea persoanei juridice – contopirea a două sau mai multe persoane juridice existente într-o singură persoană juridică. Comasarea se realizează fie prin fuziune, fie prin absorbţie.

Fuziunea – constă în contopirea a două sau mai multe persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă; persoanele juridice ce fuzionează îşi încetează existenţa, luând naştere o altă persoană juridică nouă (de pildă, persoana juridică A fuzionează cu persoana juridică B, cele două persoane juridice încetându-şi existenţa şi luând naştere o nouă persoană juridică C; persoana juridică C dobândeşte patrimoniile persoanelor juridice A şi B, având loc o transmisiune universală, adică patrimoniile sunt transmise în întregul lor).

Absorbţia – constă în aceea că o persoană juridică existentă înglobează una sau mai multe persoane juridice tot existente, persoanele juridice înglobate încetându-şi existenţa ; aşadar, în cazul absorbţiei, nu are loc naşterea unei persoane juridice noi, ci persoana juridică absorbantă îşi continuă existenţa, pe când persoanele juridice absorbite îşi văd existenţa încetată (şi în cazul absorbţiei are loc o transmisiune universală, în sensul că patrimoniile persoanele juridice absorbite revin în întregime persoanei juridice absorbante).

B. Divizarea este de două feluri: divizare parţială şi divizare totală.

Divizarea parţială – constă în aceea că o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei alte persoane juridice existente sau care ia astfel fiinţă ; în cazul divizării parţiale, persoana juridică din a cărei patrimoniu se desprinde o parte îşi continuă existenţa; în cazul divizării parţiale are loc o transmisiune cu titlu universal, în sensul că doar o

112

Page 113: Drept Civil tot

parte din patrimoniu se transmite unei alte persoane juridice, care persoană juridică ce primeşte o parte din patrimoniu poate fi deja existentă sau poate lua naştere ca urmare a faptului că dobândeşte o parte din patrimoniul unei alte persoane juridice (dobândeşte, altfel zis, o parte din drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale unei alte persoane juridice).

Divizarea totală – constă în aceea că întreg patrimoniul unei persoane juridice se transmite către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă ; în cazul divizării totale are loc o transmisiune universală, iar persoana juridică al cărei patrimoniu este transmis îşi încetează existenţa.

Aşadar, în cazul divizării parţiale, partea din patrimoniul persoanei juridice se poate transmite chiar şi unei singure persoane juridice; în cazul divizării totale, întreg patrimoniul persoanei juridice se transmite către cel puţin două persoane juridice.

C. Transformare persoanei juridice – potrivit d-nului profesor, transformarea persoanei juridice semnifică faptul că o persoană juridică trece dintr-o categorie de persoane juridice în alta (p. 286) şi sugerează că, în cazul transformării, nu are loc încetarea unei persoane juridice vechi şi naşterea unei persoane juridice noi (p. 283).

Alţi autori sunt de părere că transformarea persoanei juridice este o operaţiune juridică complexă care constă în încetarea unei persoane juridice vechi şi naşterea concomitentă a unei persoane juridice noi, persoana juridică nouă fiind succesoarea universală, continuatoarea persoanei juridice vechi (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 559) şi că transformarea persoanei juridice este o noţiune juridică ce nu se confundă cu reorganizarea persoanei juridice, transformarea persoanei juridice fiind o noţiune distinctă şi autonomă (Gh. Beleiu, op. cit., p. 560). Această a doua părere mi se pare mai apropiată de realitate, întrucât viziunea d-nului profesor ar duce la consecinţe inacceptabile: de pildă, în cazul UNBR se vorbeşte despre transformare persoanei juridice; dacă am accepta viziunea d-nului profesor, cum că prin transformare o persoană juridică trece dintr-o categorie în alta, ar însemna ca UNBR să treacă în categoria persoanelor juridice de drept privat, având în vedere că UAR (care s-a transformat în UNBR) era persoană juridică de drept public, potrivit CEDO. Aşadar, în cazul transformării persoanei juridice, avem de a face cu încetarea unei persoane juridice vechi şi naşterea concomitentă a unei persoane juridice noi, persoană juridică nouă ce dobândeşte întreg patrimoniul persoanei juridice vechi şi personalitatea juridică a entităţii vechi, fiind continuatoarea persoanei juridice vechi.

Astfel fiind, în cazul divizării totale, întreg patrimoniul se transmite către două sau mai multe persoane juridice; în cazul transformării, întreg patrimoniul se transmite unei singure persoane juridice.

113

Page 114: Drept Civil tot

4. Încetarea persoanei juridice – constă în dispariţia persoanei juridice ca subiect de drept, sfârşitul capacităţii sale speciale de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu.

Persoana juridică încetează în ipoteza absorbţiei (încetarea persoanelor juridice absorbite), fuziunii (încetează persoanele juridice ce fuzionează), divizării totale (încetează persoana juridică al cărei patrimoniu este transmis) şi dizolvării.

Totuşi, în cazul absorbţiei activitatea persoanelor absorbite este preluată de persoana juridică absorbantă (în sensul că persoana juridică absorbantă, preluând obligaţiile patrimoniale ale persoanelor juridice absorbite, va trebui să execute acele obligaţii, deci să efectueze o anumită prestaţie, o anumită activitate), în cazul fuziunii activitatea persoanelor juridice ce fuzionează este preluată de noua persoană juridică ce se naşte ca urmare a fuziunii, iar în cazul divizării totale activitatea persoanei juridice ce încetează este preluată de acele cel puţin două persoane juridice ce dobândesc patrimoniul persoanei juridice divizate total.

În ipoteza dizolvării, persoana juridică pur şi simplu îşi încetează complet existenţa şi activitatea. Dizolvarea intervine, de pildă pe marginea societăţilor comerciale, în ipoteze precum (art. 227 din Legea nr. 31/1990): trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; hotărârea adunării generale etc.

Referitor la dizolvare, mai trebuie spus că ea este însoţită de lichidarea patrimoniului persoanei juridice (lichidarea patrimoniului persoanei juridice dizolvate presupune operaţiuni de realizare a activului patrimonial –de pildă, realizarea demersurilor pentru ca persoanei juridice să i se restituie o sumă de bani împrumutată- şi de plată a pasivului patrimonial –de pildă, executarea unei obligaţii de predare a bunului pe care persoana juridică l-a vândut-).

5. Stabilirea identităţii persoanei juridice – presupune individualizarea persoanei juridice printr-o seamă de elemente care să permită identificarea sa de către societate.

Principalele mijloace de individualizare a persoanei juridice sunt denumirea şi sediul. Alte mijloace de individualizare sau de identificare a persoanei juridice sunt acestea: naţionalitatea, codul unic de înregistrare (CUI), numărul de înregistrare în Registrul Comerţului (în cazul societăţilor comerciale), contul bancar, firma, emblema.

Aceste elemente de identificare sunt drepturi subiective nepatrimoniale ale persoanei juridice.

114

Page 115: Drept Civil tot

A. Denumirea persoanei juridice este un cuvânt sau un grup de cuvinte care individualizează persoana juridică; denumirea este echivalentul numelui persoanei fizice.

B. Sediul persoanei juridice este un drept subiectiv nepatrimonial de individualizare a persoanei juridice prin localizarea sa în spaţiu; totodată, sediul este un element de fapt, anume locul, adresa la care persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în principal.

- consecinţele care depind de sediu sunt acestea: a) competenţa teritorială a instanţelor se stabileşte în funcţie de sediu (art. 7 C. pr. civ.: „cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal”; aşadar, dacă persoana juridică este pârâtă într-un proces, instanţa competentă ratione loci va fi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul persoanei juridice);

b) citaţiile şi actele de procedură se comunică la sediul persoanei juridice (art. 87 C. pr. civ.: „vor fi citaţi: persoanele juridice de drept privat, la sediul principal”);

c) plata obligaţiilor civile se face la sediul persoanei juridice-debitoare (art. 1104 alin. (3) C. civ.; de pildă, o asociaţie se obligă să construiască un avion din lemn pentru o persoană fizică; acea obligaţie de a construi avionul, obligaţie a cărei debitoare este asociaţia, se execută la sediul asociaţiei).

C. Naţionalitatea persoanei juridice – element de individualizare a persoanei juridice ce rezultă din apartenenţa persoanei juridice la un anumit stat (mai exact, persoana juridică aparţine statului în care se regăseşte sediul său).

D. Firma este denumirea sub care o persoană juridică îşi exercită comerţul; firma nu se confundă cu denumirea persoanei juridice; firma cuprinde denumirea şi, de asemenea, menţiunea formei juridice a societăţii comerciale (de exemplu, firma ar fi aceasta: SC X SRL; denumirea este doar X).

E. Emblema este semnul care deosebeşte o persoană juridică-comerciant de o alta.

Seminarul 12 – Raportul juridi civil cu pluralitate de subiecte. Bunurile

Raportul juridic civil cu pluralitate de subiecte

115

Page 116: Drept Civil tot

1. Raportul juridic civil este unul cu pluralitate de subiecte atunci c â nd există fie mai multe subiecte active ( pluralitate activă ), fie mai multe subiecte pasive ( pluralitate pasivă ), fie, deopotrivă, mai multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive ( pluralitate mixtă ).

2. În raporturile juridice în care subiectul pasiv este nedeterminat ( raporturile juridice reale , adică acelea care au în conţinut un drept real, cum este dreptul de proprietate), pluralitate poate fi doar activă , adică există mai mulţi titulari ai dreptului real (de pildă, ai dreptului de proprietate).

Aşadar, în cazul raporturilor juridice civile reale ce au în conţinut un drept de proprietate, pluralitatea activă cunoaşte mai ales trei forme:

a) coproprietatea - mai multe persoane au o cotă parte matematică din dreptul de proprietate asupra unui bun determinat (de pildă, trei persoane construiesc o casă, astfel încât acea casă se va afla în coproprietatea celor trei persoane, adică fiecare dintre cele trei persoane va avea o cotă-parte matematică -1/3- din dreptul de proprietate asupra casei);

b) indiviziunea - mai multe persoane au o cotă parte matematică din dreptul de proprietate asupra unui patrimoniu, adică asupra unei universalităţi juridice (de pildă, se deschide succesiunea unei persoane care are trei moştenitori; fiecare moştenitor va avea o cotă parte matematică -1/3- din patrimoniul defunctului);

c) devălmăşia - mai multe persoane nu au precizată cota parte matematică din dreptul de proprietate, cotă parte ce se stabileşte doar atunci când devălmăşia încetează prin partaj (de pildă, bunurile comune ale soţilor –bunurile dobândite în timpul căsătoriei- sunt guvernate de devălmăşie, adică soţii nu au stabilită o cotă parte matematică din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune, cotă parte matematică ce se stabileşte doar cu ocazia partajului).

3. În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale de creanţă sau obligaţionale, adică acelea care au în conţinut un drept de creanţă, pluralitatea poate fi activă (mai mulţi creditori), poate fi pasivă (mai mulţi debitori) sau poate fi mixtă (deopotrivă mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).

Raporturile juridice civile patrimoniale obligaţionale sunt guvernate de regula divizibilităţii , adică fiecare creditor poate cere doar partea sa din prestaţie şi fiecare debitor poate fi ţinut să dea doar partea sa din prestaţie (de pildă, dacă trei debitori trebuie să restituie 1200 de lei –pluralitate pasivă-, atunci fiecare debitor poate fi ţinut să dea doar partea sa din prestaţie, adică, să zicem, câte 400 de lei; dacă un debitor le datorează la trei creditori

116

Page 117: Drept Civil tot

–pluralitate activă- 1200 de lei, atunci fiecare creditor poate cere doar partea sa din prestaţie, adică, să zicem, câte 400 de lei).

Excepţiile de la regula divizibilităţii, regulă ce guvernează raporturile juridice civile patrimoniale de creanţă sau obligaţionale, ar fi acestea:

a) solidaritatea activă (există mai mulţi creditori şi oricare creditor poate pretinde, poate cere de la debitor prestaţia în întregime); solidaritatea pasivă (există mai mulţi debitori şi oricare debitor poate fi ţinut să dea prestaţia în întregime); solidaritatea mixtă (există, deopotrivă, mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori, iar oricare creditor poate cere prestaţia în întregime de la oricare debitor, oricare debitor fiind ţinut să dea prestaţia în întegime);

b) indivizibilitatea naturală (există atunci când bunul –obiect derivat sau subsidiar al raportului juridic civil- este indivizibil, caz în care oricare debitor poate fi ţinut să execute prestaţia în întregime; de pildă, un cal este împrumutat la doi debitori, aşa încât, oricare debitor este ţinut să execute prestaţia în întregime, adică să restituie calul, căci ar fi cu neputinţă ca acel cal să fie divizat fără a-i schimba destinaţia economică, aşa încât fiecare codebitor să execute doar partea sa din prestaţie); indivizibilitatea convenţională (intervine atunci când părţile stabilesc prin contract că obiectul obligaţiei este indivizibil; de pildă, la două persoane le sunt împrumutate prin acelaşi contract două autoturisme, iar părţile stabilesc că obiectul obligaţiei –anume, restituirea celor două autoturisme- este indivizibil, aşa încât oricare dintre cei doi debitori va trebui să dea în întregime prestaţia, adică să restituie ambele autoturisme);

c)obligaţiile in solidum (caracterizează ipotezele de răspundere civilă pentru fapta altuia, aşa cum este răspunderea civilă a părinţilor pentru fapta ilicită a copiilor minori; după ce părintele a despăgubit victima are o acţiune recursorie sau în regres împotriva copilului său pentru a obţine de la acesta din urmă ceea ce el, părintele, a dat victimei).

Bunurile

I. Bunurile necorporale şi bunurile corporale.

117

Page 118: Drept Civil tot

I. 1. Bunurile necorporale sunt drepturi subiective patrimoniale sau nepatrimoniale pe care legea le aduce în sfera bunurilor (de pildă, art. 471 C. civ. prevede că “sunt imobile prin obiectul la care se aplicã: uzufructul lucrurilor imobile”); aşadar, dreptul real principal reprezentat de uzufruct este un bun imobil necorporal. Având în vedere că uzufructul are ca obiect un bun corporal (de pildă, o clădire) şi că uzufructul este un bun necorporal, am putea spune că suntem în prezenţa următoarei idei: un bun (necorporal) are ca obiect un alt bun (corporal).

Drepturile nepatrimoniale precum firma persoanei juridice sunt un bun necorporal, întrucât, referitor la firmă, legea (art. 11 din Legea nr. 11/1991) o include în sfera bunurilor.

Aşadar, pentru ca un drept subiectiv să fie un bun necorporal se impune ca acel drept subiectiv să fie inclus de lege în sfera bunurilor.

I. 2. Bunurile corporale sunt lucruri ce au fost apropriate sub forma dreptului de proprietate. De pildă, o persoană fizică prinde un iepure, aşa încât acel iepure este un bun corporal, adică un bun apropriat sub forma dreptului de proprietate, persoană fizică având un drept de proprietate asupra animalului (aproprierea este o expresie juridică echivalentă dreptului de proprietate).

Aşadar, drepturile subiective patrimoniale sunt bunuri necorporale: dreptul de uzufruct ce are ca obiect un imobil corporal este un bun imobil necorporal prin obiectul la care se aplică; dreptul de uzufruct ce are ca obiect un mobil corporal este un bun mobil necorporal prin determinarea legii.

II. Bunuri imobile şi bunuri mobile (art. 461 C. civ.: “toate bunurile sunt mobile sau imobile”; art. 536 Noul C. civ.: “bunurile sunt mobile sau imobile”).

II. 1. Bunurile imobile sunt de trei feluri:

a) bunuri imobile prin natura lor (bunurile imobile prin natura lor sunt acelea care nu se pot mişca dintr-un loc într-altul): fondurile de pământ (fondurile de pământ cuprind solul –suprafaţa fondului-, subsolul –subfaţa solului- şi spaţiul aerian); edificiile (adică acele construcţii realizate de mâna omului prin încorporarea trainică de materiale la nivelului solului –de pildă, o casă- sau la nivelul subsolului –de pildă, o pivniţă-); vegetaţiile încorporate în sol (în cazul vegetaţiilor, dacă le privim din perspectiva încorporării lor în sol, sunt bunuri imobile prin natura lor; dacă, însă, privim vegetaţiile din perspectiva desprinderii lor viitoare de la sol, atunci sunt bunuri mobile prin anticipaţie);

b) bunuri imobile prin destinaţie (bunuri mobile prin natura lor, dar care, printr-o ficţiune juridică, sunt considerate bunuri imobile datorită legăturii care le uneşte cu bunurile imobile

118

Page 119: Drept Civil tot

prin natura lor): bunurile mobile afectate pentru exploatarea unui imobil prin natura sa sunt bunuri imobile prin destinaţie (de pildă, un cal afectat pentru exploatarea agricolă a unui fond de pământ este un bun imobil prin destinaţie); bunurile mobile ataşate stabil la un bun imobil prin natura sa sunt, de asemenea, bunuri imobile prin destinaţie (de pildă, o statuie este ataşată cu ciment de peretele unei case, aşa încât acea statuie va fi un bun imobil prin destinaţie); condiţiile generale cerute pentru ca un bun să fie considerat un imobil prin destinaţie:

- unicitatea proprietarului (aceeaşi persoană trebuie să fie proprietarul atât a bunului mobil afectat pentru exploatarea unui imobil prin natura sa ori a bunului mobil ataşat stabil la un imobil prin natura sa, cât şi a imobilului prin natura sa)

- caracterul accesoriu al bunului mobil afectat pentru exploatarea unui imobil prin natura sa ori, după caz, ataşat stabil la un bun imobil prin natura sa (caracterul accesoriu al bunului mobil rezultă din voinţa proprietarului, care doreşte ca acel bun mobil să fie destinat exploatării unui imobil prin natura sa ori să fie ataşat stabil la un imobil prin natura sa); utilitatea categoriei bunurilor imobile prin destinaţie ar putea consta în aceea că, în ipoteza unui legat al tuturor bunurilor mobile, legatarul tuturor bunurilor mobile nu va putea să pretindă imobilele prin destinaţie, adică bunurile mobile destinate exploatării unui imobil prin natura sa ori mobilele ataşate stabil la un imobil prin natura sa;

c) bunuri imobile prin obiectul la care se aplică ar fi acestea: drepturile reale asupra imobilelor (de pildă, uzufructul unui bun corporal imobil; aşa cum am văzut, uzufructul este un bun imobil incorporal atunci când are ca obiect un bun imobil corporal); acţiunile în justiţie ce au ca obiect un bun imobil corporal (de pildă, acţiunea în revendicarea unui teren).

II. 2. Bunurile mobile sunt, la rândul lor, de trei feluri:

a) bunuri mobile prin natura lor (de pildă, un autoturism);

b) bunuri mobile prin determinarea legii, adică bunurile mobile necorporale (spre exemplu, drepturile de creanţă, dreptul de uzufruct ce are ca obiect un bun mobil corporal –de pildă, un autoturism);

c) bunuri mobile prin anticipaţie (vegetaţiile, dacă le privim din perspectiva viitoarei lor desprinderi de la sol, vor fi bunuri mobile prin anticipaţie; de pildă, recoltele, încă încorporate în sol, sunt vândute de către agricultor, părţile contractante anticipând viitoarea calitate de bunuri mobile a acelor recolte, aşa încât recoltele vor fi considerate bunuri mobile prin anticipaţie).

119

Page 120: Drept Civil tot

III. Bunuri determinate individual (bunuri certe), bunuri determinate prin genul lor (bunuri generice) şi bunuri viitoare.

1. Bunurile determinate individual (bunurile certe) ar fi acelea individualizate prin indicarea tuturor trăsăturilor lor: de pildă, un autotrism marca Mercedes, din anul 2003, cu o anumită capacitate cilindirică etc.

2. Bunurile determinate prin genul lor (bunurile generice) sunt acelea determinate prin referire la specia lor: de pildă, 10 tone de grâu din recolta anului 2007.

3. Bunurile viitoare sunt acelea care nu există în prezent (la momentul încheierii actului), ele urmând a fi relizate în viitor: de pildă, o casă ce urmează a fi construită.

Clasificarea bunurilor în bunuri certe, bunuri generice şi bunuri viitoare interesează doar problematica obiectului actului juridic, clasificarea acestea se face doar în considerarea actelor juridice.

Utilitatea practică a distincţiei priveşte, aşadar, următoarele aspecte:

a) transferul proprietăţii – în cazul bunurilor certe (determinate individual) dreptul de proprietate se transferă, ca regulă şi dacă părţile nu prevăd altfel, la chiar momentul realizării acordului de voinţe;

- în cazul bunurilor generice (determinate prin genul lor) transferul dreptului de proprietate nu are loc la chiar momentul realizării acordului de voinţe, ci doar atunci când are loc separarea materială de celelalte bunuri de acelaşi gen: de pildă, părţile stabilesc că se vând 10 tone de grâu din recolta anului 2007 (aşadar, suntem în prezenţa unui bun generic); contractul de vânzare-cumpărare este valabil încheiat, însă proprietatea asupra celor 10 tone nu se transferă la cumpărător decât atunci când cele 10 tone sunt separate material de celelalte bunuri de acelaşi gen (altfel zis, proprietatea se transferă doar când părţile efectiv separă material, spre exemplu prin cântărire, 10 tone de grâu din, să zicem, hambarul unde se regăsesc 100 de tone de grâu);

- în cazul bunurilor viitoare, de asemenea, proprietatea nu se poate transfera la momentul încheierii actului juridic, întrucât bunul nu există la acel moment.

b) suportarea riscului pierii fortuite a bunului (suportarea riscului înseamnă suportarea pagubei; pieirea fortuită înseamnă distrugerea bunului independent de voinţa părţilor contractante: de pildă, bunul este distrus de fulger); regula ce guvernează suportarea riscului pieirii fortuite este “res perit domino” (adică, suportarea riscului pieirii fortuite se realizează de către proprietarul bunului) – în cazul bunurilor certe (determinate individual), suportarea riscului pieirii fortuite se va realiza de către proprietar (de pildă, se înstrăinează un

120

Page 121: Drept Civil tot

autoturism deteminat individual, ceea ce înseamnă că în momentul realizării acordului de voinţe cumpărătorul devine proprietar, chiar dacă bunul cert nu a fost predat de către vânzător şi cumpărătorul nu a plătit preţul –art. 1295 C. civ.-; dacă bunul piere fortuit până la momentul predării, atunci riscul pieirii fortuite va fi suportat de cumpărător, ceea ce înseamnă că, deşi bunul nu-i mai poate fi predat, el va trebui să plătească preţul);

- în cazul bunurilor determinate prin genul lor (bunurilor generice), proprietatea nu se transferă la momentul încheierii contractului, aşa încât vânzătorul (ce rămâne proprietar) este cel care suportă riscul pieirii fortuite, în sensul că vânzătorul va trebui să procure o altă cantitate de acelaşi fel de bunuri: de pildă, se vând 10 tone de grâu din recolta anului 2007, iar până la predarea bunurilor, întreaga cantitate din hambar (100 de tone) este distrusă de un fulger; într-o atare ipoteză, am văzut mai sus că proprietatea nu se transferă decât atunci când cele 10 tone de grâu sunt separate materiale de cele 100 de tone, ceea ce se realizează prin cântărire, de regulă cu ocazia predării bunurilor, aşa încât, dacă bunurile pier fortuit, vânzătorul va trebui să procure alte 10 tone de grâu din recolta anului 2007; finalmente, se poate spune că bunurile generice nu pier (“Genera non pereunt”), întrucât tot timpul ele vor putea fi procurate dintr-un alt loc.

IV. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.

1. Bunurile nefungibile se apropie până la identificare de categoria bunurilor determinate individual (bunurilor certe); bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii: de pildă, se împrumută un autoturism marca Mercedes, din anul 2003 etc.; debitorul va trebui să restituie exact acel autoturism, neputându-l înlocui cu un alt bun în executarea obligaţiei de restituire; de asemenea, observăm că bunul nefungibil este un bun cert (determinat individual).

2. Bunurile fungibile se apropie până la identificare de categoria bunurilor determinate prin genul lor (bunurilor generice); bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii: de pildă, se împrumută 10 tone de grâu din recolta anului 2007; debitorul va trebui să restituie 10 tone de grâu din recolta anului 2007, însă nu chiar exact aceleaşi 10 tone ce au fost împrumutate.

V. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

121

Page 122: Drept Civil tot

1. Bunurile consumptibile sunt acelea care, folosite potrivit destinaţiei lor economice obişnuite, îşi consumă substanţa de la prima folosire: de pildă, 10 tone de grâu sunt bunuri consumptibile, întrucât, folosite fiind potrivit destinaţiei lor economice obişnuite, îşi consumă substanţa de la prima folosire (aşadar, am putea zice că cele 10 tone de grâu sunt bunuri generice, fungibile şi consumptibile).

2. Bunurile neconsumptibile sunt acelea care, folosite potrivit detinaţiei lor economice obişnuite, nu-şi consumă substanţa de la prima folosire: de pildă, un autoturism marca Mercedes, din anul 2003 etc.

VI. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.

1. Bunurile divizibile sunt acelea care pot fi împărţite (divizate) fără ca prin aceasta să li schimbe destinaţia economică anterioară: de pildă, un teren care avea anterior ca destinaţie economică aceea de a se realiza construcţii la suprafaţa sa, chiar dacă va fi divizat în parcele, nu-şi va pierde destinaţia economică anterioară (pe acele parcele putând fi construite clădiri).

2. Bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite (divizate) fără ca prin aceasta să nu li se schimbe destinaţia economică anterioară: de pildă, un cal care avea anterior destinaţia economică de a fi folosit la exploatarea agricolă a unui teren nu poate fi împărţit (divizat) fără a nu i se schimba destinaţia economică anterioară (dacă acel cal va fi împărţit, divizat, el nu mai poate avea destinaţia economică anterioară –exploatarea agricolă-, ci va avea o cu totul altă destinaţie economică –de pildă, una alimentară-).

VII. Bunuri principale şi bunuri accesorii.

1. Bunurile principale sunt acelea care se folosesc în mod independent, deci nu servesc la utilizarea unui alt bun.

2. Bunurile accesorii sunt acelea care nu se folosesc în mod independent, deci servesc la utilizarea unui bun principal (cazul imobilelor prin destinaţie, spre exemplu a bunurilor mobile ce sunt afectate exploatării unui imobil prin natura sa).

VIII. Fructe şi producte.

122

Page 123: Drept Civil tot

1. Fructele sunt bunuri realizate de un alt bun, fără a se consuma substanţa celui din urmă bun.

Fructele sunt de trei feluri:

a) fructe naturale – acelea care se realizează fără vreo intervenţie a omului (de pildă, fructele de pădure);

b) fructele industriale – acelea care se realizează prin munca omului (de pildă, recoltele);

c) fructele civile – echivalentul folosinţei unui bun de către o altă persoană decât proprietarul (de pildă, chiriile).

Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la momentul desprinderii lor de bunul care le produce, adică dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la momentul culegerii.

Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte “zi cu zi” (art. 550 alin. (3) din Noul C.civ.), chiar dacă nu au fost încasate: de pildă, proprietarul închiriază un apartament pe o durată de un an de zile şi chiar dacă nu încasează în acel an nicio chirie, el totuşi le va dobândi, putând, spre exemplu, să ceară acele chirii de la locatar după 3 luni de la ajungerea la termen a contractului de locaţiune.

2. Productele sunt bunuri realizate de un alt bun, însă se consumă substanţa celui din urmă bun: de pildă, copacii dintr-o pădure sunt producte, întrucât obţinerea acelor copaci va duce la consumarea substanţei bunului care îi produce (adică, a pădurii).

Dreptul de proprietate asupra productelor se dobândeşte la momentul desprinderii lor de bunul care le produce.

IX. Bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată – clasificarea priveşte bunurile aparţinând Statului şi bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ; bunurile aparţinând particularilor sunt tot timpul obiectul proprietăţii private, aşa încât, particularii putând avea doar bunuri proprietate privată, nu are vreun sens a discuta, în cazul lor, depre prezenta clasificare.

1. Bunurile din domeniul public al Statului sau al unităţilor administrativ teritoriale sunt bunuri proprietate publică; prin urmare ele sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate), insesizabile (nu pot fi urmărite de creditorii Statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale) şi imprescriptibile (adică, imobilele proprietate publică nu pot fi dobândite prin prescripţia

123

Page 124: Drept Civil tot

achizitivă –uzucapiune; mobilele proprietate publică nu pot fi dobândite prin posesia de bună-credinţă, nefiind incident art. 1909 alin. (1) C. civ.).

2. Bunurile din domeniul privat al Statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale sunt bunuri proprietate privată; astfel de bunuri sunt alienabile, sesizabile şi prescriptibile.

X. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil; bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi transmise de la o persoană la alta; bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea ce nu pot fi transmise.

Bunurile scoase din circuitul civil ar fi, de pildă, bunurile proprietate publică, care, precum ziceam mai sus, sunt inalienabile.

124