1

UNIVERSITATEA ROMANO – AMERICANĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMANT CU FREGVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA: DREPT

DREPT CIVIL 4 – TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Suport de Curs pentru Învăţămant cu Frecvenţă Redusă

Titular de disciplină

PROF. UNIV. DR. GHEORGHE BOTEA

Asist. Univ. Drd. Tudor Valerică

Prep. Univ. Panţu Ioana Cristina

ANUL II – Semestrul II

2

TTEEMMAA II -- CCOONNSSIIDDEERRAAŢŢIIII GGEENNEERRAALLEE PPRRIIVVIINNDD RRAAPPOORRTTUULL DDEE

OOBBLLIIGGAAŢŢIIII.. IIZZVVOOAARREELLEE OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLOORR ŞŞII CCLLAASSIIFFIICCAARREEAA LLOORR

11.. OOBBIIEECCTTIIVVEE -- îînnssuuşşiirreeaa şşii îînnţţeelleeggeerreeaa nnooţţiiuunniiii pprriivviinndd oobblliiggaaţţiiiillee

2. CONŢINUTUL TEMEI - Definiţia obligaţiei, analiza raportului juridic de

obligaţie (structura) şi izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor

1. Definiţia obligaţiei Obligaţia este un raport juridic civil în virtutea căreia o persoană (sau mai

multe persoane) numită creditor are dreptul să ceară unei alte persoane (sau mai

multor persoane) numită debitor îndeplinirea unei anumite acţiuni sau abţinerea

de la o anumită acţiune.

Din definiţie rezultă că raportul juridic de obligaţie se stabileşte între persoane

determinate - creditor şi debitor; în virtutea sa creditorul are dreptul să ceară

debitorului îndeplinirea unei anumite acţiuni sau abţinerea de la o anumită acţiune.

Deci, din raportul juridic de obligaţie rezultă că unul din elementele raportului îl

constituie sarcina (datoria) debitorului, celălalt element îl constituie dreptul

(creanţa) creditorului.

2. Analiza raportului juridic de obligaţie (structura)

a) Subiectele raportului juridic sunt: creditorul şi debitorul, care pot fi persoane

fizice sau juridice.

Creditorul este persoana care în raportul de obligaţie are dreptul de a cere

executarea prestaţiei; persoana căreia îi incumbă obligaţia se numeşte debitor. În

majoritatea raporturilor juridice de obligaţii fiecărui subiect îi revine şi drepturi şi

obligaţii, de exemplu: drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, ale

furnizorului şi beneficiarului, ale antreprenorului şi beneficiarului, etc.

b) Obiectul raportului juridic de obligaţie

Obiectul raportului juridic de obligaţie este acţiunea ori abţinerea la care este

îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, indiferent de

împrejurarea că raportul juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale ori

drepturi de creanţă.

După obiectul lor, obligaţiile pot fi împărţite în trei categorii: de a da, de a face

şi de a nu face.

Se înţelege prin obligaţiuni de a da, acelea prin care debitorul se obligă să

transfere sau să constituie în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un

alt drept real.

Obligaţiunea de a face are drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu

excepţia transferării unui drept real. Cu alte cuvinte, a face, înseamnă a săvârşi

anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii.

Obligaţiunea de a nu face are drept obiect să împiedice pe debitor să facă ceva,

pe care debitorul l-ar putea face dacă nu s-ar fi obligat să se abţină de a-l face.

c) Conţinutul raportului juridic de obligaţie

3

Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din drepturile subiectului

activ şi din obligaţiile subiectului pasiv. Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între

părţile raportului juridic de obligaţie sunt interdependente. Drepturilor creditorului

le corespund obligaţiile debitorului şi invers, obligaţiilor debitorului le corespund

drepturile creditorului.

d) Sancţiunea obligaţiei

Principalul mijloc de constrângere în caz de neexecutare este acţiunea în justiţie,

urmată de executarea silită asupra bunurilor debitorului. Executarea silită constă în

constrângerea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de creditor, în cazul în

care n-o face de bună voie.

3. Izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor

Definiţie. Se numesc izvoare ale obligaţiei faptele juridice simple sau

complexe de care dreptul obiectiv leagă naşterea raporturilor de obligaţii.

Conform Codului civil român, principalele izvoare de obligaţii sunt: contractul,

cvazicontractul, delictul, cvazidelictul şi legea.

În ce priveşte deosebirea ce se face între delictul civil şi cvazidelictul civil,

precizăm că noţiunea de cvazidelict este inutilă. Într-adevăr în ambele cazuri

izvorul obligaţiei îl constituie faptul ilicit culpabil prin care se cauzează un

prejudiciu unei persoane, numai că în cazul delictului culpa îmbracă forma

intenţiei, iar în cazul cvazidelictului forma neglijenţei sau imprudenţei. În plus de

aceasta, indiferent dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu s-a săvârşit cu

intenţie sau numai din neglijenţă ori imprudenţă, în ambele cazuri autorul va fi

obligat să repare integral paguba cauzată victimei prin fapta sa ilicită. Rezultă deci,

că această clasificare care are la bază anumite criterii secundare nu-şi găseşte

justificarea atunci când socoteşte cvazidelictul ca un izvor distinct de obligaţii faţă

de delict.

Totodată, clasificarea izvoarelor obligaţiilor este însă şi incompletă întrucât

printre actele juridice - în afară de contract - nu face nici o referire la actul juridic

unilateral.

Manifestările de voinţă unilaterale (testamentul) şi acordurile de voinţă

(contractele) sunt acte juridice; cvazicontractul, delictul şi cvazidelictul sunt fapte

juridice. În consecinţă, sursele de obligaţii pot fi rezumate la două grupe: actele

juridice şi faptele juridice corespund unei viziuni ştiinţifice şi raţionale. Adăugarea

cvazicontractului, a cvazidelictului şi a legii, ca izvoare distincte de obligaţii este

criticată cu just cuvânt ca inexactă sub raport ştiinţific şi inutilă sub aspect practic.

Diviziunea izvoarelor de obligaţii în două grupe, acte juridice şi fapte juridice

este propusă de Istrate Micescu, însuşită şi repetată de profesorii Constantin

Stătescu şi Corneliu Bârsan în Tratatul de obligaţii la care m-am referit anterior.

33.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

II.. DDeeffiinniiţţii oobblliiggaaţţiiaa..

IIII.. CCee îînnţţeelleeggeeţţii pprriinn rraappoorrttuull jjuurriiddiicc ddee oobblliiggaaţţiiee..

4

TTEEMMAA 22 -- CCOONNTTRRAACCTTUULL CCAA IIZZVVOORR DDEE OOBBLLIIGGAAŢŢIIII

I. OBIECTIVE - Analiza contractului ca izvor de obligaţii, în conformitate

cu legislaţia în vigoare, literatura juridică română şi străină pertinentă

II. CONŢINUTUL TEMEI - Caracterizarea generală a contractului şi

efectele contractului

I. Caracterizarea generală a contractului

Noţiunea de contract

Conform art. 942 Cod civil, contractul poate fi definit ca un acord de voinţă

între două sau mai multe persoane, având ca obiect naşterea, modificarea sau

stingerea unui raport juridic civil.

Prin ordinea publică se înţelege ordinea politica, economică şi socială a

statului nostru. Contractele care ar contraveni normelor şi principiilor de drept care

statornicesc ordinea politică sau social-economică sunt nule.

Prin bunele moravuri trebuie să înţelegem regulile de convieţuire socială care

reflectă cerinţele moralei în ce priveşte raporturile dintre oameni. Fără a constitui

un izvor de drept, o formă de exprimare a normelor de drept, regulile de

convieţuire socială, au o deosebită însemnătate, prin faptul că ele constituie un

criteriu de apreciere a conduitei oamenilor cu ocazia exercitării drepturilor civile.

Orice contract care ar aduce atingerea regulilor de convieţuire socială va fi

considerat nul.

În limitele arătate, persoanele fizice şi juridice pot încheia contracte speciale

prevăzute şi reglementate de acte normative, aşa-zisele contracte numite (de

exemplu: vânzarea-cumpărarea, depozitul, împrumutul, donaţia, etc.) cu privire la

care se aplică regulile din partea generală a dreptului obligaţiilor. În afară de

contractele numite, părţile pot încheia şi contracte nenumite, adică contracte, care

nu sunt special prevăzute şi reglementate de lege (de ex. contractul de întreţinere).

Menţionăm că nici Codul civil şi nici alte acte normative nu interzic încheierea

contractelor mixte. Se numeşte mixt contractul care dă naştere unor obligaţii, care

se încadrează în două sau chiar mai multe contracte numite. De exemplu o parte se

obligă a transmite un lucru în proprietatea celeilalte părţi, iar aceasta din urmă se

obligă să efectueze pe propriul său risc o anumită lucrare. Un asemenea contract

reuneşte obligaţiile reglementate de Codul civil în cadrul contractului de vânzare-

cumpărare şi a celui de antrepriză.

Importanţa contractului

Contractul serveşte drept forma juridică pentru satisfacerea nevoilor materiale şi

spirituale ale cetăţenilor. În dreptul nostru, raporturile contractuale se

caracterizează prin egalitatea reală a tuturor persoanelor, prevăzută şi garantată în

toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale.

5

Clasificarea contractelor

a) Contracte bilaterale şi unilaterale

După cum dau sau nu naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi,

contractele se împart în contracte bilaterale sau sinalagmatice şi contracte

unilaterale.

Contractul bilateral este acela care dă naştere la obligaţii reciproce între părţile

contractante (art. 943 Cod civil), fiecare parte contractantă stipulează o creanţă

contra celeilalte concomitent cu obligaţia pe care şi-o asumă faţă de aceasta. Cu

alte cuvinte, contractele bilaterale fac să se nască drepturi şi obligaţii pentru

ambele părţi contractante, fiecare parte este totodată şi creditor şi debitor. De

exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi

în acelaşi timp debitor cu privire la predarea lucrului vândut.

Sunt contracte bilaterale: vânzarea, schimbul, locaţiunea, contractul de

asigurare, furnizare, etc.

Contractul unilateral este acela în care una din părţi se obligă faţă de alta, fără

ca aceasta din urmă să se oblige faţă de prima (art. 944 Cod civil). Contractul

unilateral dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, însă obligaţia

odată acceptată de celălalt contractant nu mai poate fi suprimată prin simpla voinţă

a celui care se obligă (debitor). Sunt contracte unilaterale: împrumutul, depozitul,

mandatul gratuit, fidejusiunea, etc.

Contractul unilateral nu trebuie confundat cu actul unilateral. Într-adevăr, în

timp ce actul unilateral este opera unei singure voinţe şi deci nu poate fi socotit

contract, de exemplu testamentul, dimpotrivă, contractul unilateral este un act

juridic bilateral, adică un acord de două voinţe. Cu alte cuvinte, contractul este

totdeauna un act juridic bilateral din punct de vedere al formării sale. Sub raportul

efectelor lor, contractele se împart, însă, în contracte unilaterale şi bilaterale după

cum generează obligaţii în sarcina uneia sau a ambelor părţi, din însăşi momentul

încheierii contractului.

b) După scopul urmărit de către părţi, contractele se pot împărţi în contracte cu

titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.

Contractul cu titlul oneros este acela în care fiecare dintre părţile contractante

urmăreşte să-şi procure un folos patrimonial în schimbul prestaţiunii sale (art. 945

Cod civil). Sunt contracte cu titlu oneros: vânzarea, schimbul, contractul de

asigurare, locaţiunea, societatea, etc.

Contractul cu titlu gratuit este acela prin care una din părţi primeşte de la

cealaltă o prestaţie fără a da ceva în schimb (art. 946 Cod civil).

Din categoria contractelor cu titlu gratuit fac parte liberalităţile, şi actele

dezinteresate.

c) Contractele cu titlu oneros se subdivid, la rândul lor în contracte

comutative şi aleatorii (art. 947 Cod civil).

Contractul comutativ este un contract cu titlu oneros atunci când întinderea

prestaţiilor datorate de către părţi este certă şi poate fi apreciată chiar din

6

momentul încheierii contractului de exemplu, vânzarea, schimbul, etc. Menţionăm

că cea mai mare parte a contractelor cu titlu oneros sunt comutative.

Contractul aleatoriu este acela în care întinderea prestaţiilor părţilor, sau numai

a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert aşa încât, în momentul încheierii

contractului nu se poate cunoaşte şi nu se pot evalua cu certitudine şansele de

câştig sau pierderile pentru părţile contractante şi uneori nu se poate şti dacă va

exista un câştig sau o pierdere. Sunt contracte aleatorii: jocul, prinsoarea,

contractul de asigurare, contractul de rentă viageră, etc.

d) Contractele cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în liberalităţi şi

acte dezinteresate.

Liberalităţile sunt acte juridice ce se încheie cu intenţia - animus donandi - de

micşorare a patrimoniului propriu şi de îmbogăţire a patrimoniului altei persoane.

Intră în această categorie contractul de donaţie. Dacă donaţia este pentru donatar

cu sarcini, gratuitatea subzistă numai în limita activului.

În actele dezinteresate intră contractele cu titlu gratuit, prin care contractantul se

obligă a aduce un serviciu gratuit unei persoane, fără însă ca prin aceasta să-şi

micşoreze propriul său patrimoniu. Sunt contracte dezinteresate: comodatul,

împrumutul de bani fără dobândă, mandatul şi depozitul neremunerat,

fidejusiunea, etc.

e) Contractele consensuale, reale, solemne (formale).

Din punct de vedere al modului de formare, contractele se împart în

consensuale, reale şi solemne (formale).

Contractele consensuale sunt acelea care se încheie prin simplu acord de voinţă

al părţilor fără să fie nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei

părţilor; ele se formează “solo consensus”.

În dreptul nostru principiul este consensualismul contractelor (solus consensus

obligat), iar acest principiu suferă unele excepţii numai când legea dispune anume

contrariul.

Contractele reale sunt cele pentru a căror formare este necesar nu numai acordul

de voinţă al părţilor, ci şi remiterea unui lucru, de către una dintre părţi, către

cealaltă. Sunt contracte reale: comodatul, împrumutul de consumaţie, gajul şi

depozitul.

Contractele solemne (formale) sunt acele contracte pentru a căror validitate,

legea cere ca darea consimţământului să se facă în anumite forme, în general prin

întocmirea unui act autentic. Sunt contracte solemne: donaţia, ipoteca, subrogaţia

convenţională consimţită de debitor, actele de înstrăinare a unor imobile (ex.

înstrăinarea terenurilor în baza Legii nr. 18/1991, modificată şi completată prin

Legea nr. 247/2005).

La contractele solemne îndeplinirea formalităţilor impuse de lege se cere “ad

solemnitatem”, ca o condiţie de validitate a lor, iar nerespectarea formalităţilor se

sancţionează cu nulitatea absolută a contractului respectiv.

f) Contractele cu executare instantanee (dintr-o dată) şi contracte cu

executare succesivă.

7

Contractul cu executare instantanee este acela care dă naştere la obligaţii

susceptibile de a fi executate printr-o singură prestaţie, de exemplu vânzarea unui

lucru individual determinant, schimbul, mandatul pentru o singură operaţie.

Contractul cu executarea succesivă este acela a cărui executare se desfăşoară în

timp, fie ca prestaţie continuă (de exemplu, obligaţia locatarului de a asigura

locatarului folosinţa lucrului dat în locaţie), fie ca o succesiune de prestaţii (de

exemplu, livrarea produselor într-un contract de furnizare).

g) Contractele principale şi contractele accesorii:

Contractul este principal când are o existenţă de sine stătătoare şi nu depinde de

un alt contract, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, furnizare, închiriere,

etc.

Contractul accesoriu este acela a cărei încheiere depinde de existenţa altui

contract, de exemplu: clauza penală, gajul. Contractul accesoriu se poate naşte în

acelaşi timp cu contractul principal sau numai după încheierea celui dintâi şi poate

fi cuprins în contractul principal, ca o clauză a acestuia, sau poate fi încheiat

separat.

h) Contractele constitutive (translative) şi contractele declarative:

Contractele constitutive sau translative dau naştere la drepturi şi obligaţii de la

data încheierii lor (de exemplu: vânzarea, schimbul, furnizarea) pe când

contractele declarative nu fac decât să definitiveze, consolideze drepturi

preexistente (de exemplu: tranzacţia).

Importanţa acestei clasificări constă în faptul că în timp ce contractele

constitutive ori translative de drepturi produc efecte numai pentru viitor, din

momentul încheierii lor - ex. nunc - contractele declarative au efect retroactiv,

până în momentul naşterii drepturilor la care se referă - ex. tunc -.

i) Contractele constitutive (translative) de drepturi reale şi contractele

creatoare de raporturi de obligaţii.

Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acelea , care prin

singura lor putere, constituie sau transmit, între părţi, drepturi reale. Dar, pentru ca

dreptul real transmis sau constituit să fie opozabil “erga ommnes” trebuie să

îndeplinească anumite condiţii de publicitate ce se realizează numai prin

intabularea în cartea funciară, cu precizarea că înscrierea în cartea funciară

operează constituirea sau transmiterea dreptului real chiar şi între părţi. Sistemul

publicităţii imobiliare prin intabularea în cartea funciară a fost extins recent pe

întreg teritoriul ţării, dar s-a pierdut efectul constitutiv prin Legea nr. 7/1996.

Contractele creatoare numai de drepturi şi obligaţii (drepturi de creanţă) nu

produc efecte “erga ommnes”, ci numai între părţi şi de aceea nu este nevoie de

publicitate. Întrucât drepturile de creanţă nu sunt determinate limitativ de către

lege, contractele prin care se creează asemenea drepturi sunt numeroase şi variate.

j) Contractele pot fi individuale, când fac să se nască obligaţii numai faţă de

persoanele între care au intervenit şi colective care leagă pe membrii unui grup; de

exemplu contractul colectiv de muncă.

8

Încheierea contractului

Când am analizat noţiunea de contract am arătat că el poate fi definit ca un

acord de voinţă între două sau mai multe persoane, având ca obiect naşterea,

modificarea sau stingerea unui raport juridic. Se pune întrebarea: cum şi când se

realizează acordul de voinţă între părţi? Menţionăm că încheierea unui contract

presupune întotdeauna o ofertă şi o acceptare.

OOffeerrttaa

Noţiune. Propunerea (declaraţie, policitaţiune) de a contracta se numeşte ofertă,

iar persoana care a făcut-o se numeşte ofertant (policitant). Bineînţeles nu orice

propunere de a contracta poate fi considerată ofertă în sensul tehnic al cuvântului.

Uneori propunerea are ca scop numai începerea tratativelor referitoare la

încheierea contractului şi persoana care a făcut-o aşteaptă oferta celeilalte părţi.

Pentru ca propunerea de a contracta să fie considerată drept ofertă, ea trebuie să

fie: 1) precisă şi 2) fermă.

1) Propunerea de contract este precisă când concretizează suficient clauzele

esenţiale ale contractului, astfel încât contractul să se poată încheia prin simpla

acceptate a ofertei.

2) Propunerea de a contracta este fermă când ofertantul a luat o hotărâre definitivă

de a încheia un contract, adică oferta se face cu intenţia de a produce efecte

juridice.

În general, oferta este expresă, deoarece altfel, ea nu ar putea ajunge la

cunoştinţa persoanei căreia îi este făcută; în acest caz oferta poate fi scrisă sau

verbală. Uneori însă, oferta poate fi şi tacită, ea rezultând dintr-un simplu fapt.

Astfel, staţionarea unui taxi liber într-un loc anume destinat, echivalează cu o

ofertă de transport făcută publicului, iar trecătorul care se urcă în taxi acceptă

oferta, aşa încât încheie un contract de transport valabil şi obligatoriu

Oferta se adresează celeilalte părţi cu care ofertantul intenţionează să încheie

contractul. Oferta se adresează, de obicei unor persoane determinate de la început.

Totuşi există cazuri când oferta se adresează unor persoane nedeterminate.

Principala problemă care se pune este aceea a efectelor ofertei, adică a puterii ei

obligatorii. Pentru rezolvarea acestei probleme, mare importanţă are dacă oferta se

adresează: 1) persoanei prezente, care este de faţă sau 2) persoanei (persoanelor)

care nu sunt prezente (absente).

1. Oferta este făcută între prezenţi când contractanţii care duc tratative comunică

unul cu altul, iar oferta propusă este percepută nemijlocit de cealaltă parte şi pentru

a răspunde la ea nu trebuie să se scurgă un anumit interval de timp.

Oferta făcută unei persoane prezente, nu cuprinde de regulă, indicarea

termenului în limitele căruia trebuie să se răspunde la ofertă.

Uneori, într-o ofertă făcută unui prezent se indică termenul până la care

ofertantul este de acord să aştepte răspunsul la ofertă.

9

2. Problema este mai complicată când oferta se face unei persoane absente. În

acest caz în ofertă se indică, de obicei, un termen până ce oferta ajunge la

destinatar şi acceptarea la ofertant.

Oferta nu produce efecte până ce nu ajunge la destinatar şi în acest caz, ea poate

fi revocată de ofertant fără nici o consecinţă. Astfel, oferta trimisă prin poştă

(scrisoare) poate fi revocată prin telegraf. Principiul este că revocarea să ajungă

înainte sau cel puţin odată cu oferta la destinatar.

Codul civil nu conţine dispoziţii cu privire la încheierea contractelor între

persoane neprezente. De aceea, practica judecătorească a aplicat în această materie

dispoziţiile Codului comercial.

Până în momentul încheierii contractului, oferta (cât şi acceptarea) sunt

revocabile, fiecare parte fiind liberă până în acel moment să revoce

consimţământul său (art. 37 Cod comercial).

Oferta are eficacitate juridică, chiar dacă n-a dus la încheierea contractului, dacă

ofertantul s-a obligat să nu o revoce. În acest caz, în situaţia revocării ofertei de

către ofertant, contractul nu se încheie, însă ofertantul este răspunzător pentru

prejudiciile suferite.

Când oferta este însoţită de un termen, pe care ofertantul îl fixează pentru

acceptare, atunci se consideră că ofertantul este ţinut să nu retragă până la

expirarea termenului, iar dacă în acest interval, acceptarea intervine, contractul se

formează cu caracter obligatoriu pentru ambele părţi. Dacă până la expirarea

termenului fixat, ofertantul nu primeşte nici un răspuns sau primeşte un răspuns

negativ el va fi dezlegat şi poate să procedeze cum voieşte (eventual să facă ofertă

altei persoane).

Dacă însă în ofertă nu s-a stabilit un termen, oferta leagă pe ofertant: în acest

caz se consideră că ofertantul s-a obligat în mod tacit să nu-şi revoce oferta în

termenul necesar pentru a primi răspunsul. Termenul necesar se va determina după

natura contractului, distanţa, celeritatea mijloacelor de comunicaţie, finalitatea

economică a prestaţiilor.

Dacă ofertantul devine incapabil oferta devine caducă, deoarece cel lipsit de

capacitate sau cu capacitatea restrânsă, nu mai poate potrivit legii, să săvârşească

singur acte juridice valabile.

AAcccceeppttaarreeaa

Prin acceptare se înţelege manifestarea de voinţă din partea destinatarului de a

accepta fără rezerve sau propuneri de modificare a ofertei făcute.

Acceptarea fără rezerve sau propuneri de modificare, trebuie să fie totală, în

sensul că destinatarul trebuie să accepte atât clauzele esenţiale din oferta propusă,

cât şi cele neesenţiale (accesorii).

Ca şi oferta, acceptarea se poate face în orice formă: ea poate fi verbală sau în

scris, expresă sau tacită.

10

Acceptarea este tacită când voinţa se manifestă în exterior prin fapte sau acte

concludente din care rezultă acceptarea. Astfel, conform art. 1533 Cod civil

executarea mandatului de către mandatar constituie acceptarea tacită.

Menţionăm că tăcerea prin ea însăşi, de regulă, nu constituie o manifestare a

voinţei de a accepta fiindcă voinţa prin tăcere nu se exteriorizează; “qui tacet

consentire videtur”, (cine tace se consideră a fi de acord), nu este un principiu de

drept.

De la principiu, prin excepţie, sunt următoarele cazuri când tăcerea se consideră

ca o acceptare:

1. În cazul când legea dispune contrariul (de exemplu tacita relocaţiune - art.

1452 Cod civil);

2. Când după obicei tăcerea se consideră acceptare;

3. Când oferta s-a făcut în interesul exclusiv al destinatarului;

4. Când prin antecontract părţile au convenit astfel.

MMoommeennttuull şşii llooccuull îînncchheeiieerriiii ccoonnttrraaccttuulluuii

Prin acceptarea ofertei se realizează acordul de voinţă şi deci se încheie

contractul. Acceptarea trebuie făcută astfel încât, să existe o concordanţă deplină

între cele două manifestări de voinţă - ofertă şi acceptare.

Dacă contractul se încheie între persoane absente, problema se complică mai

ales şi prin faptul că, în această privinţă, nu găsim dispoziţii exprese în codul

nostru civil. În legătură cu momentul încheierii contractului între absenţi, literatura

juridică şi practica au elaborat următoarele teorii (sisteme):

a) Teoria emisiunii, potrivit căreia contractul se perfectează în momentul în care

destinatarul şi-a manifestat voinţa de a o accepta, locul încheierii contractului fiind

acel al domiciliului acceptantului, pentru că acolo s-a perfectat acordul de voinţă.

Această teorie a fost criticată pe consideraţia că ofertantul rămâne fără cunoştinţa

acceptării necesară unor eventuale revocări din partea sa, iar pe de altă parte, el va

putea revoca acceptarea, dacă aceasta nu i-a fost transmisă. Pe de altă parte nu

putem lega încheierea contractului de acest moment, deoarece persoana care a

acceptat, poate să revină asupra hotărârii sale (de exemplu scrisoarea de acceptare

a fost redactată, dar ulterior ruptă).

b) Teoria expedierii, conform căreia contractul se încheie în momentul în care

declaraţia de voinţă a acceptantului s-a concretizat prin expedierea unui răspuns,

locul încheierii contractului fiind acela al expedierii răspunsului. Această teorie a

fost criticată pentru că ofertantul nu ia cunoştinţă de acceptare şi în plus de

aceasta, acceptantul poate să-şi retragă consimţământul (de exemplu acceptarea

trimisă prin scrisoare şi revocată prin telegraf).

c) Teoria recepţiunii, care consideră că acordul de voinţă se perfectează în

momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant, locul încheierii contractului fiind

prin urmare acela în care se află ofertantul.

d) Teoria informaţiunii, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în

momentul când ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare. Această teorie susţine că

11

pentru încheierea unui contract este nevoie nu numai de existenţa a două declaraţii

de voinţă cu conţinut identic, ci şi de cunoştinţa ambelor declaraţii asupra

acordului intervenit.

Legislaţia noastră la art. 35 Cod comercial - consacră sistemul informaţiunii,

considerând momentul încheierii contractului, data când acceptarea ajunge la

cunoştinţa ofertantului, cu excepţia cazului în care părţile au convenit altfel sau

când legea dispune altfel (de exemplu conform art. 36 Cod comercial, dacă

ofertantul cere executarea imediată a contractului şi dacă nu se cere un răspuns

prealabil de acceptare şi un asemenea răspuns nici nu este necesar, ţinând seama

de natura contractului, contractul este încheiat îndată ce destinatarul a început

executarea).

Împărtăşim părerea conform căreia în dreptul nostru civil momentul încheierii

contractului se consideră formal momentul informaţiunii, iar practic momentul

recepţiunii, întrucât se prezumă, până la dovada contrarie, că ofertantul a luat

cunoştinţă despre acceptare la data recepţiunii.

Menţionăm că art. 38 Cod comercial prevede: “La contractele unilaterale,

propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută”.

Rezultă că contractul se încheie din momentul ce destinatarul a acceptat, adică n-a

refuzat acceptarea (teoria emisiunii). Conform art. 35 Cod comercial numai

contractele bilaterale se încheie din momentul în care acceptarea a ajuns la

cunoştinţa ofertantului. Această derogare are în vedere faptul că contractul

unilateral dă naştere unei singure obligaţii (în sarcina ofertantului) cealaltă parte

având numai dreptul. Aceste reguli cu privire la contractele unilaterale nu se aplică

în cazul când există dispoziţii legale contrarii, de exemplu: art. 814 Cod civil.

În cazul contractelor reale, care se încheie nu numai prin acordul de voinţă al

pârtilor, dar şi prin remiterea obligatorie a lucrului ce constituie obiectul

contractului, momentul de la care contractul se consideră încheiat, este acela al

remiterii lucrului, deoarece până atunci nici debitorul nu poate avea obligaţia de

restituire.

În cazul contractelor solemne, contractul se consideră încheiat valabil numai

dacă consimţământul părţilor a fost manifestat în formele statornicite de lege, de

exemplu: în cazul contractului de donaţie, dacă oferta donatorului şi acceptarea din

partea donatorului s-a făcut prin înscris autentic (art. 813 Cod civil).

Ce importanţă practică are stabilirea momentului (datei) încheierii contractului?

1. De la data încheierii contractului oferta şi acceptarea devin irevocabile. Până

la această dată fiecare parte fiind liberă să-şi revoce propriu său consimţământ.

2. În contractele translative de proprietate, proprietatea se transmite din

momentul încheierii contractului şi tot din acel moment riscurile pieirii fortuite a

lucrului sunt în sarcina dobânditorului.

3. Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare a diferitelor

termene privind prescripţia extinctivă. Astfel, prescripţia dreptului la acţiune în

anularea contractului începe să curgă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la

data încheierii contractului (Decretul nr. 167/1958 art. 9).

12

4. În raport cu data încheierii contractului se rezolvă conflictul legilor în timp,

contractul fiind cârmuit de legea în vigoare în momentul încheierii lui.

5. De la data încheierii contractului se apreciază existenţa viciilor de

consimţământ.

6. Acţiunea pauliană nu poate fi intentată decât de creditorii chirografari

anteriori contractului fraudulos.

7. Momentul încheierii contractului determină locul formării acestuia. Astfel,

locul încheierii contractului prezintă importanţă din punct de vedere al dreptului

internaţional privat pentru că în cazul încheierii unui contract între cetăţeni ai

diferitelor state sau între state străine, ori privitor la un bun situat în străinătate,

contractul conţine un element de extraneitate. Condiţiile de formă ale acestuia sunt

determinate de locul încheierii lui - locus regit actum - (art. 2 alin. 3 Cod civil).

De asemenea, locul încheierii contractului prezintă importanţă şi din punct de vedere

al determinării competenţei teritoriale a instanţelor (art. 10 pct. 4 Cod de procedură

civilă).

Antecontractul

Încheierea unui contract poate fi precedată de un acord prealabil între părţi, în baza

căruia părţile, sau una din ele se obligă să încheie, în viitor un contract. Cu alte

cuvinte, antecontractul este un acord de voinţă, un contract în virtutea căruia fie

ambele părţi, fie una din ele, îşi asumă obligaţia de a încheia în viitor un anumit

contract.

La antecontract, beneficiarul promisiunii are dreptul de a cere încheierea

contractului înăuntrul unui anumit termen, iar promitentul este ţinut la obligaţia de

a încheia contractul la cererea celeilalte părţi.

Deosebirile dintre oferta de a contracta şi antecontract:

- Oferta de a contracta este un act juridic unilateral şi îşi păstrează acest caracter

până la acceptarea ei de către destinatar, pe când antecontractul - chiar când are

caracter unilateral - constituie un acord de voinţe, un adevărat contract, la baza

căruia se află o ofertă şi o acceptare.

- Oferta de a contracta poate fi revocată, cât timp nu a fost acceptată, în timp ce

antecontractul fiind un contract este irevocabil.

- Oferta devine caducă după moartea sau căderea în incapacitate a ofertantului,

până când antecontractul continuă să oblige chiar dacă promitentul a devenit între

timp incapabil şi efectele lui sunt transmisibile prin moarte - ca orice obligaţie

contractuală în afară de cazul când a fost stipulat “intuitu personae”.

- Beneficiarul unui antecontract are dreptul de a lua măsuri conservatorii cu

privire la dreptul născut (drept de creanţă) în favoarea sa.

Antecontractul nu produce efecte în următoarele situaţii: 1) dacă circumstanţele

s-au schimbat de la încheierea lui şi până la încheierea contractului principal, fără

culpa promitentului, în aşa fel încât executarea contractului principal ar fi

imposibilă; 2) dacă în termenul stipulat prin antecontract, beneficiarul lui nu cere

încheierea contractului principal.

13

II. Efectele contractului

Forţa obligatorie a contractului

Conform art. 969 Cod civil convenţiile legal făcute au putere de lege între

părţile contractante şi nu pot fi revocate decât prin consimţământul ambelor părţi

sau din cauze autorizate de lege. Aceasta înseamnă că fiecare contractant este

obligat, în baza contractului, ca şi în situaţia în care obligaţia i-a fost impusă de

lege. Fiecare parte din contract va trebui prin urmare să-şi execute obligaţiile

asumate sub sancţiunea constrângerii pe cale judiciară sau arbitrală, în caz de

neexecutare.

Contractul odată încheiat are forţă obligatorie nu numai faţă de părţile

contractante, dar şi faţă de instanţele judecătoreşti care ar fi sesizate cu rezolvarea

problemelor legate de contracte.

Pentru a cunoaşte conţinutul contractului, când părţile contractante nu-şi

exprimă clar voinţa, şi anume când termenii unui contract nu sunt destul de clari,

când sensul lor este îndoielnic şi când înţelesul exact al clauzelor nu este suficient

de determinat, se va recurge la interpretarea contractului pentru a se determina

sensul său exact şi efectele ce trebuie să decurgă din el. Astfel:

a) Interpretarea contractelor se face, potrivit art. 977 Cod civil după intenţia

comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Aceasta

înseamnă că interpretarea se face după voinţa internă, reală a contractanţilor, iar nu

după declaraţiile lor de voinţă, care nu corespund totdeauna voinţei interne, reale.

În legătură cu obiectul contractului, art. 984 Cod civil prevede că contractul nu

cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta,

oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat.

b) Regula potrivit căreia contractul are forţă obligatorie nu se aplică întocmai în

cazul suspendări, prorogării şi desfacerii contractelor.

1. Suspendarea contractului intervine atunci când executarea obligaţiei a devenit

temporar imposibilă din cauză de forţă majoră sau caz fortuit. După încetarea

forţei majore sau a cazului fortuit, obligaţia ce fusese suspendată se va executa iar

debitorul nu va răspunde de întârziere în executarea obligaţiei. Dacă obstacolul

temporar de executare a obligaţiei se datoreşte culpei sau relei credinţe a

debitorului, acesta va fi obligat la plata de despăgubiri.

2. Prorogarea este prelungirea legală şi forţată a contractului după ce el a fost

executat de părţi pe timpul cât a fost încheiat, (de exemplu: contractul de închiriere

de locuinţe).

3. Desfacerea contractului. Când obligaţia dintr-un contract a fost executată, ea

şi-a produs efectele. Totuşi sunt unele situaţii când contractul încetează să-şi

producă efectele chiar în cursul executării sale, fie că contractul este afectat de un

viciu de consimţământ, fie că nu a fost întocmit potrivit dispoziţiilor legale. În

aceste cazuri dacă se pronunţă sau se constată nulitatea unui contract, fiecare

14

dintre părţi trebuie să restituie celeilalte părţi tot ce a primit în baza lui sau să-l

despăgubească dacă nu poate face restituirea în natură.

Unele cauze de desfiinţare a contractului, după ce acesta a fost încheiat produc

efecte cu caracter retroactiv, cum este cazul rezoluţiunii, alte cauze produc efect în

viitor, cum este cazul rezilierii.

Menţionăm că suspendarea, prorogarea şi desfacerea contractelor pot avea loc

numai în cazul contractelor cu executarea succesivă şi reprezintă cazuri de

modificare ori suspendare a forţei obligatorii a contractului.

2. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice

Din principiul reciprocităţii obligaţiilor în contractele sinalagmatice rezultă

următoarele reguli specifice şi anume: excepţia de neexecutare, rezoluţiune,

rezilierea şi riscul contractului.

AA.. EExxcceeppţţiiaa ddee nneeeexxeeccuuttaarree

În contractele sinalagmatice regula este că atunci când, nici legea, nici

contractul nu prevăd ordinea executării, obligaţiile reciproce trebuie executate

concomitent. Astfel, potrivit art. 1362 Cod civil, în contractul de vânzare-

cumpărare dacă nu s-a stipulat care dintre părţi trebuie să-şi execute mai întâi

obligaţia, cumpărătorul va trebui să plătească preţul în acelaşi timp cu primirea

lucrului.

Codul civil român nu reglementează excepţia de neexecutare ca o regulă

generală, dar în unele articole în materie de vânzare se face aplicaţia acestei reguli.

Astfel, art. 1322 Cod civil, prevede că vânzătorul nu este obligat să predea

lucrul dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu a fost acordat un termen pentru

plată. De asemenea, potrivit art. 1323 Cod civil, vânzătorul nu va fi dator să facă

predarea, chiar dacă ar fi dat un termen pentru plată, dacă cumpărătorul a devenit

insolvabil, aflându-se astfel în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă va da

cauţiune că va plăti la termen.

BB.. RReezzoolluuţţiiuunneeaa ccoonnttrraaccttuulluuii ppeennttrruu nneeeexxeeccuuttaarreeaa ddee ccăăttrree uunnuull ddiinn ccoonnttrraaccttaannţţii

Rezoluţiunea este un mod de desfiinţare a contractului cu efect retroactiv în

cazul când una din părţile contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia.

Potrivit art. 1020 Cod civil condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în

contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul

său. Prevederile art. 1020 Cod civil pot duce la concluzia că condiţia rezolutorie

subînţeleasă fiind bazată pe înţelegerea presupusă a părţilor, are ca efect

desfiinţarea de drept a contractului. Această concluzie este inexactă şi este în

contradicţie cu prevederile art. 1021 Cod civil. Într-adevăr, art. 1021 prevede că în

acest caz (adică atunci când una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia) contractul

nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat,

are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa contractul, când este posibil, sau

să ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea

instanţei, care are dreptul să acorde debitorului un termen de graţie.

Condiţiile cerute pentru rezoluţiune

15

1. Dreptul de a cere rezoluţiunea contractului aparţine părţii care şi-a executat

obligaţia sau este gata să şi-o execute ;

2. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile trebuie să fie pus în întârziere, cu

excepţia cazurilor când se află de drept în întârziere. Condiţia punerii în întârziere

a debitorului este îndeplinită şi prin intentarea acţiunii în rezoluţiune, acţiunea în

justiţie fiind un mijloc de punere în întârziere.

3. Rezoluţiunea contractului trebuie să fie motivată prin neexecutarea obligaţiei

din culpa debitorului. Dacă neexecutarea este consecinţa unei imposibilităţi

obiective de executare, celălalt contractant este eliberat de propria sa obligaţie.

4. Rezoluţiunea contractului trebuie să fie pronunţată de instanţa judecătorească.

Efectele rezoluţiunii pentru neexecutare

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, debitorul poate înlătura

rezoluţiunea contractului executându-şi obligaţia. Dacă hotărârea a rămas

definitivă se produce rezoluţiunea.

Rezoluţiunea operează cu efect retroactiv (din momentul încheierii

contractului), părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, prin

restituirea reciprocă a prestaţiilor executate. Rezoluţiunea contractului poate avea

loc nu numai pe baza art. 1020-1021 Cod civil, ci şi potrivit unor clauze inserate

de părţi în contract. Clauzele contractuale prevăzute de părţi în virtutea cărora

operează rezoluţiunea contractelor pentru neexecutare se numesc pacte comisorii

exprese care pot fi de trei feluri:

a) Pactul comisoriu de gradul întâi reproduce regula din art. 1020 Cod civil în

sensul că dacă una din părţi nu-şi va executa obligaţia contractul va fi rezolvit.

Drept urmare, creditorul pentru a obţine rezoluţiunea contractului trebuie să se

adreseze instanţei, care poate acorda şi un termen de graţie pentru executare

debitorului.

b) În cazul pactului comisoriu de gradul II părţile stipulează că în caz de

neexecutare a obligaţiilor, contractul va fi desfiinţat de plin drept. Aceasta

înseamnă că instanţa nu mai pronunţă rezoluţiunea şi nici nu mai are dreptul să

acorde termen de graţie, ci, în caz de contestaţie între părţi, ea numai constată

rezoluţiunea contractului pentru neexecutare conform pactului comisoriu; în acest

caz este necesară punerea în întârziere a debitorului (art. l079 Cod civil).

c) În cazul pactului comisoriu de gradul III, părţile prevăd că în caz de

neexecutare a obligaţiilor, rezoluţiunea va opera de plin drept, fără punerea în

întârziere, chemarea în judecată sau vreo altă formalitate. În caz de conflict între

părţi instanţa constată numai rezoluţiunea contractului conform pactului

comisoriu.

Menţionăm că pactele comisorii trebuie interpretate restrictiv, întrucât ele au un

caracter excepţional, derogatoriu de la principiul rolului activ al instanţelor

judecătoreşti în rezolvarea litigiilor între părţi.

CC.. RReezziilliieerreeaa ccoonnttrraaccttuulluuii

În cazul contractelor bilaterale cu executare succesivă, dacă una din părţi nu-şi

execută obligaţia, instanţa judecătorească pronunţă rezilierea contractului.

16

Rezilierea este un mod de desfacere a contractului pentru viitor, fără efect

retroactiv. Efectele produse anterior rezilierii rămân neatinse, astfel şi drepturile

dobândite în baza contractului anterior rezilierii pot fi realizate de creditor. Astfel,

dacă locatarul nu plăteşte preţul locaţiunii, contractul de locaţiune va fi reziliat,

însă rezilierea nu atinge dreptul locatarului de a urmări preţul datorat pentru

folosinţa lucrului în trecut, întrucât rezilierea produce efecte numai pentru viitor.

Rezilierea poate fi convenţională şi forţată:

a) Rezilierea este convenţională, când contractul se desface prin acordul de

voinţă al părţilor (mutus dissensus). Rezilierea este unilaterală, când contractul se

desface prin voinţa uneia din părţi. De exemplu, un contract de închiriere a unei

locuinţe poate fi desfăcut prin voinţa unilaterală a locatarului. Rezilierea (denunţarea)

unilaterală a contractului va putea avea loc numai în cazurile prevăzute prin acte

normative.

b) Rezilierea forţată intervine când ulterior încheierii contractului dispare unul

din elementele sale esenţiale, de exemplu obiectul său. În astfel de cazuri

contractul este reziliat de drept.

Contractul va fi reziliat tot de drept şi atunci când a fost încheiat în consideraţia

unei anumite persoane (intuitu personae), dacă moare persoana respectivă, ale

cârei calităţi au fost avute în vedere la încheierea contractului (de exemplu

contractul de mandat).

DD.. RRiissccuull ccoonnttrraaccttuulluuii

Codul civil stabileşte regula că riscul lucrului, adică paguba rezultată din

distrugerea totală sau parţială a lucrului, printr-un caz de forţă majoră sau caz

fortuit o suportă proprietarul lucrului (res perit domino).

Conform art. 1423 Cod civil, dacă în timpul locaţiunii, lucrul închiriat se strică

în totalitate prin caz fortuit, contractul este desfiinţat de drept, locatarul nemaifiind

obligat la plata chiriei. Riscul contractului este suportat de locator, care este

debitor al obligaţiei imposibile de executat.

În materie de antrepriză, potrivit art. 1481 Cod civil, dacă lucrul piere fără culpa

antreprenorului, înainte însă de a-l fi predat şi fără ca, clientul să fie întârziat de a-l

primi, antreprenorul nu va putea pretinde plata lucrării, afară numai dacă lucrul a

pierit din cauza unui viciu al materiei procurate de client. Deci, debitorul obligaţiei

imposibile de executat este antreprenorul, care suportă riscul contractului în sensul

că nu poate cere plata lucrării ce a pierit fortuit.

Regula, potrivit căreia riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei

imposibile de executat, suferă o importantă excepţie când una dintre obligaţiuni

are drept obiect transmiterea proprietăţii unui lucru individual determinat, în care

caz lucrul rămâne în riscul dobânditorului, chiar când nu s-a efectuat predarea lui.

În acest sens art. 871 Cod civil prevede că “în contractele ce au de obiect

transmiterea proprietăţii sau unui alt drept real proprietatea sau dreptul se

transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în “rizico-

pericolul dobânditorului”, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului. Într-

adevăr dobânditorul (cumpărătorul) devenind proprietar din momentul încheierii

17

contractului şi riscul pieirii lucrului îl va suporta el în calitate de proprietar (res

pierit domino) chiar dacă nu i s-a predat lucrul. Dobânditorul (cumpărătorul) va

suporta riscul în sensul că va fi obligat la plata preţului, cu toate că lucrul a pierit.

Situaţia este inversă dacă debitorul lucrului (vânzătorul) a fost pus în întârziere.

Punerea în întârziere strămută riscurile asupra debitorului (vânzătorului), afară de

cazul când este în măsură de a dovedi că lucrul ar fi pierit şi atunci dacă l-ar fi

predat fără întârziere (art. 1156 Cod civil).

În legătură cu riscul contractului se mai ridică următoarea problemă cine suportă

riscurile în obligaţiunile de a da având ca obiect un lucru individual determinat,

când obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă sau rezolutorie? Problema

suportării riscului se pune numai până la realizarea condiţiei (pendente

conditione) căci numai în acest interval de timp avem aparent doi proprietari.

După realizarea condiţiei riscul va fi suportat de partea contractantă care a devenit

sau a rămas definitiv proprietarul lucrului.

Ipoteza afectării obligaţiei de o condiţie suspensivă este prevăzută în art. 1018

alin. 1 Cod civil care dispune că atunci când obligaţia este contractată sub condiţie

suspensivă, obiectul contractului rămâne în riscul debitorului, care s-a obligat a-l

da în caz de îndeplinire a condiţiei.

Astfel, dacă într-un contract de vânzare-cumpărare părţile cad de acord asupra

elementelor esenţiale ale contractului, stipulând însă că vânzarea nu va lua fiinţă

decât la îndeplinirea condiţiei, în acest caz, cumpărătorul dobândeşte proprietatea

lucrului sub condiţie suspensivă, iar până la realizarea condiţiei, vânzătorul rămâne

proprietar al lucrului sub condiţie rezolutorie. Dacă în intervalul de timp de la

încheierea contractului şi până la realizarea condiţiei, lucrul piere din caz de forţă

majoră sau caz fortuit, riscul contractului îl va suporta vânzătorul (debitorul

obligaţiei imposibile de executat), cumpărătorul fiind liberat de a plăţi preţul.

Dacă lucrul piere numai în parte, însă tot datorită unui caz de forţă majoră sau

caz fortuit (fără culpa vânzătorului) atunci riscul îl va suporta cumpărătorul,

proprietar sub condiţiile suspensivă, deoarece condiţia îndeplinindu-se operează cu

efect retroactiv şi în consecinţă cumpărătorul este obligat a primi lucrul în starea în

care se găseşte, fără a putea obţine o scădere de preţ (art. 1018 alin. 3 Cod civil).

Dimpotrivă, dacă pierderea parţială sau totală a lucrului se datoreşte culpei

debitorului (vânzătorului), atunci creditorul (cumpărătorul) are alegerea, sau să

ceară desfiinţarea contractului, sau să ia lucrul aşa cum se găseşte, având dreptul la

daune interese pentru paguba suferită (art. 1018 alin. 4 Cod civil).

În cazul unei vânzări sub condiţie rezolutorie, care este o vânzare pură şi simplă,

dacă până la realizarea condiţiei lucrul piere fortuit, riscul contractului este

suportat de proprietarul sub condiţie rezolutorie (cumpărătorul), care în caz de

îndeplinire a condiţiei, neputând restitui lucrul, nu mai are dreptul să pretindă

restituirea preţului.

3. Efectele contractului asupra părţilor contractante şi avânzilor lor cauză

18

În principiu, contractul fiind opera voinţei celor de la care emană, produce

efecte numai între părţile contractante: aşa numitul principiu al relativităţii

efectelor contractului, “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse

potest” (contractul încheiat între unii nici nu vatămă nici nu profită altora).

Principiul relativităţii efectelor contractului este exprimat în art. 973 Cod civil,

care prevede că: “convenţiile au efect decât între părţile contractante”. Sunt

consideraţi ca părţi contractante nu numai acei care au fost prezenţi la încheierea

contractului, dar şi acei care au fost reprezentaţi în mod valabil prin reprezentanţi,

care au contractat în numele lor.

Succesorii universali şi cu titlu universal sunt persoanele către care se transmite,

la moartea cuiva, patrimoniul defunctului în întregime sau în parte.

Prin urmare, contractele încheiate de autorul lor produc efecte faţă de ei - sunt

opozabile ca şi cum le-ar fi încheiat ei înşişi - prin faptul că au moştenit toate

drepturile şi obligaţiile sau parte din ele. Aceştia vor beneficia deci de drepturile

rezultate din contractele încheiate de autorul lor, în acelaşi timp vor trebui să

respecte obligaţiile celui la care succed. Fac excepţie contractele “intuitu

personae”, care încetează la moartea contractantului, de exemplu: contractul de

mandat, contractul de întreţinere, contractul de societate.

Sunt, de asemenea, succesori universali şi cu titlu universal persoanele juridice

către care se transmite, total sau parţial, patrimoniul unei persoane juridice supusă

reorganizării prin comasare (fuziune şi absorbţie) ori divizare sau de la care s-a

desprins o parte din patrimoniu. În acest caz, fiind vorba de o transmisiune

universală sau cu titlu universal, vor trece la persoanele juridice dobânditoare,

drepturile şi obligaţiile asumate prin contracte (Decretul nr. 31/1954, art. 40, 51).

Menţionăm că, în caz de divizare se transmit numai contractele corespunzătoare

părţii din patrimoniu desprinse.

Creditorii chirografari sunt creditorii obişnuiţi care nu au nici ipotecă, nici

privilegiu, dar care au totuşi un drept de gaj general asupra patrimoniului

debitorului lor, pe care îl pot urmări în diversele sale bunuri pentru acoperirea

creanţelor lor. Cum însă dreptul de gaj al creditorilor poartă asupra universalităţii

bunurilor debitorului, contractele încheiate, prin care debitorul îşi înstrăinează

bunuri din patrimoniul său trebuie respectate de creditorii chirografari.

Din acest punct de vedere, creditorii chirografari se aseamănă cu succesorii

universali, deoarece toate actele nefrauduloase pe care le face debitorul în legătură

cu patrimoniul său, le sunt opozabile. În acest sens se spune că debitorul în actele

sale de dispoziţie reprezintă pe creditorii săi chirografari, adică aceste acte le sunt

opozabile, deşi aceştia nu au luat parte la încheierea lor.

De la această regulă există însă două excepţii:

1. Dacă actul de dispoziţie este făcut în frauda drepturilor creditorilor

chirografari, ori este simulat;

2. De asemenea, o dată ce creditorul a transcris comandamentul prin care se

începe urmărirea imobiliară împotriva debitorului, orice act de înstrăinare a

debitorului asupra bunului urmărit nu va mai fi opozabil creditorului urmăritor.

19

Succesorii cu titlu particular sunt legatari cu titlu particular şi cei care

dobândesc prin acte între vii de la autorul lor un drept real sau de creanţă

determinat (cumpărătorul, donatorul etc.).

Succesorul cu titlu particular este privit în cazurile enunţate mai sus ca: “având

cauză” pentru că pe de o parte dreptul real sau de creanţă n-a putut să se transmită

decât sub forma în care a existat în patrimoniul autorului, fiind “nemo plus juris

ad alium transferre potest quam ipse habet” (nimeni nu poate transmite altora

drepturi mai mari decât are el însuşi), iar pe de altă parte în lipsă de probă

contrarie, trebuie să fie presupus că dreptul sau bunul s-a transmis în integralitatea

lui şi cu toate accesoriile sale. Mai trebuie să menţionăm că actele încheiate de

autor vor fi opozabile succesorului cu titlu particular numai dacă au dată certă

anterioară transmisiunii (art. l 182 Cod civil).

În legătură cu efectele contractului se pune problema de a şti dacă o persoană se

află faţă de un anumit act încheiat de autor în situaţia unei “având cauză” sau a unui

terţ.

Pentru a rezolva în mod concret această problemă trebuie să avem în vedere nu

numai categoria din care face parte persoana - succesor universal, particular ori

creditor chirografar - ci şi atitudinea pe care această persoană o poate lua în baza

unui drept al său propriu, faţă de actul încheiat de autor.

Succesorii universali, care în virtutea raportului ce îi leagă cu autorul sunt în

principiu “avânzii cauză” faţă de actele încheiate de autorul lor, pot deveni terţi

faţă de actele încheiate de autor în frauda drepturilor lor succesorale.

Creditorii chirografari şi succesorii cu titlu particular sunt “avânzii cauză” în

materie de publicitate imobiliară, dar devin terţi dacă înstrăinarea a avut loc cu

titlu gratuit. Înstrăinarea cu titlu gratuit făcută fără respectarea formelor de

publicitate, nu le este prin urmare opozabilă.

De la regula conform căreia contractul produce efecte numai între părţile

contractante sunt unele derogări care arată că de un contract pot profita alte

persoane decât părţile, în cazuri expres prevăzute de lege. De exemplu: conform

art. 30 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre

soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.

4. Contractul în favoarea unei terţe persoane

Am văzut că efectul contractelor este relativ, adică se limitează la părţile

contractante. Totuşi faţă de “habentes causam” (avânzii cauză), contractul

produce unele efecte, deşi n-au luat parte la încheierea lui.

Contractul în favoarea unei terţe persoane este tot o excepţie de la principiul

relativităţii efectelor contractului.

Prin stipulaţie pentru altul înţelegem acel contract prin care una din părţi,

creditorul numit stipulant declară pentru debitor numit promitent, că acesta va da

sau va face un anumit lucru în profitul unei terţe persoane, numit beneficiar, care

fără a fi luat parte la contract devine în acest mod creditor. Deci într-o stipulaţie

pentru altul, ca în orice contract, sunt două persoane: creditorul (stipulantul) şi

20

debitorul (promitentul). Cele două părţi contractante cad însă de acord prin

contract, ca prestaţia debitorului să fie făcută în favoarea unui terţ (beneficiar al

stipulaţiei).

Stipulaţia pentru altul nu are o reglementare specială în Codul civil, însă ea a

dobândit o mare importanţă practică fiind folosită în numeroase contracte, astfel:

în contractul de rentă viageră, când beneficiarul nu a luat parte la încheierea

contractului (art. 1642 Cod civil); în contractul de transport ce se încheie între

expeditor şi cărăuş, iar obiectul urmează să fie predat unei terţe persoane

(destinatar); în contractul de asigurare pe viaţă care se încheie totdeauna în

favoarea terţilor; în contractul de donaţie. unde sunt impuse sarcini donatorului, în

favoarea unui terţ.

Întrucât dreptul născut în beneficiul terţului, este creat chiar prin voinţa părţilor

contractante (stipulant şi promitent) se pune întrebarea cine poate beneficia de o

stipulaţiune. Pentru ca dreptul stipulat să se poată naşte se cere ca terţul beneficiar

să fie o persoană individual determinată sau cel puţin determinabilă. Pot fi

beneficiari chiar şi persoane viitoare cu condiţia ca ele să poată fi determinate în

ziua executării stipulaţiunii. Dacă beneficiarul stipulaţiei nu poate fi individualizat

stipulaţiunea devine caducă.

Efectele stipulaţiei pentru altul

Stipulaţiunea pentru altul dă naştere la următoarele raporturi juridice:

1) între creditorul stipulant şi debitorul promitent;

2) între promitent şi terţul beneficiar;

3) între terţul beneficiar şi stipulant.

1. Raporturile dintre stipulant şi promitent.

Între stipulant şi promitent s-a încheiat un contract care îşi produce efectele

potrivit regulilor generale. Astfel, dacă promitentul nu-şi execută prestaţiunea

către terţul beneficiar, stipulantul va putea cere rezoluţiunea contractului pe baza

art. 1020 Cod civil, sau executarea contractului în folosul terţului beneficiar. Într-

adevăr, stipulaţiunea constituie o condiţie esenţială a contractului şi stipulantul are

întotdeauna interes ca aceasta să fie îndeplinită. Pe de altă parte, dacă stipulantul

nu-şi execută obligaţiile sale şi promitentul îi va opune fie excepţia de

neexecutare, fie va cere rezoluţionarea contractului pentru neexecutare.

2. Raporturile între terţul beneficiar cu promitentul

Terţul beneficiar este cel mai interesat să obţină executarea, însă nu poate cere

rezoluţiunea contractului, pentru că nu este parte în contract ci numai beneficiar al

stipulaţiei. Debitorul prestaţiei (promitentul) poate opune terţului beneficiar - în

caz că acesta cere executarea - toate excepţiile pe care le-ar putea opune

stipulantului.

3. Raporturile dintre terţul beneficiar şi stipulant

Stipulaţia nu dă naştere la raporturi de obligaţii între stipulant şi terţ. Cu toate

acestea, contractul principal dă naştere la anumite legături juridice între stipulant şi

terţ, de exemplu dacă terţul beneficiar primeşte prin efectul stipulaţiei o

liberalitate, el va fi considerat ca donatar, iar stipulantul ca donator; din acest

21

punct de vedere stipulaţia constituie o donaţie indirectă, care nu trebuie întocmită

în forma cerută de art. 814 Cod civil însă se vor aplica regulile de fond ale

donaţiilor (revocare, reducţiune etc.). Dimpotrivă, dacă dreptul dobândit de terţul

beneficiar reprezintă echivalentul unei obligaţii de care era ţinut stipulantul către

terţ operaţiunea se aseamănă, dar nu se confundă, cu delegaţia imperfectă (vezi

delegaţia ca mod de transformare a obligaţiilor).

5. Simulaţia

În cazul unui contract simulat, părţile urmăresc ca operaţia juridică pe care au

voit în mod real să o facă să rămână ascunsă faţă de terţi. Se spune că există

simulaţie în materie de contracte atunci când părţile întocmesc un contract aparent

numai pentru a ascunde un alt contract real diferit sau chiar numai pentru a

ascunde lipsa oricărui contract.

Rezultă că simulaţia constă în declaraţia intenţionată a celor două părţi

contractante a unei voinţe care nu corespunde cu voinţa lor reală şi care este

menită să ascundă pe aceasta din urmă.

În cazul simulaţiei, părţile întocmesc un înscris aparent (public), care nu

corespunde voinţei lor reale, şi un înscris secret (sincer) care corespunde voinţei

lor reale, însă contrazice total sau în parte pe primul, numindu-se pentru aceasta

contraînscris.

Contraînscrisul este înscrisul destinat să rămână secret între părţi, făcând dovadă

ceea ce au voit părţile şi modifică clauzele actului aparent.

Efectele pe care le produce contraînscrisul

I. În unele cazuri contraînscrisul distruge efectele actului juridic aparent, numai

în parte:

a) Contraînscrisul schimbă, în unele cazuri, categoria juridică în care apare

încadrată operaţia juridică, potrivit actului aparent. O asemenea situaţie se numeşte

deghizare. De exemplu, aparent părţile au încheiat un contract de vânzare-

cumpărare, fiind însă în realitate potrivit contraînscrisului o donaţie. Părţile au

urmărit prin acest mod de deghizare să fraudeze drepturile altor persoane, de

exemplu: pe moştenitorii rezervatari.

b) Uneori contraînscrisul poate modifica numai conţinutul contractului, de

exemplu: se micşorează preţul.

c) Prin simulaţie, părţile pot urmării şi deplasarea efectelor actului aparent de la

persoana arătată în înscris la altă persoană arătată prin contraînscris. În acest caz

este vorba de o simulaţie prin interpunere de persoane şi se face de obicei în

favoarea unor persoane, care personal nu ar putea încheia un anumit contract în

mod valabil. De exemplu, art. 810 Cod civil prevede că medicul care a tratat o

persoana de boala care i-a pricinuit moartea nu poate primi nimic de la bolnavul

respectiv, însă în actul aparent se arată o altă persoană decât medicul respectiv.

II. În unele cazuri, contraînscrisul distruge în întregime efectele actului aparent

(public), pentru că aceasta este fictiv. În asemenea situaţie, părţile nu voiesc în

realitate să încheie nici un act juridic, ele declară voinţa de formă, fictiv. De

22

exemplu o persoană vinde aparent un anumit bun prin act aparent, însă

dobânditorul recunoaşte prin contraînscris că vânzătorul a rămas proprietar.

Care este sancţiunea în caz de simulaţie?

În principiu, simulaţia prin ea însăşi, nu este o cauză de nulitate, însă dacă s-a

făcut în frauda legii, atât actul aparent (public) cât şi cel secret sunt nule. În

această situaţie, simulaţia va putea fi invocată de orice persoană interesată şi se va

putea dovedi prin orice mijloc de probă.

Efectele simulaţiei

Conform art. 1175 Cod civil între părţile contractante şi succesorii lor universali

va produce efecte numai actul secret. Prin urmare, între părţi actul secret va

produce efecte ca şi cum ar fi aparent, cu condiţia să fi fost valabil chiar dacă n-ar

fi fost secret, ci public.

În caz de conflict între părţi, acea parte care pretinde că un act este aparent şi că

există între ele un alt act secret real, trebuie să facă dovada existenţei actului

secret, care distruge sau modifică actul aparent. Proba se va face cu înscrisul

respectiv sau cu început de probă scrisă. Operaţiunea juridică secretă se mai poate

dovedi şi cu mărturisirea celeilalte părţi.

Faţă de terţi - atât terţii propriu-zişi cât şi creditorii chirografari şi succesorii

particulari - actul secret nu produce nici un efect împotriva lor, este inopozabil lor.

Efectele simulaţiei prezintă importanţă pentru că lor li se poate opune numai actul

aparent (public). Dar pentru ca terţii şi cei asimilaţi lor (creditorii chirografari şi

succesorii particulari) să poată respinge efectele actului secret, ei trebuie să fie de

bună credinţă, adică să nu fi cunoscut simulaţia în momentul naşterii dreptului lor.

În ceea ce priveşte proba simulaţiei, spre deosebire de părţi, terţii pot stabili

simulaţia - fiind pentru ei un fapt juridic - prin toate mijloacele de probă admise de

lege.

Simulaţia conferă terţilor, ţinând seama de interesele lor, o opţiune între actul

aparent şi actul secret. Astfel, terţii pot ataca şi nesocoti fie actul public,

prevalându-se de simulaţia sa şi de situaţia creată prin actul secret, dacă actul

public îi prejudiciază, fie de actul secret prevalându-se de actul public simulat şi de

situaţia creată de acesta, atunci când actul secret prejudiciază interesele lor,

Menţionăm că atunci când sunt în conflict terţe persoane va avea câştig de cauză

cel care, cu bună credinţă, se întemeiază pe actul aparent (public).

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. CCllaassiiffiiccaattii ccoonnttrraacctteellee..

22.. CCee iinntteelleeggeeţţii pprriinn ooffeerrttăă?? DDaarr pprriinn aacccceeppttaarree..

33.. CCaarree ssuunntt pprriinncciippaalleellee eeffeeccttee aallee îînncchheeiieerriiii ccoonnttrraacctteelloorr??

23

TTEEMMAA 33 -- AACCTTEELLEE JJUURRIIDDIICCEE UUNNIILLAATTEERRAALLEE CCAA IIZZVVOORR DDEE

OOBBLLIIGGAAŢŢIIII CCIIVVIILLEE

II.. OOBBIIEECCTTIIVVEE -- AAnnaalliizzaa aacctteelloorr jjuurriiddiiccee uunniillaatteerraallee ccaa iizzvvoorr ddee oobblliiggaaţţiiii,, îînn

ccoonnffoorrmmiittaattee ccuu lleeggiissllaaţţiiaa îînn vviiggooaarree,, lliitteerraattuurraa jjuurriiddiiccăă rroommâânnăă şşii ssttrrăăiinnăă

ppeerrttiinneennttăă

II. CONŢINUTUL TEMEI – ENUMERARE – cazuri practice

Enumerare

Cele mai importante cazuri când voinţa unilaterală constituie un izvor de

obligaţii sunt:

1. Promisiunea publică de recompensă.

O persoană poate să-şi manifeste faţă de public voinţa sa unilaterală de a plăţi o

recompensă acelui care va îndeplini fapta sau actul prevăzut în promisiunea ce o

face. Promisiunea poate fi făcută de o persoană juridică, de exemplu: anunţă un

concurs public pentru cea mai bună lucrare în domeniul ştiinţei, artei, literaturii,

etc. Promisiunea obligă persoana juridică a plăţi recompensă persoanei care

îndeplineşte condiţiile prevăzute în promisiune.

Şi o persoană fizică poate să facă o promisiune de exemplu: de a plăţi

recompensă persoanei care îi aduce un lucru pe care 1-a pierdut. Promisiunea

publică de recompensă obligă pe promitent, în cazul aducerii obiectului pierdut, să

dea aducătorului recompensa făgăduită.

Promisiunea publică de recompensă indiferent dacă este făcută de o persoană

juridică sau fizică, constituie un act juridic unilateral generator prin el însuşi de

obligaţii, independent de acceptare. Promisiunea publică de recompensă nu duce la

concluzia că aceasta constituie o ofertă de contract făcută unei persoane

nedeterminată. Sistemul care aşează promisiunea de recompensă în cuprinsul

reglementării contractului duce la un rezultat inechitabil, întrucât cel ce a

îndeplinit obligaţia are drept la recompensă numai dacă dovedeşte că a cunoscut

oferta înainte de răsplată, situaţie în care nu se mai poate vorbi de încheierea unui

contract.

2. Testamentul este un act juridic unilateral - exprimă voinţa unei singure

persoane - în virtutea căruia testatorul poate impune moştenitorilor săi legali sau

legatarilor anumite obligaţii de a da, a face sau a nu face. (Amănunte în legătură cu

testamentul vor fi studiate la cursul de drept succesoral).

3. Confirmarea unui act juridic nul relativ

În acest caz voinţa unilaterală a persoanei care are dreptul să ceară anularea

contractului produce efecte juridice fără să fie necesară acceptarea de către cealaltă

parte contractantă.

4. Activitatea desfăşurată în interesul unei alte persoane fără a fi primit mandat

din partea acesteia poate forma de asemenea un izvor de obligaţii civile. În această

24

ipoteză suntem în prezenţa gestiunii de afaceri şi obligaţiile care se nasc au ca

izvor voinţa unilaterală şi anume voinţa gerantului.

5. Purga. Conform art. 1804 -1807 Cod civil, dobânditorul unui imobil ipotecat

care notifică creditorilor cu garanţii reale asupra imobilului respectiv voinţa de a

purga imobilul de sarcini, oferindu-le lor preţul imobilului (dacă 1-a cumpărat) sau

valoarea lui (dacă l-a dobândit cu titlu gratuit) este obligat să-şi menţină oferta

timp de 40 de zile. Oferta poate fi retrasă numai după expirarea acestui termen şi

dacă creditorii respectivi nu o acceptă (cer scoaterea la vânzare prin licitaţie

publică a imobilului). Rezultă deci, că dobânditorul imobilului ipotecat se află

obligat prin voinţa sa unilaterală faţă de creditorii respectivi.

6. Titlurile de valoare sunt anumite înscrisuri în care se încorporează drepturile

de creanţă pe care ele le exprimă, în aşa fel încât, fără prezentarea înscrisului,

dreptul respectiv nu se poate realiza.

Titlurile de valoare cuprind un raport juridic unilateral, creat prin simpla

declaraţie de voinţă a semnatarului, care se obligă să efectueze o anumită prestaţie.

În aceste titluri sunt încorporate drepturi care se transmit cu titlu însuşi.

În titlurile de valoare există o singură obligaţie luată de semnatarul titlului, prin

declaraţia sa unilaterală de voinţă, obligaţie asumată atât faţă de primitorul titlului,

cât şi faţă de orice posesor al lui. Menţionăm că posesorul titlului este creditor, iar

persoana de la care emană titlul este debitor. În acest caz, obligaţia ia naştere din

momentul în care debitorul a semnat titlul respectiv.

Titlurile de valoare pot fi de trei feluri: nominative, la purtător şi la ordin.

7. Oferta sau policitaţiunea de a contracta se înfăţişează ca una dintre cele mai

caracteristice aplicaţii ale principiului voinţei unilaterale ca izvor de obligaţii.

După cum am văzut, ofertantul este obligat prin voinţa sa unilaterală de a nu-şi

revoca în mod arbitrar oferta în termenul prevăzut, sau dacă oferta s-a adresat unei

persoane neprezentă şi fără termen, trebuie să respecte termenul necesar pentru ca

destinatarul să-i comunice acceptarea.

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. CCee îînnţţeelleeggeeţţii pprriinn pprroommiissiiuunnee ppuubblliiccăă ddee vvaannzzaarree??

22.. DDeeffiinniiţţii ppuurrggaa..

25

TTEEMMAA 44 –– FFAAPPTTUULL IILLIICCIITT CCAAUUZZAATTOORR DDEE PPRREEJJUUDDIICCIIII –– IIZZVVOORR DDEE

OOBBLLIIGGAAŢŢIIII ((RRĂĂSSPPUUNNDDEERREEAA CCIIVVIILLĂĂ DDEELLIICCTTUUAALLĂĂ))

II.. OOBBIIEECCTTIIVVEE -- AAnnaalliizzaa ffaappttuulluuii iilliicciitt ccaauuzzaattoorr ddee pprreejjuuddiicciiii –– iizzvvoorr ddee

oobblliiggaaţţiiii ,, îînn ccoonnffoorrmmiittaattee ccuu lleeggiissllaaţţiiaa îînn vviiggooaarree,, lliitteerraattuurraa jjuurriiddiiccăă rroommâânnăă

şşii ssttrrăăiinnăă ppeerrttiinneennttăă

II. CONŢINUTUL TEMEI - Importanţa reglementării obligaţiilor izvorâte

din cauzarea de prejudicii, delimitarea răspunderii civile delictuale de alte

forme de răspundere patrimonială prevăzute de alte instituţii ori alte ramuri

de drept, elementele răspunderii civile delictuale, răspunderea indirectă,

răspunderea persoanelor juridice şi efectele obligaţiilor izvorând din

cauzarea de prejudicii.

1. Importanţa reglementării obligaţiilor izvorâte din cauzarea de prejudicii

Obligaţiile care iau naştere din cauzarea de prejudicii sunt o urmare a săvârşirii

unor acte sau fapte ilicite ce încalcă dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv al

persoanei vătămate. De aceea scopul răspunderii civile constă în înlăturarea

consecinţelor pe care le provoacă cauzarea de prejudicii prin acoperirea pagubelor

patrimoniale provocate prin acte sau fapte ilicite şi prin urmare restabilirea

raporturilor juridice normale.

Răspunderea civilă delictuală este o instituţie importantă a dreptului civil şi se

caracterizează prin următoarele: reprezintă o sancţiune contra acelora care aduc

atingere valorii proteguite de lege; îşi află justificarea în condamnarea socială a

conduitei celui care a comis fapte ilicite; se manifestă prin repararea prejudiciului

cauzat şi are drept scop asigurarea condiţiilor necesare unei normale dezvoltări a

relaţiilor sociale reglementate de lege şi de a educa în spiritul legalităţii pe cei ce

iau parte la aceste relaţii.

Sediul materiei responsabilităţii civile delictuale se află în art. 998 -1003 Cod

civil în vigoare. Aplicaţiuni ale acestor reguli de bază găsim şi în unele legi

speciale precum:

- Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (an.35);

- Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice(art. 35 alin. 3) etc.

Potrivit art. 998 Cod civil, “orice faptă a omului care cauzează altuia un

prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat, a-l repara”. Conform art.

999 Cod civil “omul este răspunzător nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin

fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sa imprudenţa sa”.

Precizăm că obligaţiile izvorând din cauzarea de prejudiciu, joacă nu numai un

rol sancţionator (acordarea despăgubirii de către autor pentru repararea

prejudiciului cauzat), ci şi un rol preventiv (educarea oamenilor în spiritul

respectării drepturilor patrimoniale şi a drepturilor personale nepatrimoniale ale

altor persoane).

26

Normele care reglementează răspunderea civilă delictuală formează dreptul

comun al răspunderii, regula generală de răspundere fiind aceea care impune

fiecărei persoane obligaţia de a repara prejudiciile pe care le-a cauzat, călcând

obligaţia legală de prudenţă şi diligenţă prevăzute în art. 990 şi următoarele Cod

civil.

2. Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere

patrimonială prevăzute de alte instituţii ori alte ramuri de drept

În cele ce urmează vom releva deosebirile esenţiale ce există între aceste

instituţii,

AA.. RRaappoorrttuull ddiinnttrree rrăăssppuunnddeerreeaa ddeelliiccttuuaallăă şşii cceeaa ccoonnttrraaccttuuaallăă

Dreptul civil cunoaşte două feluri de răspundere: răspunderea delictuală - după

cum am văzut, se întemeiază pe aplicarea art. 998 şi următoarele şi cea

contractuală, care presupune încălcarea de către debitor a obligaţiilor născute din

contract (art. 1073 şi următoarele Cod civil).

Distincţia prezintă unele interese practice:

a) Cu privire la întinderea despăgubirilor ce trebuie plătite.

La răspunderea contractuală prejudiciul care dă loc la reparaţie, va trebui să fie

prevăzut sau previzibil la încheierea contractului. Debitorul va răspunde şi pentru

daune imprevizibile numai în situaţiile când culpa sa îmbracă forma intenţiei.

În ce priveşte răspunderea delictuală autorul va fi obligat la repararea integrală a

prejudiciului şi ca atare răspunderea nu este limitată numai la daunele previzibile.

Autorul prejudiciului va repara atât paguba efectiva suferită de către victimă cât şi

beneficiul de care ea a fost lipsită, indiferent dacă acesta a fost sau nu previzibil.

b) Cu privire la proba culpei. În cazul răspunderii contractuale dacă creditorul a

stabilit existenţa contractului, culpa debitorului este totdeauna prezumată până la

proba contrarie (pentru ca debitorul să fie exonerat trebuie să dovedească că

neexecutarea provine dintr-o cauză care nu-i poate fi imputată). În ce priveşte însă

răspunderea delictuală, victima pentru a obţine repararea prejudiciului este

obligată să dovedească culpa autorului. Totuşi ţinem să precizăm că această

diferenţă se atenuează, aşa după cum vom vedea în cadrul răspunderii indirecte

unde legea admite unele prezumţii de culpă.

c) În ce priveşte punerea în întârziere. În cazul răspunderii contractuale cu

unele excepţii debitorul trebuie să fie pus în întârziere, în timp ce această punere în

întârziere nu se cere în materie delictuală.

d) Cu privire la solidaritate. Coautorii unui prejudiciu sunt obligaţi solidar în

materie delictuală (art. 1003 Cod civil). În cadrul răspunderii contractuale,

solidaritatea nu operează afară de cazul dacă a fost prevăzută de lege sau prin

convenţia părţilor.

Stabilirea domeniului de aplicare a fiecărei dintre aceste răspunderi, nu ridică

dificultăţi, în cazul în care paguba a fost pricinuită prin neexecutarea unei obligaţii

contractuale sau în acela în care prejudiciul cauzat prin fapta ilicită nu este în

27

legătură cu un raport contractual anterior între părţi: în primul caz, răspunderea va

fi contractuală, iar în cel de-al doilea - delictuală.

BB.. RRăăssppuunnddeerreeaa cciivviillăă ddeelliiccttuuaallăă şşii rrăăssppuunnddeerreeaa ppaattrriimmoonniiaallăă aa aannggaajjaaţţiilloorr

Răspunderea patrimonială a angajaţilor izvorăşte din raportul contractual

individual de muncă şi constituie, în acest cadru o răspundere cu caracter special.

Răspunderea patrimonială a angajaţilor operează în cazul în care angajatul

cauzează unităţii în care lucrează un prejudiciu. Repararea prejudiciului se face în

conformitate cu prevederile Codului muncii, spre deosebire de răspunderea

delictuală care este reglementată de Codul civil.

Răspunderea materială a angajaţilor se deosebeşte de răspunderea delictuală

după cum urmează:

a) Urmărirea despăgubirilor. În cazul răspunderii angajaţilor se poate face prin

reţinerea directă de către administraţie din salariul acestora, sau prin intermediul

instanţelor judecătoreşti. La răspunderea delictuală, urmărirea despăgubirilor (dacă

executarea nu se face de bună voie) se poate face numai prin justiţie sau prin

organul arbitral;

b) La răspunderea patrimonială a angajaţilor prejudiciul cauzat se repară de

regulă prin echivalent bănesc, pe când la răspunderea civilă delictuală numai în

mod excepţional prin echivalent bănesc;

c) Dovada culpei. În cazul răspunderii patrimoniale a angajaţilor partea

vătămată trebuie să facă dovada culpei angajatului în ce priveşte cauzarea

prejudiciului. Pe când la răspunderea delictuală deşi victima în principiu trebuia să

facă dovada culpei autorului, totuşi în cazul răspunderii indirecte nu se cere, iar în

materie contractuală culpa debitorului este totdeauna prezumată;

d) În cazul răspunderii patrimoniale a angajatului, despăgubirea se stabileşte

ţinându-se seama numai de paguba efectivă suferită, nu şi de câştigul nerealizat.

La răspunderea civilă delictuală daunele cuprind atât paguba efectivă cât şi

câştigul nerealizat;

e) În sfârşit, întinderea despăgubirilor datorate de angajat este mai redusă -

răspunderea limitată - decât prejudiciul efectiv suferit de cel ce angajează şi numai

în anumite cazuri răspunderea este integrală pe când la răspunderea delictuală,

răspunderea este integrală.

CC.. RRăăssppuunnddeerreeaa cciivviillăă ddeelliiccttuuaallăă şşii rrăăssppuunnddeerreeaa ddiinn ddrreeppttuull ppeennaall

a) Prin răspunderea civilă delictuală, se urmăreşte repararea prejudiciului cauzat

printr-o faptă ilicită, pe când persoana care săvârşeşte o infracţiune este urmărită în

vederea pedepsirii ei;

b) În general, o infracţiune constituie totodată şi un delict civil, iar persoana care

a suferit prejudiciul are dreptul la despăgubire, (de exemplu: vătămarea

integrităţii). Uneori, fapta unei persoane constituie numai un delict civil, fără să

constituie totodată şi o infracţiune şi invers fapta sa constituie o infracţiune fără a

exista şi un delict civil;

28

c) Pedeapsa se stabileşte în raport de pericolul social al faptei, al făptuitorului şi

celorlalte împrejurări ale cauzei pe când răspunderea civilă delictuală se stabileşte

în funcţie de prejudiciul cauzat de fapta ilicită;

d) Moartea învinuitului stinge răspunderea penală iar moartea condamnatului

stinge executarea pedepsei, în timp ce în cazul răspunderii civile delictuale,

acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat poate fi intentată şi împotriva

moştenitorilor autorului;

e) Termenele de prescripţie în dreptul penal privind stingerea încriminării sau

stingerea executării pedepsei sunt mult mai mari decât termenele de prescripţie

prevăzute pentru repararea prejudiciului cauzat printr-un delict civil;

f) Repararea prejudiciului cauzat printr-un delict civil se face de obicei în mod

voluntar, fără să fie nevoie de intervenţia instanţelor judecătoreşti, pe când în cazul

răspunderii penale pentru stabilirea şi aplicarea pedepsei este necesar să intervină

totdeauna o constrângere efectivă.

3. Elementele răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală se naşte numai când sunt întrunite următoarele

elemente:

a) Existenţa unui prejudiciu;

b) Prejudiciul să fie cauzat printr-o faptă ilicită;

c) Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

d) Fapta cauzatoare de prejudiciu să aibă un caracter culpabil;

e) Imputabilitatea acestui fapt să fie atribuită autorului său (capacitatea

delictuală);

În cazul răspunderii directe toate elementele enumerate trebuie să fie întrunite

pentru a se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului de către autorul faptului

ilicit. Victima pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat va trebui să

dovedească existenţa acestor elemente. Această obligaţie a victimei de a dovedi

existenţa acestor elemente este aşadar, cerută numai în cazurile prevăzute de art.

998-999 Cod civil.

În cazul răspunderii indirecte, aşa cum o să vedem mai târziu, Codul civil

prevede unele derogări de la principiul general, în sensul că nu totdeauna trebuie

să fie întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale.

Astfel, în cazul răspunderii pentru fapta altuia, pentru prejudiciul cauzat de

animale, etc., legea stabileşte o prezumţie de culpă în sarcina acestor categorii de

persoane.

4. Răspunderea indirectă

În principiu, fiecare persoană răspunde de faptele sale dacă ele au cauzat altuia

un prejudiciu; răspunderea indirectă intervine numai în cazurile anumite -

prevăzute de lege. În dreptul nostru civil sunt reglementate următoarele cazuri de

răspundere indirectă:

1) pentru fapta altuia;

29

2) pentru fapta animalului;

3) pentru ruina edificiului şi

4) pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

AA.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeennttrruu ffaappttaa aallttuuiiaa

Sediul legal al materiei responsabilităţii pentru fapta altuia se află în art. 1000

Cod civil. Potrivit prevederilor acestui text, răspunderea pentru fapta altuia, este

stabilită de legiuitor în sarcina următoarelor persoane :

- asupra părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu

ei;

- asupra institutorilor şi a artizanilor, pentru prejudiciul cauzat de elevi şi

ucenicii lor, cât timp se găsesc sub supravegherea lor;

- asupra comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de propuşii lor în îndeplinirea

atribuţiilor ce li s-au încredinţat.

Textele ce reglementează răspunderea pentru fapta altuia nu sunt susceptibile

decât de o strictă interpretare care exclude posibilitatea aplicării lor prin analogie

în cazuri asemănătoare.

Prevederile art. 1000 Cod civil legiferează o normă care derogă de la principiul

general de drept comun, în materie de responsabilitate, - cazurile de răspundere

astfel stabilite sunt excepţionale şi limitate de lege. Enumerarea textului fiind

limitativă iar nu enunţiativă, rezultă că numai în sarcina persoanelor indicate există

o responsabilitate pentru fapta altuia.

BB.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeennttrruu pprreejjuuddiicciiiillee ccaauuzzaattee ddee lluuccrruurrii

În conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. 1 Cod civil partea finală -se

instituie în sarcina păzitorului unui lucru, răspunderea pentru pagubele cauzate de

acest lucru.

Deoarece legea se referă la prejudiciile cauzate de “lucruri” problema care se

pune este aceea de a şti despre ce fel de lucruri este vorba.

Legiuitorul se referă la orice fel de lucruri - maşini, arbori, biciclete, explozibil

etc. - indiferent că acestea sunt ori nu prin natura lor periculoase.

Tot astfel, legiuitorul nu face distincţie între imobile şi mobile, cu o singură

excepţie şi anume aceea a pagubelor cauzate prin ruina edificiului, când se face

aplicaţiunea art. 1002 Cod civil.

Condiţiile răspunderii

1. Fapta lucrului

Literatura juridică şi practica judecătorească recunoscând ideea unei fapte a

lucrului s-a pus problema delimitării faţă de fapta omului, pentru a nu se ajunge la

concluzia că întotdeauna când un lucru a avut un rol de jucat în cauzarea

prejudiciului răspunderea se va angaja în condiţiile art. 1000 alin. 1.

În acest scop s-au elaborat trei criterii: viciul propriu al lucrului, fapta autonomă

a lucrului şi ieşirea lucrului de sub stăpânirea omului.

Aceasta nu înseamnă însă că în toate cazurile răspunderea va trebui angajată în

condiţiile art. 1000 alin. 1 Cod civil, întrucât nu este suficient să se stabilească

numai fapta lucrului, ci este necesar ca această faptă să fi cauzat prejudiciul. Ca

30

atare, nu prin limitarea artificială a noţiunii de faptă a lucrului, ci pe terenul

cauzalităţii se exclude răspunderea obiectivă în acele cazuri în care, deşi lucrul a

jucat un rol în cauzarea prejudiciului, fapta omului a determinat cu necesitate

producerea rezultatului.

Aşadar, prin fapta lucrului trebuie înţeleasă activitatea sau inactivitatea obiectivă

ilicită a lucrului, care a jucat un rol în cauzarea prejudiciului, chiar dacă lucrul nu a

avut un viciu propriu, nu a fost o faptă autonomă şi nici n-a scăpat de sub autoritatea

omului.

2. Prejudiciu

Această condiţie nu pune probleme deosebite în raport cu regulile generale ale

răspunderii civile delictuale.

3. Legătura cauzală dintre fapta lucrului şi prejudiciu

Problema dacă fapta lucrului este sau nu cauza prejudiciului, se rezolvă în

acelaşi mod ca şi în cazul răspunderii pentru fapta omului (art. 998-999 Cod civil).

Astfel fiind, urmează să facem numai unele precizări determinate de

particularităţile acestei răspunderi.

Legătura cauzală trebuie să fie stabilită, în acest caz, nu între acţiunea şi

inacţiunea persoanei responsabile şi prejudiciul, ci potrivit art. 1000 alin. 1 între

fapta lucrului şi prejudiciu. Pe de altă parte însă această teză nu trebuie să fie

înţeleasă în sensul că fapta lucrului trebuie să fie singura cauză a prejudiciului. În

privinţa rolului cauzal al faptei lucrului, arătăm că acesta nu înseamnă în mod

necesar un contact material. Fapta lucrului poate constitui cauze prejudiciului şi în

cazul când a acţionat prin intermediul unui alt lucru (de exemplu: piatra proiectată

de roata maşinii).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri incumbă celui care are paza

juridică a lucrului, persoanei care în momentul producerii prejudiciului exercită

dirijarea şi controlul lucrului, fără a primi directive din partea alteia, care în

principiu este proprietarul. Răspunderea acestuia va fi însă exclusă în următoarele

cazuri:

- în cazul unei persoane căreia i s-a acordat folosinţa, uzul sau supravegherea

lucrului în baza unui titlu juridic, legal sau contractul (de exemplu: locatar,

comodator, uzufractuar etc.);

- în cazul când o persoană şi-a asumat fără titlu juridic folosinţa şi controlul

lucrului (un posesor de bună-credinţă sau rea-credinţă).

Răspunderea persoanei care a dobândit paza juridică încetează din momentul

restituirii efective a lucrului proprietarului şi nu din momentul expirării termenului

din convenţie.

Art. 1000 alin. 1 Cod civil stabileşte o prezumţie de răspundere, astfel că

victima, pentru a obţinere repararea prejudiciului va trebui să dovedească numai

fapta lucrului, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între ele.

Această prezumţie de răspundere nu poate fi înlăturată de cel care are paza

juridică a lucrului decât stabilindu-se că prejudiciul se datoreşte:

31

a. Unui caz de forţă majoră - în care persoana care are paza lucrului nu a putut şi

nu trebuia, în împrejurările date să prevadă şi să împiedice cauzarea prejudiciului;

b. Culpei unei terţe persoane - atunci când prejudiciul este consecinţa necesară a

activităţii lucrului şi faptei culpabile a unei terţ.

Sunt excluse cazurile fortuite, care nu au în speţă calităţi de a exonera de

răspundere.

Fapta terţului pentru a fi exoneratoare de răspundere pentru păzitor trebuie să

întrunească aceleaşi condiţii care sunt cerute şi pentru forţa majoră, (de exemplu: o

persoană loveşte şoferul în timp ce acesta conduce maşina, fapta sa având caracter

extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit, determinând în exclusivitate cauzarea

prejudiciului de către lucru).

În cazul în care producerea prejudiciului de către lucru nu a fost determinat

exclusiv de fapta terţului existând o pluralitate de cauze, faţă de victimă va

răspunde solidar cel ce are paza juridică în baza art. 1000 alin. 1 iar terţul în baza

art. 998-999.

c. Culpei victimei - atunci când prejudiciul a fost consecinţă necesară atât

activităţii lucrului cât şi a faptelor săvârşite de victimă.

CC.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeennttrruu pprreejjuuddiicciiiillee ccaauuzzaarree ddee aanniimmaallee

În art. 1001 Cod civil este consacrată regula că, proprietarul unui animal sau

acela care se serveşte de el în timp cât îl foloseşte este răspunzător de prejudiciul

cauzat de animal, fie că se află sub paza sa, fie că a scăpat de sub această pază.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animal se bazează exclusiv pe

existenţa obligaţiei de pază. Această răspundere se bazează pe o prezumţie de

culpă, întemeiată pe lipsă de supraveghere şi control a animalului. Tocmai în lipsa

de supraveghere şi control a acestuia constă culpa în paza animalului, pe care se

fundează răspunderea proprietarului sau a aceluia care se foloseşte de animal.

Răspunderea incubă persoanei care are paza juridică a animalului, adică

obligaţia legală de a-l supraveghea şi de a împiedica ca acesta să cauzeze un

prejudiciu. Este vorba deci despre o putere juridică şi nicidecum de o simplă

putere de fapt cum ar fi paza materială pe care ar avea-o de exemplu grăjdarul.

În temeiul art. 1001 Cod civil sunt declaraţi responsabili proprietarul sau acela

care se serveşte de animal, indiferent "că animalul se află sub paza sa sau a

scăpat”.

Răspunderea civilă revine deci fie proprietarului, fie aceluia care se serveşte de

animal, pe tot timpul cât această folosinţă este alternativă, iar nu cumulativă şi

anume, ea are în vedere în primul rând pe proprietar şi poate trece, în anumite

condiţii de la aceasta în sarcinile celui care foloseşte animalul.

Paza juridică aparţinând de obicei proprietarului, poate fi transferată unei alte

persoane (de exemplu: locatarului, uzufructuarului şi comodatarului precum şi

acela care încearcă un animal în vederea cumpărării). În aceste situaţii proprietarul

nu mai are paza juridică a animalului, numai este titularul dreptului de dirijare, sub

condiţia ca detentorul să nu primească dispoziţii de la proprietar, adică să se

32

bucure de o totală independenţă în folosirea animalului în interesul său. În schimb,

prepusul proprietarului sau al celui care foloseşte animalul nu are paza juridică.

Dacă prejudiciul este cauzat în acelaşi timp de mai multe animale, răspund în

mod solidar (art. 1003 Cod civil) toţi cei care au pază juridică.

În cazul răspunderii pentru fapta animalului, culpa proprietarului sau a

persoanei care se foloseşte de animal este prezumată şi deci victima nu trebuie s-o

dovedească.

Această prezumţie poate fi combătută printr-o contra dovadă, constând în existenţa

forţei majore, a culpei victimei sau a faptului de neînlăturat a unei terţe persoane.

În ce priveşte răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sălbatice,

precizăm că operează şi în acest caz dispoziţiile art. 1001 Cod civil cu condiţia să

se găsească direct sub paza omului.

DD.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeennttrruu rruuiinnaa eeddiiffiicciiuulluuii

Pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de

întreţinere sau a unui viciu de construcţie, art. 1002 Cod civil desemnează ca

responsabil pe proprietarul edificiului.

În temeiul art. 1002 Cod civil proprietarul este responsabil indiferent dacă are sau

nu paza juridică a edificiului şi independent de calitatea sa de persoană fizică sau

juridică.

Prin “edificiu” se înţelege orice fel de construcţie - imobilă prin natura sa -

precum şi tot ceea ce i se încorporează.

Prin ruină se înţelege desprinderea şi căderea liberă a unuia sau mai multe

elemente intrinseci edificiului (de exemplu: căderea unui cos de pe acoperiş, a unui

ornament, etc.).

Răspunderea se bazează pe o prezumţie irefragabilă de culpă rezultată din

existenţa lipsei de întreţinere a edificiului sau a unui viciu de construcţie;

În toate celelalte cazuri chiar dacă paguba a fost cauzată de edificii vor fi

aplicabile, la alegerea victimei, fie dispoziţiile dreptului comun, fie cele privitoare

la răspunderea generală pentru lucruri.

Ca urmare victima va trebui să dovedească, fie lipsa de întreţinere, fie un viciu

de construcţie, cât şi existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruină.

În conformitate cu art. 1002 Cod civil, răspunderea poartă numai asupra

proprietarului - interpretarea legitimă pe consideraţia că prezumţiile sunt de strictă

interpretare.

Pentru ipoteza în care clădirea a cărei ruină a cauzat paguba este proprietarul mai

multor persoane, răspunderea este solidar în sarcina tuturor, în temeiul art. 1003 Cod

civil.

Pentru existenţa răspunderii în baza art. 1002 Cod civil este necesar a fi

întrunite următoarele condiţii:

a) prejudiciul să fi fost cauzat prin ruina clădirii (căderea totală sau parţială a

elemenţilor);

b) ruina să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţii.

33

Prin urmare, victima va trebui, deci, să dovedească ce pagubă i-a fost cauzată

prin ruina unei clădiri şi că această ruină este datorată unei lipse de întreţinere sau

a unui viciu de construcţie. De îndată ce dovada faptului generator de daune s-a

făcut, responsabilitatea din art. 1002 Cod civil este angajată de plin drept, în

virtutea unei prezumţii de culpă stabilită în sarcina proprietarului.

Prezumţia de culpă stabilită în sarcina proprietarului nu poate fi combătută de

acesta cu dovada contrară constând în stabilirea faptului că nici o greşeală nu-i este

imputabilă depunând toate diligenţele necesare.

Proprietarul însă va putea fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că ruina

clădirii a fost cauzată prin fapta victimei, ori a unei terţe persoane sau prin forţă

majoră.

Dacă proprietarul este declarat răspunzător faţă de victimă, el are acţiune în

regres după caz, împotriva:

- coproprietarilor săi, pentru partea care a plătit-o pentru aceştia (coproprietarii

răspund în mod solidar, art. 1003 Cod civil);

- împotriva vânzătorului în condiţiile contractului de vânzare-cumpărare;

- împotriva detentorului(uzufructuar, locatar, etc.) în condiţiile specifice

raporturilor juridice dintre ei;

- împotriva arhitectului şi constructorului în baza art. 1483, 1902 Cod civil cu

respectarea dispoziţiunilor Decretului nr. 167/1958.

5. Răspunderea persoanelor juridice

Analizând răspunderea persoanelor juridice distingem aceleaşi categorii ca şi în

cazul persoanelor fizice.

Răspunderea persoanei juridice formează obiectul unor reglementări speciale,

care se întregesc însă, cu reglementarea generală a dreptului comun care se aplică

deopotrivă şi persoanelor juridice, cu excepţia numai a acelor dispoziţii care sunt

specifice - prin natura lor - răspunderii persoanelor fizice cum sunt dispoziţiile

privitoare la răspunderea părinţilor sau a institutorilor.

Problema răspunderii persoanelor juridice, prezintă un deosebit interes teoretic

şi practic, dat fiind faptul că instituţiile de stat şi cele private îşi desfăşoară

activitatea în calitate de persoană juridică.

AA.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeerrssooaanneeii jjuurriiddiiccee ppeennttrruu ffaapptteellee ssaallee

În dreptul nostru, Decretul nr. 31/1954 (art. 35) prevede că “Persoana juridică

îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele persoanei juridice.

Actele juridice făcute de persoanele juridice în limitele puterilor ce le-au fost

conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de

organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul

exercitării funcţiei lor”. Prin urmare, fapte ilicite şi culpabile cauzatoare de

prejudicii ale organelor unei persoane juridice, ţinând seamă de caracterul

specializat al activităţii acesteia sunt considerate a fi săvârşite de însăşi persoana

juridică, dacă au fost săvârşite cu ocazia exercitării atribuţiilor lor.

34

Culpa persoanei juridice este culpa săvârşită de organele ei şi dovada

caracterului culpabil al faptei ilicite trebuie să fie făcută ca şi cum ar fi vorba de

răspunderea exclusivă personală a celui care a săvârşit-o.

Dacă prin faptele persoanei fizice care formează organul persoanei juridice s-a

cauzat un prejudiciu, victima va putea să ceară repararea lui, fie direct de la

persoanele care au săvârşit fapta ilicită (art. 998 Cod civil) fie direct de la persoana

juridică în baza aceluiaşi text.

Dacă persoana juridică a fost obligată la repararea prejudiciului cauzate prin

faptele organelor sale, se va putea întoarce pentru a acţiona în regres, împotriva

persoanelor fizice, cerând restituirea despăgubirilor plătite. Ultimul alineat al art.

35 din Decretul 31/54 prevede că: “Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a

celui care le-a săvârşit atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al

treilea”. Aşadar, organele nu angajează exclusiv numai răspunderea persoanelor

juridice ci, cumulativ, prin aceeaşi faptă, atât răspunderea persoanei juridice, cât şi

propria lor răspundere.

Regula care stă în dreptul nostru la baza personalităţii juridice şi anume că

faptele săvârşite de organe obligă persoana juridică însăşi, nu înlătură răspunderea

personală a organelor respective.

BB.. RRăăssppuunnddeerreeaa ppeerrssooaanneeii jjuurriiddiiccee ppeennttrruu lluuccrruurrii ssaauu aanniimmaallee şşii ppeennttrruu ffaapptteellee

aannggaajjaaţţiilloorr ssăăii

a) Răspunderea pentru lucruri sau animale. În aceste cazuri răspunderea nu mai

este întemeiată pe stabilirea unei culpe în sarcina persoanei care alcătuiesc

organele persoanei juridice ceea ce înseamnă că persoana juridică nu poate fi

exonerată de răspundere, dovedind lipsa unei asemenea culpe.

Printre titlurile pe care se poate întemeia obligaţia de pază a bunului ori

folosinţa animalelor, figurează în cazurile persoanelor juridice şi dreptul ce derivă

din proprietatea privată, proprietatea publică ori dreptul de folosinţă sau

administrare.

b) Răspunderea pentru fapta prepuşilor. Persoana juridică răspunde şi pentru

faptele angajaţilor săi, aplicându-se în acest caz regulile referitoare la răspunderea

comitentului pentru faptele prepuşilor.

Într-o primă opinie se susţine că pentru pagubele cauzate prin fapta asociaţilor,

în limitele activităţii lor, răspunderea este angajată ca o răspundere directă proprie.

Faptele ilicite ale simplilor asociaţi nu pot fi asimilate din punct de vedere al

răspunderii cu cele săvârşite de organele persoane juridice. Decretul nr. 31/1954

prevede în mod expres, numai cu privire la faptele ilicite săvârşite de organe, că

ele “obligă însăşi persoana juridică”. O asemenea dispoziţie legală are un caracter

limitativ şi ca atare nu poate fi interpretată în mod extensiv, pentru a fi aplicată, în

alte cazuri decât cele care sunt anume prevăzute.

6. Efectele obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii

aa)) CCiinnee ppooaattee iinntteennttaa aaccţţiiuunneeaa îînn ddeessppăăgguubbiirrii??

35

În principiu dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat aparţine

victimei, persoanei fizice sau juridice care îl poate exercita fie personal, fie printr-

un reprezentant.

Acţiunea va putea fi intentată şi de creditorii victimei prin acţiunea oblică (art.

974 Cod civil). Această acţiune va fi intentată, numai dacă prejudiciul cauzat

rezultă dintr-o atingere adusă drepturilor patrimoniale ale acestora. Potrivit art. 86

şi următoarele din codul familiei, persoanele care aveau dreptul la întreţinere au

acţiune în nume propriu pentru repararea prejudiciului cauzat, dacă încetarea din

viaţă a persoanei este urmarea faptului ilicit săvârşit de autor. În schimb orice altă

persoană poate cere repararea altui prejudiciu material decât lipsa de întreţinere

cum ar fi cheltuieli de boală, de înmormântare etc.

bb)) ÎÎmmppoottrriivvaa ccăărreeii ppeerrssooaannee ppooaattee ffii iinntteennttaattăă aaccţţiiuunneeaa??

Acţiunea în repararea prejudiciului se intentează împotriva autorului, iar în

cazul răspunderii indirecte, aşa după cum cunoaşteţi împotriva persoanei

răspunzătoare. Acţiunea mai poate fi intentată şi împotriva succesorilor universali

ai autorului, care au acceptat succesiunea, iar împotriva succesorilor care au

acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, acţiunea va putea fi intentată

numai în limita activului succesoral.

cc)) SSoolliiddaarriittaatteeaa ccooaauuttoorriilloorr

Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, victima va putea cere

repararea în întregime a prejudiciului de la oricare dintre ele, fără a fi obligată să-şi

împartă acţiunea între ele. Autorii prejudiciului cauzat răspund în mod solidar faţă

de victimă, repartizarea prejudiciului în aceste împrejurări având loc între autorii

prejudiciului, în raport cu culpa fiecăruia.

Potrivit art. 1003 Cod civil când fapta cauzatoare de prejudicii este imputabilă

mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.

dd)) CCaarraacctteerruull hhoottăărrâârriiii

Dreptul la reparare se naşte odată cu cauzarea prejudiciului. Dacă prejudiciul

cauzat este reparat în mod voluntar de autor, în natură sau prin echivalent bănesc,

acesta nu mai poate cere restituirea plăţii făcute.

Hotărârea prin care se acordă o despăgubire este constitutivă de drepturi, dând

astfel ea însăşi naştere creanţei sau este declarativă, nedând naştere la o astfel de

creanţă, ci doar consolidând-o, ea existând din momentul săvârşirii faptului

culpabil?

Credem că hotărârea prin care se acordă despăgubire este declarativă pentru că

legea face să se nască creanţa din faptul culpabil. Instanţa judecătorească nu poate

obliga pe autor să repare prejudiciu, dacă nu constată îndeplinirea elementelor

cerute pentru acest fapt juridic, iar intervenţia sa este necesară pentru că nu există

o înţelegere a părţilor asupra acestei realizări şi evaluări a prejudiciului.

Deci creanţa născându-se în momentul faptului cauzator de prejudicii, ea

rămâne nedeterminată până ce instanţa pronunţă hotărârea sau până la încheierea

între părţi a unei tranzacţii.

36

Deşi, instanţa evaluează prejudiciul în ziua judecăţii ea nu încalcă principiul

potrivit căruia creanţa se naşte din faptul prejudiciabil întrucât aceasta este obligată să

ţină seamă de consecinţele sigure şi directe ale acestui fapt, consecinţe posterioare

realizării lui.

ee)) SSttiinnggeerreeaa ddrreeppttuulluuii llaa aaccţţiiuunnee

Dreptul la acţiune privind repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită se

stinge:

- prin renunţarea victimei. Creanţa fiind născută în favoarea victimei, după

producerea prejudiciului, aceasta poate renunţa la acest drept;

- prin tranzacţie, victima şi autorul fixând suma despăgubirii, dreptul la acţiune

se stinge. Contractul de tranzacţie este opozabil moştenitorilor victimei;

- prin prescripţie. Dreptul la acţiune privind repararea prejudiciului cauzat

printr-o faptă ilicită se prescrie în termenul de 3 ani. Termenul de prescripţie a

dreptului la acţiune începe să curgă din momentul în care victima a cunoscut sau

trebuia să cunoască atât paguba cât şi persoana care a cauzat-o (Decretul nr.

167/1958, art. 8).

ff)) EExxeerrcciittaarreeaa aaccţţiiuunniiii îînn rreeggrreess

Acţiunea în regres va putea fi exercitată după cum urmează:

- când autorii sunt obligaţi solidar la despăgubire şi prejudiciul a fost reparat de

unul dintre ei;

- când prejudiciul a fost reparat de către o altă persoană decât autorul, ea va avea

acţiune de regres împotriva acestuia;

- în cazul răspunderii indirecte, când cel obligat în mod indirect se întoarce

împotriva persoanei din a cârei culpă s-a cauzat prejudiciul, astfel:

1. - dacă minorul are capacitatea delictuală şi era în culpă, dar victima - datorită

avantajelor prezumţiei din art. 1000 alin. 2 a acţionat numai pe părinţi, ei se vor

putea întoarce împotriva minorului în condiţiile art. 998-999 Cod civil pentru a

cere restituirea despăgubirilor plătite. Tutorele ori alte persoane obligate la

supraveghere care au reparat prejudiciul vor putea intenta acţiune de regres contra

minorului, pentru a strămuta astfel o parte din despăgubire asupra acestuia;

2. - institutorul sau artizanul care a plătit despăgubiri victimei se poate întoarce

cu acţiune în regres împotriva elevului cerând restituirea sumelor plătite. Acţiunea

poate fi admisă numai în condiţiile art. 998-999 Cod civil.

Ei mai au posibilitatea să se întoarcă împotriva părinţilor sau altor persoane care

exercită drepturile şi îndatoririle ce revin acestora privitoare la persoana copilului

(art. 42, 104, 123 Codul familiei). În toate cazurile, acţiunea în regres se intentează

numai în condiţiile art. 998-999 Cod civil.

III. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi răspunderea civilă delictuală şi răspunderea patrimonială a angajaţilor?

2. Care sunt elementele răspunderi civile delictuale?

3. Care sunt efectele obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii?

37

TTEEMMAA 55 -- ÎÎMMBBOOGGĂĂŢŢIIRREEAA FFĂĂRRĂĂ JJUUSSTT TTEEMMEEII CCAA IIZZVVOORR DDEE

OOBBLLIIGGAAŢŢIIII

II.. OOBBIIEECCTTIIVVEE -- AAnnaalliizzaa îîmmbbooggăăţţiirrii ffăărrăă jjuusstt tteemmeeii ccaa iizzvvoorr ddee oobblliiggaaţţiiii,, îînn

ccoonnffoorrmmiittaattee ccuu lleeggiissllaaţţiiaa îînn vviiggooaarree,, lliitteerraattuurraa jjuurriiddiiccăă rroommâânnăă şşii ssttrrăăiinnăă

ppeerrttiinneennttăă

II. CONŢINUTUL TEMEI - Condiţiile exercitării acţiunii de “in rem verso”,

corelaţia dintre acţiunea de “in rem verso” şi alte acţiuni şi obiectul acţiunii

de “in rem verso”.

Codul civil român nu cuprinde nici un text care să reglementeze îmbogăţirea fără

just temei ca izvor de obligaţie, cu toate că, în viaţa practică se întâlnesc cazuri în care

patrimoniul unei persoane poate fi mărit în paguba alteia, fără ca să existe vreo

legătură contractuală între persoana care s-a îmbogăţit şi cea care a produs această

îmbogăţire.

Totuşi, codul civil român într-o serie de articole (vezi art. 484, 493, 504-514,

776, 992-997, 1098, 1164, 1552, 1592, 1730 pct. 4) face o aplicaţie particulară a

principiului că nimeni nu trebuie să se îmbogăţească pe nedrept în detrimentul

altuia.

Îmbogăţirea fără just temei, ca izvor generator de obligaţii, a fost elaborat de

practica judiciară şi în literatura de specialitate, pe baza art. 986-997 Cod civil care

reglementează gestiunea de afaceri şi plata nedatoratului.

Îmbogăţirea fără just temei a cărei sorginte este extracontractuală, obligă pe cel

îmbogăţit să restituie bunurile sau valoarea folosului realizat. Această obligaţie de

restituire este sancţionată printr-o acţiune cu caracter personal numită actio de in

rem verso (de restituire).

1. Condiţiile exercitării acţiunii de “in rem verso”

1. Să existe o îmbogăţire care să fi produs o pagubă în patrimoniul celui

păgubit. Îmbogăţirea poate consta din remiterea unui lucru sau a unui drept, din

evitarea unui prejudiciu, din liberarea de o datorie sau din prestarea unui serviciu

ce trebuie să fie în mod normal remunerat.

2. Să existe o sărăcie corespunzătoare celui îmbogăţit.

În decizia Colegiului civil nr. 470 din 15.03.1960 al Tribunalului Suprem se

arată că între dobândirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către cel care se

îmbogăţeşte şi pierderea unor bunuri sau valori de către cel care sărăceşte “trebuie

să existe o corelaţie necesară, îmbogăţirea unuia fiind condiţionată de sărăcia

celuilalt în sensul că îmbogăţirea primului trebuie să apară ca o urmare

nemijlocită, ca o consecinţă directă a sărăcirii secundului”.

3. Îmbogăţirea să fie lipsită de cauză, adică să nu aibă nici un temei care să o

justifice. Sunt considerate a avea o cauză legitimă (temei juridic) foloasele pe care

o persoană le poate dobândi în temeiul unui act juridic (vânzarea, donaţia,

38

testament, etc.) sau în temeiul legii ori în executarea unei aşa-numite obligaţii

“naturale”.

4. Să nu existe o altă acţiune pentru a obţine despăgubirea. Acţiunea de “in rem

verso” trebuie privită întotdeauna ca având un caracter subsidiar, în sensul că ea

nu poate fi intentată dacă reclamantul poate obţine satisfacţie.

Acţiunea de “in rem verso” nu poate fi admisă nici atunci când în mod direct

sau indirect se caută eludarea unei dispoziţii imperative a legii.

De asemenea, aşa cum se arată în Decizia Colegiului nr. 470/1960 al

Tribunalului Suprem în dreptul nostru nu se poate admite prin hotărârea

judecătorească, restituirea unei obligaţii legale de întreţinere făcută în plus şi nici

restituirea întreţinerii făcute unei persoane care potrivit legii nu avea dreptul să o

primească, dacă prestaţia respectivă i-a fost necesară, întrucât o astfel de soluţie

“ar contrazice natura obligaţiei de întreţinere şi ar satisface, în consecinţă, o

pretenţie contrară regulilor de convieţuire în societate”.

2. Corelaţia dintre acţiunea de “in rem verso” şi alte acţiuni

1. În cazul când este posibilă intentarea unei acţiuni în revendicare nu se poate

intenta acţiune de “in rem verso”, întrucât această acţiune are caracter subsidiar.

Astfel, dacă pârâtul n-a dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun - dar se

află în posesia sa - reclamantul are dreptul să intenteze împotriva lui o acţiune în

revendicare. De exemplu: în cazul când un lucru determinat în individualitatea lui

a fost predat în executarea unui contract nul, dreptul de proprietate n-a trecut

asupra dobânditorului şi deci el nici nu s-a îmbogăţit. În această situaţie lucrul

poate fi revendicat în natură.

Dimpotrivă, dacă pârâtul a dobândit un drept de proprietate asupra unui bun fără

temei legitim, reclamantul nu va putea intenta acţiune în revendicare, ci acţiune de

“in rem verso”. De exemplu: se execută un contract nul a cărui subiect îl

constituie bunuri determinate prin caractere generice.

2. O acţiune decurgând din contract exclude acţiunea de “in rem verso”. Astfel,

în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul

lucrului vândut, împotriva lui se poate intenta acţiune izvorâtă din contract, iar nu

acţiune de “in rem verso”.

3. Acţiunea de “in rem verso” nu poate fi intentată dacă există temei pentru

intentarea unei acţiuni în despăgubire. Precizăm că aplicarea principiului

îmbogăţirii fără temei este exclusivă de ideea de culpă a uneia dintre părţi şi în

consecinţă acţiunea de “in rem verso” presupune inexistenţa unei culpe a

îmbogăţitului, pe când acţiunea în despăgubire presupune culpa pârâtului.

3. Obiectul acţiunii de “in rem verso”

Obligaţia îmbogăţitului fără temei legitim este aceea de a restitui persoanei

păgubite fără temei. Restituirea se face, dacă este posibilă în natură, însă în

majoritatea cazurilor restituirea se face prin echivalent bănesc.

În cazul când restituirea se face prin echivalent bănesc se pune problema de a

stabili momentul (data) după care se va determina valoarea produselor şi anume:

39

data când a avut loc îmbogăţirea, data pornirii acţiunii de “in rem verso” sau data

când se pronunţă hotărârea judecătorească.

Ca regulă generală, valoarea acţiunii păgubitului se determină după momentul

când a avut loc îmbogăţirea. Această regulă, însă nu se poate aplica întotdeauna,

deoarece ar putea duce la îmbogăţirea fără just temei a păgubitului. De exemplu:

dacă preţul bunurilor dobândite fără temei a fost scăzut, restituirea valorii acestora

la preţul zilei când s-a produs îmbogăţirea ar da posibilitatea păgubitului de a

dobândi cu sumele ce i-au fost atribuite cu titlu de reparaţie, o cantitate de bunuri

mai mare decât cea pierdută.

Împărtăşim părerea acelor autori potrivit căreia pentru a nu da posibilitatea

păgubitului să se îmbogăţească el însuşi printr-o asemenea acţiune valoarea

bunurilor primite fără just temei trebuie stabilită la data când se pronunţă hotărârea

judecătorească. În cazul când pentru bunurile consumate nu există preţuri, valoarea

lor trebuie calculată la preţul existent în ziua când s-a produs îmbogăţirea fără just

temei.

Subliniem că întinderea este limitată, pe de o parte, pentru că nu poate depăşi

suma cu care a fost micşorat patrimoniul celui sărăcit.

Dacă îmbogăţitul este de bună-credinţă el trebuie să restituie bunul sau valoarea

lui. În cazul când este de rea-credinţă el trebuie să restituie şi fructele pe care le-a

cules sau trebuia să le culeagă de pe urma bunului dobândit fără just temei.

Buna-credinţă se prezumă până la data când îmbogăţitul a fost acţionat pentru

restituirea celor dobândite fără temei legitim.

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. CCaarree ssuunntt ccoonnddiiţţiiiillee eexxeerrcciittăărriiii aaccţţiiuunniiii ddee ““iinn rreemm vveerrssoo””..

2. Analizaţi obiectul acţiunii de “in rem verso”.

40

TTEEMMAA 66 -- GGEESSTTIIUUNNEEAA DDEE AAFFAACCEERRII CCAA IIZZVVOORR DDEE OOBBLLIIGGAAŢŢIIII

1. OBIECTIVE - Analiza gestiunii de afaceri ca izvor de obligaţii, în

conformitate cu legislaţia în vigoare.

2. CONŢINUTUL TEMEI - Noţiune şi condiţii, efectele gestiunii de afaceri şi

ddeeoosseebbiirreeaa îînnttrree ggeessttiiuunneeaa ddee aaffaacceerrii şşii mmaannddaatt ..

1. Noţiune şi condiţii

Gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii având o reglementare

proprie, de la art. 987 la 991 Cod civil.

Prin gestiune de afaceri se înţelege acea situaţie juridică ce se creează prin

faptul că o persoană numită gerant intervine din proprie iniţiativă şi săvârşeşte

acte materiale şi juridice în interesul altei persoane numită gerat, fără a avea

mandat de la aceasta.

De exemplu: o persoană voind să aducă un serviciu altei persoane care lipseşte

de la domiciliu, face o reparaţie urgentă unor bunuri ale acesteia în vederea

înlăturării unor prejudicii.

Din definiţie rezultă că gestiunea de afaceri este o iniţiativă proprie luată de

gerant care îndeplineşte actul, fără să fi avut vreo înţelegere prealabilă cu geratul

care profită de această iniţiativă.

Din combinarea art. 987 şi 991 Cod civil rezultă că pentru ca gestiunea de

afaceri să dea naştere la raporturi de obligaţii, trebuie să fie întrunite următoarele

condiţii:

1. Gerantul să fi săvârşit din proprie iniţiativă unul sau mai multe fapte de

gestiune. Dacă gerantul lucrează în baza unei însărcinări ne aflăm în faţa unui

mandat. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 987 Cod civil care prevede că

“Acela care gerează interesele altuia fără cunoştinţa proprietarului”.

2. Faptele de gestiune să fi fost săvârşite cu intenţia de a gera interesele altuia.

Din interpretarea art. 987 Cod civil nu există gestiune de afaceri dacă nu este

intenţia de a gera treburile altuia, fără ştirea acestuia.

3. Gerantul să nu fi săvârşit faptele de gestiune “animus donandi” (intenţia de

a dona) ci cu intenţia de a obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor.

2. Efectele gestiunii de afaceri

Cu toate că gestiunea de afaceri este un act unilateral de voinţă, ea dă naştere la

obligaţii atât în sarcina gerantului, care a luat iniţiativa de a gera treburile altuia,

cât şi în sarcina geratului, ale cărui interese au fost gerate, în lipsa oricărui mandat.

AA.. OObblliiggaaţţiiiillee ggeerraannttuulluuii

1. Gerantul este obligat să continue gestiunea începută până în momentul în care

geratul va fi în măsură să se îngrijească el personal de treburile sale. În cazul când

geratul a încetat din viaţă mai înainte ca gestiunea să se fi desăvârşit, gerantul este

41

obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii vor putea îngriji de propriile lor

interese (art. 988 Cod civil).

2. Gerantul este obligat să îndeplinească actul de gestiune cu diligenţa unui bun

proprietar (art. 989 Cod civil), în principiu el răspunde şi de culpa sa. Totuşi, dacă

dovedeşte că lucrul aparţinând geratului a fost scăpat de la pieire datorită

intervenţiei sale, sau că acţiunea s-ar fi compromis, el răspunde numai de dol

(intenţie).

3. Să dea socoteală geratului când acesta ratifică gestiunea de afaceri.

BB.. OObblliiggaaţţiiiillee ggeerraattuulluuii

1. Dacă gestiunea a fost bine administrată - prevede art. 991 Cod civil-geratul

este dator să execute toate obligaţiile contractate în numele său de gerat.

2. Tot în virtutea legii (art. 991 Cod civil) geratul este obligat să despăgubească

pe gerant de cheltuielile utile şi necesare făcute şi să-i plătească eventual daune

pentru prejudiciile încercate.

De asemenea, pentru recuperarea cheltuielilor efectuate, gerantul are un drept de

retenţie asupra lucrului conservat, până la completa lui despăgubire potrivit regulei

“debitum cum re junctum” (datoria legată de lucru).

Cât priveşte capacitatea, gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, căci

el se obligă prin fapta sa voluntară. Geratul nu are nevoie de nici o capacitate, căci

el este obligat fără consimţământul său prin faptul săvârşirii anumitor acte de către

gerant.

3. Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat

a) Mandatul este un contract care se încheie “intuitu personae” şi încetează în

urma morţii mandantului sau a mandatarului.

Totuşi art. 1539 alin. 2 Cod civil arată că: mandatarul va trebui să continue operaţia

începută, dacă încetarea activităţii sale ar putea păgubi pe moştenitorii mandatului.

Dimpotrivă, gerantul este obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii

defunctului vor fi în măsură să ia conducerea operaţiei.

b) În executarea gestiunii de afaceri şi a mandatului, gerantul şi mandatarul

răspund în principiu de culpă şi dol, însă dacă gerantul dovedeşte că lucrul care

aparţine geratului a scăpat de la pieire datorită intervenţiei sale, sau că acţiunea s-

ar fi compromis, el răspunde numai de dol.

c) Gerantul obligă pe gerat numai dacă gestiunea a fost oportună şi numai în

măsura utilităţii ei, pe când mandatarul obligă întotdeauna pe mandant în limitele

puterilor ce i-au fost conferite.

d) Gerantul este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea începută, pe când

mandatarul poate renunţa la mandat, dacă continuarea lui este de natură să-l

păgubească (art. 1556 Cod civil).

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. DDeeffiinnţţii ggeessttiiuunneeaa ddee aaffaacceerrii ccaa iizzvvoorr ddee oobblliiggaaţţiiii..

22.. CCaarree ssuunntt eeffeecctteellee ggeessttiiuunniiii ddee aaffaacceerrii??

42

TTEEMMAA 77 -- EEFFEECCTTEELLEE OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLOORR

I. OBIECTIVE – Analiza efectele obligaţiilor, în conformitate cu legislaţia în

vigoare.

II. CONŢINUTUL TEMEI - Principiul executării în natură, cum se face

executarea obligaţiilor, condiţii pentru acordarea daunelor interese, punerea

în întârziere modificarea responsabilităţii contractuale legale prin convenţia

părţilor, evaluarea despăgubirilor, dreptul de gaj generai al creditorilor

chirografari asupra bunurilor debitorului, executarea silită asupra bunurilor

debitorului măsurile ce pot lua creditorii pentru conservarea patrimoniului

debitorului, acţiunea oblică (subrogatorie) şi acţiunea pauliană (revocatorie).

Prin efecte ale obligaţiilor se înţelege dreptul recunoscut de lege creditorului de

a urmări şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiunii la care s-a

obligat sau aceea de a cere despăgubii în caz de neexecutare totală sau parţială a

obligaţiilor (art. 1073 Cod civil).

Efectele obligaţiilor pot fi privite din două puncte de vedere şi anume:

a) executarea directă sau în natură, ceea ce presupune posibilitatea creditorului

de a dobândi însuşi obiectul obligaţiei.

b) executarea indirectă care constă în urmărirea bunurilor debitorului, în scopul

realizării sumei de bani care constituie creanţa creditorului şi care intervine atunci

când executarea în natură nu mai este posibilă

În cadrul acestui capitol vom analiza şi drepturile creditorului asupra

patrimoniului debitorului şi măsurile ce se pot lua pentru conservarea

patrimoniului debitorului şi apărarea drepturilor lor.

Secţiunea I-a - Executarea directă (în natură)

1. Principiul executării în natură

Executarea în natură a obligaţiilor este un principiu esenţial al dreptului civil.

Astfel, efectul normal al oricărei obligaţii ce incumbă unui debitor este aceea să fie

adusă la îndeplinire, indiferent de izvorul ei, căci numai în acest mod creditorul

obţine satisfacerea dreptului său de creanţă.

Dacă debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia, creditorul are dreptul să

recurgă la mijloacele de constrângere puse la dispoziţie de lege, pentru a-l sili să-şi

execute obligaţia în natură.

Executarea în natură a obligaţiei diferă cum este vorba de o obligaţie de a da, de

a face sau de a nu face.

AA.. EExxeeccuuttaarreeaa îînn nnaattuurrăă aa oobblliiggaaţţiieeii ddee aa ddaa

a) Dacă obligaţia de a da are ca obiect o sumă de bani, ea poate fi executată

totdeauna în natură, întrucât dacă debitorul nu-şi va executa obligaţia de bună voie,

creditorul îşi va satisface dreptul său din sumele rezultate din valorificarea pe căile

legale a bunurilor debitorului.

43

b) Când obligaţia de a da are ca obiect un lucru individual determinat potrivit

art. 1074 alin. 1 Cod civil, debitorul are două obligaţii principale:

- 1. Obligaţia de a transmite proprietatea lucrului individual determinat, ce se

execută întotdeauna în natură din momentul încheierii contractului ca o consecinţă

a principiului efectului translativ de proprietate a contractelor (art. 971 Cod civil).

- 2. Obligaţia de a preda lucrul, având ca obiect un fapt personal al debitorului,

este o obligaţie de a face, care include şi obligaţia de a conserva lucrul până la

predare. Şi această obligaţie se poate executa în natură, căci dacă debitorul nu

predă lucrul de bună voie, creditorul poate fi pus în posesia lucrului pe calea

executării silite.

c) Când obligaţia de a da are ca obiect bunuri determinate generic, proprietatea

se transmite numai în momentul individualizării lor. Individualizarea implică un

fapt personal al debitorului, o facere. În acest caz, deşi este vorba de o obligaţie de

a da, această obligaţie se realizează printr-o facere, individualizarea bunurilor.

Dacă obligaţia aceasta nu este executată de către debitor, creditorul va putea

recurge fie la executarea în natură, fie la despăgubirea sa prin echivalent.

BB.. EExxeeccuuttaarreeaa îînn nnaattuurrăă aa oobblliiggaaţţiieeii ddee aa ffaaccee ssaauu ddee aa nnuu ffaaccee

Art. 1075 Cod civil dispune că “orice obligaţie de a face sau de a nu face se

schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Regula cuprinsă în art. 1075 Cod civil, astfel formulată, este prea absolută şi nu

corespunde cu realitatea. Ceea ce este excesiv în formula art. 1075 Cod civil este

corijat de art. 1076 şi 1077 Cod civil.

De asemenea, în materie de obligaţii de a face, art. 1077 Cod civil dispune că

“nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate de asemenea să fie

autorizat a o duce la îndeplinire pe cheltuiala debitorului”.

Şi în acest caz, creditorul obţine executarea directă, însă aceasta presupune că,

creditorul n-are interes ca lucrarea să fie executată de debitor în persoană, ci poate

fi executată tot aşa de bine şi de o altă persoană.

În timp însă, ce pentru obligaţiile de a da, regula este că obligaţiile se execută în

natura specifică a obiectului lor, pentru obligaţiile de a face sau de a nu face

executarea în natură este o excepţie traducându-se de cele mai multe ori în

despăgubiri.

CC.. DDaauunneellee ccoommiinnaattoorriiii

Instituţia daunelor cominatorii este o creaţie a practicii judiciare prin care

debitorul este silit să-şi execute obligaţia în natură.

Prin daune cominatorii se înţelege acel mijloc de constrângere pe care-l

întrebuinţează instanţa judecătorească faţă de debitorul care, cu rea credinţă, refuză

să-şi execute obligaţia pe care şi-a asumat-o şi constau într-o sumă de bani care

urmează să fie plătită de debitor, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea

obligaţiei.

Deoarece hotărârea de condamnare la daune cominatorii este destinată să

exercite o presiune mereu sporită asupra voinţei debitorului, în aşa fel încât, până

la urmă să-l determine să execute obligaţia, daunele cominatorii au, prin natura lor,

44

un caracter provizoriu.

Daunele cominatorii nu se aplică în cazul obligaţiilor având de obiect sume de

bani, pentru că în aceste obligaţii se plătesc dobânzi de întârziere şi nici în cazul

obligaţiilor de a da, pentru că executarea în natură va putea fi obţinută pe calea

executării silite. Daunele cominatorii se aplică în cazul, neexecutării unei obligaţii

de a face sau a nu face, cu excepţia cazului în care executarea în natură nu mai este

posibilă.

2. Cum se face executarea obligaţiilor

AA.. PPllaattaa

Codul civil român se ocupă de plată în capitolul “Despre stingerea obligaţiilor”

Deoarece plata ca mod de stingere a obligaţiilor constă tocmai în producerea

efectului specific al raportului dintre părţi, se pare că, este mai logic de a privi

plata ca efect, adică realizarea creanţei creditorului, această realizare făcându-se

prin îndestularea raportului dintre părţi.

Prin plată înţelegem - în sens juridic - orice prestaţie liberatorie, indiferent daca

obiectul ei constă într-o “dare” sau “facere”.

Deci termenul juridic de plată nu are numai sensul restrâns, ce i se atribuie în

vorbirea curentă corespunzând cu o prestaţie în bani, ci un sens mult mai larg,

corespunzând cu îndeplinirea oricărei prestaţii ce formează obiectul raportului

juridic obligaţional, indiferent dacă acest obiect constă într-o “dare” sau într-o

“facere”.

BB.. OObbiieeccttuull ppllăăţţiiii

Plata nefiind decât realizarea specifică a obligaţiei, evident ca, creditorul nu

poate fi silit să primească o altă prestaţie decât cea care constituie obiectul

raportului de obligaţie.

Conform art. 1100 Cod civil creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru

decât acela ce i se datoreşte, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai

mare.

Creditorul poate primi o altă prestaţie în locul celei stipulate în care caz între

părţi intervine o dare în plată.

CC.. PPrriinncciippiiuull iinnddiivviizziibbiilliittăăţţiiii ppllăăţţiiii

Conform dispoziţiilor codului civil român, plata trebuie făcută integral.

Debitorul nu poate sili pe creditor să primească o plată parţială, chiar dacă datoria

este divizibilă (art. 1101 Cod civil). Rezultă, deci că plata este indivizibilă De la

acest principiu avem următoarele excepţii:

1. Când creditorul consimte ca plata să se facă în mod fracţionat;

2. În caz de deces al debitorului, creanţa se divide între moştenitorii acestuia

proporţional cu partea de moştenire la care este chemat fiecare (art. 1060 Cod

civil).

3. Plata devine parţială şi în cazul compensaţiei. În acest caz este vorba de un

debitor care, între timp a devenit creditor al creditorului, într-o obligaţie având de

obiect lucruri fungibile de acelaşi fel ca ale celuilalt, iar legea admite că cele două

45

datorii se sting prin efectul compensaţiei, până la concurenţa celei mai mici dintre

ele, rămânând de plată numai diferenţa.

4. Dacă datoria este garantată de mai mulţi fidejusori, art. 1667 Cod civil acordă

celui care este urmărit de creditor pentru totalitatea datoriei, beneficiul de

diviziune, astfel că creditorul este atunci obligat să-şi dividă acţiunea, urmărind pe

fiecare fidejusor pentru partea sa.

5. În sfârşit, instanţa judecătorească ţinând seama de posibilităţile debitorului îi

poate acorda acestuia un termen de graţie în cadrul căruia să se eşaloneze plata

datoriei în rate (art. 1101 alin 2. Cod civil).

Secţiunea II-a - Executarea indirectă a obligaţiei (Teoria daunelor interese)

1. Condiţii pentru acordarea daunelor interese

Pentru ca un debitor să datoreze daune-interese, se cer următoarele condiţii:

- 1) neexecutarea - totală sau parţială - executarea necorespunzătoare sau cu

întârziere trebuie să fi pricinuit creditorului un prejudiciu;

- 2) neexecutarea sau întârzierea în executare trebuie să provină din culpa

debitorului;

- 3) debitorul să fi fost pus în întârziere.

AA.. EExxiisstteennţţaa pprreejjuuddiicciiuulluuii

Pentru ca debitorul să fie obligat la plata daunelor interese, va trebui ca

neexecutarea - totală sau parţială - executarea cu întârziere să fi pricinuit

creditorului un prejudiciu.

Aceasta reiese din art. 1082 Cod civil care prevede că debitorul este osândit la

plata de daune interese, dacă instanţa judecătorească constată că există un

prejudiciu (pagubă) în dauna creditorului

Dovada prejudiciului incumbă creditorului cu excepţia datoriilor băneşti, când

dobânda legală se acordă creditorului fără să fie ţinut a dovedi vreo pagubă (art.

1169 Cod civil).

BB.. CCuullppaa ddeebbiittoorruulluuii

Debitorul care nu-şi respectă obligaţia asumată este prezumat a fi în culpă şi în

consecinţă poate fi condamnat la plata daunelor interese, cât timp nu dovedeşte că

neexecutarea obligaţiei se datoreşte unei cauze care nu-i poate fi imputată (art.

1082 Cod civil).

Formula din art. 1082 Cod civil potrivit căruia debitorul este obligat la plata

daunelor interese “Afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-

o cauză care nu-i poate fi imputabilă, trebuie interpretată în sensul că neexecutarea

este imputabilă debitorului, numai dacă voinţa sa putea să influenţeze faptul, fie

să-l prevină, fie să-l depăşească.

Pentru ca debitorul să fie exonerat de răspundere, prin invocarea forţei majore,

este necesar ca:

a) Neexecutarea sa provine dintr-o cauză străină lui. Cu alte cuvinte dacă

evenimentul este legat de o culpă chiar neintenţionată a debitorului sau dacă

46

neexecutarea provine dintr-un viciu al lucrului folosit pentru executarea obligaţiei

nu vom fi în prezenţa unui caz de forţă majoră.

b) Evenimentul considerat forţă majoră pentru a duce la exonerarea debitorului

trebuie să fie inevitabil şi de neînvins. Cu alte cuvinte, trăsătura distinctivă a

cazului de forţă majoră în materie de executare a obligaţiilor rezultând dintr-un

contract este de a fi constitutivă de imposibilitate obiectivă de executare.

c) Evenimentul să fi creat o piedică absoluta care face executarea imposibilă; nu

este suficient ca evenimentul să fi îngreunat numai executarea obligaţiei. Faptul că

executarea a devenit mai grea sau mai oneroasă pentru debitor nu-l exonerează de

a executa obligaţia.

În ce priveşte urmările, forţa majoră poate să influenţeze raportul de obligaţie

derivând din contract în două sensuri:

1) Poate să facă imposibilă executarea, în care caz obligaţia se stinge fără ca

debitorul să fie obligat la plata daunelor interese.

2) Poate să împiedice temporar executarea obligaţiei, în care caz obligaţia se va

executa cu întârziere după încetarea cazului de forţă majoră, iar debitorul nu va

plăti daune interese (moratorii).

În legătură cu răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiei asumate se

pune întrebarea, care va fi criteriul după care apreciem atitudinea debitorului?

Codul civil român a adoptat în domeniul răspunderii contractuale criteriul din

dreptul roman: “bonus pater familias” pentru a arăta care trebuie să fie gradul de

diligenţă pe care un debitor trebuie să-l aibă în îndeplinirea obligaţiei sale.

Din punct de vedere al gradului de culpabilitate a debitorului, codul civil român

n-a acceptat sistemul celor 3 grade de culpă (culpa lata, culpa levis şi culpa

levissima) construită de glosatori, impunând în principiu debitorului, în executarea

unei obligaţii, diligenţa unui bun proprietar.

În sistemul codului nostru civil, debitorul va fi exonerat de răspundere dacă va

dovedi, aşa cum s-a arătat mai sus, că nerespectarea obligaţiei contractuale nu-i

este imputabilă, întrucât ea se datoreşte unei cauze străine de voinţa sa (art. 1082

Cod civil).

2. Punerea în întârziere

Debitorul este obligat să-şi execute obligaţia la termenul stipulat în contract în

principiu, debitorul nu răspunde de neexecutarea obligaţiei la termen decât dacă

creditorul i-a cerut executarea şi numai de la această dată, presupunându-se ca

atâta timp cât nu se cere executare, nu este prejudiciat prin întârziere.

În principiu, scadenţa termenului în care debitorul trebuie să-şi exercite

obligaţia, nu-l pune de drept în întârziere. Pentru ca debitorul să fie pus juridiceşte

în întârziere, trebuie ca creditorul să facă un act de manifestare a voinţei sale de a

obţine executarea de la debitor. Art. 1079 Cod civil stabileşte că debitorul se va

pune în întârziere printr-o notificare ce i se va face prin executorul judecătoresc

sau notarul competent de la domiciliului său. Acelaşi efect îl are şi cererea de

chemare în judecată a debitorului sau urmărirea silită a bunurilor sale.

47

În mod excepţional, debitorul se află de drept în întârziere şi este răspunzător de

neexecutarea la termen a obligaţiei sale, în următoarele cazuri:

a) când s-a contractat expres că debitorul va fi pus în întârziere la împlinirea

termenului fără a fi necesară notificarea (art. 1079 pct. 2 Cod civil);

b) când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, pe care

debitorul l-a lăsat să treacă fără a o executa (art. 1081 Cod civil);

c) în cazurile anume determinate de lege, de exemplu: dobânda care reprezintă

despăgubirea în obligaţiile care au ca obiect sume de bani, curge de drept după

expirarea termenului;

d) în cazul obligaţiilor continue, cum este obligaţia locatarului de a întreţine

lucrul dat în locaţie.

3. Modificarea responsabilităţii contractuale legale prin convenţia părţilor

Am văzut, că de regulă debitorul răspunde pentru neexecutarea obligaţiei

datorită culpei sale, dar este exonerat dacă neexecutarea se datoreşte unui caz

fortuit sau forţă majoră. Aceasta este regula ce guvernează responsabilitatea legală

contractuală.

Dar părţile prin acordul lor de voinţă pot modifica responsabilitatea contractuală

legală, transformând-o în responsabilitate convenţională.

Astfel, debitorul poate fi exonerat de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei

ce-i incumbă decurgând din neglijenţa sa, printr-o clauză expresă stipulată în

contract. Nu se admit clauze de exonerare a debitorului pentru propriul său dol.

Tot astfel, părţile pot stipula ca debitorul să răspundă chiar şi atunci când

neexecutarea obligaţiei s-ar datora unui caz fortuit sau forţei majore.

În anumite cazuri o asemenea clauză este prezumată de lege, de exemplu: în caz

de comodat (art. 1567 Cod civil), în cazul furtului (art. 1156 alin. 3 Cod civil), în

cazul plăţii nedatorate (art. 995 Cod civil). După cum am văzut, debitorul răspunde

de caz fortuit şi de forţă majoră şi în cazurile când este pus în întârziere.

4. Evaluarea despăgubirilor

Daunele interese pot fi determinate de instanţa judecătorească, de lege sau de

părţi. Din acest punct de vedere evaluarea poate fi judiciară, legală şi

convenţională:

1. Evaluarea judiciară se face în conformitate cu articolele 1084-1086 Cod civil.

Potrivit art. 1084 Cod civil daunele interese cuprind în general atât pierderea

suferită de creditor cât şi beneficiul de care a fost lipsit.

Conform acestei reguli creditorul are drept daune atât pentru “damnum

emergens” (pierdere suferită) cât şi pentru “lucrum cessans” (câştigul nerealizat).

2. Evaluarea legală există în materii de obligaţii având de obiect o sumă de bani.

Obligaţiile având ca obiect o suma de bani nu pot da loc la daune compensatorii,

ci numai la daune moratorii, întrucât aceste obligaţii pot fi executate oricând în

natură, executarea lor prin echivalent nefiind de conceput, deoarece n-ar putea să

însemne plata unei sume de bani egală cu cea datorată.

48

Daunele moratorii în obligaţiile având ca obiect sume de bani li se aplică

anumite reguli speciale atât din punctul de vedere al condiţiilor în care se pot

datora, cât şi din punctul de vedere al fixării lor.

Astfel, în cazul datoriilor băneşti nu este suficient pentru punerea în întârziere a

debitorului o simplă notificare, conform art. 1088, alin. 2 Cod civil, daunele

interese nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care,

după lege, dobânda curge de drept.

Daunele moratorii pentru neexecutarea obligaţiilor ce au de obiect sume de

bani, sunt apreciate şi fixate forfetar de legiuitor sub formă de dobândă legală.

Creditorul nu poate pretinde o dobânda mai mare decât cea legală şi nici nu poate

cere ca, în afară de dobânda legală să i se acorde şi alte despăgubiri pentru

întârzierea executării. Sunt totuşi excepţii de la aceasta regulă când creditorul este

îndreptăţit ca pe lângă dobânda legală fixată de lege, să ceară şi alte despăgubiri,

de exemplu, în materie de fidejusiune (art. 1669 alin. 3 Cod civil) şi în materie de

societate (art. 1504 Cod civil)

Evaluarea convenţională

Părţile pot stabili la încheierea contractului sau ulterior, valoarea daunelor pe

care debitorul le va plăti în caz de neexecutare a obligaţiei. O asemenea stipulaţie

se numeşte clauză penală (va fi examinată la garantarea obligaţiilor). Ne mărginim

să arătăm că scopul clauzei penale este de a înlătura dificultăţile de apreciere ale

instanţei judecătoreşti cu privire la valoarea prejudiciului cauzat de neexecutare

sau executare cu întârziere şi constituie, totodată un mijloc de garantare a

executării obligaţiilor.

Secţiunea III-a - Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului şi

măsurile ce le pot lua pentru conservarea patrimoniului debitorului

şi apărarea drepturilor lor

1. Dreptul de gaj generai al creditorilor chirografari asupra bunurilor

debitorului

Dreptul de gaj al creditorilor asupra bunurilor debitorului este consacrat de

codul civil în art. 1718 Cod civil, în termeni următori: “oricine este obligat

personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile sau

imobile, prezente şi viitoare”.

Observăm că, potrivit dispoziţiunilor art. 1718 Cod civil debitorul este ţinut nu

numai cu bunurile sale prezente, dar şi cel viitoare; aceasta înseamnă că creditorul

poate urmării atât bunurile ce făceau obiectul obligaţiunii la data naşterii ei, cât şi

pe acelea pe care debitorul le-a dobândit în intervalul de la naşterea obligaţiunii şi

până la urmărire.

Dreptul de gaj general nu atrage un drept de preferinţă. Aceasta rezultă din art.

1719 Cod civil care dispune că bunurile unui debitor servesc la asigurarea comună

a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei, proporţional cu valoarea

creanţelor respective afară de cazul în care există între creditori cauze legitime de

preferinţă.

49

Dreptul de gaj general prevăzut în favoarea creditorilor în art. 1718-1719 Cod

civil interesează cu deosebire creditorii chirografari, adică pe cei care deţin doar

un simplu înscris (chirographum). Creditorii cu garanţii reale (gaj, ipotecă sau

privilegiu), care au unul sau mai multe bunuri determinate, aparţinând debitorului

lor, anume afectate pentru a garanta plata datoriei şi care au drept de preferinţă şi

de obicei un drept de urmărire sunt satisfăcuţi cu precădere înaintea oricărui

creditor chirografar.

La regula conform căreia creditorii chirografari au un drept de gaj general

asupra patrimoniului debitorului sunt unele excepţii:

a) codul de procedură civilă declară neurmăribile unele bunuri de strictă

necesitate debitorului şi familiei sale. De asemenea, Codul muncii declară salariile

urmăribile numai în parte;

b) potrivit Codului civil în cazul acceptării succesiunii sub beneficiu de

inventar, când patrimoniul succesoral serveşte la satisfacerea creditorilor

moştenirii, iar patrimoniul personal al moştenitorului la satisfacerea creditorilor săi

personali;

c) în cazul bunurilor comune ale soţilor, acestea nu vor putea fi urmărite de

creditorii personali ai unuia dintre soţi. Totuşi, potrivit art. 33 din Codul familiei

după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul personal poate cere

împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea

creanţei sale. Bunurile atribuite prin împărţire, fiecărui soţ devin bunuri proprii.

În temeiul dreptului cel au asupra patrimoniul debitorului, oricare dintre

creditori poate lua următoarele măsuri:

- să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;

- să ceară luarea unor măsuri de conservare cu privire la bunurile cuprinse în

patrimoniul debitorului lor;

- în fine, pot intenta acţiunea oblică sau acţiunea pauliană, care nu constituie

acte de executare, dar care depăşesc noţiunea de conservare.

Ambele acţiuni - oblică şi paulină, - se aseamănă prin scopul şi baza lor juridică.

Ambele au ca scop conservarea şi salvgardarea patrimoniului debitorului şi ambele

au drept bază juridică dreptul de gaj general al creditorilor asupra patrimoniului

debitorului. Însă cele două acţiuni diferă între ele prin importante caractere.

2. Executarea silită asupra bunurilor debitorului

Instituţia executării silite va fi studiată pe larg în cadrul cursului de procedură

civilă. Aici, menţionăm doar următoarele:

Pentru ca creditorul să poată recurge la executarea silită el trebuie să aibă un

titlu executoriu care să constate o creanţă ce este certă, lichidă şi exigibilă.

Prin titlu executoriu se înţelege actul care, potrivit legii, poate constitui temei

pentru formarea şi efectuarea executării silite.

Când se trece la urmărirea silită a unei creanţe incorporată în titlu executoriu

este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

50

a) creanţa să fie certă, adică să aibă o existenţă juridică necontestantă, să nu fie

nici o îndoială asupra existenţei ei;

b) creanţa să fie lichidă, adică cuantumul ei să fie bine determinat;

c) creanţa să fie exigibilă, adică cu o scadenţă imediată, iar nu suspendată

printr-un termen sau condiţie.

Executarea silită poate avea loc fie direct, prin executarea unui bun al

debitorului - mobil sau imobil - fie indirect, prin poprirea în mâinile unui terţ a

sumelor pe care acesta le datorează debitorului.

3. Măsurile ce pot lua creditorii pentru conservarea patrimoniului debitorului

Mijloacele de executare directă sau indirectă (poprirea) pe care legea le pune la

îndemâna creditorului, nu-i pot folosi acestuia decât dacă debitorul este solvabil

(are încă bunuri suficiente în patrimoniul său). Împotriva unui debitor insolvabil,

mijloacele de executare silită rămân fără eficienţă pentru satisfacerea creanţei

creditorului.

Printre măsurile pentru conservarea patrimoniului debitorului menţionăm

următoarele:

1. Creditorii au dreptul de a interveni în litigiile pe care debitorul lor le are cu

terţii privind bunurile aflate în patrimoniul său precum şi în procesele de

împărţeală ale debitorului, pentru a împiedica o înţelegere între debitor şi terţa

persoană în dauna drepturilor creditorilor.

2. Creditorii pot cere instituirea sechestrului asigurator asupra anumitor bunuri

dacă există teama că debitorul le va dosi sau înstrăina. În anumite cazuri, legea

pronunţă indisponibilitatea bunurilor debitorului, pentru ca acesta să nu mai poată

micşora patrimoniul său prin înstrăinări; astfel este în caz de urmărire imobiliară

când debitorul nu mai poate să înstrăineze în mod valabil imobilul urmărit din

momentul transcrierii comandamentului (art. 514 Cod de procedură civilă).

3 Creditorii pot cere inscripţia sau transcripţia unui act prin care debitorul lor a

dobândit proprietatea sau un alt drept real şi pe care debitorul neglijent nu o face

(potrivit noii legi în materia publicităţii imobiliare creditorii vor putea cere numai

inscripţia acestor acte în cărţile funciare).

4. Creditorii pot intenta acţiunea în declarare a simulaţiei, prin care să ceară

instanţei judecătoreşti să declare desfiinţarea efectelor actului aparent, care i-ar

putea prejudicia, în aşa fel încât să rămână valabile numai efectele actului secret,

care corespunde voinţei reale a părţilor contractante.

4. Acţiunea oblică (subrogatorie)

Creditorii pot exercita în locul debitorului lor, care după cum am văzut prin

neglijenţă, nepăsare, nepricepere sau rea-credinţă, nu exercită acele acţiuni menite

a întregi elementele active ale patrimoniului, aceste acţiuni. De aceea art. 974 Cod

civil dispune că “creditorii pot exercita drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară

de acelea care îi sunt exclusiv personale”. Mijlocul prin care creditorul exercită

acest drept, pe care îl acordă art. 974 Cod civil se numeşte acţiunea oblica sau

51

indirectă sau subrogatorie. Am spus că baza juridică a acestei acţiuni se află în

dreptul de gaj general pe care creditorul îl are asupra întregului patrimoniu al

debitorului.

Exerciţiul acţiunii oblice de către creditori, este mai mult decât un act de

conservare şi totodată mai puţin decât o urmărire silită, ea poate fi considerată o

măsură intermediară, preparatorie actelor de executare.

Deşi în art. 974 Cod civil se vorbeşte de “toate drepturile şi acţiunile

debitorului” acesta nu îndreptăţeşte pe creditor să se substituie debitorului pentru

administrarea patrimoniului acestuia şi să-l administreze în locul său.

Deci, prin expresia “drepturile şi acţiunile” creditorul poate exercita numai

drepturile debitorului care se traduc printr-o acţiune în justiţie îndreptată împotriva

terţilor.

După ce am stabilit cadrul general în care se aplică art. 974 Cod civil, urmează

să examinăm trei probleme:

1. ce fel de acţiuni în justiţie nu pot fi exercitate în virtutea art. 974 Cod civil;

2. condiţiile exercitării acţiunii oblice;

3. efectele acţiunii oblice.

1. Acţiunile care nu pot fi exercitate de creditori

Sunt o serie de acţiuni pe care creditorul nu le poate exercita în numele

debitorului, anume acelea despre care art. 974 Cod civil dispune că sunt exclusiv

persoanele debitorului. Care sunt aceste acţiuni al căror exerciţiu este interzis

creditorului?

În primul rând sunt acţiuni extrapatrimoniale, adică acelea care derivă din

statutul personal (starea civilă), raporturile de familie, etc.

În al doilea rând sunt interzise creditorului, unele acţiuni patrimoniale din cauza

caracterului lor personal. Astfel creditorul n-ar putea cere în numele debitorului o

pensie de întreţinere din moment ce, fiind insesizabilă nu se poate face urmărirea

silită asupra ei.

În sfârşit, o a treia categorie de acţiuni care nu pot fi introduse de creditor sunt

acelea care implică o apreciere de ordin intim şi moral, care domină asupra

interesului patrimonial. De exemplu: dreptul de a .cere revocarea unei donaţiuni

pentru ingratitudine; dreptul de a cere despăgubiri pentru un delict în contra

persoanei debitorului, dreptul de a cere revocarea donaţiilor dintre soţi în timpul

căsătoriei etc.

2. Condiţiile exercitării acţiunii oblice

a) Debitorul să nu fi luat însuşi iniţiativa acţiunii. Terţul acţionat de creditor

conform art. 974 Cod civil va putea să respingă acţiunea dovedind că debitorul l-a

acţionat.

b) Creditorul trebuie să aibă un interes serios şi legitim pentru a exercita

acţiunea, potrivit regulei generale după care nu se poate exercita o acţiune când nu

există interes.

c) Creditorul trebuie să aibă o creanţă certă şi lichidă.

52

Creanţa nu trebuie să fie exigibilă şi în nici un caz nu se cere, ca creanţă să fie

constatată printr-un înscris investit cu formulă executorie, fiindcă acţiunea oblică

nu este un act de executare.

În fine, nu este necesar ca debitorul să fie introdus în cauză, creditorul poate

exercita dreptul debitorului, fără ca acesta să fie introdus în proces.

Cu toate acestea în practică însă, debitorul este introdus în proces deoarece el

poate avea obiecţiuni de supus instanţei şi numai fiind introdus în cauză hotărârea

va fi opozabilă şi lui.

3 Efectele acţiunii oblice

Din faptul că creditorul acţionează în numele şi pe seama debitorului decurg

următoarele consecinţe:

Terţul (pârât) acţionat prin acţiunea oblică va putea opune creditorului

(reclamat) toate excepţiile, toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune

debitorului, dacă procesul ar fi fost pornit de acesta, deoarece creditorul nu

exercită decât un drept al debitorului

Dacă procesul a fost câştigat de creditor, bunul nu serveşte la satisfacerea

creanţei acestuia ci intră în patrimoniul debitorului, întregind gajul general al

tuturor creditorilor debitorului, şi drept consecinţă el poate fi urmărit de oricare

dintre creditori fără nici o preferinţă pentru creditorul reclamant şi câştigător.

Acesta este efectul acţiunii oblice sub orice formă s-ar înfăţişa; acţiunea în

revocarea unei donaţii pentru neexercitarea sarcinilor, în revendicare, etc.

5. Acţiunea pauliană (revocatorie)

Această acţiune pauliană (revocatoare) este reglementată de art. 975 Cod civil

care prevede că, creditorii pot în numele lor personal să atace actele viclene, făcute

de debitor în prejudiciul drepturilor lor

Baza juridică a acţiunii pauliene se află - după cum am văzut - în dreptul de ga|

general pe care creditorii îl au asupra patrimoniului debitorului.

Dar ea se mai află şi în faptul că prin actele sale frauduloase debitorul creează

un prejudiciu creditorului.

Acţiunea pauliană este utilă pentru că apără pe creditorii, împotriva actelor

frauduloase ale unui debitor cu terţe persoane şi permite creditorilor să atace actele

încheiate în frauda şi prejudiciul lor.

Acţiunea pauliană ca şi acţiunea oblică tinde să ridice obstacolul care împiedică

pe creditori de a urmări un element activ din patrimoniul debitorului, obstacol care

rezultă într-un caz din iniţiativa frauduloasă a debitorului, iar în celălalt caz din

lipsa lui de iniţiativă. Menţionăm că nu pot fi atacate cu acţiune pauliană, actele cu

privire la acele drepturi pe care creditorii nu le-ar putea exercita pe calea acţiunii

oblice.

Acesta fiind cadrul general, putem defini acţiunea pauliana ca acea acţiune pe

care legea o acordă creditorilor în virtutea căreia pot ataca şi obţine revocarea unui

act făcut de debitor în frauda drepturilor lor şi în beneficiul unui terţ, pe care

frauda îl îmbogăţeşte sau care a fost complice la fraudă.

53

AA.. CCoonnddiiţţiiiillee eexxeerrcciittăărriiii aaccţţiiuunniiii ppaauulliieennee((rreevvooccaattoorriiii))

1. Prejudiciul.

Condiţia prejudiciului a fost formulată chiar în textul art. 976 Cod civil.

Prejudiciul trebuie să fie realizat în dauna creditorilor care intentează acţiunea şi să

provină direct din actul care se atacă.

Dovada existenţei prejudiciului este în sarcina creditorului şi ea se poate face

prin toate mijloacele de probaţiune admise de lege.

În general, prejudiciul nu există decât în caz de insolvabilitate a debitorului.

Atât timp cât debitorul este solvabil, actele sale, fie chiar frauduloase, nu

prejudiciază pe creditorii deoarece aceştia găsesc în patrimoniul debitorului

destule bunuri pentru a acoperi creanţele lor.

Prin urmare pentru a putea fi atacat, actul debitorului trebuie să fi pricinuit sau

să fi agravat insolvabilitatea sa. Dovada insolvabilităţii debitorului incumbă

creditorului.

2. Frauda debitorului

Frauda, în această materie, înseamnă că debitorul a avut cunoştinţă că actul său

este de natură a cauza un prejudiciu creditorilor săi, indiferent dacă săvârşeşte

actul cu rea-credinţă, cu intenţia de a păgubi sau fără intenţie.

Condiţia fraudei debitorului este necesară atât pentru actele cu titlu oneros cât şi

pentru cele cu titlu gratuit. Frauda debitorului trebuie să fie dovedit de creditor.

Acţiunea pauliană va putea fi intentată numai de creditorii a căror creanţă este

anterioară actului atacat. Faţă de creditorii posteriori, un act al debitorului nu poate

fi în principiu, nici prejudiciabil, nici fraudulos.

Totuşi, dacă prin excepţie, actul fraudulos a fost făcut tocmai în scopul precis de

a frauda pe creditorii viitori, în acest caz se poate ataca actul, deoarece frauda şi

prejudicierea lovesc tocmai pe creditorii posteriori.

Dovada anteriorităţii creanţei este în sarcina creditorului şi ea se poate face prin

orice mijloc de probă admis de lege.

Nu se cere ca titlu constatator al creanţei creditorului şi actul atacat să aibă dată

certă. Data certă se cere numai în cazul când, sunt în conflict avânzei săi cauză,

faţă de care actul încheiat de autorul lor produce efecte, cu toate că n-au participat

la încheierea lui.

Pentru intentarea acţiunii pauliene creditorul trebuie să fie titularul unei creanţe

certe, lichide şi exigibile, constată printr-un înscris investit cu formulă executorie.

Se pune întrebarea dacă se poate exercita acţiunea pauliană de creditorii care au

afectată creanţa cu un termen sau condiţie? Considerăm că acţiunea pauliană poate

fi exercitată de creditorii sub termen care au o creanţă certă, cu condiţia ca

insolvabilitatea debitorului să poată fi dovedită fără a recurge la executarea silită,

deoarece creditorii cu termen n-au dreptul de a proceda la executare înainte de

îndeplinirea termenului. În schimb, creditorii condiţionali având o creanţă nesigură

nu vor putea exercita acţiunea pauliană.

3. Frauda terţului

54

Când acţiunea pauliană se îndreptă contra unui act cu titlu gratuit al debitorului,

atunci este suficient să se stabilească prejudiciul pricinuit şi frauda debitorului;

actul este deci atacabil chiar dacă terţul a fost de bună credinţă şi n-a fost complice

la frauda debitorului. În cazul unui act cu titlu gratuit, terţul pârât se apără pentru a

păstra un avantaj şi nu pierde nimic în caz de revocare a înstrăinării, pe când

creditorul acţionează pentru a evita o pagubă, motiv pentru care terţul merită mai

puţină ocrotire decât atunci când dobândeşte cu titlu oneros.

Dacă actul încheiat de terţ cu debitorul este cu titlu oneros, nu este suficient a se

dovedi prejudiciul pricinuit şi frauda debitorului, ci este necesar a se stabili şi

frauda terţului.

Frauda terţului constă în faptul că el a ştiut că actul încheiat cu debitorul

prejudiciază pe creditor, provocând sau mărind insolvabilitatea debitorului.

Dovada fraudei terţului se poate face, de asemenea, prin orice mijloace de probă

admise de lege.

Dacă primul dobânditor este la adăpostul acţiunii pauliene pentru că de exemplu

el a dobândit bunul cu titlu oneros fiind de bună credinţă, în acest caz şi

subdobânditorii se vor afla la adăpostul acţiunii pauliene. Prin urmare,

subdobânditorii nu pot fi niciodată atacaţi dacă autorul lor este apărat împotriva

acţiunii pauliene.

Dacă primul act al dobânditorului este atacabil cu acţiunea pauliană, atunci şi

actul imediat următor al subdobânditorilor este atacabil, însă numai dacă ei însăşi

au achiziţionat de la un dobânditor anterior, cu titlu gratuit, indiferent de buna sau

reaua lor credinţă sau dacă, dobândind cu titlu oneros, au fost de rea-credinţă,

adică au cunoscut prejudiciul creditorului. Menţionăm că dacă subdobânditorii au

dobândit cu titlul oneros şi cu bună credinţă, ei sunt la adăpostul acţiunii pauliene,

chiar dacă autorul lor este expus la această acţiune.

Prin excepţie, unele acte, chiar dacă îndeplinesc toate condiţiile pentru a opera

acţiunea pauliană, nu pot fi atacate de creditori. Astfel, sunt sustrase acţiunii

pauliene următoarele acte:

a) plata făcută de debitorul insolvabil unuia din creditorii săi care cunoştea

situaţia sa, plată făcută în paguba altor creditori. Dacă obligaţia este ajunsă la

scadenţă în momentul plăţii, ceilalţi creditori nu pot intenta acţiunea pauliană, deşi

plata a fost frauduloasă. Când este vorba de plata unei creanţe neexigibile, aceasta

poate fi atacată pin acţiunea pauliană;

b) Contractarea unor noi obligaţiunii Debitorul poate contracta în mod valabil

noi datorii, căci prin aceasta nu şi-a micşorat activul din patrimoniul sau cu efect

imediat, ci reprezintă doar riscul unei eventuale insolabilităţii;

c) un partaj succesoral făcut în frauda drepturilor creditorilor unui moştenitor

insolvabil. Potrivit art. 785 Cod civil creditorii comoştenitorilor pot interveni la

partaj, în scopul apărării drepturilor lor, însă odată înfăptuit partajul el numai poate

fi atacat, dacă creditorii n-au făcut opoziţia cu excepţia cazului în care partajul a

fost simulat

55

Prin urmare, în materie de partaj, legiuitorul a înlocuit mijlocul represiv al

acţiunii pauliene prin mijlocul preventiv al intervenţiei şi opoziţiei.

Când însă creditorii au făcut opoziţie sau intervenţie la partaj şi totuşi

comoştenitorii n-au ţinut seama de ele, făcând partajul împotriva opoziţiei

creditorilor, aceştia vor putea ataca în acest caz partajul prin acţiunea pauliană,

neavând obligaţia dovedirii fraudei.

BB.. NNaattuurraa şşii eeffeecctteellee aaccţţiiuunniiii ppaauulliieennee

Acţiunea pauliană se exercită - după cum am văzut - de creditori în numele tor

personal împotriva actelor viclene, făcute de debitor în frauda drepturilor lor.

Cu privire la natura juridică se ridică problema dacă acţiunea pauliană este o

acţiune personală sau reală? În al doilea rând dacă este o acţiune în despăgubire

sau o acţiune în nulitate?

Având în vedere că acţiunea pauliană nu sancţionează un drept real, întrucât

creditorii nu reclamă un bun, ci exercită un drept al lor propriu, care este personal,

considerăm că acţiunea pauliană este o acţiune personală şi nu reală.

Acţiunea pauliană este o acţiune în despăgubire iar nu o acţiune în nulitate din

moment ce are drept scop repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat creditorului

prin frauda debitorului.

Acţiunea pauliană fiind o acţiune personală a creditorului pe care o exercită în

numele său propriu şi în folosul său exclusiv, are ca scop revocarea actului

fraudulos. Însă revocarea este relativa, adică se mărgineşte la repararea

prejudiciului suferit de creditorul reclamant.

Deci, acţiunea pauliană fiind o acţiune în despăgubiri, efectul ei se mărgineşte la

repararea prejudiciului suferit de creditor, şi odată acest prejudiciu reparat,

revocarea şi-a atins scopul De aceea, dacă prejudiciul este inferior valorii bunului

urmărit, terţul va putea păstra bunul, oferind creditorului despăgubirea în bani.

Menţionăm că actul revocat rămâne valabil în raporturile dintre debitor şi terţul

dobânditor şi continua să-şi producă efectele. Drept consecinţă, valoarea lucrului

care excede plata creditorului, aparţine nu debitorului, ci terţului dobânditor Terţul

dobânditor va putea chema în garanţie pe debitor, pentru a-i repara prejudiciul

cauzat prin efectul acţiunii pauliene.

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. CCuumm ssee ffaaccee eexxeeccuuttaarreeaa oobblliiggaaţţiiiilloorr??

22.. CCaarree ssuunntt ccoonnddiiţţiiiillee ppeennttrruu aaccoorrddaarreeaa ddaauunneelloorr iinntteerreessee??

3. Definiţi dreptul de gaj generai al creditorilor chirografari asupra bunurilor

debitorului.

4. Care sunt măsurile ce pot lua creditorii pentru conservarea patrimoniului

debitorului?

5. Analizaţi acţiunea oblică (subrogatorie).

56

TTEEMMAA 88 -- TTRRAANNSSMMIITTEERREEAA ŞŞII TTRRAANNSSFFOORRMMAARREEAA OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLOORR

II.. OOBBIIEECCTTIIVVEE -- iinnssuuşşiirreeaa şşii îînnţţeelleeggeerreeaa nnooţţiiuunniiii ddee ttrraannssmmiitteerreeaa şşii

ttrraannssffoorrmmaarreeaa oobblliiggaaţţiiiilloorr

II. CONŢINUTUL TEMEI - Cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile

creditorului prin plata creanţei şi novaţia.

1. Cesiunea de creanţă

AA.. NNooţţiiuunnee şşii ccaarraacctteerriizzaarree ggeenneerraallăă

Codul civil, în art. 1391-1398 şi 1401-1404, se ocupă de cesiunea creanţelor cu

titlu oneros, în titlul prezervat vânzării, sub denumirea “Strămutarea creanţelor şi a

altor lucruri necorporale”. Când o astfel de cesiune se face prin acte între vii cu

titlu oneros, ea echivalează cu o vânzare, însă creanţele pot fi cedate prin alte

contracte (schimb, donaţie, dare în plată), atât cu titlu oneros cât şi cu titlu gratuit.

Cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între creditorul cedent (cel care

transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte), prin care creditorul cedent

substituie în locul său pe un terţ (cesionar) care devine astfel creditor al

debitorului.

Tot din definiţie mai rezultă că prin cesiunea de creanţă se transmite numai

latura activă a obligaţiei (dreptul de creanţă).

BB.. CCoonnddiiţţiiiillee ddee vvaalliiddiittaattee aallee cceessiiuunniiii ddee ccrreeaannţţăă

Cesiunea de creanţă fiind un contract, ea trebuie să îndeplinească toate

condiţiile de validitate ale contractelor.

Condiţii de fond.

a) Cedentul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de dreptul cedat.

b) Cu privire la obiect, în principiu, orice creanţă poate fi cedată, iar nu numai

cele care au ca obiect o sumă de bani. Există însă şi unele categorii de creanţe care

sunt necesibile, cum sunt pensiile de întreţinere.

Condiţii de formă

a) Între părţi, cesiunea nu este supusă vreunei forme, ea fiind un contract

consensual, devine perfect valabilă prin simplu acord de voinţă al părţilor (cedent

şi cesionar) Predarea titlului de creanţă către cesionar, despre care vorbeşte art.

1391 Cod civil, nu constituie o condiţie a strămutării creanţei de natură să transfere

cesiunea într-un contract real, ci un mod de îndeplinire a obligaţiei de predare care

în cazul cesiunii de creanţă. are ca obiect titlul constatator al dreptului fără de care

cesionarul nu obţine plata de la debitor

b) Faţă de terţi, cesiunea de creanţă devine opozabilă prin îndeplinirea unor

formalităţi de publicitate Astfel, pentru ca cesiunea să fie opozabilă debitorului,

este necesar fie de a i se notifica cesiunea de către cedent sau de cesionar sau

acceptarea de către el prin act autentic (art. 1393 Cod civil).

CC.. TTeerrţţiiii îînn cceessiiuunneeaa ddee ccrreeaannţţăă

Terţii în această materie sunt:

57

a) debitorul cedat,

b) cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe;

c) creditorii cedentului.

a) Debitorul cedat până la îndeplinirea formalităţilor poate ignora cesiunea

Cedentul rămâne, faţă de debitor, titularul creanţei cedate, prin urmare, debitorul

va fi în drept să ceară respingerea acţiunii intentate contra lui de cesionar pentru

valorificarea creanţei cedate Până la notificare sau acceptare debitorul poate plăti

în mod valabil în mâinile cedentului datoria sa afară numai dacă debitorul a

acţionat fraudulos de acord cu cedentul

b) Până la îndeplinirea formalităţilor cesiunea nu produce efecte nici faţă de

cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleaşi creanţe Cesiunea devine opozabilă

numai prin notificare sau acceptare. Dacă sunt mai mulţi cesionari, care a notificat

debitorului cesiunea sau a obţinut acceptarea debitorului prin act autentic, va putea

opune dreptul său celorlalţi.

c) De asemenea, nici creditorilor cedentului cesiunea nu le poate fi opusă decât

dacă a fost notificată debitorului sau acceptată de către acesta.

DD.. EEffeecctteellee cceessiiuunniiii ddee ccrreeaannţţaa

Principalul efect al cesiunii este că cesionarul devine titularul dreptului cedat.

Dreptul de creanţă trece neschimbat asupra cesionarului, în sensul că îşi păstrează

toate accesoriile sale: ipoteca, privilegiul sau alte garanţii (art. 1396 Cod civil).

Cesionarul dobândeşte în consecinţă, toate acţiunile ce decurg, inclusiv cea a

rezoluţiuni pentru neexecutarea obligaţiilor.

Se aplică, la cesiunea de creanţă, regula că, cedentul trebuie să se abţină de la

orice fapt personal, care ar putea provoca dreptului cedat o vătămare, respectiv o

evicţiune.

2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

AA.. NNooţţiiuunnii ggeenneerraallee

Subrogaţia ca instituţie juridică presupune că plata este efectuată de altă

persoană decât debitorul, în achitarea creanţei de care acesta este ţinut.

Elementul caracteristic al acestei instituţii nu este stingerea creanţei, ci

transmiterea ei, plătitorul (solvensul) fiind subrogat în drepturile creditorului plătit.

Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este o transmitere

legala. sau convenţională a dreptului de creanţă cu toate accesoriile şi garanţiile

sale către un terţ care a plătit sau din patrimoniul căruia s-a plătit creditorului

iniţial.

Menţionăm că subrogaţia prin plată este o subrogaţie personală şi nu trebuie

confundată cu subrogaţia reală, în care caz drepturile unei persoane trec asupra

unui lucru, fără ca dreptul să sufere vreo schimbare în privinţa noului lucru şi fără

să se schimbe persoanele din raportul juridic.

Conform art. 1106 Cod civil subrogaţia prin plată este de două feluri:

convenţională şi legală.

BB.. SSuubbrrooggaarreeaa ccoonnvveennţţiioonnaallăă

58

Subrogarea rezultă fie dintr-o convenţie între creditor şi subrogat, fie dintr-o

convenţie între debitor şi subrogat.

a) Subrogarea consimţită de creditor (art. 1107 alin. 1), intervine când

creditorul, primind plata de la o altă persoană, trece acestuia drepturile şi acţiunile,

ce le are contra debitorului, fără intervenţiile acestuia din urmă.

Această subrogare trebuie să fie expresă, stipulată în mod neîndoielnic. Se mai

cere ca subrogarea consimţită de creditor să fie făcută o dată cu plata. Dacă s-ar

face după plată ar fi ineficientă, deoarece prin plată creanţa creditorului se stinge şi

el nu mai are ce transmite solvensului.

b) Subrogaţia consimţita de debitor intervine atunci când debitorul se

împrumută de la un terţ cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe

împrumutător în drepturile creditorului.

Codul civil (art. 1107 alin. 2) prevede mai multe condiţii pe care trebuie să le

îndeplinească subrogaţia făcută de debitor pentru ca să fie valabilă şi anume:

1. Ca actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să se facă în formă

autentică.

2. Ca în actul de împrumut să se declare, fie de debitor fie de împrumutător că

suma s-a împrumutat spre a plăti o datorie.

3. Ca în chitanţă să se arate că plata s-a făcut cu suma împrumutată.

Legea cere aceste condiţii pentru a împiedica frauda ce altfel s-ar putea produce

antedatându-se actul. De exemplu: debitorul ar putea subroga pe un împrumutător

în drepturile creditorului plătit anterior, fraudând astfel drepturile celorlalţi

creditori care au scăpat deja de un creditor cu rang preferenţial (deoarece plata o

dată efectuat a stins datoria).

CC.. SSuubbrrooggaarreeaa lleeggaallăă

Subrogarea legală are loc în virtutea legii de plin drept în beneficiul persoanei

care plăteşte datorii pentru debitor. Legiuitorul enumeră patru cazuri de subrogaţie

legală (art. 1108 Cod civil).

a) În folosul celui care, el însuşi creditor, plăteşte pe un alt creditor, cu un rang

preferenţial. Iată spre exemplu un creditor ipotecar “A” care cere scoaterea în

vânzare a imobilului ipotecat, asupra căruia mai există şi ipoteca lui “B”; acesta

dacă plăteşte pe creditorul “A” va fi subrogat de drept în drepturile sale. El are

interes să efectueze această plată, în speranţa că valoarea imobilului crescând,

preţul obţinut la licitaţie va acoperi şi creanţa sa.

b) În folosul dobânditorului unui imobil, care plăteşte pe creditorii ipotecari sau

privilegiaţi înscrişi asupra imobilului. Dobânditorul are interes să plătească

creditorilor ipotecari pentru a curăţa imobilului de sarcini. Altfel, cumpărătorul

rămâne cu ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul creditorului plătit.

c) În folosul garantului, care plăteşte datoria debitorului principal. sau al

debitorului unei obligaţii solidare ori indivizibile, sau în sfârşit, în folosul oricărei

persoane care poate fi urmărită de creditor alături de debitor.

1. Obligaţi împreună cu altul sunt: codebitorii unei obligaţii solidare ori

indivizibile şi fidejusorii între ei.

59

2. Sunt obligaţi pentru altul, fidejusorul, cauţiunea reală şi terţul dobânditor al

imobilului ipotecat sau asupra căruia se exercită un privilegiu.

d) În folosul moştenitorului beneficiar care a plătit datoriile succesorale din

propriul său patrimoniu. Moştenitorul beneficiar plăteşte datoriile succesiunii

“intra vires hereditatis”. El nu poate fi obligat să le plătească din propriul său

patrimoniu care nu se confundă cu masa succesorală. Dacă moştenitorul beneficiar

din proprie iniţiativă a făcut o asemenea plată, de exemplu o creanţă ipotecară

înscrisă asupra unui imobil succesoral, pentru a evita o urmărire în condiţii

nefavorabile, legea îl declară subrogat în drepturile creditorilor plătiţi.

DD.. EEffeecctteellee ssuubbrrooggaaţţiieeii

Subrogaţia fie legală, fie convenţională produce în general acelaşi efecte.

Principalul efect al subrogaţiei este cel potrivit căruia creanţa se strămută de la

vechiul creditor asupra celui care a plătit-o cu toate accesoriile ei, cu excepţia

solidarităţii sau indivizibilităţii care trebuie stipulată expres.

Subrogarea operează atât contra debitorului cât şi contra fidejusorului.

Subrogatul va putea urmări şi pe dobânditorul imobilului ipotecat, dacă imobilul a

ieşit din patrimoniul debitorului. Dacă subrogatul are calitatea de codebitor solidar

sau este ţinut alături de alţii de o obligaţie indivizibilă, el nu va putea să

urmărească pe ceilalţi codebitori decât pentru partea proporţională din datorie a

fiecăruia, aceeaşi soluţie în cazul existenţei mai multor fidejusor.

EE.. SSuubbrrooggaaţţiiaa îînn rraappoorrtt ccuu aallttee iinnssttiittuuţţiiii

a) Subrogaţia este valabilă şi fără consimţământul creditorului pe când cesiunea

de creanţă nu se poate face decât cu consimţământul creditorului.

b) Nu se aplică, în materie de subrogaţie notificarea către debitor cerută la cesiune.

c) În cesiune de creanţă - dacă s-a făcut cu titlu oneros - cedentul garantează faţă

de cesionar existenţa creanţei cedate, în timp ce la subrogaţie creditorul nu este

ţinut să garanteze subrogatului existenţa creanţei.

d) Cesionarul are dreptul să ceară debitorului plata integrală, chiar dacă ar fi

cumpărat creanţa pe un preţ mai mic. Din contră, subrogatul nu poate cere

debitorului decât suma pe care a plătit-o în mod efectiv.

3. Novaţia

AA.. NNooţţiiuunnii ggeenneerraallee

Novaţia este o operaţie juridică prin care obligaţia noua este substituită

obligaţiei originale, prin efectul unei schimbări aduse unuia din elementele sale

constitutive (art. 1128 şi următoarele Cod civit).

În aplicarea acestei idei art. 1128 arată că novaţia se poate realiza în trei moduri.

a) Când părţile substituie o nouă obligaţie celei vechi. În acest caz este vorba de

o novaţie prin schimbarea de obligaţii.

Noua obligaţie poate să se deosebească de cea veche, fie prin obiectul său fie

prin cauza sa. Prin schimbarea obiectului se obligă a plăti în loc de bani un anumit

bun sau invers. Prin schimbarea cauzei, adică prin schimbarea izvorului obligaţiei,

de exemplu: cumpărătorul, debitor al preţului, păstrează suma respectivă, dar cu

titlu de împrumut.

60

b) Când un nou debitor este substituit celui vechi, care prin efectul novaţiei este

descărcat faţă de creditor. Novaţia prin schimbarea de debitor se poate realiza în

două moduri:

- pe cale de expromisiune, adică fără consimţământul debitorului, prin

intervenţia unui terţ, care se obligă a plăti el datoria (art. 1093 şi 1131);

- pe cale de delegaţie, cu consimţământul vechiului debitor, care dă mandat unui

terţ de a plăti în locul lui, terţul substituindu-se ca debitor în raportul de obligaţie

existent.

c) Când un nou creditor este substituit celui vechi, faţă de care debitorul este

eliberat, raportul cel vechi se stinge iar datoria renaşte faţă de altă persoană. Altfel,

un vânzător poate introduce în raportul de obligaţie faţă de cumpărător pe un terţ

creditor, care va primi preţul de la cumpărător, pentru achitarea creanţei sale.

BB.. CCoonnddiiţţiiiillee cceerruuttee ppeennttrruu vvaalliiddiittaatteeaa nnoovvaaţţiieeii

a) Să existe un raport de obligaţie, care urmează să fie înlocuit, novat, printr-un

alt raport. Obligaţia nulă relativ, poate fi novată, însă obligaţia nouă va fi şi ea nulă

relativ. Dacă obligaţia veche este nulă absolut, novaţia va fi fără efect. Obligaţiile

condiţionale pot fi novate, dar se vor naşte alte obligaţii, tot condiţionat, afară de

cazul când părţile au intenţionat să creeze o obligaţie pură şi simplă.

În ce priveşte obligaţiile naturale credem că şi ele pot fi novate, căci executarea

voluntară a unei asemenea obligaţii nu este supusă restituirii.

b) Să dea naştere unui nou raport de obligaţie. Dacă noua obligaţie nu este

valabilă, fiind nulă absolută, nu va exista novaţie, ci va continua să existe vechea

obligaţie. Dacă noua obligaţie este anulabilă, novaţia îşi produce efecte. Anularea

obligaţiei anulează însă şi novaţia, iar vechea creanţă renaşte.

c) Pentru ca să existe novaţie, obligaţia nouă şi cea veche să se deosebească din

punct de vedere al obiectului, al cauzei sau al posesorilor.

d) Novaţia nu se prezumă, prevede art. 1130 Cod civil, voinţa de a face să

rezulte evident din act, “animus novandi”. Faptul de a plăti mai mult timp o sumă

lunară în loc de a presta în natură obligaţia asumată prin contract nu împiedică

intenţia de a nova, care trebuie să rezulte expres din intenţia părţilor.

e) Capacitatea părţilor pentru a face O novaţie este cea de a contracta; creditorul

trebuie să fie capabil să dispună de creanţă, iar debitorul de a se obliga.

CC.. EEffeecctteellee nnoovvaaţţiieeii

Novaţia are două efecte: unul extinctiv şi unul creator, care sunt simultane;

stingerea vechii obligaţii este concomitentă cu naşterea celei noi.

Garanţiile personale şi reale, ce existau dispar o dată cu stingerea vechii

obligaţii. Însă, art. 1134 Cod civil îngăduie părţilor să stipuleze ca noua obligaţie

să continue a fi asigurată prin garanţiile create. În lipsa unei stipulaţii de menţinere

a garanţilor, noul raport de obligaţie are un caracter pur chirografar.

4. Delegaţia

AA.. NNooţţiiuunnii ggeenneerraallee

61

Delegaţia este operaţia juridică prin care o persoană numită delegant, cere unei

alte persoane numită delegat, să, efectueze o prestaţie unei alte persoane numită

delegatar.

Delegaţia este de două feluri: perfectă şi imperfectă.

Delegaţia este perfectă atunci când delegatarul acceptă în mod expres un nou

debitor (delegatul) în locul celui vechi (delegantul) pe care-l liberează (art. 1132

Cod civil) în acest caz, delegaţia constituie un aspect al novaţiei prin schimbare de

debitor.

Delegaţia este imperfectă când delegatarul are un nou debitor pe lângă cel vechi.

Cu alte cuvinte, delegatarul nu consimte să libereze pe delegant, ci îl păstrează

alături de noul debitor (delegat) delegaţia imperfectă este un fel de garanţie

personală ce se aduce creditorului (delegatarului) fără efect novator.

BB.. EEffeecctteellee ddeelleeggaaţţiieeii

În cazul delegaţiei perfecte delegantul este, în principiu, descărcat de obligaţia

sa de către delegatar. De la această regulă, art. 1133 Cod civil prevede două

excepţii, potrivit cărora delegantul continuă a fi obligat cu toate că delegaţia a fost

perfectă.

1. Dacă delegatarul şi-a rezervat în mod expres dreptul de recurs contra

delegantului în ipoteza insolvabilităţii delegatului.

2. Când delegatul este insolvabil în momentul delegaţiei.

În aceste două cazuri, delegantul este obligat în mod subsidiar, delegatarul fiind

obligat să urmărească mai întâi bunurile din patrimoniul delegatarului.

CC.. DDeelleeggaaţţiiaa îînn rraappoorrtt ccuu aallttee iinnssttiittuuţţiiii

Delegaţia perfectă se aseamănă cu cesiunea de creanţă deoarece şi delegaţia are

ca scop înlocuirea titularului creanţei (delegantului) cu o altă persoană (delegatar).

Există însă între ele deosebiri care le disting:

1. Cesiunea de creanţă se formează fără acordul debitorului în timp ce la

delegaţie consimţământul delegatului (debitor) este necesar.

2. Cesiunea de creanţă devine opozabilă terţilor numai prin îndeplinirea

formalităţilor de publicitate (art. 1393 Cod civil) care nu sunt necesare în cazul

delegaţiei.

3. Delegatarul dobândeşte contra delegatului o creanţă nouă - nu devine titularul

creanţei delegantului - care nu mai beneficiază de garanţiile celeilalte creanţe.

4. Cedentul garantează numai existenţa creanţei. Delegantul garantează şi

solvabilitatea delegatului în momentul încheierii delegaţiei, fără stipulaţie expresă

în acest sens.

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. DDeeffiinniiţţii cceessiiuunneeaa ddee ccrreeaannţţăă..

22.. AAnnaalliizzaaţţii nnoovvaaţţiiaa..

33.. CCee îînnţţeelleeggeeţţii pprriinn ddeelleeggaaţţiiee??

62

TTEEMMAA 99 -- SSTTIINNGGEERREEAA OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLOORR

I. OBIECTIVE - Analiza stingerea obligaţiilor , în conformitate cu legislaţia

în vigoare, literatura juridică română şi străină pertinentă.

II. CONŢINUTUL TEMEI – Compensaţia, confuziunea, darea în plată,

remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.

În mod normal obligaţiile îşi încetează existenţa lor prin plată, adică prin

efectuarea prestaţiunii la care este ţinut debitorul. Există însă şi alte moduri de

stingere a obligaţiilor care se produc, fără a se face efectiv plata. Astfel, în art.

1091 Cod civil român sunt enumerate unele cazuri de stingere a obligaţiilor şi

anume: plata, novaţia, remiterea de datorie, compensaţia, confuziunea, pierderea

lucrului, anularea sau resciziunea, efectul condiţiei rezolutorii, prescripţia.

1. Compensaţia (art. 1143 - 1153 Cod civil)

Compensaţia este stingerea, până la concurenţa celei mai mici, a două obligaţii

reciproce care poartă asupra unor obiecte identice, în special sume de bani.

De exemplu: A datorează lui B 5.000 lei din contractul de închiriere, iar B

datorează lui A 5.000 lei dintr-un contract de împrumut; în acest caz datoriile lor

se compensează şi întrucât creanţele au o valoare egală, raporturile dintre A şi B se

sting definitiv. Dacă obligaţiile nu sunt egale, ambele datorii se sting pană la

concurenţa celei mai mici, încât întreaga operaţie a plăţii ambelor creanţe se

limitează la plata restului necompensat.

Compensaţia poate fi de trei feluri: legală (care operează de plin drept),

convenţională (care rezultă din convenţia părţilor) şi judecătorească (care se

efectuează de instanţă când una din părţi o invocă).

AA.. CCoommppeennssaaţţiiaa lleeggaallăă

Potrivit art. 1144 Cod civil compensaţia operează din plin drept, în puterea legii,

până la concurenţa celei mai mici datorii dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de

lege. Aceste condiţii pe care le cere legea pentru ca două obligaţii reciproce să se

poată compensa sunt următoarele:

1. Ambele datorii să lege aceleaşi persoane. Cu alte cuvinte, creditorul fiecărei

obligaţii trebuie să fie totodată şi debitorul principal al celeilalte obligaţii.

2. Datoriile reciproce să aibă ca obiect o sumă de bani, sau lucruri fungibile de

acelaşi fel.

3. Ambele datorii să fie lichide adică să li se cunoască cuantumul lor exact.

4. Datoriile să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. Într-adevăr compensaţia nu

operează dacă una din datorii este afectată de o condiţie suspensivă sau de un

termen care nu s-a împlinit. De asemenea, obligaţiile morale nefiind exigibile, nu

pot fi compensate.

Compensaţia legală nu operează în următoarele cazuri:

63

a) În cazul unei cereri de restituire a unui lucru ce a fost luat pe nedrept (prin

fraudă sau violenţă de la proprietar). Cel care a folosit un astfel de procedeu fiind

debitorul persoanei deposedate, nu poate invoca compensaţia; el trebuie să

restituie lucrul. În virtutea principiului “spoliatus ante omnia restituendus”.

b) În cazul unei cereri de restituire a unui depozit neregulat, depozit având

obiect lucruri fungibile ce pot fi consumate de depozitar.

c) În cazul unei datorii ce nu poate fi urmărită, astfel, creditorul unei pensii de

întreţinere devine debitorul celui care trebuie să i-o plătească. Acesta din urmă nu

va putea invoca compensarea pentru a refuza să plătească până la concurenţa

propriei sale creanţe, sumele datorate ca pensia alimentară.

d) Compensaţia nu poate avea loc în prejudiciul drepturilor altor persoane.

Astfel, dacă terţul poprit dobândeşte după efectuarea popririi un drept de creanţă

împotriva creditorului său iniţial, nu va putea invoca compensaţia faţă de

proprietar (art. 1099 şi 1152 Cod civil).

e) Compensaţia nu este admisă în repararea daunei rezultând dintr-o atingere

adusă sănătăţii sau din moarte.

Renunţarea la compensaţie

Părţile, prin voinţa lor, pot renunţa la efectele compensaţiei.

Deşi regula art. 1144 Cod civil este că, existenţa a două datorii reciproce certe

lichide şi exigibile face să opereze compensaţia, fără să fie nevoie de manifestarea

voinţei părţilor, totuşi, acestea pot renunţa la compensaţie şi la efectele ei. Prin

urmare, dacă una din părţi plăteşte, în deplină cunoştinţă de cauză, o datorie

compensată, ea este în drept să pretindă plata de la debitor. Deci, în acest caz,

partea care a plătit redobândeşte dreptul de a cere suma datorată de cealaltă parte,

căci şi creanţa sa renaşte. Însă, privilegiile şi ipotecile rămân stinse, afară de cazul

când cel care a plătit n-a cunoscut împrejurarea care îi conferise calitatea de

creditor al creditorului său (art. 1153 Cod civil), de exemplu: moştenitorul care ar

plăti o datorie succesorală fără a şti că, creditorul este totodată debitorul

succesiunii.

Efectele compensaţiei

Aceste efecte rezultă în mod implicit din cele expuse mai sus şi anume:

compensaţia operează de drept în virtutea legii, stingând datoriile până la

concurenţa celei mai mici, întocmai ca şi plata. Stingerea creanţelor produce

efectul extinctiv şi asupra accesoriilor, ipotecii, privilegii sau alte garanţii. Când

există mai multe datorii între aceleaşi părţi incidenţa compensaţiei se determină

după regulile cu privire la imputaţia plăţii (art. 1151 Cod civil).

BB.. CCoommppeennssaaţţiiaa jjuuddeeccăăttoorreeaassccăă

Compensaţia judecătorească are loc când cele două creanţe reciproce nu sunt

ambele lichide şi exigibile şi când la cererea părţii interesate, instanţa

judecătorească pronunţă compensarea până la concurenţa celei mai mici dintre

datorii. În acest caz, compensaţia stinge obligaţiile reciproce de la data rămânerii

definitive a hotărârii judecătoreşti (de exemplu: la cererea de plată a chiriei,

64

chiriaşul cere la rândul său, să fie despăgubit pentru anumite cheltuieli de reparaţie

care nu intră în seria obligaţiilor ce decurg din contractul de închiriere).

CC.. CCoommppeennssaaţţiiaa ccoonnvveennţţiioonnaallăă

Dacă creanţele nu îndeplinesc condiţiile pentru a se putea compensa automat în

virtutea legii (de exemplu: una din ele nu este încă scadentă) atunci se poate

proceda la compensare numai prin acordul părţilor. În acest caz stingându-se de la

data când s-a încheiat convenţia între părţi.

2. Confuziunea (art. 1154 -1155 Cod civil)

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor ce se produce prin întrunirea

calităţilor de creditor şi debitor asupra aceleiaşi persoane.

Având în vedere incompatibilitatea celor două calităţi asupra aceleiaşi persoane,

ce se exclud una pe alta, întrunirea lor produce stingerea raportului de obligaţie.

Spre deosebire de compensaţie care stinge două obligaţii reciproce, confuziunea

stinge numai una în limitele incompatibilităţii juridice de a coexista asupra

aceleiaşi persoane calităţile de creditor şi debitor.

În cazul când moştenitorul a acceptat pur şi simplu moştenirea, însă creditorii şi

legatarii succesiunii cer separarea patrimoniilor, cererea acestora împiedică şi ea

confuziunea.

Efectele confuziunii sunt cele enumerate de art. 1155 Cod civil:

- Confuziunea liberează pe fidejusor;

- Când confuziunea se produce prin întrunirea calităţilor de creditor sau debitor

şi de fidejusor, se stinge numai obligaţia accesorie a garantului (cea principală

continuă să existe);

- Când confuziunea se produce în favoarea unui debitor solidar nu profită

celorlalţi codebitori decât pentru partea datorată de el. Într-adevăr, dacă unul din

codebitori moşteneşte pe creditor, în primul rând, cota sa parte din datorie se

stinge, iar în al doilea rând, el devenind creditor va putea cere de la ceilalţi

codebitori plata datoriei, mai puţin cota sa parte din datoria stinsă prin confuziune.

Aceeaşi situaţie este şi în cazul codebitorilor unei obligaţii indivizibile.

Efectele confuziunii încetează dacă au dispărut cauzele care au provocat-o, de

exemplu: moştenitorul a fost nedemn sau a fost anulată acceptarea moştenirii din

cauza unui dol sau a unei violenţe ce a avut loc.

3. Darea în plată (datio in solutum)

Darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor şi constă în predarea cu

titlu de plată de către debitor a unui alt lucru decât cel datorat, dacă creditorul

consimte.

De exemplu: dacă A este dator lui B 20.000 lei şi în loc să-i plătească lui B

această sumă se înţelege cu el să-i dea un stilou drept plată, datoria de 20.000 lei se

stinge.

65

Codul civil român nu reglementează în mod special, darea în plată însă sunt

unele dispoziţii din care rezultă că darea în plată nu este o operaţiune juridică

prohibită de lege.

Astfel, art. 1100 Cod civil prevede că: “Creditorul nu poate fi silit a primi alt

lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală,

sau mai mare”. De aici rezultă că, dacă creditorul acceptă lucrul oferit în locul

plăţii, obligaţia se stinge, iar debitorul este definitiv liberat.

Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbarea de obiect; novaţia are loc

înainte de plată, iar darea în plată se realizează prin plată.

În cazul novaţiei obligaţia veche se stinge, debitorul asumându-şi o nouă

obligaţie, în timp ce în cazul dării în plată debitorul este definitiv liberat.

Darea în plată se aseamănă cu schimbul când un lucru individual determinat

este înlocuit cu un alt lucru individual determinat. De asemenea, unele dispoziţii

din Codul civil asimilează darea în plată cu o vânzare, aşa după cum rezultă din

art. 1404 şi 1683 Cod civil.

Efectele dării în plată.

Pentru a se stinge datoria trebuie ca plătitorul să fie proprietarul lucrului dat în

plată atunci când prestaţia constă într-o dare. Dacă plătitorul nu este proprietarul

lucrului, darea în plată va fi rezolvată prin neîndeplinirea prestaţiei de debitor şi

prin efectul rezoluţiunii va renaşte raportul iniţial de obligaţie cu accesoriile şi

garanţiile sale reale, rămânând stinse numai garanţiile personale (art. 1683 Cod

civil).

4. Remiterea de datorie (art. 1138 - 1142 Cod civil)

Remiterea de datorie este renunţarea gratuită a creditorului de a valorifica

contra debitorului drepturile izvorând dintr-o creanţă.

Dacă renunţarea nu este gratuită ea poate constitui o novaţie prin schimbare de

obiect şi se vor aplica regulile corespunzătoare.

Remiterea de datorie trebuie să rezulte din consimţământul creditorului şi

debitorului şi are ca efect stingerea raportului de obligaţii, cu accesoriile sale.

Remiterea de datorie se face prin acte între vii sau prin testament. Dacă se face

prin acte între vii, ea constituie o donaţie indirectă, fiind supusă regulilor de fond

ale donaţiei referitoare la raport, reducţiune, revocare etc., însă nu se aplică

regulile de formă ale donaţiilor. Când remiterea de datorie se face prin testament,

ea constituie un legat, fiind supusă în acest caz condiţiilor de formă ale

testamentului.

5. Imposibilitatea fortuită de executare

Obligaţia se stinge când executarea ei a devenit imposibilă. Acest principiu

general este enunţat în art. 1156 alin. 4 Cod civil potrivit căruia “Obligaţia se

stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa

debitorului se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii”.

66

Astfel se pot stinge obligaţiile având de obiect un lucru individual determinat (a

da) şi obligaţiile de a face şi a nu face. Dacă obligaţia are de obiect un lucru de

gen, imposibilitatea de executare nu poate interveni, fiindcă debitorul are

posibilitatea să-şi procure alt obiect similar şi să-l predea creditorului (aplicaţia

principiului “genera non pereunt”).

Trebuie să precizăm că, nu orice imposibilitate de executare duce la stingerea

obligaţiei.

Pentru ca debitorul să fie exonerat de obligaţie se cer următoarele condiţiuni:

a) imposibilitatea de executare să nu fie imputabilă debitorului. Într-adevăr,

numai cazul fortuit sau forţa majoră liberează pe debitor, dimpotrivă dacă

debitorul este în culpă, va fi obligat să-l despăgubească pe creditor. Culpa în acest

caz poate fi o culpă in commitendo, dacă a provocat prin actele sale

imposibilitatea de executare, sau poate fi culpa in ommitendo, când pierderea

lucrului sau producerea cazului fortuit sunt o consecinţă directă a neglijenţei

debitorului;

b) debitorul să nu fi fost pus în întârziere. La această regulă art. 1156 alin. 2 Cod

civil aduce o excepţie şi anume: obligaţia se stinge cu toată punerea în întârziere în

cazul când lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i s-ar fi predat la timp.

În privinţa restituirii unui lucru furat art. 1156 alin. 3 Cod civil stabileşte că

hoţul răspunde de pierderea sau pieirea lucrului furat, chiar dacă aceasta s-ar

datora cazului fortuit sau forţei majore. El va fi obligat să restituie valoarea

lucrului furat.

Pentru ca debitorul să fie liberat de obligaţie el trebuie să dovedească survenirea

cazului fortuit sau forţei majore potrivit dreptului comun (art. 1169 Cod civil).

Părţile sunt libere de a deroga de la regulile de mai sus, stipulând că debitorul va

lua asupra lui şi cazurile fortuite (art. 1156 alin. 2 Cod civil).

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. DDeeffiinniiţţii ccoommppeennssaaţţiiaa..

22.. AAnnaalliizzaaţţii ccoonnffuuzziiuunneeaa..

67

TTEEMMAA 1100 -- OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLEE CCOOMMPPLLEEXXEE

I. OBIECTIVE - Analiza obligaţiile complexe, în conformitate cu legislaţia în

vigoare.

II. CONŢINUTUL TEMEI - Obligaţii cu termen, obligaţii condiţionale

obligaţii alternative, obligaţii facultative, obligaţiile conjuncte, obligaţiile

solidare şi obligaţiile indivizibile.

Secţiunea I - Obligaţii afectate de modalităţi

1. Obligaţii cu termen

Termenul poate fi definit ca un eveniment viitor şi sigur de care depinde

exigibilitatea (executarea) unei obligaţii sau stingerea unei obligaţii.

Din această definiţie rezultă că termenul poate fi de două feluri: suspensiv şi

extinctiv.

1. Termenul suspensiv este un eveniment viitor care se va produce în mod

sigur şi de care depinde facultatea creditorului de a pretinde realizarea creanţei

sale.

În cazul termenului suspensiv exigibilitatea obligaţiei (dreptului) este

suspendată, iar creditorul nu poate pretinde executarea decât la data fixată prin

contract (art. 1023 Cod civil).

2. Termenul extinctiv este acela care stinge obligaţia la împlinirea lui, de

exemplu în cazul unui contract de locaţiune încheiat pe un anumit termen, în care

obligaţiile au un caracter continuu în privinţa executării.

Obligaţia afectată de un termen extinctiv este, în realitate, o obligaţie pură şi

simplă, susceptibilă de executare imediată, dar realizarea ei implică prestaţii

succesive sau o prestaţie continuă, până la termen, când obligaţia se stinge fără

efect retroactiv (ex nunc).

Termenul suspensiv poate fi: cert şi incert, luându-se drept criteriu numai

precizarea datei evenimentului viitor.

Astfel, termenul desemnat printr-o dată calendaristică viitoare (de exemplu 1

ianuarie 2007) deci când se ştie dinainte în ce moment se va îndeplini, constituie

un termen cert. În privinţa termenului cert există nu numai certitudine, cât priveşte

realizarea sa, ci şi preciziune, cât priveşte data înfăptuirii sale.

Termenul este incert când - deşi sigur că evenimentul se va produce în viitor -

totuşi nu se cunoaşte dinainte data îndeplinirii lui. Astfel, într-un contract de

asigurare asupra vieţii, obligaţia depinde de acest eveniment viitor şi sigur, care

este data morţii unei persoane, dar nu se cunoaşte cu certitudine când va surveni

aceasta.

Termenul poate să fie expres când este formal stipulat de părţi sau tacit, când

rezultă din natura raportului de obligaţie (de exemplu, obligaţia de a culege o

recoltă nu poate fi executată decât într-un anumit anotimp).

68

După izvorul lor, termenele pot fi: legale, convenţionale sau judiciare.

Termenul legal este cel stabilit printr-o dispoziţie legală, de exemplu, termenul

înăuntrul căruia se exercită dreptul de opţiune succesorală (art. 700 Cod civil).

Termenul convenţional este cel fixat de către părţi, în mod expres sau chiar

tacit.

Termenul judiciar (de graţie) este cel fixat de către instanţă şi constituie o

favoare pe care judecătorul o poate acorda debitorului sau o poate refuza. În

materie civilă, regula este posibilitatea acordării termenului de graţie. Instanţa nu

poate acorda termen de graţie în materie comercială (art. 44 Cod comercial) şi în

cazurile prevăzute de lege (art. 1366, 1367 Cod civil).

Efectele termenului

Obligaţia afectată de un termen suspensiv există, dar nu se poate încă executa.

Cu alte cuvinte termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei ci numai

exigibilitatea acesteia; obligaţia există dar nu-i exigibilă.

a) Din faptul că obligaţia există, decurg următoarele consecinţe:

- dacă debitorul - presupunând că termenul este stipulat în favoarea sa - execută

plata înainte de expirarea termenului, el face o plată valabilă şi nu o plată

nedatorată, drept urmare, el nu mai poate cere restituirea prestaţiei efectuate ca

plată (art. 1023 Cod civil), ci fapta lui se analizează ca o renunţare la beneficiul

termenului;

- în cazul unei obligaţii având ca obiect un lucru individual determinat şi

afectată de un termen suspensiv, riscurile sunt în sarcina creditorului, ca şi cum

obligaţia ar fi pură şi simplă, deoarece termenul nu împiedică transferul dreptului

de proprietate;

- creditorul poate lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului.

cum ar fi întreruperea unei prescripţii ce ar curge împotriva debitorului; el nu are

dreptul de a intenta acţiunea oblică sau acţiune pauliană, deoarece acestea

depăşesc sfera actelor de conservare;

b) din faptul că obligaţia deşi există nu este exigibilă decurg următoarele

consecinţe:

- dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv în favoarea debitorului,

creditorul nu poate cere executarea înainte de scadenţă. Tot astfel, creditorul nu

poate opune creanţa sa în compensaţie, deoarece ar însemna să obţină o plată

anticipată. Însă termenul de graţie nu constituie obstacol şi în realizarea

compensaţiei;

- întrucât obligaţia nu este exigibilă, atâta timp cât termenul nu a ajuns la

scadenţă, ea este şi imprescriptibilă deoarece până la împlinirea termenului

creditorul nu poate să pretindă plata (art. 7 alin. 3 al Decretului nr. 167/1958).

La expirarea termenului suspensiv, obligaţia devine exigibilă în ziua următoare

celei în care s-a împlinit termenul, însă daunele interese se datoresc numai după

punerea în întârziere a debitorului.

Cazurile care atrag decăderea debitorului din beneficiul termenului sunt:

a) starea de insolvabilitate a debitorului;

69

b) micşorarea garanţiilor prin fapta sa, pe care prin contract, debitorul le dăduse

creditorului.

În cazul termenului extinctiv până la împlinirea lui obligaţia se comportă ca şi

cum ar fi pură şi simplă. Împlinirea termenului stinge obligaţia.

2. Obligaţii condiţionale

Condiţia Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în privinţa împlinirii sale, de care

depinde însăşi existenţa, fie naşterea, fie stingerea obligaţiei. Obligaţia afectată de

această modalitate se numeşte obligaţie condiţională.

Clasificarea condiţiilor

a) După efectul pe care-l produce în ceea ce priveşte existenţa obligaţiei,

condiţia este de două feluri:

- condiţia suspensivă şi rezolutorie.

Condiţia este suspensivă când de producerea evenimentului viitor şi nesigur

depinde naşterea obligaţiei; de exemplu: o vânzare pe încercate este prezumată a fi

făcută sub condiţia suspensivă a unei încercări satisfăcătoare (art. 1302 Cod civil).

Condiţia este rezolutorie când la împlinirea evenimentului viitor şi nesigur,

obligaţia se desfiinţează cu efect retroactiv (art. 1019 Cod civil); de exemplu: se

donează un imobil, însă donaţia va fi rezolvită dacă donatarul moare înaintea

donatorului.

b) După natura evenimentului viitor şi nesigur condiţiile mai pot fi: cazuale,

mixte şi potestative.

Condiţia este cazuală dacă îndeplinirea ei depinde de hazard şi care nu este nici

în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului (art. 1005 Cod civil). De

exemplu, dacă voi supravieţui unei anumite persoane.

Condiţia este mixtă dacă depinde în acelaşi timp de voinţa celui care se obligă şi

de cea a unei terţe persoane (art. 1007 Cod civil). De exemplu: o donaţie sub

condiţia ca donatorul să se căsătorească.

Condiţia potestativă este aceea care face să depindă realizarea convenţiei de “un

eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se

întâmpla sau poate să-l împiedice” (art. 1006 Cod civil).

De exemplu: vând un anumit imobil, dacă mă mut din oraş într-un anumit

interval de timp.

Condiţia potestativă se subîmparte - la rândul ei - în condiţie potestativă pură şi

în condiţie potestativă simplă.

Condiţia potestativă pură depinde de voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, de

exemplu: vând dacă vreau.

Condiţia potestativă simplă depinde atât de voinţa părţii, cât şi de un element

exterior acesteia; de exemplu: dacă în voi muta din oraşul X.

Obligaţia sub condiţie suspensivă pur potestativă, stipulată în favoarea

debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil). Într-adevăr, în acest caz debitorul îşi

exercită obligaţiile numai dacă vrea, având posibilitatea să oprească producerea

70

efectelor propriului său angajament. Nulitatea nu se aplică însă dacă condiţia pur

potestativă nu depinde de voinţa debitorului, ci de aceea a creditorului. Condiţia

pur potestativă, din partea debitorului nu anulează nici ea contractul dacă este

rezolutorie, contractul fiind în acest caz pur şi simplu.

c) Sub aspectul validităţii lor, condiţiile trebuie să fie posibile, licite şi morale.

Cu alte cuvinte, pentru ca o condiţie să-şi producă efectele ea trebuie să fie

posibilă de realizat, să nu fie contrară legii şi regulilor de convieţuire socială.

Condiţia este ilicită când contravine dispoziţiilor prohibitive sau imperative ale

legii sau tinde la un rezultat ilicit.

Condiţia imorală este aceea care contravine regulilor de convieţuire socială.

Codul civil român prevede în art. 1008 - că condiţia imposibilă, imorală sau

ilicită este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.

Efectele condiţiei

Pentru a analiza efectele condiţiilor asupra obligaţiilor trebuie să avem în vedere

două ipoteze deosebite şi anume ipoteza când condiţia este pendente şi ipoteza

când condiţia s-a realizat şi în fiecare ipoteză trebuie să distingem condiţia

rezolutorie şi cea suspensivă.

AA.. CCoonnddiiţţiiaa eessttee ppeennddeennttee

Obligaţia sub condiţie rezolutorie apare ca o obligaţie pură şi simplă, cât timp

condiţia este pendente, iar executarea poate fi cerută de către creditor, fiind

exigibilă. Cumpărătorul sub condiţie rezolutorie al unui bun cert este proprietar şi

drept urmare, suportă riscurile.

Obligaţia sub condiţie rezolutorie poate fi transmisă “mortis cauza”, ori prin

acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit.

Când condiţia este suspensivă, obligaţia nu există încă. De aceea art. 1017 Cod

civil dispune că obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea

evenimentului. De aici, următoarele consecinţe:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei; aceasta neexistând încă, ea poate

chiar să nu existe niciodată în viitor, dacă condiţia nu se realizează;

- dacă debitorul plăteşte din eroare, el poate cere restituirea prestaţiei, ca fiind o

plată nedatorată;

- prescripţia extinctivă este suspendată până la împlinirea condiţiei, iar cât

priveşte prescripţia achizitivă, dobândirea unui bun sub condiţie suspensivă nu

constituie “pendente conditione” un just titlu care să permită uzucapiunea

imobilelor prin 10-20 ani (art. 1895-1897 Cod civil);

- riscurile pierderii fortuite a obligaţiei de a da un lucru cert şi determinat sunt în

sarcina debitorului, deoarece contractul sub condiţie suspensivă nu transferă

dreptul de proprietate; obligaţia se stinge prin pieirea totală a obiectului. Dacă

lucrul nu piere, ci numai se deteriorează, obligaţia nu se stinge şi cumpărătorul

(creditor) este ţinut să ia lucrul în starea în care se găseşte, fără a putea cere

scindarea corespunzătoare a preţului (res perit creditori).

BB.. CCoonnddiiţţiiaa ss--aa rreeaalliizzaatt

71

Dacă condiţia se realizează, incertitudinea dispare şi se stabileşte o certitudine

că obligaţia a existat sau n-a existat de la început. Drept urmare, dacă condiţia a

fost rezolutorie, obligaţia se desfiinţează retroactiv. Dacă condiţia a fost

suspensivă obligaţia ia fiinţă fiind socotită ca fiind pură şi simplă din momentul

contractării ei.

Din faptul că realizarea condiţiei are un efect retroactiv, care se urcă până în

ziua contractării, rezultă o serie de consecinţe.

Astfel, dacă se îndeplineşte condiţia suspensivă drepturile constituite în

favoarea terţilor de către transmiţător “pendente conditione” vor fi desfiinţate.

Dimpotrivă, actele de dispoziţie asupra lucrului făcute de cumpărător “pendente

conditione”, se validează prin îndeplinirea condiţiei.

Secţiunea II-a - Obligaţii plurale

Prin obligaţie plurală se înţelege aceea care are ca obiect două sau mai multe

prestaţii, ori care are o pluralitate de subiecte.

Prin urmare, pluralitatea se poate referi la numărul obiectelor sau la numărul

părţilor.

AA.. PPlluurraalliittaatteeaa oobbiieecctteelloorr

1. Obligaţii alternative

Obligaţia plurală este alternativă când are de obiect două sau mai multe

prestaţii, însă debitorul se poate libera executând numai pe una din ele (art. 1026

Cod civil) de exemplu: debitorul datorează la alegere fie 150.000 lei, fie un aparat

de radio, fie un aragaz.

Observăm, că pluralitatea există numai în privinţa obiectului obligaţiei, nu şi în

ceea ce priveşte executarea ei, care nu se poate efectua decât asupra uneia dintre

prestaţiile promise.

Prin urmare, caracteristica obligaţiei alternative constă în aceea că se constituie

ca o pluralitate de obiecte, însă prestarea uneia dintre ele duce la îndeplinirea

obligaţiei. Debitorul nu poate însă să-l oblige pe creditor să primească fracţiuni din

fiecare prestaţie drept plată a datoriei (art. 1028 Cod civil).

În cazul în care obligaţia alternativă ar cuprinde două obiecte dintre care unul

este ilicit sau imposibil, atunci obligaţia va fi considerată pură şi simplă, având un

singur obiect (art. 1029 Cod civil).

În cazul obligaţiei alternative, dreptul de proprietate asupra unui lucru

individual determinat se transferă în momentul în care s-a efectuat opţiunea, căci

până atunci nu se ştie care din obiecte va intra în patrimoniul creditorului.

2. Obligaţii facultative

Obligaţia plurală este facultativă când debitorul se obligă la o prestaţie unică,

cu facultatea de a se libera prin executarea unei alte prestaţii, de obicei o sumă de

bani.

Deci, în acest caz obligaţia are un singur obiect, prestaţia cealaltă fiind

subsidiară (in facultate solutionis).

72

Din împrejurarea că, obligaţia facultativă are un singur obiect, rezultă mai multe

consecinţe:

- natura obligaţiei este determinată de prestaţia principală, pe când la obligaţia

alternativă, caracterul ei rezultă din prestaţia aleasă;

- creditorul unei obligaţii facultative nu poate cere în faţa instanţei decât

executarea prestaţiei principale pe când la obligaţia alternativă, el va trebui să

ceară executarea unei prestaţii oarecare, lăsând debitorului posibilitatea să aleagă

pe cea care înţelege s-o execute;

- dacă obiectul obligaţiei facultative piere prin caz fortuit, este ilicit, imoral,

imposibil, debitorul este liberat, deoarece el este ţinut la această prestaţie unică

care constituie obiectul obligaţiei, spre deosebire de obligaţia alternativă, unde

pieirea unui dintre lucruri are drept efect doar restrângerea posibilităţii de alegere,

debitorul fiind obligat să dea celălalt lucru care, de asemenea, constituie obiect al

obligaţiei.

BB.. PPlluurraalliittaatteeaa ddee ssuubbiieeccttee

În situaţia când într-un raport de obligaţie sunt mai mulţi creditori sau mai mulţi

debitori vorbim de pluralitatea părţilor. Această pluralitate poate exista de o

singură parte (mai mulţi debitori).

Obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt de trei feluri: conjuncte, solidare şi

indivizibile

1. Obligaţiile conjuncte

Se numeşte conjunctă, obligaţia care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi

debitori.

Particularitatea acestei obligaţii este aceea că ea se divide între creditori sau

debitori, astfel că, fiecare creditor are dreptul să pretindă numai partea sa de

creanţă sau fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru partea sa de datorie.

În dreptul nostru civil - materia obligaţiilor - regula este că obligaţiile sunt

conjuncte (divizibile) în sensul că, atunci când acestea nu sunt solidare sau

indivizibile, ele sunt neapărat conjuncte, adică divizibile de plin drept.

Obligaţiile conjuncte iau naştere prin convenţia părţilor, însă de cele mai multe

ori, obligaţia ia naştere prin moartea unei persoane, în care caz atât creanţele, cât şi

obligaţiile sale se divid între toţi moştenitorii săi.

2. Obligaţiile solidare

Obligaţiile cu subiecte multiple sunt considerate solidare când împiedică

diviziunea de drept a creanţelor sau a datoriilor.

În cazul unei obligaţii solidare fiecare creditor poate cere debitorului întreaga

datorie, sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a

datoriei.

Solidaritatea este de două feluri:

- solidaritate activă, atunci când există între creditori;

- solidaritate pasivă, atunci când există între debitori.

Efectele solidarităţii pasive

73

În analiza efectelor solidarităţii pasive trebuie să distingem, pe de o parte,

raporturile dintre creditor şi codebitorii solidari, iar pe de altă parte, raporturile

codebitorilor între ei.

RRaappoorrttuurriillee ddiinnttrree ccrreeddiittoorr şşii ccooddeebbiittoorriiii ssoolliiddaarrii..

În relaţiile dintre creditor şi codebitorii solidari trebuie să avem în vedere că în

cazul obligaţiilor solidare există o datorie unică având un singur şi acelaşi obiect, o

singură şi aceeaşi cauză şi mai mulţi codebitori, ceea ce explică faptul că fiecare

dintre codebitori este ţinut personal şi separat pentru totalitatea creanţei.

Efectele solidarităţii pasive în privinţa raporturilor dintre creditor şi codebitorii

solidari pot fi împărţite în principale şi secundare.

Efectul principal este acela că fiecare debitor este obligat la totalitatea datoriei.

Cu alte cuvinte, creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre debitori, la alegerea

sa, întreaga datorie, iar debitorul urmărit nu poate opune beneficiul de diviziune.

Codebitorul urmărit are dreptul să ridice excepţia dilatorie, pentru a introduce în

cauză pe ceilalţi codebitori, împotriva cărora are dreptul să se întoarcă cu o acţiune

în regres.

Efectele secundare ale solidarităţii pasive

Din faptul că fiecare din codebitori este considerat ca debitor unic şi principal şi că

orice act al creditorului îndreptat împotriva unuia dintre codebitori îşi va produce

efectele sale împotriva tuturor decurg anumite efecte secundare prevăzute în art. 1054

Cod civil.

Astfel:

- acţiunea intentată în contra unuia dintre debitori întrerupe prescripţia contra

tuturor codebitorilor solidari (art. 1045 Cod civil);

- cererea de dobânzi, făcută de creditor contra unuia dintre debitori, face să

curgă dobânzile în privinţa tuturor codebitorilor (art. 1046 Cod civil);

- punerea în întârziere a unui codebitor are efect faţă de toţi codebitorii. Aceasta

rezultă din art. 1044 Cod civil care dispune că dacă după punerea în întârziere a

unuia dintre codebitori, obiectul obligaţiei piere din culpa unuia sau mai multor

debitori solidari, codebitorii sunt răspunzători de valoarea lucrului pierit, întrucât

sunt consideraţi toţi în întârziere. Însă, textul arată că cei care nu sunt în culpă, nu

răspund de daune (lucrum cesssins). Aici intervine principiul reprezentării, admis

de art. 1056 Cod civil, după care codebitorii nu se reprezintă în privinţa actelor

care fac obligaţii mai oneroase, ci numai actelor având de scop micşorarea sau

stingerea ei.

Excepţii opozabile creditorului. Conform art. 1047 Cod civil, codebitorul

solidar poate să opună creditorului diferite excepţii pentru a fi apărut de plata

datoriei în acest caz, prin excepţie înţelegem mijloacele de apărare în fond, ce

rezultă din natura, obiectul sau cauza obligaţiei Excepţiile sunt de doua feluri:

comune şi personale.

Excepţiile comune sunt acelea care pot fi opuse de către unul dintre codebitorii

solidari (art. 1047 alin. 2 Cod civil) De exemplu: cauzele de anulabilitate,

modalităţile, cauzele de stingere a obligaţiei.

74

Menţionăm că unele din excepţiile personale folosesc indirect şi celorlalţi

codebitori, de exemplu, iertarea de datorie, confuziunea, compensaţia parţială, iar

altele nu profită decât codebitorului ce le invocă de exemplu: cauzele de

anulabilitate, modalităţile.

3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă când datorită naturii obiectului său ori voinţei

părţilor nu este susceptibilă de o executare fracţionată.

Problema indivizibilităţii nu prezintă interes când obligaţia a fost contractată de

un singur creditor faţă de un singur debitor, căci în acest caz, deşi obligaţia are un

caracter divizibil, trebuie întotdeauna să fie executată în întregime. deoarece

debitorul nu poate sili pe creditor să primească o plată parţială sau fracţională.

Interesul indivizibilităţii apare în situaţia în care la unicul debitor sau creditor

succed mai mulţi moştenitori şi în cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte

După izvorul său indivizibilitatea este de două feluri: naturală şi convenţională.

1 Indivizibilitatea naturală

Indivizibilitatea naturală rezultă din natura obiectului obligaţiei.

În acest caz obiectul nu-i susceptibil de diviziune materială şi constituie deci un

obstacol la executarea fracţionată a obligaţiei (de exemplu: doi coproprietari vând

un animal unui terţ). Totuşi, conform art. 1057 Cod civil, deşi indivizibilă,

obligaţia poate fi considerată divizibilă, dacă este susceptibilă de diviziune

intelectuală Din această prevedere a textului de lege rezultă că obligaţia de a da

poate fi privită totdeauna ca divizibilă, de exemplu: obligaţia celor doi

coproprietari de a da animalul (de a transmite dreptul de proprietate) este

susceptibilă de diviziune pe plan intelectual. În schimb, obligaţia de a preda

animalul (obligaţia de a face) nu este divizibilă, întrucât nu permite o executare

fracţionată.

2 Indivizibilitatea convenţională

Suntem în prezenţa unei obligaţii indivizibile convenţionale când, deşi obiectul

obligaţiei este prin natura lui divizibil, părţile stipulează o clauză potrivit căreia

obligaţia va fi executată ca şi cum ar fi indivizibilă De exemplu: obligaţia mai

multor întreprinzători de a construi o casă (art. 1058 Cod civil); obligaţia mai

multor debitori de a plăti o sumă de bani.

Efectele indivizibilităţii se aseamănă cu cele ale solidarităţii. Astfel şi într-un

caz şi în celălalt există o obligaţie unică şi mai mulţi creditori sau mai mulţi

debitori. Totuşi, sunt necesare unele precizări după cum indivizibilitatea este

activă (pluralitate de creditori) sau pasivă (pluralitate de debitori).

a) Pluralitatea creditorilor

În acest caz numai indivizibilitatea naturală împiedică diviziunea creanţei între

creditori. Indivizibilitatea convenţională este o piedică numai pentru diviziunea

datoriei, nu şi a creanţei, deoarece creditorii nu au interes să stipuleze o

indivizibilitate care i-ar face să sufere riscurile insolvabilităţii sau relei credinţe a

unora dintre ei.

b) Pluralitatea debitorilor

75

Efectul principal al indivizibilităţii cu pluralitate de debitori este acela că fiecare

dintre ei este ţinut pentru totalitate (art. 1062 Cod civil). Acest efect se aseamănă

foarte mult cu solidaritatea pasivă şi constituie pentru creditor o adevărată măsură

de garanţie, întrucât el poate urmări pentru întreaga datorie pe oricare dintre

debitori.

În cazul când debitorul a executat în întregime obligaţia indivizibilă, de bună

voie sau obligat prin hotărâre a instanţei judecătoreşti, el are recurs împotriva

celorlalţi codebitori pentru cota parte revenind fiecăruia.

Legea prevede că întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre codebitori

întrerupe prescripţia şi faţă de ceilalţi (1872 alin. 2 Cod civil).

Când executarea obligaţiei indivizibile a fost sancţionată printr-o clauză penală,

neexecutarea din partea unui singur debitor, atrage exigibilitatea întregii penalităţi,

care poate fi cerută, fie în totalitatea ei, de la debitorul în culpă, fie de la fiecare

dintre ceilalţi debitori, proporţional cu părţile lor, iar ipotecar pentru tot (art. 1071

şi 1072 Cod civil).

IIIIII.. TTEESSTTEE DDEE AAUUTTOOEEVVAALLUUAARREE

11.. DDeeffiinniiţţii oobblliiggaaţţiiiillee llaa tteerrmmeenn şşii oobblliiggaaţţiiiillee ccoonnddiiţţiioonnaallee..

22.. AAnnaalliizzaaţţii oogglliiggaaţţiiiillee aalltteerrnnaattiivvee şşii ffaaccuullttaattiivvee..

76

TTEEMMAA 1111 -- GGAARRAANNTTAARREEAA OOBBLLIIGGAAŢŢIIIILLOORR

1. OBIECTIVE - Analiza garantării obligaţiilor, în conformitate cu legislaţia

în vigoare.

2. CONŢINUTUL TEMEI - Clasificarea garanţiilor, clauza penală, arvuna şi

garanţiile propriu-zise.

1. Clasificarea garanţiilor

Se numesc garanţii sau siguranţe acele mijloace care sunt menite să apere pe

creditori contra insolvabilităţii debitorilor lor.

Potrivit Codului civil, garanţiile pot fi:

1) personale;

2) reale sau

3) simple cauze legale de preferinţă.

1) Garanţiile personale rezultă din obligaţia uneia sau mai multor persoane,

care stipulează să plătească în mod subsidiar în locul debitorului, dacă acesta

devine insolvabil. Exemplu de garanţie personală este fidejusiunea (cauţiunea).

Fidejusiunea (cauţiunea) nu este singura formă de garanţie personală

reglementată de dreptul civil. Am văzut cum solidaritatea pasivă joacă acelaşi rol,

numai că între fidejusiune şi solidaritatea pasivă există deosebiri principale; pe

când codebitorii solidari sunt toţi debitori pentru totalitatea datoriei, fidejusorul nu

este pentru întreaga datorie decât un debitor accesoriu (subsidiar).

2) Garanţiile reale constau în afectarea special fie a unui bun, fie a unei mase

de bunuri din patrimoniul debitorului pentru a servi la asigurarea plăţii creanţei

unui anumit creditor cu excluderea celorlalţi creditori.

Garanţiile reale sunt următoarele: gajul şi ipoteca. Menţionăm că şi dreptul de

retenţie care - după cum vom vedea - constituie o garanţie reală pur pasivă.

Cât priveşte privilegiile, o parte din ele intră în categoria garanţiilor reale, iar

restul constituie simple cauze legale de preferinţă.

3) Cauzele legale de preferinţă rezultă dintr-o dispoziţie a legii (art. 1729 Cod

civil) care printr-o favoare specială, permite creditorului de a fi plătit înaintea

celorlalţi. Creditorul în favoarea căruia operează o cauză legală de preferinţă este

exceptat de la regula concursului prevăzut de art. 1729 Cod civil.

Înainte de a trece la analiza garanţiilor propriu-zise (garanţii personale, reale şi

cauze legale de preferinţă) vom examina clauza penală şi arvuna, care şi ele sunt

instituţii juridice menite să servească la garantarea obligaţiilor.

2. Clauza penală

Clauza penală este o convenţie accesorie prin care debitorul, în scop de a

asigura executarea obligaţiei principale, se obligă la plata daunelor interese în caz

de neexecutare sau executare cu întârziere a obligaţiei.

77

Potrivit dispoziţiilor Codului civil în cazul clauzei penale, debitorul se obligă la

o prestaţie determinată, care poate consta într-o sumă de bani sau un alt lucru drept

daune interese pentru neexecutarea totală sau parţială, cât şi pentru întârzierea în

executarea obligaţiei principale (art. 1066 Cod civil).

Clauza penală se stipulează de regulă odată cu naşterea obligaţiei principale.

Nimic nu se opune ca ea să fie stipulată şi într-o convenţie separată, posterioară

obligaţiei principale.

Clauza penală ţine loc de despăgubiri. Menţionăm că debitorul nu poate fi

obligat la plata penalităţilor decât dacă a fost pus în întârziere de a executa

obligaţia principală şi neexecutarea îi este imputabilă.

Clauza penală constituie un mijloc de garanţie, indirect, dar suficient de eficace

pentru a determina pe debitor să-şi execute obligaţia principală.

Când clauza penală a fost stipulată pentru simpla întârziere în executare,

creditorul poate cere cumulat, executarea obligaţiei principale cât şi acordarea

penalităţilor. Dacă însă, clauza penală a fost prevăzută pentru neexecutarea

obligaţiei creditorul nu poate cere cumulativ executarea obligaţiei principale şi

acordarea penalităţilor (potrivit regulei că daunele compensatorii nu se cumulează

cu executarea în natură a obligaţiei).

Din caracterul accesoriu al clauzei penale, pe lângă obligaţia principală, decurg

anumite consecinţe: dacă obligaţia principală era nulă sau se stinge, atunci şi

clauza penală va fi nulă sau se va stinge. În schimb, nulitatea clauzei penale sau

stingerea nu atrage nulitatea sau stingerea obligaţiei principale.

3. Arvuna

Arvuna constă într-o sumă de bani pe care una din părţile contractante o dă

celeilalte, în momentul încheierii contractului. ca o dovadă, a încheierii

contractului şi pentru a asigura executarea lui.

Arvuna este reglementată de Codul civil în materia vânzării (art. 1297-1298) şi

apare ca o clauză penală prin care se determină anticipat daunele interese; trebuie

să se plătească de partea din a cârei culpă nu s-a putut executa contractul.

În principiu, arvuna poate avea mai multe funcţiuni. În primul rând, arvuna este

dată spre a se stabili formarea însăşi a contractului în care caz arvuna are o funcţie

de dovadă a operaţiunii juridice încheiate. A doua funcţie a arvunei este de a

reprezenta o garanţie că obligaţiile pe care o parte şi le-a luat vor fi executate. În

sfârşit, funcţia de a oferi o facultate de dezicere, adică posibilitatea pentru oricare

dintre părţi de a renunţa - suportând anumite consecinţe de ordin patrimonial - la

operaţiunea juridică încheiată.

Arvuna având un caracter accesoriu nu produce efecte, urmând a fi restituită în

următoarele cazuri prevăzute de art. 1297 Cod civil:

a) dacă contractul principal este nul;

b) dacă contractul principal este desfăcut de comun acord;

c) dacă executarea contractului a devenit imposibilă fără culpa vreunei părţi.

78

4. Garanţiile propriu-zise

AA.. FFiiddeejjuussiiuunneeaa ((ccaauuţţiiuunneeaa))

Fidejusiunea este un contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă

faţă de creditor să plătească (garanteze) în locul debitorului principal, în cazul

când acesta nu ar plăti (art. 1652 Cod civil).

Caracterele juridice ale fidejusiunii

Fidejusiunea este un contract accesoriu, faţă de obligaţia garantată (principală).

Pe baza acestui contract fidejusorul răspunde pentru debitorul principal, însă nu

alături de el, ci în mod subsidiar, adică este ţinut să plătească creditorului numai

dacă debitorul principal nu plăteşte.

Fidejusiunea este un contract consensual care se formează prin voinţa părţilor,

“solo consensus”. Totuşi, având în vedere importanţa obligaţiei pe care şi-o asumă fidejusorul,

legea cere ca fidejusiunea să rezulte dintr-o stipulaţie expresă (art. 1656 Cod civil).

Fidejusiunea este un contract unilateral, deoarece creează obligaţii numai în

sarcina fidejusorului nu şi a creditorului.

În sfârşit, fidejusiunea este un contract cu titlu gratuit, întrucât fidejusorul nu

urmăreşte să primească în schimbul garanţiei nici un avantaj patrimonial de la

creditor. Menţionăm, că fidejusiunea este cu titlu gratuit numai faţă de creditor, nu

şi faţă de debitor care poate să-l plătească pe fidejusor.

Potrivit art. 1655 Cod civil, fidejusiunea se încheie între creditor şi fidejusor,

fără să fie nevoie de intervenţia debitorului chiar fără ştiinţa acestuia.

Ce obligaţii pot fi garantate prin fidejusiune

În principiu orice obligaţie poate fi garantată prin fidejusiune, deci şi cele

“intuitu personae”, în care caz fidejusorul răspunde de plata despăgubirilor

pentru neexecutarea obligaţiei garantate.

Pentru a opera fidejusiunea, legea cere ca obligaţia principală să fie validă (art.

1653 Cod civil). Drept urmare, dacă obligaţia principală este nulă şi fidejusiunea

este lovită de nulitate. Dacă obligaţia principală este anulabilă, anularea obligaţiei

principale atrage după sine şi anularea fidejusiunii.

De asemenea, pot fi garantate prin fidejusiune şi obligaţiile viitoare. În acest caz

obligaţia fidejusorului nu va lua naştere decât din ziua naşterii obligaţiei

principale.

În privinţa obligaţiilor morale, chiar în ipoteza garantării, ele fiind lipsite de

sancţiune, creditorul nu va putea constrânge pe fidejusor să plătească, tot aşa cum

nu-l poate constrânge nici pe debitorul principal.

Limitele obligaţiei fidejusorului

Potrivit art. 1654 Cod civil, obligaţia fidejusorului nu poate fi mai mare, nici

mai oneroasă decât aceea a debitorului principal. Această regulă decurge din

caracterul accesoriu al fidejusiunii potrivit cu care obiectul ei trebuie să fie identic

cu al obligaţiei principale. În schimb, nimic nu împiedică ca fidejusiunea să poată

fi parţială, adică fidejusorul să garanteze numai o parte din datorie. Fidejusiunea

nedeterminată - concepută în termeni generali - este identică cu obligaţia

79

principală şi se întinde la toate accesoriile ei (cheltuieli de urmărire silită, dobânzi,

etc.)

Condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie fidejusor (art. 1659-1660 Cod

civil)

Prima condiţie este ca viitorul garant să fie o persoană capabilă de a contracta.

A doua condiţie este ca fidejusorul să fie o persoană solvabilă, adică să dispună

de suficiente bunuri pentru a răspunde de executarea obligaţiei principale.

Efectele fidejusiunii

Efectele fidejusiunii presupun ipoteza că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia

asumată, iar creditorul în vederea realizării creanţei urmăreşte pe fidejusor. În

cazul executării obligaţiei de către debitorul principal, fidejusorul este descărcat şi

contractul de fidejusiune se stinge odată cu contractul principal.

Efectele fidejusiunii sunt deosebite, după cum ne aflăm în faţa raporturilor

dintre fidejusor şi creditor, ori a celor dintre fidejusor şi debitor, sau a raporturilor

fidejusorilor între ei în cazul pluralităţii de fidejusori.

BB.. DDrreeppttuull ddee rreetteennţţiiee

Dacă obligaţia are ca obiect predarea unui bun, iar debitorul are împotriva

creditorului predării o creanţă exigibilă având ca obiect, fie înapoierea cheltuielilor

pe care le-a făcut pentru acel bun, fie despăgubiri pentru paguba care acesta i-a

pricinuit-o, debitorul predării poate reţine lucrul cât timp creditorul nu-şi execută

obligaţia.

Cu alte cuvinte, dreptul de retenţie aparţine debitorului a cărui prestaţie constă

în predarea sau restituirea unui bun mobil sau imobil, de a reţine acest lucru până

când creditorul lucrului îşi va îndeplini prestaţia ce o are către el cu privire la

acelaşi lucru.

Dar aici se mărgineşte caracterul real al excepţiunii.

Fiind o excepţie pur pasivă este evident că dreptul de retenţie nu poate aparţine

debitorului lucrului decât atâta timp cât el deţine lucrul şi nu-i conferă în nici un

caz (când dreptul de retenţie este de sine stătător şi nu este o simplă manifestare a

unui drept real de garanţie) vreo acţiune pentru recăpătarea lucrului.

Retenţiunea fiind o simplă detenţiune precară, nu duce la dobândirea fructelor şi

nici la vreun alt efect al posesiunii.

Dreptul de retenţie se poate exercita asupra oricărui lucru, mobil sau imobil

susceptibil de detenţiune materială, chiar şi asupra unui titlu constatator al unui

drept de creanţă.

În sfârşit, dreptul de retenţie este indivizibil, în sensul că lucrul poate fi reţinut

în întregul său până la plata integrală a prestaţiei datorate debitorului lucrului.

Dreptul de retenţie în unele cazuri nu este decât una din manifestările unui drept

real de garanţie (de exemplu: în materie de vânzare, art. 1322, 1323; în materie de

gaj art. 1694; în materie de depozit, art. 1619; în materie de raport succesoral art.

771). În aceste cazuri, dreptul de retenţie aparţine creditorului cu drept real de

garanţie.

Dreptul de retenţie nu ia naştere în cazul în care :

80

a) deţinerea lucrurilor este contrară legii sau regulilor de convieţuire socială;

b) lucrul reţinut este dintre cele care nu pot fi urmărite;

c) deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită.

Dreptul de retenţie este înlăturat în cazul în care creditorul predării bunului

prestează o garanţie reală îndestulătoare sau consemnează suma pretinsă.

În raporturile dintre persoanele juridice dreptul de retenţie nu are aplicaţie. De

asemenea, retenţia nu are aplicaţie nici în raporturile dintre persoana juridică şi o

persoană fizică, dacă acesta este debitorul predării bunului.

CC.. GGaajjuull

Gajul este un contract accesoriu prin care debitorul sau un terţ, remite

creditorului posesiunea unui bun mobil, corporal sau incorporal pentru siguranţa

creanţei acestuia, cu scopul de a-i conferi dreptul de a reţine lucrul până la plata

datoriei, iar în caz de neplată putând cere vânzarea lui. fiind plătit cu preferinţă

faţă de ceilalţi creditori ai debitorului (art. 1685-1686 Cod civil).

Fiind accesoriu, gajul presupune neapărat existenţa şi validitatea unui raport

principal de obligaţie, de a cărui soartă depinde existenţa şi validitatea gajului.

Gajul va fi supus tuturor cauzelor de anulare, rezoluţiune şi stingere, precum şi

tuturor modalităţilor la care este supus raportul principal pe care îl garantează.

Gajul este un contract real în sensul că ia naştere prin remiterea efectivă a

lucrului gajat, adică prin desesizarea debitorului de posesiunea lucrului gajat.

Această desesizare este un mijloc de a aduce constituirea gajului la cunoştinţa

celorlalţi creditori ai debitorului sau a terţilor, care ar dobândi de la debitor

drepturi asupra lucrului gajat.

Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina şi să fie

proprietarul lucrului dat în gaj, deoarece gajul duce la conferirea unui drept real.

Când gajul este constituit într-un drept de creanţă, înscrisul este indispensabil

oricare ar fi valoarea creanţei garantate (art. 1687 Cod civil). În acest caz se mai

cere - ca şi în materie de cesiune - ca actul de gaj să fie notificat debitorului

creanţei date în gaj sau ca acesta să fie acceptat prin înscris autentic gajarea (art.

1393 Cod civil), spre a opri orice plată către creditorul creanţei gajate în paguba

creditorului gajist.

În toate cazurile dreptul real de garanţie rezultând din gaj nu se naşte şi nu

subzistă decât dacă lucrul s-a remis în posesiunea creditorului sau a unui terţ

însărcinat de către ambele părţi (art. 1688 Cod civil). Când gajul se constituie

asupra unei creanţe sau unui alt bun incorporal, se cere neapărat remiterea titlului

constatator al dreptului gajat.

Posesiunea trebuie să fie reală şi cu titlu de gaj, să fie aparentă şi notorie, pentru

ca terţii să fie încunoştinţaţi că lucrul gajat nu mai face parte din activul liber al

debitorului.

Însă nu este suficient ca creditorul (sau terţul) să fi fost pus în posesiune, se mai

cere ca el să nu fi restituit lucrurile în mod voluntar până în momentul când gajul

se realizează.

81

Dacă creditorul a fost deposedat prin furt sau prin pierdere de lucrul corporal

gajat, el va avea o acţiune reală împotriva terţului detentor pentru recăpătarea

posesiei lucrului.

Gajul constituit potrivit regulilor arătate mai sus conferă creditorului un drept

real de garanţie asupra lucrului gajat, drept care constă în dreptul de a-l poseda cu

titlu de gaj şi implicit de a-l reţine şi de a-l revendica în limita determinată prin

regula înscrisă în art. 1909 Cod civil.

Codul civil reglementează gajul cu deposedarea debitorului, însă în dreptul

nostru întâlnim şi gajul fără deposedare, în care caz lucrurile gajate nu se predau

creditorului, ci rămân în posesia debitorului.

Stingerea gajului

Gajul fiind un contract accesoriu încetează prin stingerea obligaţiei ce

garantează.

Gajul se stinge independent de obligaţia garantată:

a) prin remiterea voluntară a lucrului gajat din partea creditorului;

b) prin pierderea totală a lucrului gajat prin caz fortuit sau forţă majoră. În acest

din urmă caz, dreptul de preferinţă al creditorului se va putea exercita asupra

indemnizaţiei de asigurare plătite de asigurător sau asupra despăgubirii datorate de

un terţ pentru pierderea sau deteriorarea lucrului (art. 1721 Cod civil).

DD.. PPrriivviilleeggiiiillee

Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă unui creditor

calitatea de a fi plătit înaintea celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari.

Din definiţie rezultă că privilegiul este o favoare acordată de lege unui creditor

de a fi plătit înaintea celorlalţi creditori. De asemenea tot din definiţie rezultă că,

legea singură are puterea de a crea privilegii, cu excepţia privilegiului atribuit

creditorului gajist unde privilegiul se naşte din acordul de voinţă al părţilor.

În cadrul privilegiilor, legea nu se ocupă de persoana creditorului, ci are în

vedere numai calitatea creanţei, considerând că această creanţă trebuie să fie

plătită înaintea celorlalte. De la această regulă, există o singură derogare în

privinţa statului ale cărui creanţe sunt privilegiate avându-se în vedere, în acest caz

calitatea creditorului.

Codul civil reglementează trei varietăţi de privilegii:

1. Privilegii generale, care poartă asupra tuturor bunurilor debitorului (mobile

sau imobile);

2. Privilegii mobiliare speciale care poartă asupra anumitor bunuri mobile;

3. Privilegii imobiliare, având de obiect anumite bunuri imobile.

1. Privilegii generale asupra tuturor mobilelor şi imobilelor

Privilegiile generale asupra mobilelor şi imobilelor nu dau naştere la drepturi

reale de garanţie, ci ele constituie simple cauze legale de preferinţă. Creditorul

privilegiat în acest caz nu are drept de urmărire, ci numai drept de preferinţă.

Privilegiile generale sunt următoarele:

1. Cheltuielile de judecată care - potrivit art. 1727 Cod civil - sunt privilegiate

asupra mobilelor şi imobilelor în privinţa tuturor creditorilor în interesul cărora au

82

fost făcute. Prin cheltuieli de judecată se înţelege orice cheltuială făcută de

creditor pentru urmărirea şi executarea patrimoniului debitorului. Acest privilegiu

nu poartă decât asupra preţului rezultat din vânzarea lucrului, de către creditorul

care a făcut cheltuieli pentru conservarea, reducerea, lichidarea, urmărirea,

transformarea în bani şi distribuţia preţului. Creditorul care a făcut aceste cheltuieli

are un drept de preferinţă faţă de toţi creditorii care au profitat de pe urma

cheltuielilor făcute, chiar şi faţă de creditorii care aveau în bunul urmărit un drept

real de garanţie. Menţionăm că nu vor fi privilegiate cheltuielile făcute de un

creditor în interesul său exclusiv.

2. Creanţele angajaţilor. Potrivit Codului muncii “drepturile băneşti ale

angajaţilor provenite din contractul de muncă se bucură de întâietate faţă de

oricare alte datorii ale aceluia care angajează”. Creanţele angajaţilor derivând din

contractul de muncă pot fi reclamate în termen de un an de la data când urma să se

facă plata.

3. Creanţele statului. Privilegiul statului asupra creanţelor provenite din

impozite, majorări, taxe, alte contribuţii speciale şi amenzi se extinde asupra

oricăror bunuri ale debitorului, trecând înaintea oricărei datorii particulare, chiar

dacă ar fi asigurate cu un drept real de garanţie. Potrivit art. 1725 Cod civil

privilegiul statului încetează când se află în concurs cu un drept real de garanţie,

dobândit de un terţ asupra unui bun al debitorului comun, înainte de a se fi născut

creanţă statului.

4. Cheltuielile de înmormântare (art. 1729 pct. 2 Cod civil). Acest privilegiu

garantează creanţele aceluia care a făcut cheltuială pentru înmormântarea

debitorului sau a procurat bani pentru a le face.

5. Cheltuielile ultimei boli (art. 1729 pct. 3 Cod civil). Sunt privilegiate

creanţele pentru îngrijirea dată debitorului în ultima boală (din care moare) de

către medici, farmacişti etc., dar numai timp de un an.

6. Creanţele pentru obiectele de subzistenţă date debitorului şi familiei sale, în

curs de şase luni până la urmărire (art. 1729 pct. 5 Cod civil).

2. Privilegiile mobilare speciale

Privilegiile mobiliare speciale poartă asupra unuia sau mai multor bunuri mobile

determinate din patrimoniul debitorului şi conferă creditorului pe lângă rangul de

preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor, în principiu şi un drept de

urmărire asupra terţilor deţinători ai lucrului, dar numai în măsura în care acest

drept nu va fi paralizat prin aplicarea regulii din art. 1909 Cod civil, potrivit

căruia, în materie de mobile posesiunea înseamnă însuşi titlul.

Sunt privilegii speciale mobiliare:

1. Privilegiul întemeiat pe noţiunea de conservare a unui lucru din patrimoniul

debitorului (art. 1730 pct. 4). Prin cheltuieli de conservare se înţelege orice

cheltuială sau activitate fără de care lucrul ar fi pierit sau ar fi devenit impropriu

uzului care corespunde cu utilitatea lui. Menţionăm că nu pot fi asimilate

cheltuielilor de conservare, acelea de ameliorare, deoarece acestea din urmă nu pot

da naştere la un drept real de garanţie. Cel care a făcut cheltuielile de ameliorare

83

are numai un drept de retenţie asupra lucrului şi numai cât timp îl deţine. În

schimb, privilegiul se exercită independent de orice detenţiune.

2. Privilegii întemeiate pe constituirea expresă sau tacită a unui gaj. Am văzut

că gajul convenţional este expres şi rezultă din contractul intervenit între creditori

şi debitori. În baza contractului de gaj, creditorul gajist are un drept de preferinţă şi

urmărire. Din acest punct de vedere, gajul echivalează cu un privilegiu, motiv

pentru care legiuitorul prevede privilegiul creditorului gajist printre privilegiile

speciale mobiliare (art. 1730 pct. 3).

Constituirea de gaj poate fi şi tacită - dedusă de legiuitor din natura creanţei,

însă şi în aceste cazuri creditorul este privilegiat. În această categorie intră

privilegiul hangiului (art. 1730 pct. 6), privilegiul cărăuşului (art. 1730 pct. 7) şi

privilegiul locatorului de imobile (art. 1730 pct. 1).

3. Privilegii întemeiate pe o îmbogăţire a patrimoniului debitorului. Intră în

această categorie privilegiul vânzătorului unui lucru mobil (art. 1730 pct. 5) asupra

bunului vândut pentru plata preţului, precum şi asupra oricăror cheltuieli aferente

vânzării care sunt în sarcina cumpărătorului. Acest privilegiu se bazează pe ideea

că bunul mobil cumpărat - dar pentru care nu s-a plătit preţul - aduce un element

nou în patrimoniul cumpărătorului, deci în gajul comun al creditorilor lui, motiv

pentru care legiuitorul a socotit echitabil, care vinde lucrul să fie privilegiat asupra

preţului.

3. Privilegii imobiliare

Privilegii imobiliare iau naştere în puterea legii. Ele sunt create de legiuitor nu

în consideraţia persoanei, ci ţinându-se seama de calitatea creanţei.

Privilegiile imobiliare dacă au fost înscrise în termenul legal, dobândesc rang de

favoare de la data naşterii creanţei ce se garantează (spre deosebire de ipoteca

legală care dobândeşte rang de favoare numai de la data inscripţiei). Putem spune

că privilegiile imobiliare nu sunt altceva decât ipoteci privilegiate, în sensul că ele

trec înaintea tuturor ipotecilor înscrise asupra imobilului înainte de naşterea lor

(art. 1722 Cod civil). Această preferinţă se datoreşte calităţilor creanţei garantate

de privilegiu.

Privilegiile imobiliare sunt în număr de trei:

- privilegiul vânzătorului de imobile;

- privilegiul copărtaşului;

- privilegiul constructorului.

E. Ipoteca

Art. 1746 Cod civil defineşte ipoteca în felul următor: “Ipoteca este un drept

real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii. Ipoteca este prin natura ei

nedivizibilă şi subzistă în întregimea ei asupra tuturor imobilelor afectate, asupra

fiecăruia şi asupra fiecărei porţiuni din acele imobile".

Din definiţie rezultă că ipoteca prezintă următoarele caractere: este un drept

real, accesoriu, imobiliar şi indivizibil.

Caracterul real al ipotecii conferă creditorului atât dreptul de preferinţă cât şi

dreptul de urmărire. Ca urmare a acestor drepturi creditorul este la adăpost atât de

84

concursul creditorilor chirografari cât şi de pericolul înstrăinărilor, consimţite de

debitor asupra bunurilor afectate garanţiei.

Ambele efecte ale garanţiei - dreptul de preferinţă şi cel de urmărire nu se

produc decât prin supunerea ipotecii unui sistem de publicitate şi specializare.

Prin publicitate, sarcinile ipotecare sunt aduse la cunoştinţa celor interesaţi prin

înscrierea sau transcrierea lor la judecătorie. Publicitatea corespunde şi cu o

specializare a sarcinii, în sensul că înscrierea sau transcrierea trebuie să cuprindă

elementele de identificare ale imobilului ce se grevează, precum şi suma de bani ce

alcătuieşte obiectul creanţei.

Caracterul accesoriu al ipotecii. Fiind o garanţie reală, ipoteca, ca şi gajul

constituie un accesoriu a cârei soartă, existenţă şi modalitate atârnă de soarta,

existenţa şi modalitatea obligaţiei garantate. Vom aplica deci, principiul

“accesorium sequitur principale” dar cu unele excepţii privind caracterul

independent al garanţiei şi faptul că ea poate lua naştere înainte de naşterea

creanţei garantate sau poate subzista după stingerea ei.

Ipoteca are un caracter imobiliar. Numai imobilele sunt susceptibile de a fi

ipotecate. Potrivit art. 1750 Cod civil pot fi ipotecate imobilele care sunt în

circuitul civil general şi accesoriile lor considerate de lege ca imobile; mai pot fi

ipotecate şi uzufructul asupra acestor imobile, precum şi accesoriile.

Ipoteca are un caracter indivizibil. Din acest caracter rezultă două consecinţe:

1. Cu privire la imobile: fiecare din imobilele afectate la plata aceleiaşi obligaţii

şi fiecare din părţile imobilului ipotecat care s-a împărţit între mai multe persoane,

garantează întreaga obligaţie şi se poate urmări pentru îndestularea integrală şi cu

preferinţă a creditorului.

2. Cu privire la creanţa garantată: restul rămas în urma unei plaţi parţiale sau

stingerii parţiale, precum şi fiecare parte din creanţa împărţită între mai multe

persoane, rămân asigurate în integralitatea imobilului sau a imobilelor afectate. De

exemplu, dacă debitorul constituitor al ipotecii moare şi lasă mai mulţi moştenitori

şi după efectuarea partajului, imobilul este împărţit între mai mulţi copărtaşi,

fiecare din ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie, deşi deţine numai o parte din

imobilul afectat garanţiei ipotecare. De aceea art. 1746 alin. 2 prevede că ipoteca

subzistă în întregimea ei asupra fiecărei părţi din imobilul ipotecat. De asemenea,

dacă imobilul ipotecat este atribuit unui copărtaş cu tot efectul diviziunii de drept

al datoriilor ereditare, copărtaşul care a primit lotul sau imobilul ipotecat poate fi

urmărit pentru întreaga datorie. El este ţinut ipotecat, poate fi urmărit pentru

întreaga datorie. El este ţinut ipotecat pentru tot, în virtutea dreptului de ipotecă,

care se exprimă prin maxima “res non persona debet”. Observăm că principiul

indivizibilităţii ipotecilor constituie o derogare de la principiul exprimat în art.

1060 Cod civil, după care creanţele se divid de drept între comoştenitori.

Clasificarea ipotecilor

Codul civil în art. 1748 împarte ipotecile în două mari categorii: ipoteci legale şi

ipoteci convenţionale.

85

aa)) IIppootteeccaa ccoonnvveennţţiioonnaallăă

Conform art. 1749 alin. 2 Cod civil ipoteca convenţională este aceea care ia

naştere din convenţia părţilor cu formele prescrise de lege. Pentru validitatea

ipotecii se cer întrunite anumite condiţii de fond, de formă şi de publicitate.

1. Condiţii de fond. Pentru ca o persoană să poată constitui în mod valabil o

ipotecă pentru garantarea obligaţiei sale sau pentru garantarea obligaţiei altuia

(cauţiunea reală) se cer întrunite două condiţii:

- constituitorul ipotecii să fie proprietarul actual al imobilului grevat şi

- să aibă capacitatea de a-l înstrăina.

Dacă constituitorul ipotecii nu este proprietarul actual al imobilului, ipoteca va

fi nulă absolut, nulitatea care nu poate fi acoperită prin împrejurarea că,

constituitorul ipotecii a devenit mai târziu proprietarul imobilului.

A doua condiţie de fond pe care o cere legea se referă la capacitatea

constituitorului. Astfel, potrivit art. 1769 Cod civil, constituitorul trebuie să aibă

capacitatea de a înstrăina bunul ce se grevează. Neîndeplinirea acestei condiţii

atrage după sine nulitatea relativă a ipotecii. Acţiunea şi anularea va fi întemeiată

în acest caz pe lipsa unei forme proteguitoare a constituitorului. Bunurile minorilor

şi interzişilor vor putea fi ipotecate numai în cazurile prescrise de lege (art. 1771

Cod civil, art. 105, 129 şi 147 din Codul familiei).

2. Condiţii de formă. În privinţa formei, ipoteca convenţională nu poate fi

constituită decât prin înscris autentic (art. 1772 Cod civil). Deci ipoteca este un

contract solemn, însă forma autentică este cerută numai pentru constituirea

ipotecii, nu şi a raportului de obligaţie garantat cu ipotecă care poate fi conţinut în

acelaşi înscris.

Pentru validitatea actului constitutiv se mai cere ca părţile să respecte şi

principiul specializării, adică să se determine prin actul constitutiv elemente de

identificare ale imobilului ce se grevează precum şi suma de bani ce alcătuieşte

obiectul creanţei.

Nerespectarea condiţiilor de autenticitate şi specializarea este sancţionată cu

nulitatea absolută.

3. Condiţii de publicitate. Pentru ca ipoteca să fie opozabilă terţilor se cere

respectarea condiţiilor de publicitate. Ipoteca nu conferă creditorului dreptul de

preferinţă şi urmărire decât dacă este înscrisă sau transcrisă în registrul de

inscripţii sau transcripţii şi numai din ziua de când este înscrisă sau transcrisă.

Data inscripţiei sau transcripţiei determină rangul ei în concret cu alte ipoteci

asupra aceluiaşi imobil (art. 1778-1780 Cod civil). Ipotecile înscrise sau transcrise

în aceeaşi zi au acelaşi rang, fără a se ţine seama de ora sau de minutul inscripţiei

sau transcripţiei.

bb)) IIppootteeccaa lleeggaallăă

Ipoteca legală ia naştere în puterea legii (art. 1749 alin. 1 Cod civil), pentru

garantarea unor creanţe eventuale. Ipoteca legală produce efecte independent de

încheierea unui contract şi împotriva voinţei debitorului. Ca şi ipoteca

convenţională, ipoteca legală pentru a fi valabilă constituită, trebuiesc respectate -

86

sub sancţiunea nulităţii absolute - regulile de publicitate şi specialitate. Ea devine

eficace în măsura în care a fost adusă prin inscripţie sau transcripţie la cunoştinţa

terţilor. Inscripţia sau transcripţia este cerută de creditor, fără consimţământul

debitorului (ca la ipoteca convenţională).

Radierea şi reducerea inscripţiilor sau transcripţiilor

Când debitorul achită creanţa pentru garantarea căreia fusese constituită ipoteca

(convenţională sau legală) sau privilegiul imobiliar, inscripţia devine fără obiect.

Pentru a şterge urma sarcini care greva imobilul inscripţia urmează a fi radiată.

Dacă creditorul a acordat o plată parţială, debitorul este în drept să ceară o

degrevare a imobilului său, proporţională cu suma plătită; această degrevare se

operează prin reducerea, adică restrângerea inscripţiei ipotecare.

Atât reducerea cât şi radierea se efectuează după procedură identică; ele se

operează prin menţiunea, care se face atât pe marginea registrului unde actul este

înscris cât şi în josul actului în baza căruia s-a luat inscripţia.

Reducerea sau radierea poate fi voluntară (când se efectuează numai pe baza

consimţământului ambelor părţi, dar în persoana sau prin mandatari cu procuri

autentice) sau judecătorească (în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, dată la

cererea debitorului).

Stingerea ipotecilor şi privilegiilor

Ipotecile şi privilegiile se sting pe două căi: a) pe cale accesorie şi b) pe cale

principală.

a) Ipotecile şi privilegiile se sting pe care accesorie prin toate cauzele de

nulitate, rezoluţiune sau de stingere a raportului de obligaţie garantat. Stingerea

creanţei nu produce stingerea ipotecii sau privilegiului, decât dacă este totală. În

caz de plată parţială, ipoteca şi privilegiul vor continua să existe în întregime, din

cauza caracterului său individual.

Stingerea creanţei prin novaţie, dare în plată, compensaţii şi subrogaţie, necesită

anumite precizări.

Novaţia stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile, însă art. 1134 Cod civil

prevede posibilitatea de a rezerva garanţiile obligaţiei stinse în favoarea obligaţiei

noi.

b) Pe cale principală, ipotecile şi privilegiile se sting în următoarele cazuri:

1. Prin renunţarea (expresă sau tacită) a creditorului la ipotecă sau privilegiu. În

acest caz el devine un simplu creditor chirografar.

2. Prin purgarea ipotecilor şi privilegiilor. Purga este un beneficiu legal dat

dobânditorului unui imobil ipotecat, care îi permite de a libera imobilul de toate

privilegiile şi ipotecile ce îl grevează, oferind creditorilor preţul imobilului (dacă l-

a cumpărat) sau valoarea lui (dacă l-a dobândit cu titlu gratuit).

3. Anularea sau rezoluţiunea actului constitutiv de ipotecă sau privilegiu.

4. Pierderea imobilului grevat. Când însă imobilul este asigurat, art. 1721 Cod

civil dispune că, despăgubirea datorată de asigurator este de drept afectată

creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, după gradul de preferinţă şi rangul creanţelor,

87

cu condiţia ca această sumă să nu fi fost cheltuită pentru refacerea sau repararea

imobilului distrus prin caz fortuit sau forţă majoră.

5. Rezoluţiunea sau anularea dreptului de proprietate al constituitorului produce,

de asemenea stingerea ipotecilor şi privilegiilor, în virtutea principiului “resoluto

jure dantis recolvitur jus accipientis”. 6. Prescripţia stinge ipotecile şi privilegiile, în acelaşi timp şi condiţiile care

sunt cerute pentru uzucapiune, adică posesia neîntreruptă de 30 ani sau posesia

bazată pe “just titlu” şi “bună credinţă” timp de 10-20 ani. În acest caz, prescripţia

începe să curgă nu de la începutul posesiei, ci de la transcrierea titlului de

dobândire şi se socoteşte independent de uzucapiunea proprietăţii.

III. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Clasificaţi garanţiile.

2. Ce înţelegeţi prin clauză penală?

3. Definiţi arvuna şi gajul.

88

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. I. Rosetti – Bălănescu,

O. Sachelarie, N. G. Nedelcu

- Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, 1947.

2. Gh. Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil român. Casa de Editură şi Presă

Şansă, Bucureşti, 1993, 1995, 2001.

3. C. Bârsan, V. Dobrinoiu,

Al. Ţiclea, M. Toma

- Societăţi comerciale. Casa de Editură şi Presă Şansa,

Bucureşti, 1993.

4. A. Colin, C. Capitan - Course elementaire de droit civil francais, DALLOZ,

1923.

5. P. M. Cosmovici - Drept civil. Drepturi reale. Obligaţi. Legislaţie. Editura

ALL, Bucureşti, 1994.

6. C. Hamangiu - Drept civil adnotat. Bucureşti, 1925.

7. C. Hamangiu, Al. Băicoianu,

I. Rosetti – Bălănescu

- Tratat de drept civil român, 1929.

8. H. Mazeaud, A. Tunc - Traite theoretique et practique de la responsabilite civile

delictuale et contractuale, Edition V, Paris 1975.

9. C. Stătescu, C. Bârsan - Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Editura ALL Bucureşti, 1994.

10. D. Alexandresco - Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil

român, vol. 4, partea I, Bucureşti, 1914.

11. M. B. Cantacuzino - Curs de drept civil, Craiova, 1922.

12. E. Gaudemet - Theorie generale des obligationes, Sirey, 1937.

13. C. Hamangiu - Tratatul de drept civil român, vol. III, Bucureşti 1928.

14. G. Marty - Droit civil. Les obligationes, t. II, Paris

15. T. R. Popescu, P. Anca - Teoria generală a obligaţiilor. Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1968.

16. B. Starck - Droit civil. Obligations. Contracte. Ed. III, Paris, 1989.

17. Fr. Deak, M. Popa,

I. M. Anghel

- Răspunderea civilă. Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1970.

18. Fr. Deak - Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.

Bucureşti, 1960.

19. Tr. R. Ionaşcu - Teoria generală a contractelor şi obligaţilor. Curs.

Bucureşti, 1942.

20. N. D. Ghimpa - Izvoarele obligaţiilor, vol. I şi II, Bucureşti, 1947.

21. Doru Cosma - Teoria generală a actului juridic civil. Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

22. Traian Ionaşcu şi colectiv - Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală. Editura

Academiei, Bucureşti, 1967.

23. M. Eliescu - Răspunderea civilă – delictuală. Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972.

24. R. Sanilevici - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Iaşi, 1976.

25. P. C. Vlachide - Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I şi II. Editura

Europa Nova, Bucureşti, 1994.

89

Cuprins

TEMA 1 - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RAPORTUL DE

OBLIGAŢII. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR ŞI CLASIFICAREA LOR..........2

1. Definiţia obligaţiei...........................................................................................2

2. Analiza raportului juridic de obligaţie (structura)..............................................2

3. Izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor.............................................................3

TEMA 2 - CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAŢII.......................................4

I. Caracterizarea generală a contractului............................................................4

II. Efectele contractului.....................................................................................113

TEMA 3 - ACTELE JURIDICE UNILATERALE CA IZVOR DE OBLIGAŢII

CIVILE.......................................................................................................................23

Enumerare -cazuri practice................................................................................23

TEMA 4 - FAPTUL ILICIT CAUZATOR DE PREJUDICII - IZVOR DE

OBLIGAŢII - RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ...................................25

1. Importanţa reglementării obligaţiilor izvorâte din cauzarea de prejudicii.........25

2. Delimitarea răspunderii civile delictuale de alte forme de răspundere

patrimonială prevăzute de alte instituţii ori alte ramuri de drept...........................26

3. Elementele răspunderii civile delictuale..........................................................28

4. Răspunderea indirectă....................................................................................28

5. Răspunderea persoanelor juridice...................................................................32

6. Efectele obligaţiilor izvorând din cauzarea de prejudicii..................................34

TEMA 5 - ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST TEMEI CA IZVOR DE OBLIGAŢII...37

1. Condiţiile exercitării acţiunii de “in rem verso”..............................................37

2. Corelaţia dintre acţiunea de “in rem verso” şi alte acţiuni..................................38

3. Obiectul acţiunii de “in rem verso”..................................................................38

TEMA 6 - GESTIUNEA DE AFACERI CA IZVOR DE OBLIGAŢII.....................40

1. Noţiune şi condiţii..........................................................................................40

2. Efectele gestiunii de afaceri.............................................................................40

3. Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat................................................41

TEMA 7 - EFECTELE OBLIGAŢIILOR..............................................................42

Secţiunea I-a - Executarea directă (în natură)......................................................42

1. Principiul executării în natură...........................................................................42

2. Cum se face executarea obligaţiilor...................................................................44

Secţiunea II-a - Executarea indirectă a obligaţiei...................................................45

1. Condiţii pentru acordarea daunelor interese.....................................................45

2. Punerea în întârziere........................................................................................46

3. Modificarea responsabilităţii contractuale legale prin convenţia părţilor .....47

4. Evaluarea despăgubirilor................................................................................47

Secţiunea III-a - Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului şi

măsurile ce le pot lua pentru conservarea patrimoniului debitorului şi apărarea

drepturilor lor...................................................................................................48

1. Dreptul de gaj generai al creditorilor chirografari asupra bunurilor debitorului

90

...........................................................................................................................48

2. Executarea silită asupra bunurilor debitorului...................................................49

3. Măsurile ce pot lua creditorii pentru conservarea patrimoniului debitorului .....50

4. Acţiunea oblică (subrogatorie)........................................................................50

5. Acţiunea pauliană (revocatorie).......................................................................52

TEMA 8 - TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR .....56

1. Cesiunea de creanţă.......................................................................................56

2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei....................................57

3. Novaţia..........................................................................................................59

4. Delegaţia........................................................................................................60

TEMA 9 - STINGEREA OBLIGAŢIILOR..........................................................62

1. Compensaţia (art. 1143 - 1153 Cod civil)........................................................62

2. Confuziunea (art. 1154 -1155 Cod civil).......................................................... ......64

3. Darea în plată (datio in solutum)......................................................................64

4. Remiterea de datorie (art. 1138 - 1142 Cod civil)............................................65

5. Imposibilitatea fortuită de executare................................................................65

TEMA 10 - OBLIGAŢIILE COMPLEXE...........................................................67

Secţiunea I - Obligaţii afectate de modalităţi......................................................67

1. Obligaţii cu termen.........................................................................................67

2. Obligaţii condiţionale......................................................................................69

Secţiunea II-a - Obligaţii plurale........................................................................71

1. Obligaţii alternative.......................................................................................71

2. Obligaţii facultative........................................................................................71

3. Obligaţiile conjuncte.....................................................................................72

4. Obligaţiile solidare.........................................................................................72

5. Obligaţiile indivizibile.....................................................................................74

TEMA 11 - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR...............................................76

1. Clasificarea garanţiilor....................................................................................76

2. Clauza penală.................................................................................................76

3. Arvuna..........................................................................................................77

4. Garanţiile propriu-zise....................................................................................77

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................88