1

Cuprins

CAPITOLUL 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI ............ 2 1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 3

1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................... 6

1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................... 8

1.4 Conţinutul şi forma dreptului ..................................................................................................................... 9

CAPITOLUL 2 STATUL ŞI DREPTUL ............................................................... 12 2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 13

2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 16

2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 19

2.3.1 Populaţia ......................................................................................................................................................... 19 2.3.2 Teritoriul ......................................................................................................................................................... 20 2.3.3 Puterea publică ................................................................................................................................................ 21

CAPITOLUL3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ............ 23 3.1 Noţiunea de principii ale dreptului ............................................................................................................ 24

3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 26

3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului .............................................................................. 26 3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii .......................................................................................................................... 26 3.2.3 Principiul responsabilităţii ................................................................................................................................ 27 3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ............................................................................................................................ 28

CAPITOLUL 4 IZVOARELE DREPTULUI ........................................................ 29 4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 30

4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 30

CAPITOLUL 5 NORMA JURIDICĂ ..................................................................... 41 5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice ....................................................................................................... 42

5.2 Trăsăturile normelor juridice .................................................................................................................... 42

5.3 Structura normei juridice .......................................................................................................................... 45

5.3.1 Structura logico-juridică a normei .................................................................................................................... 45 5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei ................................................................ 47

5.4 Clasificarea normelor juridice ................................................................................................................... 48

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 50

5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp .................................................................................................................. 50 5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .............................................................................. 53

CAPITOLUL 6 SISTEMUL DREPTULUI ........................................................... 55 6.1 Noţiunea sistemului dreptului ................................................................................................................... 56

6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 57

6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 59

6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 62

CAPITOLUL 7 RAPORTUL JURIDIC ................................................................. 65 7.1 Conceptul de raport juridic ....................................................................................................................... 66

7.2 Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................................................... 66

7.3 Elementele componente ale raportului juridic ........................................................................................... 67

7.4 Clasificarea raporturilor juridice ................................................................................................................ 72

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice ............................................................................ 73

2

CAPITOLUL 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI

Structura capitolului:

1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului

1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului

1.3 Tipul istoric de drept

1.4 Conţinutul şi forma dreptului

cunoaşterea fenomenului social complex al dreptului şi a relaţiilor fundamentale care apar

între drept şi mediul social;

să definească conceptul de drept şi să precizeze în ce

constă necesitatea socială a dreptului;

să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între dreptul obiectiv,

dreptul pozitiv şi dreptul subiectiv;

să precizeze care sunt modalităţile istorice de apariţie a dreptului şi tipurile istorice de

drept;

să analizeze modalităţile de formare specifice dreptului contemporan;

să reliefeze conţinutul şi forma dreptului, precum şi raporturile care se stabilesc între cele

două concepte;

să formuleze opinii privitoare la necesitatea dreptului în societate, precum şi cu privire la

interrelaţiile care se stabilesc între drept şi aceasta;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

Termeni cheie: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv, necesitatea dreptului, tip istoric

de drept, conţinutul dreptului, forma dreptului.

Obiectiv fundamental:

Obiective operaţionale:

3

1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului

Într-o accepţiune generală, dreptul este caracterizat ca un fenomen social complex, având o

serie de trăsături (laturi) esenţiale rezultate din acţiunea factorilor care configurează existenţa sa. În

acest sens, subliniem latura economică, în contextul determinării dreptului obiectiv de către condiţiile

vieţii materiale şi al reglementării vieţii economice prin norme juridice; latura social-politică, prin aceea

că dreptul este expresia intereselor fundamentale şi generale ale societăţii, pe care le consacră juridic;

latura normativă, pentru că dreptul reprezintă în mod esenţial o manifestare de voinţă ridicată la rangul

de lege.

Utilizarea termenului drept nu are însă întotdeauna semnificaţia anterior enunţată, de fenomen

social cu o anumită complexitate (incluzând normele juridice, drepturile subiective, conştiinţa juridică,

raporturile juridice etc.), ci poate urmări numai desemnarea unora dintre aspectele incluse de acest

fenomen. În acest sens, accepţiunile mai des invocate ale termenului drept sunt:

a) drept ca totalitate a regulilor de conduită legiferate, adică totalitatea normelor juridice care

transformă nevoile de organizare ale societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest drept

(reglementar) se mai numeşte şi drept obiectiv. Dacă avem în vedere numai normele juridice active,

aflate în vigoare la un moment dat, delimităm categoria dreptului pozitiv. Adjectivul obiectiv nu

semnifică faptul că ansamblul de norme juridice cuprinse în legi are o existenţă independentă de

voinţa, interesul şi conştiinţa oamenilor, aşa cum au legile şi fenomenele naturii. Dimpotrivă, dreptul

obiectiv exprimă voinţa şi interesele societăţii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate

şi obiectivate în norme juridice sub formă de legi sau alte acte apărate de puterea publică.

Pentru exemplificare, când avem în vedere ansamblul normelor juridice cuprinse în diverse

acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, alte acte), inclusiv obiceiul juridic (cutuma), în

exprimări precum dreptul funcţiei publice, dreptul civil, dreptul românesc, dreptul mediului etc. avem

în vedere dreptul obiectiv.

b) în al doilea rând, prin drept se poate înţelege consecinţa care derivă din dreptul obiectiv

(pozitiv) asupra persoanelor, facultatea, prerogativele care le revin acestora, consecinţă pe care o

denumim drept subiectiv. Denumirea de drept subiectiv rezultă tocmai din asocierea (recunoaşterea)

prerogativei prin lege unui subiect de drept. Prin definiţie, dreptul subiectiv reprezintă prerogativa,

facultatea acordată de lege unei persoane în virtutea căreia aceasta se poate comporta într-un anumit

fel şi în acelaşi timp poate pretinde altora un anumit comportament, pe care îl poate obţine la nevoie

cu ajutorul statului. Sunt drepturi subiective ale persoanelor: dreptul la viaţă, dreptul la muncă, dreptul

de proprietate, dreptul de a alege etc. Într-o formulare consacrată, dreptul subiectiv arată măsura

conduitei titularului dreptului, exprimându-se astfel ideea fundamentală de protecţie a libertăţii prin drept:

fiecare dintre cei implicaţi în relaţiile sociale poate acţiona liber, potrivit cu drepturile sale legale, până

la limita la care acţiunea sa afectează drepturile (libertatea) celorlalţi actori sociali.

În ceea ce priveşte relaţia cu prima accepţiune a dreptului, se poate observa uşor că dreptul

obiectiv creează dreptul subiectiv. Ca urmare, nu poate exista un drept subiectiv fără ca în prealabil

statul să îl fi reglementat (consacrat) prin norme juridice. Drepturile subiective sunt legate organic de

dreptul obiectiv, ele nu există dacă nu sunt prevăzute în norme juridice.

Pe baza acestei relaţii, este exclusă situaţia în care o persoană se poate plânge (în justiţie)

împotriva altei persoane sau chiar împotriva statului pe motiv că i-a fost încălcat un drept (subiectiv),

dacă nu poate să facă dovada existenţei dreptului său pretins ca fiind încălcat.

Pe de altă parte, relaţia inversă dintre cele două accepţiuni ale dreptului evidenţiază faptul că

existenţa dreptului obiectiv (pozitiv) ar fi lipsită de sens dacă prescripţiile normelor sale nu s-ar realiza

prin drepturi subiective în relaţii interumane. Prin urmare, în cadrul relaţiilor interumane, dreptul

4

obiectiv şi dreptul subiectiv ca noţiuni fundamentale de drept, nu numai că nu sunt antinomice, dar se

condiţionează reciproc.

Trebuie să remarcăm însă, că dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formează

pilonul central, deoarece el se află la baza tuturor celorlalte manifestări ale fenomenului juridic cum ar

fi teoriile, ideile, relaţiile şi drepturile subiective.

În unele limbi (de ex. engleză), pentru cele două ipostaze ale dreptului se utilizează chiar

noţiuni diferite: law (drept obiectiv) şi right (drept subiectiv). La fel, romanii distingeau între norma

agendi (drept obiectiv) şi facultas agendi (drept subiectiv).

În cadrul accepţiunii dreptului subiectiv, trebuie adusă în discuţie şi noţiunea de drept

fundamental. Drepturile fundamentale nu sunt, prin natura lor, altceva decât drepturi subiective, dar care

formează o categorie aparte prin importanţa primordială pe care o prezintă atât pentru titularul lor, cât

şi pentru stat şi societate. Aceste drepturi subiective sunt în fond determinante pentru definirea

statutului juridic al omului şi cetăţeanului, iar rolul şi însemnătatea lor deosebite au făcut ca acestea să

fie înscrise în acte cu valoare juridică sau declarativă deosebite, cum ar fi constituţii, legi fundamentale

sau declaraţii de drepturi.

c) un alt sens al termenului drept, în afară de drept pozitiv şi drept subiectiv, îl reprezintă şi

dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de cercetare a fenomenului juridic de ansamblu.

Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, legile adoptate de puterea

publică, dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare, pe de altă parte. Dreptul, ca orice

ştiinţă, trebuie definit în funcţie de obiectul său, de ceea ce reglementează activitatea oamenilor în

prezent şi în perspectivă, cu raportare întotdeauna la elementul istoric şi la dreptul comparat al altor

state. În acest context, obiectul de studiu al ştiinţei juridice duce la clasificarea acestora în ştiinţe

juridice generale, de ramură, istorice şi auxiliare.

d) în multe cazuri, dreptul este pus în discuţie ca tehnică şi artă. Indubitabil, procesul de

elaborare şi aplicare a dreptului nu poate fi unul eficient, util societăţii dacă nu are la bază reguli,

metode, procedee specifice care să asigure coerenţa, unitatea şi urmărirea permanentă a scopurilor

conforme cu voinţa socială generală. Sub acest aspect, tehnica legislativă, cuprinsă în plan mai larg de

tehnica juridică, sunt reglementate şi trebuie respectate de către toţi cei implicaţi în activităţi de ordinul

celor enunţate. Pe de altă parte, procesul de respectare, executare sau aplicare a prescripţiilor normelor

juridice presupune şi interpretarea normelor juridice, „tălmăcirea” cerinţelor impuse de acestea,

identificarea acordului dintre „litera şi spiritul” legii, ceea ce este posibil numai în măsura în care cei

implicaţi în acest proces (parlamentarul, judecătorul, procurorul etc.) stăpânesc „arta” dreptului.

Un alt termen care evocă domeniul dreptului este şi adjectivul “juridic”. Etimologia

cuvântului are la bază latinescul “jus” (drept). Cuvântul “juridic” este absolut indispensabil pentru a

putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială. Astfel, vorbim de acte

juridice, raporturi juridice, conştiinţă juridică, norme juridice, reglementare juridică, doctrină juridică,

ştiinţe juridice, limbaj juridic etc. Noţiunea de “juridic” desemnează apartenenţa la drept (act juridic,

fapt juridic, normă juridică, raport juridic), iar cele două noţiuni - drept şi juridic – nu pot fi folosite

cumulativ.

De-a lungul timpului, dreptul a fost definit în moduri variate, în legătură directă cu diferitele

concepţii manifestate la un moment dat. Astfel, romanii au definit dreptul prin referirea la morală,

considerându-l ca o artă a binelui şi a echităţii (“ jus est ars boni et aequi” - definiţie dată de jurisconsultul

Celsus). Într-o asemenea accepţiune, dreptul apare ca un fenomen social strâns legat faţă de morală,

având ca scop realizarea binelui moral. De altfel, dreptul este caracterizat adeseori şi în zilele noastre ca

reprezentând haina juridică a moralei, normele juridice având un pronunţat conţinut moral. Fără

îndoială că dreptul şi morala, reflectând valori comune ale colectivităţii umane trebuie să urmărească

direcţii comune de realizare, dar trebuie observat că nu toate normele juridice sunt neapărat prin

5

conţinutul lor norme morale (de exemplu, normele tehnice sau cele de tehnică juridică ori legislativă),

putând exista chiar şi contradicţii între drept şi morală. În viziunea antică, realizarea echităţii prin

conceperea şi aplicarea dreptului implică respectarea unor principii (formulate de un alt mare

jurisconsult roman, Ulpian): honeste vivere, neminem ledere, suum cuique tribuere (a trăi onest, a nu dăuna

altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine)1.

În literatura de specialitate actuală2 dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate

de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate,

într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.

Alţi autori, definind dreptul, evidenţiază mai întâi esenţa acestuia, trimiţând la voinţa exprimată

în normele juridice: “Dreptul, element fundamental al sistemului juridic, reprezintă voinţa de stat a

poporului, exprimată în totalitatea regulilor susceptibile de a fi realizate cu ajutorul organelor de stat,

norme care realizează funcţii ale sistemului din care fac parte, orientate în direcţia atingerii finalităţilor

sistemului social dat3”.

În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate,

instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este

asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.

Definirea dreptului face posibilă şi identificarea caracterelor acestuia. În primul rând, dreptul

are un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni. Scopul dreptului este acela de a

găsi şi stabili un echilibru între autoritate şi libertate, între interesele generale şi cele individuale.

Dreptul implică alteritatea, el nu vizează îndatoririle oamenilor în raport ce ei înşişi. Regulile juridice se

raportează la sistemul de valori sociale recunoscut şi acceptat la un moment dat, ele apar ca un sistem

unitar de reguli a cărei respectare se bazează, la nevoie, pe forţa de constrângere a statului.

Normativitatea are caracter imperativ, în sensul că normele juridice prescriu o anumită comportare a

indivizilor în raporturile sociale, neexistând posibilitatea acestora de a alege cum să se comporte

(normele juridice nu propun, ci dispun).

Dreptul are un caracter general şi permanent, regulile de drept nu se adresează unor persoane

determinate, fiind impersonale şi abstracte. Chiar atunci când fac trimitere la o anumită categorie

socială (pensionari, demnitari, elevi, studenţi etc.) sau la atribuţii ale unei persoane (prim-ministru,

primar, prefect etc.) acest caracter nu este afectat, întrucât reglementarea priveşte o categorie socială, o

funcţie şi nicidecum o anume persoană anume, individualizată. Permanenţa dreptului se află în directă

legătură cu perenitatea colectivităţii umane.

Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Obligativitatea dreptului este atât de puternică,

încât nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem). Obligativitatea

dreptului se realizează fie prin respectarea sau executarea prescripţiilor acestuia de către cei vizaţi, fie

prin constrângerea exterioară aplicată celor care încalcă normele juridice (manu militari). Prima situaţie

este mai des întâlnită în cazul normelor prohibitive sau onerative (care interzic sau obligă la anumite

comportamente) şi totodată dezirabilă, iar cea de-a doua presupune intervenţia organelor abilitate ale

puterii publice, sancţiunea aplicată îmbrăcând forma oficială (prin prevederea sa în actele normative şi

aplicarea de către organe special învestite cu puterea de a constata ori judeca şi decide în această

privinţă).

În ceea ce priveşte necesitatea socială a dreptului, apariţia şi persistenţa sa de-a lungul timpului,

inclusiv în perioada modernă şi contemporană, are la bază anumite realităţi obiective de natură

materială şi spirituală care constituie în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului (aşa numitul

“dat” al dreptului), de care legiuitorul trebuie să ţină seamă atunci când formulează regula juridică,

1 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 30 2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 97

6

pentru a conferi eficienţă maximă acţiunilor sale de reglementare. În cadrul acestor factori

determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate,

precum şi existenţa omului ca entitate biosocială.

Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea

desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă atât ca

bază, dar şi ca obiectiv al reglementării. Dreptul ordonează conduita umană în diverse relaţii sociale în

funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă natură), conferindu-le

alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă, şi o normativitate juridică, externă sau

extrinsecă, ajungându-se până la starea în care diferite genuri de relaţii sociale să nu poată subzista în

afara cadrului legal care le consacră. Cu cât relaţiile sociale de diverse categorii se diversifică şi se

amplifică, cu atât mai importantă devine acţiunea normelor juridice în societate, dreptul putând

contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor relaţii. Asemenea reglementări intervin

frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt, de exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în

domeniul fiscalităţii, cetăţeniei, protecţiei mediului înconjurător etc.), în relaţiile contractuale, în cele de

proprietate ori în relaţiile de familie.

Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire influenţează dreptul în modul său de

reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de acesta şi sunt

expresia modului de manifestare a acestor legităţi. Astfel, acţiunea legii valorii şi a legii cererii şi ofertei

îşi produce efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri, determinând hotărâtor

modul de reglementare a circuitului civil şi bunurilor din cadrul său de către legiuitor, inclusiv

raporturile de vânzare-cumpărare, intervenţia statului în politica de preţuri şi de impozitare, regimul

relaţiilor comerciale internaţionale etc.

Întrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar obiectul acestor relaţii este dat de

conduita sa, acesta influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane.

Reglementarea juridică poartă întotdeauna amprenta concepţiilor politico-filosofice asupra

fenomenelor biologice specific umane precum sunt naşterea, maturitatea, durata vieţii, moartea,

descendenţa şi ascendenţa, filiaţia etc. De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii anumitor

valori umane de natură biologică (viaţa, sănătatea), legate de fiinţa umană (libertatea, demnitatea,

proprietatea etc.) sau de manifestarea ei în funcţionarea societăţii (asocierea, exprimarea etc.)

Prin natura sa, dreptul exprimă o capacitate de modelare a relaţiilor sociale care o depăşeşte în

sensul efectivităţii pe cea a normativităţii altor planuri (religioasă, de exemplu), dispunând de sistemul

instituţional şi de instrumentele legale (sancţiunile juridice) necesare şi adecvate garantării realizării

acestor modele, tipare, în viaţa reală, constituind astfel mijlocul cel mai eficient de asigurare a ordinii

sociale dezirabile, predefinită legislativ.

1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului

Deşi romanii apreciau că acolo unde este societate, acolo este şi drept, apariţia dreptului

considerat ca fenomen specific organizării moderne şi caracterizat prin obligativitatea susţinută de

coerciţie instituţionalizată s-a produs în timp, cu deosebire în contextul formării statelor. Orânduirea

gentilică a devenit tot mai puţin corespunzătoare noilor realităţi economice şi sociale odată cu

stratificarea şi diversificarea societăţii, concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături sociale restrânse

numericeşte şi sărăcirea continuă a maselor largi, precum şi cu creşterea treptată a numărului de sclavi

deveniţi baza producţiei economice. Sfaturile obşteşti îşi pierd din importanţă, având un rol pur

3 G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Stefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 17

7

consultativ, iar puterea conducătorului militar, devenit “rege” al tribului sau al uniunii de triburi, creşte

neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi.

În aceste condiţii, se simte tot mai mult nevoia unei noi organizări sociale a puterii, care să

înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite apărarea şi

consolidarea privilegiilor dobândite, iar o asemenea organizare socială nouă a puterii o reprezintă

statul.

Statul este expresia organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, fiind un fenomen

social specific societăţii umane superior constituite. El reprezintă o componentă a societăţii cu care nu

se confundă, căreia nu i se opune şi deasupra căreia nu se poate situa, servind înfăptuirii conducerii

sociale în ansamblul ei, iar într-o democraţie, şi în folosul societăţii şi a membrilor ei.

Apariţia statului este însoţită în mod firesc de apariţia dreptului, înţeles ca un ansamblu de

reguli destinate ocrotirii unor interese sociale generale, garantate, la nevoie, în privinţa respectării şi

aplicării lor, prin coerciţia statală.

O primă modalitate de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită,

dar cu un scop nou, conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea privată

asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a sclavilor, modul de efectuare a schimbului de mărfuri,

răspunderea pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute etc. Aceste reguli nescrise se vor

constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar, ajungând, uneori, să fie consfinţite

şi în formă scrisă, fiind declarate obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea aplicării unor

sancţiuni de către stat.

O altă modalitate de apariţie a dreptului, determinată de evoluţia structurii statului şi

specializării organelor sale, este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date de

către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Sentinţele astfel pronunţate, de cele mai multe ori

în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii, se transformă ele însele în

reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror alte cazuri similare şi

viitoare, ceea ce le conferă practic puterea unei legi. Specifică mai ales sistemului de drept anglo-saxon

(common-law), practica judiciară răspunde prin soluţiile date unor nevoi ale societăţii şi astfel edifică

norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare.

Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuie privite în mod izolat sub aspectul

succesiunii apariţiei şi răspândirii lor ori a importanţei istorice. În acest sens, trebuie precizat că noile

norme juridice, create de autorităţile de tip statal au coexistat vreme îndelungată cu obiceiurile

„tradiţionale” (fenomen cunoscut şi astăzi sub numele de cutumă sau obicei juridic). Aşa, de exemplu,

răzbunarea sângelui ori legea Talionului s-au menţinut în timp şi în cadrul noii societăţi sclavagiste,

fiind practic înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării pentru fapta săvârşită prin plata unei

despăgubiri în bani, ca expresie a decăderii moravurilor gentilice. Pe de altă parte, la anumite popoare

sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate de apariţie a dreptului, comparativ cu

o alta.

La începuturile societăţilor moderne, normele juridice aveau însă un pronunţat caracter

diferenţiat, în contextul în care valori precum egalitatea, democraţia, libertatea aveau altă semnificaţie

decât le acordăm astăzi. Astfel, în materia sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului, gravitatea

pedepsei aplicate (individualizarea acesteia) ţinea cont de atât de importanţa socială acordată valorilor

apărate şi nesocotite (proprietatea privată, veniturile statului, cultul zeităţilor etc.), cât şi de poziţia

socială a făptuitorului ori a victimei. Prejudicierea sau vătămarea unei persoane avute era mai aspru

sancţionată decât lezarea unui individ lipsit de avere, iar cei mai bogaţi erau, de regulă sancţionaţi

pecuniar, pe când ceilalţi erau privaţi de libertate, mutilaţi sau ucişi. Deşi individualizarea judiciară a

pedepsei este astăzi o regulă cu valoare de principiu în materia dreptului penal, faptul că cel care a

nesocotit legea este avut sau dimpotrivă ori că proprietatea încălcată aparţine unui individ cu o poziţie

8

socială anume, nu mai servesc la diferenţierea pedepselor. În mod similar, procedura soluţionării

încălcărilor dreptului care cuprindea iniţial şi elemente de justiţie privată (de exemplu, în privinţa

descoperirii, prinderii şi aducerii celui vinovat în faţă justiţiei, inclusiv în susţinerea acuzării sau

învinuirii etc.), revine tot mai mult şi apoi în exclusivitate organelor specializate ale statului. Aplicarea

dreptului devine în timp o procedură tot mai complexă şi formalistă, dobândeşte un caracter oficial, iar

sarcina administrării justiţiei (împărţirii dreptăţii) revine ulterior numai instanţelor judecătoreşti, ca

organe specializate în acest sens.

Ca în cazul oricărui alt fenomen social conturat în timp, apariţia dreptului a presupus şi unele

imperfecţiuni specifice legate forma de reglementare şi aplicarea sa concretă, de conţinutul lui social

mai puţin reprezentativ ori general, fiind de multe ori în opoziţie directă cu interesele celor pe care îi

viza. Cu toate acestea însă, apariţia dreptului constituie un factor de echilibru şi dezvoltare substanţial

pentru societate, consacrând şi ocrotind relaţiile sociale fundamentale pentru colectivitate în toate

planurile de activitate.

În planul evoluţiei dreptului, normele juridice contemporane sunt permanent o continuare a

celor manifestate anterior, de la care preiau adeseori multe elemente sau concepţii ori de care, în

anumite cazuri, se distanţează net (aşa cum se întâmplă în cazul schimbării regimurilor politice).

Păstrarea tradiţiei juridice în anumite privinţe (de exemplu, parlamentul bicameral românesc, deşi

suntem într-un stat unitar, are rădăcini tradiţionale) sau „contaminarea” dreptului ca procese specifice

perioadelor istorice de dezvoltare sau interacţiunii cu alte sisteme de drept, însoţite de uneori de

adaptarea parţială a normelor juridice anterioare la situaţii sociale noi, se constituie ca elemente care

definesc procesul de construcţie a dreptului, alături de elaborarea de către legiuitor a unor noi norme

juridice (în domenii noi, în domenii insuficient reglementate, în domenii în schimbare etc.).

O situaţie specială poate fi observată în condiţiile în care unele societăţi trec brusc de la o

organizare politică la o alta, de la un regim la altul (de exemplu, de la regimurile totalitare la cele

democratice), caz în care apare un proces de înlocuire, adeseori cu caracter radical, a dreptului anterior

cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, consacrând astfel noile realităţi social-politice şi

economice şi asigurând viabilitatea pe mai departe a colectivităţii naţionale.

.

1.3 Tipuri istorice de drept

Dreptul se manifestă pe plan social-istoric în moduri diferite, corespunzător succesiunii

societăţilor sau fenomenelor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu

contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor

sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţi sau formaţiuni social-politice generate de aceeaşi bază

economică şi structură socială, precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat.

Desigur, fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste, feudale, etc.)

cunoaşte anumite particularizări care îi conferă o specificitate proprie şi distinctă, în funcţie de mai

multe criterii, precum aria sa de răspândire (orientul antic şi antichitatea romană), perioada de

manifestare (feudalismul timpuriu şi feudalismul dezvoltat), de tradiţiile specifice unei ţări, de

influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare, de caracterul democratic sau

nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară etc.

Tipurile istorice de drept cuprind:

a) dreptul sclavagist;

b) dreptul feudal;

c) dreptul burghez;

d) dreptul socialist.

9

Fiecare dintre aceste tipuri prezintă unele trăsături specifice. Astfel, dreptul roman ca drept de

tip sclavagist îşi exercită rolul şi funcţiile sale în realizarea apărării societăţii romane şi dominaţiei

asupra altor popoare. Dreptul feudal cuprindea în majoritate reguli care vizau în principal apărarea

marilor proprietăţi funciare, iar dreptul burghez proclamă drepturi şi libertăţi democratice (libertatea

persoanei, a întrunirilor etc.), în acord cu noile evoluţii economice şi mai ales sociale. Dreptul socialist

impune disciplina strictă şi constrângerea corelate cu dezvoltarea unei economii centralizate, condusă

prin plan, servind atingerii intereselor partidului comunist.

Unii autori4 identifică următoarele tipuri istorice de drept: dreptul incipient (al comunei

primitive), dreptul antic (în care intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul

medieval (cu grupa dreptului romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase de drept),

dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan.

Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere absolută, datorită faptului că

între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului. Astfel, în dreptul contemporan

regăsim categorii juridice care aparţin dreptului roman sau celui feudal. Amplificarea relaţiilor de

colaborare dintre state produce şi ea efecte în planul dreptului şi dezvoltării istorice a acestuia. Este

cazul formării dreptului comunitar (numit şi european), ca sistem de reguli juridice aparţinând Uniunii

Europene şi care se constituie într-un nou tip de drept aşezat la baza ordinii juridice comunitare.

1.4 Conţinutul şi forma dreptului

Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţială rezidă în voinţa

socială generală căreia îi dă expresie. Trebuie precizat că dreptul nu exprimă integralitatea voinţei

sociale (voinţa tuturor membrilor societăţii sau a corpului electoral), ci numai voinţa cu caracter

general (adică voinţa majorităţii), reflectând interese generale la nivelul societăţii. Această voinţă

generală urmează să fie identificată şi reglementată de legiuitor, devenind astfel obligatorie pentru

întreaga societate. În raport cu semnificaţiile sale, dreptul conţine (şi exprimă) deci voinţa socială

generală considerată dezirabilă la un moment dat, adică o anumită opţiune socială corespunzător unei

reprezentări politice. Această opţiune care formează conţinutul dreptului particularizează substanţa

reglementării propriu-zise, indicând modul concret în care se reglementează relaţiile sociale care devin

astfel raporturi juridice.

Raportat la conţinutul dreptului (adică la ce şi în ce mod se normează de către stat), forma

dreptului nu reprezintă altceva decât haina juridică, aspectul exterior sau învelişul juridic pe care îl

îmbracă respectiva reglementare. Forma dreptului arată felul în care voinţa socială generală se impune,

în forme specifice, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate sau pentru unii dintre membrii

acesteia (ca obicei juridic sau ca drept scris, iar aceasta din urmă ca act normativ – lege, decret,

ordonanţă etc.- sau hotărâre judecătorească). În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită

“izvor (formal) de drept”.

Distincţia dintre conţinutul şi forma dreptului este utilă întrucât fenomenul juridic

(normativitatea juridică) cunoaşte mai multe forme exterioare de manifestare, iar substanţa sau

conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta, uneori chiar în cadrul aceleiaşi societăţi. De

exemplu, dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite fapte, cum ar fi

sustragerile de bunuri, apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare. Conţinutul juridic al

acestei voinţe este dat de acele reglementări care interzic, de exemplu, în cadrul dreptului penal

sustragerea unui bun mobil (furtul, tâlhăria, delapidarea etc.), iar în dreptul civil apărarea făcută

dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia, garanţia de evicţiune etc.

4 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 19

10

Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucât

reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care corespund

cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le dă expresie.

Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei

sociale devenită regulă de drept şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ.

a) Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului. Cutuma

este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate

în cadrul unei comunităţi, a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare,

benevolă la început, ajunge să fie asigurată prin forţa de constrângere a statului. Obiceiul se poate

regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti care îi consacră valabilitatea şi îi recunosc

obligativitatea.

b) Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea

judecătorească pronunţată într-o cauză concretă şi care, în lipsa unei norme legale care să o reglementeze,

devine obligatorie - în privinţa modului de soluţionare - pentru toate cauzele ulterioare şi similare ce

vor fi judecate. Hotărârea iniţială se constituie astfel ca un model obligatoriu de urmat, devenind un

precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică

soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa

practicii judiciare (judecătoreşti) devenită izvor de drept.

c) Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în

evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau

edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care poate îmbrăca diferite

forme în funcţie de tipul istoric de drept şi de organele de stat de la care emană, putând distinge în

acest sens, de exemplu legile (ca acte normative ce emană de la Parlament), decretele (emise de

Preşedinte), hotărârile şi ordonanţele (ca acte ale Guvernului), ordinele sau instrucţiunile (emise de

miniştri) etc. Uneori actul poate fi emis şi aplicat în cadrul organizaţiilor nestatale (cooperatiste,

private, ecleziastice), însă pentru ca acesta să poată produce efecte juridice, mai ales în afara lor, trebuie

recunoscut de stat, această recunoaştere conferindu-i astfel forţa juridică obligatorie. Principala formă

a actului normativ este legea, căreia i se subordonează toate celelalte acte normative (decrete, hotărâri,

instrucţiuni etc.), precum şi alte izvoare de drept.

d) În anumite condiţii, regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme, ca de

exemplu contractul normativ (este cazul contractului colectiv de muncă, al tratatului internaţional) şi în

mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.

Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este uneori folosită în două

sensuri. Astfel, se face distincţie între forma internă a dreptului (norma juridică emisă de puterea de stat),

adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi forma externă a dreptului (cutumă, actul normativ)

sau cum este exprimată reglementarea. În acest sens, norma juridică reprezintă forma internă esenţială

deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită, în timp ce forma externă

a normei poate diferi, putând fi înlocuită una cu cealaltă (obiceiul cu actul normativ) sau în cadrul

căreia se pot opera schimbări (înlocuirea unui decret cu o lege).

Generic, forma externă a actelor juridice poate deosebită în funcţie de mijlocul de exprimare

folosit, gradul de solemnitate sau importanţa juridică.

După primul criteriu, distingem forma orală (obiceiul juridic), forma scrisă (actele juridice),

forma imprimată (publicaţiile oficiale) şi ceremoniile juridice (celebrarea căsătoriei, depunerea

jurământului etc.).

După gradul de solemnitate, distingem forme solemne şi forme ordinare (cu titlu probatoriu şi

publicitare). În cazul formelor solemne sau autentice, existenţa valabilă a actului juridic şi producerea

efectelor juridice este condiţionată de îndeplinirea unei solemnităţi, mai mult sau mai puţin evidentă.

11

Solemnitatea actului (scris) este marcată de acţiunea unui reprezentant al forţei publice (de ex. notarul),

în exerciţiul funcţiei sale. Formele ordinare sunt simplificate, în sensul că nu este necesară îndeplinirea

unei solemnităţi, putând fi întocmite cu titlu probatoriu sau cu titlu de publicitate. În primul caz,

situaţia juridică sau raportul juridic există şi produce efecte juridice în lipsa oricărei formalităţi, dar este

necesară îndeplinirea unor cerinţe formale (forma scrisă) pentru cazul în care intervine contestarea.

Formele cerute cu titlu de publicitate au în vedere opozabilitatea situaţiei/actului juridic terţilor. Este

cazul actelor de stare civilă, actelor juridice în materia funciară, deciziilor judecătoreşti, actelor de

legislaţie etc.

După importanţa lor juridică, distingem forme substanţiale şi forme nesubstanţiale. În primul

caz, respectarea cerinţei de formă condiţionează validitatea actului juridic (ex.: celebrarea publică a

căsătoriei), nerespectarea acesteia având ca efect nulitatea actului, lucru care nu intervine în cel de-al

doilea caz.

12

CAPITOLUL 2 STATUL ŞI DREPTUL

Structura capitolului:

2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului

2.2 Funcţiile, rolul şi scopul statului

2.3 Elementele componente ale statului

înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept;

să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului;

să precizeze funcţiile şi rolul statului, precum şi implicaţiile acestora în drept;

să identifice elementele componente ale statului;

să analizeze conţinutul juridic al elementelor statului;

să formuleze opinii privitoare la necesitatea şi cauzele apariţiei statului, precum şi cu privire

la interrelaţiile stabilite între stat şi drept;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 240’

Obiectiv fundamental:

Obiective operaţionale:

Termeni cheie: stat, organizare prestatală, funcţiile şi rolul statului, populaţie, teritoriu naţional,

suveranitate

13

2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului

Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. În literatura de specialitate,

statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită puterea politică în

limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele

asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii,

putând fi definit ca o organizaţie politică, formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit

teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii,

concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu

ajutorul forţei de constrângere a statului. Într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional

reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăţi.

Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două fenomene

sociale complexe: statul şi dreptul. Corelaţia dintre acestea două este una de natură obiectivă şi este

dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric, cauzele apariţiei şi configurării acestora fiind în

mare parte comune. Altfel spus, statul se formează având la bază „puterea” dreptului, iar dreptul apare

ulterior ca rezultat al activităţilor statului, condiţionându-se reciproc.

În plan etimologic, termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial

"stabilitatea" relativă a unui proces. În timp, "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi primeşte o

semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii), "status rei romane" (starea

lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). Se consideră că sensul actual al

cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli, în lucrarea "Il Principe", în

care acesta afirma că "Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost

şi sunt fie republici, fie principate". Deşi în accepţiunea iniţială acordată termenului stat se avea în

vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui, puterea politică fiind astfel personalizată,

trebuie remarcat că, începând din acest punct, termenul "stat" desemnează instituţia organizării într-o

anumită formă a societăţii.

Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric aceasta

are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. Evoluţiile social-economice

specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor forme de organizare

precum ginta, fratria sau tribul. Între principalii factori care au stat la baza procesului apariţiei statului

regăsim:

dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic, social, organizatoric şi politic.

Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a determinat

un cadru politic superior – statul;

stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui teritoriu şi

în strânsă legătură cu acestea, existenţa unei instituţii politice adecvate, concretizate în stat;

apariţia proprietăţii private, diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul plusprodusului

a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze relaţiile specifice dintre

producători, consumatori, membrii societăţii etc.

Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia unui

organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat, prin încredinţarea către

anumite persoane a unor funcţii de organizare, apărare şi conducere socială. Aşa cum precizează şi

Leon Duguit, “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simple, alteori prea complexe

între oameni, unii aparţinând aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte puterea politică”5.

5 Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII

14

Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea

centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre

a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. În mod similar, statul ca noţiune

poate desemna o societate civilă organizată, cu un guvernământ autonom (de exemplu, statul francez,

statul român, statul german etc.). În acest sens, se afirmă că statul reprezintă armătura juridică a unui

fenomen sociologic6.

Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe

investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Într-o asemenea accepţiune, statul

presupune constituirea (instituirea) forţei publice - aparat specializat în asigurarea ordinii sociale şi în

care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea publică") şi pe

această bază, instituţionalizarea puterii politice. Pe baza celor enunţate se pot contura două accepţiuni

ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.

În sens larg, statul este "organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui

teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi

coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane

prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7.

În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică

aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii, care deţine în acest scop monopolul creării şi

aplicării dreptului.

În altă viziune, conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una politico-

juridică.

Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit teritoriu,

delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale, juridice, etc. ale acesteia.

Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune prezintă ca

elemente definitorii populaţia, organizarea politică a acesteia şi teritoriul delimitat prin frontiere.

Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai precis, prin stat se

înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor

sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea generală a societăţii.

Această accepţiune, care surprinde doar o latură a sensului juridic, indică utilizarea unor termeni

diferiţi precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă publică, aparat de stat,

organisme ale statului, regim politic al statului.

Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social, a drepturilor naturale

ale omului şi a separaţiei puterilor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil referiri la libertatea

şi demnitatea umană.

Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi.

Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi puterea

politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este acelaşi oricând şi

oriunde. Statul nu există în general, el nu reprezintă ceva ‚dat”, ci este un fenomen concret şi există

numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente.

Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii suverane a

poporului, putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor fundamentale ale unei

societăţi.

Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. Apariţia sa a fost

precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive,

6 G. Vrabie, S. Popescu, op.cit., p. 184 7 A. Iorgovan, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994, p. 140

15

ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de conducere socială, de

structurare a acesteia, pentru că nu este de conceput existenţa unei colectivităţi fără o formă anume de

organizare şi de conducere. Orânduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statală datorită

nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor de producţie. Fără a intra în amănunte

asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale, asupra cărora ştiinţa istorică, în primul rând, a

emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, în demersul istoric, ca o comunitate mai mare sau mai

restrânsă de persoane, toţi membrii săi participând în comun, la producţie şi la consum8.

Uneltele de muncă, tehnica utilizată fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai

minimale, de supravieţuire, nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii.

Munca în comun şi repartiţia comună, egalitară a produselor au dus la crearea şi menţinerea

proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Totul aparţine tuturor, însă lupta pentru

supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-a

constituit pe criteriul rudeniei, al filiaţiunii. Un alt element de legătură al membrilor gintei era teritoriul

pe care coexistau membrii colectivităţii.

Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o recunoaştere

în cadrul comunităţii, rudenia se stabilea după mamă. Acest fenomen a dus la crearea mai întâi a gintei

matriarhale.

Evoluţia cantitativă, dar şi calitativă a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivităţii,

conştientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi au

dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar

descendenţa se stabileşte după acesta. Apare astfel familia patriarhală, în cadrul căreia copiii îl

moştenesc pe tată, ca descendenţi ai acestuia.

Conducerea gintei, în privinţa vieţii economico-militare, sociale este încredinţată unui organism

obştesc. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie, iar

conducerea curentă este încredinţată unui şef ales.

Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală, religioasă, părintească şi nu

exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere. Obiceiurile reprezentau, de

asemenea, un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii.

Cu timpul, însă, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii, dar şi numărul

membrilor societăţii, oamenii încep să constate că, deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, sunt inegali

în posibilităţi fizice şi intelectuale, că unii sunt mai dotaţi nativ, au mai multă putere de înţelegere şi de

muncă faţă de alţii.

Comuna primitivă începe să se descompună, omul începe să devină producător al unor bunuri

necesare traiului diversificat. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest metal, se

dezvoltă noi îndeletniciri. Apar astfel preocupări noi, se trece de la organizarea pe considerente de

rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii, apar comunităţile săteşti sau

obştile săteşti. Proprietatea asupra pământului, principalul mijloc de producţie, este menţinută atât ca o

proprietate a comunităţii, cât şi ca proprietate individuală.

Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi, fie prin

deposedarea acestora pur şi simplu, fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile respective,

iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la munci brute,

înjositoare.

Pe cale de consecinţă, se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a societăţii,

găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de comportament

8 Vezi pentru detalii, Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993,

pp. 20-21

16

obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. Apar astfel structuri instituţionale necunoscute până

acum, şi anume organe de constrângere. Această formă de organizare a societăţii este statul.

Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile

istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.

Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii

statale. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii

întemeiată pe irigaţie, introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. Cu toate acestea, ele rămân

tributare unor forţe de producţie modeste, menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada

descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii, locul principal

revenind încă obştilor săteşti.

Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, obştile săteşti

rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către Stat.

O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane, care,

constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare

economică, precum prelucrarea avansată a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului cu

brăzdar de fier, creşterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate şi prin prezenţa

masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă.

Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată, iar calitatea de proprietar de

pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. Apar astfel state-cetăţi (polisuri) care,

pentru a fi mai puternice, au început treptat să se unească.

În ţara noastră, procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în perioada de

trecere de la neolitic la epoca metalelor, respectiv către epoca bronzului, în contextul primei mari

diviziuni a muncii9. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului,

a unui Sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, caracteristici întâlnite şi la alte popoare.

Perioada aceasta de început, denumită în istoria omenirii perioada "democraţiei militare", se impune

odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire, care

duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va forma aristocraţia gentilico-tribală. Astfel,

uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec. IV î. Hr. precum şi a lui Oroles, Ribobostos şi

alţii, apărute în sec. III î. Hr. sunt primele forme cu organizare proprie care preced apariţia statului10.

La începutul sec. I î. Hr, se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui

Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, stat care se va dezvolta

şi consolida puternic în timpul regelui Decebal.

2.2 Funcţiile statului

Statul nu este un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii

în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment dat. Potrivit unei

asemenea viziuni, statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor, jucător), de pe poziţii egale cu

celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu, încheie un contract (supus regulilor dreptului civil

sau comercial), dar acţionează ca putere suverană (autoritate, arbitru) atunci când creează regulile

juridice (vizând relaţii de tip administrativ, penal, valutar-financiare, vamale etc.).

Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile

specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii. Astfel,

Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. J.J. Rousseau11

9 Dumitru Firoiu, op. cit., p. 16 10 idem, pp. 21-23 11 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993, p. 103-106

17

definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că rolul statului este

acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni. Sintetic, statul are rolul

de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte. Totodată, statul are îndatorirea

de “a face legi bune”. J.J. Rousseau arată în Contractul Social că statul are menirea de asigura

democraţia şi justiţia, sistem ce duce la respectarea drepturilor omului.

Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în timp

(liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi

externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea

de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea anumitor categorii sociale,

reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor obiective specifice, garantarea

stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul economic, tehnic şi uman precum şi cu un rol

cultural, educativ, sportiv etc.

Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei social-

economice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală, aceasta

promovând ideea de economie de piaţă liberă, fără imixtiuni statale şi în care primează iniţiativa

individuală sau cu una de tip social-democrat, care promovează ideea de economie „socială” de piaţă,

statul urmând să intervină atât legislativ, cât şi material pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul

providenţă, welfare state).

Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui mai

echitabil veniturile în societate, pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta externalităţile,

există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi ce alte

responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. În unele opinii se consideră că “statul atotputernic” este o

problemă, intervenind mult prea mult. Alteori se consideră că sectorul de stat este neglijat şi că ar

trebui avut în vedere mai mult.

Potrivit concepţiei liberale, statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului non-

intervenţiei în treburile private. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este capabil

de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii.

Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. Ei consideră

că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. În plus, reprezentanţii

liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele economice sau sociale. Ca

urmare, statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi, care nu pot fi lăsate în seama

iniţiativei private (aşa-numitele sarcini tradiţionale: justiţie, ordine internă, apărare, relaţii diplomatice),

fără a interveni în activităţi economice.

Ei subliniază modul deficitar de funcţionare a birocraţiei, dificultatea de a controla organizaţiile

guvernamentale uriaşe, problemele de ordin politic care pot să apară şi dificultatea de a aprecia dacă un

program guvernamental a fost eficient sau nu. Datorită tuturor acestor consideraţii, argumentează ei,

rolul statului în economie ar trebui să fie strict limitat.

Cu toate acestea, realităţile sociale şi economice, cu precădere cele care au urmat crizei

economice din 1929-1933, au impus în mod obiectiv o mai largă implicare a statului, îndeosebi în plan

economic şi al protecţiei sociale, ceea ce a corespuns unei amplificări a funcţiilor statului.

În acest context, adepţii doctrinei intervenţionist-statale au pus la îndoială capacitatea pieţei de

a rezolva problemele apărute (criză, şomaj, inflaţie etc.). Ei scot în evidenţă disfuncţionalităţile pieţei şi

cer statului să intervină pentru a le corecta. Statul poate şi trebuie, în această nouă viziune, să

reglementeze şi să influenţeze activitatea economică din sectorul privat. În cadrul doctrinei

intervenţionist-statale se manifestă o mai slabă preocupare în ceea ce priveşte efectele intervenţiei

statului asupra libertăţii personale.

18

Principiul non-intervenţiei statului în treburile private, esenţial pentru exercitarea neîngrădită a

liberei iniţiative, nu exclude, ci presupune exercitarea de către stat a unor funcţii şi îndeplinirea unor

obligaţii şi activităţi care să faciliteze promovarea liberei iniţiative, să apere, să garanteze şi să

promoveze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să combată fenomenele antisociale, crima organizată şi

să asigure climatul corespunzător desfăşurării normale a relaţiilor sociale.

Exercitarea funcţiilor statului are ca rezultat îndeplinirea rolului specific al acestuia, putând fi

identificate mai multe aspecte ale rolului statului în societatea contemporană. Astfel, în plan intern, statul

creează cadrul legal al activităţii economice (prin elaborarea legilor şi organizarea instituţiilor statale,

asigurarea informaţiilor necesare funcţionării economiei, crearea sistemului monetar, definirea

dreptului de proprietate etc.), produce bunuri publice (autostrăzi, căi de comunicaţie, apărarea

naţională etc.), menţine competiţia (prin adoptarea unor legi antitrust, reglementarea monopolurilor

naturale), redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a cheltuielilor publice reflectate în

bugetele publice), corectează externalităţile12 (prin instituirea unor taxe cu scopul de a reduce efectele

negative ale activităţilor economice, precum poluarea sau prin acordarea de subvenţii pentru

amplificarea efectelor pozitive, precum este cazul educaţiei). Totodată, statul ia măsuri pentru

stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor, cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a

masei monetare pentru a sprijini creşterea economică, pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.

Statul are atribuţii importante în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară

tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor.

De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum sunt educaţia,

sănătatea, gospodărirea locală etc. Este cunoscut faptul că educaţia este o componentă a politicii

economice de ansamblu, fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o investiţie în resurse umane.

Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor orientări strategice privind procesele

educaţionale, pe care le organizează şi le finanţează.

Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să asigure

combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot statului îi

revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a forţei de muncă,

de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.

Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea

fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi

concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor.

Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor

societăţii. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv.

În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea

pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea

unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice.

În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, acorduri de

împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi economici, emite titluri de valoare pe pieţele

financiare externe etc.

Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a

statelor moderne. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească, cooperarea

în plan politic, economic şi cultural, liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor.

12 Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”, costuri sau beneficii la nivelul

unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri.

19

Apărarea ţării, ca funcţie a statului, priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea

politico-militară, descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să pericliteze

securitatea şi stabilitatea unor ţări.

2.3 Elementele componente ale statului

Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat, rezultă că organizarea acestuia are la bază trei

elemente principale, în afara cărora el nu poate exista: populaţia, teritoriul şi puterea publică. Deşi în

procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic, istoric, politic

etc., determinând existenţa unei diversităţi de state, fiecare stat în parte se caracterizează prin cele trei

elemente esenţiale, unanim recunoscute de către autorii de drept constituţional români şi străini13 .

2.3.1 Populaţia

Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”, la

populaţie, la o colectivitate umană, între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă diverse

legături: de rudenie, economice, culturale, spirituale etc. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub

aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor economice, politice,

cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective, având un sens mai larg decât noţiunile

de popor sau naţiune.

Într-o abordare mai restrictivă, care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă, viaţa

economică şi spirituală, valori etc., ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră concretizează

categoria de popor sau naţiune. Determinarea naţiunii ca element al statului are o deosebită importanţă,

pentru că, în principiu, statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei populaţii care se găseşte faţă de

acesta în raport de cetăţenie, de legătură juridică permanentă cu statul în cauză, care o protejează

juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă. În unele opinii14, în raport cu termenul de populaţie,

care desemnează atât cetăţenii unui stat, cât şi străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia, termenul

de naţiune asigură o imagine mai bună, făcând trimitere la distinctibilitate şi permanenţă.

În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor forme de

comunitate umană: societatea, prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei relaţional şi

instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; poporul, caracterizat prin comunitate de limbă, viaţă şi

activitate materială, etnicitate, factură psihică şi cultură; şi naţiunea - comunitatea modernă şi

contemporană, care, pe lângă elementele specifice poporului, presupune ca suport spiritual conştiinţa

naţională, iar ca suport material comunitatea de viaţă economică, fundamentată pe economia de piaţă.

Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi

politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi

depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se

află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie).

Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei

persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor şi

obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de

patrie şi cea de apărare a acesteia. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei fizice

care exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat,

dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor

13 Vezi în acest sens G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 60; de asemenea,

I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 162-163 14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163 15 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 155

20

şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Legea română defineşte cetăţenia română ca

“legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român”16.

Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. În primul caz se iau în considerare

următoarele principii:

principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia

părinţilor indiferent de locul naşterii;

principiul jus soli („prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe

teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.

În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al

autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau

al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.

Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când o persoană

se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi

membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.

Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva

statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere

a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu

şi prin naştere.

Ca element constitutiv al statului, populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care

aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice, morale,

şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură.

2.3.2 Teritoriul

Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării

moderne a societăţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele statului este

spaţial limitată, numai asupra teritoriului naţional. Fără acest element, teritoriul, o colectivitate, oricât

de numeroasă ar fi ea, nu ar constitui un stat. Astfel, triburile nomade se pot considera cel mult ca

embrioane de stat şi nu ca adevărate state, fiindcă le lipseşte stabilitatea locuinţei, domiciliul, în

condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult, unui stat care nu ar avea dominaţie asupra unui

teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia, adică independenţa necesară spre a se putea impune

colectivităţii.

Altfel spus, teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului,

suveranitatea acestuia.

Concret, teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de

pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul,

naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.

Teritoriul de stat este format din:

teritoriul terestru ( solul şi subsolul);

teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi platoul

continental);

spaţiul aerian.

Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere, care reprezintă linii reale sau

imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat.

Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief şi

artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state coreene

este paralela 38 latitudine nordică).

16 Legea nr. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999

21

Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin două trăsături, şi anume:

independenţa şi inalienabilitatea;

egalitatea.

Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se

manifestă în relaţiile cu alte state. În virtutea acestui caracter, în interiorul graniţelor statului este

exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi, cu excepţia celei naţionale. Prin

inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu către

un alt stat, nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de

renunţare la teritoriu. Un astfel de act de înstrăinare, de cedare sub orice formă a unei părţi din

teritoriu (de exemplu prin abandon, cesiune, vânzare sau pierdere prin prescripţie) este lovit de nulitate

absolută, este "nul şi neavenit". Inalienabilitatea teritoriului naţional, aşa cum rezultă din reglementarea

constituţională actuală, include trei aspecte: faptul că teritoriul României nu ar putea fi modificat fără a

aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte, faptul că mici modificări ale frontierei de stat pot fi

efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul că este interzisă prin Constituţie orice măsură de

natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din

teritoriul românesc.

Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că, pe întreg teritoriul naţional, normele

juridice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar, nediscriminatoriu, indiferent de

apartenenţa persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, de starea lor socială, nivelul de

pregătire, sexul etc.

Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei,

adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea

suveranităţii acestuia. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu, particularii sunt supuşi legilor statului care

reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere în anumite condiţii şi

numai pentru cauze de utilitate publică. În acelaşi timp, şi statul poate fi proprietar al unei părţi a

teritoriului, constituind astfel proprietatea publică a statului, folosită de regulă pentru uzul public. La

rândul său, această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului, deci ceea ce nu aparţine

particularilor, ci aparţine proprietăţii publice, se regăseşte sub două forme, şi anume:

domeniul privat al statului, care în anumite situaţii poate fi alienabil, deci poate fi înscris în

circuitul civil şi înstrăinat;

domeniul public, care prin destinaţia sa este în afara comerţului, este inalienabil. În această

formă, domeniul public se manifestă asupra străzilor, plajelor, fluviilor etc., potrivit distincţiilor

speciale din lege, aşa cum prevede Constituţia din 1991 revizuită şi Legea 213/1998.

Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice. Astfel,

teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu, delimitându-l de alte state,

teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie, determină limitele exercitării puterii publice,

determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă ca un simbol şi

ca un factor de protecţie a ideii naţionale.

2.3.3 Puterea publică

Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu, în mod organizat, nu

poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică, puterea publică

sau puterea de stat, care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în suveranitatea

naţională. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi stat, care sunt

legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă unitară, care

reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice.

22

Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, vizează ansamblul nevoilor şi

cerinţelor sociale, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de

forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea este

unică, emanând de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului, forma

de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine

poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rândul său, în exercitarea puterii publice, ia

anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. Problema se poate

rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât

interesul fiecărui individ în parte.

Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de

comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora, dă naştere unei diversităţi de

manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de

manifestare a puterii publice, de separare a funcţiilor acestei puteri, şi anume puterea legiuitoare,

puterea executivă şi puterea judecătorească.

23

CAPITOLUL 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

Structura capitolului:

3.1 Noţiunea de principii ale dreptului

3.2 Principiile fundamentale ale dreptului

cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului, precum şi a raporturilor dintre

acestea şi normele juridice;

să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă

importanţa acestora;

să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între principiile generale ale

dreptului şi cele de ramură;

să precizeze care sunt principiile fundamentale ale dreptului;

să reliefeze conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului românesc;

să formuleze opinii privitoare la necesitatea principiilor generale ale dreptului şi la evoluţia

acestora;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

Termeni cheie: principiu general de drept, principiu de ramură, separaţia puterilor în stat, baze

legale de funcţionare a statului, responsabilitate, libertate şi egalitate, echitate şi justiţie

Obiectiv fundamental:

Obiective operaţionale:

24

3.1 Noţiunea de principii ale dreptului

Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală, o

idee conducătoare, un element de bază, un punct de plecare, o convingere sau o lege de bază pe care

se întemeiază o teorie, un sistem politic, economic, juridic etc.

În planul dreptului, principiile desemnează regulile de bază, fundamentale, care stau la baza

elaborării şi aplicării dreptului, conturând cadrul general pentru conţinutul normelor juridice şi

direcţiile de realizare a acestora. Prin conţinutul lor specific, principiile dreptului se relevă ca idei şi

cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept, formate pe baza convingerilor legiuitorului

asupra cerinţelor obiective ale societăţii. La baza formării principiilor, considerând nu denumirea

expresă acordată acestora, ci conţinutul exprimat, stau două elemente importante: tradiţia, statornicia

în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au construit şi adoptat normele juridice, verificate ulterior

cu valoare de eficienţă în viaţa societăţii (formulate ca valori fundamentale cum sunt de exemplu

echitatea, justiţia, responsabilitatea sau libertatea), precum şi tendinţa continuă de inovaţie, de

schimbare profundă uneori (de adaptare la schimbările realităţii sociale).

Prin natura şi finalităţile sale, dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice în

vigoare la un moment dat), se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai variate

raporturi sociale, având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. În acelaşi timp însă, factori cum

sunt cauzalitatea comună a normelor juridice, formele comune de exprimare ale acestora, dar mai ales

principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter unitar şi coerent.

Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei

sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia sistemului

drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul, precum

şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.

Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza

rezultatelor practice ale instituirii acestora, ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte,

principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete, iar pe de altă parte,

formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod. Altfel spus,

un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric, speculativ, fără a ţine cont de caracteristicile

concrete ale desfăşurării raporturilor juridice, neexistând principii de drept universal valabile, imuabile,

care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice colectivitate socială. Un principiu

general de drept se construieşte în timp, pe baza unei experienţe, a verificării practice a unor idei,

concepte, puncte de vedere. Tocmai existenţa acestor idei şi concepte, a unor categorii juridice sau

morale, a unor conduite de viaţă şi verificarea practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste

categorii şi concepte juridice sunt rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de

drept existent şi coroborat cu idealurile de justiţie, de echitate şi morală ale societăţii. Dintr-o

asemenea perspectivă, simpla preluare de reguli fundamentale sau chiar norme juridice dintr-un alt

sistem de drept, motivată de dorinţa apropierii faţă de un sistem socio-politic sau de ajungerea mai

rapidă la unele standarde, fără corelaţia adecvată cu realităţile sociale indigene, se poate dovedi extrem

de păgubitoare unei societăţi.

În procesul de creare a dreptului, de legiferare, aceste principii sunt luate în calcul pentru ca

prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă, la cerinţele imediate şi de

perspectivă ale societăţii. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului, în procesul de

legiferare se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic şi racordarea lui

la nevoile societăţii. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora, justificate numai prin ideea

de nou, pot avea efecte distructive, contrazicând (violent, uneori) elementul de tradiţie specific

25

principiilor de drept (este cazul preluării, după anul 1948, din sistemul sovietic, a principiilor de

organizare a vieţii societăţii româneşti, cu restrângerea exagerată a unor instituţii, concepte juridice

tradiţionale, precum dreptul de proprietate privată, care s-au dovedit ca fiind străine de tradiţia şi

gândirea poporului român, fiind abandonate pe parcurs, până la excludere).

Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord, corelarea sistemului

juridic cu transformările sociale, afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare explicativă, ele

conţinând temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului".

Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu evoluţia acesteia, iar

principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic. Pe

baza acestor principii, legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică, judecătorul în

aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera ei, deci o interpretare

"literală", dar şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins în timp din raţiune, din logica

societăţii, corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii. Mai mult, în drept, principiile ţin

loc, în cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele civile şi comerciale judecătorul

soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. Astfel, legea noastră civilă consacra cu

valoare de principiu de drept în art. 3 din Codul civil că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub

cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil

de denegare de dreptate". Noul Cod civil enunţă expres calitatea de izvor de drept a principiilor

generale, pentru cazurile în care nu există normă de reglementare.

Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele dintre ele, cum este cel al

legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă, altele

însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat (dreptul

constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil). În cadrul acestor principii un loc

important îl ocupă principiile dreptului constituţional, care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun

şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.

La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea, publicitatea şi

contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal, consensualismul în

dreptul civil), cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.

Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu, principiul egalităţii juridice

a cetăţenilor în dreptul constituţional), în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor norme

juridice (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în dreptul

administrativ).

Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a

aplicării principiilor, principiile dau conţinut concret categoriilor juridice, asigurându-le

funcţionalitatea.

Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit

raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă

la principii:

normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului;

principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin

normele juridice;

normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea explicativă

a principiilor;

principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt

mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale.

26

3.2 Principiile fundamentale ale dreptului

Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială

(principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot

avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea

legii speciale de la legea generală). Între principii există o ierarhizare, un raport de la general la

particular. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii, numite şi fundamentale, generale sau

constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse, de regulă, din actul fundamental, căpătând pe

această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative şi cu ramurile de drept:

separaţia puterilor, drepturile omului, pluralismul politic, democratismul puterii, eligibilitatea

reprezentanţilor puterii etc. Alături de aceste principii există şi principii specifice unor ramuri de drept.

Astfel, în dreptul civil acţionează cu putere de principiu regulile potrivit cu care nu se poate deroga

prin convenţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, libertatea

contractuală, oralitatea, contradictorialitatea şi publicitatea procesului civil, iar în dreptul penal

acţionează principiul legalităţii incriminării şi pedepsei.

Evoluţia relaţiilor dintre state a dus la cristalizarea unor reguli cu valoare de principiu şi în

dreptul internaţional public, dintre care amintim: principiul respectării tratatelor încheiate, principiul

reciprocităţii, soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor, principiul bunei vecinătăţi. Fiecare dintre

principiile de mai sus sunt studiate de ştiinţele juridice de ramură.

3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Statul este creator de drept dar, în acelaşi timp, cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură baza

legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Astfel, statul de drept sau de legalitate, nu poate fi privit

decât prin existenţa unor norme juridice care să reglementeze funcţionarea atât a statului, a întregului

său organism, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dar aceste norme juridice

trebuie adoptate de statul care a cucerit puterea legal, are o legitimitate şi exercită această putere în

concordanţă cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, întinderea puterii trebuie compensată de

scurtimea duratei, a mandatului celor ce o deţin, izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie

voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice potrivite de exprimare,

în aşa fel încât puterea poporului să poată funcţiona în mod real ca o democraţie.

Acest lucru presupune ca prin norme juridice să se realizeze un echilibru al puterii, eliminându-

se astfel posibilităţile încurajării abuzului, a unor decizii discreţionare de către anumite structuri de

putere, un control reciproc între puterile statului, dar şi un control asupra statului din partea societăţii

civile prin instituţia Avocatului poporului şi alte autorităţi anume create.

3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii

Limitele libertăţii de mişcare ale individului trebuie stabilite prin norme juridice, în aşa fel încât

ele să corespundă idealului de viaţă al societăţii existent la un moment dat. Aceste garanţii limită ale

libertăţii individului trebuie să fie nu numai teoretice, ci ele să poată fi apărate, să poată fi reprimat

orice abuz de limitare sau de eliminare a acestor drepturi de către o structură sau alta a statului.

Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este naturală, toţi oamenii sunt egali în faţa legii, însă

această egalitate este concretizată prin norme juridice.

Egalitatea nu poate fi înţeleasă, exercitată, decât între oameni liberi. Nici normele juridice nu ar

putea avea sens la un moment dat, dacă ele nu ar asigura libertatea persoanelor. Altfel spus, substanţa

dreptului se află în libertate.

Fiecare individ are dreptul la viaţă, la libertate, la siguranţa personală, la mişcare etc. Egalitatea

şi libertatea duc la echilibrul vieţii, în capacitatea oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor,

27

de a acţiona fără restricţii în limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi. Libertatea şi egalitatea

sunt strâns legate între ele, fiecare depinzând de cealaltă. Astfel, despre două persoane nu putem spune

că sunt egale dacă una este liberă, iar cealaltă nu.

Libertatea, considera Montesquieu, este "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile", însă

aceste legi la care ne raportăm trebuie să cuprindă idealurile de egalitate şi libertate ale umanităţii şi ale

societăţii în cauză.

Libertatea este una singură, iar manifestarea ei are multiple variante: avem din acest punct de

vedere o libertate a cuvântului, a convingerilor religioase, de alegere a unei profesii, a unui crez politic,

libertate de mişcare etc. Libertatea în formele ei cele mai variate se manifestă prin recunoaşterea de

către stat, prin lege, a unor drepturi, a unor garanţii. Dintotdeauna, omul a dorit să fie liber, iar limitele

acestei libertăţi au cunoscut în timp restrângeri sau nemărginire, în raport cu condiţiile date de

societatea respectivă, de regimul politic etc. Libertatea exprimată prin "drepturi" nu poate fi înţeleasă

deplin fără existenţa în compensaţie a dreptului de proprietate, care reprezintă fundament al libertăţii şi

siguranţei persoanei.

3.2.3 Principiul responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în

cadrul societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate. Responsabilitatea revine numai omului

liber care are libertatea de a acţiona, de a raţiona şi de a-şi angaja conştient comportamentul, în orice

domeniu al socialului. Perceperea rolului şi locului individului în cadrul societăţii presupune o angajare,

o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate.

Nu poate fi vorba de manifestare responsabilă atunci când persoana în cauză nu este

conştientă de valoarea sa şi de valoarea celorlalţi. Totuşi, într-o asemenea situaţie nu este exclusă

angajarea răspunderii pentru nesocotirea valorilor sociale perene consacrate în decursul timpului şi,

mai mult, fiecare act al individului trebuie să presupună o comensurare a gradului de angajare şi o

reprezentare psihică a implicaţiilor sale, deci, a rezultatelor demersului său. Ca atare, responsabilitatea

se raportează pe de o parte la acţiunea angajantă a persoanei, iar pe de altă parte la sistemul normelor

sociale consacrat, al normelor etice, religioase, politice şi juridice. Practic, se apreciază pe bună dreptate

că responsabilitatea subiectului de drept nu decurge din calităţi sau proprietăţi intrinseci ale acestuia, ci

din situaţia efectivă în care el se găseşte, putând asocia unei persoane diferite forme ale responsabilităţii

sociale (părintească, politică, morală etc.). În relaţiile sociale, în mod raţional, cu cât poziţia ori statutul

social sunt mai „înalte”, cu atât responsabilitatea asociată sporeşte.

Angajarea responsabilă a persoanei cunoaşte dimensiuni din ce în ce mai largi, pe măsură ce

omul devine tot mai conştient de rolul său în societate, de interacţiunea umană într-un grup, de

egalitatea şi echitatea ce trebuie să caracterizeze pe oameni şi nu în ultimul rând de sporirea gradului de

cunoaştere şi de raţiune.

În condiţiile legii, manifestarea neresponsabilă poate atrage o răspundere juridică în paralel cu

alte genuri de răspundere, morală, politică. Spre exemplu, o persoană care îndeplineşte o funcţie de

decizie şi a cărui obligaţie morală este să fie un exemplu pentru subordonaţi, săvârşeşte anumite fapte,

nesocotind comandamentele morale, normele juridice, politice etc. Ca urmare a comportamentului său

neresponsabil, acesta va fi supus unei răspunderi morale prin expunerea oprobiului subalternilor, a

şefilor ierarhici, cât şi unei răspunderi juridice care se poate concretiza fie printr-o sancţiune

disciplinară, fie chiar o răspundere juridică penală. Dacă acesta este şi angajat politic, ţinând seama că

fiecare partid politic urmăreşte să fie cât mai "curat" în ochii electoratului, al publicului, persoana în

cauză poate să fie exclusă din partid sau să i se aplice alte măsuri specifice răspunderii politice. În acest

mod, responsabilitatea neangajată poate conduce la răspunderea juridică, etică, politică.

28

3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul echitate desemnează dreptate, nepărtinire, cinste, omenie, justiţie (conform

Dicţionarului explicativ al limbii române). Echitatea şi justiţia sunt într-o legătură desăvârşită, fiindcă

una se explică prin cealaltă. Discuţiile purtate în timp asupra acestor noţiuni cu valoare de principiu de

drept sunt nenumărate. Astfel, Cicero17 considera echitatea ca fiind un drept egal pentru toţi cetăţenii,

iar Celsus apropia sensul echităţii de cel al dreptului, definindu-l pe acesta din urmă ca "o artă a binelui

şi a echităţii"18.

Principiul echităţii îşi găseşte aplicaţie atât în activitatea de legiferare, cât şi în activităţile

concrete de aplicare a dreptului. Din principiul echităţii, deducem noţiunea de justiţie ca stare generală

ideală a societăţii, pentru asigurarea fiecărui individ în parte şi pentru toţi, a satisfacerii drepturilor şi

intereselor legitime ale oamenilor. Din acest punct de vedere, se poate trage concluzia că justiţia

reprezintă unul din factorii esenţiali de consolidare a celor mai importante relaţii sociale, întrucât ea

întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia şi pacea socială, la a cărei

realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice. La romani, justiţia se fundamenta pe

principiul moral al dreptului, acesta fiind la baza justiţiei, regula "honeste vivere" (a trăi cinstit, onest).

Apreciat sintetic, echitatea şi justiţia reprezintă comandamentul de ordine, echilibrul onestităţii,

toleranţei şi respectul aproapelui, altfel spus, o victorie absolută asupra egoismului, o subordonare faţă

de o ierarhie de valori.

Pornind de la această enumerare a principiilor generale ale dreptului, se desprinde concluzia că

pentru înţelegerea şi cunoaşterea unui sistem de drept, trebuie pornit întotdeauna de la principiile

călăuzitoare ale acestui sistem. Aceste principii generale sunt foarte mult influenţate de condiţiile

sociale, de transformările mai lente sau mai dinamice din societate. Nu trebuie însă uitat că în perioada

contemporană legăturile dintre state, cooperarea acestora, cunoaşte o puternică dezvoltare, având loc

interferenţe între normele juridice interne ale unui stat şi normele juridice ale altuia şi, în consecinţă,

elaborarea ştiinţifică a principiilor dreptului nu mai poate fi realizată izolat, fără să se ţină seama de

situaţia globală sau zonală în domeniul juridic şi social.

17 Giorgio del Vecchio, op. cit., p. 64 18 Nicolae Popa, op. cit., p. 126

29

CAPITOLUL 4 IZVOARELE DREPTULUI

Structura unităţii:

4.1 Conceptul de izvor de drept

4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

cunoaşterea conceptului de izvor de drept şi a sistemului izvoarelor dreptului;

să definească conceptul de izvor de drept şi să precizeze în ce constă importanţa acestuia

pentru sistemul juridic;

să identifice raporturile dintre izvoarele formale şi izvoarele materiale ale dreptului;

să precizeze care sunt principalele categorii de izvoare formale ale dreptului;

să analizeze principalele izvoare ale dreptului românesc;

să reliefeze importanţa ierarhizării izvoarelor dreptului;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor:115’

Termeni cheie: izvor de drept, factori de configurare, cutumă, tratat, doctrină, jurisprudenţă,

lege.

Obiective fundamentale:

Obiective operaţionale:

30

4.1 Conceptul de izvor de drept

Pentru a deveni obligatorie pentru fiecare individ, cât şi pentru întreaga colectivitate umană,

voinţa socială generală trebuie exprimată prin norme obligatorii care vor îmbrăca o anumită formă,

denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în general, că noţiunea de

izvor şi cea de formă de exprimare a dreptului sunt sinonime.

Izvorul (formal) de drept poate fi definit ca forma specifică care o îmbracă la un moment dat

voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a

raporturilor sociale, determinată de modul de exprimare (exteriorizare) a regulilor juridice. Noţiunea de

izvor de drept este folosită cu mai multe sensuri:

a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă distingem între izvorul material şi izvorul

formal (juridic) al dreptului. Primul reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale şi spirituale care

determină apariţia unei reglementări sau totalitatea condiţiilor materiale de viaţă care determină

conţinutul voinţei sociale generale (condiţii economice, sociale, politice, culturale, internaţionale etc.).

Cel de-al doilea reprezintă forma pe care o îmbracă sau prin care se exteriorizează voinţa socială

generală pentru a deveni obligatorie pentru individ şi colectivitate. La rândul ei, forma dreptului poate

fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă

reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre etc.).

b. După caracterul sursei normative distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului, adică

forma de exprimare nemijlocită din care derivă norma (aşa cum sunt, de exemplu, actele normative) şi

izvoare indirecte sau mediate, necuprinse în acte normative, dar la care acestea din urmă fac trimitere

incluzându-le într-o formă mijlocită în conţinutul lor (aşa cum sunt, de exemplu, obiceiul juridic, unele

principii generale ale dreptului, uzurile profesionale etc.).

c. După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise (documente,

inscripţii etc.) şi izvoare nescrise precum sunt datele arheologice, diferite tradiţii orale etc.

4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc

Existenţa mai multor forme de exprimare a dreptului se întâlneşte în toate societăţile

organizate statal, ca rezultat al varietăţii şi complexităţii relaţiilor sociale, a existenţei diferitelor

categorii de organe ale statului constituite în sisteme ierarhice şi având diferite atribuţii de

reglementare, cât şi a particularităţilor specifice fiecărui sistem de drept. În evoluţia lor istorică, tipurile

de drept au adoptat diferite forme de exprimare a normelor, acordând o importanţă diferită izvoarelor

de drept.

Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan poate fi caracterizat sintetic din perspectiva

izvoarelor astfel:

constituie izvor principal de drept actele normative ale autorităţilor statului (ale puterii

legislative şi ale celei executive), în cadrul cărora distingem pe de o parte legea, iar pe de altă parte

actele normative subordonate legii;

pot fi izvoare mediate de drept actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane

juridice, cu caracter nestatal, privat;

acţionează şi alte categorii de izvoare, atunci când legea face trimitere expresă la ele, cum

este cazul cutumei (uzanţelor şi uzurilor profesionale), principiilor generale de drept, contractului

normativ (în mod excepţional);

nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice caracterul de izvor de drept.

31

Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan se constituie ca un sistem unitar în care se

cuprind o varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie şi având mai multe trăsături.

Astfel, în sistemul izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în

cadrul cărora dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată, a cărui unică modalitate de

exprimare o constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje:

oferă posibilitatea exprimării precise şi concise a voinţei legiuitorului şi a regulilor de

conduită pe care le conţine, comparativ cu alte forme, ca, de exemplu, obiceiul juridic sau practica

judiciară;

facilitează subiectului de drept interesat cunoaşterea conţinutului reglementării, uşurând

conformarea corespunzătoare a acestuia în respectarea şi executarea normei, concomitent cu

diminuarea posibilităţilor de arbitrar în interpretarea şi aplicarea legii;

înlesneşte adaptarea rapidă a dreptului la nevoile de moment şi de perspectivă ale societăţii,

concomitent cu abrogarea actelor devenite necorespunzătoare, creându-se astfel un sistem de drept

unitar, stabil şi omogen, în care se îmbină necesităţile permanente cu nevoi de moment, iar stabilitatea

juridică cu dinamica legislativă;

permite utilizarea celor mai variate forme şi tehnici moderne de elaborare, sistematizare,

interpretare şi aplicare a dreptului, bazate pe o metodologie unitară de tehnică legislativă;

facilitează apărarea şi promovarea legalităţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

se creează un sistem ordonat al izvoarelor de drept în funcţie de forţa juridică a acestora,

determinat în principal de categoria organelor emitente şi de poziţia lor ierarhică, sistem în care legea

ocupă locul central, iar toate celelalte acte normative trebuie să i se conformeze;

impune rolul hotărâtor al actelor normative ale statului în ierarhia izvoarelor dreptului.

În cele ce urmează vom face câteva aprecieri cu privire la izvoarele formale ale dreptului

românesc.

În ce priveşte actele normative, noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două

accepţiuni. În sens strict juridic, restrâns, legea desemnează actul normativ al puterii legislative

(Parlamentului) care reglementează cele mai importante raporturi sociale, se elaborează după o

procedură specifică şi are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se

întemeiază pe ea (hotărâri, ordonanţe etc.).

În terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens mult mai larg, desemnând

în mod generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un

organ de stat (acest sens include atât legile ca acte ale Parlamentului, cât şi alte acte normative

subordonate: hotărâri, ordonanţe, decrete, ordine, decizii etc.).

Pornind de la aceste accepţiuni date legii, putem evidenţia şi principalele trăsături ale acesteia,

îmbinând criteriile de ordin formal cu cele de ordin material.

Legea emană, de regulă, de la puterea legislativă. Aceasta este reprezentată în ţara noastră, potrivit

Constituţiei, de Parlament, ca unică autoritate legiuitoare. Parlamentul este compus din două camere,

Senatul şi Camera Deputaţilor şi adoptă, potrivit art. 73 din Constituţie, legi constituţionale, legi organice şi

legi ordinare.

Constituţia reprezintă cel mai important act normativ al unui stat sau legea fundamentală a

acestuia, având caracter suprem, toate celelalte legi trebuind să fie conforme cu aceasta. Legile

constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei. Prin lege organică se reglementează domenii mai

importante de activitate, cum sunt:

sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

32

statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale

acestora;

organizarea şi desfăşurarea referendumului;

organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;

regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

statutul funcţionarilor publici;

contenciosul administrativ;

organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,

a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

organizarea generală a învăţământului;

organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală;

regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;

statutul minorităţilor naţionale din România;

regimul general al cultelor;

celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

În mod similar, legea ordinară reglementează în domeniile nerezervate expres legilor organice,

precum şi unele domenii pentru care Constituţia prevede explicit reglementarea „prin lege”, în sensul

că relaţiile sociale din acele domenii nu pot fi reglementate prin acte normative cu forţă juridică

inferioară. Chiar dacă Guvernul, organ de vârf al puterii executive, poate emite ordonanţe în temeiul

delegării legislative (art. 115 din Constituţie) în domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse spre

ratificare (aprobare) Parlamentului, ceea ce demonstrează că respectivele acte nu pot depăşi ca forţa

juridică legea. De asemenea, Preşedintele României emite decrete, inclusiv cu caracter normativ, în

realizarea atribuţiilor sale, dar aceste acte au o forţă juridică inferioară legii, faţă de care trebuie să se

conformeze.

În statele unitare există, de regulă, un singur organ legislativ, unicameral sau bicameral, pe când

statele federale sau federative există, alături de organul legislativ federal sau unional, şi organe

legiuitoare ale statelor componente, ale căror acte normative trebuie să fie conforme cu legile federale

(federative).

În unele sisteme de drept, referendumul este considerat ca formă populară de adoptare a

legilor ori de modificare a Constituţiei.

Consacrarea şi recunoaşterea provenienţei legii de la unicul organ legiuitor, având forţă juridică

supremă, este expresia organizării democratice şi exercitării în acelaşi mod a puterii publice în stat, a

faptului că întreaga activitate normativă trebuie să se fondeze numai pe actele celui mai reprezentativ

organ din stat şi care exprimă în modul cel mai fidel, cel puţin teoretic, voinţa întregii naţiuni.

Legea reglementează în mod primar, originar cele mai importante relaţii sociale, ceea ce explică şi rolul ei

în cadrul izvoarelor de drept. Într-adevăr, prin lege se consacră juridic sistemul politic al unei societăţi,

modul de exercitare a puterii publice, forma şi structura statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,

proprietatea, organizarea autorităţilor statului, infracţiunile şi pedepsele etc.

Normele generale pentru toate domeniile vieţii social-economice sunt stabilite prin lege şi nu

prin acte subordonate şi derivate legii, precum hotărârile sau instrucţiunile. Reglementarea primară

33

prin lege a relaţiilor sociale se explică prin faptul că legea poate reglementa orice raport social şi în

orice modalitate, fără nici o îngrădire sau autorizare, Parlamentul fiind limitat în materia atribuţiilor

legislative doar de prevederile constituţionale şi de actele internaţionale la care statul nostru este parte.

Toate celelalte acte normative întemeiate pe lege sunt de natură secundară, derivată, având ca menire

aplicarea normativă a domeniilor de reglementare rezervate legii sau intervenind în domenii

nerezervate acesteia ori în care nu s-a recurs la o reglementare primară legislativă, existând doar un

cadru juridic mult prea general. Marea varietate de raporturi sociale şi diversitatea reglementărilor

existente din acest motiv determină un conţinut diferit al legilor, ele putând fi clasificate după mai

multe criterii.

Legea se adoptă cu o anumită procedură, ceea ce face ca ea să se deosebească de toate actele

normative, inclusiv ale organului legiuitor, ca de exemplu, hotărârile. De fapt şi de drept, sub aspect

formal, procedura de adoptare este cea care poate diferenţia cel mai bine - mai ales din punct de

vedere al forţei juridice - actele aceluiaşi organ, iar în cazul dat, procedura legislativă asigură legii,

comparativ cu alte acte ale Parlamentului sau ale camerelor sale, forţă juridică superioară. Această

procedură se compune din mai multe etape.

O primă etapă o constituie procedura de adoptare a legii care cuprinde la rândul său mai multe

faze în cadrul fiecărei camere şi anume: iniţiativa legislativă, avizarea proiectului legii, dezbaterea

proiectului, votarea, trimiterea actului spre dezbatere şi votare celeilalte camere şi eventuala mediere a

divergenţelor dacă acestea există în urma necorelării textelor normative (procedura mai este valabilă în

sistemul actual numai pentru proiectele de revizuire a legii constituţionale).

O a doua etapă vizează îndeplinirea unor forme posterioare adoptării, şi anume semnarea

actului de către preşedinţii celor două camere, respectiv al Senatului şi al Camerei Deputaţilor,

promulgarea legii de către Preşedintele Republicii şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al

României, Partea întâi.

Legea are o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, tocmai ca o consecinţă firească a

elementelor anterior indicate. În acest sens, legea deţine o poziţie deosebită în ierarhia izvoarelor de

drept, fiind emanaţia organului reprezentativ suprem. Datorită acestei poziţii, orice alt act normativ se

subordonează legii şi trebuie să fie conform cu ea, iar legalitatea lui se apreciază numai în raport cu

legea.

Supremaţia legii este depăşită doar de Constituţie, care este tot o lege, dar cu caracter

fundamental şi cu forţă juridică supremă. Superioritatea juridică a Constituţiei rezidă din faptul că ea

este produsul manifestării de voinţă a întregului Parlament, format ca Adunare Constituantă pentru

adoptarea sa şi validarea ei de către popor, prin referendum.

Clasificarea legilor se face după mai multe criterii :

după însemnătatea şi forţa lor juridică, se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi

organice şi legi ordinare sau obişnuite.

după conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. Primele cuprind dispoziţii de conţinut

care trebuie respectate şi/sau aplicate subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) în activitatea

curentă şi în raporturile dintre ele. Cea de a doua categorie cuprinde normele care reglementează

forma în care trebuie desfăşurată o anumită acţiune sau activitate, publică sau privată, inclusiv cea de

emitere sau întocmire a actelor juridice şi cea de tragere la răspundere a celor care au încălcat legea sau

normele materiale. În acest sens, distingem Codul civil şi Codul de procedură civilă, Codul penal şi

Codul de procedură penală, deşi aceste acte normative nu conţin în totalitate numai norme juridice de

o singură categorie.

după ramura de drept pentru care constituie izvor de drept datorită obiectului

reglementării juridice - legile pot fi civile, penale, administrative, financiare, etc.

34

după sfera de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale, cea de a doua categorie

derogând de la prima, iar ultima derogând de la primele două.

Activitatea normativă a puterii legislative nu poate însă cuprinde toate domeniile vieţii social-

politice şi economice, mai ales în toată complexitatea şi întinderea lor şi nici nu-şi propune să

reglementeze orice raport social în detaliu. De aceea, alături de activitatea legislativă se mai dezvoltă şi

o intensă activitate normativă a celorlalte organe de stat (în special, administraţia publică) întemeiată pe

Constituţie şi legi şi desfăşurată potrivit competenţei respectivelor autorităţi publice, având ca rezultat

actele normative subordonate legii.

Actele acestor organe sunt, ca şi legea, obligatorii pentru toate subiectele care cad sub incidenţa

lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima aplicându-se întotdeauna

în mod prioritar. Trebuie să reţinem că indiferent de forţa juridică a unui act normativ, adică de

puterea cu care produce efecte juridice comparativ cu un alt act normativ, respectivul act este pentru

subiectul de drept obligatoriu ca şi legea, atunci când se bazează pe aceasta şi este în acord cu ea. În

categoria actelor normative subordonate legii intră:

decretele (prezidenţiale) cu caracter normativ. Acestea sunt emise de Preşedintele României în

cazurile prevăzute de Constituţie (cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă,

declarării războiului etc.), sunt semnate de Preşedinte şi contrasemnate de primul ministru şi se publică

în Monitorul Oficial, sancţiunea nepublicării fiind inexistenţa actului.

hotărârile Guvernului cu caracter normativ sunt emise de acesta în calitatea sa de organ de vârf al

administraţiei publice care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea

generală a administraţiei publice19. Hotărârile Guvernului sunt întemeiate pe Constituţie şi legi,

cuprinzând măsuri de organizare a executării acestora din urmă şi pot fi adoptate în cele mai diverse

domenii cum ar fi, de exemplu, organizarea administrativă centrală şi locală (structura ministerelor şi

organelor executive în teritoriu, înfiinţarea unor organe de importanţă centrală subordonate

Guvernului etc.), modul de înfăptuire a unor activităţi economice şi financiare, reglementarea unor

contravenţii etc.

Hotărârile Guvernului sunt adoptate în exercitarea atribuţiilor proprii ale acestuia, aşa cum

sunt ele prevăzute în Constituţie şi în alte legi. În mod excepţional, în cazul unei împuterniciri exprese

şi pentru o durată limitată în timp, pe baza unei legi speciale de abilitare, Guvernul poate emite

ordonanţe în domenii rezervate legii care vor trebui ulterior supuse spre ratificare Parlamentului. De

asemenea, Guvernul poate adopta, în situaţii justificate (numai în situaţii extraordinare a căror reglementare

nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora - art. 115, ali. 4 din Constituţie),

ordonanţe de urgenţă.

Actele Guvernului sunt semnate de către Primul-ministru, se contrasemnează de către miniştrii

care au obligaţia punerii lor în practică şi se publică, sub sancţiunea inexistenţei, în Monitorul Oficial.

Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor

centrale de specialitate ale administraţiei de stat se emit, de regulă, în temeiul unor prevederi exprese

cuprinse în legi, decrete, hotărâri şi regulamente ale Guvernului;

actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind deciziile şi dispoziţiile.

Deciziile normative ale prefecturilor şi ale primăriilor municipale, orăşeneşti şi comunale sunt

obligatorii în unitatea administrativ-teritorială în care acestea funcţionează (judeţ, municipiu, oraş şi

comună) ca organe locale ale administraţiei de stat, cu competenţă generală, atât pentru persoanele

fizice şi juridice, cât şi pentru organele de stat din subordinea ierarhică. Aceste acte se emit în

19 Art. 102 din Constituţia României

35

exercitarea atribuţiilor de interes local ale respectivelor autorităţi, pe baza şi în vederea executării

legilor, decretelor, hotărârilor şi reglementărilor, cu precizarea temeiului lor legal.

Dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţii financiare,

sanitare, de muncă şi ocrotire socială, inspectorate pentru cultură, şcolare etc.) sunt emise în temeiul

actelor normative cu forţă juridică superioară emanând de la puterea legislativă, preşedinţie, organe ale

administraţiei publice ierarhic superioare, cu care trebuie să fie conforme

tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte constituie izvoare

externe ale dreptului care produc efecte pe plan intern, în urma ratificării lor, fie în mod direct, fie

indirect, atunci când legislaţia naţională trebuie modificată pentru a fi pusă în acord cu dreptul

internaţional. În reglementarea civilă actuală, normele de drept european au prioritate la aplicare faţă

de cele naţionale. În materia constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se impun de

asemenea în interpretare reglementările internaţionale, cu excepţia cazurilor în care reglementarea

internă este una mai favorabilă (prevedere reluată şi de noul cod civil).

Actele normative anterior prezentate nu epuizează întreaga gamă a izvoarelor dreptului,

deoarece există şi alte acte normative ale autorităţilor publice care intră în această categorie. Aşa este,

de exemplu, cazul hotărârilor normative ale camerelor parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor) prin

care acestea îşi aprobă propriile regulamente.

În concluzie, poziţia ierarhică a unui organ în cadrul sistemului (central sau local) al

autorităţilor publice, precum şi categoria de organe din care face parte autorul reglementării (legislative

sau executive), caracterul general sau special al competenţei materiale determină, în principal, forţa

juridică a actelor normative şi locul lor în ierarhia izvoarelor de drept.

Uzanţele (Obiceiul juridic/cutuma şi uzurile profesionale)

Noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna ansamblul normelor

(juridice) care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului, incluzând aici atât

obiceiul juridic, cât şi jurisprudenţa. În afară de acest sens larg, noţiunea este folosită cel mai adesea în

sens restrâns, de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un

caracter obligatoriu (numai obiceiul juridic). Noul Cod civil foloseşte pentru desemnarea izvoarelor

indirecte de drept termenul de uzanţe, desemnând cutuma şi uzurile profesionale, şi precizează că „în

materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea”. În

continuare, se prevede că numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt

recunoscute ca izvoare de drept, iar partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului

uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în

domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.

Ca izvor de drept, cutuma este anterioară ca apariţie dreptului formal adoptat de către stat,

fiind rezultanta unor evoluţii chiar primitive ale societăţii, care necesita o anume ordonare, o

regularizare a relaţiilor dintre membrii săi. Ulterior apariţiei statului, o serie de obiceiuri, de cutume au

îmbrăcat forma dreptului, fiind învestite de către stat cu formă scrisă.

Orice colectivitate umană, în mod obiectiv, îşi creează reguli de convieţuire, reguli ce au

menirea de a conserva însăşi colectivitatea, contracarând instabilitatea socială sau juridică ori

turbulenţele, haosul. Deşi obiceiul juridic îşi are punctul de plecare şi de referinţă anterior apariţiei

dreptului, aceasta nu înseamnă că, după apariţia dreptului, nu s-au mai format alte obiceiuri. Acest

lucru se explică prin existenţa unor neconcordanţe manifestate fie în timp, fie în plan conceptual între

cerinţele societăţii la un moment dat şi prescripţiile normelor juridice. Practic, obiceiul se formează ca

rezultat al modului de gândire şi acţiune permanentă într-un anumit gen de relaţii sociale, reprezentând

o experienţă acumulată pe acelaşi tipic de comportament. Această experienţă face ca indivizii să ajungă

în timp să creadă, să respecte şi să repete practica socială în cauză într-un mod similar celorlalte norme

36

juridice, ca şi cum aceasta ar fi impusă din afară. În plan juridic, obiceiul poate fi preluat de stat şi

consacrat în forma tradiţională (scrisă) a dreptului sau legea poate face trimitere la acesta, fără a

menţiona expres cerinţa de comportament presupusă de obiceiul juridic, conferindu-i valoare juridică

şi obligativitate. Astfel, de exemplu, Constituţia noastră revizuită în anul 2003 prevede în materia

proprietăţii reglementată în art. 44 (alin. 7) că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor

privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care,

potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Obiceiul juridic numit şi obicei de drept sau dreptul obişnuielnic a constituit prima formă a

dreptului pozitiv. Romanii numeau obiceiul "mores majorum", adică moravurile bătrânilor20.

Obiceiul mai poate fi considerat şi un "uz repetat" al unor reguli, raportat la situaţii

asemănătoare, adică la precedente. Anumite obiceiuri pot fi excluse în baza unei legi, dar ele pot să

reapară, cu unele modificări sau nu, acest fenomen fiind rezultatul tendinţei de conservatorism specific

uman, care nu este întotdeauna util colectivităţii umane prin rezistenţa acesteia la dreptul reglementar.

Pe baza celor expuse anterior, observăm că elementele constitutive ale cutumei sunt

reprezentate în mod necesar de uzaj şi convingere juridică. Uzajul (practica socială constantă şi

uniformă) trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi considerat cutumă:

repetiţia practicii sociale reprezintă elementul fundamental al cutumei, servind totodată la

deosebirea acesteia de precedentul judiciar, care are numai o apariţie izolată. Cutuma se manifestă

multiplicat, dar repetiţia în sine nu este (singură) în măsură să determine apariţia obiceiului juridic,

fiind necesare şi celelalte elemente pe care le vom expune;

durata manifestării practicii sociale, ca un al doilea element al uzajului, nu poate fi determinată

cu precizie, dar apreciem că reperul trebuie să fie reprezentat de căpătarea de către practica socială în

cauză a unei anumite consistenţe în conştiinţa indivizilor. Cu alte cuvinte, cutuma este formată atunci

când prin durata şi frecvenţa apariţiei sale devine similară altor norme respectate în mod curent în

relaţiile sociale. Durata şi frecvenţa practicii sociale este diferit valorizată în dreptul internaţional, în

cadrul căruia sunt recunoscute aşa-numitele obiceiuri spontane, semnificând acceptarea unei practici ca

normă obligatorie în relaţiile dintre state fără a se aştepta validarea ei în timp;

constanţa practicii sociale, ca un alt element care stă la baza uzajului, presupune ca desfăşurarea

raportului social să se producă mereu în acelaşi sens. Producerea într-un sens contrar ar infirma

cutuma sau chiar ar distruge-o21;

claritatea impune repetarea precedentului într-un sens clar, fără posibilităţi de interpretare,

existând altfel susceptibilitatea modificării normei.

Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi

semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter

obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile sociale ca

şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma de uzajul de

fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă obligaţi la aceasta

Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de început ale

societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul facilitării

cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut diferite culegeri

scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un

caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt reprezentate de “Oglinda saxonă”

20 Nicolae Popa, op. cit., p. 199 21 De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de

realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această

regulă.

37

(Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă” (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi

“Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru

recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în

adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor22.

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut

în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de important l-a

avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus

valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca

reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în Ţările române, cât şi la

românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti

feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae, consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce

consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea

aşezată23. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar

va urma să trăiască după legea valahă. Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile

Lupu şi Matei Basarab, făcându-se referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul

pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru

“Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă

codificată o întâlnim abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă

destul loc pentru o largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu

dispun.

Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea Principatelor, cu

precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care reduc aplicabilitatea dreptului

obişnuielnic, lăsând însă un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în care eliminarea sa bruscă ar fi

determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se făcea astfel referire la cutumă în câteva

articole, precum art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil24.

Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin non-

uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca izvor de

drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai

greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte

comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit astfel eficienţa socială.

Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma concepţiilor sociale exprimate

prin dreptul scris, având caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă,

discriminările naţionale şi/sau rasiale.

În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire în

dreptul internaţional, în dreptul privat (civil25, comercial) şi, în unele state, în dreptul constituţional.

Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea încălcărilor

dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar datorită

dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul legalităţii

22 Nicolae Popa, op. cit., p. 202 23 Idem. p. 203 24 De exemplu, art. 600 C. civ. prevedea că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după

obiceiul obştesc…” 25 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte îndeosebi relaţiile juridice

comerciale şi cele privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la

obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi

asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin

proprietarului".

38

incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este prevăzută de

lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul internaţional public,

deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare scrisă şi de codificare26. Astfel,

în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, se menţionează:

"Părţile […] afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile

nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".

Doctrina ca izvor de drept

Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii, idei,

principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios etc. (de

exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de doctrină poate fi

folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o problemă

particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea etc.). În

ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme specifice

domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptului (profesori, magistraţi etc.).

În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor,

convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în contextul

studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei ştiinţifice,

specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau lacunele

acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau identifică modul

în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a dreptului să fie atinsă. În

anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor specialişti în drept înainte de

adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora, tocmai pornind de la autoritatea

argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Într-un plan mai larg, fenomenul juridic de

ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria

(doctrina) juridică materializată în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra

unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în

publicaţiile de specialitate, de la manuale, tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele

doctrinare.

Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-german şi anglo-saxon,

doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este un izvor direct al dreptului, doctrina joacă însă

un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile, normele materiale sau

procedurale etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate în urma analizelor critice

fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să influenţeze şi jurisprudenţa,

întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea ştiinţifică a teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile

date în diversele cauze.

Practica judiciară şi precedentul judiciar

Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti

pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe,

în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi învestit astfel în

judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă mai multe denumiri:

sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică ce

reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător devine, atunci când jurisprudenţa are

valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad sau de grad inferior în

cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este

26 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia secundă,

după tratatul internaţional.

39

soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul, interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul

care a soluţionat anterior speţa similară a ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice

îndeosebi sistemului common-law, dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este

ţinut să respecte „regula” creată de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic

judecătorul este cel care face legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa

este foarte importantă ca izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este

insuficientă, precedentul judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes.

Deşi se creează astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată,

întrucât judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de

drept. De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă

unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele opinii care

susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept.

În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile prevăzute de

lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios administrativ care funcţionează

pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte controlul

constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special, respectiv Curtea Constituţională.

Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona

anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de grad

inferior ori poate interveni atunci când se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin

schimbarea practicii existente până la un moment dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o

cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa

să se poată raporta sau chiar opri. Şi autorităţile administrative aplică şi interpretează legea cazual, şi

astfel actele lor pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea

legiuitorului, care atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică.

În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată expres izvor de drept, art. 4 din

Codul civil anterior interzicând chiar judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de dispoziţii

generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse". Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate când este

sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent obligatoriu atunci când prin

ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice. Aceste decizii trebuie publicate în

Monitorul Oficial al României.

Contractul normativ

Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În

principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe baza

unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor de drept,

deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter general

obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de consecinţă,

contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru

părţi identificate, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a

părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ s-au folosit în special în

perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale ori dintre

acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum, încheiată

în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215.

Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional cu privire la formarea

Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind principiile generale de uniune. În dreptul

intern românesc, contractul normativ îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de

muncă) în general, în mişcarea sindicală prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În

40

dreptul internaţional public, de asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract

normativ.

Principiile generale ale dreptului

Regulile fundamentale ale sistemului de drept sunt, de asemenea, izvoare indirecte de drept,

legea civilă făcând precizarea că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,

dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile

generale ale dreptului”. Această precizare legală evidenţiază şi utilitatea analogiei în drept, dar scoate în

evidenţă totodată nevoia de prudenţă în interpretare, fiind de dorit ca asemenea situaţii să fie cât mai

rare, în dreptul scris existând condiţiile de a evita lacunele legislative.

41

CAPITOLUL 5 NORMA JURIDICĂ

Structura capitolului:

5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice

5.2 Trăsăturile normelor juridice

5.3 Structura normei juridice

5.4 Clasificarea normelor juridice

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

cunoaşterea conceptului de normă juridică

să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu

celelalte categorii de norme sociale;

să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;

să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;

să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;

să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor;

să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 210’

Termeni cheie: normă socială, normă juridică, caracter social, structură logico-juridică,

structură tehnico-juridică, neretroactivitate, teritorialitate.

Obiective fundamentale:

Obiective operaţionale:

42

5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice

Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în procesul

producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul conducerii societăţii

(relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste relaţii sunt guvernate de

anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile

dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice, religioase etc.

Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale care

se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare

nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli sociale, constă în

obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate, sub garanţia aplicării

forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu legea. Nici o altă categorie

a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii

fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept, obligându-l pe cel vinovat de

comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea

vătămării produse altuia.

Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de

stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de

constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.

Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:

în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în

cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizi, fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii

umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului

animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);

în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă

aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces etc.)

deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu

privire la acestea din urmă;

în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin

intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se

concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei

reguli care nu îi aparţine;

în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice aparţine

numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l să urmeze o

conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.

Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau

sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază. Normele

juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare.

5.2 Trăsăturile normelor juridice

Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de

drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o regulă de

conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei

acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

43

Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă, tipică,

impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.

Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta trebuie să

se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter obligatoriu este

de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma juridică stabileşte

întotdeauna expres, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se întâmplă în cazul normelor

juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor permisive sau dispozitive subiectul

vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu, subiectul poate intra sau nu în raporturi

juridice atunci când norma juridică lasă această libertate de alegere (de exemplu, raportul juridic de

căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea

numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al

normei juridice lipseşte aparent, însă observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din

îndatorirea de a stabili relaţia juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise

pentru conduita celui care a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.

O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este aceea a

normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care legiuitorul

fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative27, iar secundele sunt norme juridice

prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii ale dreptului28.

Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că nimeni nu poate da o

altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu poate încălca prin orice acte

sau fapte principiile stabilite în cel de-al doilea caz. Practic, dacă am admite că o normă juridică nu are

întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate, nefiind respectată.

Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea

relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor. Cuprinderea

normei în acte normative sau recunoaşterea prin prevederile acestora a forţei sale juridice (în cazul

uzanţelor) impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este corelată cu sancţiunea şi

asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale.

Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv unitar,

tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei diferă, fiind

maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor

ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile

unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie.

Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor

vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori, civilii şi militarii, descendenţii şi

ascendenţii etc.).

Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia vizată de

prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este esenţială pentru

a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de aplicare a dreptului (acte

individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai subiectele identificate, efectele

juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre judecătorească, o autorizaţie de

construcţie etc.).

27 De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă

ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere

publică de către administraţia publică centrală şi locală.” 28 De exemplu, art. 1 alin. 1 din Constituţie prevede că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi

indivizibil.”

44

Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie

reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un caz la

altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate elementele

particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici măcar necesar.

Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru identificarea conduitei de

urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De exemplu, Codul penal defineşte

infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul

acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar

putea produce.

Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui număr

sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula de drept se

construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de elementele concrete,

nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma astfel construită urmează în

aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile particulare pot crea prin elementele

conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice aplicabile.

Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de

către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi criteriul unic

de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de lege. În acest context,

distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum comportamentul concret a fost

sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare, dreptul devine o măsură egală pentru

indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte

care se deosebesc unul de altul.

Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu,

plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau

poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu,

în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei).

Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect predeterminat, ci

tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin

incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a

normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr

nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea

fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o

secţie sau circumscripţie electorală.

Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se

consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de

numărul situaţiilor în care norma este incidentă (şi a persoanelor aflate în aceste situaţii), ca şi de durata

aflării în vigoare a actului normativ.

Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în câte, ci

în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma juridică se aplică

în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă

efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin

ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate etc.). Dar şi într-o astfel de

situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor chemate la succesiune sau ale căror bunuri

fiind distruse, beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice

formate (raportul juridic de asigurare). Este evident că normele juridice reglementează raporturi sociale

în care apar întotdeauna subiecte de drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a

45

subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în

mod izolat, pentru declanşarea incidenţei normei.

Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că se

aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai

multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu, un

recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a

normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot afla în ipoteza legală, la care

se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat

aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp deoarece în momentul adoptării ei nu

se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu

termen).

În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii

şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin seamă de

necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. În acest

sens se afirmă că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel, legea „juridică” este

subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în

conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi prin conţinutul reglementării.

Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu

voinţa consacrată prin norma juridică, întrucât în caz contrar, de discordanţă între cele două, intervine

răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă în acord

cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel chemat să soluţioneze un

conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor,

raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii de acte juridice.

Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică

reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această trăsătură este

specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale. În general, norma

nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, fiind necesară

apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică,

adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei.

Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul sau de

natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte repararea

prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat. Declanşarea

răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de stat, întrucât cel

care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta de regulă, benevol, nici consecinţele sau efectele

antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau

chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate.

5.3 Structura normei juridice

În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura

tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a

acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori în alt

izvor de drept.

5.3.1 Structura logico-juridică a normei

Eficienţa socială a dreptului este condiţionată de cunoaşterea şi înţelegerea de către subiectele

vizate a cerinţelor normelor juridice. Din acest punct de vedere, subiectul vizat trebuie să ştie care este

comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei normei

46

juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logico-juridică, adică o alcătuire care indică în mod

necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte subiectele de drept

aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise.

Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea.

Uneori, aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse

în mai multe norme, chiar în diferite reglementări juridice (acte normative), ori unele elemente se

subînţeleg, unitatea lor apărând, în aceste cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei

chemaţi să le respecte sau să le aplice.

a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de

drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza

stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.

După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza poate fi

determinată şi relativ determinată.

Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de

aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. Astfel,

de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru

alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României.

Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de aplicare a

normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel, de exemplu, se

poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau de mai multe

obiecte determinate. În general, dreptul modern urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai

riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se

o garanţie a eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii.

După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza

poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare

legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi complexă,

atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă, totală sau

parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane se poate dispune,

printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai

mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică).

După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unică,

atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de

exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe

modalităţi de realizare a incidenţei legii.

Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca

împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de

exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a

victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur,

formele calificate sau deosebite de grave de omor).

Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie de

cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă

sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă.

După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un

anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea, şi cazuală când enumeră,

limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea.

47

b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de

către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.

După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi determinată sau

relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze

părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. Dispoziţia este relativ

determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre

cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur

şi simplu sau sub beneficiu de inventar).

După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia

onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i ajuta pe

cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este

cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul etc.) şi dispoziţii permisive care lasă

subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni

(de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului).

c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică măsurile

luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a

statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia,

patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.

După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile, administrative,

disciplinare etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.

După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de

dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra persoanei celui

vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate).

După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale vizează

bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de întârziere).

Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii,

avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, etc.).

După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu, nulitatea

absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru

amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele

legale prevăzute.

După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un

singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea, la

rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care se poate opta (de

pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe

sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială a averii). În cazul

sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii (potrivit regulilor

individualizării acestora), în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea

lor, conform dispoziţiilor legale.

Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de

acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop

diferit.

5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei

48

În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în

formularea legală a textului legislativ29, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind nevoie

de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă de

exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în

părţi, cărţi, titluri, capitole, articole, paragrafe, puncte, alineate.

Pentru asigurarea unui caracter unitar al legislaţiei, aşezarea normelor juridice trebuie să

respecte, pentru fiecare categorie de acte normative, reguli de redactare, formulare, o anumită

succesiune logică a acestora, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă, stabilită la rândul ei

prin lege de către Parlament şi a cărei aplicare şi control al respectării sunt în competenţa Consiliului

Legislativ.

Elementul de bază al structurii externe este articolul, care conţine, de regulă, o normă juridică.

Este, însă, posibil ca un articol să nu cuprindă o normă juridică completă, sau să cuprindă două sau

mai multe reguli de conduită, astfel că, o norma juridică, pentru a fi completă din punct de vedere al

elementelor sale intrinseci (care face posibilă aplicarea ei în mod independent) să fie nevoie să

cunoaştem două sau mai multe articole (texte) ale unui act normativ. De altfel, structura normei

juridice impune ca de fiecare dată să citim actul normativ în întregul său pentru a înţelege corect şi

deplin sensul şi finalitatea acestuia.

5.4 Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se face în baza anumitor criterii în mai multe categorii, ceea ce

ajută la înţelegerea sensului şi caracterului normei, la aprecierea în concret a conduitei de urmat de

către subiectele în drept, permiţând stabilirea legăturilor şi diferenţierilor dintre aceste reguli.

a. După caracterul lor normele pot fi imperative şi dispozitive.

Normele imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat şi care constă fie

dintr-o acţiune, fie dintr-o abstenţiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative şi

prohibitive.

Normele dispozitive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând subiectelor de drept

alegerea acesteia după propriul interes.

b. După conduita prescrisă subiectelor de drept, normele juridice pot fi onerative,

prohibitive şi permisive.

Normele onerative prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune, sancţionând conduita pasivă,

de inacţiune. Astfel, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, controlorii din corpul de control al

prefecturilor şi primăriilor au îndatorirea de a da dispoziţii obligatorii, în scris, agenţilor economici

controlaţi, pentru înlăturarea deficienţelor constatate. De obicei, în redactarea acestor norme sunt

întrebuinţate expresii ca “trebuie”, “este obligat”, “are îndatorirea” etc., dar ele pot să şi lipsească,

subînţelegându-se din context felul normei şi al conduitei prescrise.

Normele prohibitive interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă, la inacţiune, în

caz contrar sancţionând conduita activă, aşa cum este cazul majorităţii normelor penale ce

incriminează omorul, furtul, tâlhăria, etc. Astfel, legea interzice prezenţa oricărei persoane în cabinele

de vot în afara celui care votează. În cazul acestor norme se pot întrebuinţa expresii ca “se interzice”,

“nu poate “ , “este oprit” etc.

Normele permisive, numite şi dispozitive, sunt cele care fără a obliga sau fără a interzice o

anumită acţiune sau inacţiune, se caracterizează prin facultatea recunoscută subiectului de drept de a

29 Astfel, de exemplu art. 31 din Codul Familiei prevedea că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre

soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă

(sancţiunea)”.

49

opta pentru o anumită conduită din cadrul regulii juridice. Este cazul majorităţii normelor civile

reglementând contractele. O asemenea normă este şi prevederea conform căreia Preşedintele

României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect, printre altele, probleme de interes

naţional privind apărarea ţării. În cazul acestor norme se pot utiliza termenii ca “poate “, “este liber

să” etc.

La rândul lor, normele permisive pot fi de împuternicire, supletive, de stimulare şi de

recomandare.

normele de împuternicire consacră drepturi subiective, libertăţi (facultăţi) al căror exerciţiu

nu este obligatoriu pentru titular, aşa cum sunt drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,

drepturile subiective civile, etc. Astfel, de pildă, reglementarea civilă română prevedea că “minorul

de 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care, după lege,

poate dispune majorul”;

normele supletive lasă libertatea de acţiune şi opţiune a părţilor din raportul juridic dat, iar

în cazul în care acestea nu-şi exercită conduita prescrisă fac posibilă intervenţia organelor de stat

care suplinesc lipsa manifestării de voinţă a subiectului. Astfel, conform art. 40 din Codul anterior

al familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se puteau învoi ca soţul care a purtat în timpul

căsătoriei numele de familie al celuilalt să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa

luând act de această învoială. Dacă între soţi nu a intervenit o asemenea înţelegere sau dacă

instanţa nu a încuviinţat, atunci fiecare dintre foştii soţi va purta numele avut înainte de căsătorie;

normele de stimulare au ca scop să încurajeze o anumită acţiune, răsplătind pe autorul ei,

aşa cum sunt normele ce instituie recompense morale şi materiale în beneficiul unor persoane sau

organizaţii cu merite deosebite prin acordarea de ordine, distincţii etc., stabilind totodată şi

criteriile în baza cărora se poate beneficia în caz de îndeplinire a condiţiilor legale;

normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care o indică, fără a fi obligatorie în

a fi urmată şi de către alte subiecte de drept decât cele cărora le este destinat actul normativ. Este

situaţia frecventă în care statul, ca autor al reglementării, procedează în acest sens faţă de persoane

juridice private, organizaţii nestatale, asociaţii profesionale etc., în diverse domenii – de pildă, cel al

salarizării, al protecţiei muncii, - iar acestea din urmă preiau prevederile respective.

c. După gradul lor de generalitate sau sfera de aplicabilitate normele pot fi generale,

speciale şi de excepţie.

normele generale au cea mai largă sferă de aplicabilitate, fiind incidente pentru întreaga

ramură de drept sau instituţie juridică. Astfel, de pildă, normele penale cuprinse în partea generală

a Codului penal au caracterul de norme generale, aplicându-se tuturor raporturilor juridice penale,

inclusiv celor reglementate de partea specială a Codului sau chiar celor cuprinse în legile speciale;

normele speciale cuprind un domeniu mai limitat, dar sunt strâns legate de regulile

generale ale căror prevederi de principiu le guvernează, putând întotdeauna să vizeze aspecte

nereglementate din cadrul general sau reglementate în mod diferit;

normele de excepţie reglementează situaţii cu totul deosebite care derogă de la regula

generală sau specială (de exemplu, Codul muncii prevede în art. 32 că „pe durata executării unui

contract individual de muncă nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Prin excepţie,

salariatul poate fi supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi

angajator într-o nouă funcţie sau profesie ori urmează să presteze activitatea într-un loc de muncă

cu condiţii grele, vătămătoare sau periculoase.)

Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că pentru situaţii derogatorii de la norma generală

primesc aplicabilitate normele speciale sau de excepţie, după cum în caz de concurs între norma

specială şi cea de excepţie pentru soluţionarea aceluiaşi caz, va fi aplicată aceasta din urmă.

50

Pe de altă parte, se impune precizarea că raportul general – special - excepţional depinde şi de

sistemul de referinţă în cadrul căruia operăm. Astfel, deşi o normă este considerată generală într-o

anumită materie, ea poate apărea ca specială faţă de altă regulă din acelaşi domeniu. Astfel, normele

cuprinse din Legea nr. 3/1988 privind încheierea şi executarea contractelor economice sunt reguli

generale în raport cu normele speciale privind un gen determinant de contracte, cum sunt contractul

de furnizare, cel de antrepriză sau de transport, dar în acelaşi timp, normele legii în cauză ne apar ca

speciale în raport cu prevederile Codului civil referitoare la condiţiile de valabilitate pentru încheierea

contractelor şi care rămân dreptul comun în materie.

d. După modul lor de redactare normele pot fi complete şi incomplete.

Normele complete sunt acele reguli al căror conţinut (elemente componente) este exprimat

integral în actul normativ dat. Normele incomplete sunt acele reguli care nu cuprind toate elementele

componente (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune) în acelaşi act normativ, unele dintre acestea aflându-se

într-un alt act normativ deja existent (în cazul normelor de trimitere) sau care urmează să fie emis (cazul

normelor în alb).

Un exemplu de normă de trimitere îl reprezintă art. 36 din Codul muncii care prevede că

„Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncă în baza permisului de

muncă eliberat potrivit legii”, trimiţând astfel pentru completare la dispoziţiile Legii nr. 203/1999

privind permisele de muncă. Categoria normelor în alb este utilizată frecvent în materie

contravenţională, în sensul că legea reglementând anumite activităţi sau acţiuni stipulează că faptele ce

constituie abateri de la prevederile ei, precum şi sancţiunile corespunzătoare care se vor fixa pentru ele

urmează să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.

e. Mai există şi alte criterii de clasificare a normelor juridice în afara celor deja enunţate,

respectiv după conţinutul lor în norme materiale (de conţinut) şi norme procedurale (de formă) sau

după durata acţiunii lor în norme stabile sau permanente (cu durată nedeterminată) şi norme temporare

(cu durată determinată).

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Efectele produse de normele juridice se raportează în mod necesar la trei aspecte esenţiale:

unul temporal (de când şi până când se va aplica norma juridică, respectiv cum se succed în timp

normele juridice), unul spaţial (pe ce teritoriu produce efecte norma juridică) şi unul personală (cui se

adresează/aplică norma juridică). Ca urmare, norma juridică trebuie studiată sub aspectul acţiunii sale

în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp

Ca regulă, o normă juridică va produce efecte juridice atâta timp cât ea este activă, adică atâta

timp cât ea se află în vigoare. Momentul din care începe să producă efecte juridice un act normativ,

trebuie corelat cu cel al publicării lui, al aducerii sale la cunoştinţa celor vizaţi, astfel ca nimeni să nu

poată invoca în apărarea sa necunoaşterea legii (principiul nemo censetur ignorare legem). Din acest punct de

vedere, norma juridică poate intra în vigoare chiar din momentul publicării sale (cazul nostru conform

Constituţiei din 1991), la un alt moment stabilit de principiu (în cazul nostru, prin Constituţia actuală,

la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial) sau la un moment expres indicat chiar prin textul actului

normativ ce va fi publicat (moment care poate coincide cu cel al publicării). În cazul actelor

autorităţilor administraţiei publice locale, acestea intră în vigoare prin aducere la cunoştinţă publică

dacă au caracter normativ, respectiv prin comunicare dacă au caracter individual.

Principiul fundamental care guvernează această materie este cel al aplicării imediate a legii noi

şi excluderea acţiunii legii vechi în măsura în care o asemenea reglementare există (“lex posteriori derogant

lex anteriori”), adică exercitarea efectelor juridice asupra actelor şi faptelor surprinse în curs de

51

desfăşurare, cât şi asupra celor ce urmează să apară în viitor. În dreptul penal acest principiu este

consacrat expres (art.10 din Codul Penal) sub denumirea “activităţii legii penale”, în conformitate cu

care legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite cât ea se află în vigoare. Raţiunea instituirii

principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin superioritatea noii reglementări care reprezintă

un progres juridic în materie, asigurarea unităţii legislative pe întreg teritoriul statului, asigurarea unei

stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea prin situaţiile nou create.

Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I) după ce au fost adoptate de

Parlament cu respectarea procedurii stabilite, inclusiv promulgarea lor de către Preşedintele Republicii.

Prin publicarea legii există prezumţia că ea devine cunoscută de către subiectele de drept care sunt

chemate să o respecte, nimeni neputând invoca în apărarea sa necunoaşterea legii pentru actele şi

faptele cu conţinut juridic pe care le-a săvârşit.

Uneori, pentru considerente de celeritate, legea poate intra în vigoare din chiar momentul

adoptării sale, dar aceasta constituie o situaţie de excepţie pentru cazuri deosebit de urgente (calamităţi

naturale, stare de război etc.). În mod practic, întotdeauna între adoptarea legii, inclusiv promulgarea ei

şi publicarea acesteia în mod oficial, există un anumit interval de timp care se poate prelungi chiar până

la dată luării la cunoştinţă a conţinutului reglementării prin difuzarea Monitorului Oficial, ceea ce

antrenează noi decalaje de timp.

Întrucât legea urmează să se aplice acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare

(“tempus regit actum”) se poate deduce că ea acţionează numai pentru viitor, neavând putere pentru

trecut, implicând caracterul neretroactiv al acesteia. Principiul neretroactivităţii legii îşi are raţiunea în

faptul că nimeni nu-şi poate dirija conduita după reguli care încă nu există şi nimănui nu i se poate

aplica o sancţiune pentru o faptă care nu era prohibită sau, dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.

Principiul neretroactivităţii a primit o consacrare constituţională (legea nu poate dispune decât pentru

viitor), fiind formulat şi în legislaţia civilă şi în cea penală. Neretroactivitatea legii constituie o

prezumţie absolută ce nu poate fi înlăturată decât de legiuitor atunci când, în mod excepţional şi

expres, emite reglementări cu efect retroactiv.

Actele normative produc efecte pentru viitor deoarece subiectele trebuie să-şi conformeze

conduita faţă de o lege existentă şi cunoscută, iar intrarea legii în vigoare la o dată ulterioară publicării

este determinată de necesitatea luării unor măsuri organizatorice vizând punerea în aplicare a acesteia.

De la principiul neretroactivităţii legii există însă, justificat, unele excepţii. O primă excepţie o

reprezintă prevederile retroactive, ce rezidă în acele situaţii în care legea nouă se aplică sau intră în

vigoare la o dată anterioară publicării (adoptării) ei, vizând cazuri care fiinţau într-o perioadă în care

legea nu exista încă, indiferent dacă se aplicau sau nu alte acte normative.

În această categorie intră următoarele acte normative:

actele care indică expres data sau perioada până la care retroactivează;

în unele sisteme, actele de interpretare (interpretative) ale unor reglementări aflate deja în

vigoare şi prin care se lămuresc prevederile neclare sau neclarificate de vechea lege în scopul unei

corecte aplicări a acesteia. Noul nostru Cod civil prevede expres în art. 9 alin 2 că „norma interpretativă

produce efecte numai pentru viitor”.

actele de dezincriminare (care nu mai consideră ca abatere fapte anterior incriminate penal,

administrativ sau disciplinar), ca şi cele care stabilesc sancţiuni mai uşoare (blânde) decât

reglementările anterioare au prioritate ca legi mai favorabile faţă de actele care au incriminat ori au

sancţionat acelaşi gen de fapte, aplicându-se retroactiv pentru conduite trecute însă nesancţionate sau

pentru sancţiuni care deşi aplicate nu au fost executate sub imperiul vechii legi;

52

actele de amnistie, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită şi cele de graţiere

(normativă şi individuală) care au ca efect înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori a

comutării acesteia în alta, mai uşoară;

legile procesuale (procedurale) pot fi considerate în parte având şi efect retroactiv,

deoarece ele se vor aplica pentru cazurile în curs de soluţionare ce au ca obiect fapte cunoscute sub

imperiul vechii legi, dar nerezolvate încă şi care, indiferent de legea materială ce le guvernează, vor

cădea şi sub incidenţa unor norme de procedură cu totul noi (de exemplu, în privinţa termenelor de

recurs);

au caracter retroactiv legile de anulare sau de suspendare a altor acte normative sau a unor

acte juridice individuale anterior emise, întrucât îşi întind efectele în timp până la data apariţiei acesteia

din urmă.

Retroactivitatea legii, spre deosebire de neretroactivitate, trebuie să fie întotdeauna expres

prevăzută pentru fiecare act normativ, legiuitorul dorind să confere respectivului act acest caracter.

O a doua categorie de excepţii de la principiul neretroactivităţii legii o formează reglementările

ultraactive, adică acele acte normative care supravieţuiesc, producând efecte şi după data ieşirii lor din

vigoare. În cadrul acestora sunt cuprinse:

legile anterioare pentru care noile acte normative indică situaţiile sau durata ori data până la

care cele dintâi se mai aplică, recunoscându-le efectele juridice concomitent cu noile reglementări;

legile temporare sau cu termen care se aplică situaţiilor născute sub imperiul lor, inclusiv

celor nesoluţionate, chiar dacă legea a ieşit între timp din vigoare, aşa cum este cazul actelor adoptate

pentru situaţii provizorii, cum ar fi starea de război, calamităţile naturale, epidemiile etc.

legile (mai favorabile) care nu incriminau, dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele

fapte se vor aplica acelora care le-au săvârşit sub imperiul vechii legi, dacă sancţiunile nu au fost

aplicate sau deşi aplicate nu au fost executate, chiar dacă între timp a apărut o nouă lege care

incriminează sau sancţionează mai aspru aceeaşi categorie de fapte;

unele prevederi ale legilor procesuale anterioare (vizând instanţele de judecată sesizate şi

rămase competente în soluţionarea unor cauze aflate pe rol, termenele procesuale, se pot menţine şi în

condiţiile intervenirii unor noi reglementări pentru situaţiile în curs de soluţionare aplicându-se legea în

vigoare la data respectivă.

Supravieţuirea legii vechi poate să rezulte dintr-o prevedere expresă a noii legi sau poate fi

dedusă pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea noii legi.

Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul normativ se află

în vigoare, producând efecte juridice obligatorii, cuprinsă între momentul intrării în vigoare şi cel al

ieşirii din vigoare a actului respectiv. Această durată nu poate fi, de regulă, anticipată de legiuitor decât

cu mici excepţii, de exemplu, în cazul legii bugetului de stat. În cazul legilor temporare se poate

prevedea fie data certă a ieşirii din vigoare, fie durata acţiunii lor, cum este, de exemplu, încetarea

evenimentelor care le-au determinat apariţia sau substituirea lor. În cazul acestor legi, acţiunea lor se

extinde asupra actelor şi faptelor săvârşite cât timp erau în vigoare, chiar dacă acestea nu au fost

soluţionate în acel interval de timp limitat (a se vedea în acest sens art.16 din Codul Penal ).

Încetarea efectelor juridice ale actelor normative reprezintă momentul din care acestea nu mai

sunt obligatorii. În mod obligatoriu, actele ies din vigoare prin apariţia unei noi reglementări care

desfiinţează vechea reglementare, operaţiune numită abrogare sau scoatere din vigoare, prin care

încetează aplicarea actului vechi. Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin

forţa juridică egală cu actul desfiinţat.

După modul în care se prevede sau nu desfiinţarea actului anterior, abrogarea poate fi expresă

şi tacită, iar cea expresă la rândul ei poate fi directă şi indirectă.

53

Abrogarea expresă directă reprezintă situaţia în care noul act normativ indică actul anterior sau

unele norme cuprinse în aceasta care-şi încetează valabilitatea, aplicabilitatea.

Abrogarea expresă indirectă este situaţia în care noul act menţionează doar faptul că orice act

normativ anterior sau prevederi ori dispoziţii contrare se abrogă, fără a face o determinare certă a

acestora.

Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când fără ca noua lege să menţioneze care sunt actele

normative vechi sau normele anterioare desfiinţate, contradictorialitatea dintre cele două reglementări

impune cu prioritate actul normativ nou.

Sub aspectul întinderii efectelor abrogării, aceasta poate fi totală, când se desfiinţează în

întregime actul anterior şi parţială, când desfiinţarea vizează doar unele prevederi şi nu actul în

totalitatea lui. Toate criteriile de abrogare indicate deja se pot combina între ele (abrogarea expresă,

directă, totală).

Căderea în desuetudine este o formă mai rară de încetare a efectelor juridice ale actelor normative,

mai ales în dreptul modern, şi apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice care

nu mai fac aplicabile vechile norme, chiar dacă nu s-a dispus abrogarea acestora printr-un nou act

normativ.

5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem determinarea limitelor teritoriale înăuntrul

cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens, distingem aspectul intern sau naţional şi aspectul

extern sau internaţional al aplicării legii.

Pornind de la principiul suveranităţii de stat şi supremaţiei puterii în interiorul statului, legile

sunt obligatorii pe acel teritoriu ca rezultat al competenţei teritoriale exclusive a organelor de stat, ca şi

pentru toate subiectele de drept aflate pe acel teritoriu, operând în acest sens principiul teritorialităţii legii.

Astfel, actele normative ale organelor centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul

naţional, iar cele ale organelor locale produc efecte numai în limitele unităţilor administrativ-teritoriale

în care ele funcţionează. Aceasta, bineînţeles, nu exclude posibilitatea ca actele unor organe centrale să

poată produce efecte limitate numai la o anumită zonă a teritoriului naţional, inclusiv unitatea

administrativ-teritorială, iar cele ale unui organ local numai pe o „porţiune” din acea unitate, cum ar fi

în situaţia producerii unor calamităţi naturale limitate ca întindere.

În cazul statelor federale sau federative actele organelor federale sau federative produc efecte

asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, după cum actele acestora din urmă au efecte

limitate numai în interiorul statului component. În acest caz de conflict între cele două legi se aplică,

de regulă, legea federală (unională) sau legea indicată prin normele care reglementează conflictele între

autoritatea centrală şi cea locală.

Pe teritoriul statului naţional unitar se aplică numai un singur gen de legi provenind de la

organele centrale unice. Cu toate acestea, considerente de ordin local, tradiţii istorice etc., pot duce la

coexistenţa unor modalităţi diferite de reglementare a unor instituţii de acelaşi fel. În acest sens, în ţara

noastră, sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut diferenţieri esenţiale în Transilvania şi o parte din

nordul Moldovei unde exista sistemul cărţilor funciare spre deosebire de Muntenia, Oltenia, Dobrogea

şi cea mai mare parte a Moldovei unde s-a instituit Registrul de inscripţiuni şi transcripţiuni.

În ceea ce priveşte aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu, efectele se vor determina

pornind de la principiul suveranităţii teritoriale a statului şi în domeniul activităţii normative, ceea ce

înseamnă aplicarea în exclusivitate a legii naţionale şi înlăturarea legii străine.

În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea teritorială,

precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestora. Delimitarea teritorială a statelor se face prin

frontiere. Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti aflate în afara graniţelor

naţionale sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.

54

Faptul că sediile diplomatice dispun de inviolabilitate nu se datorează scoaterii respectivelor

zone de sub suveranitatea statului de reşedinţă al misiunii şi nici pentru că zona respectivă ar fi un

teritoriu al statului aparţinător misiunii (acreditant), ci este rezultatul recunoaşterii de către statul de

reşedinţă a imunităţii şi privilegiilor diplomatice unanim admise în dreptul internaţional public şi

absolut necesare unei desfăşurări normale a activităţii diplomatice.

Principiul teritorialităţii legii acţionează în mod specific în diferite ramuri de drept. Astfel, legea

penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, iar forma exterioară a actelor (civile) este

supusă legilor ţării unde se întocmeşte actul (locus regit actum).

Uneori este posibil ca pe teritoriul ţării noastre să-şi producă efectele şi legea străină, prin

soluţionarea unor cazuri individuale, mai ales în ipostaza în care situaţiile juridice vizează şi un subiect

străin (naştere, căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietăţii etc.), putând apărea aşa-numitul

conflict de legi, între legea românească şi cea străină, mai ales datorită diferenţelor de conţinut între

reglementări. Chiar dacă pentru unele situaţii se va aplica legea străină, această rezolvare nu se va face

în baza unei proprii autorităţi a ei, deoarece s-ar încălca suveranitatea statului român, ci tot în temeiul

legii interne şi a dreptului nostru ale cărui norme conflictuale prevăd cazurile şi condiţiile limitative de

aplicare a legii străine (de exemplu, Cartea a VII-a din Noul Cod civil). Aspectul internaţional al

acţiunii legii vizează acele raporturi juridice în care apare un element străin. Aplicarea legii străine este

însă condiţionată în mod esenţial de existenţa unei compatibilităţi între ea şi principiile de bază ale

dreptului nostru, precum şi de existenţa reciprocităţii juridice între statul român şi cel străin în cauza

dată, norma conflictuală făcând trimiterea necesară la legea aplicabilă într-o situaţie dată.

55

CAPITOLUL 6 SISTEMUL DREPTULUI

Structura capitolului:

6.1 Noţiunea de sistem al dreptului

6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului

6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului

6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

cunoaşterea sistemului dreptului şi a principalelor componente ale acestuia;

să definească conceptul de sistem de drept şi să precizeze principalele componente ale

acestuia;

să explice raporturile dintre sistemul dreptului şi sistemul juridic;

să precizeze criteriile principale şi secundare de delimitare a componentelor sistemului

dreptului;

să reliefeze evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului;

să descrie principalele diviziuni şi ramuri ale dreptului românesc;

să diferenţieze ramura de drept de instituţia juridică;

să formuleze opinii privitoare la posibile evoluţii viitoare ale sistemului dreptului românesc;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 85’

Termeni cheie: sistem juridic, sistemul dreptului, drept public, drept privat, ramură de drept,

instituţie juridică.

Obiectiv fundamental:

Obiective operaţionale:

56

6.1 Noţiunea sistemului dreptului

Societatea cunoaşte în evoluţia sa o multitudine de relaţii sociale dintre cele mai diverse, bazate

în multe cazuri pe interese contrare ale părţilor implicate. Înlăturarea posibilităţii producerii în acest

context a unor efecte nedorite devine posibilă prin intervenţia statului şi autorităţilor sale, cu ajutorul

unor instrumente specifice, aparţinând dreptului. Această intervenţie determină existenţa şi acţiunea în

societate, în orice moment, a unui număr deosebit de mare de norme juridice, caracterizate de o lipsă

de omogenitate în ceea ce priveşte forma şi conţinutul lor. Cu toate acestea, normele juridice în

ansamblul lor nu constituie un simplu conglomerat, într-o dispunere aleatoare, ci formează un ansamblu

unitar şi intercondiţionat de norme, cu o structură bine determinată, adică un sistem. Abordarea ca sistem a

normelor juridice este susţinută pe de o parte, de faptul că acestea prezintă caracteristici similare, deşi

în acelaşi timp îşi păstrează individualitatea, şi pe de altă parte de faptul că între acestea se manifestă

relaţii specifice de interdependenţă.

În sensul celor de mai sus, unitatea de sistem a dreptului este determinată de cauza comună a

normelor juridice (situaţia concretă social-economică a societăţii respective sau factorii de configurare

a dreptului), de comunitatea principiilor fundamentale ale reglementării normative, precum şi de

caracterul omogen al formelor de exprimare a dreptului. De cealaltă parte, a interrelaţiilor care se

manifestă între diferitele norme juridice, avem în vedere faptul că unele dintre acestea devin

determinant pentru altele sau, după caz, vin în completarea lor în măsura în care există unele lacune

legislative (de exemplu, normele de drept constituţional au caracter determinant în raport cu celelalte

norme de drept public sau privat, iar normele dreptului civil sunt norme de drept comun în raport cu

normele de drept comercial).

Prin definiţie, totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat şi aflate într-o strânsă

unitate, grupate în părţi interdependente şi subordonate aceloraşi principii reprezintă sistemul de

drept al unei societăţi. Sistemul de drept nu trebuie confundat cu sistemul juridic al societăţii, care are

o arie de cuprindere mult mai largă şi, ca atare, îl include pe primul.

Sistemul dreptului, care se include în sistemul juridic, ne dezvăluie structura internă

(organizarea) dreptului bazată pe unitatea normelor juridice şi pe gruparea (diviziunea) lor în anumite

părţi, respectiv instituţii şi ramuri de drept interdependente. Unitatea sistemului de drept nu poate

exclude diversitatea normelor juridice şi a grupării lor diferenţiate, dată fiind marea varietate a

raporturilor sociale reglementate juridic.

Sistemul de drept se compune din următoarele elemente: norma juridică (element de bază sau

structural având o minimă generalitate), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept

(element de maximă generalitate în cadrul sistemului).

Cunoaşterea şi înţelegerea sistemului de drept, precum şi a elementelor sale componente

contribuie în procesul de elaborare a dreptului la descoperirea lacunelor legislative (a raporturilor sociale

care trebuie reglementate), a reglementărilor deficitare (defectuoase sau insuficiente), la eliminarea

normelor perimate sau necorelate cu altele, asigurând o unitate dinamică a sistemului juridic aflat într-o

necontenită mişcare impusă de evoluţia relaţiilor sociale. În procesul aplicării dreptului, cunoaşterea

sistemului dreptului contribuie la asigurarea corelării tuturor normelor juridice aplicabile aceloraşi

situaţii, inclusiv în rezolvarea oricărei situaţii concrete, chiar nereglementate şi în care devine necesară

recurgerea la principiile fundamentale ale dreptului sau la cele generale ale ramurilor de drept, prin

metoda analogiei.

Nu în ultimul rând, cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă didactică şi ştiinţifică, mai

ales în activitatea de cercetare juridică propriu-zisă.

57

Sistemul dreptului nu trebuie confundat, de asemenea, nici cu sistematizarea dreptului sau

sistematizarea legislaţiei ori a actelor normative. Sistemul dreptului ne dezvăluie structura internă a

dreptului, modul său de organizare bazat pe unitatea normelor juridice şi pe diviziunea sa, gruparea

acestora în elemente sau părţi interdependente alcătuite din norme, (instituţii juridice sau ramuri de

drept). De cealaltă parte, sistematizarea legislaţiei sau cea legislativă vizează aspectul extern sau modul

de manifestare a sistemului, adică gruparea unitară a normelor în acte normative sau izvoare de drept

(sistemul actelor normative, respectiv sistemul izvoarelor de drept).

Sistemul de drept există independent şi indiferent de sistematizarea izvoarelor, dar

sistematizarea ajută la o mai bună cunoaştere organizată a sistemului juridic, după cum, la rând său,

sistemul de drept influenţează modul de sistematizare a legislaţiei.

6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele este cel

al obiectul reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit

consacrarea normativă. Criteriul utilizat are un caracter obiectiv în formarea şi delimitarea instituţiilor

juridice şi a ramurilor de drept.

Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme o formează instituţia

juridică întrucât aceasta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită grupă sau categorie

unitară de relaţii sociale determinând astfel o sferă aparte de raporturi juridice. În acest sens, de exemplu,

distingem instituţia cetăţeniei în dreptul constituţional, a succesiunii în dreptul civil, a căsătoriei în

dreptul familiei, a infracţiunii în dreptul penal, a căilor de atac în dreptul procesual civil sau procesual

penal ş.a.m.d.

Alteori, chiar în cadrul unei instituţii, datorită marii diversităţi de norme se pot realiza grupări

unitare şi mai restrânse a regulilor. În acest sens, instituţia proprietăţii din dreptul civil cuprinde

instituţiile proprietăţii mobiliare şi a celei imobiliare, a celei agricole, industriale, comerciale şi

financiare sau a celei publice şi a celei private etc.

Instituţia juridică poate grupa norme aparţinând exclusiv unei ramuri de drept, aşa cum este

cazul succesiunii în dreptul civil sau a pedepsei în dreptul penal, în vreme ce în situaţia proprietăţii sunt

grupate atât norme ale dreptului civil, cât şi norme de drept constituţional, administrativ, financiar,

penal etc.

Sfera cea mai largă de grupare a normelor juridice şi de cuprindere a instituţiilor de drept pe

baza criteriului obiectului de reglementare o constituie ramura de drept. Astfel, relaţiile specifice

activităţii de instituire, exercitare şi limitare a puterii în stat au dus la constituirea normelor care le

reglementează în ramura dreptului constituţional, relaţiile din sfera puterii executive au condus la

formarea dreptului administrativ, cele din sfera puterii judecătoreşti la dreptul procesual civil şi

procesual penal. În mod similar, relaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale care se stabilesc între persoane

fizice, între cele juridice precum şi între cele două categorii în baza egalităţii părţilor, formează obiectul

dreptului civil. În acelaşi sens, normele care reglementează raporturile juridice generate prin săvârşirea

unor fapte periculoase denumite infracţiuni, precum şi pedepsele aplicabile pentru comiterea acestora

au dus la constituirea ramurii dreptului penal.

Uneori, obiectul reglementării juridice privit în mod izolat nu este suficient drept criteriu de

constituire sau delimitare a instituţiei sau a ramurii de drept, deoarece el are un anumit grad de

relativitate dat de faptul că legiuitorul, prin edictarea normelor, nu urmăreşte atât abordarea normativă

a unor relaţii sociale omogene, ci, mai degrabă, reglementarea juridică unitară a unor relaţii sociale,

indiferent de incidenţa mai multor ramuri de drept. O asemenea abordare se justifică şi prin aceea că

reglementarea şi actul normativ care o cuprinde trebuie să corespundă, în primul rând, unor exigenţe

58

practice de aplicare şi nu unor considerente de ordin pedagogic, didactic. Pe de altă parte, un anumit

grup de relaţii sociale devine autonom tocmai pentru că este reglementat într-un mod specific prin

drept, or ceea ce se înţelege prin unitatea relaţiilor sociale este dat chiar de o anumită categorie de

norme distinctă de alte reguli juridice.

Insuficienţa criteriului obiectului de reglementare a dus la apariţia aşa-numitor criterii secundare

sau auxiliare de grupare a normelor juridice.

Metoda de reglementare reprezintă modul în care norma juridică prevede sau impune desfăşurarea

raportului social, ceea ce conduce evident la o diferenţiere netă între regulile având acelaşi obiect de

reglementare. În acest sens, se distinge metoda autoritarismului sau subordonării, a egalităţii, a

recomandării etc. De exemplu, atât în dreptul civil cât şi în cel financiar există raporturi juridice

patrimoniale sau cu conţinut material, dar în prima ramură de drept operează principiul egalităţii

părţilor care au deplină autonomie de a intra sau nu în respectiva relaţie juridică, în timp ce în cea de a

doua ramură, raporturile se formează în mod unilateral şi autoritar, operând subordonarea faţă de

autoritatea publică ce are competenţă în materie.

Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar, deoarece se adaugă criteriului obiectului de

reglementare, dar reprezintă şi un criteriu de natură subiectivă, spre deosebire de primul, prin modul în

care poate fi instituit de legiuitor în derularea raporturilor sociale. Astfel, de exemplu, în materia

circulaţiei imobilelor legea poate lăsa desfăşurarea raporturilor pe seama voinţei exclusive a părţilor

(egalitatea părţilor şi consensualismul, de exemplu în cazul înstrăinării bunurilor particularilor), după

cum poate prevedea şi situaţii de derulare a relaţiilor juridice în baza voinţei statului, cum se întâmplă

în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau al confiscării unor bunuri (metoda

autoritarismului).

Unii autori desemnează drept criteriu auxiliar principiile comune sau fundamentale, ca reguli de bază

comune majorităţii normelor de drept ce compun sistemul juridic ori o ramură de drept. Este adevărat

că principiul de drept poate influenţa în mod hotărâtor componentele structurale ale sistemului,

instituţia sau ramura juridică. Astfel, principiul legalităţii incriminării din dreptul penal este acea regulă

în conformitate cu care legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică

infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte (art. 2 C. pen.). Deşi din

formularea acestui principiu s-ar părea că el este o regulă de bază aplicabilă numai dreptului penal,

trebuie să subliniem că, pe o parte şi în alte ramuri de drept legea prevede fapte care constituie abateri,

contravenţii etc., precum şi sancţiunile care se aplică acestora, iar pe de altă parte, legalitatea

incriminării nu este decât o aplicare particulară a principiului fundamental al legalităţii, care operează în

toate ramurile dreptului. În acelaşi sens, vom întâlni acţiunea principiului bunei credinţe atât în dreptul

civil, cât şi în cel penal, financiar, administrativ, internaţional public etc. Ca urmare, putem afirma că

principiul de drept comun sau general nu poate delimita în mod izolat şi net ramura şi instituţia

juridică de alte componente structurale similare.

Interesul social constituie un alt criteriu auxiliar de formare şi de diferenţiere a ramurilor de

drept, prin desprinderea unor raporturi juridice de altele înrudite, proces care prin amploare şi

consistenţă prezintă o importanţă socială aparte la un moment dat. Astfel, dreptul familiei s-a desprins

de dreptul civil datorită multiplicării reglementărilor specifice instituite, inclusiv sub aspectul codificării

acestora, ca expresie a nevoii de ocrotire deosebită pe plan social a familiei în perioada contemporană.

Uneori, chiar dezvoltarea unei instituţii juridice poate duce, prin amploarea reglementărilor sale, la

apariţia unei subramuri de drept, aşa cum este cazul dreptului transporturilor, desprins din dreptul

civil, al contenciosului administrativ sau dreptului funcţiei publice în cadrul dreptului administrativ.

Alteori, confluenţa unor reglementări în diferite ramuri de drept poate da naştere la formarea

unor instituţii sau ramuri de hotar şi a unor ştiinţe juridice interdisciplinare, cum este cazul dreptului

penal internaţional sau al dreptului umanitar.

59

În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii normelor juridice, deşi acesta este uneori invocat drept

criteriu auxiliar, credem că nu poate fi reţinut pentru distincţia între ramurile de drept, întrucât, de

exemplu, acelaşi raport juridic, cum este cazul celui de creanţă, poate fi apărat prin mai multe mijloace

(de drept civil, penal, administrativ financiar) specifice diferitelor ramuri de drept (obligaţia de

restituire, sancţiunea pentru furt, penalităţile sau dobânzile pentru întârzierea în restituire etc.)

Ramurile de drept, instituţiile juridice şi normele de drept, ca elemente structurale ale

sistemului de drept, sunt strâns legate între ele. Ramura de drept cuprinde, în general, mai multe

instituţii juridice, alcătuite la rândul lor din numeroase norme înrudite între ele prin obiectul de

reglementare.

În principiu, ramurile de drept beneficiază de o reglementare aparte şi sistematizată prin coduri

aşa cum este, de exemplu, cazul dreptului civil, penal, al familiei sau muncii, dar alteori, chiar instituţia

juridică poate fi consacrată prin coduri proprii, cum ar fi, de pildă, codul contravenţiilor sau codul de

procedură administrativă în cadrul dreptului administrativ, cunoscute în legislaţia unor ţări. Pot exista

şi situaţii în care codul nu are legătură numai cu o singură ramură de drept, ci cu mai multe, cum este

cazul codului vamal, al codului silvic, al codului aerian etc.

6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului

Sistemul de drept are un caracter istoric, în sensul că fiecărui tip istoric de drept îi corespunde

un anumit sistem al normelor juridice, determinat de condiţiile vieţii materiale şi spirituale, de interesul

social general sau cel al guvernanţilor, de gradul de cultură şi civilizaţie al unei anumite societăţi. Se

impune astfel observaţia că sistemul dreptului nu are un caracter imuabil, dat pentru totdeauna şi

neschimbător, ci el evoluează în sensul apariţiei, transformării şi dispariţiei unor ramuri şi instituţii

juridice, prin transformările înregistrate de normele juridice care stau la baza sa. Astfel, de exemplu,

fundamentarea teoretică şi aplicarea practică a principului separaţiei puterilor în stat a dus, printre

altele, la constituirea dreptului constituţional şi a celui administrativ care, iniţial, erau reunite în cadrul

dreptului public. Apariţia, evoluţia şi dispariţia unor relaţii sociale influenţează în mod hotărâtor

structura sistemului de drept.

Totuşi, relativa independenţă a dreptului faţă de baza sa determinantă a permis uneori

menţinerea unor structuri juridice chiar în discordanţă cu o anumită stare socială, fie prin rămânerea în

urmă a juridicului faţă de noile realităţi, fie printr-o evoluţie rapidă a acestuia în sensul anticipării

viitoarei dezvoltări sociale. Aşa este, de exemplu, cazul menţinerii instituţiei arbitrajului privat în Codul

de procedură civilă, deşi rezolvarea litigiilor revine numai organelor instituite prin lege, iar nu unei

justiţii private sau cazul reglementării internaţionale a utilizării spaţiului cosmic în scopuri paşnice, care

intervine într-un domeniu în care activităţile umane de explorare, dar mai ales de exploatare, se află

încă la începuturi.

De-a lungul timpului au existat numeroase şi variate încercări de găsire ale unor structuri

adecvate sistemelor de drept care s-au succedat. Astfel, în Antichitate, când încă nu erau formate

ramurile de drept în sensul lor actual, s-a adoptat o diviziune a sistemului juridic devenită

fundamentală şi pentru societăţile de mai târziu şi anume în drept public şi drept privat.

Dreptul public era considerat ca destinat a ocroti interesele societăţii, inclusiv ale statului, iar

dreptul privat pe cele ale cetăţenilor sau indivizilor luaţi în mod izolat, aşa cum se arată într-o celebră

definiţie dată de jurisconsultul roman Ulpian.

Dreptul roman a mai cunoscut şi alte diviziuni, mai puţin importante, cum a fost dreptul

pretorian, alcătuit de pretori care l-au creat în scopul perfecţionării dreptului civil. De asemenea, mai

exista dreptul comun (jus commune), format din norme generale şi dreptul de excepţie (jus singulare),

cuprinzând reguli care derogau de la dreptul comun. În sfârşit, exista sub aspectul provenienţei sale şi

60

a modului de consacrare şi dreptul scris şi cel nescris, după cum normele care îl alcătuiau erau

consacrate prin acte normative (legi, decrete, edicte, constituţii) ori erau cuprinse în obiceiuri juridice

(cutume).

Numeroase diviziuni ulterioare ale sistemelor de drept s-au inspirat din aceste criterii. Astfel,

dreptul natural era considerat creaţia naturii, iar ulterior a fost recunoscută existenţa dreptului pozitiv,

creaţia omului. Dezvoltarea în Evul Mediu a bisericii ca instituţie creatoare şi de aplicare a dreptului a

condus la scindarea dreptului pozitiv în drept laic, produs al autorităţii de stat şi drept canonic sau bisericesc,

produs al autorităţii ecleziastice.

Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat a fost abordată şi de Mircea Djuvara, care

evidenţiază şi alte diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (norme care se aplică numai statelor care

le-au elaborat) şi dreptul extern (cuprinde norme de drept care se referă la raporturile dintre state sau

dintre cetăţenii unor state diferite); dreptul determinator (determină ce trebuie să facă persoanele) şi dreptul

sancţionator (cel care organizează sancţiunile, reacţia socială la conduita individului care este contrară

dreptului determinator30).

În concepţia lui Mircea Djuvara privitoare la diviziunea drept public-drept privat, criteriul

distincţiei pare a fi utilitatea urmărită de normele juridice. După cum interesul protejat de norma

juridică priveşte statul sau un particular, după cum scopul urmărit de o dispoziţie legală este acela de a

satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla în faţa unei norme de drept privat sau

în faţa unei norme de drept public. Astfel, organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar

interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte şi la responsabilitatea

obişnuită între particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul

public fac parte: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul

procesual (penal şi civil), dreptul internaţional public, iar din grupa dreptului privat celelalte ramuri:

dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc. Deşi distincţia este aparent foarte clară,

trebuie observat că respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul rând întreaga

societate, pentru că aceasta fiinţează şi evoluează numai dacă respectarea normelor juridice este

asigurată. Datorită evoluţiei de ansamblu a societăţii, statul intervine în raporturile persoanelor şi

organizaţiilor particulare în scopul apărării intereselor generale ale societăţii. Ca urmare, se nasc o serie

de norme şi instituţii care după concepţia ulpiană aparţin dreptului privat, dar din punct de vedere al

scopului urmărit au un caracter public, neputând fi ignorate interdependenţele existente între cele două

domenii. În evoluţia actuală a societăţii, se poate remarca faptul că dreptul public domină tot mai mult

dreptul privat, deşi trebuie admis totodată că dreptul privat exercită la rândul său o influenţă

consistentă asupra dreptului public. Similar, influenţe reciproce se resimt în interiorul celor două mari

diviziuni, între diferite ramuri. Există astfel o anumită ierarhie între ramurile de drept, chiar dacă

aceasta este una relativă (în dreptul public, vârful ierarhiei este reprezentat de dreptul constituţional, iar

în dreptul privat, dreptul civil are o poziţie specială, de drept comun)..

O „ierarhizare” similară ar exista şi între dreptul intern şi cel internaţional. În unele concepţii,

anterioritatea şi prioritatea aparţine dreptului internaţional, întrucât statele se formează şi funcţionează,

în relaţiile dintre ele, pe baza principiilor de drept internaţional (suveranitatea, autodeterminarea

popoarelor), iar dreptul intern este expresia suveranităţii. Dimpotrivă, în alte concepţii, dreptul

internaţional este creaţia statelor, manifestarea de voinţă a acestora, şi ca urmare, preeminenţa aparţine

dreptului intern. Din punct de vedere cronologic, dreptul intern precede dreptul internaţional; în

Antichitate, Evul Mediu şi epoca modernă existau de altfel puţine reguli în acest domeniu, iar statele se

creau exclusiv în funcţie de raporturi de forţă, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot în

funcţie de aceasta. Dreptul intern şi cel internaţional se află într-o permanentă intercondiţionare şi

30 C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 19

61

astăzi: noile state se nasc pe baza voinţei sau popoarelor care le compun, dar această voinţă este ea

însăşi un principiu de drept internaţional şi trebuie să fie conformă cu alte principii (de exemplu

respectarea integrităţii teritoriale a altora), după cum statul nou format are nevoie de recunoaşterea

altor state. Nerecunoaşterea statului nou-format de către alte state nu face însă ca dreptul său intern să

nu mai fiinţeze. Recunoaşterea, ca instituţie a dreptului intern, nu are valoare juridică, ci pur politică,

declarativă, de cele mai multe ori neinfluenţând nici măcar de facto viaţa unui stat. Ceea ce este

important este că statul nerecunoscut de alte state nu se poate manifesta eficace sau eficient, în sensul

că nu poate desfăşura relaţii politice, economice, culturale, nu-şi poate proteja cetăţenii în străinătate

etc. În aceste condiţii, crearea dreptului intern depinde de alţi factori, în primul rând de voinţa

membrilor societăţii respective în acest sens sau cel puţin de acceptarea lui de către aceştia (fie ea şi

forţat determinată), aşadar finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercită asupra lor.

Există şi concepţii care atenuează diviziunea clasică drept public – drept privat, împărţirea

făcându-se pe alte criterii sau afirmă că ducerea ei la extrem nu este necesară sau utilă. Există, de

asemenea, şi unii autori care nu recunosc această distincţie (Hans Kelsen31, de exemplu), înlocuind-o

cu ierarhia între norme. Se invocă şi susţine, pe acest fundal, o tendinţă de “publicizare” a dreptului,

considerându-se că toate legile interesează mai mult societatea decât persoana.

Pornind de la criteriile utilizate pentru diferenţierea componentelor sistemului dreptului, în

doctrina contemporană sunt avute în vedere mai multe criterii pentru realizarea distincţiei dintre

ramura dreptului public şi cea a dreptului privat32.

Primul este criteriul organic şi are ca temei calitatea subiecţilor, a persoanelor în cauză. Potrivit

acestui criteriu, dreptul public priveşte persoanele publice (morale), autorităţile statului, fiind aplicabil

acestora şi raporturilor dintre ele şi particulari, iar dreptul privat priveşte guvernaţii, particularii şi

raporturile dintre aceştia. Pentru dreptul privat, statul apare astfel pe de o parte ca un arbitru care

creează regulile şi veghează la respectarea lor, situându-se în afara raporturilor juridice, stimulând şi

ocrotind libera iniţiativă a particularilor, iar pe de altă parte ca un agent aflat pe poziţii de egalitate cu

particularii (producător, vânzător, locator etc.).

Un al doilea criteriu este criteriul material şi el are la bază interesul ocrotit prin norma juridică.

De pe această poziţie, dreptul public cuprinde toate acele norme juridice care vizează interesul public,

general, al întregii comunităţi, iar dreptul privat cuprinde ansamblul regulilor de drept prin care se

asigură interesele proprii ale particularilor.

Criteriul formal pune la baza distincţiei dintre cele două ramuri de drept forma raporturilor

juridice: dreptul public se caracterizează prin procedee de constrângere, prin manifestarea unilaterală si

autoritară de voinţă din partea statului, actul juridic unilateral fiind adesea întâlnit, iar dreptul privat se

aplică raporturilor juridice care au la bază liberul acord de voinţe al participanţilor la acestea,

autonomia lor de voinţă. Chiar folosind aceste criterii, este greu însă de realizat o distincţie netă între

cele două ramuri ale dreptului, existând puncte de legătură şi întrepătrunderi.

În perioada modernă, distincţia dintre dreptul public şi cel privat s-a aflat la baza grupării

ramurilor de drept în aceste mari diviziuni. Astfel, dreptul public includea dreptul constituţional,

administrativ financiar, penal etc., ramuri interesând puterea şi ordinea publică, în timp ce dreptul

privat cuprindea dreptul civil, dreptul comercial, etc., adică reglementări vizând proprietatea şi

interesele particulare.

Dreptul contemporan are ca unitate structurală de bază ramura dreptului constituţional. Pe

temeiul criteriilor reunite ale obiectului şi metodei de reglementare, în majoritatea sistemelor actuale de

drept s-au menţinut marile şi vechile diviziuni ale dreptului public şi ale celui privat. Elementele de

31 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 335-338 32 Deleanu, I., op. cit., pp. 25-26

62

distincţie între ele nu mai sunt însă determinate de natura interesului ocrotit, adică de criteriul material,

ci de un altul, de natură formală, procedurală şi anume, de apărare a intereselor ocrotite, respectiv din

oficiu în cazul dreptului public şi la cererea celui interesat, în cazul dreptului privat.

În perioada actuală, ramura de drept continuă să rămână criteriul de bază al grupării normelor

de drept, fără a se confunda cu ştiinţa juridică de ramură şi nici cu disciplina didactică din învăţământul

juridic. Ştiinţa juridică corelativă nu se limitează doar la cercetarea regulilor de drept unitar grupate, ci

abordează şi problematica raporturilor juridice determinate de acele reguli, evoluţia legislaţiei din

respectivul domeniu, legătura cu alte ramuri de drept, probleme de drept comparat etc. Uneori,

disciplina didactică cuprinde o sferă mai largă de preocupări decât reglementează ramura de drept. De

exemplu, materia dreptului civil tratează şi aspecte de drept funciar sau drept administrativ, se

preocupă şi de probleme ale ştiinţei administraţiei, iar alteori, dimpotrivă, ramura de drept este

scindată în studiul ei în două discipline didactice (cum este cazul dreptului penal general şi dreptului

penal special).

6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc

Admiţând diviziunea clasică a dreptului în public şi privat, principalele ramuri ale dreptului

public sunt reprezentate de dreptul constituţional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual

(penal şi civil), internaţional public, iar ramurile dreptului privat de dreptul civil, comercial, al familiei,

al muncii (mult publicizată), internaţional privat etc. Unii autori susţin şi existenţa unui „drept mixt”,

în care ar intra dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul social, dreptul rural etc. În epoca noastră se

manifestă o tendinţă de reaşezare, dar şi de apariţie a noi ramuri de drept, consecinţă a nevoilor de

dezvoltare a societăţii: dreptul social, bancar, bursier, valutar, ecologic sau al mediului, al mării etc.

Dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale ale structurii social-economice şi

ale organizării puterii de stat şi reglementează relaţiile dintre diferitele componente ale statului, precum

şi cele dintre stat şi cetăţeni, relaţii materializate în drepturile şi îndatoririle fundamentale ale acestora.

Raporturile de drept constituţional apar în procesul organizării şi exercitării puterii de stat. Principalul

izvor îl formează Constituţia, dar şi legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege care

conţin norme de natură constituţională. Precizăm că atât în cadrul subdiviziunii dreptului public, dar şi

în cadrul sistemului dreptului considerat ca întreg, dreptul constituţional are ca ramură o poziţie

preeminentă, manifestându-se simultan ca ramură de bază şi ca factor structurant pentru întregul

sistem de drept.

Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale care apar în activitatea administraţiei

publice sau în legătură cu aceasta, adică relaţiile manifestate între autorităţile şi serviciile publice

administrative, între acestea şi particulari, precum şi principiile organizării şi funcţionării administraţiei.

Aparţinând dreptului public, întocmai ca şi normele de drept constituţional, normele de drept

administrativ au un caracter imperativ, dând naştere unor raporturi juridice în care autorităţile statului

se situează pe poziţii de putere faţă de cetăţean, iar raporturile în cauză se pot naşte fără

consimţământul ambelor părţi. Răspunderea pentru încălcarea unei norme de drept administrativ

atrage după ea o sancţiune specifică, contravenţională, pentru subiectul (autorul) încălcării.

Dreptul financiar reglementează activitatea financiară a organelor statului, relaţiile care apar

între diferite organe de stat sau între ele şi cetăţeni în legătură cu întocmirea bugetului, perceperea

impozitelor şi taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurările sociale de stat etc. Pornind

de la conţinutul relaţiilor sociale reglementate de aceste norme, relaţii în care statul apare din poziţia sa

de autoritate, impunând suveran sistemul de prelevări obligatorii şi modalităţile de distribuire şi

utilizare a resurselor financiare publice (redistribuirea resurselor în cadrul societăţii cu caracter

obligatoriu), se conturează tot mai mult denumirea de drept financiar şi fiscal.

63

Dreptul civil reglementează relaţii în care, spre deosebire de cele de mai sus, părţile se află pe

poziţie de egalitate juridică – chiar când una din părţi este statul (ca persoană privată şi nu ca autoritate

publică). Aceasta este o caracteristică a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse de fapt din dreptul

civil. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Normele dreptului civil au, în

majoritatea cazurilor, un caracter dispozitiv. Similar dreptului constituţional, dreptul civil are o poziţie

specială în cadrul subdiviziunii dreptului privat, acţionând ca drept comun. Astfel, în măsura în care

într-o ramură de drept nu există reglementare sau aceasta este insuficientă, urmează să fie aplicate

normele dreptului civil (cu deosebire în materia comercială).

Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă, apărute în legătură cu exerciţiul

dreptului la muncă (condiţiile de muncă, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea şi protecţia

muncii etc.). Deşi la origine raporturile de muncă erau raporturi de drept civil şi reglementate prin

norme similare (norme dispozitive, egalitatea părţilor la încheierea contractului şi în ce priveşte

desfacerea lui), între timp ele au evoluat înspre o “socializare” a lor, apropiindu-se de domeniul

dreptului public. Fără a se înlătura necesitatea consimţământului ambelor părţi la încheierea

contractului şi posibilitatea de principiu pentru fiecare parte de a-l desface unilateral, această

posibilitate este îngrădită în prezent pentru angajator. În acelaşi sens, s-au legiferat şi cazuri în care un

contract produce efecte şi pentru cel care nu a participat la încheierea lui, cum este contractul colectiv

de muncă. Acesta se încheie între sindicatul reprezentativ şi organizaţia de patronat reprezentativă la

nivel naţional, de ramură şi de unitate, fiind însă obligatoriu şi pentru celelalte, ca şi pentru salariaţii

nesindicalizaţi sau care se angajează ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliaţi sau care se

înfiinţează ulterior. Normele de dreptul muncii capătă astfel un caracter imperativ, neputându-se stabili

prin voinţa părţilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul

colectiv, în ce priveşte salariaţii.

Dreptul familiei reglementează relaţiile dintre soţi şi cele de rudenie şi afinitate, relaţii care

sunt deopotrivă patrimoniale şi nepatrimoniale. Instituţiile juridice principale ale dreptului familiei

sunt: căsătoria, rudenia şi afinitatea, adopţia, filiaţia, ocrotirea minorilor şi a majorilor incapabili.

Importanţa socială a unor aspecte din acest domeniu a făcut să apară şi raporturi care se nasc prin

voinţa legii, fără consimţământul părţilor sau raporturi al căror conţinut este stabilit prin lege (de

exemplu, efectele căsătoriei sau adopţiei asupra cetăţeniei), dreptul familiei îndepărtându-se astfel de

sfera dreptului civil căruia îi aparţinea iniţial.

Dreptul penal reglementează relaţiile sociale dintre stat şi făptuitor în contextul tragerii la

răspundere a acestuia cu privire la faptele care sunt considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile lor,

precum şi principiile care guvernează raporturile născute în legătură cu săvârşirea de infracţiuni între

individ şi stat.

Dreptul procesual penal reglementează desfăşurarea urmăririi penale, a judecăţii penale şi a

executării pedepselor, activităţi care sunt consecinţa săvârşirii de infracţiuni. Raporturile de drept

procesual penal reprezintă o materializare în plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca în

orice ramură de drept public, normele sunt în majoritatea lor imperative.

Dreptul procesual civil reglementează desfăşurarea judecăţii civile şi a executării silite,

raporturile de acest tip reprezentând materializarea în plan organizatoric a raporturilor de drept civil în

sens larg.

Dreptul internaţional public reglementează relaţiile dintre state, organizaţii guvernamentale,

state şi organizaţii guvernamentale, precum şi dintre acestea şi naţiuni care îşi constituie un stat

propriu. În aceste raporturi părţile apar pe poziţii de egalitate juridică, iar nerespectarea normelor

atrage constrângeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne,

cele internaţionale exprimă voinţa statelor părţi şi sunt obligatorii numai pentru cele care au participat

la elaborarea lor. Deşi individul nu este un subiect tradiţional al dreptului internaţional public, totuşi se

64

constată în prezent o evoluţie sub acest aspect: normele care reglementează drepturile şi libertăţile

fundamentale sunt elaborate în beneficiul său; în anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fără

a aştepta legi naţionale de transpunere; de asemenea, el are acces, chiar dacă limitat, la mecanismele

internaţionale de control şi sancţionare a încălcărilor produse în legătură cu drepturile sale. Astfel,

individul devine, direct sau indirect, subiect de drept internaţional public, domeniu rezervat până nu

demult exclusiv statelor. Normele internaţionale pot fi cuprinse în acte (normative) sau în cutume

internaţionale.

Dreptul internaţional privat reglementează raporturile de drept privat, în care părţi pot fi

indivizii, statele (ca persoane juridice private), precum şi organizaţiile neguvernamentale, cu elemente

de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetăţenia, domiciliul, locul situării imobilului etc. Normele

dreptului internaţional privat sunt deopotrivă de sorginte internă şi internaţională, în acest din urmă

caz fiind vorba de drept scris sau cutumiar.

În ultima perioadă se conturează tot mai mult apariţia unor noi ramuri de drept, mai ales în

condiţiile existenţei economiei de piaţă, cum ar fi dreptul concurenţei, dreptul de proprietate

industrială, dreptul asigurărilor, dar şi dreptul protecţiei mediului înconjurător (ecologic), dreptul

bancar şi valutar, dreptul medical etc.

65

CAPITOLUL 7 RAPORTUL JURIDIC

Structura capitolului:

7.1 Conceptul de raport juridic

7.2 Trăsăturile raportului juridic

7.3 Elementele componente ale raportului juridic

7.4 Clasificarea raporturilor juridice

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia

să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;

să identifice trăsăturile raportului juridic;

să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;

să analizeze elementele componente ale raportului juridic;

să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;

să clasifice faptele juridice;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’

Termeni cheie: relaţie socială, raport juridic, raport voliţional, subiectele raportului juridic,

capacitate juridică, drepturi şi obligaţii, evenimente, acţiuni.

Obiectiv fundamental:

Obiective operaţionale:

66

7.1 Conceptul de raport juridic

Normele juridice, ca reguli abstracte de conduită, sunt create în scopul respectării lor în relaţiile

dintre subiectele de drept. În cele mai multe cazuri, aceste reguli îşi ating finalitatea prin conduita

participanţilor la raporturile sociale, fie că ei sunt obligaţi la aceasta într-un mod activ, cum este cazul

normelor onerative, fie că au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor

permisive. În situaţia normelor prohibitive, cum este cazul majorităţii normelor penale, eficienţa lor

este dată tocmai de o conduită pasivă a subiectului, iar în caz contrar, prin adoptarea unei conduite

active ia naştere raportul juridic de răspundere şi implicit cel de constrângere. În ambele ipoteze,

pentru ca raportul juridic să se formeze, să se modifice ori să înceteze, trebuie să intervină un fapt juridic

declanşator al incidenţei regulii de drept, care, alături de norma însăşi, constituie condiţii (premise) ale

raportului juridic.

Raporturile juridice se definesc ca o categorie a raporturilor sociale reglementate prin norme juridice a

căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile

apar ca titulare de drepturi şi obligaţii a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

7.2 Trăsăturile raportului juridic

Trăsăturile raportului juridic reprezintă ansamblul însuşirilor caracteristice ale acestuia care

servesc la individualizarea şi diferenţierea sa faţă de alte raporturi sociale.

Raportul juridic este un raport social întrucât reprezintă relaţii care se stabilesc exclusiv între

oameni, fie luaţi individual (ca persoane fizice), fie organizaţi (ca subiecte colective de drept),

neputându-se forma în afara societăţii şi al cărui conţinut este reglementat prin norme juridice. Deşi nu

orice relaţie socială reprezintă un raport juridic, orice raport juridic este întotdeauna şi o relaţie socială.

Raportul juridic se suprapune celui social prin corelaţia dintre conţinutul social al acestuia şi forma

juridică pe care o îmbracă.

Caracterul social al raportului juridic nu este alterat de faptul că unele dintre aceste relaţii pot

viza bunuri materiale sau lucruri ori ocrotirea mediului înconjurător, întrucât respectivele relaţii (de

proprietate sau de ordin ecologic) nu se stabilesc între titularul dreptului de proprietate şi bunul aflat în

proprietatea sa şi nici între titularul obligaţiei de protecţie a mediului şi natură, ci aceste relaţii se

stabilesc între oameni luaţi individual sau organizat, cu privire la bunuri sau cu privire la natură.

Pe de altă parte, anumite raporturi cu caracter exclusiv juridic, formal, cum sunt cele

procesuale sau procedurale formate în cadrul procesului civil sau penal, deşi nu au corespondent în

viaţa socială (pe care să-l îmbrace în forme juridice), întrucât vizează aspecte de tehnica aplicării

dreptului, au şi ele un caracter social, deşi nu decurg din condiţiile vieţii sociale în mod direct. Totuşi,

deoarece aceste raporturi contribuie la eficienţa practică a realizării dreptului material (de conţinut),

care în mod evident are un caracter social, atunci când acesta din urmă este încălcat, aspectele social-

juridice decurg din poziţia părţilor din proces, din drepturile şi obligaţiile lor procedurale, din

conţinutul şi modul de aplicare al sancţiunii, inclusiv exercitarea constrângerii de stat.

Raportul juridic este un raport ideologic. Într-adevăr, dacă raporturile materiale formate în societate,

cum sunt relaţiile economice, se formează independent de voinţa oamenilor având un caracter

obiectiv, raporturile juridice, întocmai ca şi cele politice, morale sau religioase, trec înaintea formării lor

prin conştiinţa oamenilor, fiind raporturi ideologice (materiale) ce ţin de conţinutul de idei al

suprastructurii sociale.

Caracterul ideologic al relaţiilor juridice faţă de toate celelalte raporturi sociale constă în faptul

că ele sunt reglementate conform cu voinţa de stat, prin mijlocirea normei de drept care, la rândul ei,

67

exprimă ideologia socială majoritară, adică interesul social general promovat în mod organizat şi filtrat

prin conştiinţa juridică a legiuitorului. Acelaşi caracter este evidenţiat şi în procesul de realizare a

dreptului de către organele de stat, atunci când acestea caută să stabilească voinţa reală cuprinsă în

actul normativ şi să o utilizeze în sens conform cu modul adecvat de soluţionare a cauzei.

Raporturile juridice au caracter istoric. Ele reflectă şi definesc într-o anumită măsură tipul istoric de

drept, caracterul democratic sau nedemocratic al sistemului juridic aplicat de o societate la un moment

dat, pentru că, spre deosebire de norma juridică care poate fi în aparenţă democratică şi progresistă,

relaţia juridică concretă şi modul de realizare a dreptului pot prezenta contradicţii între litera şi spiritul

legii.

De aceea, raporturile juridice concrete, care reprezintă modul practic de aplicare a legii, pot

influenţa hotărâtor dezvoltarea socială în măsura în care reglementarea normativă este de acord cu

legile şi nevoile sociale, dar totodată pot deveni o frână în calea dezvoltării când există un dezacord de

conţinut între realitate şi expresia ei juridică abstractă, din normă, şi, mai ales, concretă, cea din

raportul juridic format.

Raporturile juridice au un caracter (dublu) voliţional, întrucât sunt relaţii bazate pe legi, decurgând în

desfăşurarea lor din voinţa legiuitorului, dar şi din voinţa părţilor aflate în relaţia concretă. În primul

rând, această voinţă aparţine statului care a edictat norma, prefigurând în abstract raporturi juridice

posibile sau virtuale în care vor putea intra părţile. În al doilea rând, cele mai multe raporturi juridice

apar ca urmare a voinţei părţilor între care se stabileşte relaţia (contractuală, în multe cazuri). Voinţa

părţii este prezentă chiar şi în cadrul raporturilor de răspundere (civilă, penală) în care autorul faptei

ilicite nu a urmărit sau chiar a evitat formarea raportului, dar acţionând cu vinovăţie (cu intenţie sau

culpă) a declanşat incidenţa legii.

Caracterul dublu voliţional al raporturilor juridice nu trebuie confundat cu caracterul bilateral

al unor categorii de raporturi juridice concrete în care apar două părţi cu interese contrare (la vânzare-

cumpărare, la împrumut, la închiriere etc.), deoarece acesta subzistă în cazul raportului juridic, chiar

fără consimţământul celeilalte părţi (în cazul testamentului) sau chiar împotriva voinţei acestuia ( în

cazul actelor de impozitare).

Există şi raporturi juridice, puţine la număr, lipsite frecvent de acest dublu caracter voliţional,

mai ales cele ale căror declanşare sau desfiinţare este ocazionată de evenimente naturale, cum sunt,

decesul omului sau producerea unor calamităţi. Într-adevăr, în aceste situaţii, raporturile de succesiune

şi cele generate de asigurarea obligatorie prin efectul legii a unor bunuri nu se formează ca urmare a

voinţei subiectelor, ci ca urmare voinţei exclusive a legiuitorului, care atribuie unor evenimente o

anumită semnificaţie juridică. În acest caz voinţa părţilor se manifestă cu prilejul exercitării drepturilor

subiective şi a îndeplinirii obligaţiilor ce formează şi conţinutul respectivelor raporturi juridice

concrete.

Raportul juridic are caracter valoric, în sensul că prin realizarea sa sunt urmărite, realizate şi

ocrotite valori sociale fundamentale: viaţa, proprietatea, libertatea etc. Caracterul valoric al raporturilor

juridice nu trebuie confundat cu conţinutul patrimonial al unor asemenea raporturi, aflat în legătură

directă cu obiectul material al raportului juridic.

7.3 Elementele componente ale raportului juridic

Un raport juridic nu poate exista decât între oameni, aceştia având, în raport cu drepturile şi

obligaţiile lor, calitatea de subiecţi ai raportului juridic. Participarea la raporturile juridice se poate

produce fie în mod individual, ca persoane fizice, fie în cadrul asocierii într-un colectiv, organizaţie, ca

subiect colectiv sau persoană juridică.

În mod obligatoriu, raportul juridic se naşte între două sau mai multe subiecte care sunt

titulare de drepturi şi obligaţii sau devin titulare de drepturi şi obligaţii în urma creării raportului

68

juridic. Urmarea a relaţiei de intercondiţionare dintre drepturile subiective si obligaţiile juridice, fiecare

dintre părţile participante în raportul juridic va avea atât drepturi, cât şi obligaţii. Un exemplu elocvent

în acest sens îl constituie raportul juridic de vânzare-cumpărare, unde vânzătorul este titular al

dreptului de a cere plata preţului pentru bunul vândut şi, concomitent, titular al obligaţiei de a preda

bunul, iar cumpărătorul este titular al dreptului de a i se preda bunul şi corelativ titular al obligaţiei de a

plăti preţul stabilit pentru bunul cumpărat. În acest context, unii autori consideră chiar inadecvată

folosirea termenilor de subiect activ (creditor) pentru a desemna titularul dreptului şi subiect pasiv (debitor)

pentru a determina pe cel ce poartă obligaţia în cadrul raportului juridic33. Terminologia este, în această

opinie, una convenţională, întrucât în realitate nu există subiecte pur active ori pasive.

Ca regulă, subiectele raportului juridic sunt determinate de la început în mod concret. Există şi

situaţii când numai un singur subiect este determinat, ca în cazul raportului juridic de proprietate, unde

proprietarul este un subiect determinat, iar celelalte subiecte, nefiind determinate de la bun început, au

numai obligaţia generală de a respecta dreptul de proprietate al titularului. Toate persoanele sunt

obligate să respecte dreptul de proprietate, fiindcă dreptul de proprietate este un drept real, cu privire

la un bun determinat şi legea dispune că este opozabil erga omnes.

Participarea persoanei (sau a colectivului de persoane) la raporturile juridice este condiţionată

de recunoaşterea/existenţa capacităţii juridice a acestora, ca o condiţie de validitate a raportului juridic.

Capacitatea juridică este stabilită şi delimitată prin lege şi presupune aptitudinea generală şi abstractă a

persoanei de a avea drepturi şi obligaţii. Recunoaşterea capacităţii juridice în mod egal persoanelor este

o caracteristică a societăţilor moderne, istoria cunoscând şi situaţii contrare (de exemplu, sclavilor nu li

se recunoştea capacitatea juridică).

În ţara noastră, capacitatea juridică a persoanei fizice, cât şi a persoanei juridice (subiectelor

colective de drept) a fost reglementată şi delimitată prin Decretul 31/1954 (actualmente prin Noul

Cod civil), care recunoaşte tuturor persoanelor fizice capacitatea juridică civilă. Capacitatea juridică

este definită ca "aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport

juridic".

Capacitatea juridică este diferit recunoscută de la o ramură de drept la alta, având trăsături

specifice. Astfel, capacitatea civilă se deosebeşte de capacitatea din dreptul administrativ, sau dreptul

penal. Capacitatea civilă începe din momentul naşterii sau chiar de la concepţie, pe când capacitatea

politică începe la 18 ani (dreptul de a alege), sau la 23 ani ori la 35 de ani ( dreptul de a fi ales în

anumite funcţii publice eligibile).

Capacitatea juridică se clasifică în două mari categorii, după calitatea şi întinderea drepturilor

subiecţilor:

capacitate juridică generală,

capacitatea juridică specială.

Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular

de drepturi şi obligaţii juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea necondiţionând această

participare de existenţa anumitor situaţii, împrejurări etc.

Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa,

în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii.

Astfel, persoanele juridice de drept privat au o capacitate juridică specială, ele nu pot fi subiecte legale

de drept, decât în limitele obiectului de activitate recunoscut de lege prin statut, contract de societate

etc. De asemenea, în general, persoanelor juridice de drept public li se recunoaşte o capacitate juridică

specială domeniului pentru care au fost create (competenţa juridică a autorităţilor, instituţiilor publice).

33 Deleanu, Ion, op. cit., p. 23

69

O delimitare general acceptată pentru mai multe dintre ramurile de drept este aceea în

capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu (spre exemplu, în dreptul civil, dreptul comercial,

dreptul familiei, dreptul procesual civil etc. făcându-se o distincţie între drepturile persoanelor).

Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea

drepturi şi obligaţii. Ea este recunoscută în mod egal tuturor persoanelor, începe de la naştere şi

încetează la moartea persoanei (respectiv în momentul declarării judecătoreşti a morţii). În anumite

situaţii, capacitatea de folosinţă este recunoscută anticipat, din momentul concepţiei copilului, dar

numai ca aptitudine de a avea drepturi (la moştenire), cu condiţia ca acesta să se fi născut viu.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţii, prin încheierea de acte juridice (intrarea în raporturi juridice). Pentru a-şi putea

exercita drepturile, persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite cerinţe impuse de lege. Aceste

cerinţe derivă din intenţia legiuitorului de a ocroti interesele celor care intră în raporturi juridice,

asigurându-se că aceştia sunt în măsură să valorizeze acţiunile proprii şi rezultatul acestora. Ca urmare,

recunoaşterea capacităţii de exerciţiu persoanelor este condiţionată de discernământul şi experienţa de

viaţa a persoanei, rezultatul fiind în dreptul civil, existenţa mai multor categorii de subiecte:

- persoane fără capacitate de exerciţiu: sunt lipsiţi total de capacitate de exerciţiu minorii sub 14

ani, deoarece sunt consideraţi că nu pot să-şi aprecieze corect, valoric, faptele lor. De asemenea,

alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească, chiar majori fiind, nu au capacitate de

exerciţiu;

- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14 şi 18 ani, având posibilitatea să

încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorilor (persoanele desemnate de

autoritatea tutelară). Minorii pot efectua însă anumite acte de administrare şi de conservare, fără

încuviinţarea reprezentanţilor lor legali (părinţi, tutori). Minorii care au împlinit 16 ani pot încheia

contract de muncă fără încuviinţarea reprezentanţilor legali; minorul cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16

ani poate încheia un raport de muncă numai cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi cu un aviz

medical care să ateste dezvoltarea psihică, intelectuală şi fizică a minorului, suficientă pentru activitatea

viitoare pe care urmează să o desfăşoare.

- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu – persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani.

În afară de subiectele individuale (persoanele fizice) raporturile juridice se pot încheia şi cu

participarea unor subiecte colective formate prin asocierea în condiţiile legii a mai multor persoane

fizice, care îşi pierd individualitatea, acţionând în raporturile sociale ca întreg. Acestea sunt subiectele

colective de drept, numite şi persoane juridice sau morale (cele de drept public).

Pot fi persoane juridice statul, autorităţile şi organele sale, organizaţiile cooperatiste, societăţile

comerciale, uniunile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice etc. În funcţie de ramura de drept unde

acţionează aceste subiecte colective se regăsesc anumite caracteristici ale lor, astfel: statul şi unităţile

administrativ-teritoriale apar, cu precădere, ca subiecte de drept constituţional, administrativ, financiar-

fiscal, penal, procesual penal şi civil. Există şi subiecte de drept care nu au personalitate juridică, aşa

cum sunt unele regii autonome, sucursalele unor instituţii financiar-bancare, judecătoriile care primesc

în acest sens o delegare de competenţă din partea unor autorităţi.

Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de

patrimoniul persoanelor fizice care o compun şi de patrimoniul general al statului (când este vorba de

o persoană juridică aparţinând dreptului public – organ al statului, instituţie etc.), o organizare de sine

stătătoare şi un scop conform interesului public, recunoscut de lege, deci un scop licit, legal. Acest

colectiv participă în nume propriu la raporturile juridice, prin intermediul organelor de conducere.

Aşadar, persoana juridică, pentru a putea deveni subiect de drepturi şi obligaţii, deci a avea

personalitate juridică, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

70

să aibă o organizare de sine stătătoare;

să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniul persoanelor care o compun;

să aibă un scop legal, licit, în concordanţă cu regulile de drept existente.

În afara acestor condiţii esenţiale, persoana juridică, subiect de drept, se manifestă şi prin

existenţa unei denumiri, sediu, emblemă, cod fiscal etc., elemente prin care aceasta poate fi identificată,

dar care nu trebuie interpretate ca elemente de fond pentru formarea personalităţii sale juridice.

Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul raportului juridic, adică

drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor participante la raportul juridic. Subiectele raportului

juridic sunt astfel unite prin aceste drepturi şi obligaţii reciproce. Fără ele, raportul juridic nu ar putea

subzista. Dreptul subiectiv este consecinţa existenţei dreptului obiectiv, şi anume a totalităţii normelor

juridice în vigoare la un moment dat (dreptul pozitiv). Într-un raport juridic, ambele subiecte sunt

titulare şi de drepturi şi de obligaţii, chiar şi atunci când vorbim un raport juridic cu tipic de

subordonare (de exemplu, în dreptul constituţional, dreptul administrativ sau fiscal). În activitatea

omului, pot exista şi alte tipuri de drepturi, religioase, morale, politice, dar aceste drepturi, în caz de

nesocotire de către alţii, nu pot da posibilitatea titularului dreptului respectiv de a cere sprijinul statului

prin organe specializate.

Dreptul subiectiv poate fi definit ca reprezentând prerogativa conferită de lege în temeiul căreia

titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite

adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi

actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul public şi cu normele de convieţuire socială.

Dreptul subiectiv nu există dacă el nu este reglementat, recunoscut printr-o normă juridică,

adică fără instituirea prealabilă a normei juridice. De aceea, cel care invocă încălcarea unui drept

subiectiv trebuie să precizeze şi norma juridică prin care i s-a creat acest drept subiectiv şi astfel să

dovedească existenţa dreptului, iar ulterior, încălcarea acestuia.

Obligaţia juridică, element al conţinutului raportului juridic, este îndatorirea pe care o are subiectul

raportului juridic de a se comporta într-un anume fel, de a avea o conduită anume, de a face sau a nu face ceva ori de a

da ceva. Îndatorirea la o prestaţie pozitivă sau negativă (obligaţia juridică) nu trebuie confundată cu

prestaţia în sine, care reprezintă obiectul obligaţiei juridice. Asumarea şi executarea obligaţiei juridice

de către subiectul raportului juridic poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

În afara drepturilor şi obligaţiilor juridice, în conţinutul raportului juridic pot intra şi unele

interese juridice. Interesul, ca declanşator al acţiunilor umane, poate intra în conţinutul raporturilor

juridice în măsura în care el este unul legitim. Interesul legitim este definit adesea ca un drept subiectiv

în devenire, fiind dedus din interpretarea actelor normative. De exemplu, primul articol din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ prevede că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi

atât privat, cât şi public”.

În mod similar, legea administraţiei publice locale sancţionează faptele primarului unei

localităţi prin care s-au încălcat interesele colectivităţii care l-a ales ca primar în fruntea sa. Această

expresie, "interesele colectivităţii", foarte general formulată, dă posibilitatea oricărui membru al

colectivităţii să ceară instanţei judecătoreşti de contencios administrativ să constate că primarul a

încălcat un interes al colectivităţii, care este în acelaşi timp şi interesul celui în cauză. O eventuală

hotărâre favorabilă obţinută de cetăţeanul contestator, poate fi ulterior folosită de Guvern drept probă

indubitabilă în sancţionarea cu demiterea a acelui primar.

71

Drepturile subiective sunt multiple şi variate. Există o clasificare consacrată a drepturilor

subiective, după întinderea efectelor lor, în:

drepturi absolute;

drepturi relative.

Drepturile absolute reprezintă acele drepturi ce produc efecte faţă de toate persoanele, fiind

opozabile tuturor, erga omnes. Aceasta constă în posibilitatea titularului dreptului de a pretinde tuturor

persoanelor să respecte dreptul său, de a-i obliga pe toţi ceilalţi indivizi să nu întreprindă nimic în

măsură să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea acelui drept. Dintre drepturile absolute

amintim: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală, dreptul de proprietate, dreptul la

onoare şi demnitate etc.

Drepturile relative sunt drepturi mai restrânse faţă de drepturile absolute, se caracterizează prin

faptul că produc efecte numai între părţile raportului juridic respectiv, deci, între titularul dreptului

subiectiv şi titularul obligaţiei corelative. În principiu, în această categorie intră drepturile patrimoniale,

care pot fi evaluate în bani.

După conţinutul lor, drepturile subiective sunt:

drepturi patrimoniale;

drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale, după cum rezultă din însăşi denumirea lor, sunt acele drepturi cu

conţinut economic, patrimonial. Cu titlu de exemplu, amintim: dreptul de proprietate, dreptul

cumpărătorului unui bun de a cere bunul cumpărat de la vânzător etc.

Drepturile nepatrimoniale, denumite uneori şi drepturi personale nepatrimoniale, nu au conţinut

economic, sunt strâns legate de fiinţa umană. Amintim în această categorie, dreptul la nume, la

domiciliu, la viaţă, la onoare şi demnitate, la imagine etc.

Unele drepturi, deşi aparent nepatrimoniale, pot fi şi patrimoniale, ceea ce denotă că pot avea

un dublu caracter, aşa cum se întâmplă în cazul dreptului de autor, care, în principiu, este un drept

nepatrimonial, dar poate îmbrăca şi caracter patrimonial, când titularul dreptului nepatrimonial, prin

valorificarea operei sale, poate să obţină anumite venituri.

Drepturile şi obligaţiile din raporturile juridice determină atitudinea pe care părţile trebuie să o

aibă şi la care pot fi obligate în cadrul raportului juridic. De exemplu, cel care are intenţia de a

împrumuta, de a dona sau de a vinde trebuie să se manifeste în acest sens oferind valorile respective,

iar cealaltă parte va accepta oferta intrând în relaţia juridică respectivă. Din acest moment, al stabilirii

raportului juridic, comportamentul părţilor este determinat de poziţia pe care le-o conferă

prerogativele sau îndatoririle rezultate.

Cum raporturile juridice sunt şi raporturi sociale, adică relaţii între conduite umane, obiectul

acestora îl reprezintă acţiunile şi inacţiunile pe care titularii lor le întreprind sau le pot întreprinde ori

pe care sunt obligaţi a le săvârşi, după cum sunt subiecte active sau pasive.

Obiectul raportului juridic se defineşte ca fiind conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică

concret stabilită, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Într-o altă exprimare, obiectul raportului juridic se poate defini ca reprezentând anumite

acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect

este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la săvârşirea lor.

Ca urmare, conduita subiectelor raportului juridic poate consta într-o atitudine activă (acţiunea

de a da, a face) sau într-una pasivă (inacţiune sau acţiunea de nu a face). Considerarea obiectului raportului

juridic ca fiind însăşi conduita părţilor derivă din legătura raportului cu norma de drept, care impune o

regulă de conduită prin dispoziţia sa. Prin raportul juridic concret se urmăreşte realizarea normei

juridice, legătura dintre relaţia concretă şi regulă, conformitatea sau neconformitatea fiind dată de

72

conduita părţilor faţă de regula instituită, mai precis de dispoziţia conţinută de aceasta, ceea ce explică

şi interdependenţa dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv. Drepturile şi obligaţiile părţilor decurg ca o

consecinţă logică a conduitei pe care subiectele trebuie să o aibă. Adoptarea unei conduite

necorespunzătoare determină încălcarea drepturilor şi neîndeplinirea obligaţiilor.

Dacă subiectele cu drepturile şi obligaţiile lor reprezintă elemente statice ale raportului juridic,

obiectul constituie elementul dinamic, deoarece primele două elemente sunt condiţii ale intrării în

relaţia juridică, iar ultimul, respectiv conduita de urmat, reprezintă derularea raportului însăşi (de

exemplu la vânzare-cumpărare, predarea bunului şi plata preţului, la împrumut, remiterea debitului sau

restituirea lucrului etc.).

Conduita părţilor, constituind obiectul raportului juridic, poate viza diferite valori pe care

norma le consacră, le promovează şi faţă de care conduita umană se manifestă într-un fel sau altul.

Uneori aceste valori au şi o expresie materială, chiar pecuniară, ca în raporturile patrimoniale, existând,

în acest caz, un obiect secundar, material al raportului juridic, care în opinia unor autori formează alături de

conduita părţilor, obiectul complex al raportului juridic34. Cu toate acestea, conduita părţilor cu privire la

bunul în cauză nu se confundă cu însăşi bunul. Relaţia se stabileşte între subiectele raportului şi doar

vizează un anumit bun. Alteori, conduita din raportul juridic concret nu vizează bunuri materiale, ci

valori nemateriale (de exemplu, raporturile dintre deputat şi alegător sau dintre inculpat şi instanţa de

judecată). Prezenţa unui bun material cu privire la care se stabileşte relaţia juridică uşurează

identificarea conduitei pe care o urmează sau trebuia să o urmeze părţile, fără a se ajunge la o identitate

între bun şi conduită.

În diferitele ramuri de drept sunt stabilite în mod specific trăsăturile pe care trebuie sa le

întrunească obiectul raportului juridic. Astfel, de exemplu, în dreptul civil obiectul trebuie să fie

determinat sau determinabil, posibil, moral, licit şi să constea într-un fapt personal al debitorului.

Uneori raportul juridic are un singur obiect, aşa cum este cazul actelor civile unilaterale (testamentul)

sau actelor de autoritate (administrative, procesuale), acestea din urmă fiind emise atât fără

consimţământul celeilalte părţi, dar chiar împotriva voinţei acesteia. În cazul contractelor sinalagmatice

(de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) există un dublu obiect, întrucât conduita sau prestaţia

unei părţi constituie cauza determinantă a contraprestaţiei celeilalte părţi şi invers (dau ca să dai, vând

pentru că se cumpără, cumpăr pentru că se vinde etc.).

Obiectul raporturilor juridice dintr-un sistem de drept democratic nu poate viza conduite care

urmăresc oprimarea sau dominarea economică ori politică a persoanelor, conduite imorale sau care

lezează onoarea şi demnitatea umană. De aceea, obiectul raportului juridic dintr-un astfel de sistem de

drept trebuie să fie nu numai strict legal, ci el trebuie să reflecte concordanţa intereselor părţilor cu

interesele generale ale societăţii. Raportul juridic al cărui obiect nu se încadrează în aceste cerinţe va

trebui desfiinţat de organele de stat competente sub a căror jurisdicţie se află cenzurarea respectivelor

relaţii, iar dacă la baza unor astfel de raporturi au stat acte juridice, acestea sunt lovite de nulitate.

7.4 Clasificarea raporturilor juridice

Clasificarea raporturilor juridice poate fi realizată folosind criterii diferite. Astfel, după natura

lor, raporturile juridice se clasifică în funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin, respectiv

constituţionale, administrative, financiare, civile, penale, etc., existând o legătură intrinsecă între natura normei

juridice (lege civilă, penală, administrativă, etc.) şi natura sau felul raporturilor generate de regula de

conduită. Cu privire la acest aspect este însă de subliniat faptul că nu există o identitate absolută, pe de

o parte între natura izvorului de drept şi natura normelor reglementate, iar pe de altă parte, nici între

34 Harbădă, Maria, Introducere în drept, Ed. Univ. „Al. I Cuza” , Iaşi, 2002, p. 83

73

natura izvorului de drept şi cea a raporturilor juridice generate în temeiul actului de reglementare.

Astfel, de exemplu, legea este întotdeauna un act de drept constituţional, dar prin conţinutul normelor

sale poate fi izvor nu numai al dreptului constituţional, ci şi al celui civil, penal, administrativ, etc.

Alteori, există o identitate de natură juridică între izvorul de drept şi raportul juridic generat în temeiul

său. În acest sens, de exemplu, legea electorală este un act de drept constituţional ce conţine norme

constituţionale care stau la baza unor raporturi de drept constituţional. În acelaşi mod, o hotărâre

guvernamentală este un act de drept administrativ care poate fi un izvor al dreptului civil sau financiar,

generând raporturile respective în materie de locaţiune sau închiriere ori de impozite şi taxe.

Raportul juridic concret are, spre deosebire de norma care îl reglementează, avantajul de a

releva într-o măsură mai exactă natura sau felul ramurii de drept căreia îi aparţine şi implicit, norma

care îl reglementează şi aceasta mai ales prin drepturile şi obligaţiile conţinute, dar şi prin poziţia de

egalitate sau subordonare a părţilor în raportul dat. De exemplu, egalitatea juridică a părţilor este

specifică dreptului privat (civil, comercial), iar subordonarea dreptului public (constituţional,

administrativ, financiar, penal) unde raportul juridic este un raport de putere ori de autoritate.

După conţinutul lor, raporturile juridice pot fi de drept material şi de drept procedural sau procesual.

Primele sunt drepturi de substanţă, care vizează drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial sau

nepatrimonial specifice părţilor din raportul juridic, în timp ce ultimele apar în legătură cu forma pe

care trebuie să o îmbrace activitatea juridică de conţinut pentru a produce efectele scontate, în special

în legătură cu acţiunea organelor de stat, guvernând procesul de elaborare şi executare a actelor juridice

(de exemplu, procedura legislativă, procedura executării silite, procesul tragerii la răspundere a celor

vinovaţi pentru încălcarea legii - procedura judiciară civilă sau penală).

7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Evenimentele din natură şi societate precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa

socială şi relaţiile dintre indivizii umani sunt împrejurări reale cunoscute sub termenul generic de fapte.

Privite prin prisma dreptului, există numeroase fapte indiferente reglementării juridice (fapte

nejuridice), neproducătoare de efecte juridice ori de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte cu

semnificaţie juridică, acelea cărora normele de drept le conferă valoare juridică prin efectele lor

(constând în drepturi şi obligaţii susceptibile de realizare, la nevoie, prin constrângerea statală). Alături

de subiecte şi de norma juridică, faptul juridic constituie o premisă a apariţiei raporturilor juridice,

determinând incidenţa regulii de drept în vederea producerii, modificării şi desfiinţării drepturilor şi

obligaţiilor concrete. Astfel, de exemplu, deşi în reglementarea instituţiei vânzării-cumpărării se

prevede că vânzătorul are obligaţia predării lucrului şi dreptul la primirea preţului, iar cumpărătorul are

obligaţia achitării preţului şi dreptul de a primi bunul, totuşi, raportul juridic nu se formează până la

intervenţia contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a manifestării de voinţă sau a

consimţământului părţilor, deşi cele două subiecte există şi au intenţia nemanifestată de a vinde şi

respectiv, de a cumpăra. Tot astfel, sancţiunea cu amendă contravenţională nu poate interveni până

când nu s-a săvârşit abaterea administrativă sau fapta ilicită prevăzută de lege. În sfârşit, succesiunea nu

se poate deschide, iar dreptul la moştenire nu se naşte dacă nu a intervenit faptul decesului titularului

unui patrimoniu.

Trebuie reţinut că nu toate evenimentele sau faptele din natură ori societate produc efecte

juridice, respectiv generează, modifică sau sting raporturi juridice, adică drepturi şi obligaţii, ci numai

faptele determinate de lege. De aceea unele fapte au semnificaţie juridică (decesul unei persoane în

materia succesiunii ori căsătoria în dreptul familiei) în timp ce alte fapte naturale sau sociale (eclipsele

solare, de exemplu) nu au semnificaţie pe planul dreptului.

74

Producerea efectului juridic nu este un rezultat decurgând din natura intrinsecă a unui fapt sau

fenomen, ci expresia voinţei legiuitorului, motiv pentru care unul şi acelaşi fapt poate avea sau nu

semnificaţie juridică. Astfel, de exemplu, distrugerea naturală a unui lucru nu produce efecte juridice,

dar dacă acesta este proprietatea cuiva, faptul are drept consecinţă încetarea dreptului de proprietate al

titularului. Dacă distrugerea vizează un bun asigurat, devine operant şi dreptul la despăgubire pentru

cel care şi-a asigurat bunul, iar dacă acţiunea este rezultatul unei fapte ilicite va interveni şi răspunderea

juridică a autorului abaterii. În mod similar, activitatea în comun a mai multor persoane este, în

general, lipsită de efecte juridice, dar dacă ea se finalizează într-o lucrare de artă, ştiinţifică sau într-un

bun, dobândeşte semnificaţie juridică, deoarece dă naştere la dreptul de coautor sau de coproprietate.

Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor juridice,

determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor

care le alcătuiesc conţinutul.

Faptul juridic odată produs are o existenţă obiectivă, întocmai ca şi dreptul obiectiv care îl

reglementează, indiferent că este determinat de o cauză naturală sau de o acţiune umană, producând

consecinţele juridice legal prevăzute ori de câte ori împrejurarea prevăzută normativ s-a realizat. În

acest context putem considera că întregul sistem de drept nu este altceva decât un ansamblu de

reglementări ce urmăreşte, după caz, promovarea sau prohibirea de fapte juridice, în funcţie de

sistemul de valori consacrate şi apărate.

Faptele juridice – în sensul larg al noţiunii - se pot clasifică după prezenţa sau absenţa

manifestării de voinţă a omului în producerea (şi nu în recunoaşterea lor) în evenimente şi acţiuni, criteriu

utilizat mai ales şi în mod frecvent de dreptul civil.

Evenimentele sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa omului, dar cărora

legea le conferă efecte juridice în urma declanşării lor (de exemplu, scurgerea timpului în materia

prescripţiei, moartea în materia succesiunii, degradarea naturală a unui bun asigurat etc.).

Acţiunile sunt acele împrejurări rezultate din activitatea umană cărora legea le atribuie efecte

juridice. Ele presupun o manifestare a voinţei oamenilor: cumpărare, împrumut, căsătorie, asigurare

etc. Aceste acţiuni pot fi săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (cumpărare, căsătorie,

împrumut) sau fără această intenţie, ca în situaţia manifestărilor ilicite, când o persoană, fără să vrea,

provoacă alteia un prejudiciu, născându-se, în acest mod, un raport obligaţional. Efectul juridic al

faptei ilicite rezultă din aceea că ea este interzisă de lege, iar producerea sa este sancţionată ca atare

(faptul penal sau infracţiunea, delictul civil, abaterea contravenţională etc.).

Acţiunile licite – în acord cu legea – se divid în acte juridice şi în fapte juridice licite. Actele juridice

sunt manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (legea, contractul, hotărârea

judecătorească), dar numai actul juridic individual este, de regulă, generator de raporturi de drept

concrete.

Faptele licite şi cele ilicite se reunesc în categoria faptelor juridice în sens restrâns deoarece,

spre deosebire de actele juridice, nu se întemeiază pe o voinţă juridică intenţionată. Ele pot consta din

acţiuni (comisive) ca, de exemplu, gestiunea de afaceri, furtul sau din inacţiuni (omisive) ca, de

exemplu, neîndeplinirea obligaţiei legale de întreţinere, refuzul de plată a debitului prescris.

O altă clasificare a faptelor juridice, în sens larg, se face în acte juridice şi fapte material-juridice (în

sens restrâns). Ultimele se divid în evenimente (naturale) şi acţiuni (ale omului), care, la rândul lor, pot

fi licite sau ilicite. Această clasificare se justifică mai ales în acele ramuri de drept în care, spre

deosebire de dreptul civil, evenimentele ocupă un loc mai puţin important faţă de actele juridice, aşa

cum este cazul actelor de putere cu rol hotărâtor în dreptul constituţional, administrativ, financiar,

procesual civil sau penal etc.

Faptele juridice se mai pot clasifica după ramura de drept care le reglementează în fapte civile

(delicte civile), fapte penale (infracţiuni), abateri administrative (contravenţii), fapte (abateri) disciplinare etc.

75

Utilizând criteriul influenţei lor asupra raportului juridic distingem fapte constitutive, modificatoare

şi extinctive de drepturi şi obligaţii. Astfel, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere raportului juridic penal, cu

multiple obligaţii pentru autorul faptei. Împlinirea termenului de prescripţie duce la înlăturarea

răspunderii penale. Faptul morţii este constitutiv pe plan succesoral, dând naştere la drepturi şi

obligaţii în persoana moştenitorului, şi extinctiv în plan familial, conducând la încetarea unor raporturi

specifice (de căsătorie, de întreţinere etc.).

În categoria faptelor modificatoare a raporturilor juridice putem exemplifica în cazul dreptului

penal circumstanţele care pot atenua sau pot agrava răspunderea penală (starea de provocare sau starea

de beţie anume provocată în vederea comiterii).

După gradul lor de complexitate, distingem fapte juridice simple şi fapte juridice complexe. În cazul

celor dintâi, din simpla producere a faptului decurg şi consecinţele juridice. De exemplu, pentru primul

caz, dobândirea capacităţii juridice şi a calităţii de subiect de drept rezultă din faptul naşterii. În cazul

celor din urmă este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii pentru producerea integrală a

efectelor juridice. Astfel, pentru ca moştenirea testamentară sa devină operantă trebuie, printre altele,

să existe un testament, să intervină decesul testatorului şi să se producă acceptarea succesiunii.