Jules Verne

20.000 de leghe sub mări

Traducere și note de Dan Starcu

document.doc

P A R T E A Î N T Â I

CAPITOLUL 1 STÂNCA SUBMARINĂ MIȘCĂTOARE

Anul 1866 a fost marcat de un eveniment straniu, un fenomen inexplicabil și de

neînțeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Nemaivorbind de zvonurile ce agitau oamenii din porturi și incitau opinia publică din interiorul continentelor, trebuie spus că marinarii erau, în mod deosebit, cei mai tulburați. Negustorii, armatorii, căpitanii vaselor din Europa și din America, ofițerii marinelor militare din diverse țări, apoi guvernele unor state de pe cele două continente se ocupau de acest lucru cu cea mai mare atenție. De fapt, de la o vreme, mai multe vase se întâlniseră pe ocean cu „ceva enorm”, un obiect lung, fusiform, uneori fosforecent, mult mai mare și mai rapid decât o balenă. Cele referitoare la această apariție, consemnate în diverse jurnale de bord, se potriveau destul de exact cu structura obiectului sau a ființei în discuție, cu viteza uimitoare a mișcărilor sale, cu puterea sa surprinzătoare de locomoție, cu vitalitatea neobișnuită cu care părea dotată. Dacă era într-adevăr un cetaceu, le depășea în dimensiune pe toate cele pe care știința le clasase până atunci. Nici Cuvier, nici Lacepede, nici domnul Dumeril, nici domnul de Quatrefages nu admiseseră existența acestui monstru fără să-l fi văzut, ceea ce însemna să-l fi privit cu ochii lor de savanți. Luând în considerare media observațiilor făcute în mai multe rânduri – respingând evaluările timide, ce dădeau acelui obiect o lungime de două sute de picioare (adică peste șaizeci de metri) și îndepărtând opiniile exagerate ce-l coniderau lat de o milă și lung de trei – se putea afirma, totuși, că această ființă fenomenală depășea cu nult toate dimensiunile admise până atunci de ihtiologi – dacă, într-adevăr, ea exista. Or, ea exista, faptul în sine nu mai putea fi negat și, având în vedere această tendință ce îndeamnă către supranatural creierul uman, se putea înțelege emoția pricinuită în toată lumea de acea apariție supranaturală. Nu putea fi trecută, in nici un caz, în rândul poveștilor marinărești. Chiar pe 20 iulie 1866, steamerul „Governor-Higginson”, aparținând companiei „Calcutta and Burnach steam navigation” întâlnise acea masă mișcătoare la cinci mile est de coastele Australiei. Căpitanul Baker se crezuse, la început, în fața unei stânci submarine necunoscute. Se apucase chiar să îi determine poziția exactă, când două coloane de apă, proiectate de uimitorul obiect, se ridicară șuierând până la o sută cincizeci de picioare în văzduh. Deci, afară de cazul în care acea stâncă ar fi fost subterană și era supusă erupțiilor intermitente ale unui gheizer, vasul „Governor-Higginson” avea de-a face cu vreun mamifer acvatic, necunoscut până atunci, ce arunca prin nări coloane de apă amestecate cu aer și vapori. Un fapt asemănător fusese observat și pe 23 iulie în același an, în Oceanul Pacific, de nava „Cristobal-Colon” a companiei “West India and Pacific steam navigation”. Deci, extraordinarul cetaceu se putea deplasa dintr-un loc în altul cu o viteză surprinzătoare, din moment ce, la un

2

document.doc

interval de trei zile, vasele „Governor-Higginson” și „Cristobal-Colon” îl observaseră la o distanță de peste șapte sute de leghe marine. Cincisprezece zile mai târziu, la două mii de leghe de acolo, navele „Helvetia” aparținând Companiei Naționale, și, respectiv, „Shannon” de la Royal Mail, mergeau bord la bord în acea porțiune a Atlanticului cuprinsă între Statele Unite și Europa, semnalând monstrul la 42◦15’ latitudine nordică și 60◦35’ longitudine vestică față de meridianul Greenwich. Această observare simultană a făcut posibilă estimarea lungimii minime a mamiferului la peste trei sute de picioare englezești (cam 106 metri), căci „Shannon” și „Helvetia” îi erau de dimensiuni inferioare, deși măsurau o sută de metri de la un capăt la celălalt. Or, cele mai mari balene, acelea care populează vecinătățile insulelor Aleutine, Kulanmak și Umgullik, n-au depășit niciodată lungimea de cincizeci și șase de metri – dacă o atingeau și pe aceasta. Aceste rapoarte venite unul după altul, noile observații făcute la bordul transatlanticului Pereire, o întâlnire între Etna a companiei Inman și monstru, un proces-verbal alcătuit de ofițerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă determinare a poziției geografice realizată de statul major prin comandantul Fitz-James de la bordul vasului „Lord-Clyde” au impresionat profund opinia publică. În țările unde lucrurile nu prea sunt luate în serios, apărură destule glume pe seama fenomenului, dar în statele în care aceste lucruri sunt privite cu gravitate și simț practic, precum Anglia, America, Germania, oamenii erau intens preocupați de această apariție. Peste tot în marile orașe, monstrul ajunsese la modă. Se vorbea de el în cafenele, era pomenit în ziare, se jucau piese de teatru cu el. Fiecare își putea da cu părerea. Prin jurnale apăreau tot felul de făpturi imaginare și gigantice, de la balena albă, teribilul „Moby Dick” al regiunilor hiperboreene, până la imensul Kraken, ale cărui tentacule puteau cuprinde o navă de cinci sute de tone și s-o târască în abisurile oceanului. S-au reprodus chiar și mărturii din Antichitate, opiniile lui Aristotel și Pliniu, ce admiteau existența unor astfel de monștri, apoi poveștile norvegiene ale episcopului Pontoppidan, relatările lui Paul Eggede și raportările domnului Harrington, a cărui bună credință nu poate fi supusă îndoielii atunci când afirmă că a văzut, de la bordul vasului “Castillan”, în 1857, acel șarpe enorm care bântuise până atunci numai mările vechiului Constitutionnel. În rândurile savanților și ale ziariștilor științifici izbucni și polemica interminabilă între cei care credeau și cei care negau existența creaturii. “Problema monstrului” inflamă spiritele. Timp de șase luni, războiul se duse cu șanse de ambele părți. La articolele de fond ale Institului Geografic din Brazilia, ale Academiei Științifice Regale din Berlin, ale Asociației Britanice, ale Institului Smithsonian din Washington, la discuțiile din „The Indian Archipelago”, din “Cosmos”-ul episcopului Moigno, din „Mitteilungen” al lui Petermann, la cronicile științifice din marile ziare franceze și străine, presa mică riposta cu o vervă inepuizabilă. Autorii săi spirituali parodiau ceva din Linne, citat de adversarii monstrului, susținând de fapt că „natura nu face prostii” și nu voiau să admită existența acelor krakeni, șerpi de mare, a acelor Moby Dick și a altor aberații ale marinarilor în delir. În fine, într-un articol dintr-un jurnal satiric foarte redutabil, cel mai îndrăgit redactor dădu lovitura de grație acestui monstru, precum Hipolit, și îl termină în hohotele de râs ale tuturor. Spiritul învinsese știința. În timpul primelor luni ale anului 1867, polemica păru îngropată, dar date noi ajunseră la cunoștința publicului. De acum înainte, problema redeveni pur științifică. Era vorba de un pericol adevărat, serios, ce trebuia evitat. Lucrurile luară altă întorsătură. Pentru a se oferi explicații, monstrul redeveni insuliță, stâncă, recif submarin, dar unul mișcător, imposibil de prins. Pe 5 martie 1867, vasul Moravian al companiei Montreal Ocean, găsindu-se noaptea la 27◦30’ latitudine și 72◦15’ longitudine, se ciocni cu tribordul de o stâncă pe care nicio hartă nu o indica prin zonă. Sub efectul combinat al vântului și al celor patru sute de cai putere ai săi, nava

3

document.doc

mergea cu viteza de treisprezece noduri. Nimeni nu se îndoiește că, fără calitatea superioară a structurii sale, Moravian, după un asemenea șoc, nu s-ar fi scufundat cu cei două sute treizeci și șapte de pasageri pe care-i aducea din Canada. Accidentul se petrecuse pe la cinci dimineața, când se iveau zorile. Ofițerii de cart se grăbiră să ajungă în partea din spate a navei. Ei examinară ocenaul cu cea mai mare atenție. Nu văzură nimic altceva decât o zbatere neobișnuită a apelor. Se marcă exact poziția acelui loc, iar vasul își continuă cursa, aparent fără avarii. Se izbise de o stâncă submarină? De epava enormă rămasă de la vreun naufragiu? Nu se știa, dar examinarea carenei, mai târziu, arătă că o parte a chilei fusese sfărâmată. Această întâmplare gravă ar fi fost uitată, poate, ca și altele, dacă, după trei săptămâni, nu s-ar fi reprodus în condiții identice. Doar că, datorită naționalității noii nave victime și reputației companiei căreia îi aparținea, evenimentul a stârnit un zgomot imens. Toți cunoșteau numele celebrului armator englez Cunnard. Acest inteligent industriaș fondase, în 1840, un serviciu poștal între Liverpool și Halifax, cu trei nave din lemn și cu roți având forța a patru sute de cai, cu un deplasament de o mie o sută șaizeci și două de tone. După opt ani, compania sa avea patru vase de șase sute cincizeci de cai și o mie opt sute douăzeci de tone, iar doi ani mai târziu, alte două nave superioare ca putere și tonaj. În 1853, compania Cunnard, al cărei privilegiu de transportat depeșe fusese reînnoit, poseda și vasele „Arabia”, “Persia”, “China”, “Scoția”, „Java”, “Rusia”. Toate erau foarte bune și făceau parte, alături de „Great-Eastern”, dintre cele mai mari care străbătuseră vreodată mările. Așa că, în 1867, compania poseda douăsăprezece nave, opt cu roți și patru cu elice. Dacă ofer aceste detalii succinte, o fac pentru a se afla importanța acestei companii de transport maritim, cunoscută în toată lumea pentru gestionarea sa inteligentă. Nicio altă firmă de navigație transoceanică nu fusese condusă cu mai multă pricepere. Nicio altă afacere nu se bucurase de o reușită mai strălucită. De douăzeci și șase de ani, navele lui Cunnard traversaseră de două mii de ori Atlanticul și niciodată nu pățiseră ceva, nu întârziaseră, nu pierduseră vreo scrisoare, vreun om. De aceea le alegeau pasagerii, în ciuda puternicei concurențe a Franței. Compania Cunnard era preferată oricărei alteia, după cum rezultă din documentele oficiale ale acelor ani. Astfel că nimeni nu se va mira de răsunetul provocat de accidentul care a implicat unul dintre cele mai frumoase steamere ale sale. Pe 13 aprilie 1867, marea era frumoasă, briza slabă, iar vasul “Scoția” se afla la 15 ◦12’ longitudine și 45◦37’ latitudine. Mergea cu o viteză de treisprezece noduri patruzeci și trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere ai săi. Roțile sale loveau apa mării cu o regularitate perfectă. La ora patru și șaptesprezece minute seara, în timp ce pasagerii adunați în marele salon serveau masa, un șoc, destul de slab, se simți dinspre coca vasului “Scoția”, puțin dincolo de roata de la babord. “Scoția” nu izbise ceva, ci fusese lovit de ceva, de un instrument mai degrabă tăios sau perforant decât contondent. Atingerea celor două corpuri păruse foarte ușoară, astfel că nimeni de la bord nu se îngrijoră, însă strigătele celor din cală răsunară, pe măsură ce se iviră pe punte:

- Ne scufundăm! Ne scufundăm! La început, pasagerii se speriară foarte tare, dar căpitanul Anderson se grăbi să îi liniștească. De fapt, nimic grav nu se putea întâmpla. “Scoția”, împărțit în șapte compartimente cu închidere etanșă, nu avea de ce să se teamă pe mare. Căpitanul Anderson coborî imediat în cală. Văzu că al cincilea compartiment fusese invadat de apă, iar aceasta pătrundea, în continuare, năvalnic. Din fericire, compartimentul nu avea cazane, căci altfel focurile ar fi fost stinse imediat. Căpitanul Anderson opri imediat vasul. Unul dintre mateloți plonjă în apă ca să vadă avaria. După câteva clipe se știa de existența unei găuri mari de doi metri în carena steamerului.

4

document.doc

Pătrunderea apei nu putea fi oprită, iar “Scoția”, cu roțile sale pe jumătate scufundate, trebui să își continue astfel drumul. Se afla la trei sute de mile de Cap Clear și, după o întârziere de trei zile ce neliniști serios Liverpoolul, intră în bazinele companiei. Inginerii cercetară vasul atenți, după ce-l scoaseră din apă. Nu le veni să își creadă ochilor. La doi metri și jumătate sub linia de plutire se deschidea o gaură de formă regulată, ca un triunghi isoscel. Utilajul perforant care o făcuse trebuia să fi fost ieșit din comun, iar mișcarea sa de izbire și de retragere era aproape inexplicabilă! Acesta era evenimentul care redeșteptase interesul opiniei publice. Din acea clipă, nenorocirile maritime ce nu aveau o cauză clară fură puse în contul monstrului. Acest animal fantastic deveni responsabil de toate naufragiile acelea, al căror număr era, din nefericire, considerabil. Din trei mii de nave, cu aburi sau cu pânze, de la care nu se mai primeau vești și a căror pierdere era anual anunțată la Biroul Veritas, două sute erau considerate ca având legătură cu monstrul. Acesta fu deci acuzat, pe drept sau pe nedrept, de dispariția lor. Datorită lui, comunicațiile dintre diversele continente deveneau din ce în ce mai periculoase, iar publicul ceru caegoric să fie curățate mările, cu orice preț, de formidabilul cetaceu.

CAPITO LUL 2 PENTRU ȘI ÎMPOTRIVĂ

În vremea în care se produceau aceste evenimente, mă întorceam dintr-o explorare științifică

întreprinsă prin ținuturile greu de străbătut din Nebraska, Statele Unite. Ca profesor supleant la Muzeul de Istorie Naturală de la Paris, fusesem trimis în expediție de guvernul francez. După șase luni petrecute în Nebraska, încărcat cu colecții prețioase, ajungeam la New York la sfârșitul lui martie. Plecarea mea spre Franța era fixată pentru primele zile din mai. Până atunci mă ocupasem cu clasificarea bogățiilor minerale, botanice și zoologice. Atunci se petrecu incidentul cu “Scoția”. Eram la curent cu discuțiile în legătură cu monstrul marin. Cum să nu fi fost? Citisem toate ziarele americane și europene, fără să avansez prea mult. Misterul acela mă intriga. Nefiind în stare să-mi formez o părere, oscilam de la o extremă la alta. Dacă cineva nu credea întâmplările, acesta era invitat să pună degetul pe spărtura suferită de “Scoția”. La sosirea mea la New York, chestiunea ardea. Ipoteza insulei plutitoare, a stâncii mișcătoare, susținută de câțiva mai puțin competenți, era abandonată cu totul. Dacă stânca submarină nu avea o mașină în burtă, cum se putea deplasa cu o viteză atât de mare? Nici ipoteza resturilor uriașe ale unui vas naufragiat nu putea fi susținută. Rămâneau două soluții posibile ale problemei, ce marcau două tabere foarte distincte de partizani: cei care susțineau că monstrul avea o forță colosală, pe de o parte, și cei care îl considerau un vas „submarin” cu o putere motrice enormă. Această ultimă ipoteză, admisibilă în principiu, nu putu să reziste anchetelor ce urmară în cele două luni. Ca un simplu particular să aibă la dispoziție o asemenea mașinărie mecanică era puțin probabil. Unde și când ar fi construit-o și cum ar fi păstrat secretul ei?

5

document.doc

Doar un guvern putea să posede o asemenea mașină distructivă și, în aceste timpuri dezastruoase când omul își folosește geniul pentru a multiplica puterea armelor de război, era posibil ca un stat să fi încercat, neștiut de celelalte, această mașinărie formidabilă. După puștile militare urmaseră torpilele, după acestea berbecii submarini, apoi altele. Dar ipoteza unei mașini de război nu se menținu în fața declarațiilor de dezmințire ale guvernelor. Pentru că era vorba de interesul public, căci sufereau transporturile transoceanice, sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. De altfel, se putea admite că însăși construcția vasului submarin ar fi scăpat de ochii publicului? A păstra secretul, în acele condiții, era foarte greu pentru un particular și, în mod sigur, imposibil pentru un stat ale cărui acțiuni sunt supravegheate cu mare atenție de puterile rivale. Deci, după anchetele făcute în Anglia, Franța, Rusia, Prusia, Italia, America, ba chiar în Turcia, ipoteza unui submarin construit de acestea fu definitiv îndepărtată. Reveni deci aceea a monstrului, în ciuda glumelor nesărate ale presei de nespecialitate, și, astfel, imaginația începu să zboare spre reveriile abusrde ale unei ihtiologii fantastice. La sosirea mea la New York, mai multe persoane îmi făcură onoarea să mă consulte asupra fenomenului în chestiune. Publicasem în Franța o lucrare în două volume intitulată „Misterele adâncurilor marine”. Cartea respectivă, gustată în special de lumea savanților, făcea din mine un specialist în acea parte destul de obscură a istoriei naturale. Mi se ceruse părerea. Cât am putut tăgădui realitatea faptelor, m-am mulțumit cu acea negare categorică. Curând însă, strâns cu ușa, a trebuit să ofer explicații concludente. Și chiar “onorabilul Pierre Arronax, profesor la Muzeul din Paris”, a fost nevoit să formuleze o anumită opinie pentru “New York Herald”. Am făcut asta. Am vorbit, căci nu mai puteam tăcea. Am întors chestinea pe toate fețele, în mod politicos și științific și ofer aici un extras dintr-un articol foarte consistent, pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie al periodicului.

După ce s-au examinat, una după alta, diverse ipoteze,orice altă presupunere fiind respinsă, trebuie admsă existența unui animal marin de o forță uriașă. Marile adâncimi oceanice ne sunt total necunoscute. Sondele n-au reușit să le atingă. Ce se întâmplă în acele adâncuri? Ce ființe locuiesc și pot trăi la douăsprezece sau cincisprezece leghe sub suprafața apei? Care este organismul acestor animale? Totuși, soluția problemei ce trebuie rezolvată poate să ia forma unei dileme. Sau cunoaștem toată varietatea de ființe ce ne populează planeta, sau nu o cunoaștem. Dacă nu le cunoaștem pe toate, dacă natura are încă secrete pentru noi în ihtiologie, nimic nu este mai acceptabil decât să admitem existența peștilor și a cetaceelor, a speciilor și a genurilor noi, cu o structură esențialmente „de adâncime”, care trăiesc în zone inaccesibile sondelor și pe care un eveniment oarecare, o întâmplare, un capriciu, le aduce, la mari intervale de timp, la nivelul superior al oceanului. Dacă, dimpotrivă, noi cunoaștem toate speciile vii, trebuie neapărat să căutăm animalul despre care este vorba printre ființele marine catalogate deja și, în acest caz, voi fi dispus să admit existența unui narval gigantic. Narvalul vulgar sau licornul de mare atinge deseori o lungime de șaizeci de picioare (peste douăzeci de metri). Măriți de cinci ori aceste dimensiuni sau chiar de zece ori, dați cetaceului o forță proporșională cu talia sa, creșteți armele sale ofensive și veți obține animalul căutat. Va avea proporțiile găsite de ofițerii de pe nava „Shannon”, instrumental de perforare ce a acționat asupra vasului „Scoția” și puterea necesară spre a deteriora coca unui steamer. De fapt, narvalul este înarmat cu un fel de spadă de fildeș, o halebardă, după cum se exprimă anumiți naturaliști. Este un dinte principal ce are duritatea oțelului. Câțiva asemenea dinți s-au

6

document.doc

găsit împlântați în balenele pe care narvalul le atacă întotdeauna cu succes. Alții au fost smulși, nu fără greutate, din carenele vaselor pe care le-au străpuns dintr-o parte în cealaltă, precum o freză străpunge un butoi. Muzeul Facultății de Medicină din Paris posedă un asemnea dinte lung de doi metri și douăzeci și cinci de centimetri și lat de patruzeci și opt de centimetri la bază! Închipuiți-vă atunci o armă de zece ori mai puternică și animalul de zece ori mai tare, lansându-se cu o viteză de douăzeci de mile (peste treizeci de kilometri) la oră, înmulțiți masa lui cu viteza sa și veți obține șocul capabil să producă respectiva catastrofă. Deci, până ce vom avea informații mai ample, voi opta pentru licornul de mare, de dimensiuni colosale, înarmat nu cu o halebardă, ci cu un adevărat pinten ca fregatele cuirasate sau „berbecii”de război. Astfel s-ar explica respectivele fenomene inexplicabile, cu condiția să nu existe altceva și mai uimitor decât ceea ce cunoaștem pânâ acum!

Aceste ultime cuvinte erau o lașitate din partea mea, dar voiam, până la un punct anume, să-mi apăr demnitatea de profesor și să nu mă expun amuzamentului americanilor, care râd tare atunci când o fac. Îmi păstrasem o ușiță de scăpare. În fond, admiteam existența „monstrului”. Articolul meu fu discutat cu pasiune, de aceea produse mult zgomot. În jurul lui se strânseră mulți partizani. Soluția pe care o propunea, de altfel, dădea frâu liber imaginației. Spiritul uman are la baza concepțiilor sale grandioase ființe supranaturale. Iar marea reprezintă mediul lor cel mai bun, singurul în care acești giganți – pe lângă care animalele terestre, elefanții sau rinocerii, nu sunt decât pitici – pot să apară și să se dezvolte. Masele lichide transparente suportă cele mai mari specii de mamifere și poate de moluște de mărimi nemaipomenite, de crustacee îngrozitoare, precum homarii de o sută de metri sau crabii de două tone! Și de ce nu? Cu multă vreme în urmă, animalele terestre, din epocile geologice, patrupedele, reptilele, păsările aveau gabarite gigantice. Creatorul le pregătise tipare colosale, care, cu timpul, s-au redus puțin câte puțin. De ce n-ar fi păstrat marea, în adâncimile ei neștiute, eșantioane din acele ere, care să nu se fi schimbat cu nimic, în timp ce animalele de pe uscat s-au metamorfozat neîncetat? De ce n-ar ascunde încă la sânul ei ultimele varietăți ale acelor specii titanice, pentru care anii reprezintă, în timpul nostru, secole, iar secolele – milenii? Dar să nu mă las dus de fantezie! Himerele acelea s-au transformat, cu timpul, în realități teribile pentru mine. O repet, atunci s-a format o opinie asupra naturii fenomenului și publicul a admis-o fără să conteste existența unei ființe uimitoare ce nu avea nimic în comun cu fabuloșii șerpi de mare. Dar dacă unii dintre ei nu văzură acolo decât o problemă pur științifică de rezolvat, alții, mai ales din America și din Anglia, fură de părere să curețe oceanul de acel monstru de temut, spre a se asigura comunicațiile transoceanice. Ziarele de comerț tratau problema mai ales din acest punct de vedere. Printre acestea, „Shipping and Mercantile Gazette”,”Lloyd”, “Paquebot”, ”Revue maritime et coloniale”, ce aveau legătură cu firmele de asigurare, care voiau să mărească taxele. Opinia publică pronunțându-se, Statele Unite dădură prima declarație. La New York se pregătea o expediție destinată să urmărească narvalul. O fregată de drum lung, „Abraham Lincoln”, era gata să plece pe mare cât mai curând. Comandantul Farragut își înarma nava după cum dorea. Așa cum se întâmplă de obicei, din momentul când se anunță urmărirea monstrului, acesta nu se mai arătă. Timp de două luni, nu se mai vorbi nimic despre el. Nicio navă nu-l întâlni. De parcă licornul acela ar fi știut ce i se pregătea. Se discutase atât despre asta, chiar prin cablul transatlantic! Iar glumeții spuneau că monstrul interceptase telegrama! Fregata, înarmată pentru o campanie la mare distanță și dotată cu formidabile instalații de pescuit, nu știa încotro să plece. Neliniștea creștea când, pe 3 iulie, veni știrea că vasul de pe

7

document.doc

linia San Francisco – Shanghai văzuse din nou animalul, cu trei săptămâni înainte, în mările septentrionale ale Pacificului. Emoția cauzată de această veste fu imensă. Comandantul Farragut nu avu nici douăzeci și patru de ore de așteptat. Proviziile sale erau la bord. Rezervele de cărbune erau pline. Toți membrii echipajului erau gata. Nu trebuiau decât să aprindă cazanele și să pornească! Nu li s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi întârziere! De altfel, comandantul Farragut nu voia decât să plece. Cu trei ore înainte ca vasul „Abraham Lincoln” să lase în urmă cheiul din Brooklin, am primit această scrisoare:

Domnului Aronnax, profesor al Muzeului din Paris, Hotelul de pe Fifth Avenue, New York

Domnule, Dacă doriți să vă alăturați expediției vasului „Abraham Lincoln”, guvernul Uniunii va vedea cu plăcere că Franța este reprezentată de dumneavoastră în această întreprindere îndrăzneață. Comandantul Farragut vă pune o cabină la dispoziție. Cu deosebită afecțiune, al dumneavoastră,

J. B. Hobson,secretar al Marinei

CAPITOLUL 3 CUM DOREȘTE DOMNUL!

Cu trei secunde înainte de a veni scrisoarea lui J. B. Hobson, nu mă mai gândeam la

licorn, cum nici nu voiam să folosesc trecătoarea de la nord-vest. La trei secunde după ce citisem scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, înțelegeam, în sfârșit, că adevărata mea vocație, unicul scop al vieții mele, era să urmăresc monstrul acela de temut și să scap lumea de el. Totuși, mă întorceam dintr-o călătorie grea, obosit, avid de odihnă. Nu doream decât să-mi revăd țara, prietenii, mica mea locuință de la Jardin des Plantes, dragele și prețioasele mele colecții! Dar nimic nu mă putea reține. Am uitat de toate, de oboseală, de prieteni, de colecții și am acceptat fără să mă mai gândesc oferta guvernului american. “De altfel, m-am gândit, orice drum duce către Europa și licornul va fi destul de amabil să mă tragă către coastele Franței! Nobilul animal se va lăsa prins în mările europene – de dragul meu - și nu vreau să duc mai puțin de o jumătate de metru din halebarda lui de fildeș Muzeului de Istorie a Naturii.” Dar, până atunci, trebuia să caut narvalul acela în nordul Oceanului Pacific, ceea ce însemna că, pentru a ajunge în Europa, trebuia mers pe drumul de la antipozi.

- Conseil!, am strigat nerăbdător.

8

document.doc

Conseil era servitorul meu. Un băiat devotat, care mă însoţea în toate călătoriile. Un flamand de ispravă, la care ţineam mult, o fiinţă flegmatică, ordonată, plină de zel, care nu se mira decât foarte puţin de surprizele oferite de viaţă, foarte îndemânatică, aptă de orice serviciu şi, în ciuda numelui său, nu dădea niciodată vreun sfat – nici măcar dacă i se cerea. Frecventând lumea savanţilor de la Jardin des Plantes, Conseil ştia multe lucruri. Aveam în el un specialist în clasificări de istorie a naturii, ce parcurgea cu o agilitate de acrobat scara încrengăturilor, grupelor, claselor, subclaselor, ordinelor, familiilor, genurilor, subgenurilor, speciilor şi varietăţilor. Dar ştiinţa lui se oprea acolo. Clasificările însemnau viaţa lui, dar nu ştia nimic mai mult. Foarte versat în teoria clasificării, puţin însă în practica ei, n-ar fi distins, cred, diferenţa între caşalot şi balenă! Totuşi, era un băiat de ispravă. În ultimii zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde mă chemase ştiinţa. Niciodată nu spusese nimic despre lungimea sau oboseala unei călătorii. Nu făcuse nicio obiecţie când îşi încuiase valiza spre a pleca în altă ţară, China sau Congo, oricât de îndepărtate ar fi. Mergea încoace şi încolo fără să întrebe nimic. O sănătate foarte bună îl ferea de boli. Avea muşchi solizi, dar de nervi parcă ducea lipsă. Avea treizeci de ani, adică trei sferturi din vârsta stăpânului său. Însă Conseil avea şi un defect. Formalist înrăit, nu îmi vorbea decât la persoana a treia, ceea ce îl făcea agasant.

- Conseil!, am repetat începând, cu febrilitate pregătirile de plecare. Desigur, mă bazam pe acest băiat atât de devotat. De obicei nu-l întrebam dacă era de acord sau nu să mă însoţească în călătoriile mele. De data asta însă era vorba de o expediţie ce se putea prelungi oricât, de o călătorie îndrăzneaţă, de urmărire a unui animal capabil să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă! Aşa ceva ar fi putut da de gândit chiar şi celui mai impasibil om din lume! Oare ce avea să spună Conseil?

- Conseil!, am strigat a treia oară. Se ivi.

- M-a chemat domnul?, întrebă el intrând.- Da, băiete. Fă-mi bagajul şi pregăteşte-te. Plecăm peste două ceasuri.- Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil.- Să nu pierdem nicio clipă. Pune-mi în valiză toate ustensilele de călătorie, costumele,

cămăşile, şosetele, fără a uita celelalte lucruri, dar repede!- Şi colecţiile domnului?, întrebă Conseil.- Ne vom ocupa de ele mai târziu.- Cum? Să lipsească arhioterium, hyracoterium, oreodon, heropotamus şi celelalte?- Vor rămâne la hotel.- Şi babirusa vie a domnului?- Va fi hrănită în absenţa noastră. De altfel, voi da ordin să fie trimise toate în Franţa.- Nu ne întoarcem la Paris?, întrebă Conseil.- Ba da..., desigur..., am răspuns evaziv.- Facem un ocol, aşa cum îi place domnului?- Da, un fleac. Vom merge pe un drum mai direct, de fapt. Vom călători cu vasul

„Abraham Lincoln”.- Cum vrea domnul, răspunse liniştit Conseil.- Ştii, prietene, e vorba de monstrul... de vestitul narval... Plecăm să curăţăm mările de el!...

Autorul unei lucrări în două volume despre „Misterele marilor adâncimi oceanice” nu poate să lipsească din expediţia comandantului Farragut. Misiune glorioasă, dar şi... periculoasă! Nu se ştie unde vom pleca. Bestiile alea pot fi foarte capricioase. Dar vom merge, oricum! Avem un comandant viteaz.

- Cum vrea domnul, răspunse Conseil.

9

document.doc

- Nu vreau să-ţi ascund nimic. Din călătorii ca aceasta nu te întorci întotdeauna...- Dacă aşa vrea domnul, nu contează.

După un sfert de oră, valizele noastre erau gata. Conseil le pregătise de îndată. Eram sigur că nu lipsea nimic, căci băiatul clasa costumele şi cămăşile la fel de bine ca păsările şi mamiferele. Ascensorul hotelului ne coborî. Am dat ordinul de expediere către Franţa a animalelor mele împăiate, a plantelor uscate, a babirusei şi a porcului capturat în Insulele Moluce. Urmat de Conseil, am sărit apoi într-o trăsură. Pentru douăzeci de franci cursa, am coborât pe Broadway până la Union Square, am umblat pe Fourth Avenue până la intersecția cu Bowery Street, prin Katrin Street și ne-am oprit la debarcader. Acolo, ferry-botul Katrin ne-a dus, oameni, cai și trăsură, până la Brooklin, situat pe malul stâng al fluviului și, după câteva minute, am sosit pe cheiul de lângă care “Abraham Lincoln” scotea un fum negru și gros pe cele două coșuri ale sale. Bagajele ne-au fost imediat transportate pe puntea fregatei. M-am urcat repede la bord. Am cerut să-l văd pe comandantul Farragut. Unul dintre mateloți m-a condus pe dunetă, unde m-am trezit în prezența unui ofițer amabil, care îmi întinse mâna:

- Domnul Pierre Aronnax?, mă întrebă el.- Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut?- Întocmai. Fiți bine venit, domnule profesor. Cabina dumneavoastră vă așteaptă.

După ce l-am salutat, am pornit către aceasta. “Abraham Lincoln” fusese pregătit perfect pentru destinația sa. La o presiune de șapte atmosfere, vasul atingea o viteză medie de optsprezece leghe. Era impresionantă, însă insuficientă pentru a combate uriașul cetaceu. Amenajarea interioarelor de pe fregată se potrivea cu însușirile sale nautice. Am fost mulțumit de cabina mea, situată în partea din spate ce dădea către careul ofițerilor.

- E foarte bine aici, am zis.- Parcă am fi un crustaceu în scoica unei moluște, domnule, cu voia dumneavoastră, a

remarcat Conseil. L-am lăsat să aranjeze bagajele ca lumea și am urcat iar pe punte, pentru a urmări pregătirile de plecare. Comandantul Farragut tocmai ordona să fie desfăcute ultimele frânghii ce îl țineau legat pe „Abraham Lincoln” de cheiul din Brooklyn. Dacă aș fi întârziat însă un sfert de oră, ba chiar mai puțin, fregata ar fi plecat fără mine și aș fi pierdut aventura aceasta uimitoare pe care o voi povesti în continuare. Comandantul Farragut nu voia să irosească nicio zi, niciun ceas, spre a ajunge cât mai repede în mările unde animalul tocmai fusese semnalat. Îl chemă pe inginer,

- Avem destulă presiune? - Da, domnule, răspunse inginerul.- Go ahead!, strigă comandantul.

Acest ordin, ce fu transmis în sala mașinilor prin aparatele cu aer comprimat, îi făcu pe mecanici să pună în mișcare roata. Vaporii șuierară și se repeziră prin sertarele întredeschise. Lungile pistoane orizontale gemură și împinseră bielele arborelui. Palele elicei băteau valurile cu o viteză din ce în ce mai mare și „Abraham Lincoln” înainta maiestuos în mijlocul a o sută de feriboturi și al vaporașelor pline de spectatori ce făceau parte din alaiul său. Cheiurile din Brooklyn și tot malul newyorkez din est erau pline de curioși. Trei urale pornite din cinci sute de mii de piepturi, răsunară succesiv. Mii de batiste se agitară pe deasupra masei compacte și îl salutară pe „Abraham Lincoln” până ajunse în apele Hudsonului, în vârful acestei peninsule alungite ce formează orașul New York. Fregata, urmând apoi coasta râului New Jersey, cu admirabilul său mal drept plin de vile, trecu printre forturile ce o salutară cu cele mai mari tunuri ale lor. „Abraham Lincoln” răspunse ridicând și coborând de trei ori steagul american, cu cele treizeci și nouă de stele ale sale. Apoi, schimbându-și drumul spre a se deplasa pe canalul balizat ce se întindea în raza interioară

10

document.doc

formată de vârful Sandy Hook, trecu razant de această limbă de pământ, unde câteva mii de spectatori o mai aclamară o dată. Cortegiul bărcilor și al micilor vase urmărea în continuare fregata și nu o părăsi decât în dreptul farului plutitor ale cărui două lumini marcau intrarea în strâmtoarea New York-ului. Era ora trei. Pilotul coborâ în barca sa și se îndreptă către mica goeletă ce-l aștepta înfruntând vântul. Se ridicară velele. Elicea se învârtea mai repede. Fregata porni de-a lungul coastei îngălbenite și joase de la Long Island și, la ora opt seara, după ce la nord-vest dispăruseră luminile din Fire Island, alerga cu toată puterea pe apele întunecate ale Atlanticului.

CAPITOLUL 4 NED LAND

Comandantul Farragut era un bun marinar, demn de fregata pe care o conducea. El și nava

sa făceau o singură ființă, a cărei inimă era americanul. În privința cetaceului, nu se îndoia defel și nu permitea nimănui de la bord să conteste acest fapt. Credea în el, așa cum anumite femei bătrâne cred în Leviatan, fără să cerceteze. Monstrul exista și el avea să scape mările de animal, cum jurase. Sau comandantul Farragut avea să ucidă narvalul, sau narvalul avea să-l omoare pe el. Nu exista cale de mijloc. Ofițerii de la bord erau de aceeași părere cu șeful lor. Îi puteai auzi discutând, certându-se, calculând șansele de a-l întâlni și observând întinderea vastă a oceanului. Acceptau de bună voie să facă de veghe, lucru pe care în alte împrejurări nu l-ar fi primit. Cât dura ziua, catargul era plin de marinari. Dar „Abraham Lincoln” nu ajunsese încă în apele Pacificului, unde se bămuia că ar trăi monstrul. Cât despre membrii echipajului, nu voiau decât să întâlnească licornul, să-l harponeze, să-l ia la bord și să-l jupoaie. Supravegheau cu atenție marea. De altfel, comandantul Farragut vorbise de o sumă de două mii de dolari rezervată aceluia care, mus ori marinar, subofițer sau ofițer, avea să semnaleze animalul. În asemenea condiții, toți erau foarte atenți. În ce mă privește, îmi făceam propriile observații zilnice. Fregata ar fi avut o sută de motive să se numească Argus. Doar Conseil nu era atins deloc de entuziasmul general de la bord. Comandantul Farragut se îngrijise ca nava să aibă ustensilele potrivite pentru a pescui giganticul cetaceu. O balenieră n-ar fi fost mai bine înarmată. Aveam toate dispozitivele cunoscute, de la harponul care se arunca cu mâna, până la săgețile dințate și gloanțele explozive. Pe punte se afla un tun perfecționat, cu pereți foarte groși, cu diametru interior strâmt, al căruiî model figurase la Expoziția Universală din 1867. Această armă prețioasă, de origine americană, trimitea ușor un proiectil conic de patru kilograme la o distanță medie de șaisprezece kilometri. „Abraham Lincoln” dispunea deci de toate mijloacele distructive. Dar avea și ceva mai bun. Îl avea pe Ned Land, regele harponarilor. Ned Land era un canadian extraordinar de îndemânatic, fără egal în primejdioasa lui meserie. Precis, cu sânge rece, îndrăzneț și viclean, reușea să ucidă orice balenă șireată sau cașalot foarte îndrăzneț, rareori scăpându-i vreunul. Ned Land avea patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, de peste șase picioare, robust, serios, puțin comunicativ, violent uneori și foarte furios când îl înfruntai. Atrăgea atenția asupra persoanei sale. Cred că Farragut făcuse bine că-l angajase. Valora cât întregul echipaj, în privința brațelor și a ochilor. Era asemenea unui telescop puternic și a unui tun gata de luptă.

11

document.doc

Cine zice canadian, zice francez și, chiar dacă Ned Land nu prea vorbea, mărturisesc faptul că era prietenos cu mine. Fără îndoială, îl atrăgea naționalitatea mea. Era o ocazie bună pentru el să vorbească și pentru mine să aud această veche limbă a lui Rabelais, care se folosește încă în unele provincii canadiene. Familia harponierului era originară din Quebec și forma deja un trib îndrăzneț de pescari în acea epocă în care orașul respectiv aparținea Franței. Încet, încet, Ned prinse gustul discuției. Îmi plăcea să-l ascult povestind aventurile din mările polare. Își descria cu o poezie firească luptele și pescuitul. Mi se părea că ascultam un Homer canadian cântându-și Iliada regiunilor hiperboreene. Depindeam acum de acest tovarăș dur. Am devenit buni prieteni. Nu-mi doresc decât să trăiesc o sută de ani, să-mi amintesc un timp cât mai îndelungat de bravul Ned! Dar ce credea el despre monstrul marin? Trebuie să mărturisesc faptul că nu admitea existența licornului și era singurul de la bord de această părere. În minunata seară de 30 iulie, adică la trei săptămâni după ce am plecat, fregata se afla în zona Capului Blanc, la treizeci de mile de coastele Patagoniei. Depășisem Tropicul Capricornului și Strâmtoarea Magellan se deschidea la mai puțin de șapte sute de mile la sud. În mai puțin de opt zile, „Abraham Lincoln” avea să plutească pe valurile Pacificului. Stând pe dunetă, Ned Land și cu mine discutam, privind marea misterioasă, ale cărei adâncimi rămăseseră inexplorabile pentru om. Firește, vorbeam despre licornul gigantic, examinam diversele șanse de reușită ale expediției. Apoi, văzând că Ned mă lăsa să vorbesc fără a spune prea multe, l-am abordat mai direct:

- Cum de nu ești convins de existența cetaceului pe care-l urmărim, Ned? Ai anumite motive?

Harponierul mă privi câteva clipe, își duse mâna la fruntea sa lată, făcând un gest obișnuit pentru el, închise ochii ca pentru a reflecta, apoi zise:

- S-ar putea, domnule Aronnax.- Totuși, Ned, tu fiind un vânător de balene, familiarizat cu marile mamifere, a cărui

imaginație acceptă ușor existența cetaceelor enorme, ar trebui să fii ultimul care să se îndoiască de așa ceva!

- Vă înșelați, domnule profesor. Poate că omul de rând crede în cometele neobișnuite ce traversează spațiul sau în existența monștrilor preistorici din inima pământului, dar nici astronomul, nici geologul nu admit asemenea himere. La fel vânătorul de balene. Am urmărit multe cetacee, am harponat destule, am ucis nenumărate, dar oricât de puternice și de bine înarmate au fost, colții lor n-au putut străpunge plăcile de oțel ale unui vapor.

- Totuși, Ned, există exemple care atestă faptul că narvalii au străpuns dintr-o parte în alta asemenea plăci.

- Poate plăci din lemn, răspunse canadianul, cu toate că eu n-am văzut niciodată așa ceva. Așadar, până la proba contrarie, eu neg că balenele, cașaloții sau licornii ar putea produce asemenea daune.

- Ascultă-mă, Ned...- Nu, domnule profesor. Tot ce vreți, în afară de asta. Un octopod gigantic, poate.- Nici măcar atât. Octopodul nu este decât o moluscă; chiar numele indică substanța sa

puțin consistentă. Să fi avut cinci sute de picioare lungime, nefiind vertebrat, este inofensiv pentru nave precum „Scoția” sau „Abraham Lincoln”. Deci poveștile cu acești monștri fac parte dintre fabulații.

- Atunci, domnule naturalist, reluă Ned Land, destul de ironic, persistați în a admite existența unui uriaș cetaceu?

- Da, Ned. O repet cu convingerea ce se bazează pe logica faptelor. Cred în existența unui mamifer vertebrat, precum balena, cașalotul sau delfinul, dotat cu un colț puternic și foarte pătrunzător.

- Nu se poate, zise harponierul, părând de neconvins.

12

document.doc

- Gândește-te, viteazule canadian, că, dacă un asemenea animal există, el trăiește în adâncimile mării, la câteva mile sub suprafața apei și are un trup extrem de solid, putând să dezorienteze orice ihtiolog.

- Pentru ce să aibă un trup așa de tare?- I-ar trebui o forță incalculabilă să se mențină la mari adâncimi și să reziste presiunii

imense de acolo.- Chiar așa?, se miră Ned.- Chiar așa. O să-ți ilustrez asta cu câteva cifre.- Fără cifre! Cu ele faci ce vrei, zise Ned.- În afaceri, Ned, nu în matematică. La treizeci și două de picioare sub suprafața mării,

suporți o presiune de șaptesprezece mii cinci sute șaizeci și opt de kilograme, adică de o atmosferă. Poate ceva mai mică, pentru că apa sărată are o densitate mai mică decât cea dulce. Când te scufunzi în ocean, Ned, trupul tău e supus unei presiuni de o atmosferă pe fiecare centimetru pătrat al său. La trei sute douăzeci de picioare, presiunea este de zece atmosfere, iar la trei mii două sute de picioare e de o sută de atmosfere. La treizeci și două de mii de picioare, adică la două leghe și jumătate, de o mie de atmosfere pe fiecare centimetru pătrat. Știi câți centimetri pătrați are corpul tău?

- Dumnezeule! Sigur că nu.- Vreo șaptesprezece mii.- Foarte mult!- Presiunea unei atmosfere este mai mare ca greutatea unui kilogram pe centimetru pătrat.

Astfel, trupul tău susține șaptesprezece mii cinci sute șaizeci și opt de kilograme.- Fără să simt?- Fără. Și nu te strivește pentru că în interiorul trupului tău aerul pătrunde cu o presiune

egală, apărând astfel un echilibru între presiunea externă și cea internă, care se anulează una pe cealaltă, putând să le suporți fără probleme. Dar în apă lucrurile stau altfel.

- Înțeleg, răspunse Ned, devenind mai atent. Apa din jurul meu nu pătrunde în mine.- Adevărat. Deci, la treizeci și două de picioare în adâncul oceanului ai suporta presiunea

de șaptesprezece mii cinci sute șaizeci și opt de kilograme, la trei sute douăzeci de picioare, una de zece ori mai mare, adică de un milion șapte sute cincizeci și șase de mii opt sute de kilograme. La treizeci și două de mii de picioare, presiunea fiind de o mie de ori mai mare, ajungem la șaptesprezece milioane cinci sute șaizeci și opt de mii de kilograme, adică ai fi aplatizat ca o tablă de către o mașină hidraulică!

- La naiba!- Bravul meu harponier, dacă vertebratele, lungi de sute de metri și groase proporțional, se

mențin la asemenea adâncimi, calculează ce oase trebuie să aibă și ce putere dezvoltă organismele lor ca să reziste presiunii de miliarde de kilograme!

- Ar trebui să fie fabricate din plăci de oțel de opt degete grosime, ca fregatele cuirasate.- Chiar așa, Ned. Ce ravagii ar face un asemenea trup ce se izbește, în plină viteză, de coca

unei nave?- Eu știu?, răspunse canadianul, cam amețit de cifre, dar nevrând încă să cedeze.- Încă nu te-am convins?- Doar că, dacă există, asemenea făpturi ar trebui să fie puternice precum spuneți.- Dar dacă nu există, căposule, atunci cum explici tu ce a pățit nava „Scoția”?- Cine știe?- Ascult.- Oricum, ce spuneți nu e adevărat.

Dar răspunsul acesta arăta încăpățânarea lui și nimic altceva. În acea zi n-am împins lucrurile mai departe. Accidentul navei „Scoția” nu putea fi negat. Gaura din cocă existase și trebuise

13

document.doc

acoperită. Ori aceasta nu se făcuse singură și, fiindcă nu se datora stâncilor submarine sau unor nave subacvatice, trebuia să fi fost produsă de colțul perforant al unui animal. După mine, datorită motivelor prezentate anterior, animalul acesta aparținea îmcrengăturii vertebratelor, clasei mamiferelor, grupei psciformelor, în sfârșit, ordinului cetaceelor. Familia din care făcea parte, a balenelor, cașaloților sau delfinilor și genul din care provenea rămâneau chestiuni de elucidat ulterior. De aceea, trebuia disecat acest monstru necunoscut, dar înainte trebuia prins, pentru aceasta, harponat - și asta era treaba lui Ned Land – înainte de asta, trebuia văzut – ceea ce era treaba echipajului – iar înainte de a-l vedea, trebuia să dăm de el - și asta nu ținea decât de simpla întâmplare.

CAPITOLUL 5 RĂTĂCIND LA ÎNTÂMPLARE

O vreme, călătoria vasului “Abraham Lincoln” nu fu marcată de niciun incident. Totuși,

se ivi o împrejurare ce scoase în relief extraordinara îndemânare a lui Ned Land și care arătă ce încredere trebuia să avem în el. În apropierea Insulelor Malvine, pe 30 iunie, fregata întâlni niște baleniere americane și aflarăm că nu știau nimic despre narval. Dar unul dintre căpitanii acestora, de pe vasul „Monroe”, știind că Ned Land era îmbarcat pe “Abraham Lincoln”, îi ceru ajutorul ca să vâneze o balenă. Comandantul Farragut, dorind să-l vadă la lucru pe canadian, îl autoriză să treacă la bordul lui „Monroe”. Întâmplarea îi servi atât de bine prietenului nostru, că în locul unei balene harponă două, pe prima lovind-o chiar în inimă și pe cealaltă răpunând-o după o urmărire de câteva minute! Hotărât lucru, dacă licornul ar fi avut de-a face cu harponul lui Ned Land, n-aș fi pariat pe monstru! Fregata urma coasta sud-estică a Americii cu mare viteză. Pe 3 iulie ne aflam în dreptul intrării în Strâmtoarea Magellan, aproape de Capul Fecioarelor. Dar comandantul Farragut nu vru să o ia prin acel pasaj sinuos și manevră astfel ca să depășească și Capul Horn. Echipajul fu de acord cu el în unanimitate. De fapt, era puțin probabil să întâlnim narvalul într-un loc atât de îngust. Unii marinari spuneau chiar că făptura gogantică nici n-ar fi încăput pe acolo. Pe 6 iulie, pe la trei după-amiaza, „Abraham Lincoln”, aflându-se la cincisprezece leghe mai spre sud, trecu pe lângă insula singuratică, pe care marinarii olandezi o numiseră după orașul lor, Capul Horn. Porni spre nord-vest, iar a doua zi pătrunse în Oceanul Pacific.

- Fiți atenți!, spuneau marinarii. Ei erau atenți, astfel încât nu se odihneau nicio clipă, să nu piardă cei două mii de dolari. Zi și noapte urmăreau suprafața apei. Deși banii nu mă atrăgeau, eram la fel de atent ca ei. Pentru mâncare îmi ajungeau câteva minute, dormeam câteva ceasuri, nu țineam cont de soare sau de ploaie și stăteam mereu pe puntea vaporului. Mă uitam la dâra lăsată de vas, iar Conseil, nepăsător, îmi repeta:

- Dacă domnul ar căsca ochii mai puțin, va vedea mai bine.

14

document.doc

Timpul era frumos. Călătoream în condițiile cele mai bune, căci iulie din acele locuri corespunde cu ianuarie din Europa. Marea era însă liniștită și se putea cerceta o mare suprafață din ea. Ned Land își arăta mereu neîncrederea, prefăcându-se că nu urmărește suprafața apei decât în orele lui de veghe. Opt ore din douăsprezece, încăpățânatul canadian citea sau dormea. Când îl mustram pentru nepăsare, răspundea:

- Și ce dacă, domnule Aronnax? Dacă ar fi vreun animal, credeți că l-am vedea? Și nu mergem noi la întâmplare? Se spune că monstrul a fost zărit prin nordul Pacificului, însă acum două luni. Dacă ne gândim la reacțiile narvalului, știm că nu-i place să stea în același loc. Se poate mișca foarte repede. Știți mai bine ca mine, domnule profesor, că natura nu face lucruri inutile și nu i-ar fi dăruit viteză dacă animalul n-ar fi avut nevoie de ea. Deci, dacă narvalul există, se află acum departe de noi.

Ce puteam să-i răspund? Doar mergeam la întâmplare. Șansele de a găsi monstrul erau foarte mici. Pe 20 iulie, Tropicul Capricornului a fost intersectat la 105◦ longitudine și pe 27 ale aceleiași luni treceam Ecuatorul pe la meridianul 110. Din acel moment, fregata luă direcția spre vest, intrând în mările centrale ale Pscificului. Farragut, comandantul, zicea că era bine să se îndepărteze de continente deoarece acolo animalul nu avea destulă apă. Fregata își refăcuse provizia de cărbune și trecu pe lângă Insulele Pomotu, Marchize și Sandwhich, de Tropicul Cancerului, pe la 132◦ longitudine, îndreptându-se spre mările Chinei. Ne aflam în locul ultimelor apariții ale monstrului și tot echipajul era într-o stare de nervozitate, încât exista o tensiune puternică. Nimeni nu mai mânca, nu mai dormea. De douăzeci de ori se greșea pe zi, dându-ne impresia că se văzuse ceva în larg, dar erau numai alarme false. Starea de tensiune se intensifica. Curând, s-a produs reacția așteptată. Marinarii au început să-și arate nemulțumirea. Nu mai erau atenți la îndatoririle lor. Nu se putea vorbi de o revoltă la bord, însă, după o perioadă de încăpățânare justificată, comandantul Farragut le ceru un răgaz de trei zile, timp în care așteaptă să apară monstrul. Dacă în aceste trei zile nu s-ar fi ivit, „Abraham Lincoln” avea să se îndrepte spre mările europene. Promisiunea fu făcută pe 2 noiembrie și însufleți echipajul. Marinarii cercetau iar oceanul cu maximă atenție. După două zile, “Abraham Lincoln” mergea cu viteză mică, pentru a urmări animalul, în cazul în care el ar fi existat. Se încercau orice mijloace spre a stârni narvalul, dacă acesta s-ar fi găsit prin zonă. Marinarii aruncară uriașe bucăți de slănină în valuri, dar cei mulțumiți se dovediră rechinii. Bărcile au cercetat vasul de jur-împrejur, dar inutil. Seara de 4 noiembrie nu a adus însă nimic nou. Termenul fixat expira însă pe 5 noiembrie, iar comandantul Farragut și-a îndreptat fregata spre sud-est, părăsind regiunile de miazănoapte ale Pacificului. Era opt seara când fregata se afla la 31◦ 15’ latitudine nordică și 136◦ 42’ longitudine estică, iar Japonia era la două sute de mile sub vânt. Se înnopta. Marea era liniștită. Stăteam rezemat la tribord, Conseil, aflat lângă mine, se uita înainte, iar echipajul, urcat pe frânghiile catargului, privea orizontul întunecat. Uneori, oceanul sclipea sub atingerea unei raze ce se strecura printre nori. Mai târziu, orice lumină dispăru. M-am uitat spre Conseil și am înțeles că se afla sub efectul influenței generale. Așa îmi închipuiam eu, că nervii săi vibrau din pricina curiozității.

- Iată prilejul de a încasa două mii de dolari, i-am spus eu.- Niciodată nu m-am așteptat la un asemenea premiu, domnule, răspunse el. Nu mi-ar păsa

nici de o sută de mii de dolari din partea Statelor Unite.

15

document.doc

- Ai dreptate, Conseil. Puteam fi în Franța de acum șase luni, fără să fi pierdut atât timp cu expediția și, mai ales, fără să fi avut atâtea emoții.

- În apartamentul domnului, răspunse el, și, mai ales, în muzeul domnului! Iar eu aș fi clasificat fosilele domnului! Și babirusa ar fi stat în cușca din Jardin des Plantes, atrăgând curioșii Parisului.

- Adevărat, Conseil. Ne-am făcut de râs.- Cred că lumea va râde de domnul. Pot spune ceva?- Te ascult, Conseil.- Domnul a primit ceea ce a meritat!- Nu te înșeli.- Când un savant are renumele domnului nu trebuie să se expună la...

Conseil nu-și termină însă complimentul, căci în tăcerea grea se auzi glasul lui Ned Land, strigând:

- Oh! Monstrul căutat este sub vasul nostru!

CAPITOLUL 6 ÎN PLINĂ VITEZĂ

Auzind strigătul, tot echipajul, în frunte cu comandantul, ofițerii, marinarii și lucrătorii,

se năpusti asupra prinzătorului cu cangea. Se ordonă a se opri fregata. Marea era întunecată și nu se distingea nimic. Mă întrebam ce văzuseră acolo ochii ageri ai canadianului. Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Ned Land ne arătă cu mâna obiectul. La patru sute de metri sub „Abraham Lincoln” marea părea luminată. Nu era un simplu fenomen de fosforescență. Din rapoartele căpitanilor, lumina puternică era dată de monstrul cufundat la câțiva metri sub apă. Nicio vietate nu proiectează o lumină atât de puternică. Forma acesteia era ovală și dimensiunile sale te impresionau. Acea strălucire era de natură electrică. Se mișca, se ondula.- Sunt doar molecule fosforescente, strigă un ofițer.- Nu, domnule. Acestea nu au o lumină atât de puternică, am răspuns eu, cu hotărâre.

Trebuie să aibă o sursă electrică. Se mișcă... Vine spre noi!- Tăcere, spuse comandantul Farragut. Cârma în vânt! Mașina înapoi!

Se întoarseră repede la posturile lor, atât marinarii, cât și inginerii. Aplecându-se într-o parte, vasul descrise un arc de cerc.

- Îndreptați cârma! Cu toată viteza înainte!, ordonă comandantul Farragut. Fregata se îndepărtă de focarul luminos, dar animalul supranatural se apropia de aceasta cu o viteză dublă față de a sa. Amuțisem toți, de uimire mai mult decât de teamă. Ni se auzeau respirațiile grele. Monstrul ne ajunse repede din urmă. Animalul ocoli fregata care se deplasa cu paisprezece noduri pe oră, învăluind-o cu un câmp electric și lăsând o dâră fosforescentă, asemenea norilor de abur pe care îi lasă în urmă o locomotivă.

16

document.doc

Se întoarse apoi brusc, dinspre linia orizontului întunecat, și se repezi către „Abraham Lincoln”. Se opri la douăzeci de picioare de acesta și se stinse. Lumina nu scăzuse în intensitate, deci nici monstrul nu se scufundase, ci dispăruse brusc. Apoi, dintr-o dată, reapăru de cealaltă parte a vasului, de parcă l-ar fi ocolit sau ar fi trecut pe sub el. O ciocnire cu monsstrul ne-ar fi fost fatală. Ar fi însemnat sfârșitul. Mă mirau manevrele fregatei, care fugea de duşman, nu-l ataca. De aceea, i-am cerut lămuriri căpitanului Farragut. Chipul îi era distant, impozant, dar pe el se citea uimirea.

- Domnule Aronnax, nu-mi dau seama ce făptură nemaipomenită am întâlnit, zise el. Nu vreau să risc fregata prin întuneric. Nu știu cum să atac, nici cum să mă apăr. După ce se va face zi, lucrurile se vor schimba.

- Acum crezi, comandante, că avem de-a face cu un narval uriaș?- Dar și electric, domnule, răspunse el.- Nu ne putem apropia de el, așa cum este imposibil să te apropii de un țipar sau de o

torpilă!- Așa e, răspunse comandantul. S-ar putea să aibă și o forță extraordinară. Ar fi cel mai

grozav animal făcut de Creator. De aceea, nu strică să îmi iau câteva precauții. Echipajul se afla pe punte. Nimeni nu putea dormi. Așa trecu o bună parte din acea noapte. „Abraham Lincoln” încetinise mersul, narvalul se lăsa legănat de valuri, rămânând însă în câmpul de luptă. Pe la miezul nopții dispăru. O fi fugit? Nimeni nu credea asta. Toți ne temeam. La ora unu fără șapte minute se auzi un fluierat puternic. Acest zgomot asurzitor era asemănător cu cel produs de un cetaceu, care se află în apă, când aruncă un jet de lichid.

- Ned Land, ai mai auzit balenele urlând astfel?, întrebă comandantul.- Niciodată atât de puternic. O astfel de balenă mi-ar aduce un câștig de două mii de dolari.- Ai merita banii. Dar e chiar zgomotul pe care-l scot cetaceele când aruncă apa? - Același, însă mult mai puternic. Fără îndoială, domnule, e un cetaceu, pe care mâine, pe

lumină, îl voi vâna bucuros.- Dacă va sta să te aștepte.- Mă voi duce eu la el, domnule.- Dar cum te vei apropia de el?- Cu o barcă.- Ar însemna să risc viețile oamenilor mei, spuse comandantul, dacă ți-aș pune barca la

dispoziție.- O dată cu a mea, răspunse Ned.

Pe la ora două dimineața, focarul luminos și puternic apăru la cinci mile de „Abraham Lincoln”. Se auzeau clar bătăile cozii animalului și respirația lui puternică, deși vântul sufla tare și marea se agita. Distingeam parcă aerul ce intra în plămânii imenși ai monstrului, când el venea să respire la suprafața apei. Mi se părea că pătrundeau aburii în cilindrii uriași ai unui motor de două mii de cai putere!

- O balenă cu puterea unui regiment de cavalerie e cel mai frumos trofeu, îmi spuneam eu. Toată noaptea am stat la pândă, pregătiți de luptă. Uneltele de pescuit erau aliniate lângă balustradă. Un marinar pregăti o pușcă scurtă și groasă, ce aruncă un harpon la o leghe distanță. Încărcă și o armă lungă, cu gloanțe explozive, ce putea ucide cele mai cumplite animale. Însă canadianul se mulțumi să-și ascută harponul. Spre dimineață, pe la șase, se iviră zorii, iar strălucirea monstrului se stinse. La șapte apăru ceața, umplându-mă de mânie și dezamăgire. M-am ridicat până la barele catargului. Câțiva ofițeri se urcaseră în vârful acestuia. Pe la ora opt ceața începu a se risipi, orizontul văzându-se bine.

- Iată-l, la babord în spate!, strigă tot Ned Land

17

document.doc

La o leghe și jumătate de fregată, se arătă un trup lung și negricios plutind deasupra valurilor. Coada bătea marea cu o putere imensă, lăsând o albeață strălucitoare în urma sa. Fregata se apropie de cetaceu, examinându-l. Rapoartele navelor “Shannon” și “Helvetia” îi exageraseră mărimea. Lungimea sa nu avea peste două sute cincizeci de picioare. Nu-i puteam aprecia grosimea, dar animalul părea bine proporționat. Am observat coloanele de aburi ce țâșneau din acea făptură colosală până la peste o sută de picioare înălțime. Deci așa respira animalul! Trebuia să aparțină ramurii vertebratelor, clasa mamiferelor, subclasa monodelfinilor, grupul pisciformelor, ordinul cetaceelor și familiei... Încă nu mă puteam pronunța. Familiile se împart pe genuri, genurile pe specii, speciile în varietăți. Firește, cu ajutorul Providenței și al comandantului Farragut, aveam să-mi completez clasificarea. Echipajul aștepta încordat ordinele. Comandantul, după ce observă cu atenție monstrul, îl chemă pe inginer. Inginerul veni grăbit.

- Avem destulă presiune, domnule?, îl întrebă comandantul.- Da, domnule.- Atunci porniți cu cea mai mare viteză înainte!

Uralele însoțiră ordinul. Venise clipa confruntării. Focurile au fost întețite, astfel că elicea se învârtea tot mai repede, iar aburii ieșiră prin supapă. Fumul negru ieșea prin cele două coșuri, iar puntea se cutremura. „Abraham Lincoln” se îndrepta către monstru. Acesta îl aștepta nepăsător. Când distanța ce-i separa ajunse la vreo trei sute de picioare, animalul se prefăcu a fugi și se mulțumi să mențină acea distanță. Urmărirea dură vreo trei sferturi de ceas, dar vasul nu se apropie mai mult de cetaceu. Dacă lucrurile continuau astfel, nu se ajungea la niciun rezultat. Comandantul Farragut își frământa barba deasă.

- Ned Land!, strigă el. Acesta veni de îndată.

- Mai vrei să porniți cu bărcile către el?- Nu, domnule. Animalul ăsta nu poate fi prins astfel.- Și atunci?- Vom forța nava la maximum și voi încerca să-l vânez de pe punte, dacă mă voi afla la o

aruncătură de harpon de el.- Bine! Treci la locul tău, Ned. Mărește presiunea, domnule inginer, strigă comandantul.

Focurile au fost întețite. Elicea se învârtea de patruzeci și trei de ori pe minut. „Abraham Lincoln” mergea acum cu aceeași viteză ca și a animalului, de optsprezece leghe și jumătate pe oră. Fregata micșoră puțin distanța față de animal. Era umilitor pentru unul dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Echipajul era furios. Marinarii înjurau monstrul, care nu se sinchisea să le răspundă. Comandantul Farragut era nemulțumit și își mușca buzele și barba, ordonând să fie forțate focurile la maximum.

- Dar sunt deja la maximum, domnule comandant.- Supapele sunt încărcate?- La șase atmosfere și jumătate.- Măriți în continuare presiunea, până la zece!

Era un ordin cu adevărat american. Nici pe Mississippi nu s-ar fi făcut mai mult ca să te îndepărtezi de „concurență”. L-am întrebat pe Conseil:

- Știi că putem oricând sări în aer?- Dacă așa vrea domnul, n-am nimic de obiectat.

Totuși, acea șansă nu-mi displăcea. Eram gata să risc.

18

document.doc

Presiunea s-a mărit. Cuptoarele s-au umplut cu cărbuni, iar ventilatoarele suflau neîncetat aer către cărbunii aprinși. „Abraham Lincoln” își mări viteza, în timp ce catargele sale vibrau de la bază până în vârf și fumul se revărsa prin coșurile parcă prea înguste.

- Ce viteză avem, cârmaci? Întrebă comandantul.- Nouăsprezece mile și trei zecimi, domnule.- Întețiți focul!

Inginerul făcu întocmai. Manometrul indica zece atmosfere. Cetaceul își iuți și el deplasarea, aparent fără efort, ajungând la nouăsprezece mile și trei zecimi. Sufocat de emoție, urmăream întrecerea aceea extraordinară. Ned Land stătea nemișcat pe locul său, pregătit să arunce harponul. Uneori ne apropiam de animal.

- Îl ajungem, îl ajungem!, striga canadianul. Dar cetaceul porni cu o iuțeală de cel puțin treizeci de mile pe oră, tocmai atunci când canadianul vru să arunce harponul, deplasându-se mai repede decât „Abraham Lincoln”, care era, totuși, unul dintre cele mai rapide vase ale marinei americane. Pe când mergeam cu cea mai mare viteză, a început să ne dea ocoluri. Strigătele de mânie ale matrozilor se ridicară în văzduh. Până la prânz nu ne apropiasem deloc de el. Comandantul a schimbat tactica, atacând mai direct.

- Animalul acesta e mai rapid decât vasul. Nu va scăpa însă de ghiulele noastre conice, spuse el. Meștere, trimite oamenii la tunul din față!

Acesta fu încărcat de îndată și proiectilul fu aruncat. Trecu însă peste cetaceu, la câteva picioare. Monstrul se găsea în clipele acelea cam la o jumătate de leghe de noi.

- Să tragă cineva mai bun!, strigă comandantul. Cine nimerește fiara asta îngrozitoare capătă cinci sute de dolari!

Un tunar bătrân, cu barba sură, pe care nu l-am uitat nici acum, calm, cu sânge rece, manevră fără grabă puternica armă. Ochi îndelung. Bubuitul tunului se amestecă cu uralele echipajului. Ghiuleaua lovi animalul, dar nu avu mare efect, căci ricoșă pe suprafața sa, scufundându-se în mare, la o depărtare de două leghe.

- Ce ciudățenie!, se miră tunarul. Parcă ar avea un blindaj din tablă de șase degete grosime!- Chiar așa, zise comandantul Farragut.

Vânătoarea se reluă, iar comandantul se aplecă spre mine și-mi zise:- Îl vom urmări până ce îmi va exploda nava.- Foarte bine, l-am încurajat eu.

Dar, în ciuda eforturilor noastre disperate, animalul nu dădea semne de oboseală. Orele treceau, dar fără niciun efect asupra sa. Trebuie să admit, spre lauda vasului american, că nici acesta nu se lăsa mai prejos. În ziua de 6 noiembrie, vasul „Abraham Lincoln” cutreierase cinci sute de kilometri și se luptase cu o încăpățânare neobosită. Întunericul acoperi însă neliniștitul ocean. Îmi pierdusem speranța de a mai vedea monstrul. Dar n-a fost așa. Seara, pe la zece și cincizeci de minute, puternica lumină electrică apăru din nou. Narvalul era legănat de valuri, încât părea nemișcat. Poate obosise din pricina alergăturii de peste zi. Comandantul Farragut voia să profite de această șansă. Ordonă ca „Abraham Lincoln” să se deplaseze încet către cetaceu. Se mai întâlneau în plin ocean balene adormite ce puteau fi atacate prin surprindere. Ned Land vânase câteva în acest fel. Canadianul își reluă postul în partea de jos a catargului. Fregata se mișca încet și se opri la patru sute de metri de animal. Nimeni de la bord nu mai respira. Pe punte stăruia o tăcere totală. Ne aflam acum la o sută de picioare de pata luminoasă, tot mai intensă și strălucitoare. Stând aplecat peste balustradă, îl vedeam sub mine pe canadian, ținându-se cu o mână de martingală, iar cu cealaltă învârtind cumplitul harpon. Era la douăzeci de picioare de animalul nemișcat. Brațul său se destinse fulgerător. Harponul fu aruncat și nimeri un corp tare.

19

document.doc

Pe neașteptate, lumina electrică se stinse. Două coloane impresionante de apă căzură pe puntea fregatei, șuvoaiele răsturnând oamenii și rupând odgoanele. Se produse o zguduitură cumplită. M-am dezechilibrat și m-am prăbușit în mare, zburând peste balustradă.

CAPITOLUL 7 O BALENĂ DINTR-O SPECIE NECUNOSCUTĂ

Deși am fost surprins de acea mișcare neașteptată, mi-am păstrat însă în memorie destul de

bine impresiile de moment. La început am căzut la o adâncime de vreo douăzeci de picioare. Sunt un bun înotător, fără a pretinde că îi egalez pe Byron și Edgar Poe, care sunt maeștri. Prăbușirea aceea nu mă făcu să mă dezorientez. Am dat de două ori tare din picioare și am urcat la suprafața mării. Prima mea grijă a fost să caut fregata din priviri. Echipajul constatase oare că dispărusem? „Abraham Lincoln” întorsese după mine? Comandantul Farragut lansase o barcă la apă după mine? Puteam să nădăjduiesc că voi fi salvat? Era beznă în jurul meu. Am zărit ceva negru dispărând spre est. Focurile de poziție îmi semnalau că se îndepărta. Era fregata. Am simțit că eram pierdut.

- Ajutor! Ajutor!, am strigat, înotând disperat către vas. Veșmintele mă încurcau. Apa se lipea de mine, îmi paraliza mișcările. Mă scufundam! Mă sufocam!

- Ajutor! A fost ultimul strigăt pe care l-am scos. Gura mi s-a umplut de apă. Mă zbăteam, scufundându-mă în abis... Brusc, o mână viguroasă m-a prins de haine. Am fost adus cu violență la suprafață. Am auzit în ureche aceste cuvinte:

- Dacă domnul ar vrea să se sprijine de umărul meu, ar putea înota mult mai ușor. L-am prins de braț pe credinciosul meu Conseil.

- Tu?, am întrebat uimit.- Chiar eu, domnule. La ordinele dumneavoastră.- Șocul acela te-a aruncat odată cu mine în mare?- Nu. Dar, fiind în serviciul domnului, l-am urmat.

El găsea așa ceva foarte normal.- Și fregata?, am întrebat.- Fregata!, răspunse el, întorcându-se pe spate, cred că ar fi bine să nu contăm pe ea.- Ce spui?- În momentul când săream în apă, am auzit marinarii de la cârmă strigând că elicea și

timona erau sfărâmate.- Sfărâmate?- Da, de către colții monstrului. Cred că e singura avarie resimțită de „Abraham Lincoln”.

Dar, din păcate pentru noi, nu mai poate fi controlat prin cârmă...

20

document.doc

- Deci suntem pierduți!- Poate, răspunse liniștit Conseil. Totuși, mai avem de trăit câteva ore și putem face multe

în acest timp. Calmul imperturbabil al lui Conseil mă întări. Înotam cu mai multă vigoare. Hainele ude mă jenau însă și îmi era greu să mă mențin la suprafață. Conaeil pricepu asta.

- Îmi permite domnul să îi fac o tăietură? Băgând un cuțit pe sub haine, mi le tăie dintr-un gest. După ce am scăpat de greutate, înotam ca pentru doi oameni. I-am făcut și eu același serviciu lui Conseil și am continuat să „navigăm” unul lângă altul. Totuși situația nu era mai puțin îngrozitoare. Poate că dispariția noastră n-a fost remarcată. Dacă a fost, fregata nu putea veni după noi, împotriva vântului, nemaiavând cârmă. Nu mai speram deci decât la bărcile ei de salvare. Conseil se gândi cu sânge rece la această presupunere și făcu un plan în consecință. Ciudată fire avea! Băiatul acela nepăsător se simțea acolo ca la el acasă! Am căzut de acord că singura noastră șansă de salvare era să fim culeși de bărcile vasului. Trebuia să ne organizăm, astfel încât să le așteptăm cât mai mult timp. Am hotărât să ne împărțim forțele ca să nu ni le epuizăm deodată. Am convenit ca, în timp ce unul dintre noi, întins pe spate, rămânea nemișcat, cu brațele încrucișate și picioarele întinse, celălalt să înoate și să-l împingă înainte. Rolul de remorcher nu trebuia să dureze mai mult de zece minute. Astfel, puteam înota timp de câteva ore, poate chiar până în zori. Slabă speranță! Dar speranța e ultima care moare! În plus eram doi. Nu mă autoiluzionam însă. Ciocnirea dintre fregată și cetaceu se produsese pe la unsprezece seara. Contam deci pe vreo opt ore de înot până în zori. Marea, destul de liniștită, nu ne obosea prea mult. Uneori, încercam să străpung întunericul din priviri. Vedeam undele fosforescente ce se sfărâmau în mâna mea și pânza lor lucitoare. Parcă ne aflam într-o baie de mercur. Pe la unu dimineața, am fost cuprins de o grea oboseală. Aveam cârcei violenți la mâini și la picioare. Conseil trebui să mă sprijine. Toată povara trecu asupra lui. Curând l-am auzit gâfâind. Respirația îi deveni scurtă și rapidă. Am înțeles că nu mai putea rezista mult.

- Lasă-mă! Lasă-mă!, am strigat.- Niciodată nu-l voi părăsi pe domnul, a răspuns el. Sper să mă înec înaintea lui.

În acele clipe se ivi luna printre norii groși duși de vânt către est. Suprafața mării strălucea sub razele ei. Lumina binefăcătoare ne dădu noi puteri. Mi-am ridicat capul și m-am uitat în cele patru puncte cardinale. Am zărit nava. Era la cinci mile de noi și se vedea ca o pată neagră. Nu se zărea nicio barcă! Am vrut să strig. Dar ce rost avea, de la o asemenea distanță! Buzele mele umflate nu scoaseră niciun sunet. Conseil putu articula câteva cuvinte. L-am auzit repetând de mai multe ori:

- Ajutor! Ajutor! Nu ne-am mișcat câteva clipe. Am ascultat. Parcă un alt strigăt îi răspundea lui Conseil...

- Ai auzit?, am murmurat.- Da!

Și Conseil strigă iar. De această dată, nu ne puteam înșela! Un glas uman ne răspundea! Era al vreunui nefericit, părăsit în mijlocul oceanului, al unei alte victime a ciocnirii? Sau vreo barcă de pe vas ne pândea din întuneric? Conseil făcu un mare efort și, susținându-se de umărul meu, se ridică pe jumătate din apă, câteva clipe.

- Ce ai văzut?- Am văzut...Am văzut..., murmură el. Dar să nu mai vorbim! Să ne păstrăm forțele!

21

document.doc

Ce văzuse? Fără să știu de ce, prima dată mi-a trecut prin cap gândul că era monstrul. Dar glasul acela? S-au dus vremurile când Iona se refugia în burta balenei... Totuși, Conseil mă trăgea în continuare. Uneori își ridica privirea, se uita înainte și striga. Îi răspundea un glas tot mai apropiat. De abia îl auzeam. Nu mai rezistam. Eram epuizat. Degetele mi se desfăceau, nu mai izbuteam să mă țin de el. Gura mi se umplu de apă sărată. Am mai ridicat o dată capul, pentru ultima oară, apoi m-am scufundat. Chiar atunci m-am lovit de ceva tare. M-am prins de el. Am simțit că cineva mă trage, că mă sufoc și am leșinat. Mi-am revenit fiindcă eram frecat și maat bine, pe tot trupul. Când am deschis ochii, l-am văzut pe Conseil.

- Aveți nevoie de mine? m-a întrebat el. În lumina lunii am mai zărit un chip, care nu-mi era necunoscut.

- Ned!, am strigat.- Chiar el, domnule. Am venit după premiu, zise canadianul.- Ai fost aruncat în mare de șocul izbiturii?- Da, domnule profesor, dar am avut mai mult noroc și imediat am ajuns pe o insuliță

plutitoare.- O insuliță?- Mai bine zis, pe narvalul dumneavoastră uriaș.- Nu înțeleg.- Dar eu am priceput de ce harponul meu n-a pătruns prin pielea lui.- De ce, Ned?- Pentru că animalul acela, domnule profesor, e făcut din oțel!

Nu mai pricepeam nimic. Cuvintele canadianului mă treziseră la realitate. M-am ridicat în picioare pe ființa sau obiectul pe jumătate scufundat în apă pe care ne refugiasem. L-am încercat cu călcâiul. Evident, era ceva tare, de nepătruns, nicidecum substanța moale ce formează carnea mamiferelor marine. Dar acel corp dur putea fi o carapace, cum aveau animalele preistorice. Monstrul se putea clasifica printre reptilele amfibii, ca țestoasele sau aligatorii. Dar spinarea aceea era lustruită, netedă, lipsită de asperități. Avea o sonoritate metalică. Nu te puteai îndoi! Monstrul acela ce speriase lumea era făcut de mâna omului, din plăci prinse între ele cu piroane! Nu m-ar fi mirat nicio formă posibilă a monstrului ce incitase întreaga lume științifică și-i tulburase pe marinarii din cele două emisfere. Dar să dai pe neașteptate de ceva făcut de om, te zăpăcea! Nicio altă ființă mitologică nu m-ar fi uimit mai mult. Minunile vin de la Creator, dar obiectul acela uluitor fusese, desigur, făurit de om! Era clar. Zăceam pe suprafața unui vas submarin, cu forma unui imens pește metalic. Părerea lui Ned Land despre asta era de neclintit. Trebuia să o acceptăm și noi.

- Îmseamnă că înăuntru se află un mecanism de mișcare și un echipaj?- Desigur, răspunse harponierul. Deși mă aflu de trei ore pe insula asta plutitoare, nu s-a

mișcat nimic.- Vasul nu a mers?- Nu, domnule Aronnax. Se lasă legănat de valuri, dar nu se mișcă din loc.- Știm totuși că se deplasează în mare viteză. Cum e nevoie de un mecanism și de oameni

pentru așa ceva... suntem salvați.- Cine știe?, răspunse rezervat Ned.

În clipa aceea, ca pentru a-mi da dreptate, în spate se creă un vârtej. Evident, era propulsat de o elice, care pornise. N-am apucat să ne prindem bine și s-a scufundat cam optzeci de centimetri. Viteza sa nu era prea mare, din fericire.

22

document.doc

- Cât navighează orizontal, murmură Ned, e bine. Dar dacă apucă să se scufunde, nu dau nici doi dolari pe pielea mea.

Ba chiar mai puțin. Trebuia să comunicăm urgent cu cineva dinăuntru. Căutam la suprafață o deschizătură, un panou, dar aceasta era netedă și uniformă. Luna dispăru și am rămas în beznă. Trebuia să așteptăm ziua, ca să găsim o modalitate de a pătrunde în submarin. Salvarea noastră depindea doar de toanele misterioșilor timonieri ce conduceau aparatul. Dacă îl scufundau, eram pierduți! Altfel, știam că puteam lua legătura cu ei. Erau obligați să ia aer de la suprafață, dacă nu cumva și-l pregăteau ei singuri. Trebuia deci să existe o deschizătură care să ducă înăuntru. Renunțasem complet la speranța de a fi salvat de căpitanul Farragut. Mergeam spre vest și cred că viteza noastră, modestă, nu depășea douăsprezece mile pe oră. Elicea bătea apa foarte regulat și arunca stropi fosforescenți în toate direcțiile. Pe la patru dimineața, viteza crescu. Rezistam greu vârtejului și valurilor. Din fericire, Ned a găsit un mâner ca un inel pentru otgon, de care ne-am prins bine. Noaptea cea lungă trecu. N-am reținut toate detaliile. Îmi amintesc clar un amănunt. De sub linia valurilor, când nu făceau prea mare zgomot vântul și apa, auzeam parcă un fel de armonie sonoră produsă de acorduri îndepărtate. Ce taină ascundea submarinul a cărei explicație o căuta în van întreaga lume? Ce ființe stranii trăiau înlăuntrul său? Ce agent mecanic permitea deplasarea cu asemenea viteze? Se făcu ziuă. Cețurile dimineții ne acopereau, dar se ridicau. Voiam să cercetez atent coca navei, când am simțit că ne scufundăm.

- Asta-i culmea! Deschideți!, urlă Ned Land, izbind cu piciorul în oțel, navigatori neprimitori!

Dar nu putea fi auzit din pricina zcomotului cumplit făcut de elice. Din fericire, scufundarea încetă. Se auzi un zgomot metalic violent, dinspre interior. O placă se ridică. Se ivi un om, scoase un urlet ciudat și dispăru. Puțin mai târziu, opt tipi solizi, cu chipurile acoperite, se iviră tăcuți și astfel am pătruns în uimitoarea lor mașină.

CAPITOLUL 8 MOBILIS IN MOBILI

Răpirea aceea atât de brutală avu loc cu viteza fulgerului. Prietenii mei și cu mine nu ne-

am dezmeticit bine. Nu știu ce au simțit când au ajuns în acea temniță plutitoare. Eu m-am înfiorat. Cu cine aveam de-a face? Fără îndoială, cu niște pirați moderni. După ce panoul strâmt s-a închis în urma mea, s-a făcut beznă. Ochii mei, obișnuiți cu lumina exterioară, nu zăreau nimic. Am simțit o scară metalică sub picioare. Ned Land și Conseil m-au ajutat să cobor. La baza scării s-a deschis o ușă și s-a închis după noi, cu zgomot. Eram singuri. Unde? Nu știam. Pretutindeni domnea bezna. Ned Land, furios, nu se mai stăpâni:

23

document.doc

- Ce oameni neprimitori!, strigă el. Să nu fie canibali! Nu m-ar mira, dar nu mă vor mânca fără să protestez.

- Liniștește-te, Ned, răspunse calm Conseil. Nu te supăra dinainte. Încă n-am intrat la rotisor.

- Nu în rotisor, ci în cuptor. E beznă aici. Din fericire am cuțitul la mine și văd destul ca să-l folosesc. Primul dintre tâlhari care mă atinge...

- Nu te enerva, Ned, i-am spus eu harponierului. Nu apela la violwnțe gratuite. Cine știe dacă nu suntem ascultați. Mai bine să aflăm unde suntem.

Mergeam pipăind în jur. După cinci pași am dat de un perete metalic. Întorcându-mă, am atins o masă de lemn, lângă care se aflau câteva scaune. Podeaua închisorii se ascundea sub un strat gros de formium ce amortiza zgomotul pașilor. Nu se vedea nicio urmă de uși sau de ferestre pe pereți. Conseil, care se deplasa în sens invers, mă întâlni și ne-am întors în mijlocul cabinei, ce avea cam douăzeci de picioare lungime și zece lățime. Ca înălțime, nici Ned Land, cât era el de înalt, n-a putut să o măsoare. Trecuse o jumătate de ceas fără nicio schimbare, când ochii noștri au fost afectați de o lumină foarte puternică. Închisoarea se lumină brusc. După intensitatea și strălucirea luminii, de nesuportat, am recunoscut că era electrică și producea în jurul submarinului un minunat fenomen de fosforescență. După ce am închis ochii fără să vreau, i-am redeschis și am văzut că lumina provenea de la o semisferă lipită de partea superioară a cabinei.

- În sfârșit! Vedem clar!, strigă Ned, cu cuțitul în mână, gata de apărare.- Adevărat, am răspuns, dar situația e la fel de obscură.- Să aibă răbdare domnul, zise nepăsătorul Conseil.

Iluminarea bruscă a cabinei mi-a permis să o cercetez amănunțit. Nu avea decât o masă și cinci scaune. Ușa invizibilă trebuia să fie închisă ermetic. Nu auzeam niciun zgomot. Totul părea mort în interiorul vasului. Mergea, rămânea la suprafață, se scufunda în adânc? Cine știa? Totuși, globul luminos nu se aprinsese fără motiv. Speram ca oamenii din echipaj să se arate neîntârziat. Dacă n-ar fi vrut să știe de noi, nu ne-ar fi aprins lumina. Aveam dreptate. Se auziră niște zgomote de zăvoare, ușa se deschise și se iviră doi oameni. Unul era scund, viguros, cu umeri lați, membre robuste, chipul impunător, păr bogat și negru, privire vie și pătrunzătoare. Întreaga lui persoană emana vivacitatea meridională caracteristică populației provensale din sudul Franței. Diderot a pretins, în mod corect, că gestul omului este metaforic, iar acest bărbat scund era dovada vie a respectivului fapt. Vorbea mult, probabil cu metonimii și prozopopee, într-un grai de neînțeles. Al doilea necuniscut merită o descriere mai amănunțită. Un discipol al lui Gratiolet sau Engel ar fi citit pe chipul lui ca într-o carte deschisă. Am recunoscut de îndată calitățile sale dominante: încrederea în sine, căci ținea capul drept și privirea ochilor negri îi era pătrunzătoare, calmul, fiindcă pielea sa palidă trăda liniștea sângelui său, energia, demonstrată de încruntarea rapidă a sprâncenelor și curajul, căci respirația lui profudă arăta o mare expansiune vitală. Aș adăuga că bărbatul acela era mândru, căci privirea lui fermă și calmă reflecta gândurile sale înalte. Omogenitatea gesturilor și expresiilor chipului său conduceau către o sinceritate indiscutabilă. Involuntar, m-am simțit în siguranță alături de el și întâlnirea aceea îmi prevestea numai bine. El avea între treizeci și cinci și cincizeci de ani, n-aș putea spune exact. Înalt, cu fruntea lată, nasul drept, gura clar desenată, dinți minunați, mâini fine, lungi, eminamente „psihice”, cum ar fi spus chiromanții, adică demne de a servi unui suflet nobil și pasionat. Bărbatul acela părea tipul cel mai admirabil întâlnit vreodată. Un amănunt deosebit, ochii lui, puțin îndepărtați unul de altul, puteau cuprinde simultan peste un sfert din orizont. Această facultate – pe care am verificat-o mai târziu – era dublată de puterea unei viziuni superioare celei a lui Ned Land. Când necunoscutul acela se uita fix la un obiect, sprâncenele i se încruntau, pleoapele i se apropiau,

24

document.doc

încât pupila abia se mai vedea și câmpul vizual se reducea, astfel că privirea lui se concentra asupra unui spațiu foarte restrâns. Și ce privire avea! Parcă mărea lucrurile micșorate de îndepărtare. Îți pătrundea în suflet. Străbătea întinderile albastre, obositoare pentru ochii noștri, și descifra adâncurile. Cei doi necunoscuți, purtând berete din blană de lutre marină, încălțați cu cizme din piele de focă, aveau haine dintr-o pânză deosebită, care le lăsa o mare libertate în mișcări. Cel mai înalt – evident, șeful vasului – ne cercetă foarte atent, fără să zică nimic. Apoi se întoarse către tovarășul său și discută cu el într-o limbă necunoscută. Era un grai sonor, armonios, flexibil, cu vocalele evidențiate. Celălalt răspunse înclinând capul și adăugă două sau trei cuvinte de neînțeles. Privirea lui păru să mă întrebe ceva direct. Am răspuns, în franțuzește, că nu îi înțelegeam graiul. Nu păru să priceapă. Situația devenea stânjenitoare.

- Domnul să ne povestească întâmplările, zise Conseil. Domnii vor pricepe poate câteva cuvinte.

Am început să le povestesc, articulând clar toate silabele, fără să omit vreun amănunt. I-am prezentat pe tovarășii mei și pe mine, cu numele și pozițiile noastre: profesorul Aronnax, servitorul său Conseil și meșterul Ned Land, harponierul. Omul cu ochi blânzi și calmi mă ascultă liniștit, cu politețe și o atenție remarcabilă. Dar nimic de pe chipul său nu indica faptul că a înțeles povestirea mea. Când am terminat, n-a scos nicio vorbă. Rămânea numai să vorbesc în englezește. Limba aceasta este aproape universală. O știam, ca și germana, doar ca să citesc bine, dar nu și ca să o vorbesc destul de corect.

- Haide, încearcă și tu, i-am spus harponierului. Scoate din sacoșă cea mai bună engleză vorbită vreodată de un anglo-saxon. Poate ai mai mult noroc decât mine.

Ned nu se lăsă mult rugat și începu să spună povestea noastră. Vorbea și gesticula mult, fiind o fire mai nervoasă. Se plângea că fusese luat prizonier fără respectarea drepturilor oamenilor, invocă habeas corpus1, amenință să îi urmărească pe cei care îl sechestrau, urlă, gesticulă și până la urmă mimă faptul că muream de foame. Era adevărat, dar uitasem de asta. Uimit, harponierul observă că nu fusese înțeles mai mult ca mine. Era evident că nu pricepeau nici limba lui Arago, nici pe cea a lui Faraday. Nu știam ce să mai fac, dar Conseil îmi zise:

- Dacă domnul mă lasă, voi povesti ceva în germană.- Știi germana?, am întrebat mirat.- Ca un flamand, dacă nu-l deranjează pe domnul.- Ba, dimpotrivă, îmi place. Dă-i drumul, băiete!

Conseil povesti liniștit diferitele întâmplări ale noastre, în limba germană, dar fără succes, deși avea un accent plăcut și potrivea bine frazele. Enervat, am căutat să ne prezint peripețiile în latină. Cicero s-ar fi supărat pe mine și și-ar fi astupat urechile, să nu mă mai audă. Acest lucru nu m-a descurajat, dar am obținut același rezultat negativ. Nereușita noastră i-a făcut pe necunoscuți să vorbească între ei, apoi s-au retras fără să ne adreseze vreun gest liniștitor. Ușa se închise după ei.

- Ce-i cu obrăznicia asta?, spuse Ned Land nervos, pentru a douăzecea oară. Acestor oameni li se vorbește franțuzește, englezește, nemțește și latinește și nemernicii nu vor să răspundă.

- Potolește-te, Ned! Mânia nu te ajută cu nimic.

1 Lege din secolul al XVII-lea, conform căreia nimeni nu poate fi arestat fără o hotărâre judecătorească(n.t..).

25

document.doc

- Dar, domnule profesor, putem muri de foame în cușca asta de fier, zise certărețul meu prieten.

- Filosofia ne poate hrăni îndeajuns, replică servitorul meu.- Să nu ne pierdem cu firea, prieteni, am spus eu. Am trecut prin clipe mai grele. Așteptați

să vă faceți o părere despre comandantul și echipajul submarinului.- Mi-am făcut deja părerea despre ei, răspunse Ned. Sunt niște netrebnici.- Dar din ce țară?- Din țara netrebnicilor.- Dragă Ned, nu găsesc pe hartă o asemenea țară. Mi-e greu să le stabilesc naționalitatea,

căci nu sunt nici englezi, nici francezi, nici nemți. S-ar părea că provin din Țările de Jos. După fizicul lor, nu-mi dau seama dacă sunt spanioli, turci, arabi sau indieni, iar limba lor îmi este cu totul de neînțeles.

- Pentru că nu știm toate limbile pământului, interveni Conseil, și nu avem un grai unic în întreaga lume.

- Tot n-ar folosi la nimic, replică Ned Land. Nu observi că acești oameni folosesc o limbă inventată de ei pentru a nu le da de mâncare oamenilor și a-i enerva. În ce țară din lume nu se înțelege ce vrei când dai din fălci și te faci că mesteci? Nu e la fel la Quebec, la Paris și la antipozi? Nu se traduce prin „Dă-mi ceva să mănânc”?

- Vai, zise Conseil, unii chiar nu pricep nimic. De abia rostise acele cuvinte, că se deschise ușa. Intră servitorul de bord cu haine dintr-o stofă necunoscută de mine, vestă și pantaloni, M-am îmbrăcat imediat. Prietenii mei s-au luat după mine. Servitorul, care nu vorbea și nu auzea nimic, puse masa cu trei tacâmuri.

- Lucrurile încep să se îndrepte, zise Conseil.- Da’ de unde!, interveni mâniosul canadian. Ce-am putea mânca pe aici? Ficat de țestoasă,

costiță de rechin, friptură din câine de mare?- Puțină răbdare și vom afla, spuse Conseil.

Castroanele aveau capace din argint și fuseseră așezate simetric pe masa la care am luat loc. Aveam de a face cu oameni educați. Dacă n-ar fi fost lumina electrică din încăpere, m-aș fi crezut în salonul hotelului Adelphi din Liverpool sau la Grand Hotel din Paris. Pâinea și vinul lipseau, însă apa era proaspătă și limpede, ceea ce nu-l mulțumea pe Ned Land, care ar fi preferat altceva, iar bucatele servite erau din diferite feluri de pești, admirabil gătite. Mai existau unele feluri de mâncare, dar nu știam din ce regn făceau parte, cel animal sau cel vegetal. Serviciul de masă era rafinat, iar fiecare obiect, tacâm, farfurie, aveau o literă înconjurată de o deviză:

I L I S I NB M

O O

M N B I

L I

adică Mobil într-un element mobil! Desigur, deviza se potrivea submersibilului, ce se mișca prin apă, iar litera N, care o însoțea, trebuia să fie inițiala necunoscutului său comandant. Dar Ned și Conseil nu se gândeau la aceste lucruri, ci se înfruptau din bunătăți.

26

document.doc

M-am așezat alături de ei. Era clar: gazda noastră nu voia să murim de foame. Acest lucru mă mai liniștise. După ce s-a mâncat pe săturate, după cincisprezece ore de la ultima masă, eu și tovarășii mei am fost cuprinși de dorința unui somn adânc. Nu era de mirare, după grelele încercări prin care trecuserăm.

- Voi dormi pe săturate, spuse Conseil.- Eu deja am adormit pe jumătate, replică Ned.

Se întinseră pe covorul din cabină și somnul îi fură imediat. Pe mine însă nu m-a furat, ci m-au chinuit o vreme întrebările numeroase la care nu aveam răspuns. Unde ne găseam? Ce putere ne stăpânea? Mi se părea că nava cobora spre străfundul oceanului. Când ațipeam, mă trezeau vise chinuitoare. Cu timpul însă, mintea mi s-a liniștit, m-a cuprins toropeala, iar somnul a pus stăpânire și pe mine.

CAPITOLUL 9 NED LAND E FURIOS

Somnul meu a durat destul de mult, pentru că, după deșteptare, mă simțeam pe deplin

odihnit. M-am trezit cel dintâi. Ceilalți zăceau nemișcați, ca niște morți. M-am ridicat din culcușul meu destul de tare. Mintea mi-era limpede. Am început să examinez celula în care ne găseam. Masa era strânsă, în rest nimic nu se schimbase. Rămăseserăm captivi. Cât aveam să rămânem acolo? La nesfârșit? Perspectiva aceasta nu mă încânta. Puteam gândi limpede, însă simțeam o apăsare neobișnuită pe piept. Respiram anevoie. Aerul încărcat nu mai era suficient pentru plămânii mei. Celula în care ne aflam era mare, dar consumasem mult din oxigenul existent acolo. Un om consumă într-un ceas oxigenul dintr-o sută de litri de aer. Acesta din urmă, încărcat cu o cantitate aproximativ egală de gaz carbonic, devine aproape imposibil de inhalat. Conseil și Ned se treziseră și ei. La toți însă ne era foame. Această senzație se accentua, și nu se stingea. Gândul că eram într-o închisoare submarină din care nimeni nu poate evada era un calvar. Aerul de acolo trebuia schimbat. Noi consumasem deja destul oxigen, dar respiram la fel ca la început. Dar în ce fel obținea oxigenul comandantul submarinului? Prin procedee și reacții chimice? Prin înmagazinarea aerului în rezervoare uriașe? Prin urcarea la suprafață de mai multe ori în timpul unei zile pentru aprovizionare?

27

document.doc

Deodată am simțit un curent de aer curat, cu emanații saline. Parcă era briza mării, plină de iod! Nu mă mai săturam de aerul proaspăt, pe care-l trăgeam în plămâni! Am simțit li faptul că nava se înclinase. Desigur, urcase la suprafață, ca să se aprovizioneze cu gazul pe care-l respiram. Simțeam briza marină, plină de iod. Imediat, vasul s-a legănat ușor. Monstrul din oțel se ridicase la suprafața oceanului și respira precum balenele. Iată deci felul în care se aproviziona cu prețiosul gaz! Am inhalat cu nesaț aerul curat, apoi am căutat conducta care ne aducea curentul binefăcător. Am găsit-o repede. Se afla deasupra ușii.

- Domnul a dormit bine?, mă întrebă politicos bunul meu servitor.- Foarte bine, Conseil. Dar dumneata, meștere Ned Land?- Minunat, domnule profesor. Dar... Mă înșel sau se simte briza mării?

Nu se înșela, ca orice pescar priceput. I-am povestit cele petrecute în timpul somnului său.- Acum este limpede de ce se auzeau urletele acelea ale așa-zisului narval pe care-l vedeam

de pe „Abraham Lincoln”, concluzionă el.- Era chiar respirația submarinului, meștere Land.- Cât poate fi ceasul, domnule Aronnax?, mă întrebă el. Ar trebui să fie prânzul. Mai

degrabă e timpul micului dejun. Ar fi a doua zi de când ne aflăm aici.- Asta înseamnă că am dormit aproape o zi, spuse Conseil. - Așa cred și eu, am spus.- Nu contează dacă e prânzul sau micul dejun, zise Ned Land. Important e să mâncăm.- Să le mâncăm pe amândouă, glăsui Conseil.- Ai dreptate. Mi-ar prinde bine și mie un asemenea ospăț.- Atunci vom aștepta să ne servească, am spus eu. Firește că nu vor să murim de foame,

altfel nu ne-ar fi hrănir aseară.- Sper să nu ne îngrășăm aici, zise canadianul.- Și că n-am căzut în mâinile unor canibali, am zis mai în glumă.- Se poate întâmpla și asta, îmi replică Ned Land, destul de serios. Poate că necunoscuții

aceștia n-au mâncat carne de multă vreme și trei oameni voinici și sănătoși ca noi...- Nici să nu te gândești la asta, meștere Land, i-am zis eu. Încearcă să-ți păstrezi calmul și

să nu te repezi la gazda noastră, ca să nu ne periclitezi viețile.- Oricum, sunt foarte flămând și văd că nu ne servesc nici prânzul, nici micul dejun, replică

el râzând.- Va trebui să ne obișnuim cu orarul vasului, am spus eu, chiar dacă burțile noastre o iau

înaintea ceasului lor.- Le vom potrivi după acesta, zise Conseil, cu mult calm.- Dumneata ești foarte răbdător, prietene, îi spuse impulsivul canadian. Nu te omori defel

cu firea. Ai putea să pieri înfometat și n-ai zice nimic!- Dar la ce-ar folosi așa ceva?, întrebă Conseil.- Contează și să te plângi! Măcar asta să faci. Pirații aceștia, ca să nu spun canibalii, căci s-

ar supăra domnul profesor, cred că mă vor ține în cușca asta, unde mă sufoc, numai ca să vadă cum îi înjur? Voi ieși repede de aici.

- Cine știe ce vor, domnule Land?- Dar ce credeți?- Că, din întâmplare, am aflat un important secret. Dacă echipajul submaribului vrea să

păstreze taina, atunci viețile a trei oameni contează prea puțin și ne paște o mare primejdie. Dacă nu, atunci la prima oprire a monstrului ne vor debarca într-o zonă locuită.

- Sau ne-ar păstra în echipajul lor, adăugă Conseil.- Până ce o fregată mai bine echipată decât „Abraham Lincoln” va distruge vasul acesta și-l

va scufunda, iar noi vom pieri, interveni canadianul.

28

document.doc

- Nu greșești, meștere Land, i-am zis. Dar clipa aceea nu este prea aproape. Deocamdată vom aștepta să vedem ce va urma, fără să facem nimic.

- Ba nu, domnule profesor! Trebuie să facem ceva, replică hotărât harponierul.- Ce anume?- Să evadăm de aici.- Dintr-o temniță de pe uscat nu poți evada prea ușor, dar dintr-una submarină nu poți

deloc.- Prietene Ned, ce-i răspunzi domnului?, întrebă Conseil. Nu cred că un american rămâne

vreodată cu gura căscată, indiferent de situație. Dar canadianul nu găsea nicio replică. Evadarea de acolo părea cu neputință. Fiind însă pe jumătate francez, iată ce spuse, în cele din urmă:

- Domnule Aronnax, întrebă Ned Land, ce trebuie să facem ca să fugim din închisoarea aceasta?

- Trebuie să rămânem.- Și e mai plăcut înăuntru decât deasupra sau dedesubtul vasului, interveni Conseil.- Vom rămâne, dar după ce-i vom alunga pe nemernicii aceștia.- Ce vrei să spui, Ned?- Mă gândesc să pun stăpânire pe vas, spuse canadianul.- Dar e imposibil.- De ce, domnule? Norocul ne poate zâmbi și vom profita de acele clipe. Dacă la bord se

află numai douăzeci de oameni, atunci doi francezi și un canadian le pot veni de hac! Trebuia să-i admit propunerea, nu să o combat, așa că i-am replicat:

- Să așteptăm atunci ocazia aceea, meștere Land. Până atunci te rog să-ți stăpânești pornirile. Nu poți profita de șansele favorabile înfuriindu-te, trebuie acționat cu viclenie. Promite-mi că-ți vei păstra calmul!

- Promit asta, domnule profesor, răspunse Ned Land, nicio vorbă de-a mea nu se va auzi, niciun gest violent nu mă va trăda, chiar dacă nu ni se servește masa la timp, cum ar trebui.

După aceea am tăcut și ne-am cufundat fiecare în propriile gânduri. Nu prea aveam încredere în propunerile lui Ned. Ocazia pe care o aștepta pentru a acționa nu se întrevedea. Submarinul avea, desigur, un echipaj numeros, care să îl manevreze, astfel că într-o luptă noi trei aveam prea puține șanse de victorie. Nu eram nici măcar liberi acolo. Din cușca de oțel nu aveam cum să scăpăm. Eram închiși ermetic în acea sală. Nici măcar de acolo nu puteam evada. Iar dacă stăpânul neobișnuitului vas dorea să păstreze secretul acestuia – ceea ce părea evident – nu avea să ne lase liberi nici măcar la bord. Ce plănuia cu noi stăpânul vasului? Să ne ucidă sau să ne lase pe vreo insulă pustie? Nu puteam bănui. Ipotezele păreau la fel de admisibile. Doar un marinar putea spera să-și recapete vreodată libertatea. Pe canadian, ideile sale îl enervau, pe măsură ce se gândea mai mult la ele. Bombănea și gesturile îi deveneau amenințătoare. Degeaba se ridica furios și lovea Ned Land pereții din oțel cu pumnii și picioarele! Timpul trecea, foamea ne chinuia, dar servitorul de la bord nu se ivea cu mâncarea. Ceea ce dovedea că nu le păsa de naufragiați și că nu aveau gânduri bune în privința noastră. Pe Ned Land îl chinuiau durerile de stomac. Furia sa creștea. Nu-l credeam în stare să respecte promisiunea făcută, atunci când se va trezi în față cu primul străin. Astfel au trecut două ceasuri. Mânia lui se intensifica, dar urla degeaba. Zidurile de oțel erau surde. Vaporul părea mort, adâncit în fundul apelor și tăcerea devenise cruntă. Nimic nu se mișca, pesemne că vasul se scufundase în adâncuri. Tăcerea aceea era cumplită.

29

document.doc

Nu știam cât avea să dureze totala noastră izolare în acea celulă. Speranțele căpătate după întâlnirea cu comandantul se topeau, una după alta. Privirea sa blândă, chipul său plăcut, noblețea pe care o degaja piereau din memoria mea. Nu-l mai vedeam misterios, ci necruțător, cum și trebuia să fie un asemenea personaj. Voia să murim prin înfometare? Acest gând cumplit puse stăpânire pe mine. Lui Conseil nu-i păsa. Ned Land urla. Chiar atunci se auzi un zgomot din exterior. Câțiva pași răsunară pe podeaua metalică. Fu tras zăvorul, ușa se deschise și se ivi servitorul de la bord. Canadianul se aruncă asupra lui, îl trânti și-l strânse de gât. Servitorul horcăia datorită forței strânsorii. Conseil vru să sară în ajutorul bietului om. Același lucru îl intenționam și eu, când am auzit aceste cuvinte în franțuzește, ce m-au oprit pe loc:

- Liniștește-te, meștere Ned Land, iar dumneavoastră, profesore, ascultați-mă cu atenție.

CAPITOLUL 10 OMUL APELOR

Cel care ne vorbise era comandantul navei.

Ned Land sări în picioare. Bietul servitor, pe jumătate sugrumat, ieși din sală clătinându-se, la semnul stăpânului său. Comandantul se controla perfect și nu manifesta niciun fel de mânie față de canadian. Până și Conseil părea interesat de ceea ce avea să urmeze, în timp ce eu așteptam deznodământul scenei. Rezemat de colțul mesei, cu brațele încrucișate, comandantul ne observa cu atenție. Ezita. Să ne vorbească, sau nu? Regreta cuvintele spuse în franceză? Poate. După o tăcere lungă, el continuă, cu glas calm și pătrunzător:

- Domnilor, vorbesc franceza, engleza, germana și latina. Puteam să vă răspund de la prima întrevedere, dar voiam să vă cunosc și să mă hotărăsc. Întâmplarea i-a adus în fața mea pe domnul Pierre Aronnax, profesor de istorie naturală la Muzeul din Paris, având o misiune științifică în străinătate, pe Conseil, servitorul său, și pe Ned Land, canadian harponier la bordul fregatei „Abraham Lincoln”, din Marina Națională a Statelor Unite ale Americii.

L-am salutat, spre a-i confirma cuvintele. Nu aveam ce să-i răspund, căci nu mă întrebase nimic. Exprimarea sa era foarte bună. Vorbea fără niciun accent neplăcut. Se exprima limpede și își alegea bine cuvintele. Nu mi se părea însă deloc a-mi fi compatriot. Iată cum continuă.

- De bună seamă, v-ați mirat, domnule, de întârzierea prelungită a noii mele vizite. După ce am recunoscut identitatea dumneavoastră, nu m-am grăbit să iau o decizie. M-am gândit mult că ați venit să-mi tulburați existența, or eu am rupt legăturile cu omenirea.

- Nu am vrut asta, zise profesorul.- Cum?, răspunse necunoscutul. „Abraham Lincoln” mă vânează prin ocean și trage cu

ghiulele în vasul meu. Credeți că întâmplător Ned Land l-a lovit cu harponul lui? Am simțit, din vorbele sale, că-și stăpânea mânia. I-am răspuns firesc la acuzațiile sale:

30

document.doc

- Domnule, nu știți discuțiile legate de dumneavoastră din America și din Europa. Diferitele accidente provocate de ciocnirile submarinului dumneavoastră cu diverse nave au stârnit opinia publică de pe ambele continente. Nu mai pomenesc de numeroasele ipoteze menite să explice fenomenul cunoscut numai de dumneavoastră. Aflați că, umblând prin Pacific, “Abraham Lincoln” credea că vânează un monstru marin de care oceanul trebuia să scape.

- Domnule Aronnax, credeți că nu putea să fi urmărit și să fi tras cu tunul într-un vas submarin ca într-un monstru?, răspunse necunoscutul.

N-am reușit să-i răspund imediat la întrebare, căci mă descumpănise. Firește, Farragut n-ar fi stat pe gânduri, ci și-ar fi făcut datoria și ar fi distrus submarinul, ca pe orice narval gigantic.

- Iată de ce, domnule, eu consider să vă tratez ca pe niște dușmani. Nu i-am răspuns nimic. Forța era de partea lui și cine este puternic, are și dreptate.

- Am stat mult în cumpănă dacă să vă găzduiesc. N-am niciun interes să stau alături de dumneavoastră. V-aș fi lăsat pe platforma vasului și m-aș fi scufundat în adâncuri, fără să-mi pese de voi. Nu aveam acest drept?

- Dreptul unui sălbatic, dar nu al unui om civilizat, i-am răspuns.- Dar nu sunt ceea ce considerați dumneavoastră un om civilizat, domnule profesor,

continuă el. Eu nu am treabă cu societatea, din anumite motive, ignor regulile ei și de aceea vă rog să nu mi le pomeniți niciodată.

Lucrurile erau clare. În ochii săi am văzut o strălucire de furie și de dispreț. Omul acesta trebuia sț aibă un trecut extraordinar. Nu se supunea legilor omenirii, ba chiar era liber, în adevăratul sens al cuvântului. Cine-l putea urma în adâncul mărilor, când nici măcar la suprafață nu îl amenința nimic? Ce vas s-ar fi opus acelui submarin de război? Ce platoșă ar fi rezistat izbiturilor date de pintenul distrugător? Dintre oameni, nimeni nu l-ar fi putut judeca. Doar Dumnezeu și conștiința sa l-ar mai fi influențat. Mă gândeam la aceste lucruri în timp ce necunoscutul tăcea. Parcă și el se retrăsese în sine. Mă uitam la el cu teamă, dar și curiozitate, așa cum Oedip îl privise pe Sfinx. După o vreme, zise:

- Am ezitat deci până am înțeles că interesul meu se împletea cu mila firească unui suflet omenesc. Veți sta la bord pentru că Providența v-a trimis în calea mea. Veți fi relativ liberi, cu o condiție. Cuvântul dumneavoastră că vă veți supune îmi este suicient.

- Care condiție? Consider că orice om cinstit o poate accepta, i-am zis eu.- Da. Uneori, împrejurări deosebite mă pot obliga să vă interzic, pentru câteva ceasuri sau

zile, să ieșiți din cabinele dumneavoastră. N-aș vrea să folosesc niciodată violența împotriva dumneavoastră, de aceea vă cer să vă supuneți întocmai acestei cerințe. Răspunderea, în acest caz, îmi revine în totalitate mie, căci trebuie să vă împiedic a vedea ceea ce este interzis. Acceptați?

Pe submarin se petreceau deci lucruri ciudate, pe care cei ce aveau încă legătură cu civilizația nu aveau voie să le vadă.

- Acceptăm. Am voie să vă pun o întrebare?- Da, domnule profesor.- Ați spus că vom fi liberi la bordul vasului dumneavoastră.- Absolut liberi.- Ce înțelegeți dumneavoastră prin libertate?- Libertatea de a umbla, a vedea, a observa tot, în afara lucrurilor interzise. De aceeași

libertate ne bucurăm și noi, cei de aici. Nu ne înțelegeam.

- Adică aceea pe care o are un prizonier de a se plimba prin temnița sa. Așa ceva nu ne ajunge.

- Va trebui să vă ajungă.

31

document.doc

- Adică să nu ne mai vedem țara, prietenii, părinții?- Da, domnule. A renunța la dependența de uscat, pe care oamenii o consideră libertate, nu

este chiar atât de neplăcut cum vă imaginați.- Niciodată nu voi promite să nu scap de aici!, strigă harponierul.- Nici nu-ți cer cuvântul dumitale, meștere Land, îi replică străinul.- Domnule, dar acesta e un abuz față de noi!, am răbufnit eu. Asta înseamnă cruzime!- Nu, domnule, înseamnă îndurare! Sunteți prizonierii mei! Eu v-am adus aici, deși puteam

să vă scufund în abisuri. M-ați atacat! Surprindeți o taină pe care nimeni din lume nu trebuie să o cunoască, taina vieții mele! Și sperați să vă las pe uscat, unde nimeni nu trebuie să mă cunoască? Niciodată! Reținându-vă, mă îngrijesc de voi și pe mine însumi!

Cuvintele acelea arătau că luase o decizie de neclintit.- Ne puneți să alegem între viață și moarte?, am întrebat.- Chiar așa.- Prieteni, la această întrebare nu avem decât un răspuns, am zis eu. Dar nu-i vom promite

nimic stăpânului acestei nave.- Nimic, domnule, spuse comandantul. Domnule Aronnax, continuă el pe un ton mai blând,

vă cunosc, spre deosebire de însoțitorii dumneavoastră, și nu puteți să vă plângeți de întâmplarea care v-a salvat și vă leagă de soarta mea. Veți găsi aici, printre cărțile mele, lucrarea dumneavoastră despre adâncurile mărilor. Am citit-o de mai multe ori. Ați progresat atât de mult pe această cale, cât vă permitea știința terestră. Dar aveți multe de văzut. Vă asigur că n-o să vă pară rău de timpul pe care îl veți petrece la bordul vasului meu. Călătorind în lumea minunățiilor, veți fi mereu unit și nu vă veți plictisi nicio clipă de cele ce veți vedea. Aș vrea să fac încă un ocol al lumii, poate ultimul, ca să-mi fiți tovarăș de studii. Chiar de azi veți pătrunde într-un element nou și veți vedea ceea ce niciun om n-a mai văzut, în afară de mine și de echipajul meu, surprinzând toate tainele planetei noastre.

Am fost puternic impresionat de vorbele sale. Mă lovise în punctul meu cel mai slab. Uitasem, o clipă, că cercetarea acelor lucruri uimitoare însemna mai mult decât pierderea libertății. De altfel, doar viitorul putea rezolva situația noastră gravă, astfel că i-am zis:

- Domnule, deși n-ați mai păstrat legătura cu omenirea, sper că mai aveți încă sentimente omenești. Suntem niște naufragiați salvați de dumneavoastră și aduși la bordul vasului. Nu vom uita asta. În privința mea, dacă interesul științei ar putea nimici nevoia de libertate, atunci întâlnirea noastră îmi va oferi mari compensații.

Comandantul nu-mi întinse mâna spre a pecetlui înțelegerea noastră, ci rămase nemișcat.- Aș mai avea o întrebare, am zis, căci el voia să plece.- Care, domnule profesor?- Cum să vă numesc?- Pentru dumneavoastră sunt căpitanul Nemo. Dumneavoastră și cu tovarășii

dumneavoastră sunteți pasagerii lui “Nautilus”. Căpitanul sună, apăru un servitor de bord căruia îi zise ceva într-o limbă de nedeslușit, apoi ne spuse:

- Vă așteaptă prânzul în cabina dumneavoastră. Urmați-l pe acest om.- Așa ceva nu putem refuza, zise Ned.

El și Conseil ieșiră apoi din sala în care stătuseră peste treizeci de ceasuri.- Masa noastră e gata, domnule Aronnax. Urmați-mă, îmi zise căpitanul Nemo, pornind

înaintea mea. L-am urmat printr-un lung coridor, luminat electric. După zece metri s-a deschis o altă ușă înaintea mea. Sala în care am pătruns era elegant mobilată. Lângă pereții ei opuși existau bufete înalte din stejar, cu ornamente din abanos, în care se găseau obiecte din porțelan, faianță și cristal. O

32

document.doc

lumină strălucitoare izvora din tabanul cu picturi fine. În mijlocul încăperii se afla o masă frumos aranjată.

- Mâncați cât poftiți, mă invită căpitanul Nemo, indicându-mi un loc la masă. Meniul era alcătuit dintr-un număr de alimente provenite din mare și din alte feluri despre care nu știam nimic. Firește că erau gustoase, dar nu eram obișnuit cu ele. Diversele alimente păreau a avea mult fosfor. Originea lor trebuia să fie marină. Căpitanul Nemo se uita insistent la mine. Deși nu l-am întrebat nimic, mi-a ghicit gândurile și-mi răspunse la întrebările nepuse de mine.

- Nu cunoașteți aceste mâncăruri, dar le puteți consuma fără teamă, a spus el. Sunt sănătoase și foarte nutritive. De mult am renunțat la alimentele de pe uscat și, cu toate astea, mă simt foarte bine. Echipajul meu viguros consumă aceleași lucruri.

- Toate alimentele de aici sunt produsele mării?- Da, domnule profesor, marea are grijă de noi. Arunc plasa în apă și o scot plină. Vânez în

acest spațiu ce pare inaccesibil omului și hăituiesc animalele din pădurile mele submarine. Turmele mele, la fel ca cele ale bătrânului păstor al zeului Neptun, pasc fără teamă pe uriașele pășuni ale oceanului. Acesta este domeniul exploatat de mine și însămânțat de mâna Creatorului.

- Înțeleg, i-am răspuns mirat căpitanului Nemo, uitându-mă mirat la el, că prindeți pești minunați în plasă, că vânați prin pădurile submarine, dar văd că apare și carne în bucatele dumneavoastră.

- Nu folosesc niciodată carnea animalelor terestre, îmi răspunse el.- Atunci, aceasta?, l-am întrebat arătând către câteva felii de mușchi de pe masă.- Ceea ce credeți că este carne, sunt de fapt costițe de broască țestoasă de mare. Tocana de

porc este de fapt ficat de delfin. Bucătarul meu este foarte priceput. Iată o cremă făcută din laptele cetaceelor și din zahărul extras din marii fucus ai Mării Nordice. Vă ofer dulceață de dedițel, gustoasă precum cea din cele mai savuroase fructe.

Mânat de curiozitate și mai puțin de aviditate, am servit din acele bunătăți, în timp ce căpitanul Nemo își continua poveștile sale incredibile:

- Marea, domnule Aronnax, pe lângă faptul că mă hrănește, mă îmbracă și-mi creează tot confortul. Stofele pe care le purtați sunt țesute din unele scoici, vopsite în culori extrase din plantele Mediteranei. Prin distilarea plantelor marine am obținut parfumurile de pe masa de toaletă. Așternutul dumneavoastră este confecționat din iarba cea mai moale. Cerneala este extrasă din sepia, penița este făcută din oase de balenă. Din mare pornește totul și în ea se întoarce, în cele din urmă, totul.

- O iubiți, domnule căpitan.- Bineînțeles. E o întreagă lume. Acoperă șapte zecimi din planeta noastră, are miros curat

și e dătătoare de sănătate. Reprezintă vastul spațiu în care omul nu se simte niciodată singur, căci viața plutește în jurul său. Marea este mișcare și iubire, fiind „veșnic vie”, cum a definit-o unul dintre poeți. Natura își desfășoară aici cele trei regnuri ale sale, mineral, vegetal și animal, iar cel din urmă prezintă patru grupuri de zoofite prin trei clase de artropode, cinci de moluște, trei de vertebrate precum mamiferele, reptilele și nenumărați pești, ordin ce cuprinde mai mult de treisprezece mii de specii, din care doar o zecime trăiește în ape dulci. Oceanul este vastul rezervor al naturii. Lumea a început odată cu marea și poate se va încheia cu ea. Aici se găsește liniștea supremă. Oceanul nu este al tiranilor. La suprafața sa ei se pot bate, pot să se ucidă. La numai treizeci de picioare în adânc, ei nu mai au nicio putere. E minunat, domnule, să trăiți în mijlocul oceanului! Aici există adevărata libertate! Aici nu cunosc niciun stăpân! Aici sunt liber!

Căpitanul Nemo tăcu deodată, după ce se aprinsese astfel. Umblă agitat câteva clipe prin încăpere, după care se mai potoli, redeveni distant și, întorcându-se spre mine, zise:

- Acum, domnule profesor, dacă vreți să vizitați vasul meu “Nautilus”, vă stau la dispoziție.

33

document.doc

CAPITOLUL 11 “NAUTILUS”

căpitanul Nemo se ridică. Se deschise o ușă mare și am intrat într-o încăpere cât cea de

dinainte. Era biblioteca, având corpuri înalte din palisandru negru, ornate cu aramă, pe ale căror rafturi erau așezate multe cărți. Rafturile se înșirau pe pereți în toată sala, sub acestea găsindu-se niște canapele mari, capitonate cu piele maronie. Câteva pupitre mobile ajutau la manevrarea cărților. În mijlocul încăperii se afla o masă impunătoare, acoperită cu broșuri și ziare vechi. Iluminatul electric armoniza ansamblul și se făcea prin cele patru globuri încrustate de pe tavan. Am adnirat sala încântător amenajată.

- Această bibliotecă ar face cinste oricărui palat de pe uscat, căpitane Nemo. Uimirea mea crește când văd că vă poate urma în adâncurile mărilor.

- Aici se găsesc singurătatea și liniștea deplină, domnule profesor. La fel este și în cabinetul dumneavoastră?

- Firește că nu. Ba chiar e mult mai sărăcăcios decât încăperea aceasta. Probabil că aveți aici șase ori șapte mii de cărți.

- Douăsprezece mii, domnule Aronnax. Sunt singurele simpatii care mă mai leagă de pământ. Pentru mine, lumea s-a sfârșit din ziua când „Nautilus” s-a scufundat prima dată în mare. Atunci am cumpărat ultimele cărți, broșuri și ziare. De atunci, parcă omenirea n-a mai gândit nimic, nici n-a mai scris. Aceste volume sunt la dispoziția dumneavoastră, când vreți.

I-am mulțumit căpitanului Nemo, apropiindu-mă de bibliotecă. Am văzut cărți de știință, de morală, literatură, scrise în toate limbile, dar de economie politică nu erau. Printre lucrări am observat tot ce a produs omenirea mai frumos, de la Homer până la Hugo, de la Xenofon până la Michelet, de la Rabelais până la Georges Sand. Însă cele mai multe cărți erau de știință: mecanică, balistică, hidrografie, meteorologie, geometrie, geologie și volume de istorie naturală studiate, în principal, de căpitan. Am văzut colecția lui Humboldt și a lui Arago, volumele lui Foucault, ale lui Henry Sainte-Claire Deville, ale lui Chasles, ale lui Milne Edwards, ale lui Quatrefages, ale lui Tyndall, ale lui Faraday, ale lui Berthelot, ale poetului Secchi, ale lui Petermann, ale comandantului Maury, ale lui Agassis și altele, memoriile Academiei de Știință, buletinele diferitelor societăți de geografie și altele, printre care cele două lucrări ale mele, la care căpitanul ținea destul de mult. Cartea „Întemeietorii Astronomiei” de Joseph Bertrand apăruse în 1865, iar de aici am dedus că realizarea lui „Nautilus” data de pe atunci. Căpitanul Nemo nu-și ducea de mult viața sa submarină. Speram ca și alte volume recente să-mi permită să stabilesc precis această perioadă. Aveam suficient timp pentru cercetare și doream să-mi continui drumul printre comorile vasului.

- Vă mulțumesc că ați pus biblioteca la dispoziția mea, i-am zis căpitanului. Voi profita de tezaurul științific de aici.

- Sala aceasta este bibliotecă, dar și fumoar, spuse căpitanul Nemo.- Fumoar? Se fumează aici, la bord?

34

document.doc

- Da.- Înseamnă că ați păstrat legătura cu Havana.- Nicio legătură, răspunse căpitanul. Luați o țigară din acestea, domnule profesor, care sper

să vă placă, deși nu provin din Havana. Și-mi întinse o țigară. Am luat-o. Forma ei îmi amintea de țigările englezești. Părea să aibă foiță de aur. Am aprins-o cu puțin jăratic și am inspirat primele fumuri cu setea unui amator ce nu mai fumase de două zile.

- Excelentă, dar nu e din tutun.- Nu este tutun și nu provine din Havana sau din Orient. Este un fel de algă din mare,

bogată în nicotină, zise căpitanul. Doriți totuși o havană, domnule?- Nu, de azi înainte.- Atunci puteți fuma câte vreți, fără să mai comentați natura acestor țigări. Nimeni nu le-a

controlat, dar sper că sunt la fel de bune precum cele folosite de dumneavoastră.- Mi se par mai bune.

Chiar atunci, căpitanul Nemo deschise o ușă alăturată celei prin care pătrunsesem în bibliotecă și am ajuns într-un salon mare și luminos. Avea formă de patrulater, o lungime de zece metri, o lățime egală cu șase și o înălțime de cinci. Tavanul său, ornat cu arabescuri, arunca o lumină blândă peste comorile aflate în acel muzeu, în care fusese adunat de o mână iscusită un adevărat tezaur al naturii și al artei. Era, de fapt, și un atelier de pictură. Acolo se găseau cam treizeci de tablouri ale unor pictori vestiți, ce împodobeau pereții acoperiți de tapiserii cu un desen simplu. Am văzut pânze de mare valoare, pe care le mai admirasem în colecții particulare europene și la expoziții. Diversele școli ale maeștrilor vechi erau reprezentate prinr-o „Madonă” de Rafael, o “Sfântă Fecioară” de Leonardo da Vinci, o „Femeie” de Tiziano, o “Adorație” de Veronese, o “Înălțare” de Murillo, un portret de Holbein, un „Călugăr” de Velasquez, un „Martir” de Ribeira, o “Petrecere” de Rubens, două peisaje flamande de Teniers, trei pânze mici de Gerard Dow, de Mestru, de Paul Potter, două de Gerricault și de Prudhon, câteva imagini marine de Backuysen și de Vernet. Pictura modernă era reprezentată de tablouri semnate de Delacroix, Ingres, Decamp, Troyon, Meissonier și alții, precum și copii ale unor statui de marmură și de bronz după modelele din Antichitate, dotate cu propriile piedestale. Firește că eram uimit, așa cum prevăzuse însoțitorul meu.

- Domnule profesor, îmi spuse el, iertați-mă pentru felul în care v-am primit și pentru dezordinea din acest salon.

- Domnule, sunteți un artist, chiar dacă nu știu exact cu cine am de-a face, i-am răspuns.- Doar un amator, domnule. Odinioară mă simțeam încântat să strâng lucrările minunate

făcute de oameni valoroși, astfel că am reușit să adun aceste obiecte. Sunt ultimele amintiri ale uscatului, care a murit pentru mine. În opinia mea, artiștii moderni sunt deja vechi ca și cei care au două sau trei mii de ani de existență. În mintea mea, clarificările sunt puțin neclare, căci maeștrii nu au vârstă.

- Și muzicieni, precum Weber, Rossinni, Mozart, Beethoven, Haydn, Meyerbeer, Herold, Wagner, Gounod, Masse și alții, ale căror partituri sunt împrăștiate pe pianul-orgă aflat în salon?, l-am întrebat.

- Ei au aceeași vârstă ca Orfeu. Pe cine mai interesează oare cei dispăruți? Iar eu fac parte dintre ei, domnule profesor, precum cei aflați la șase picioare în pământ!

Apoi căpitanul Nemo se adânci în gândurile sale și nu mai spuse nimic. Îl cercetam atent. Chipul său avea trăsături ciudate. Stătea sprijinit cu cotul pe marginea unei mese de mozaic. Parcă nu mă mai vedea, ci uitase de prezența mea acolo. I-am respectat tăcerea și am cercetat în liniște lucrurile din jur. După operele de artă, raritățile naturale aveau un loc important. Erau plante, scoici și alte produse ale oceanului găsite de căpitanul Nemo.

35

document.doc

În mijlocul salonului se găsea un bazin iluminat electric, dintr-o scoică având circumferința de șase metri. În jurul său erau vitrine ornate cu alamă, conținând produse ale mării, de o extraordinară valoare, clasate și etichetate. Cred că îmi înțelegeți bucuria. Printre rarități, vedeam ciudate specimene ale celor două grupe de zoofite, polipi și echinoderme. Din prima făceau parte tubipori, gorgone dispuse sub formă de evantai, bureți de Syria, isiști din Insulele Moluce, panatule, o virgulară minunată din mările Norvegiei, ombelulare, madrepore, clasate de profesorul meu Milne Edwards pe secțiuni, printre care se aflau încântătoare flambeline, oculine din Insula Burbon, „carul lui Neptun” din Antile, varietăți superbe de corali, polipieri ciudați ce formează insule întregi și care vor deveni, cândva, continente. Echinoderme cu învelișul lor spinos, asterii, stele de mare, pantocrine, comatule, asterofanii, ursinii și altele completau colecția din această grupă. Un cercetător mai slab de înger ar fi leșinat văzând diversitatea moluștelor din vitrine, imposibil de descris pe de-a întregul, din lipsă de timp. Voi pomeni doar o elegantă mantie regală din Oceanul Indian, cu pete regulate și albe pe fond roșu și cafeniu, un spondil imperial, în culori vii, plini cu spini, specimen rar în muzeele europene și care făcea, după mine, cam douăzeci de mii de franci, un ciocan simplu din mările Noii Zeelande, foarte greu de găsit, bucarde exotice din Senegal, stropitoare din Java, diverse troce galben-verzui, din apele Americii, sau maronii-ruginii, din cele ale Noii Olande, unele din Golful Mexic, având scoica lor cărămizie, altele din mările australe. Am văzut și impunătorul pinten din Noua Zeelandă. Am mai admirat teline sulfurice, specii rare de citere și venuși, cadranul din apropierea coastei din Tranchebar, papagali verzi din mările Chinei, conul necunoscut din genul Coenodulli, porțelanuri care slujesc ca monedă în India și în Africa, „mândria mării”, cea mai valoroasă scoică din Indiile Orientale; itorine, delfinule, purpurii, coifuri, turitele, iantinele, volute, mitre, măsline, melci, stânci, patele, cerite, strombe, cleodorii, hiale, scoici fragile și delicate și altele, având denumiri științifice atrăgătoare. În altă parte, în compartimente speciale, se găseau șiraguri de perle minunate, ce străluceau în lumina electrică, de diferite culori, cele rozalii fiind din scoicile Mării Roșii, cele verzi din haliotidul iris, iar cele galbene, negre, albastre provenind de la diverse moluște din oceanele lumii sau din midiile mărilor nordice. Am văzut și rarele pintadine, unele dintre aceste perle având dimensiunile mai mari decât un ou de porumbel, și erau mai scumpe decât cele pe care Tavernier le vânduse șahului persan cu trei milioane, fiind mai mari decât cea a imamului din Mascat, considerată fără pereche. Nu se putea stabili valoarea acelei colecții. Căpitanul Nemo dăduse milioane pentru a strânge acele mostre. De unde avea el atâți bani pentru a face pe colecționarul? Chiar atunci, mi-a zis:

- Studiați scoicile mele, domnule profesor? Firește că ele uimesc orice naturalist. Pentru mine însă sunt de neprețuit, fiindcă le-am cules pe toate cu mâna mea, din diverse locuri de pe glob și nicio zonă nu mi-a scăpat necercetată.

- Vă înțeleg plăcerea de a vă plimba printre aceste minunății, căpitane. Singur v-ați adunat acest tezaur. Niciun muzeu din Europa nu se poate lăuda cu o astfel de colecție de obiecte din ocean. Dar admirația mea e și mai mare față de vasul care o conține. Desigur, tainele vă aparțin în totalitate, însă mărturisesc faptul că sunt uimit văzând cum este manevrat acesta. Ce agent îl pune în mișcare? Tare mult aș dori să aflu. Nu înțeleg nici la ce folosesc instrumentele de pe pereți. Îmi spuneți?

- Domnule Aronnax, v-am spus că veți fi liber la bordul submarinului meu. Puteți merge în voie oriunde pe „Nautilus” Pot juca rolul lui Cicero pentru dumneavoastră.

- N-aș vrea să abuzez de bunăvoința dumneavoastră și nu știu cum să vă mulțumesc. Dar la ce folosesc instrumentele acestea?

36

document.doc

- Domnule profesor, unele identice se află în camera mea. Vă voi explica utilitatea lor când vom ajunge acolo. Să vă arăt înainte de aceasta cabina în care veți sta la bordul lui „Nautilus”.

L-am urmat pe căpitan pe o ușă care ieșea din salon, trecând printr-un coridor al submarinului. M-a condus apoi într-o cameră cu mobilă elegantă, aflată în partea din față a navei. I-am mulțumit gazdei mele.

- Camera dumneavoastră dă în cabina mea, zise el, de unde se ajunge în salonul pe care de abia l-am părăsit.

Am intrat în camera căpitanului. Avea un pat de fier, o masă de lucru, câteva obiecte de toaletă. Totul era slab luminat. Doar strictul necesar. Mi-a arătat un scaun, pe care m-am așezat, și a început să vorbească:

CAPITO LUL 12 TOTUL CU AJUTORUL ELECTRICITĂȚII

Toate instrumentele de care are nevoie “Nautilus”, cele atârnate pe pereții camerei mele,

sunt sub ochii mei și îmi arată poziția vasului în mijlocul oceanului. Printre acestea sunt cele cunoscute de dumneavoastră: termometrul, care arată temperatura din interiorul lui “Nautilus”, barometrul, care măsoară presiunea aerului și prezice schimbările vremii, hidrometrul, care indică umiditatea atmosferei; stormglassul anunță sosirea furtunii, busola arată direcția, cronometrele ajută la calcularea longitudinii, sextantul indică latitudinea prin înălțimea soarelui și ocheanele de zi și de noapte pătrund prin toate punctele orizontului atunci când „Nautilus” e la suprafața apei.

- Orice navigator le cunoaște pe acestea, i-am răspuns. Știu la ce folosesc. Există însă unele care corespund cerințelor deosebite ale unui submarin. Cadranul acela cu ac indicator nu este al unui manometru?

- Firește. Manometrul acela îmi arată presiunea exterioară a apei și, astfel, adâncimea la care se găsește vasul.

- Dar acest nou model de sonde?- Indică temperaturile diverselor straturi de apă.- Dar celelalte instrumente a căror utilitate nu o cunosc?- Vă voi explica imediat, domnule profesor. Folosesc un agent puternic, rapid, ușor pentru

tot ceea ce am nevoie. Prin el pot lumina, încălzi, pune în mișcare aparate mecanice. Este un agent numit electricitate, zise căpitanul Nemo.

- Electricitatea!, am exclamat mirat.- Chiar așa.- Dar, căpitane, vă mișcați cu o viteză nepotrivită cu puterea electricității. Forța ei dinamică

n-a putut fi dezvoltată și n-a avut decât valori mici.- Electricitatea mea diferă de cea a lumii, răspunse el. Mai multe nu vă pot spune.- Nu voi insista, însă îmi exprim uimirea față de rezultatele obținute. V-aș mai pune o

întrebare, dacă nu o considerați indiscretă. Care sunt elementele pe care le întrebuințați

37

document.doc

pentru a produce acest agent minunat? Acestea ar trebui să se deterioreze repede. Cum înlocuiți, de exemplu, zincul, dacă nu mai păstrați legătura cu uscatul?

- Vă voi răspunde. Pe fundul mărilor există mine de zinc, fier, argint și aur ce ar putea fi exploatate. N-am folosit însă metale ce provin de pe uscat. I-am cerut mării mijloacele de a obține electricitatea necesară.

- Din mare?- Compoziția apei de mare, în care la o mie de grame de apă se găsesc nouăzeci și șase de

sutimi de apă și două sutimi de clorură de sodiu, permite asta, după cum știți. Mai există cantități infime de clorură de magneziu și de potasiu, bromură de magneziu, sulfat de magneziu și de calciu, carbonat de calciu. Din acel sodiu îmi obțin elementele.

- Din sodiu?- Da. Amestecat cu mercurul, formează un material care înlocuiește zincul din elementele

lui Bunsen. Mercurul nu se consumă, numai sodiul se întrebuințează, iar marea îl furnizează. Pilele galvanice cu sodiu sunt foarte energetice și au o putere electromotoare dublă față de a celor cu zinc.

- Înțeleg eficiența sodiului și importanța lui, în condițiile în care vă găsiți. Se obține din mare, dar prin ce metodă? Consumul de sodiu necesar instrumentelor dumneavoastră nu depășește cantitatea extrasă? Pot face față pilele electrice unui asemenea consum?

- Eu n-o extrag prin aceste pile, domnule profesor, ci prin căldura cărbunelui din pământ.- Din pământ?, am repetat cu insistență.- Mai bine zis din mare, răspunse căpitanul Nemo.- Puteți exploata minele de păcură din adâncuri?- Veți vedea singur cum lucrez, domnule Aronnax. Aveți doar puțină răbdare. Nu uitați că

datorez totul oceanului. El produce electricitatea care-i dă lui „Nautilus” căldura, lumina, mișcarea, viața.

- Nu și aerul pe care-l respirați?- L-aș putea obține și pe acesta, dar nu merită efortul. Când am poftă de aer, mă urc la

suprafața mării. În adâncime, electricitatea nu-mi oferă aer respirabil, dar pornește pompele puternice și îl înmagazinează în rezervoare speciale. Astfel pot sta multă vreme la adâncimi impresionante.

- Sunteți demn de admirație, căpitane. Ați găsit ceea ce oamenii vor descoperi abia peste multă vreme, adevărata putere a electricității.

- Poate o vor găsi. Cine știe? Ați văzut însă prima utilizare a acestui agent valoros. Ne oferă lumină intensă și continuă, mai bună decât cea a soarelui. Iată și un ceas electric, mai precis decât multe cronometre. Are douăzeci și patru de ore, precum cele italiene, căci pentru mine nu contează dacă este noapte sau zi, soare sau lună. Eu am nevoie doar de lumina pe care o duc până în adâncurile mării. Acum este ora zece dimineața.

- Așa e.- O altă utilizare a electricității o reprezintă cadranul acesta din fața noastră, care arată

viteza lui „Nautilus”. Un fir electric îl unește cu elicea loch-ului. Avem acum o viteză moderată, de cincisprezece mile pe oră.

- Este minunat, căpitane, să utilizezi acest agent destinat să înlocuiască vântul, apa și aburii.- Domnule Aronnax, încă n-am terminat. Urmați-mă! Vom vizita partea din spate a lui

„Nautilus”, zise căpitanul. Acum cunoșteam partea din față a submarinului, unde se aflau sufrageria de cinci metri, despărțită printr-un perete etanș de bibliotecă, biblioteca de cinci metri, salonul de zece metri, despărțit de camera căpitanului tot printr-un perete etanș, cabina mea de doi metri și jumătate, apoi un rezervor de aer de șapte metri și jumătate, ce ajungea până la proră. Lungimea totală era de treizeci și cinci de metri. Pereții săi impermeabili se închideau etanș datorită unor garnituri din cauciuc, nelăsând apa să pătrundă la bord, dacă ar fi apărut vreo fisură.

38

document.doc

L-am urmat pe căpitanul Nemo pe coridoare și am ajuns în mijlocul vasului, unde se găseau un fel de fântâni între doi pereți impermeabili și o scară de fier, sprijinită de perete, pe care se putea urca spre extremitatea superioară. L-am întrebat la ce folosea aceasta din urmă.

- Duce la navă, mi-a răspuns.- Aveți și o navă?- Da, o corăbioară, ușoară, care nu se scufundă, pentru pescuit și plimbări.- Dar când vreți să treceți la bordul ei, trebuie să ieșiți la suprafața mării?- Nu. Este lipită de „Nautilus” și stă fixată într-o cavitate făcută special pentru ea. Este

absolut impermeabilă și stă prinsă cu niște piroane solide. Scara aceasta duce la o deschizătură din învelișul vasului, care se află în dreptul unei scobituri identice din zona laterală a corăbiei. Prin această dublă deschidere se pătrunde în cea din urmă. Închizând o ușă a lui „Nautilus” după aceea, dar și pe cea corespunzătoare corabiei, cu ajutorul unui șurub, aceasta se detașează de corpul submarinului și se ridică la suprafața mării, după care îi punem catargele și desfășurăm pânzele și vâslele, pentru plimbare.

- Dar cum vă întoarceți pe submarin?- Nu mă întorc eu, ci vine „Nautilus” la mine.- Îl puteți comanda de pe barcă?- Un fir electric face legătura cu el. Este suficient de trimis o simplă telegramă, iar

echipajul execută manevrele.- Uimitor cât de simplu este totul!

Trecând de scara ce ducea către platformă, am ajuns într-o sală de doi metri lungime, unde Conseil și Ned Land mâncau pe săturate. Urma bucătăria de trei metri lungime, de lângă salon. Toate utilitățile de aici funcționau cu ajutorul electricității. Mașina de gătit era alimentată prin fire. Aparatele de distilat ofereau, după vaporizare, apă de băut de calitate. După bucătărie se putea vizita baia, cu tot confortul necesar, cu robinete pentru apă caldă și rece. Încăperea rezervată echipajului avea cinci metri lungime. Ușa acesteia era închisă, așa că n-am văzut felul în care era dispusă și n-am stabilit, astfel, numărul oamenilor ce manevrau submarinul. În spatele acesteia se afla un alt perete etanș, în care se deschise o ușă, prin care am pătruns în încăperea în care căpitanul Nemo, ca ofițer de rangul întâi, își avea etalate aparatele pentru locomoție. Sala mașinilor, de mai mult de douăzeci de metri lungime, bine luminată, era împărțită în două compartimente: primul conținea elementele care produceau electricitatea, iar al doilea mecanismul care transmitea elicei mișcarea. M-a surprins mirosul sui-generis din acel compartiment. Căpitanul Nemo a observat și a intervenit:

- Sunt gaze rezultate după utilizarea sodiului. Nu devin prea nocive, căci aerisim zilnic vasul.

Priveam însă cu cel mai mare interes mașina care propulsa submarinul.- Folosim elemente Bunsen, nu Ruhmkorff, îmi spuse căpitanul Nemo. Acestea din urmă

n-ar avea destulă putere. Cele Bunsen sunt mai puține, mai intense și mai mari, deci ne avantajează. Electricitatea produsă lucrează prin electromagneți cu un sistem de pârghii și angrenaje ce transmit mișcarea arborelui elicei. Aceasta, cu un diametru de zece metri și un pas de șapte metri și jumătate, se poate învârti și de douăzeci de ori pe secundă.

- Ce viteză obțineți?- De cincizeci de leghe pe oră, zise căpitanul Nemo.

Nu puteam pătrunde taina aceea, deși insistam asupra ei. Cum lucra electricitatea cu asemenea putere? Care era sursa acelei forțe extraordinare? Tensiunea uriașă din bobine de un nou tip? Transmiterea ei către un sistem de pârghii necunoscut, ce o multiplica la infinit? Iată ce nu înțelegeam.

39

document.doc

- Căpitane Nemo, nu reușesc să înțeleg ceea ce am constatat. Am văzut cum submarinul „Nautilus” a manevrat prin fața vasului „Abraham Lincoln” și nu știu ce să cred despre viteza lui. Dar manevrele în dreapta, în stânga, de urcare și de coborâre cum le faceți? Cum de rezistați la mari adâncimi, unde există presiuni de sute de atmosfere? Cum vă ridicați la suprafață? Cum vă mențineți la o anumită adâncime? Sunt indiscret pentru că vă întreb aceste lucruri?

- Nu, domnule profesor, pentru că nu veți pleca niciodată de pe „Nautilus”. Să mergem în salon, unde se află adevăratul nostru cabinet de lucru și veți afla toate tainele submarinului meu.

CAPITOLUL 13 CÂTEVA CIFRE

Ceva mai târziu stăteam pe un divan din salon și fumam. Căpitanul îmi puse în față o

epură care era planul cu componența, secțiunea și mărimea lui „Nautilus”.- Domnule Aronnax, începu el descrierea sa, iată dimensiunile vasului pe care vă aflați.

Are forma unui cilindru lunguieț, cu capetele conice, ca o țigară, așa cum în Londra puteți întâlni la unele construcții, cu lungimea de șaptezeci de metri. Traversa lui de susținere a punții în zona cea mai lată nu depășește opt metri. Nu de zece, ca la steamerele dumneavoastră de cursă lungă, însă are liniile suficient de alungite și forma destul de hidrodinamică pentru ca apa pe care o deplasează să lunece cu ușurință pe lângă profilul său, fără să-i opună rezistență la înaintare. Cele două dimensiuni permit calcularea cu ușurință a suprafeței și volumului lui „Nautilus”. Suprafața sa este de o mie unsprezece metri pătrați și patruzeci și cinci de sutimi și are un volum de o mie cinci sute de netri cubi și două zecimi. Asta înseamnă că atunci când este total scufundat, înlocuiește o mie cinci sute de metri cubi sau tone. Când am conceput planurile sale, am ales să se scufunde nouă zecimi în apă și o zecime să rămână în afară, deplasând astfel numai nouă zecimi din volumul său, respectiv o mie trei sute cincizeci și șase de metri cubi și patruzeci și opt de sutimi. N-am depășit această greutate și l-am construit după dimensiunile de care am vorbit anterior. „Nautilus” are două învelișuri: unul interior, iar celălalt exterior, unite între ele prin profile în formă de T, făcându-l rigid și rezistent. Datorită acestei structuri celulare el rezistă ca un bloc compact. Omogenitatea construcției, datorită asamblării perfecte a materialelor, îi permit să sfideze cele mai violente mări. Cele două învelișuri sunt confecționate din tablă de oțel ce are o densitate de șapte sau opt zecimi în raport cu apa. Prrimul are o grosime de cinci centimetri și o masă de trei sute nouăzeci și patru de tone, nouăzeci și șase de sutimi. Al doilea, chila, aflat la baza navei, are o înălțime de cincizeci de centimetri și o lățime de douăzeci și cinci, cu o masă de șaizeci și două de tone. Mașinăriile, celelalte accesorii, lestul și alte componente, pereții interiori și piesele de sprijin cântăresc nouă sute șaizeci și una de tone, șaizeci și două de sutimi. În total, se obține o masă de o mie trei sute cincizeci și șase de tone și patruzeci și opt de sutimi. E limpede?

- Limpede, am răspuns.

40

document.doc

- Când se află în larg, continuă căpitanul, la suprafața apei are o zecime din volum. În partea de jos se află rezervoarele cu o capacitate egală cu acea zecime, deci de o sută cincizeci de tone și șaizeci și două de sutimi. Dacă le umplu cu apă, vasul, căpătând atunci o mie cinci sute șapte tone, va fi scufundat în întregime. Așa se desfășoară lucururile, domnule profesor. Rezervoarele se află în partea inferioară a lui „Nautilus” și, când deschid robinetele, el se scufundă, găsindu-se chiar la suprafața apei.

- Am înțeles, am răspuns, cum face pentru a se deplasa la nivelul apei. Scufundându-se însă, submarinul dumneavoastră nu va întâmpina o presiune ce îl va împinge de jos în sus, având cam o atmosferă la treizeci de picioare adâncime, adică un kilogram pe centimetru pătrat?

- Ba da, domnule.- În acest caz, chiar dacă umpleți tot „Nautilus”-ul cu apă, nu îl puteți manevra în adânc. - Nu confundați statica și dinamica, domnule profesor, zise căpitanul Nemo. Altfel, puteți

ajunge la erori însemnate. Corpurile au tendința de a coborî în mare. Țineți cont de asta!- Deci?- Când am decis mărirea greutății submarinului pentru a-l scufunda, a trebuit să am grijă de

reducerea volumului apei, odată cu creșterea adâncimii.- Este normal.- Ținând cont că apa este foarte puțin compresibilă, suportă o reducere de cam patru sute

treizeci și șase și zece milionimi de atmosferă, adică de fiecare treizeci de picioare adâncime. Când trebuie să ajung la o mie de metri adâncime, nu uit reducerea de volum, de patru sute treizeci și șase de miimi, pentru presiunea de acolo de o sută de atmosfere. Trebuie deci să îi cresc masa la o mie cinci sute treisprezece tone șaptezeci și șapte de sutimi față de o mie cinci sute de tone și două zecimi, deci cu numai șase tone cincizeci și șapte de sutimi.

- Numai atât?- Desigur, domnule Aronnax, și se poate ușor verifica. De aceea folosrsc rezervoare

suplimentare de o sută de tone. Astfel cobor la adâncini foarte mari. Ca să urc la suprafață, le golesc și „Nautilus” poate păstra o zecime din volumul său deasupra apei.

Nu puteam obiecta nimic în fața acelor cifre.- Calculele dumneavoastră sunt perfecte, căpitane, mai ales că experiența de zi cu zi le

confirmă, dar nu înțeleg ceva.- Ce anume, domnule?- În ce fel poate rezista învelișul submarinului la o presiune de peste o sută de atmosfere, și

cât de puternice sunt pompele care golesc apa din rezervoarele suplimentare învingând asemenea forțe, pentru a urca la suprafață. Ar trebui depășită o presiune de o sută de atmosfere, adică de o sută de kilograme pe centimetru pătrat, deci ar fi necesară o putere...

- Pe care doar electricitatea mi-o poate oferi, puterea dinamică a mașinilor mele fiind practic nelimitată, domnule. Pompele lui „Nautilus” au o putere uriașă. Cred că ați văzut asta când coloanele de apă au năvălit asupra vasului „Abraham Lincoln”. De altfel, folosesc rezervoarele suplimentare doar când cobor la o mie cinci sute sau la două mii de metri, ca să-mi protejez aparatele. Pentru adâncimi de două sau trei leghe fac manevre mai îndelungate, dar la fel de sigure.

- Ce manevre, căpitane?- Pentru a le înțelege, va trebui să vă descriu cum funcționează „Nautilus”.- Abia aștept să aflu.- Pentru ca „Nautilus” să se deplaseze orizontal, folosesc o timonă obișnuită, aflată în

partea din spate. Pentru a-l deplasa de jos în sus ori de sus în jos, pe verticală, folosesc două planuri înclinate prinse în lateral de centrul său de greutate, care se mișcă și pot lua orice poziție. Se manevrează prin niște pârghii foarte puternice. Când planurile sunt ținute

41

document.doc

paralel cu vasul, el se deplasează pe orizontală. Ca să navighez sub un anumit unghi, le înclin și presiunea elicei se manifestă după o diagonală, pe care vasul coboară sau urcă. Ca să ajung mai repede la suprafață, pun în legătură motorul cu elicea, iar presiunea apei îl urcă vertical pe „Nautilus” ca pe un balon cu hidrogen care se înalță în văzduh.

- Bravo, căpitane! Dar poate timonierul să urmeze direcția pe care o dați în adâncuri?- Desigur. El se află într-o cabină metalică, ieșită în afară prin partea superioară a

învelișului, având geamuri din sticlă lenticulară.- Ce poate rezista la asemenea presiuni?- Sigur. E din cristal. Acesta este casabil, dar are o rezistență foarte ridicată la presiuni.

Atunci când s-a experimentat pescuitul la lumina electrică, în 1864, în mările Nordului, s-au încercat plăci de sticlă de numai șapte milimetri grosime, ce au rezistat la o presiune de șaisprezece atmosfere. Prin ele treceau raze calorice intense, ce împărțeau căldura egal. Sticlele folosite de mine au cel puțin douăzeci și unu de centimetri în centru, deci sunt de treizeci de ori mai groase.

- Am acceptat explicația, căpitane, însă pentru a vedea, lumina ar trebui să risipească întunericul. Cum s-ar putea ca în bezna apelor...

- Pentru ca timonierul să poată vedea, avem un reflector electric foarte puternic, plasat în spatele cabinei sale. El poate lumina până la o distanță de o jumătate de leghe.

- De trei ori bravo, căpitane! Înțeleg acum ce însemna acea fosforescență a pretinsului narval, care i-a nedumerit atât pe savanți. Vă pot întreba dacă ciocnirea vasului „Nautilus” cu „Scoția” a fost o întâmplare fără urmări grave?

- A fost o întâmplare, pluteam la doi metri sub apă când s-a produs ciocnirea, fără urmări grave, din câte știu.

- Adevărat. Dar cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu „Abraham Lincoln”?- Îmi pare rău pentru cel mai bun vas al marinei americane, dar eram atacat și trebuia să mă

apăr, domnule profesor!- Oh! Comandante, „Nautilus” al dumneavoastră este un vas minunat!, am strigat, pe

deplin convins.- Iar eu îmi iubesc vasul precum un tată își iubește copilul, domnule profesor! Și ca inginer,

am mai multă încredere în el decât am când îl comand. Sunt căpitanul, constructorul și inginerul său, deci am încredere deplină în el.

Vorbea cu foarte multă elocvență, iar patima din privire și din mișcări îl transfigura. Își iubea submarinul precum un tată copilul.

- Sunteți inginer, căpitane Nemo?, l-am întrebat.- Da, domnule profesor. Am studiat la Londra, la Paris, la New York, pe când eram

locuitorul continentelor.- Dar, cum ați putut construi în ascuns acest minunat „Nautilus”? - Planurile mele, sub diferite nume și cu adrese false, au fost trimise la diferiți furnizori de

pe glob, astfel: scheletul e făcut în Franța, la „Creusot”, arborele elicei în Londra, la „Pen and Co”, tabla învelișului în Liverpool, la „Leard”, elicea în Glasgow, la „Scott”, rezervoarele în Paris, la „Cail et Cie”, mașinăria în Prusia, la uzinele „Krupp”, pintenul în Suedia, la atelierul „Motala”, instrumentele de precizie în New York, la „Frații Hart” și așa mai departe.

- Dar unde s-a făcut montajul lor? E nevoie de ajustări.- În mijlocul oceanului, pe o insulă pustie, unde mi-am așezat atelierele. Tovarășii mei au

fost instruiți și au devenit lucrătorii mei, cu care am montat piesele și le-am ajustat, adăugă căpitamul. După aceea, am distrus prin foc orice urmă a șederii noastre pe insulă. Aș fi aruncat-o în aer, dacă aș fi putut.

- Ultima întrebare, căpitane Nemo. Sunteți bogat?

42

document.doc

- Foarte bogat, domnule profesor, aș putea plăti cele douăsprezece miliarde datorii ale Franței!

L-am privit fix, necrezându-l. Își bătea oare joc de încrederea mea? Oricum, viitorul îmi va arăta adevărul.

CAPITOLUL 14 FLUVIUL NEGRU

Globul pământesc, acoperit cu apă, este de peste treizeci și opt de milioane de hectare,

cantitatea de apă reprezentând două miliarde două sute cincizeci de milioane de metri cubi, ce ar putea fi cuprinsă într-o sferă de trei chintilioane de tone. Chintilionul este în raport cu miliardul ceea ce este miliardul în raport cu unitatea, într-un chintilion aflându-se un miliard de miliarde. Este deci cantitatea de apă pe care ar vărsa-o toate fluviile de pe pământ în patruzeci de mii de ani. În epocile geologice, perioada apei a succedat celei a focului. La început, oceanul acoperea întregul pământ. Treptat, în timpurile siluriene, au apărut crestele munților, în vreme ce insulele când s-au ivit la suprafață, când au dispărut după potopuri, după care au reapărut, s-au lipit unele de altele și au zămislit continente ce au luat formele pe care le vedem astăzi. Uscatul a cucerit din ocean o suprafață de treizeci și șapte de milioane șase sute cincizeci și șapte de mile pătrate sau douăsprezece mii nouă sute șaisprezece milioane de hectare. Continentele existente permit să se împartă oceanul în cinci: Înghețat de Nord, Înghețat de Sud, Indian, Atlantic și Pacific. Oceanul Pacific se întinde între cercurile polare, de la nord la sud, între Asia și America de la vest la est, pe 115○ longitudine. Acesta este cel mai liniștit ocean. Curenții săi sunt largi și blânzi, fluxurile mici și ploile abundente. Destinul m-a făcut să-l străbat în cele mai bizare condiții.

- Domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, vreți să aflăm exact unde ne găsim și să stabilim punctul de plecare al acestei călătorii? E douăsprezece fără un sfert, ne vom urca la suprafața apei.

Căpitanul Nemo apăsă de trei ori un buton electric. Pompele începură să scoată apa din rezervoare. Acul manometrului indica mișcarea de urcare a vasului „Nautilus”. Apoi se opri.

- Am ajuns, zise căpitanul. M-am îndreptat către scara centrală ce ducea la platformă. Am suit treptele metalice. Prin panourile deschise am ajuns în partea superioară a vasului. Platforma ieșea în afara apei cu optzeci de centimetri. Capetele lui „Nautilus” erau fusiforme, ca ale unei țigări. Plăcile de tablă, asemenea unor olane, păreau solzii unor reptile uriașe de pe uscat. Am înțeles atunci de ce vasul fusese confundat cu un animal marin, chiar și atunci când fusese văzut prin cele mai bune lunete. Pe la mijlocul platformei, ambarcațiunea, pe jumătate aflată în învelișul submarinului, părea o cocoașă. În partea din față și în cea din spate a vasului se găseau două cabine cu pereți înclinați, nu prea înalte. Prezentau sticle lenticulare groase. Una era pentru timonierul care manevra submarinul, cealaltă conținea puternicul far electric care îi lumina drumul. Nu se vedea nimic pe întinsul oceanului.

43

document.doc

Căpitanul Nemo măsură înălțimea la care se găsea soarele, cu ajutorul sextantului său. Așteptă apoi câteva minute pentru ca acesta să atingă margine orizontului. În vremea respectivă nu i se clinti niciun mușchi. Instrumentul său părea ținut de mâna unei statui de marmură.

- Prânzul, domnule profesor, zise el. Când doriți? M-am uitat către marea puțin gălbuie dinspre țărmul japonez, apoi am coborât în salon. Acolo, căpitanul a calculat cu ajutorul cronometrului latitudinea socotită anterior prin observarea unghiurilor orare.

- Ne aflăm la 137○ și 15’ longitudine vestică, domnule profesor Aronnax.- Față de care meridian?, l-am întrebat incitat, sperând ca răspunsul său să-mi trădeze

naționalitatea sa.- Cronometrele mele sunt fixate după meridianul din Paris, din Greenwhich și din

Washington. Ca să vă onorez, îl voi folosi pe cel din Paris. Nu puteam concluziona nimic din răspunsul său.

- La 137○ și 15’ longitudine vestică față de meridianul din Paris și la 30○ și 7’ latitudine nordică, deci cam la trei sute de mile de coasta Japoniei. Azi, 8 noiembrie, la prânz, începe călătoria noastră de explorare în apele lumii.

Căpitanul Nemo mă salută și astfel rămăsei singur cu gândurile mele, care se îndreptau spre comandantul lui „Nautilus”. Voi afla vreodată ceva despre acest bărbat ciudat? Cărei naționalități îi aparținea? Se lăuda că niciuneia. Ce îi provocase acea ură împotriva omenirii, acea sete de răzbunare? Să fi fost oare un savant dement, un geniu „nedreptățit”, cum spunea Conseil, un Galileo modern sau unul precum americanul Maury, a cărui carieră fusese distrusă de manevrele politice? Nu puteam stabili. Întâmplarea mă aruncase pe vasul său și viața mea depindea de el. Mă primise cu răceală, dar îmi oferise găzduire. Nu dăduse însă niciodată mâna cu mine. După un ceas de cugetare asupra acestor aspecte, mi-am îndreptat privirile asupra marii planisfere de pe masă. Am pus degetul pe punctul în care se intersectau longitudinea și latitudinea menționate mai devreme. Marea are fluvii, ca și continentele. Acestea sunt curenții, deosebiți după culoarea și temperatura lor. Unul dintre cei mai importanți este Curentul Golfului. Se cunosc cinci principali: cel din Atlanticul de Nord, cel din Atlanticul de Sud, al treilea din Pacificul de Nord, al patrulea din Pacificul de Sud și ultimul din Oceanul Indian de Sud. Se pare că existase unul și în Oceanul Indian de Nord, pe când acesta era încă unit cu Marea Caspică și Marea Aral. Aici, în punctul de pe planisferă, se desfășura un curent, Kuro Sivo al japonezilor, denumit Fluviul Negru, izvorât din Golful Bengal, sub razele perpendiculare ale tropicelor, ce-l încălzesc, și care traversează Strâmtoarea Malacca, curge de-a lungul coastei Asiei până în Insulele Aleutine, aducând cu el trunchiuri de camfor și diverse produse indigene, deosebindu-se prin culoarea sa pură, ca de indigo, a undelor lui calde de valurile oceanului. Acest curent avea să fie parcurs de „Nautilus”. Urmăream cu privirea vasul care se deplasa în imensitatea Pacificului, când Ned Land și Conseil apărură în ușa sălii. Au rămas împietriți văzând minunățiile acestea. I-am invitat să intre. Conseil s-a aplecat de îndată peste vitrinele acelea și a început să rostească denumiri de-ale naturaliștilor, iar Ned Land mă întrebă dacă am aflat cine era căpitanul Nemo și ce voia. I-am spus tot ce știam despre acesta sau, mai degrabă, ce nu știam și l-am întrebat ce văzuse sau auzise el în legătură cu același subiect.

- Nimic, răspunse canadianul. N-am văzut nici măcar echipajul. Câți oameni sunt oare la bord: zece, douăzeci, cincizeci, o sută?

- Nu știu. Deocamdată, trebuie să renunțăm la ideea dumitale de a pune mâna pe submarin și de a fugi cu el, meștere Land. Oricum, este o capodoperă a tehnicii moderne și am noroc că l-am putut vedea. Mulți ar accepta situația noastră doar ca să umble printre asemenea minuni. Mai bine să observăm ce se află în jurul nostru.

44

document.doc

- Dar nu putem vedea nimic în jur, în afară de temnița noastră, izbucni harponierul. Umblăm și navigăm ca orbii...

În timp ce Ned îmi vorbea, se făcu beznă. Lumina din tavan se stinsese atât de repede, că mă dureau ochii, ca atunci când în întuneric se aprinde brusc o lumină foarte puternică. N-am mai putut scoate nicio vorbă. Încremenisem. Ce surpriză ne mai aștepta? Cu zgomot, doi pereți laterali metalici alunecară.

- S-a terminat cu noi!, rosti Ned Land.- Ordinul hidromeduzelor, murmură Conseil.

Salonul se lumină iar, din lateral, prin câte două deschizături ovale. Apa din afară era puternic iluminată prin lămpile electrice. Cristalele groase, prin care se vedea marea, ne separau de ape. M-am înfiorat la gândul că hublourile acelea fragile s-ar fi putut sparge. Erau însă extraordinar de rezistente. Marea se vedea până la o distanță de o milă în jur. Ce tablou uimitor! Cine l-ar fi putut descrie? Ce pictor ar fi putut reda efectele de lumină din acele mase transparente și nuanțarea fină a degradeurilor până la straturile inferioare ale oceanului? Apa mării este străvezie și mai limpede decât cea de izvor. Substanțele minerale și organice pe care le conține o fac mai străvezie. În unele locuri, ca de exemplu în Antile, se poate vedea albia de nisip la o adâncime de o sută patruzeci și cinci de metri, iar razele solare ajung până la trei sute de metri. Dar în jurul lui „Nautilus” apa era iluminată chiar dintre valuri și părea lumină lichidă. Ehremberg a presupus că există o iluminație fosforescentă emanată de pe fundul oceanului și că natura le-a rezervat locuitorilor mărilor un spectacol uimitor. Vedeam acum o parte din acel joc de lumini. În lateral, de-o parte și de alta, aveam ferestre prin care se puteau privi abisurile neexplorate. Întunericul din salon amplifica lumina de afară. Mă uitam prin cristalul pur ca prin geamul unui uriaș acvariu. Submarinul părea neclintit, pentru că nu aveam niciun punct de reper. Uneori însă, dâre lăsate de pintenul său treceau prin fața ochilor noștri în mare viteză. Stăteam rezemați în fața vitrinelor, uluiți și înmărmuriți, când Conseil zise:

- Voiai să vezi, Ned. Acum vezi!- Ciudat! Ciudat!, făcea canadianul care, uitându-și mănia și proiectele de evadare, se

simțea atras de acele splendori.- Acum îl înțeleg pe acest om, am zis eu. Și-a făcut o lume proprie, în care are parte de

incredibile splendori.- Dar peștii?, întrebă harponierul. Nu-i văd.- Nu-i cunoști, răspunse Conseil.- Eu, care sunt pescar?, strigă Ned Land.

Începură o discuție aprinsă, căci cei doi prieteni cunoșteau peștii, dar într-un mod diferit. Conseil știa, ca toată lumea, multe despre aceste animale din a patra și cea din urmă clasă a ramurii vertebratelor, definți ca „vertebrate cu circulația dublă și cu sângele rece, respirând prin branhii și trăind în apă”. Ei formează seria peștilor osoși, având coloane vertebrale din vertebre osoase și cea a peștilor cartilaginoși, cu vertebre cartilaginoase. Și canadianul cunoștea, probabil, această deosebire, dar nu știa atât de multe precum prietenul său, care nu tolera ca harponierul să fie mai puțin instruit.

- Prietene Ned, dumneata știi să-i prinzi cu măiestrie. Aș paria însă că nu știi să îi clasezi.- Ba da, răspunse canadianul. În pești care se mănâncă și care nu se mănăncă!- Este un răspuns de om lacom, zise Conseil. Care este deosebirea între peștii osoși și cei

cartilaginoși?- Poate că știu!- Și fă-le clasificarea.- Of, Conseil.

45

document.doc

- Bine, Ned, ascultă și reține! Peștii osoși se subdivid în șase ordine: primo, acantopterigienii, care au maxilarul superior întreg, mobil, și branhii în formă de pieptăn. În această categorie sunt cuprinse cincisprezece familii, deci trei sferturi din peștii cunoscuți. Dintre ei, bibanul.

- Foarte gustos, remarcă Ned Land.- Secundo, îl formează abdominalii, continuă Conseil, cu înotătoarele prinse sub stomac,

nu de oasele umărului. Acest ordin se subdivide în cinci familii, ce cuprind majoritatea peștilor din apele curgătoare.

- Din apele curgătoare!, zise canadianul, strâmbându-se.- Tertio cuprinde subbranchienii, având aripioare ventrale prinse sub cele pectorale, în

vecinătatea oaselor umărului. Se subdivid în patru familii. Din acestea fac parte plătica, bărbunele și alții.

- Minunate!, comentă Ned, care se gândea doar la gustul peștilor.- Quarto, continuă Conseil, fără să se intimideze, include apozii, cu trup lunguieț, fără

ventrale și acoperiți de o piele groasă și cleioasă. Nu există aici decât o singură familie, din care face parte țiparul.

- Se putea și mai bine, spuse canadianul.- Quinto include lofobranhii, cu maxilarul întreg și mobil, iar branhiile plasate în grupuri de

câte două de-a lungul arcurilor branhiale. Are o singură familie, în care se găsește calul de mare.

- Neplăcut!, replică Ned Land.- În fine, sexto cuprinde plectognații, cu osul maxilarului fix, la care bolta palatină se

încleștează cu craniul, astfel că falca este imobilă. Ei au ventrale adevărate și se divid în două familii, din care fac parte tetrodonii și peștele-lună.

- Ridiculizează bucătăria, zise canadianul.- Ai înțeles clasificarea, prietene Ned?, îl întrebă savantul Conseil.- Nu prea, prietene. Continuă însă. Spui lucruri de-a dreptul interesante.- Peștii cartilaginoși au doar trei ordine, zise Conseil liniștit.- Asta e bine, replică Ned.- Primo, ciclostomii, care au maxilarele unite printr-un inel mobil, iar branhiile li se

deschid prin multe cavități. N-au decât o familie, în care găsim mreana.- Destul de bună, adăugă canadianul.- Secundo, selacienii, cu branhii precum ciclostomii, dar cu maxilar inferior mobil. Fiind

ordinul cel mai important al clasei, are două familii, din care fac parte pisica de mare și rechinul.

- Asta-i culmea!, strigă Ned. Rechinul și pisica de mare să facă parte din același ordin? Nu te sfătuiesc, spre binele pisicii de mare, să-i pui în aceeași oală, prietene Conseil.

- Tertio, replică acesta, sturionii, ale căror branhii au o singură deschizătură. Ordinul lor cuprinde patru genuri. Exemplu: nisetrul.

- Puteai să-l pui primo, prietene, căci e cel mai gustos, după părerea mea. Ai terminat?- Da, dragă Ned, dar din ce cunoști până acum încă nu știi nimic, fiindcă familiile se divid

în genuri, subgenuri, specii, varietăți.- Iată, prietene Conseil, câteva varietăți care trec prin dreptul nostru, replică harponierul,

aplecându-se ca să vadă mai bine pe geam. O mulțime de belșițe, cu trup subțire și piele dură umblau în jurul submarinului și se hîrjoneau. Pielea lor cenușie deasupra și albă în partea inferioară se dovedea admirabilă. Petele lor aurii sclipeau prin întunericul apelor. Timp de două ore o adevărată armată acvatică îl însoți pe „Nautilus”. Peștii se jucau, săreau și se dovedeau care mai de care mai strălucitori, frumoși, rapizi. Am observat însă și alte făpturi

46

document.doc

printre ei. Uimirea noastră era neîntreruptă. Ned recunoștea peștii, Conseil îi cataloga, iar eu mă bucuram nespus de rapiditatea lor și de frumusețea formelor lor. Deodată sala se lumină. Panourile din oțel se închiseră. Nu mai vedeam minunata priveliște. Am rămas visător acolo o vreme, până ce m-am uitat la instrumentele de pe pereți. Busola indica direcția est-nord-est, manometrul arăta presiunea pentru o adâncime de cincizeci de metri și indicatorul electric o viteză de cincisprezece mile pe oră. L-am așteptat pe căpitanul Nemo, dar el n-a mai apărut. Ceasul arăta ora cinci. Ned Land și Conseil se întoarseră în cabina lor, iar eu într-a mea. Masa era servită. Se compunea din delicatese: supă de broască țestoasă, un ficat de mreană albă, pregătit special, carne de holocantă, mai gustoasă decât cea de somon. Seara am citit, am scris și m-am gândit până mi s-a făcut somn. M-am întins pe culcușul meu din iarbă de mare și am adormit adânc, în timp ce „Nautilus” trecea prin curentul rapid al Fluviului Negru.

CAPITOLUL 15 O INVITAȚIE SCRISĂ

A doua zi, pe 9 noiembrie, m-am trezit după douăsprezece ore de somn. Conseil se arătă și

el, conform obiceiului, ca să afle „cum a dormit domnul” și să-l servească. Ned Land dormea adânc, de parcă altceva n-ar fi avut de făcut. Conseil vorbea neincetat, iar eu nu-i răspundeam nimic. Mă îngrijora absența căpitanului Nemo. Nu mai apăruse printre noi de ieri și speram să-l văd astăzi. Mi-am pus hainele făcute din țesături lucioase și mătăsoase de bisus, moluște de pe marginile Mediteranei, care au trezit curiozitatea lui Conseil. Odinioară se confecționau din acestea stofe încântătoare, ciorapi, mănuși catifelate și călduroase. De aceea, echipajul submarinului avea haine foarte ieftine fără să aibă nevoie de ceva de la oile, viermii de mătase și țesătorii de pe uscat. După ce mi-am uscat hainele, am plecat în salon unde nu era nimeni. Am început să studiez tezaurul acelor cochilii păstrate în vitrine. Am admirat și marile ierbare, pline cu plante marine rare. Deși uscate, acestea își păstraseră culorile lor mininate. Printre hidrofite am observat cladostepe verticilate, caulerpe în foi de viță, calitame granifere, firave ceramii, agarii puse în formă de evantai, acebule precum ciupercile, clasate multă vreme printre zoofite, ca și alte multe ierburi de mare. Ziua a trecut și căpitanul Nemo nu s-a ivit. A doua zi, pe 10 noiembrie, lucrurile au stat la fel. N-am văzut niciun membru al echipajului. Ned și cu Conseil și-au petrecut cea mai mare parte din zi cu mine. Și lor li se părea ciudată lipsa căpitanului. Ned considera că ne bucuram de întreaga libertate și că mâncam numai bunătăți. Gazda noastră își respecta înțelegerea. Nu ne puteam plânge. Ciudățeniile destinului ne recompensau cu lucruri frumoase. Din acea zi am început să-mi notez aventurile, de aceea le-am putut povesti mai târziu foarte amănunțit, și lucru curios, le scriam pe o hârtie făcută din zoosteră marină.

47

document.doc

Pe 11 noiembrie, dis-de-dimineață, aerul proaspăt din interiorul lui „Nautilus” dovedea că revenise la suprafața apei spre a se aproviziona cu oxigen. M-am dus spre scara din mijloc și am urcat pe platformă. Era ora șase. Norii acopereau tot cerul, marea era cenușie, dar liniștită. Căpitanul Nemo, pe care speram să-l întâlnesc, nu se arătă nici acolo. L-am văzut doar pe timonierul închis în cabina sa. Așezat pe cocoașa ambarcațiunii, trăgeam în piept, cu nesaț, aerul cu iz salin. Treptat, ceața s-a risipit sub razele soarelui, care a inundat orizontul, la răsărit. Marea strălucea sub lumina sa. Norii din înalt coborau, căpătând tonuri și nuanțe vii, prevestind vânt pentru acea zi. Dar lui „Nautilus” nu-i păsa de vânt, nici măcar de furtuni! Am admirat încântătorul răsărit de soare, revigorant. Chiar atunci am auzit că venea cineva pe scară. Am crezut că era căpitanul Nemo și m-am pregătit să-l salut. S-a ivit însă secundul său. El a mers pe platformă, fără să mă bage în seamă. S-a uitat foarte atent în toate punctele orizontului prin binoclul său. După aceea s-a apropiat de tăblie și a spus o frază pe care n-am uitat-o, căci se repeta, în același mod, în fiecare dimineață:

- Nautron respoc lorni virch. Nu știam ce însemna. Poate că „Nautilus” avea să se scufunde iar. Am coborât apoi în cabina mea. Au trecut cinci zile fără ca situația noastră să se modifice în vreun fel. Dimineața urcam pe platformă și auzeam aceeași frază rostită de același om. Pe căpitanul Nemo nu-l mai văzusem. Pe 16 noiembrie, când m-am întors în cabina mea cu Ned și cu Coseil, am găsit pe masă un bilet ce mi se adresa. L-am deschis nerăbdător. Scrisul era clar și citeț, dar un pic gotic și amintea de literele germane. Iată ce conținea:

Domnului Profesor Aronnax, de la bordul lui „Nautilus” 16 noiembrie 1867

Căpitanul Nemo îl invită pe domnul profesor Aronnax la o partidă de vânătoare, care va avea loc mâine dimineață în pădurile Insulei Crespo. Sper că nimic nu-l va împiedica pe domnul profesor să asiste la aceasta și îl înștiințez că este așteptat cu multă plăcere împreună cu tovarășii săi.

Comandantul lui „Nautilus” Căpitanul Nemo

- O vânătoare, strigă Ned.- Și în pădurile Insulei Crespo!, adăugă Conseil.- Dar cum adică să pună piciorul pe uscat omul acesta?!, se miră canadianul.- Nu mi-e clar din ceea ce am citit în scrisoare.- Trebuie să primim. Când vom pune piciorul pe pământ, vom putea lua o hotărâre, spuse

Conseil. De altfel, nu m-aș supăra să mănânc câteva bucăți de vânat proaspăt. Fără a căuta să împăcăm contradicția dintre spaima manifestată de căpitanul Nemo față de continente și insule cu invitația sa de a vâna în pădure, m-am mulțumit să răspund:

- Să vedem mai întăi ce este Insula Crespo. Am analizat planisfera și, la 32◦40’ latitudine nordică și 167◦50’ longitudine vestică, am găsit o insulă mică explorată în 1801 de către căpitanul Crespo, pe care hărțile spaniole o numeau „Stânca de Argint”. Ne aflam deci cam la o mie opt sute de mile de punctul nostru de plecare,

48

document.doc

iar direcția puțin schimbată a lui „Nautilus” ne ducea către sud-est. Le-am arătat tovarășilor mei mica stâncă pierdută în mijlocul Pacificului de Nord.

- Dacă și căpitanul Nemo umblă câteodată pe uscat, le-am zis, atunci alege, cel puțin, insulele cele mai pustii.

Ned Land încuviință din cap, fără să-mi răspundă, apoi el și Conseil mă părăsiră. După o masă servită de stewardul mut și nepăsător, am adormit, destul de preocupat. A doua zi, pe 17 noiembrie când m-am trezit, „Nautilus” parcă staționa. M-am îmbrăcat încet și am intrat în salon. Acolo era căpitanul Nemo. Mă aștepta. S-a ridicat. M-a întrebat dacă ne convenea să-l întovărășim. Cum n-a făcut nicio aluzie la absența sa timp de opt zile, nu i-am pomenit nici eu despre aceasta. I-am răspuns doar că eu și tovarășii mei eram dispuși să-l urmăm.

- Vă pot pune o întrebare, domnule căpitan?- Desigur, domnule profesor Aronnax. Dacă voi putea, vă voi răspunde.- Este posibil ca dumneavoastră, care ați rup orice legătură cu uscatul, să aveți păduri pe

Insula Crespo?- Nu e vorba de cele pământești, ci de păduri submarine, domnule profesor. Pădurile pe

care le posed n-au nevoie de lumina și de căldura soarelui. Nu găsiți în ele nici lei, nici tigri, pantere sau alte patrupede. Doar eu le știu. Ele cresc doar pentru mine. Nu sunt păduri terestre, ci submarine.

- Submarine!, am strigat eu.- Da.- Și cum ajungem acolo?- Vă voi conduce.- Pe jos?- Pe jos, ba chiar pe uscat.- La vânătoare?- Da.- Cu pușca în mână?- Chiar așa.

M-am uitat la comandantul submarinului cam dezamăgit. „A luat-o razna”, m-am gândit. „A avut o criză timp de opt zile, care încă nu s-a încheiat. Păcat. Îmi plăcea mai mult când era ciudat decât acum, când este nebun”. Gândul acesta mi se citea limpede pe chip, dar căpitanul Nemo se mulțumi să mă invite să îl urmez și am făcut asta, cu totul resemnat. Am intrat în sala de mese, unde era servit dejunul.

- Domnule Aronnax, mi-a spus căpitanul, vă rog să luați parte la dejunul meu. Vom discuta în timp ce vom mânca. Dar dacă v-am promis o plimbare prin pădure nu înseamnă că v-am invitat la un restaurant. Mâncați deci precum cineva care va cina, probabil, foarte târziu.

M-am bucurat de masa aceea. Era alcătuită din diverși pești și felii de holoturia, zoofite minunate, garnisite cu alge foarte apetisante, precum Porphrya laciniata și Laurentia primafetida. Băutura se compunea din apă limpede, la care, după exemplul căpitanului, am adăugat câteva picături dintr-un lichior fermentat, extras, după moda din Kamceatka, dintr-o algă denumită Rhodomenia palmata. După ce am mâncat în liniște, fără să spună ceva, căpitanul Nemo mi-a zis:

- Domnule profesor, când v-am anunțat că vom vâna în pădurile mele din Crespo, ați crezut că mă contrazic. Când v-am spus că sunt submarine, ați crezut că nu sunt întreg la minte. Dar oamenii nu trebuie judecați niciodată cu ușurință.

- Credeți-mă, domnule căpitan, că...

49

document.doc

- Ascultați-mă și veți vedea că nu sunt nebun, nici nu mă contrazic.- Vă ascult.- Domnule profesor, știți la fel de bine ca și mine că omul poate trăi sub apă, dacă are

destul aer respirabil. De aceea, când lucrează la adâncime, cineva îmbrăcat în haine impermeabile, cu capul apărat de o cască metalică, primește aerul cu ajutorul unor tuburi și al unor pompe de curgere.

- Precum aparatul scafandrilor, am zis.- Da, însă în aceste condiții, omul nu este liber. Depinde de pompa care îi trimite aer prin

furtunul de cauciuc, un adevărat lanț ce-l leagă de uscat. Dacă am fi legați la fel de „Nautilus”, n-am putea ajunge prea departe.

- Și atunci am putea fi liberi?- Da, folosind aparatul Rouquayrol-Denayrouze, inventat de doi dintre compatrioții

dumneavoastră. Eu l-am perfecționat, astfel că vă veți putea plimba în condiții excelente pe fundul mării, fără ca organele să vă fie vătămate în vreun fel. Se compune dintr-un rezervor de tablă groasă, în care am înmagazinat aer sub presiune de cincizeci de atmosfere. Acest rezervor se fixează pe spate cu niște bretele, ca o raniță de soldat. Partea sa superioară prezintă o cutie în care aerul este reținut, astfel încât să iasă doar la presiune normală. La aparatul Rouquayrol obișnuit se folosesc două furtunuri ce pleacă de la această cutie și ajung la gura și nasul operatorului. Unul servește la introucerea aerului pentru inspirat, celălalt la ieșirea aerului expirat, iar limba obstrucționează supapa după aceea. Însă eu care înfrunt presiuni considerabile pe fundul oceanului, îmi acopăr capul, preecum scafandrii, cu o sferă de aramă și la aceasta ajung cele două furtunuri pentru inspirat și expirat.

- Excelent, căpitane Nemo, dar aerul luat de dumneavoastră se va consuma repede. Când nu mai are decât cincisprezece la sută oxigen, devine irespirabil.

- Datorită pompelor de pe „Nautilus”, care realizează presiuni considerabile, rezerva de aer durează cam nouă-zece ore.

- M-ați convins, i-am răspuns. Dar cum luminați drumul prin întunericul de pe fundul oceanului?

- Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă primul se poartă în spate, cel de-al doilea se leagă de centură. Are o pilă Bunsen pe care o pun în funcțiune nu cu bicromat de potasiu, ci cu sodiu. O bobină de inducție primește electricitatea produsă și o dirijează către o lanternă cu un dispozitiv special. În aceasta se află o serpentină de sticlă care conține doar un rezidiu de gaz carbonic. Când aparatul funcționează, gazul devine luminos, dând lumină albă și continuă. Astfel respir și văd.

- Nu mai îndrăznesc să vă pun întrebări, căpitane, fiindcă mă dezarmați cu răspunsurile dumneavoastră. Admit utilizarea aparatelor Rouquayrol și Ruhmkorff. Totuși, ce puști vom folosi.

- Nu sunt cu praf, răspunse căpitanul.- Atunci sunt cu vânt?- Chiar așa. Cum era să fac praf de pușcă la bord, neavând salpetru, nici sulf, nici carbon?- De altfel, am zis, ca să tragi prin apă, mediu de opt sute cincizeci și cinci de ori mai dens

ca aerul, trebuie învinsă o rezistență considerabilă.- Acesta n-ar fi un motiv. Există tunuri perfecționate mai întâi de Fulton, apoi de către

englezii Philippe Coles și Burley, de francezul Furcy, de italianul Landi, dotate cu un sistem deosebit de închidere și care pot trage în asemenea condiții. Dar, vă repet, neavând praf de pușcă, l-am înlocuit cu aer la mare presiune, pe care pompele de pe „Nautilus” mi-l oferă din abundență.

- Aerul se va consuma însă repede.

50

document.doc

- Stați liniștit. Am rezervorul Rouquayrol ce-mi poate oferi suficient. Îmi trebuie doar un robinet ad-hoc. Dar, domnule Aronnax, veți vedea că la vânătorile submarine avem destul aer și numeroase gloanțe.

- Mi se pare însă că prin semiîntuneric și în mijlocul lichidului foarte dens în raport cu atmosfera, acestea nu pot bate însă prea departe, cu efect mortal.

- Cu această pușcă, toate loviturile sunt mortale, domnule. De îndată ce un animal este atins, el cade ca fulgerat.

- De ce?- Pentru că nu se trage cu cartușe normale, ci cu capsule mici din sticlă, învelite în oțel,

inventate de chimistul austriac Leniebrock. Sunt reacoperite cu o armură din oțel și îngreunate cu plumb, ca niște sticluțe Leyda, purtând o electricitate foarte puternică. La cel mai ușor contact se descarcă, iar animalul, oricât ar fi de puternic, se prăbușește secerat. Nu sunt mai mari decât gloanțele numărul patru și într-o pușcă încap zece.

- Nu mai discut, ci vă urmez unde doriți să mergem, am spus, ridicându-mă de la masă. Căpitanul m-a condus în partea din spate a lui „Nautilus” și i-am chemat și pe Ned și pe Conseil, care ne urmară de îndată. Am ajuns apoi lângă sala mașinilor, într-o celulă, în care trebuia să ne îmbrăcăm cu hainele de plimbare.

CAPITOLUL 16 PLIMBARE PRIN CÂMPIE

Această celulă era. La drept vorbind, arsenalul și vestiarul lui „Nautilus”. O duzină de

aparate de scafandru, suspendate pe pereți, îi așteptau pe plimbăreți. Văzându-le, Ned Land își manifestă disprețul evident.

- Dar viteazul meu Ned, i-am zis, pădurile Insulei Crespo sunt submarine!- Bun!, făcu pescarul dezamăgit, care vedea dispărând visurile lui de carne proaspătă. Și vă

veți îmbrăca în aceste haine, domnule Aronnax?- Trebuie să o fac, meștere Ned.- Cum vreți. Eu n-am de gând așa ceva, spuse el, ridicând din umeri, decât forțat!- Nu te obligă nimeni să vii cu noi, meștere Ned, zise cîpitanul Nemo.- Dar Conseil va veni?, întrebă canadianul.- Eu merg oriunde vrea domnul, răspunse acesta.

Căpitanul Nemo își chemă doi oameni din echipaj, care să ne ajute să îmbrăcăm grelele impermeabile dintr-o singură bucată de cauciuc. Parcă era o armură în același timp suplă și rezistentă. Hainele aveau formă de pantalon și vestă. Pantalonii se terminau cu o încălțăminte groasă, având tâlpi grele, din plumb. Țesătura vestei era susținută de lamele din alamă, ce acopereau pieptul și permiteau plămânilor să respire, ferindu-i totodată de presiunea apei. Mânecile se încheiau cu niște mănuși, care nu se opuneau prin nimic mișcărilor mâinii. Aceste costume de scafandru perfecționate se vedeau de la distanță ca fiind departe de cele neoficiale, precum cuirasele de plută, cu vestă lipsită de mâneci, de hainele de mare, de cufere și altele, inventate și făcute în secolul al XVIII-lea. Căpitanul Nemo, unul dintre însoțitorii săi cu o forță excepțională, ca un Hercule, Conseil și cu mine ne-am îmbrăcat îndată costumele de scafandri. Nu mai trebuia decât să ne punem

51

document.doc

sferele metalice pe capete. Dar, inainte de această operațiune, i-am cerut voie căpitanului să examinez puștile ce ne erau destinate. Unul dintre cei de pe „Nautilus” mi-a înmânat o pușcă simplă, având patul din tablă de oțel, goală prin interior, de mari dimensiuni. Servea la păstrarea aerului comprimat, prin care o supapă, manevrată de un trăgaci, lăsa să iasă tubul de metal. O cutie cu proiectile, din interiorul patului, cuprindea dou de ăzeci de gloanțe elctrice care, prin intermediul unui resort, se plasau automat în țeava puștii. De îndată ce se trăgea primul, următorul era gata să plece.

- Căpitane Nemo, această armă este foarte bună și ușor de manevrat, am zis eu. Când vom coborî însă pe fundul mării?

- Chiar acum, „Nautilus” se află la zece metri de fundul mării, domnule profesor. Trebuie doar să ieșim de aici.

- Și cum vom face?- Veți vedea.

Căpitanul Nemo își introduse capul în calota sferică. Eu și Conseil am făcut la fel, plecând la vânătoare. Canadianul ne-a urat ironic “vânătoare bună”. Partea de sus a costumului nostru se termina cu un guler din alamă cu filet, de care se prindea casca metalică. Trei găuri, protejate de sticlă groasă, permiteau să vezi în cele trei direcții, doar răsucind capul în interiorul sferei. De îndată ce aceasta fu pusă, aparatele Rouquayrol aflate pe spate începură să funcționeze, iar eu respiram foarte bine. Cu lanterna Ruhmkorff atârnând la centură, cu pușca în mână, eram gata de plecare. Dar, ca să fiu cinstit, captiv al acelor veșminte grele și prins de sol prin tălpile mele de plumb, mi-ar fi fost imposibil să fac măcar un pas! Cazul acesta fusese însă prevăzut, căci m-am simțit împins într-o cameră vecină vestiarului. Tovarășii mei, remorcați și ei, mă urmau. Am auzit o ușă dotată cu obturatoare închizându-se după noi și bezna ne-a cuprins. După câteva minute, la ureche mi-a ajuns un șuierat intens. Am simțit o anumită impresie de frig ce urca de la picioare spre pieptul meu. Evident, din interiorul vasului, se dăduse drumul, printr-un robinet, apei care ne cuprindea. Camera avea să fie plină în curând. A doua ușă, aflată în peretele lateral al lui „Nautilus”, se deschise. O lumină nu prea puternică ajunse la noi. Ceva mai târziu atingeam fundul mării. Cum aș putea uita impresiile pe care mi le-a lăsat plimbarea aceea submarină? Nu-mi găsesc cuvintele ca să descriu minunățiile. Pot fi descrise uimitoarele efecte din elementul lichid cu ajutorul vorbelor? Căpitanul Nemo mergea înainte și tovarășul său ne urma la câțiva pași. Conseil și cu mine am rămas uitându-ne unul la altul, fiindu-ne imposbil parcă de a ne transmite cuvintele. Nu mai simțeam greutatea hainelor mele, a încălțămintei, a rezervorului de aer, a sferei groase. Capul mi se părea a fi o migdală în coaja sa. Toate corpurile scufundate în apă își pierd din greutate o cantitate egală cu volumul de lichid dislocat. Mă simțeam foarte bine datorită acelei legi a lui Arhimede. Nu mai eram o masă inertă, mă mișcam ușor. Razele solare pătrundeau cu ușurință în această masă, până la treizeci de picioare de suprafața oceanului, așa că vedeam obiectele de la o sută de metri distanță. Mai departe însă nu le mai distingeam clar contururile și se pierdeau în întuneric. Într-adevăr, apa care mă înconjura nu era decât un aer mai dens decât atmosfera terestră, dar cam la fel de diafan. Deasupra mea, zăream suprafața liniștită a mării. Am călcat un nisip fin și neted, fără dune, ca pe plajele ce păstrează urmele talazurilor. Era ca un covor ce reflecta razele soarelui cu o intensitate surprinzătoare. O puternică reverberație pătrundea în moleculele lichide. Mă credeți când afirm că, la treizeci de picioare adâncime, vedeam ca ziua, pe uscat? Un sfert de ceas am străbătut acel nisip ardent, acoperit de un praf foarte fin de scoici. În urma noastră, „Nautilus”, ce părea ca o lungă stâncă submarină, dispărea treptat, dar farul său, după ce avea să se lase noaptea în mijlocul apelor, trebuia să ne ajute să revenim la bordul său,

52

document.doc

proiectându-și razele cu o limpezime perfectă. Efectul era greu de înțeles pentru cineva care n-a văzut pe uscat acele pânze albicioase de care se vorbește mult. Praful, de care aerul este saturat, le dă aparența unei cețe luminoase. Dar pe mare, ca și în apă, aceste caracteristici electrice se transmit cu o puritate incomparabilă. Mergeam în continuare și vasta câmpie nisipoasă părea nelimitată. Dădeam la o parte cu mâna perdelele lichide ce se închideau în urma mea, iar amprentele pașilor mei se ștergeaau apoi, sub presiunea apei. Curând, formele unor obiecte estompate de distanță, îmi apărură în fața ochilor. Am recunoscut primele fațade cu stânci, acoperite de zoofite din cel mai frumos eșantion. Mai întâi, am fost uimit de un efect straniu din acel mediu. Era zece dimineața. Fenomenul refracției zămislea înaintea mea o lume feerică. În acea lumină mirifică, stâncile, plantele, polipii căpătau nuanțe din întregul spectru solar. Ce minunăție era acel amestec de tonuri și de culori, formând o simfonie de nuanțe: verde, galben, portocaliu, violet, indigo, albastru la care mă uitam uimit, ca un pictor pasionat. În fața acestui uimitor spectacol, Conseil se oprise, ca și mine, înaintea zoofitelor și a moluștelor și le clasifica mereu. Polipii și echinodermele erau în număr mare pe acel sol. Diversitățile de isis, cornularele ce trăiesc izolate, tufele de oculine virgine, desemnate altădată sub denumirea de „corali albi”, fungiile sub formă de ciuperci, anemonele ce se agățau prin discul lor muscular figurau pe sol printre flori, împodobite cu porpite cu tentacule azurii, stele de mare ce formau constelații prin nisip și asterofitoni, fine dantele brodate de mâinile naiadelor, ale căror festoni se balansau la cele mai slabe ondulații provocate de mersul nostru. Mă temeam să nu strivesc sub picioare toate specimenele strălucite de moluște care umpleau solul cu miile, scoicile-pieptăne concentrice, ciocanele, trocii cu cochilii roșii, strombii cu aripi de înger, afiziile și atâtea alte creații ale inepuizabilului ocean. Dar trebuia să mergem și ne deplasam înainte, în timp ce pe deasupra noastră treceau numeroase fisalii, ce-și lăsau tentaculele să plutească în urma lor, meduze ale căror umbrele opaline sau roz, împodobite cu dungi azurii, ne fereau de razele solare și pelagii panopyre care, prin obscuritate, ne arătau drumul prin fosforescența lor. Toate minunățiile acelea le-am zărit pe o întindere de un sfert de milă, de-a lungul căreia n-am stat deloc. La un semn al căpitanului Nemo, noi îl urmam, dacă uitam și ne opream undeva. Natura solului se schimba. După întinderea de nisip urmă un strat de nămol lipicios numit de americani „oază”, alcătuit numai din scoici silicoase sau calcaroase. Am parcurs apoi o prerie de alge, plante pelagene pe care apele încă nu le-au smuls, astfel că vegetația era impetuoasă. Acele peluze dense, moi la călcat, ar fi rivalizat cu cele mai moi covoare făcute de mâna omului. Dar verdeața nu se întindea doar sub picioarele noastre, ci și pe deasupra capetelor noasre. O boltă din plante marine, clasate în acea exuberantă familie a algelor, din care se cunosc peste două mii de specii, se balansa la suprafața apelor. Vedeam plutind panglici lungi de fucuși, unii globulari, alții tubulari, de cladostefe, de rodymene palmate ce păreau niște evantaie de cactuși. Observam că plantele verzi stăteau la suprafața mării, în timp ce acelea roșii ocupau adâncimile mijlocii, lăsându-le hidrofitelor negre sau brune grija de a forma grădini și straturi pe fundul oceanului. Aceste alge sunt chiar culmea creației, una dintre minunile florei universale. Familia lor produce, în același timp, cele mai mici și cele mai mari vegetale de pe glob. Așa cum s-au numărat patruzeci de mii de plante imperceptibile într-un spațiu de cinci milimetri pătrați, la fel s-au cules fucuși cu lungimea de peste cinci sute de metri. Părăsisem „Nautilus” de aproape o oră și jumătate. Eram la amiază. Mi-am dat seama după perpendicularitatea razelor solare, ce nu se mai refractau. Magia culorilor dispărea treptat, iar nuanțele de smarald și de safir se stingeau de pe firmament. Mergeam cu pași egali, ce răsunau pe sol cu o intensitate ciudată. Cele mai mici zgomote se transmiteau cu o viteză la care urechea nu este obișnuită pe uscat. De fapt, pentru sunete, apa este un mediu de vehiculare mai bun decât aerul, propagarea fiind de patru ori mai rapidă.

53

document.doc

În clipa următoare, solul începu să se încline puternic. Lumina căpătă o culoare uniformă. La o adâncime de o sută de metri și o presiune de zece atmosfere – haina de scafandru era făcută astfel încât să nu suferim din cauza acestei presiuni – simțeam doar o anumită jenă la articulațiile degetelor, dar aceasta dispăru în curând. Oboseala pe care ar fi trebuit să o resimt după acel efort, o plimbare de două ceasuri cu un echipament cu care nu fusesem obișnuit, nu se făcea simțită. Mă mișcam prin apă, ajutat de aceasta, surprinzător de ușor. Ajuns la o adâncime de trei sute de picioare, zăream încă razele soarelui, foarte slab. Se instala un amurg roșiatic ce anunța trecerea de la zi la noapte. Vedeam însă destul de bine încât să mergem mai departe și nu era nevoie să aprindem lămpile Ruhmkorff. Chiar atunci, căpitanul Nemo se opri. Așteptă să-l ajung din urmă și, cu degetul, îmi arătă câteva grămezi întunecate care se găseau în umbră la distanță mică. „Aceasta este deci pădurea Insulei Crespo”, mi-am zis eu. Și nu mă înșelam.

CAPITOLUL 17 PĂDUREA SUBMARINĂ

Am ajuns la marginea acestei păduri, cea mai frumoasă din imensul domeniu al căpitanului

Nemo. O considera a sa. Își atribuia asupra ei aceleași drepturi ca oamenii primitivi, la începutul lumii. Cine îl putea constesta? Ce temerar ar fi venit acolo, cu sapa, ca să desțelenească desișul întunecat? Pădurea era formată din plante uriașe, ca niște copaci. Am mers pe sub bolta lor și m-am mirat de ciudata așezare a ramurilor acestora, pe care n-o mai observasem până atunci. Niciuna dintre ierburile care acopereau solul, niciuna dintre crengile copăceilor nu se târa, nu se curba, nici nu se întindea în plan orizontal. Toate se înălțau spre suprafața oceanului. Toate panglicile, toate filamentele, oricât de firave, se ridicau drepte ca niște tije de fier. Fucușii și lianele se ddezvoltau urmând o linie rigidă și perpendiculară, impusă de densitatea elementului care le crease. Imobile de altfel, atunci când le dădeam la o parte cu mâna, aceste plante își reluau imediat poziția anterioară. Aici era domnia verticalității. În curând m-am obișnuit cu acea dispoziție bizară, ca și cu relativa obscuritate care ne înconjura. Solul pădurii era presărat cu stânci ascuțite, dificil de evitat. Flora submarină mi s-a părut destul de completă, mai bogată decât cea din zonele subarctice sau tropicale, unde produsele sale sunt mai puține. Dar în câteva minute am confundat, fără să vreau, regnurile între ele, luând zoofitele drept hidrofite, animalele drept plante. Cine nu s-ar fi înșelat? Fauna și flora se aseamănă atât de mult în această lume submarină! Am observat că toate acele produse ale regnului vegetal se țineau de sol doar printr-o prindere superficială. Fără rădăcini, indiferente față de corpurile solide, nisip, cochilii, de care să se prindă, ele nu aveau nevoie decât de un punct de sprijin. Plantele acelea contau doar pe ele însele, iar elementul principal al existenței lor se găsea în apa care le susținea, care le hrănea. Majoritatea, în loc de frunze, aveau lamele cu forme capricioase, circumscrise unei game restrânse de culori, printre care roz, carmin, verde, măsliniu, roșcat, maroniu. Revedeam acolo, însă nu uscate, precum eșantioanele de pe „Nautilus”, padine-păuni, desfăcute sub formă de evantai, ceramii stacojii, laminarii ce-și întindeau tinerele vlăstare comestibile, nereocistele

54

document.doc

filiforme, ce se ridicau la o înălțime de cincisprezece metri, buchete de acetabule, ale căror tulpini se îngroașă spre vârf și numeroase alte plante pelagice, toate lipsite de flori. „Curioasă anomalie, bizar element, a spus un naturalist spiritual, acolo unde regnul animal înflorește sau unde regnul vegetal nu înflorește!”. Printre diverșii copăcei de dimensiunile arborilor din zonele temperate și la umbra lor umedă, se îngrămădeau adevărate tufișuri de flori vii, garduri vii de zoofite, cariofile gălbui cu tentacule diafane, tufe de zoanthere și, pentru a completa iluzia, peștii-muscă zburau din creangă în creangă, ca niște colibri, în timp ce lepisacante galbene, dactiloptere și monocentre se ridicau sub pașii noștri ca un stol de becaține. Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire. Eram destul de mulțumit în ceea ce mă privea și ne-am întins sub o boltă de alarice, ale căror crengi subțiri se ridicau precum niște săgeți. Momentul acela mi s-a părut încântător. Nu ne lipsea decât farmecul conversației. Era însă imposibil de vorbit, imposibil de răspuns. Mi-am apropiat doar capul mare de aramă de cel al lui Conseil. Am văzut că ochii bravului băiat străluceau de mulțumire și, ca un semn de satisfacție, se agită în carapacea sa cu cel mai comic aer din lume. După patru ore de plimbare, mă miram că nu resimțeam o foame violentă. Nu știu cărui fapt datoram acea dispoziție a stomacului meu, în schimb aveam o puternică dorință de a dormi, cum li se întâmplă tuturor scufundătorilor. Ochii mi se închiseră în curând în spatele geamului gros și mă cufundai într-o somnolență de neînvins, pe care doar mișcarea mersului o combătuse până atunci. Căpitanul Neno, voinicul său și noi am dornit adânc, întinși în acel cristal limpede. Cât om fi zăcut astfel, nu pot spune, dar când ne-am trezit soarele cobora la orizont. Căpitanul Nemo se deșteptase înaintea noastră, iar eu încercam să mă snulg dintre cei adormiți, când o apariție neașteptată ne-a făcut să ne ridicăm de îndată în picioare. La câțiva pași de noi, un păianjen monstruos de mare, de un metru înălțime, mă privea fix, gata să sară la mine. Chiar dacă aveam costumul de scafandru destul de gros ca să mă protejeze de mușcăturile acestui animal, n-am putut să nu tresar de groază. Conseil și matelotul de pe „Nautilus” se treziră în clipa aceea. Căpitanul Nemo îi arătă însoțitorului său hidosul crustaceu pe care o lovitură cu patul puștii îl doborî de îndată și astfel am văzut oribilele picioare ale monstrului zbătându-se în convulsii teribile. Întâlnirea aceea mă făcu să mă gândesc la faptul că alte animale, la fel de redutabile, trebuiau să bântuie prin întunericul de pe fundul mării și costumul meu de scafandru nu mă putea proteja împotriva atacurilor lor. Nu mă gândisem la așa ceva până atunci și m-am decis să fiu foarte atent. Presupuneam, de altfel, că oprirea aceea marca și capătul plimbării noastre. Mă înșelam însă. În loc să ne întoarcem la „Nautilus”, căpitanul Nemo își continua îndrăzneața sa excursie. Solul se lăsa jos în continuare. Panta pe care umblam cobora și mai mult. Astfel am mers spre adâncurile tot mai întunecate. Probabil că era cam trei când am ajuns într-o vale îngustă, cu pereți înalți, situată la o sută cincizeci de metri de fund. Grație perfecțiunii aparatelor noastre, am depășit astfel cu nouăzeci de metri limita pe care natura părea să o fi impus până atunci excursiilor submarine ale omului. Am spus de o sută cincizeci de metri, deși niciun instrument nu-mi permitea să evaluez distanța aceea. Știam însă că, în cele mai limpezi mări, razele soarelui mu pot pătrunde mai mult. Obscuritatea se intensifica. Niciun obiect nu se mai vedea la zece pași. Mergeam pe pipăite, când am văzut lucind brusc o lumină albă destul de intensă. Căpitanul Nemo își activase aparatul electric. Însoțitorul său îl imită. Conseil și cu mine ne-am luat după ei. Am stabilit, învârtind un buton, legătura dintre bobină și serpentina de sticlă, iar marea, luminată de lanternele noastre, ne permitea să o vedem pe o rază de douăzeci și cinci de metri.

55

document.doc

Căpitanul Nemo continuă să se afunde în obscuritatea pădurii ai cărei copăcei se rarefiau tot mai mult. Observam că viața vegetală dispărea mai repede decât cea animală. Plantele pelagiene dispăreau, luându-le locul foarte multe viețuitoare zoofite articulate, alături de moluște și pești. Mergând astfel, mă gândeam că lumina de la aparatele noastre Ruhmkorff trebuia să atragă unii locuitori ai acelor adâncuri întunecate. Dacă se apropiau de noi, păstrau însă o distanță destul de mare față de vânători. De mai multe ori l-am văzut pe căpitanul Nemo oprindu-se și ducându-și pușca la umăr. După câteva clipe de observare atentă, își relua însă drumul. Pe la ora patru, minunata excursie se termină. Un zid de stânci superbe se înălța în fața noastră. Blocurile uriașe și faleza de granit, cu grote obscure, împiedicau accesul în continuare. Era coasta Insulei Crespo. Dădusem de uscat. Căpitanul Nemo se opri brusc. Ne făcu un gest, ca să nu mai înaintăm. Chiar dacă aș fi vrut să trec zidul, a trebuit să mă opresc. Aici se terminau domeniile căpitanului. Nu voia să le depășească. Pe acea porțiune a globului nu trebuia să meargă. Am început să ne retragem. Căpitanul Nemo trecu în fruntea trupei, conducând-o fără ezitare. Credeam că aveam să ne întoarcem pe același drum, ca să revenim la „Nautilus”. Noua rută era mai grea și ne ducea rapid către suprafața mării. Totuși, revenirea în straturile superioare nu fu atât de subită încât decomprimarea să aibă loc prea repede, ca să nu ne deteriorăm grav trupurile și să nu căpătăm acele leziuni interne fatale scufundătorilor. Cu promptitudine, lumina reapăru și se mări, iar soarele era deja la orizont. Refracția se asocia iar diverselor obiecte, cu întregul ei spectru. La o adâncime de zece metri, mergeam în mijlocul unui banc de peștișori de tot felul. Erau mai numeroși ca păsările văzduhului și chiar mai agili. Dar niciun vânat acvatic, demn de un glonț, nu se ivise încă. În acea clipă am văzut că arma întinsă a căpitanului urmărea o umbră mișcătoare printre tufișuri. Animalul a fost trăsnit. Era o magnifică lutră de mare, singurul patruped exclusiv marin. Avea o lungime de cincizeci de metri. Era foarte valoroasă. Blana ei, brun-maronie deasupra și argintie dedesubt, este foarte căutată de marinarii chinezi și ruși, finețea și lucrul acesteia asigurându-i o valoare de minimum două mii de franci. Admiram mult animalul cu cap rotund și urechi scurte, cu mustăți albe, ca ale pisicii, cu picioare palmate și coada stufoasă. Acest valoros carnivor, vânat și prins de pescari, era extrem de rar și se refugiase în porțiunile boreale ale Pacificului, unde specia sa nu va întârzia să dispară, cu siguranță. Tovarășul lui Nemo a luat animalul, l-a pus pe umăr și am continuat călătoria. Am umblat într-o vale cu nisip timp de o oră. Urca uneori până la mai puțin de doi metri de suprafața mării. Toate se oglindeau pe luciul mării, inclusiv imaginile și mișcările noastre, de parcă umblam cu capul în jos. Alt efect de notat: trecerea norilor groși ce se formau și se risipeau repede. Reflectându-se, imaginile lor se vedeau ca niște lame lungi pe fundul mării. Până și umbrele păsărilor care treceau pe deasupra capetelor noastre puteau fi surprinse acolo. Chiar atunci am fost martorul celei mai grozave împușcături ce a făcut să vibreze vreodată un vânător. O pasăre mare, cu o anvergură enormă, foarte vizibilă, se apropia planând. Tovarășul căpitanului Nemo ochi și trase. Aceasta căzu imediat și vânătorul o trase spre el. Era un albaros frumos, admirabil specimen al păsărilor pelagene. Am continuat să mergem prin văi și crânguri, greu de traversat, timp de două ore. Eram obosit când am zărit o lumină puternică, la o jumătate de milă. Era felinarul lui „Nautilus”. După douăzeci de minute aveam să ajungem și acolo puteam să respir în voie, căci mi se părea că aerul meu mai avea prea puțin oxigen. Mă aflam în urma celorlalți cu vreo douăzeci de pași, când căpitanul Nemo s-a întors către mine. M-a obligat să mă aplec la pământ, cu mâna sa viguroasă, în timp ce însoțitorul său a făcut la fel cu Conseil. Mirat, am văzut că și căpitanul s-a întins pe fundul mării, alături de mine.

56

document.doc

Stăteam întins pe sol, la adăpostul unei tufe de varechi, când, ridicând privirea, am distins trupuri enorme cu luciri fosforescente. Cu groază am văzut apoi trecând pe lângă noi niște rechini uriași, cu cozi enorme, cu priviri fixe. Aveau niște colți ca de fier! Conseil poate că îi clasifica, în timp ce eu, îngrozit, le vedeam burțile argintii și gurile înfiorătoare. Spre norocul nostru, cumplitele animale nu văd prea bine. Au trecut pe lângă noi, abia atingându-ne cu înotătoarele lor. Am scăpat ca prin miracol de acel pericol uriaș. Ne simțeam ca și cum ne aflasem alături de un tigru, în plină junglă. Peste o jumătate de oră am ajuns la „Nautilus”, luminându-ne drumul cu lămpile electrice până acolo. Ușa exterioară rămăsese deschisă și căpitanul Nemo a închis-o, după ce am intrat în prima celulă. Apoi a apăsat un buton. Am auzit mișcându-se pompele dinăuntrul navei. Am simțit cum apa scădea în jurul meu. După câteva clipe, celula fusese golită cu totul. Apoi s-a deschis ușa interioară și am trecut în vestiar. Aici ni s-au scos hainele grele și, obosit și flămând, am intrat în camera mea, uimit de această interesantă excursie pe fundul mării.

CAPITOLUL 18 PATRU MII DE LEGHE PE SUB PACIFIC

A doua zi dimineața, pe 18 noiembrie, restabilit după oboseala din ajun, m-am urcat pe

platformă tocmai când secundul de pe „Nautilus” rostea fraza sa obișnuită. Atunci mi-a trecut prin minte că se referea la starea mării și că însemna cam „Nu se vede nimic în zare”. De fapt, oceanul era pustiu. Nicio pânză la orizont. Înălțimile de pe Insula Crespo dispăruseră în cursul nopții. Marea, absorbind culorile spectrului solar, cu excepția razelor albastre, le reflecta pe acestea în toate direcțiile și se acoperea cu o admirabilă tentă de indigo. Un moar cu dungi late se zărea peste valuri. Admiram acel magnific aspect al oceanului, când se ivi căpitanul Nemo. Mi se păru că nu mă bagă în seamă. Începu o serie de observații astronomice. După ce-și termină operațiunea, se duse spre cușca felinarului și se uită peste ocean. Între timp, vreo douăzeci de marinari de-ai lui „Nautilus”, toți viguroși și bine clădiți, se urcară pe platformă. Ei veneau să scoată plasele pe care le aruncaseră în mare pe timpul nopții. Marinarii aparțineau unor nații diverse, deși toți păreau a fi europeni. Am recunoscut, fără să mă înșel, irlandezi, francezi, câțiva slavi, un grec sau un cretan. În rest, ei nu vorbeau prea mult și nu foloseau în discuții decât acel bizar idiom a cărui origine nici măcar nu o puteam bănui. De aceea, am renunțat să-i mai întreb ceva. Acele plase fură ridicate la bord. Erau un fel de pungi, asemenea celor de pe coastele normande, niște buzunare uriașe pe care un arin negru plutitor și un lanț le țineau întredeschise. Aceste buzunare măturau fundul oceanului și aduceau toate produsele pe care le captau în drumul lor. În acea zi adunaseră ciudate mostre din neamul peștilor. Se găseau acolo lofii, ale căror mișcări comice le oferiseră calificativul de istrioni, comersoni negri, dotați cu antene, baliste cu benzi roșii, tetrodoni, ce au o puternică otravă, trichiure, cu o electricitate asemănătoare țiparilor, notoptere, gade verzi, gobii, varietăți de gobii și altele, alături de pești

57

document.doc

mai mari, precum un caranx lung de un metru, scrumbii albăstrui și argintii, trei toni minunați, ale căror mișcări rapide nu îi scăpaseră însă de năvod. Am estimat că se adunaseră acolo peste o mie de livre de pește. Era o captură frumoasă, dar nu surprinzătoare. De fapt, plasele fuseseră trase timp de mai multe ceasuri și prinseseră o întreagă lume acvatică. N-aveau să ne lipsească deci proviziile de excelentă calitate pe care rapiditatea lui „Nautilus” și atracția luminii sale electrice le puteau reînnoi neîncetat. Produsele mării au fost împinse prin panouri, în bucătărie, pentru a fi mâncate proaspete sau preparate. Odată vânătoarea încheiată și provizia de aer de pe „Nautilus” împrospătată, mă pregăteam să plec în camera mea, când căpitanul Nemo îmi spuse:

- Priviți acest ocean, domnule profesor, nu este el înzestrat cu o viață adevărată? Nu este când furios, când tandru? Ieri a adormit odată cu noi, iar acum se trezește după o noapte liniștită.

Nici bună ziua, nici bună seara! Nu s-ar fi zis că acest personaj ciudat continua cu mine o conversație deja începută?

- Iată, adăugă el, se trezește în mângâierile soarelui. Își retrăiește existența diurnă. Este un studiu interesant, acela de a-i urmări jocul organismului său. Are puls, artere, spasme și îi dau dreptate savantului Maury, care i-a descoperit o circulație la fel de reală precum cea sangvină la animale.

Firește, căpitanul Nemo nu aștepta niciun răspuns de la mine și mi se părea inutil să-i spun „evident”,”desigur”,”aveți dreptate”. Mai curând vorbea cu el însuși, lăsând intervale lungi între fraze. Medita cu glas tare.

- Da, zise el, oceanul are o circulație adevărată. Pentru a i-o provoca, Creatorul trebuie să multiplice în el căldura, sarea, animalele microscopice. Căldura creează densități diferite ce duc la curenți și contracurenți. Evaporarea extrem de redusă din regiunile nordice este impresionantă în zona ecuatorială și constituie astfel un schimb permanent între apele tropicale și cele polare. Există și curenți pe verticală, o adevărată respirație a oceanului. Am văzut molecule de apă de mare, calde la suprafață, coborând în adânc, atingând densitatea lor maximă la două grade sub zero, răcindu-se apoi mai mult, devenind mai ușoare și urcând. Din aceste motive, la poli, se văd consecințele acestui fenomen. Înțelegeți de ce prin această lege a naturii prevăzătoare înghețul se produce doar la suprafața apei.

În timp ce căpitanul Nemo își încheia fraza, îmi ziceam „Polul! Oare acest îndrăzneț personaj ne va duce acolo?” Căpitanul însă tăcuse. Se uita încontinuu la ocean, pe care-l studia mereu. Reluă apoi:

- Sărurile, în cantități uriașe în mare, domnule profesor, ar forma un volum de patru milioane și jumătate de leghe cubice, iar dacă le-am pune pe suprafața globului, am obține un strat cu înălțimea de peste zece metri. Și să nu credeți că prezența lor se datorează unui capriciu al naturii. Nu. Ele micșorează evaporarea apei și nu lasă vânturile să fure o cantitate prea mare de vapori ce s-ar îndrepta spre zonele temperate. Rol însemnat, rol de ponderator în economia globului!

Căpitanul Nemo se opri, se ridică, făcu câțiva pași pe platformă, apoi reluă discuția cu mine:- Cât despre infuzoare, despre miliardele de vietăți microscopice, ce se găsesc cu

milioanele într-o singură picătură și ar fi nevoie de opt sute de mii ca să cântărească un miligram, rolul lor este la fel de impresionant. Ele absorb sărurile marine și asimilează elementele solide ale apei, făcând să apară adevărate continente de calcar, de corali. Picătura de apă, lipsită de elementul său mineral, devine mai ușoară, urcă la suprafață, absoarbe sărurile abandonate prin evaporare, coboară iar și le readuce vietăților microscopice noi elemente de absorbit. Astfel iau naștere curenți urcători și coborâtori, deci mișcare în oceanul ce cunoaște o viață mai intensă, mai exuberantă decât cea de pe

58

document.doc

uscat. S-a spus că aici nu trăiește omul, dar ne aflăm în elementul vieții pentru miliarde de animale și pentru mine!

Când căpitanul Nemo vorbea astfel, el se transfigura.- Aici se află existența adevărată, strigă căpitanul Nemo, emoționându-mă. Aș vrea să

construiesc orașe cu case submarine, cetăți libere, precum „Nautilus”, să respire în fiecare dimineață la suprafața oceanului și să fie libere, independente! Poate că vreun despot...

Se opri brusc și mă întrebă:- Domnule Aronnax, care credeți că este adâncimea oceanului?- Știu doar ceea ce am aflat din unele sondări.- Și cât ar fi după acestea?- Din ce-mi amintesc, i-am răspuns, și dacă nu mă înșel, cam, în medie, opt mii două sute

de metri în Atlanticul de Nord, două mii cinci sute de metri în Mediterana și douăsprezece mii de metri în Atlanticul de Sud, pe la al treizeci și cincilea grad. S-au găsit și paispezece mii nouăzeci și unu de metri și chiar cincisprezece mii o sută patruzeci și nouă de metri. Se estimează că, dacă fundul mării ar fi regulat, adâncimea sa medie ar fi de vreo șapte mii de metri.

- Bine, domnule profesor. În schimb, Pacificul, pe aici, nu are peste patru mii de metri adâncime, zise Nemo.

După aceste cuvinte, căpitanul Nemo se îndreptă către panou și dispăru pe scară. L-am urmat și am ajuns în marele salon. Elicea se puse de îndată în mișcare și lochul arăta o viteză de douăzeci de mile pe oră. În următoarele săptămâni, căpitanul Nemo a fost zgârcit cu vizitele. Secundul său însemna pe hartă drumul nostru, astfel că urmăream cu precizie mersul lui „Nautilus”. Land și Conseil stăteau ore întregi lângă mine. Conseil îi povestise canadianului minunățiile plimbării noastre, acesta din urmă regretând că nu ne-a însoțit. Speram însă să ni se ofere o altă ocazie de a vedea pădurile submarine. Aproape în fiecare zi, pentru câteva ceasuri, panourile salonului se deschideau și ochii nu ni se mai săturau să pătrundă misterele din adâncurile oceanului. “Nautilus” păstra, în general, direcția către sud-est, plutind la o adâncime între o sută și o sută cincizeci de metri. Totuși, într-o zi, nu știu din ce capriciu, deplasându-se pe diagonală cu ajutorul planelor înclinate, ajunse la straturi de apă situate la două mii de metri. Termometrele indicau o temperatură de 4 grade și 25 centigrade, care, la acea adâncime, părea comună oricărei latitudini. Pe 26 noiembrie, pe la trei dimineața, „Nautilus” a trecut Tropicul Cancerului la 172 ◦

longitudine. În ziua următoare, am trecut pe lângă Sandwich, unde ilustrul Cook și-a găsit moartea la 14 februarie 1779. Făcusem patru mii opt sute șaizeci de leghe de când plecasem. Dimineața, când am ajuns pe platformă, am zărit Insulele Haway, la o depărtare de două mile, văzând mai bine cea mai mare dintre cele șapte insule care formează acest arhipelag. I-am distins clar liziera cultuvată, ca și diversele lanțuri montane ce merg în paralel cu coasta și vulcanii pe care îi domină Mauna Rea, cu o înălțime de cinci mii de metri față de nivelul mării. Printre eșantioanele capturate în plase, am găsit flabelarii și polipi turtiți, cu forme elegante, specifici acelei zone a oceanului. „Nautilus” își menținu direcția sud-est. Pe 1 decembrie am trecut Ecuatorul, la 142 ◦

longitudine. Pe 4, am depășit, fără incidente, grupul Marquizelor. Am zărit la trei mile, între 8◦57’ latitudine și 139◦ longitudine Capul Martin din Nuka-Hiva, cea mai importantă insulă a acestui grup, care aparține Franței. Am văzut doar munții ce se desenau la orizont, căci căpitanului Nemo nu-i plăcea să se apropie de uscat. Aici plasele aduseră niște frumoase specimene de pești, clorifene cu înotătoare azurii și coadă aurie, a căror carne nu are rival în lume, hologimnoze fără solzi, cu un gust extraordinar, ostorinci cu maxilar osos și altele.

59

document.doc

După ce am părăsit aceste insule încântătoare, stăpânite de Franța, din 4 până pe 11 decembrie, „Nautilus” a aprcurs două mii de mile. Această călătorie a fost însemnată, deoarece ne-am întâlnit cu o trupă imensă de calmari, moluscă foarte ciudată, care seamănă cu sepia. Pescarii francezi o denumeau „encornet”. Aparține clasei cefalopodelor și familiei cu două branhii, care mai conține sepiile și argonauții. Din vechime, aceste animale au fost studiate de naturaliști și au oferit multe metafore oratorilor din Agora, căci constituiau o mâncare excelentă pentru oamenii bogați, dacă-l credem pe Atene, medic grec, care a trăit înainte de Galen. „Nautilus” întâlni în noaptea de 9 spre 10 decembrie această armată de moluște, care sunt viețuitoare nocturne. Erau milioane și înotau cu o foarte mare iuțeală. Emigrau din zonele temperate spre cele mai calde, urmând itinerariul heringilor și al sardinelor. Le-am privit prin geamurile groase din cristal, înotând înapoi cu o rapiditate extremă, mișcându-se cu ajutorul tubului lor locomotor, urmărind peștii și moluștele, mâncându-i pe cei mici, constituind prada peștilor mari, agitându-și confuze cele zece picioare pe care natura le-a prins de capetele lor, și care seamănă cu un păr format din șerpi pneumatici. „Nautilus”, în ciuda vitezei sale, navigă timp de mai multe ceasuri prin mijlocul acelei cete de animale și în plasele sale se prinseră foarte multe dintre acestea, printre care am recunoscut nouă specii clasate de d’Orbigny în Oceanul Pacific. Marea ne-a oferit, în timpul acestei călătorii, spectacole extraordinare. Își schimba decorul și scena pentru plăcerea ochilor noștri. Contemplam opera infinită a Creatorului, în decorul acvatic. Încercam să pătrundem cele mai mari taine ale oceanului. În timpul zilei de 11 decembrie citeam în salon. Ned Land și Conseil observau oceanul iluminat prin panourile întredeschise. „Nautilus” era nemișcat la o adâncime de o mie de metri, unde peștii mari apăreau din când în când. Citeam o minunată carte de Jean Mace, intitulată „Servitorii stomacului”, când Conseil m-a oprit din lectură.

- Vrea să vină domnul o clipă?, m-a întrebat el.- Ce-i, Conseil?- Rog pe domul să privească.

M-am ridicat, m-am dus la hublou și m-am uitat. În plină lumină electrică, o masă întunecată, imobilă, stătea suspendată în mijlocul apelor. Am observat-o cu atenție și am recunoscut un cetaceu gigantic. Imediat mi-a trecut un gând prin minte:

- Un vapor, am strigat eu.- Da, un vas stricat care s-a scufundat, răspunse canadianul.

Ned Land avea dreptate. Ne găseam lâmgă o navă ce avea frânghii tăiate în jurul catargelor. Coca părea să îi fie bună, deci nu se scufundase decât de câteva ore. Pentru a nu fi răsturmat de vânt, vasului i se tăiaseră catargele. Se umpluse însă de apă și se scufundase. Pe puntea navei se vedeau încă niște cadavre prinse în frânghii! Trist spectacol! Se vedeau patru bărbați, unul la cârmă, și o femeie ce ținea un copil în brațe... Femeia era tânără. I-am văzut trăsăturile, la lumina puternică de pe „Nautilus”. Cu un efort suprem, ridicase copilul deasupra capului ei, sărman micuț ce o ținea pe mama sa cu brațele pe după gât! Ce scenă! Eram muți. Inimile ne băteau în fața acelui naufragiu văzut pe viu, fotografiat în ultima clipă. Deja rechinii enormi le dădeau târcoale. I-am privit încremeniți de durere, în timp ce „Nautilus” se deplasa pe lângă nava naufragiată. Pe tăblia din spatele ei scria: Florida, Sunderland. Era doar unul dintre macabrele spectacole surprinse în călătoria noastă cu submarinul. Deseori vedeam vapoare ce putrezeau în adânc, tunuri, ghiulele, ancore și lanțuri ruginite. „Nautilus” înconjură vasul scufundat și merse mai departe.

60

document.doc

CAPITOLUL 19 VANIKORO

Acel spectacol îngrozitor a inaugurat seria catastrofelor maritime, pe care „Nautilus” avea

să le întâlnească în drumul său. De când umbla pe mările mai populate, vedeam adesea nave naufragiate, tunuri, ghiulele, ancore și mii de alte obiecte din fier, devorate de rugină. Pe „Nautilus” trăiam izolați. Pe 11 decembrie am aflat despre Arhipelagul Pomotu, unde trăise „grupul primejdios” al lui Bougainville. Acesta se întinde pe o suprafață de cinci sute de leghe de la est-sud-est la vest-nord-vest, între 13◦30’ și 23◦50’ latitudine sudică și 125◦30’ și 151◦30’ longitudine vestică, de la Insula Ducie până la Lazareff. Acest arhipelag acoperă o suprafață de trei sute șaptezeci de leghe pătrate și este format din vreo șaizeci de grupuri de insule, printre care se remarcă grupul Gambier, aflat sub protectoratul Franței. Depunerile polipilor tind să le unească, în viitor, între ele. Noua insulă se va uni mai târziu cu arhipelagurile învecinate și un al cincilea continent se va întinde de la Noua Zeelandă și Noua Caledonie până la Marquize. Când i-am expus această teorie căpitanului Nemo, el mi-a răspuns sec:

- Nu de continente noi are nevoie Pământul, ci mai ales de oameni noi! „Nautilus” se îndrepta acum spre Insula Clermont-Tonnerre, descoperită în 1822 de căpitanul Bell de pe vasul „Minerva”. Am putut observa cu atenție madreporari, datorită cărora există insulele din acest ocean. Ei nu trebuie confindați cu coralii. Fiecare astfel de organism minuscul creează câte o celulă din calcar. Domnul Milne-Edwards, ilustrul meu profesor, i-a clasat în cinci secțiuni. Prin depozitarea acestor calcare se nasc stâncile marine, apoi insulele. În jurul acestora din urmă apar barierele din stânci, asemenea celor de pe coasta Noii Caledonii și a diverselor insule din Arhipelagul Pomotu. În alte locuri, ca la Reunion sau Maurice, ele ridică stânci înalte ca niște ziduri drepte, în apropierea cărora adâncimea oceanului este considerabilă. În apropierea Insulei Clermont-Tonnerre am admirat lucrările gigantice ale acestor muncitori microscopici. Zidurile de stânci le sunt datorate în special madreporarilor, cunoscuți drept milepori, porite, astre și meandrine. Polipii respectivi se dezvoltă la suprafața mării, de unde își încep construcțiile impresionante de formare a atolilor, potrivit domnului Darwin, în teoria căruia am deplină încredere. Teoria aceasta diferă de cea care pune la temelia lucrărilor madreporice vârfurile munților și ale vulcanilor, scufundate la câteva picioare sub nivelul mării. Zidurile văzute de mine din apropiere aveau și trei sute de metri adâncime, iar lumina se reflecta în calcarul lor. Răspunzându-i unei întrebări a lui Conseil privind durata ridicării acelor bariere colosale, acesta s-a mirat să afle că, potrivit savanților, nu creșteau decât cu o optime de deget într-un secol.

- Deci de cât timp a fost nevoie pentru ca să ridice aceste ziduri?- O sută nouăzeci și două de mii de ani, dragul meu Conseil. Mineralizarea pădurilor și

formarea huilei, de exemplu, a necesitat un timp mai îndelungat. Când „Nautilus” ajunse la suprafața oceanului, am putut vedea Insula Clermont-Tonnerre, joasă și împădurită. Stâncile sale madreporice au fost, evident, fertilizate de valuri și de furtuni. Într-o zi, o grăunță adusă de uragan de pe teritoriile învecinate a căzut pe straturile de calcar, amestecându-se cu resturile descompuse de pești și de plante marine ce formau un humus

61

document.doc

vegetal. O nucă de cocos a ajuns apoi acolo. Germenele a prins rădăcini. Arborele, crescând, a oprit vaporii de apă. Așa s-a născut pârâul. Vegetația a cucerit terenul pas cu pas. Mici animale, ca viermi și insecte, au ajuns acolo pe trunchiuri rupte de vânt de pe alte insule. Apoi broaștele țestoase și-au depus acolo ouăle, iar păsările și-au făcut cuiburile. După aceea, omul a fost atras de verdeața insulei. Așa s-au format aceste insule, opera imensă a animalelor microscopice. Spre seară, Clermont-Tonnerre se topi în depărtare, iar ruta lui „Nautilus” se modifcă destul de sensibil. După ce a atins Tropicul Capricornului pe la 130◦ longitudine, se îndreptă către vest-nord-vest, prin zona intertropicală. Deși soarele verii era cumplit, nu sufeream de caniculă la treizeci sau patruzeci de metri sub apă și o temperatură de zece până la douăsprezece grade. Pe 15 decembrie am trecut de Arhipelagul Societății și grațioasa Insulă Tahiti, regina Pacificului. Dimineața am zărit piscurile de pe această insulă. Apele din jur ne-au dat pești excelenți pentru masă, scrumbii, albicore și câteva varietăți de șerpi de mare denumite murenophis. „Nautilus” străbătuse opt mii și o sută de leghe. Lochul indica nouă mii șapte sute douăzeci de mile, când am trecut printre Arhipelagul Tonga-Tabu, unde pieriseră echipajele de pe „Argo”, “Port-au-Prince” și “Duke of Portland”, și Arhipelagul Navigatorilor, unde a fost ucis căpitanul de Langle, prietenul vestitului pirat La Perouse. După aceea, am ajuns în Arhipelagul Viti, unde canibalii i-au masacrat pe mateloții de pe „Union” și pe căpitanul Bureau, din Nantes, comandantul navei “Aimable Josephine”. Acest arhipelag se întinde pe o sută de leghe de la nord la sud și pe nouăzeci de leghe de la est la vest, între 6◦ și 2◦ latitudine sudică și între 174◦ și 179◦ longitudine vestică. Are numeroase insule, printre care Viti-Levu, Vanua-Levu și Kandubon. Tasman a descoperit acest grup de insule în 1643, anul în care Toricelli a inventat barometrul și Ludovic al XIV-lea a urcat pe tron. Care dintre ei a fost mai util omenirii? Au urmat Cook, în 1774, d’Entrecasteaux, în 1793 și Dumont d’Urville, în 1827. Ne îndreptam spre golfulețul Wailea, spațiul groaznicelor aventuri ale căpitanului Dillon, care a elucidat misterul naufragiului lui La Perouse. În acest golf, dragat de mai multe ori, se găsesc stridii excelente, în cantități considerabile. Am mâncat multe din acestea, urmând preceptul lui Seneca. Moluștele respective aparțin unei specii cunoscute ca ostrea lamellosa, fiecare individ depunând două milioane de ouă. Meșterul Ned Land nu s-a căit de lăcomia sa, pentru că stridiile nu provoacă indigestie. Pe 25 decembrie, „Nautilus” naviga în mijlocul Arhipelagului Noile Hebride, pe care l-a descoperit Quiros în 1606, l-a explorat Bougainville în 1768 și l-a denumit astfel Cook în 1773. Grupul se compune din nouă insule mari. Am trecut la prânz pe lângă cea numită Auru, acoperită de păduri și dominată de un munte impunător. Era Crăciunul și Ned Land regreta mult că nu putea să-l petreacă împreună cu familia, cum fac, de obicei, protestanții fanatici. Nu-l mai văzusem pe căpitanul Nemo de opt zile. Pe 27, dimineața, intră în salonul cel mare, cu aerul unuia ce lipsise cinci minute. Eram preocupat cu determinarea, pe planisferă, a rutei lui „Nautilus”. Căpitanul s-a apropiat, a pus degetul pe un punct de pe hartă și a zis:

- Vanikoro. M-am ridicat de îndată. Era denumirea insulelor în care dispăruseră navele lui La Perouse.

- „Nautilus” ne duce la Vanikoro?, am întrebat.- Da, domnule profesor.- Aș putea vizita celebrele insule unde s-au scufundat „Boussole” și “Astrolabe”?- Dacă vă face plăcere.- Și când ajungem la Vanikoro?- Am ajuns deja.

Urmat de căpitan, am urcat repede pe platformă și m-am uitat în zare.

62

document.doc

Spre nord-vest se vedeau două insule vulcanice de mărime inegală, înconjurate de recifuri de corali cu circumferința de patruzeci de mile. Ne aflam chiar lângă cea numită Vanikoro, pe care Dumont d’Urville o botezase a Căutării, mai precis în dreptul micului Port Vanu, la 16◦4’ latitudine sudică și 164◦32’ longitudine estică. Pământul era acoperit de verdeață, începând de pe plajă până pe vârfurile munților, cel mai impunător fiind Kapogo. După ce a trecut de centura extremă de stânci printr-o strâmtoare îngustă, „Nautilus” se afla în ape liniștite, cu adâncimea de treizeci-patruzeci de brațe. La umbra copacilor am zărit niște sălbatici ce păreau uimiți de apropierea noastră. Atunci căpitanul Nemo mă întrebă ce știam despre naufragiul lui La Perouse.

- Ce știe toată lumea, căpitane, i-am răspuns.- Și ce știe lumea? Îmi puteți spune?- Firește.

I-am povestit că La Perouse și secundul său, căpitanul de Langle, fuseseră trimiși de Ludovic al XVI-lea, în 1785, să facă o călătorie în jurul lumii. Au plecat cu corvetele “Boussole” și “Astrolabe” și nu s-au mai întors. În 1791, guvernul francez, îngrijorat, a trimis două nave de război, „Recherche” și “Esperance”, după ei. Au plecat din Brest. După două luni au aflat că resturile corvetelor fuseseră văzute de Bowen, comandantul vasului „Albermarle”, plutind pe lângă coastele Noii Georgii. D’Entrecasteaux, neștiind asta, s-a îndreptat către Insulele Amiralitățiim indicate de raportul căpitanului Hunter drept loc al naufragiului. Căutările au continuat, dar degeaba. Vasele “Esperance” și “Recherche” au trecut pe lângă Vanikoro fără să se oprească. Expediția a fost un dezastru, căci d’Entrecasteaux, comandantul navelor, și doi secunzi ai săi, ca mulți alți marinari, au pierit în cursul călătoriei. Un bătrân lup de mare din Pacific, Dillon, a găsit primul urmele naufragiului. Pe 15 mai 1824, nava lui, „Saint Patrick”, a trecut pe lângă Insula Tikopia din Noile Hebride. Făcând comerț cu băștinașii, a aflat de la ei de existența, de șase ani, a unor europeni în zonă. Dillon a bănuit că erau din echipajul lui La Perouse. S-a dus cu băștinașii la Vanikoro și a găsit urmele navelor scufundate. Dillon s-a întors la Calcutta. Descoperirea lui a captat interesul Companiei Indiilor și al Societății Asiatice. O navă, denumită “La Recherche”, a fost pusă la dispoziția lui. Au ajuns, pe 7 iulie 1827, chiar în locul unde se afla acum „Nautilus”. Acolo, au cules resturi ale naufragiului, ustensile metalice, ancore, bucăți din instrumente, un clopot de bronz. Însemnele de pe acestea, „Bazin m-a făcut”, erau marca turnătoriei Arsenalului din Brest. Nimeni nu se mai îndoia de autenticitatea lor. Apoi Dillon a plecat către Noua Zeelandă, a ancorat în Calcutta, pe 7 aprilie 1828, și a revenit în Franța, unde a fost primit foarte bine de regele Carol al X-lea. Fără să știe aceste lucruri, Dumont d’Urville a plecat și el spre Vanikoro, cu vasul “Astrolabe”. A ajuns în arhipelag, ancorând la Hobart-Town, la două luni după ce Dillon plecase de acolo. N-a dat crezare zvonurilor despre descoperirile lui Dillon și a căutat personal resturile naufragiului. Pe 10 februarie 1828, “Astrolabe” a ajuns pe Insula Tikopia, a luat o călăuză și un interpret, apoi a plecat spre Vanikoro, iar pe 20 ale aceleiași luni au ajuns în Portul Vanu. Pe 23 februarie, ofițerii au făcut turul insulei și au raportat câteva resturi fără importanță. Băștinașii din zonă nu au vrut să colaboreze, ceea ce l-a dus pe Dumont d’Urville la gândul că ei îl atacaseră prin surprindere pe La Perouse. Până la urmă, pe 26 februarie, după ce au primit daruri și promisiuni că nu vor suferi pentru purtarea lor, indigenii au acceptat să îi conducă pe francezi la locul sinistrului. Acolo au văzut, în apele puțin adânci, între recifele Pacu și Vanu, ancore, tunuri și alte resturi. Dumont d’Urville a aflat că La Perouse, după ce își pierduse navele, construise un vas mai mic și plecase de acolo. Unde? Nimeni nu știa.

63

document.doc

Comandantul lui „Astrolabe” a ridicat un mormânt în memoria celebrului navigator și a echipajului său, la umbra unui arbore. Era o simplă piramidă pătrată, pusă pe niște corali. A vrut să plece după aceea, dar oamenii săi aveau febră. S-a îmbolnăvit și el. A ridicat pânzele abia pe 17 martie. Guvernul francez, temându-se că Dumont d’Urville nu era la curent cu descoperirile lui Dillon, trimisese la Vanikoro corveta “Bayonnaise”, comandată de Legoarant de Tromelin, de pe coasta de vest a Americii. Aceasta a ajuns la Vanikoro la câteva luni după ce plecase „Astrolabe”. N-a găsit niciun document nou, dar a constatat că sălbaticii respectaseră monumentul lui La Perouse. Cam aceasta era povestirea.

- Și unde a ajuns a treia navă a lui La Perouse, construită pe Insula Vanikoro?, mă întrebă căpitanul Nemo.

- Nu se știe. Căpitanul mi-a făcut semn să-l urmez în salon. „Nautilus” s-a scufundat câțiva metri sub valuri și m-am uitat prin hublou. Printre corali, pești, cariofilee se vedeau resturile unor nave naufragiate, tunuri, ghiulele, garnituri de cabestan și altele. În timp ce mă uitam la ele, Nemo mi-a zis:

- Comandantul La Perouse a plecat pe 7 decembrie 1785, cu navele sale „Boussole” și “Astrolabe”. A ajuns în golful Botany, a vizitat Arhipelagul Amicilor, Noua Caledonie, apoi a plecat spre Santa Cruz. A ajuns după aceea la Vanikoro. Nava sa „Boussole” a eșuat prima, pe coasta meridională. “Astrolabe” a sărit în ajutorul ei și a eșuat, de asemenea. Prima navă s-a distrus aproape imediat. A doua a rezistat câteva zile. Băștinașii i-au primit destul de bine. Naufragiații s-au instalat pe insulă și au construit a treia navă, din resturile celorlalte două. Unii mateloți au rămas de bună voie la Vaniloro. Alții, slăbiți, bolnavi, au plecat cu La Perouse. S-au îndreptat către Arhipelagul Solomon. Acolo au pierit, pe coasta apuseană a insulei principale.

- De unde știți?- Iată ce am găsit la locul ultimului lor naufragiu.

Mi-a arătat o cutie metalică, de fontă, roasă de apă. Conținea chiar instrucțiunile ministrului marinei către comandantul La Perouse, cu notițe scrise chiar de Ludovic al XVI-lea!

- Frumoasă moarte pentru un marinar, adăugă Nemo. Un mormânt de coral, liniștit și tăcut, așa cum ne dorim și noi.

64

document.doc

CAPITOLUL 20 STRÂMTOAREA DE TORRES

În noaptea de 27 spre 28 decembrie, „Nautilus” părăsi Insula Vanikoro cu mare viteză. Se

îndrepta către sud-vest și, după trei zile, străbătu cele șapte sute cincizeci de leghe ce separă grupul Insulelor La Perouse de extremitatea sud-estică a Insulei Papua. La 1 ianuarie 1868, dis-de-dimineață, Conseil a venit să mă caute pe platformă.

- Domnul îmi va da voie să îi urez un an bun?, mă întrebă acest băiat de ispravă.- Dragul meu Conseil, parcă aș fi la Paris în cabinetul meu din Jardin des Plantes! Îți accept

urările și îți mulțumesc pentru ele. Te întreb doar ce înțelegi tu prin „an bun” în circumstanțele în care ne găsim. Să fie anul care va aduce sfârșitul reținerii noastre pe această navă sau anul care va vedea urmarea acestei ciudate călătorii?

- Nu prea știu ce să-i răspund domnului, spuse Conseil. Firește că vedem lucruri ciudate și, de două luni, nu ne-am plictisit defel. Ultima minunăție este și cea mai uimitoare, iar dacă ritmul se menține, nu știu cum se va sfârși aceasta. Cred că nu vom mai întâlni altă ocazie ca asta.

- Niciodată, Conseil.- Pe de altă parte, domnul Nemo, care-și justifică numele latin, nu ne deranjează cu nimic,

de parcă nici n-ar exista.- Ai dreptate, Conseil.- Cred, ca să-i fiu pe plac domnului, că un an bun va fi cel în care vom putea vedea totul.- Totul? Ar putea dura cam mult. Ce crede despre asta Ned Land?- El vede lucrurile invers decât mine, răspunse servitorul. Este un spirit pozitiv, cu un

stomac neliniștit. Să se uite la pești și să-i mănânce nu-i destul pentru el. Lipsa vinului, a pâinii, a cărnii nu-i convine unui saxon adevărat, căruia îi sunt familiare biftecurile și pe care ginul sau acel brandy al lor, servite cu moderație, nu-l sperie.

- În ce mă privește, Conseil, asta nu mă deranjează. Mă acomodez foarte bine cu regimul de la bord.

- Și eu, răspunse el. Mă gândesc la fel de mult să rămân aici pe cât vrea meșterul Land să fugă. Dacă anul care începe nu va fi bun pentru mine, atunci va fi bun pentru el și reciproc. Astfel, cineva va fi mereu mulțumit. În sfârșit, îi urez domnului ceea ce-i face plăcere!

- Mulțumesc, iar deocamdată, eu zic să ne dăm mâinile. Altceva n-am la mine.- Domnul este mai generos ca niciodată, răspunse Conseil.

Și, după aceea, acest băiat de ispravă plecă. La 2 ianuarie făcusem unsprezece mii trei sute patruzeci de mile, adică cinci mii două sute cincizeci de leghe, de la punctul nostru de plecare din mările Japoniei. Cu pintenul lui „Nautilus” înainte ne îndreptam spre Marea de Coral, aflată pe coasta de nord-est a Australiei. Vasul nostru se afla la o distanță de câteva mile de temutul banc de care fuseseră amenințate navele lui Cook, pe 10 mai 1770. Cea a lui Cook se lovi de o stâncă și, dacă nu se scufundă, acest lucru se datora unei bucăți de coral ce rămăsese prinsă în coca spartă. Chiar aș fi vrut să vizitez reciful lung de trei sute șaizeci de leghe, de care marea plină de talazuri se spărgea cu furie și mare zgomot. În momentele acelea însă, planurile înclinate ale lui „Nautilus” ne duceau în adâncuri și n-am putut vedea zidurile înalte de coral.

65

document.doc

M-am mulțumit cu diverse eșantioane de pești prinși în plasele noastre. Am remarcat și germoni mari cât niște toni, albăstrui în părțile laterale și dungați transversal. Aceste dungi dispăreau la moartea animalului. Peștii respectivi ne însoțeau cu grămada și ne-au oferit o masă deosebit de fină. Am prins și mulți vertori, lungi de o jumătate de decimetru și pirade zburătoare, adevărate rândunele submarine, care, prin întunericul nopții, luminează alternativ din aer și din apă, datorită fosforescenței lor. Printre moluște și zoofite, am găsit alcionari, ursine, pinteni etc. Flora era reprezentată de frumoasele alge plutitoare, laminarii și macrociste, impregnate de mucilagiul din porii lor. Am recunoscut o admirabilă Nemasioma Geliniaroida, ce fu clasată printre curiozitățile naturale ale muzeului. După două zile, pe 4 ianuarie, eram în apropierea, coastelor Papuei. Cu această ocazie, căpitanul Nemo voia să intre în Oceanul Indian prin strâmtoarea de Torres. Nu mai comunică nimic altceva. Ned constată cu plăcere că ruta aceea îl apropia de mările europene. Această strâmtoare, de Torres, este primejdioasă atât din pricina stâncilor, cât și a sălbaticilor care locuiesc pe coastele ei. Ea desparte Insula Papua, numită și Noua Guinee, de Noua Olandă. Papua are patru sute de leghe lungime și trei sute de leghe lățime, cu o suprafață de patruzeci de mii de leghe geografice. Este situată între 0◦19’ și 10◦2’ latitudine sudică și între 128◦23’ și 146◦15’ longitudine. La prânz, când secundul luă înălțimea soarelui, am zărit munții Arfalx, cu vârfurile lor ascuțite. Pământul acesta a fost descoperit în 1511 de portughezul Francesco Serrano, apoi vizitat succesiv de Jose de Meneses în 1526, Grijalva în 1527, generalul spaniol Alvar de Saavedra în 1528, de Juigo Ortez în 1545, de olandezul Shouten în 1616, de Nicolas Sruick în 1783 etc. “Un furnicar de negri ocupă toată Malaezia”, a spus domnul de Rienzi și nu mă îndoiam că aveam să dăm de temuții andameni. „Nautilus” ajunse deci la intrarea în cea mai periculoasă trecătoare din lume, pe care puțini navigatori îndrăzneți au curajul să o străbată. A înfruntat-o Louis Paz de Torres, întorcându-se în Malaezia din Mările Sudului. Corvetele lui Dumont d’Urville au eșuat acolo și erau să piară cu totul, în 1840. Submarinul nostru, foarte bine echipat, avea să facă însă cunoștință cu recifele de corali. Strâmtoarea de Torres are cam treizeci și patru de leghe lățime, dar este obstrucționată de nenumărate insule, insulițe, stânci, care fac navigația aproape impracticabilă. Căpitanul Nemo deveni foarte precaut. „Nautilus”, ieșit parțial la suprafață, înainta cu viteză moderată. Elicea sa, precum coada unei balene, bătea apa fără grabă. Profitând de această situație, cei doi tovarăși ai mei și cu mine ne-am așezat pe platforma pustie. Înaintea noastră se vedea cușca timonierului, unde trebuia să se afle căpitanul Nemo, care conducea personal vasul. Aveam înaintea mea hărțile excelente ale strâmtorii de Torres, făcute de un inginer hidrograf, pe numele său Vincendon Dumoulin, împreună cu ofițerul de marină Coupvent-Desbois, amiral acum, ce au făcut parte din statul major al lui Dumont d’Urville în timpul ultimei sale călătorii în jurul lumii. Împreună cu ale căpitanului King, sunt cele mai bune hărți ale trecătorii. Le consultam cu deosebită atenție. În jurul submarinului, marea clocotea furioasă. Valurile aveau o viteză de două mile și jumătate, dinspre sud-est către nord-vest. Stâncile de corali, ce se vedeau ici și colo, le spintecau neîncetat.

- Urâtă mare, zise Ned Land.- De-a dreptul periculoasă, am răspuns. Nu îi convine niciunui vas precum „Nautilus”.- Sper ca nemernicul de căpitan să fie sigur pe el și îndemânatic, altminteri stâncile astea

vor sfărâma nava în mii de bucăți, la prima atingere!, glăsui canadianul. Situația era chiar primejdioasă, dar „Nautilus” părea că se strecoară ca prin minune prin mijlocul acestor stânci și ape furioase. Urma ruta lui „Astrolabe” și “Zelee”, ce-i fusese fatală

66

document.doc

lui Dumont d’Urville. Se deplasa mai spre nord, pe lângă Insula Murray. Reveni apoi spre sud-vest, către pasajul Cumberland. Apoi, cu emoții, s-a deplasat printr-o mulțime de insule necunoscute către Insula Tund și canalul Mauvais. Mă întrebam deja dacă Nemo, imprudent până la nebunie, voia să angajeze nava prin acel pasaj, unde se loviseră cele două corvete ale lui Dumont d’Urville, când, modificând iar direcția, se îndreptă către Gueboroar. Pe la ora trei după-amiază ne apropiam de Insula Gueboroar, când o izbitură mă răsturnă. „Nautilus” se lovise de o stâncă și rămase nemișcat. Când m-am ridicat, pe platformă, căpitanul Nemo și ajutorul său examinau situația vasului, vorbind în limba lor de neînțeles. Iată care era situația. La două mile, la tribord, apărea Insula Gueboroar, a cărei coastă mergea de la nord spre vest, ca un braț imens. Spre sud și est se arătau deja câteva capete de corali, ce străluceau și puteau fi observați. Eșuasem acolo. Mareele sunt destul de reduse, ceea ce complica situația pentru „Nautilus”. Însă nava nu suferise nicio pagubă, având coca foarte tare. Rămăsese blocată acolo și risca să nu mai iasă în larg vreodată. Mă gândeam la aceste lucruri, când căpitanul, rece și calm, se apropie:

- Un accident?, l-am întrebat.- Nu, un incident, îmi răspunse el.- Dar un incident ce v-ar obliga să redeveniți locuitor al uscatului de care fugiți.

Căpitanul Nemo mă privi neobișnuit și făcu un gest negativ. Nimic nu avea să-l forțeze să pună iar piciorul pe continent. Zise:

- „Nautilus” nu e pierdut, domnule Aronnax. Vă va duce mai departe printre minunățiile oceanului. Drumul nostru de abia începe. Nu vreau să scap atât de repede de onoarea de a-mi ține companie.

- Însă, căpitane Nemo, „Nautilus” s-a împotmolit în plin flux și nu văd cum o să-l eliberați, am reluat eu, nebăgând în seamă ironia din vorbele sale.

- În Pacific fluxurile nu sunt mari, dar în strâmtoarea de Torres se mai găsește o diferență de un metru și jumătate între nivelul fluxului și al refluxului. Azi e 4 ianuarie și peste cinci zile avem lună plină. M-ar mira ca acest util satelit să nu-mi ofere serviciul pe care doar el singur mi-l poate furniza.

Cu acestea, căpitanul și secundul său conorâră în interiorul submarinului, ce nu mai mișca deloc, de parcă polipii coralieni îl zidiseră deja în cimentul lor indestructibil. Vasul rămase înțepenit printre corali. Căpitanul Nemo și ajutorul său coborâră înăuntrul lui „Nautilus”.

- Ce facem, domnule?, mi-a zis Ned Land, venind după ce plecase căpitanul.- Vom aștepta liniștiți fluxul din 9 ianuarie, când luna ne va trimite apa necesară.- Așa simplu e?- Așa simplu.- Căpitanul nu-și va arunca ancorele în larg, nu va trage de lanțuri cu motorul și nu va face

totul ca să iasă de aici?- Nu, fiindcă fluxul va fi de ajuns, răspunse Conseil.

Canadianul ridică din umeri și se uită la servitorul meu. Vorbea marinarul din el.- Domnule, replică el, această bucată de fier nu va mai naviga nici pe mări, nici pe sub

mări. Nu e bun decât de vândut la kilogram. De aceea cred că a sosit clipa ca să fugim.- Eu nu mi-am pierdut încrederea în „Nautilus” și în câteva zile vom ști ce ne pot aduce

fluxurile Pacificului. Ideea de a fugi este bună, dacă în apropiere ar fi coastele Angliei sau ale Provenței, nu ale Insulei Papua. Vom avea timp și pentru așa ceva, dacă „Nautilus” nu va ieși de aici, ceea ce ar fi un eveniment grav.

- Ia să cercetăm terenul din jur, reluă Ned Land. Văd o insulă. Pe ea sunt arbori. Pe sub aceștia se află animale ale căror cărnuri le-aș gusta cu mare plăcere.

67

document.doc

- Ned are dreptate și sunt de partea lui, spuse Conseil. Nu îi poate cere domnul căpitanului Nemo, prietenul său, să ne lase să ajungem pe pământ ca să nu ne pierdem îndemânarea de a păși pe zona solidă a planetei noastre?

- Pot, dar ne va refuza.- Domnul să riște, apoi vom ști care este amabilitatea căpitanului.

Spre mirarea mea, căpitanul Nemo ne-a aprobat cererea, cu destulă grabă, fără măcar să-mi ceară să promit că mă voi întoarce la bord. O fugă în Noua Guinee ar fi fost însă primejdioasă și nu l-aș fi sfătuit pe Ned să o încerce. Mai bine prizonier pe „Nautilus”, decât să cazi în mâinile băștinașilor din Papua. A doua zi dimineața, ni s-a pus barca la dispoziție. Nu știam și nu mă interesa dacă Nemo ne va însoți. Credeam chiar că nimeni din echipaj nu va veni cu noi. Doar Ned Land avea să conducă ambarcațiunea. De altfel, uscatul se găsea la două mile. Era un joc pentru canadian să ducă barca printre stâncile fatale navelor mari. Pe 5 ianuarie, a doua zi, barca a fost scoasă din locul ei și împinsă în mare de pe platformă. Doi oameni au făcut asta. Mai trebuia doar să plecăm cu ea. Pe la ora opt, înarmați cu puști electrice și cu topoare, am plecat de pe „Nautilus”. Marea era calmă. O briză ușoară sufla dinspre uscat. Conseil și cu mine, la vâsle, trăgeam cu vigoare, iar Ned cârmea printre stânci. Ne deplasam cu destulă viteză. Ned Land nu-și putea stăpâni bucuria. Era un prizonier scăpat din închisoare și nici nu se gândea că se va mai întoarce.

- Carne! Vânat adevărat! Vom mânca!, repeta el. Fără pâine! Și peștii sunt buni, dar nu trebuie să mănânci numai pești. O bucată de friptură făcută pe cărbuni încinși va fi o minune.

- Lacomule!, replică servitorul meu. Îmi lasă gura apă.- Rămâne de văzut, i-am zis, cât sunt de bogate pădurile și dacă nu cumva vânatul este atât

de mare încât va goni vânătorul.- Dar mănânc și tigru, domnule Aronnax, dacă nu găsesc altceva pe aici, răspunse

canadianul.- Ned mă neliniștește, zise Conseil.- Orice animal cu patru labe și fără pene sau cu două picioare și cu pene va fi doborât de

gloanțele mele, reluă Ned Land.- Bine, bine. Deci vânătorul Ned Land își reîncepe imprudențele, am replicat eu.- Nu vă temeți, domnule Aronnax, zise canadianul. Peste douăzeci și cinci de minute vă voi

oferi o masă pe cinste! La opt și jumătate, barca lui „Nautilus” trase pe o plajă de nisip după ce trecuse cercul de corali care înconjura Insula Gueboroar.

68

document.doc

CAPITOLUL 21 CÂTEVA ZILE PE USCAT

După două luni, cât am fost prizonieri pe „Nautilus”, am fost mișcat când am coborât pe

pământ. În câteva clipe am inspectat coasta, pe o distanță de o bătaie de pușcă. Solul era în întregime madreporic, dar anumite albii de torente secate, pline cu rămășițe granitice, demonstrau că insula aceea se formase printre primele. Orizontul se ascundea sub o perdea de păduri admirabile. Arborii erau enormi, cu înălțimi de două sute de picioare, încât se uneau unii cu alții prin niște cunune de liane, adevărate hamace naturale, balansate de briza ușoară. Erau mimoze, ficuși, casuarine, teci, palmieri, iar pe jos, la adăpostul boltei lor de verdeață, se întindea un covor de orhidee, leguminoase și ferigi. Canadianul, în schimb, a preferat utilul frumosului, ignorând minunata floră papuașă. El a zărit un cocotier, i-a doborât fructele, le-a desfăcut, a băut laptele și le-a mâncat miezul, cu mare satisfacție.

- Excelent!, zise Ned Land.- Extraordinar, răspunse Conseil.- Nu cred că s-ar împotrivi căpitanul Nemo al vostru dacă vom aduce la bord barca

încărcată cu nuci de cocos.- Nu cred, dar nu le va gusta, am răspuns eu.- Cu atât mai rău pentru el!, spuse Conseil.- Și cu atât mai bine pentru noi, ripostă Ned Land. Ne vor rămâne mai multe.- Ascultă-mă puțin, meștere Land, i-am zis harponierului ce se apucase să facă ravagii într-

un alt cocotier. Nucile de cocos sunt bune, dar înainte de a umple barca cu ele, ar fi bine de aflat dacă insula nu produce altă substanță la fel de utilă. Legumele proaspete ar fi binevenite pe „Nautilus”.

- Domnul are dreptate, interveni Conseil. Eu propun să rezervăm trei locuri în șalupa noastră: unul pentru fructe, altul pentru legume și al treilea pentru vânat, din care n-am văzut încă nici măcar o mostră, cât de mică.

- Nu trebuie să disperi, îi zise canadianul.- Să ne continuăm excursia, am zis eu, cu mare atenție. Deși nu pare locuită, insula ar putea

avea oameni care nu fac nazuri, ca noi, când își aleg vânatul.- Ha, ha!, râse Ned, mișcând semnificativ din fălci.- Hei, Ned!, strigă Conseil.- Cred că încep să înțeleg farmecul canibalismului, râse canadianul.- Ce spui, Ned?, se miră Conseil. Ai putea fi canibal? Cum voi mai sta de acum încolo în

cabina dumitale? Nu mă voi trezi într-o dimineață mâncat pe jumătate?- Te plac mult, amice Conseil, dar nu cât să te mănânc.- Nu sunt sigur. Să mergem la vânătoare, ca să-l putem sătura pe acest canibal, altfel,

domnule, într-o bună dimineață, doar niște fărâme din valetul dumneavoastră vă vor mai putea fi de folos.

Am pătruns pe sub bolta întunecată a pădurii și timp de două ore am cutreierat în toate direcțiile.

69

document.doc

Întâmplarea ne-a ajutat în căutarea de vegetale comestibile. Aici, pe Insula Gueboroar, am găsit frecvent arborele de pâine, mai ales varietatea lipsită de semințe, cu numele în limba malaeză „rima”. El are un trunchi drept și înalt de patruzeci de picioare, cu coroană rotunjită, cu frunze mari, multilobate. Acest „artocarpus” a fost naturalizat, din fericire, în Insulele Mascanene. Printre frunzele sale se zăreau fructele mari de un decimetru, rotunde, late și cu coajă aspră. Este util în regiunile în care lipsește grâul. Fructele sale se găsesc timp de opt luni pe an. Ned Land le cunoștea bine. Mâncase din ele în timpul numeroaselor sale călătorii și știa să le prepare substanța comestibilă. Imaginea lor îl incită și nu le putu rezista.

- Nu mă pot abține să nu gust din aluatul arborelui de pâine, domnule, zise Ned Land.- Servește-te, prietene Ned! Am venit să facem experiențe, deci să le facem!- Imediat pregătesc ceva, spuse el.

Luă o lentilă și aprinse un foc cu ajutorul unor lemne uscate. Conaeil și cu mine culegeam fructe de artocarpus. Unele nu ajunseseră la maturitate și pulpa lor albicioasă nu avea destulă fibră. Cele gălbui și gelatinoase nu așteptau decât să fie culese. Fructele respective nu aveau sâmburi. Conseil aduse o duzină și Ned Land le puse pe jăratic, după ce le tăiase felii, repetând:

- Veți vedea ce minunăție de pâine va ieși, domnule, zise Ned Land.- Mai ales că ne-a lipsit atât de mult timp, completă Conseil.- Nici măcar nu e pâine, spuse canadianul. Sunt produse fine de patiserie. N-ați mâncat

niciodată, domnule?- Nu, Ned.- Ei, pregătiți-vă de ceva foarte bun. Dacă nu veți mai vrea și altă dată, să nu-mi mai

spuneți mie regele harponierilor! După câteva minute, fructele puse pe jar se arseră parțial. În interior apăruse un pateu alb, a cărui savoare amintea de anghinare. Într-adevăr, acesta s-a dovedit excelent. L-am mâncat cu mare plăcere.

- Din păcate, trebuie ținut rece, deci n-are rost să ne facem o provizie din așa ceva la bord, am zis eu.

- Vorbiți ca un naturalist, domnule, dar eu voi acționa ca un brutar. Conseil, pregătește o provizie din aceste fructe, ca să le luăm la întoarcere, strigă Ned Land.

- Dar cum le vei pregăti?, l-am întrebat.- Din pulpa fructului voi face un aluat fermentat, care se poate păstra multă vreme. Când

vreau să-l folosesc, îl coc la bucătăria de la bord și, în ciuda savorii sale puțin acide, îl veți găsi excelent.

- Meștere Ned, văd că nu-i lipsește nimic pâinii acesteia.- Ba da, domnule profesor. Fructele sau legumele. Să le căutăm!

Conseil, Ned și cu mine am făcut provizii serioase. Pe la prânz aveam o mulțime de banane. Aceste produse minunate din zonele toride se coc pe tot parcursul anului, iar malaezienii, care le numesc „pizang”, le mănâncă fără să le gătească. Am mai cules savuroase fructe de mangifera, ananas de dimensiuni incredibile și multe altele. Conseil se uita în continuare la Ned. Cât mersesem prin pădure, culesese cu mâna sa fructe excelente care trebuiau să ne completeze proviziile.

- Nu ne mai lipsește nimic, amice Ned, nu?- Hm!, făcu canadianul.- Te plângi de ceva?- Toate vegetalele astea sunt bune pentru desert. Dar supa? Dar friptura?, întrebă el.- Ned ne-a promis o carne foarte gustoasă, am zis eu. Cotlete.- Nici n-am început încă vânătoarea, domnule, glăsui canadianul. Vom întâlni noi vreun

animal cu pene sau păr, aici sau în altă parte.

70

document.doc

- Azi sau mâine, adăugă Conseil. Nu trebuie să ne îndepărtăm prea mult. Eu aș propune chiar să ne întoarcem.

- Chiar acum?, strigă Ned Land.- Înainte de a se întuneca, am spus eu.- Dar cât e ceasul?, întrebă canadianul.- Două, răspunse Conseil.- Ce repede trece timpul pe uscat!, se miră Ned, cu regret.- La drum!, strigă Conseil.

Mergând prin pădure am mai cules muguri de palmier, mazăre, pe care băștinașii îi numesc „abru” și ignami de o calitate superioară. Când ne-am îmbarcat, Ned a zărit câțiva copaci înalți de peste douăzeci și cinci de picioare, care aparțineau speciei palmierilor. Acești pomi numiți sagutieri sunt socotiți printre cele mai folositoare produse din Malaezia. Ned Land știa cum să procedeze cu acești arbori. Trânti la pământ cu toporul doi, trei, începu a jupui fiecare trunchi de coaja groasă care acoperea o rețea de fire lungi înnodate, lipite între ele cu un fel fe făină gumoasă. Această făină, numită sagu, hrănește populația malaeziană. Pe la cinci seara am părăsit coasta insulei, încărcați cu bogățiile noastre, și după o jumătate de oră eram pe „Nautilus”. Nu ne-a întâmpinat nimeni. Am așezat proviziile, am mâncat și am mers în camerele noastre, unde am adormit. A doua zi, pe 6 ianuarie, nimic nou la bord. Niciun zgomot din interior, niciun semn de viață. Ambarcațiunea era în locul unde o lăsasem. Ne-am hotărât să mergem iar pe insulă. Ned spera să aibă mai mult noroc la vânătoare. Voia să viziteze o altă parte a pădurii. La răsăritul soarelui, eram pe drum. Am debarcat și l-am urmat pe Ned Land, care se distanța de noi cu picioarele sale lungi. Ne-am îndreptat spre vest, traversând câteva albii de torenți. Am trecut peste o pășune mare și am ajuns la marginea unei păduri admirabile. Aici, o lume întreagă de papagali, papagali care zburau din creangă în creangă, o varietate de păsări încântătoare, dar care nu erau bune de mâncat. Teama lor de oameni ridica întrebări asupra locuitorilor insulei. Am trecut printr-o pădure nu tocmai deasă și am dat de o câmpie plină de tufișuri. Aici am văzut niște păsări cu pene lungi ale căror culori atrăgeau privirea.

- Nu-s decât păsări, zise Conseil.- Dar se pot mânca, replică harponierul.- Nu, amice Ned, replică servitorul meu. Eu văd numai papagali.- Amice Conseil, spuse Ned, papagalul este fazanul celui care n-are ce mânca.- Când e bine pregătit, merită gustat, am adăugat eu.

Prin frunzișul pădurii se vedea o întreagă lume de papagali, zburând din creangă în creangă. Trebuiau educați ca să vorbească o limbă omenească. Deocamdată se vedeau peruși în toate culorile, iar serioșii kakatua și lorii roșii, strălucitori se mișcau necontenit. Din păcate, oricât de încântători erau, nu prea se dovedeau comestibili. Lipsea însă o anumită pasăre, specifică acelor locuri, ce nu depășea limitele Insulelor Arru și ale Papuei. Norocul avea să mă facă să o admir în curând. După ce am traversat un crâng, am dat iar într-o câmpie plină de tufișuri. Acolo am văzut ridicându-se de la sol minunatele păsări cu pene lungi, îndreptându-se împotriva vântului.

- Păsările paradisului!, am strigat eu.- Ordinul vrăbiilor, secțiunea clystomorelor, zise Conseil.- Familia potârnichilor?, întrebă Ned Land.- Nu cred, meștere Land. Totuși, mă bazez pe măiestria dumitale ca să prindem câteva

exemplare minunate ale naturii de la tropice.- Voi încerca, domnule profesor, să prind un exemplar! Sunt mai obișnuit însă cu harponul

decât cu pușca.

71

document.doc

Malaezii fac un însemnat comerț cu aceste păsări spre China. Ei au mijloace diverse ca să le prindă. Fie lațuri în vârful copacilor, fie un clei care să le imobilizeze mișcările, fie le otrăvesc apa de unde ele beau. Noi trebuia să ne mulțumim să le împușcăm din zbor, ceea ce oferea o slabă șansă ca să le nimerim. O parte din muniția noastră am terminat-o fără folos. Pe la unsprezece dimineața, nu mai puteam de foame. Ne-am bizuit pe vânat și a fost o mare greșeală. Din fericire, Conseil ne-a salvat împușcând un porumbel alb și un guguștiuc pe care i-am fript la foc, după ce le-am smuls penele. Porumbelul și guguștiucul au fost mâncați până la oase și declarați excelenți. Nucile tămâioase, cu care se hrănesc aceste păsări, le parfumează carnea.

- De parcă s-ar hrăni cu trufe, zise Conseil.- Ei, și acum, Ned, spune ce-ți mai lipsește?, l-am întrebat pe canadian.- Un vânat pe patru picioare, domnule Aronnax, răspunse Ned Land. Porumbeii sunt foarte

buni, dar până ce nu voi găsi un animal cu cotlete, nu voi fi mulțumit.- Nici eu, Ned, dacă nu prind o pasăre a paradisului.- Să continuăm vânătoarea, zise Conseil, revenind către mare. Ne-am apropiat de poalele

munților, dar ar fi bine să mergem către păduri. Avea dreptate. După o oră de drum am ajuns la o pădure de sagutieri. Câțiva șerpi neveninoși fugeau pe sub pașii noștri. Păsările paradisului zburau când noi ne apropiam. Conseil mergea înainte și prinse cu mâna pasărea admirabilă.

- A! Bravo, Conseil!, am strigat eu.- Domnul e prea bun, replică el.- Nu. Te-ai dovedit un maestru, băiatule. Să prinzi cu mâna o asemenea pasăre vie!- Dacă domnul se uită mai bine, vede că n-am mari merite, zise el.- De ce?- Pasărea aceasta e beată ca o prepeliță, adăugă Conseil.- Beată?- Da, domnule, din pricina sucului de la nuci. Iată, Ned, monstruosul efect al lăcomiei.- Ce să spun! N-am mai băut gin de două luni și tot îmi reproșezi asta!, ripostă canadianul.

Am examinat atent pasărea paradisului, îmbătată de zeama amețitoare de la nucile tămâioase pe care le mânca sub nucul unde a fost prinsă. Ea nu putea zbura, abia ce umbla. Acest lucru nu mă neliniștea. Pasărea respectivă îi aparținea celei mai frumoase dintre cele opt specii din zona Papua. Era numită „marele smarald”, fiind una dintre cele mai rare. Avea trei decimetri lungime. Capul îi era relativ mic, ochii plasați lângă cioc. Avea însă un amestec remarcabil de nuanțe, ciocul galben, picioarele și unghiile cafenii, aripile verzui și roșii la capete, pe cap și pe gât un galben pal, pieptul de culoarea smaraldului. Indigenii o numesc, mai poetic, “pasărea soarelui”. Doream să pot aduce la Paris acest specimen și să-l dăruiesc pentru Jardin des Plantes, care nu are niciun exemplar viu.

- Această pasăre este foarte rară?, întrebă canadianul.- Foarte rară și foarte greu de prins vie. Chiar moartă e foarte scumpă. Iată de ce indigenii

fac păsări false, precum se fac perlele sau diamantele false.- Se fac păsări ale paradisului false?, se miră Conseil.- Da.- Și cum le fac?, întrebă Conseil.- În timpul musonului din est, păsările paradisului își pierd penele minunate, iar

falsificatorii le culeg și le înfic într-un biet papagal, pe care apoi îl mutilează. Pictează cusăturile, lustruiesc pasărea și o trimit apoi la muzeele din Europa.

- Dar măcar penele sunt adevărate, de aceea nu e nimic rău în toată povestea asta, zise canadianul.

72

document.doc

Dar, în timp ce dorințele îmi fuseseră satisfăcute prin acel exemplar, canadianul, ca vânător, se dovedea nemulțumit. Din fericire, pe la ora două, Ned Land doborî un porc de pădure pe care băștinașii îl numesc „bari-utang”. Ned era mândru de împușcătura lui electrică. Animalul se ivise la timp ca să ne ofere carne adevărată de patruped. Canadianul l-a tăiat, l-a curățat și a scos șase costițe pentru a le frige la masa de seară. După aceea ne-am reluat vânătoarea, marcată de reușitele lui Ned și ale lui Conseil. Am cutreierat tufișurile și am speriat un grup de canguri care au luat-o la fugă. Cinci din aceste animale au fost lovite de Ned, care era tare fericit de rezultatul vânătorii.

- Domnule profesor, strigă canadianul, căruia reușita i se urcase la cap, ce vânat bun, mai ales gătit înăbușit! Ce provizii pentru „Nautilus”! Doi, trei, cinci doborâți! Vom devora singuri carnea asta, iar idioții de la bord nu vor gusta nicio bucățică!

Dacă nu s-ar fi lăudat atât, de bună seamă că harponierul le-ar fi doborât pe toate. Dar el se mulțumise doar cu o duzină din acele marsupiale. Erau niște „canguri-iepuri”, de talie mică, ce trăiesc în scorburile copacilor și aleargă foarte repede. Carnea lor este foarte căutată. Eram foarte mulțumiți de rezultatele vânătorii, iar Ned întenționa să revină în ziua următoare ca să curețe insula de toate animalele bune de mâncat. Dar nu știa ce avea să urmeze. Pe la ora șase ne-am întors pe plajă. Barca noastră era la locul ei. „Nautilus” de asemenea. Ned Land se ocupă de gătit. Se duse deci la bucătărie. Cotletele de „bari-utang”, fripte pe jăratic, împrăștiară în curând un miros delicios. Iată-mă umblând pe urmele canadianului! Iată-mă în extaz în fața unei porții de porc fript! Să fiu iertat, ca și meșterul Land, și din aceleași motive! Cina era minunată. După friptura de porc proaspăt, guguștiucii încheiară meniul. Pasta de sagu, pâinea de artocarpus, câteva fructe de mangifera, niște ananas și lichiorul fermentat din nuci de cocos ne făcură fericiți.

- Ce-ar fi să nu ne întoarcem astă-seară la „Nautilus”?, întrebă Conseil.- Dar ce-ați zice să nu ne mai întoarcem niciodată pe „Nautilus”?, adăugă Ned Land.

În acea clipă o piatră a căzut la picioarele noastre și a oprit propunerea harponierului.

CAPITOLUL 22 TRĂSNETUL CĂPITANULUI NEMO

Am privit spre pădure.

- O piatră nu vine din cer, spuse Conseil, altminteri se numește meteor. A doua piatră, rotunjită bine, ce-i smulse servitorului meu din mână pulpa de porumbel, îi întări observația. Ne-am ridicat imediat, cu armele pregătite să răspundem la atac.

- Să fie oare maimuțe?, întrebă Ned Land.- Mai curând sălbaticii, răspunse Conseil.- Spre barcă!, am zis eu, plecând către mare.

Trebuia să ne retragem, căci vreo douăzeci de indigeni, cu săgeți și prăștii, erau la o sută de pași de noi, la marginea unui desiș din dreapta noastră.

73

document.doc

Ambarcațiunea noastră se găsea la vreo zece stânjeni de noi. Indigenii veneau fără grabă, dar își manifestau din plin ostilitatea. Aruncau o mulțime de pietre și de săgeți. Ned Land nu voia să părăsească proviziile, în ciuda primejdiei, așa că le luă, porcul cu o mână, cangurii cu cealaltă, și porni cât de repede putu. În două minute am ajuns pe țărm. De îndată am pus armele și proviziile în barcă, am împins-o în apă și am trecut la vâsle. Nu am parcurs patru sute de metri, când o sută de băștinași, urlând și gesticulând, au năvălit în apă până la brâu. Credeam că apariția lor va atrage pe cineva pe platforma submarinului. N-am văzut însă pe nimeni. După douăzeci de minute eram pe punte. Intrările nu erau închise. Am pătruns înlăuntrul lui „Nautilus”. Am coborât în salonul unde se afla căpitanul Nemo, aplecat peste orga lui, în extaz muzical.

- Ah! Dumneavoastră sunteți, domnule profesor?, îmi zise el. Ați avut noroc la vânătoare?- Da, căpitane, am răspuns eu, dar, din nefericire, am adus o mulțime de sălbatici după noi.- Sălbatici!, zise căpitanul Nemo ironic. Ce altceva puteați găsi, domnule profesor, prin

aceste locuri? Eu am întâlnit sălbatici mai răi decât aceștia, adăugă el.- Dar, căpitane...- Eu am întâlnit sălbatici pretutindeni.- Totuși, dacă nu vreți să intre pe „Nautilus”, luați măsuri!- Calmați-vă, domnule profesor.- Dar sunt foarte mulți!- Câți?- Peste o sută.- Domnule Aronnax, replică el, atingând cu degetele clapele orgii, chiar dacă toți indigenii

din Papua s-ar strânge pe această plajă, „Nautilus” nu s-ar teme de atacurile lor! Degetele căpitanului alergau pe clapetele instrumentului, iar eu m-am repezit din nou pe platformă. Se făcuse întuneric. Nu mai distingeam Insula Gueboroar, însă focurile aprinse pe plajă arătau că sălbaticii nu aveau să plece. Am rămas acolo câteva ceasuri, gâmdindu-mă la sălbatici – de care nu mă temeam acum, căci mă liniștise căpitanul, prin încrederea lui – sau admirând splendoarea nopții la tropice. Uneori mă gândeam la Franța și la stelele zodiacului ce aveau să o lumineze peste câteva ceasuri. În mijlocul acestor constelații din zenit strălucea Luna. Când s-a făcut miezul nopții, cum nu mișca nimic pe valurile întunecate, nici pe sub arborii de pe țărm, m-am dus în cabina mea și am adormit. Pe la șase dimineața, pe 8 ianuarie, m-am urcat pe platformă. Indigenii de pe plajă erau mai numeroși, adică cinci, șase sute. Unii înaintaseră pe vârfurile coralilor până la mai puțin de patru sute de metri de submarin, avantajați de reflux. Îi vedeam destul de bine. Aceștia erau adevărați papuași, înalți, bine clădiți, cu fruntea lată, nasul gros și turtit, dinții albi. Aveau părul vopsit în roșu, care nu se potrivea cu trupurile lor negre și lucioase, ca ale nubienilor. În urechi aveau cercei din oase. Nu purtau haine, cu excepția câtorva femei, care aveau o înbrăcăminte din ierburi, de la șold la genunchi, prinsă cu un brâu vegetal. Unii șefi aveau la gât coliere de pietre roșii și albe. Restul, înarmați cu arcuri, săgeți și scuturi, purtau pe umăr un fel de plasă cu pietre rotunjite, pe care le aruncau cu praștia, cu mare precizie. Unul dintre șefi se apropie de „Nautilus” și-l cercetă atent. Probabil era un „mado” dintr-o familie de rang înalt, căci purta o coadă din frunze de banan, tăiată pe margini și împletită, având culori strălucitoare. Firește că aș fi putut să împușc un indigen prea apropiat de submarin, însă m-am gândit să le aștept demonstrațiile cu adevărat dușmănoase. Între europeni și sălbatici e mai bine ca primii să nu răspundă și să nu atace.

74

document.doc

În perioada refluxului, băștinașii care îi dăduseră târcoale lui „Nautilus” nu erau zgomotoși. I-am auzit deseori repetând cuvântul „asai”. Din gesturile lor am înțeles că mă chemau la ei, pe uscat. N-am acceptat însă un asemenea gest. În acea zi, barca noastră nu a părăsit submarinul, spre neplăcerea lui Ned, care voia să-și completeze proviziile. Îndemânaticul canadian își petrecu timpul pregătind cărnurile și făina aduse de pe insulă. La ora unsprezece sălbaticii au revenit pe insulă. Vârfurile coralilor începeau să dispară sub valul fluxului. Am văzut că numărul lor creștea. Probabil că veneau de pe insulele învecinate. N-am zărit decât o singură pirogă indigenă. Neavând ce face, m-am gândit să draghez apele limpezi, ce lăsau să se vadă în adâncuri cochiliile, zoofitele și plantele pelagene. Avea să fie ultima zi petrecută de „Nautilus” în acele locuri. A doua zi urma să plutească în larg, conform promisiunii căpitanului Nemo. I-am cerut deci lui Conseil să-mi aducă o dragă pentru prins stridii.

- Și sălbaticii?, mă întrebă Conseil.- Nu-s decât niște canibali, băiatule.- Poți fi canibal și om de treabă, zise el, după cum poți fi lacom și în același timp canibal.

Una n-o exclude pe cealaltă.- Bine, Conseil, să zicem că sunt canibali cinstiți și că-și devorează corect prizonierii.

Totuși, fiindcă nu vreau să fiu devorat, nici măcar corect, mă voi păzi, căci comandantul de pe „Nautilus” nu pare să ia nicio măsură de prevedere. Și acum, la treabă!

Timp de două ore am pescuit fără încetare, dar nu mi-a căzut în mreje vreo raritate. Am prins stridii, ciocănașe, broaște țestoase, câteva holoturi și altele, pentru bucătăria de la bord. Când nu mai speram nimic, am scos din apă o minunăție, o aberație a naturii, rar întălnită. Conseil tocmai scosese și el nenumărate scoici obișnuite. Deodată mă văzu că am băgat mâna în dispozitiv și am scos o scoică. Mă auzi cum îmi scapă un strigăt de cercetător.

- Ce are domnul?, întrebă el mirat. A fost mușcat?- Nu, băiatule, dar mi-aș fi dat și un deget pentru așa ceva.- Pentru o simplă oliva profira?- Da, Conseil, care însă în loc de a avea spirale de la dreapta la stânga, le are de la stânga la

dreapta. Conseil și cu mine eram adânciți în contemplarea comorii noastre, căci speram să-mi îmbogățesc muzeul cu ea, când o piatră aruncată strică valorosul obiect, aflat în mâna servitorului meu. Ce necaz! Conseil se aruncă asupra puștii mele și îl ochi pe sălbaticul care-și legăna praștia la zece metri de noi. Până să-l opresc, a tras! Glonțul distruse brățara cu amulete legată de brațul băștinașului.

- Conseil!, am strigat.- Ce s-a întâmplat? Doar canibalul acesta ne-a atacat primul!- O scoică nu valorează cât viața unui om.- Nemernicul!, zise supărat Conseil. Mai bine m-ar fi lovit pe mine!

Era sincer necăjit, dar eu nu-i împărtășeam părerea. Situația din jur se schimbase însă de câteva clipe, iar noi nu remarcasem acest lucru. Vreo douăzeci de pirogi îl înconjurau acum pe „Nautilus”. Un nor de săgeți se abătu asupra lui.

- Iată o ploaie cu săgeți, Conseil, i-am zis. Poate fi una otrăvită. M-am dus repede să-l anunț pe căpitanul Nemo, care era adâncit în calcule și i-am zis, politicos:

- Vă deranjez?- Domnule Aronnax, mi-a răspuns căpitanul, cred că aveți motive serioase.

75

document.doc

- Foarte serioase. Pirogile sălbaticilor ne-au înconjurat și în câteva clipe vom fi atacați de câteva sute dintre ei.

- Aha, zise liniștit Nemo, au venit cu pirogile?- Da, domnule.- Ei, bine, ajunge să închidem panourile, zise căpitanul.- Asta și voiam să vă spun.- Ce este mai ușor de atât?, întrebă el.

Prin apăsarea unui buton electric, trimise un ordin la postul echipajului.- S-a rezolvat, domnule, îmi spuse el după aceea. Nava noastră este la locul ei, iar trapele

au fost închise. Sper să nu vă temeți acum că vor sparge pereții lui „Nautilus”, pe care nici ghiulelele vasului de război nu i-au deteriorat.

- Sigur că nu, căpitane, dar mâine-dimineață, când trapele vor fi deschise, pentru realimentarea cu aer, există pericolul să...

- Credeți că vor veni la bord?- Firește.- N-au decât să vină. Nu-i voi împiedica. Sunt niște papuași amărâți și n-aș vrea să ucid pe

vreunul dintre ei în timpul vizitei mele pe Insula Gueboroar. Am vrut apoi să mă retrag, dar căpitanul Nemo m-a reținut și m-a invitat să stau lângă el. M-a întrebat despre excursiile noastre pe uscat, despre ce vânasem. Apoi am vorbit despre alte subiecte. Căpitanul Nemo s-a dovedit foarte amabil. Am discutat și despre „Nautilus” prins în strâmtoarea aceea, unde Dumont d’Urville a fost cât pe ce să piară.

- A fost unul dintre marii voștri navigatori, îmi zise căpitanul, un fel de Cook al vostru, al francezilor. Nefericit savant! A străbătut banchizele de la Polul Sud, coralii din Oceania, a înfruntat canibalii din Pacific, pentru a pieri într-un accident pe calea ferată!

Vorbea emoționat. Apoi, cu harta în mână, am refăcut traseele navigatorului francez.- Ce a făcut el la suprafața apelor, am făcut eu în adâncuri, spuse Nemo.- Totuși, căpitane, există o asemănare între corveta lui și „Nautilus”.- Care?- „Nautilus” a eșuat ca și nava aceea.- Nu-i adevărat. Navele lui au pierit, submarinul meu nu e primejduit de nimic.- Nu mă îndoiesc de asta, căpitane.- Mâine, adăugă el ridicându-se, la două și patruzeci după-amiaza, „Nautilus” va părăsi fără

avarii strâmtoarea de Torres. Cu aceste cuvinte se înclină. Eram liber să plec. M-am întors în cabina mea. L-am liniștit pe Conseil, care era nerăbdător să afle rezultatul discuției mele cu căpitanul.

- Calmează-te și ai încredere în căpitan. Nu are rost să-ți spun mai mult.- Domnul mai are nevoie de serviciile mele?- Nu, dar ce face Ned Land?- O plăcintă minunată de cangur, răspunse Conseil.

Apoi m-am culcat, dar am dormit prost. Băștinașii tropăiau pe platforma de afară și urlau cât puteau de tare. Abia pe la șase dimineața am adormit cu adevărat. Din cauza trapelor trase, aerul nu fusese împrospătat, dar rezervoarele încărcate ne-au dat destui metri cubi de oxigen. A doua zi am lucrat în camera mea până după prânz. După o vreme m-am dus în salon. Era două și jumătate. Mai aveam zece minute și fluxul avea să atingă înălțimea sa maximă. Dacă nu ne propusese ceva imposibil căpitanul Nemo, atunci „Nautilus” avea să fie tras spre larg. Dacă încercarea nu reușea, submarinul urma să rămână captivul coralilor încă multe luni.

76

document.doc

Am început să simt niște impulsuri și să aud cum scârțâia învelișul metalic al submarinului la contactul cu zidul de corali. Pe la ora două și treizeci și cinci de minute, căpitanul Nemo a apărut în sală.

- Vom pleca, zise el.- Da?, m-am mirat eu.- Am dat ordin să se deschidă panourile.- Dar papuașii n-or să intre înăuntrul lui „Nautilus”, dacă le veți deschide?- Domnule Aronnax, răspunse căpitanul liniștit, nu se pătrunde așa ușor în „Nautilus”, chiar

când acestea sunt deschise. M-am uitat la el.

- Nu înțelegeți?, mă întrebă.- Nu.- Atunci veniți și veți vedea.

Am pornit către scara centrală. Ned și Conseil, aflați acolo, se uitau mirați cum câțiva oameni ai echipajului deschid trapele, în timp ce de afară răsunau urlete furioase. S-au deschis tăbliile, spre exterior. Primul dintr-un grup de sălbatici cu figuri oribile a pus mâna pe rampa scării și a fost aruncat înapoi scoțând sunete îngrozitoare. A fugit de acolo făcând niște salturi impresionante. Zece dintre însoțitorii lui l-au urmat. Conseil nu mai putea de bucurie. Ned Land, gata de luptă, se repezi pe scară. De cum atinse rampa, fu răsturnat la rândul său.

- Sunt trăsnit?, întrebă el uimit. În clipa aceea am înțeles. Acea rampă era de fapt un cablu de metal, încărcat cu electricitate, care ducea la platformă. La orice atingere a acesteia simțeai o zvâcnitură puternică. Între timp, papuașii înnebuniți de groază băteau în retragere. Noi, râzând, îl îngrijeam pe Ned Land, frecționându-l și încurajându-l, iar el înjura necontenit. „Nautilus”, ridicat de valuri, părăsi stâncile de corali în momentul stabilit de căpitan. Porni încet, apoi viteza sa crescu treptat și am părăsit cu bine primejdioasa Strâmtoare de Torres.

CAPITOLUL 23 AEGRI SOMNIA2

În ziua următoare, pe 10 ianuarie, „Nautilus” se deplasa cu o viteză de treizeci și cinci de mile

pe oră. Ne îndreptam spre vest. Pe 11 ianuarie am ajuns la Capul Wessel, aflat la 135◦ longitudine și 10◦ latitudine nordică, și care este vârful Golfului Carpentaria. Pe 13 ianuarie, căpitanul Nemo a ajuns în Marea Timor și a trecut pe lângă insula cu același nume, aflată la 122 ◦ longitudine și guvernată de rajahi. Prinții respectivi se consideră descendenți ai crocodililor, adică originea cea mai de vază a speței umane. În continuare, „Nautilus” s-a îndreptat spre Oceanul Indian, modificându-și direcția în latitudine. Pe 16 ianuarie, submarinul parcă adormise sub nivelul mării. Echipamentul electric nu mai funcționa, elicea se oprise, iar vasul plutea în derivă. Credeam că echipajul se ocupa, probabil, cu niște reparații, ca urmare a deplasărilor violente din strâmtoare.2 Somn neliniștit (lb.latină – n. tr.).

77

document.doc

Împreună cu însoțitorii mei, am fost martorii unui spectacol straniu. Obturatoarele hublourilor din salon erau date la o parte, felinarul vasului nu era aprins. Era aproape întuneric, cerul era acoperit de nori groși, astfel că oceanul abia era luminat. Cercetam cu atenție starea apei în respectivele condiții, iar peștii mi se păreau niște umbre vagi, când „Nautilus” se trezi în plină lumină. La început am crezut că se aprinsese felinarul său, împrăștiindu-și lumina electrică în straturile lichide. Greșisem însă. Submarinul se găsea în mijlocul unui strat fluorescent, a cărui luminozitate se dovedea orbitoare din cauza întunericului din jur. Acest fenomen se datora nenumăratelor mici animale luminoase, ce-și amplificau sclipirea lunecând pe învelișul metalic al vasului. Părea un val de plumb topit scos din cuptorul unei turnătorii. Spre deosebire de razele liniștite ale luminii cu care fuseserăm obișnuiți, în lucirea aceea existau o putere stranie și multă mișcare! Lumina lor era vie! Mulțimea nenumărată era formată din infuzori pelagieni, de noctulice, adevărate globulețe de negură străvezie, având tentacule filiforme. Douăzeci și cinci de mii din acestea se cuprindeau în treizeci de centimetri cubi de apă. Lumina le era amplificată de strălucirea meduzelor, asteriilor, aureliilor și zoofitelor fosforescente. Am plutit câteva ore în zonă, în valurile pline de strălucire, admirând impunătoarele viețuitoare marine ce se jucau ca salamandrele în focul acela ce nu ardea pe nimeni. Pe 18 ianuarie, vasul se găsea la 105◦ longitudine și 15◦ latitudine meridională. Vremea era cumplită, marea agitată, vântul sufla tare dinspre est, iar barometrul cobora încontinuu de câteva zile. Totul prevestea o confruntare dură între elementele naturii. Eram pe platformă și căpitanul Nemo se plimba de la un capăt la altul al acesteia, fără a mă băga în seamă. Umbla liniștit, dar mai puțin decis ca altădată. Uneori se oprea, stătea cu brațele încrucișate la piept și se uita la mare. Ce observa el cu atâta atenție? Ne aflam la sute de mile de uscat. Taina s-a mai deslușit atunci când căpitanul Nemo a ordonat ca submarinul să-și mărească viteza, sporind rotația elicei. Secundul i-a atras iar atenția către ceva anume. Apoi, căpitanul Nemo și-a orientat ocheanul către un punct de la orizont. S-a uitat fix acolo. Mirat, mi-am adus și eu un ochean, pe care mi l-am potrivit cu atenție, sprijinindu-l de cabina felinarului ce ieșea în evidență în partea din față a platformei, astfel încât să pot vedea întreaga linie a orizontului. Nu-mi apropiasem încă ochiul de ocular, când instrumentul mi-a fost luat din mâini. Imediat m-am întors către persoana care făcuse asta. Căpitanul Nemo se afla în fața mea, însă chipul îi era de nerecunoscut. Se uita încruntat la mine, întunecat la față. Buzele ridicate lăsau să i se vadă jumătate din dinții care îi scrâșneau. Trupul său țeapăn, capul aplecat între umeri, fizionomia sa amenințătoare îi trădau ura intensă. Parcă împietrise în poziția aceea. Ocheanul îi căzuse din mână și se afla pe jos.

- Domnule Aronnax, îmi zise el pe ton de comandă, vă cer să vă îndepliniți una dintre promisiunile făcute față de mine.

- Care, căpitane?- Trebuie să vă lăsați închiși, dumneavoastră și tovarășii dumneavoastră, atât timp cât voi

vrea eu.- Pot să vă pun o întrebare?- Nu, domnule.

Conversația noastră se încheie astfel. Am coborât în cabina unde erau Ned Land și Conseil și le-am spus hotărârea căpitanului. Meșterul Land fu gata să plesnească de furie. Nu aveam însă timp pentru alte lămuriri. Patru oameni din echipaj stăteau la ușă. Ei ne-au condus în celula unde stătusem în prima noastră noapte la bordul lui „Nautilus”. Zadarnic încercă Ned Land să protesteze. Ușa i-a fost închisă în față. Acela era răspunsul.

78

document.doc

Mă gândeam adânc la diverse lucruri, când Ned Land m-a trezit la realitate, spunându-mi:- Iată! Ni s-a pregătit masa!

Nu se înșela. Ciudatul căpitan Nemo dăduse acel ordin, odată cu mărirea vitezei lui „Nautilus”. Nu aveam ce face, așa că ne-am așezat toți trei la masă. După ce am mâncat, lumina din celulă se stinse, rămânând în întuneric. Ned Land și Conseil au adormit destul de repede, după părerea mea. Oare ce le provocase nevoia de somn? Chiar atunci am simțit și eu o toropeală intensă. Voiam să-mi țin ochii deschiși, dar ei se închideau împotriva dorinței mele. Căzusem pradă halucinației chinuitoare. Firește că mâncarea conținuse somnifere. Căpitanului Nemo nu-i fusese de ajuns să ne închidă, voia să și dormim! În momentul acela am auzit cum se închideau panourile lui „Nautilus”. Se afla acesta, acum, într-o zonă liniștită a apelor? Mă luptam cu somnul, dar nu aveam șanse de câștig. Respirația îmi slăbea, capul mi se îngreuna și părea a se răci. O clipă mai târziu parcă paralizasem. Pleoapele grele mi-au acoperit privirea. Nu mai puteam vedea. Am căzut într-un somn adânc, halucinant. După ce viziunile acelea au dispărut, n-am mai simțit nimic.

CAPITOLUL 24 REGATUL CORALILOR

A doua zi m-am trezit cu capul limpede. Spre marea mea surpriză, mă găseam în camera

mea. Probabil că și prietenii mei fuseseră duși în cabinele lor, fără să știe, ca și mine. Nu aflasem ce se întâmplase în timpul nopții. Spre a lămuri misterul, contam pe întâmplările viitoare. Mi-am zis să plec din cameră. Eram liber sau tot prizonier? Liber cu totul. Am deschis ușa, apoi am urcat pe scara centrală. Panourile, închise în ajun, erau deschise acum. Am mers pe platformă, iar acolo erau Ned Land și Conseil. Nici ei nu știau nimic despre întâmplările din timpul nopții. Dormiseră adânc și nu aveau nicio amintire. Se miraseră când se treziseră în cabina lor. „Nautilus” era tăcut și misterios ca întotdeauna. Plutea printre valuri. La bord nimic nu părea schimbat. Ned Land scruta marea cu ochii săi pătrunzători. Era pustie. Canadianul nu văzu nimic la orizont, nici pânze, nici uscat. Briza sufla dinspre vest. Valurile, întețite de vânt, îi imprimau vasului un ruliu sensibil. După ce-și împrospătase aerul, submarinul coborî la o adâncime medie de cincisprezece metri, ca să poată reveni cu promptitudine la suprafață. Operațiunea respectivă fu exersată de mai multe ori, cum se obișnuise până atunci, în acea zi de 19 ianuarie. Secundul urcă apoi pe platformă și se rosti fraza cunoscută, în interiorul navei. Căpitaanul Nemo nu se ivi. Dintre cei de la bord, l-am văzut doar pe nepăsătorul stewart, care mă servi cu aceeași muțenie ca de obicei.

79

document.doc

Pe la ora două când eram în marea sală, clasificându-mi însemnările, intră căpitanul Nemo. L-am salutat. Mi-a întors salutul cu un semn abia perceptibil, dar nu mi-a zis nimic. Mi-am reînceput treaba, sperând că avea să-mi ofere mai multe explicații despre evenimentele din noaptea precedentă. N-a făcut-o. M-am uitat la el. Părea obosit, cu ochii încercănați de un somn neliniștit și foarte trist. Se plimba prin încăpere, se așeza și se ridica, lua o carte la întâmplare, o lăsa jos, se uita la instrumentele sale fără să-și facă însemnările obișnuite. Parcă nu putea sta locului. Se întoarse către mine și mă întrebă:

- Sunteți medic, domnule Aronnax? Nu mă așteptasem la o asemenea întrebare. L-am privit câteva clipe, fără să-i răspund.

- Sunteți medic?, repetă el. Mulți dintre colegii dumneavoastră au studii în medicină: Gratiolet, Moquin-Tandon și alții.

- Într-adevăr, am zis, sunt medic internist. Am lucrat câțiva ani, înainte de a intra la muzeu.- Bine, domnule.

Răspunsul meu îl satisfăcuse pe căpitanul Nemo. Neștiind unde voia să ajungă, așteptam alte întrebări de la el, spre a-i răspunde potrivit împrejurărilor.

- Domnule Aronnax, puteți să-l îngrijiți pe unul dintre oamenii mei?- Aveți un bolnav?- Da.- Sunt gata să vă urmez.- Veniți după mine.

Mărturisesc faptul că-mi bătea inima mai tare ca de obicei. Nu știu de ce, dar vedeam o anumită legătură între boala unuia din echipaj și evenimentele din ajun, iar misterul mă preocupa la fel de mult ca bolnavul. Căpitanul m-a condus în partea din spate a vasului „Nautilus”, într-o cabină de lângă postul marinarilor. Acolo, pe pat, stătea întins un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu figură energică, tipic anglo-saxonă. Capul lui bandajat în niște pânze însângerate se odihnea pe pernă. Am desfăcut pânzele, iar el nu s-a opus. Rana era îngrozitoare. Craniul desfăcut lăsa să se vadă creierul. Cheaguri de sânge se formaseră în masa aceea lichidă, de culoarea vinului. Era vorba de contuzie și de comoție cerebrală, totodată. Respirația bolnavului încetinise, câteva mișcări spasmodice îi chinuiau chipul. Flegmazia cerebrală era completă, atrăgând paralizia simțurilor și a mișcării. I-am luat pulsul. Era intermitent. Trupul începuse să i se răcească și vedeam cum moartea se apropia. Nu puteam să fac nimic pentru el. După ce l-am pansat iar pe nefericit, m-am întors iar către căpitanul Nemo.

- Cum a fost rănit?, l-am întrebat.- Ce importanță are?!, răspunse căpitanul. O izbitură a vasului „Nautilus” a rupt o pârghie

de la o mașină care l-a lovit pe omul acesta. Ce părere aveți? Am ezitat să mă pronunț.

- Puteți vorbi, îmi zise căpitanul. Omul acesta nu cunoaște franceza. Am privit ultima oară rănitul, apoi am spus:

- Acest om va muri peste câteva ore.- Nimic nu-l poate scăpa?- Nimic.

Căpitanul Nemo și-a încleștat pumnii și câteva lacrimi au lunecat din ochii lui. Nu credeam că el putea plânge. Câteva clipe l-am observat pe muribundul a cărui viață se retrăgea treptat. Paloarea sa era mai intensă în lumina electrică din jurul locului în care zăcea. Îi vedeam chipul ridat prematur, pe care poate că necazurile le provocaseră de multă vreme. Încercam să-i surprind secretul vieții sale în ultimele cuvinte ce-i scăpau din gură.

- Vă puteți retrage, domnule Aronnax, mi-a zis căpitanul.

80

document.doc

L-am lăsat în cabina muribundului. M-am dus în camera mea foarte mișcat de scena aceasta. Întreaga zi am fost chinuit de presentimente sinistre. Noaptea am dormit prost. Visele mi se întrerupeau frecvent. Mi se părea că auzeam suspine îndepărtate și parcă un cântec de înmormântare. Era o rugă pentru un mort, într-o limbă necunoscută mie? A doua zi dimineață am urcat pe punte. Căpitanul Nemo era acolo și a venit spre mine.

- Domnule profesor, m-a întrebat el, v-ar conveni să faceți o excursie submarină?- Cu tovarășii mei?- Dacă le place.- Suntem la ordinele dumneavoastră, căpitane,- Atunci îmbrăcați-vă costumele de scafandri.

Nimic despre muribund. Propunerea a fost primită bine de Ned Land și de Conseil. Era opt. La opt și jumătate eram îmbrăcați pentru noua plimbare și dotați cu aparate electrice de iluminat și de respirat. Ușa dublă fu deschisă. Împreună cu căpitanul Nemo și cu alți doisprezece oameni din echipaj, am pornit în adânc, la zece metri mai jos de solul tare pe care se odihnea „Nautilus”. O pantă ușoară cobora spre un fund de mare accidentat, aflat la cincisprezece brațe mai jos. Era cu totul diferit de cel pe care-l văzusem în Oceanul Pacific. Aici nu era deloc nisip fin, nici prerii submarine, nici păduri pelagiene. Am recunsocut de îndată regiunea minunată unde ne conducea căpitanul Nemo. Era Regatul de Corali. Printre zoofite, în clasa alcionarelor, se remarcă ordinul gorgoniilor, ce cuprinde trei grupe, gorgoniile, isidiile și coralii. Celei din urmă îi aparține coralul, substanță ciudată ce a fost catalogată, pe rând, în regnul mineral, vegetal și animal. Remediu pentru antici, bijuterie pentru cei moderni, abia în 1694 marsiliezul Peysonnel îl puse definitiv în rândul regnului animal. Coralul este o adunătură de animale mici îngrămădite pe un polipier de natură pietroasă și casantă. Acești polipi au un generator unic, luând naștere prin înmugurire, și posedă o existență proprie, participând totodată la viața comună. Este deci un fel de socialism natural. Cunosc ultimele lucrări despre acest bizar zoofit, care se mineralizează arborizându-se, conform observației naturaliștilor, și nimeni nu putea fi mai interesat ca mine de a vizita una dintre pădurile pietrificate pe care natura le-a plantat pe fundul mării. Am pornit aparatele Ruhmkorff. Am urmat un banc de corali în curs de formare, ce, cu timpul, avea să închidă acea zonă din Oceanul Indian. Drumul era străjuit pe margini de tufișuri încâlcite și de copăcei care acopereau micuțele flori stelate cu raze albe. Doar că, invers ca pe uscat, acești copăcei, fixați în rocile din sol, porneau de sus în jos. Lumina producea efecte încântătoare, jucându-se printre acele ramuri atât de viu colorate. Mi se părea că tuburile membranoase și cilindrice tremurau sub ondulările apelor. Mă tenta să le culeg corolele proaspete, ornate cu tentacule delicate, unele de abia desfăcute, altele abia mijind, în timp ce pești micuți, cu înotătoare rapide, treceau printre ele ca păsările. Întâmplarea mă pusese în prezența celor mai prețioase eșantioane ale acestui zoofit. Era un coral asemenea celui care se pescuiește în Mediterana, pe coastele Franței, Italiei și Berberiei. Pentru culoarea lor vie erau vânduți în comerț sub denumirea de „floarea sângelui” și “spuma sângelui”. Valorează până la cinci sute de franci kilogramul, iar în acel loc se găsea o comoară coralieră întreagă. Această materie prețioasă, adesea amestecată cu alți poliperi, forma ansamble compacte denumite „macciota”, pe care am remarcat admirabile specimene de coral roz. Curând însă tufișurile se răriră. Elementele unei arhitecturi fantastice se deschiseră în fața noastră. Căpitanul Nemo se angajă într-o galerie obscură, a cărei pantă lină ne-a dus la adâncimea de o sută de metri. Lumina farurilor noastre producea uneori efecte magice, surpinzând asperitățile rugoase ale acelor bolți naturale și ale elementelor ce atârnau ca niște lustre, pe care ea le aprindea.

81

document.doc

Printre copăceii coraliferi am observat și alți polipi nu mai puțin ciudați, melite, iriși cu ramificații articulate, apoi câteva tufe de coraline, unele verzi, altele roșii, pe care naturaliștii, după lungi discuții, le-au poziționat definitiv în regnul vegetal. Dar, cum remarca un gânditor, „poate că acolo este punctul adevărat în care viața se ridică în mod obscur din somnul pietrei, fără a se detașa încă prea mult de acest punct de plecare”. După două ore de mers, am ajuns la o adâncime de peste trei sute de metri, adică limita extremă la care coralul începe să se formeze. Acolo nu mai erau tufe izolate sau tufișuri modeste, ci se vedea o adevărată pădure, imensă, cu mari vegetații minerale, enormi arbori pietrificați, reuniți prin ghirlande ale acelor liane de mare, adevărate pietre sclipitoare, în diverse nuanțe. Umblam pe sub ramurile înalte ce abia se distingeau prin întunericul apei, în timp ce picioarele noastre călcau pe tubipore, meandrine, astree, cariofile ce formau un covor de flori, plin de strălucire. Ce spectacol indescriptibil! Vai, de ce nu ne puteam comunica senzațiile? De ce eram prizonieri sub acea mască de metal și de sticlă? De ce nu puteam vorbi unii cu alții? De ce să nu trăim viața acelor pești ce populează elementul lichid sau pe cea a amfibiilor care, timp de mai multe ore, pot parcurge, după cum vor, domeniul dublu al uscatului și al apei? Între timp, căpitanul Nemo se oprise. Ne-am suspendat și noi marșul. M-am întors și i-am văzut pe oameni formând un semicerc în jurul șefului lor. Uitându-mă mai atent, am văzut că patru dintre ei purtau pe umeri un obiect prelung. Ne aflam în centrul unei poieni vaste, înconjurate de arborii înalți ai pădurii submarine. Lămpile aduceau în acel spațiu un fel de luminozitate crepusculară ce alungea nemăsurat umbrele pe sol. La marginea poienii, obscuritatea redevenea profundă și nu se mai vedeau decât mici străluciri. Ned Land și Conseil erau lângă mine. Ne uitam și am înțeles că aveam să fim martorii unei scene ciudate. Observând solul, am văzut că era umflat în anumite puncte, iar regularitatea lor trăda mâna omului. În mijlocul poienii, pe un piedestal de piatră, se înălța o cruce de coral, care-și întindea brațele lungi, ce păreau făcute din sânge împietrit. La un semn al căpitanului Nemo, unul dintre oamenii lui înaintă spre cruce și începu să sape o groapă cu o cazma, scoasă de la centură. Am înțeles că acest teren era un cimitir. Groapa era un mormânt. Obiectul prelung era trupul celui mort în cursul nopții! În groapa făcută pe fundul inaccesibil al oceanului trebuia înhumat tovarășul lor. Niciodată n-am fost mai emoționat! Niciodată nu mi-au invadat creierul idei mai tulburătoare! Nu voiam să văd ceea ce priveam! În acest timp, mormântul era săpat încet. Peștii fugeau din ascunzătorile lor, speriați de zgomotul cazmalei. Groapa se mări și se adânci, încât să încapă în ea trupul celui mort. Au venit apoi oamenii ce duceau cadavrul. Trupul, îmbrăcat în giulgiu, fu coborât în mormântul său umed. Căpitanul Nemo, cu brațele încrucișate la piept, și prietenii celui dispărut îngenunchiară pentru rugăciune. Apoi groapa fu acoperită. După aceea, căpitanul Nemo și oamenii săi se ridicară, se apropiară de mormânt, îngenunchiară iar, ca să-și reia ultimul rămas bun. După aceea am plecat către submarin, pe sub bolta plantelor marine, urcând neîncetat. Se vedeau luminile de la bord. Cu ajutorul lor ne-am ghidat către „Nautilus”. La ora unu eram înapoi pe vas. M-am schimbat repede și am urcat pe platformă. Căpitanul Nemo a venit la mine. Văzându-l, i-am spus:

- Acest om a murit în timpul nopții, așa cum prevăzusem?- Da, domnule Aronnax, răspunse căpitanul Nemo.- Și el se odihnește lângă tovarășii săi, în acel cimitir de corali?

82

document.doc

- Da, uitat de toți, dar nu și de noi. Noi săpăm groapa și polipii au grijă s-o pecetluiască pentru vecie!

Capitanul își acoperi fața cu mâinile crispate, încercând să-și rețină plânsul, adăugând:- Acolo este liniștitul nostru cimitir, la câteva sute de picioare sub nivelul mării!- Morții dumneavoastră dorm liniștiți, căpitane, feriți de rechini!- Da, domnule, răspunse căpitanul Nemo, feriți de rechini și de oameni!

PARTEA A DOUA

83

document.doc

CAPITOLUL 1 OCEANUL INDIAN

Aici începe a doua parte a călătoriei pe sub mări. Prima s-a încheiat cu scena impresionantă

a cimitirului de corali ce mi-a lăsat în cuget o amintire profundă. Așadar, în sânul acestei mări imense, viața căpitanului Nemo se derula în totalitate și, până la mormânt, el avea să străbată neîncetat abisurile acelea. Acolo niciunul dintre monștrii oceanului nu avea să tulbure somnul celor de pe „Nautilus”, al acelor prieteni, legați unii de alții și după moarte, nu doar în viață. „Feriți de oameni”, spusese căpitanul Nemo. Exista mereu aceeași neîncredere totală în societatea omenească. Eu nu mă mulțumeam însă cu ipotezele care îi ajungeau lui Conseil. Bravul flăcău persista să vadă în comandantul lui „Nautilus” doar un savant necunoscut, ce disprețuia omenirea și căruia îi era indiferentă aceasta. Reprezenta pentru el și un geniu necunoscut care, decepționat de cele de pe pământ, se refugiase în acel mediu inaccesibil, unde instinctele sale se desfășurau în libertate. Dar, după mine, această ipoteză explica doar anumite laturi ale căpitanului Nemo. De fapt, misterul acestei ultime nopți în care fuseserăm înlănțuiți în temniță și în somn, precauția luată cu atâta violență de către căpitan de a-mi smulge luneta de la ochi, atunci când eram gata să explorez orizontul, rana mortală a acestui om cauzată de izbirea inexplicabilă a lui „Nautilus”, toate acestea mă împingeau pe o cale nouă, îmi spuneau că Nemo nu se mulțumea doar să fugă de oameni. Formidabilul său aparat nu îi servea numai la satisfacerea instinctelor sale de libertate, ci și a intereselor legate de nu știu ce represalii îngrozitoare. În acest moment este limpede pentru mine numai faptul că trebuie să mă limitez numai la a scrie ceea ce îmi dictează evenimentele. De fapt, nu ne leagă nimic de căpitanul Nemo. Știe că nu putem scăpa de pe „Nautilus”. Nu ne-am dat nici măcar cuvântul că vom rămâne prizonieri. Nu ne leagă niciun angajament de onoare. Suntem doar captivi, prizonieri deghizați sub numele de oaspeți. Totuși, Ned Land nu a renunțat la speranța de a-și redescoperi libertatea. Sigur că va profita de prima ocazie pe care i-o va scoate în cale întâmplarea. Voi face și eu ca el. Totuși, voi regreta într-un fel generozitatea căpitanului care ne-a lăsat să pătrundem misterele lui „Nautilus”. Trebuia să-l urăsc pe omul acesta sau să-l admir? Este o victimă sau un călău? Și, ca să fiu sincer, aș vrea, înainte de a-l părăsi pentru totdeauna, să închei acel tur al lumii submarine ale cărui începuturi au fost minunate. Aș vrea să observ întreaga gamă de minuni aflate în mările planetei. Aș vrea să văd ceea ce nimeni nu a văzut încă. Chiar dacă aș plăti cu viața această nestinsă dorință a mea de a ști. Ce am descoperit până acum? Nimic sau aproape nimic, căci nu parcursesem decât șase mii de leghe prin Pacific! Totuși, știu bine că „Nautilus” se apropie de pământuri locuite și că, dacă ni se oferă vreo șansă de scăpare, ar fi o cruzime să-mi sacrific tovarășii din pricina dorinței mele de cunoaștere. Va trebui să îi urmez, poate chiar să îi călăuzesc. Dar se va ivi vreodată ocazia aceasta? Omul forțat să stea închis o așteaptă, dar savantul nu o dorește.

84

document.doc

Pe 21 ianuarie 1868, la prânz, secundul veni să ia înălțimea soarelui. Am urcat pe plaformă, am aprins o țigară și am urmărit operațiunea. Eram sigur că omul acela nu pricepea franceza, căci am spus cu glas tare niște reflecții ce ar fi trebuit să îi smulgă măcar niște semne involuntare de atenție, dacă le-ar fi înțeles, însă el a rămas nepăsător și mut. În timp ce-și făcea observațiile cu akutorul sextantului, unul dintre mateloții de pe „Nautilus”, acel om viguros ce ne însoțise în timpul excursiei submarine de lângă Insula Crespo, veni să curețe geamurile felinarului. Am cercetat atunci instalația acelui aparat a cărui putere era amplificată de inelele lenticulare dispuse precum cele ale farurilor, și care îi mențineau lumina în plan util. Lampa electrică era concepută astfel încât să-și ofere întreaga putere de iluminare. Lumina ei se producea în vid, ceea ce-i asigura regularitate și intensitate. Acest vid economisea vârfurile de grafit între care se dezvoltă arcul electric, economie importantă pentru căpitanul Nemo, care n-ar fi putut să le înlocuiască prea ușor. Dar, în acele condiții, uzura lor era imperceptibilă. Pe când „Nautilus” se pregătea pentru drumul său submarin, am coborât în salon. Panourile se închiseseră. Ruta ne ducea direct către apus. Ne deplasam printre valurile Oceanului Indian, vast câmp lichid de cinci sute cincizeci de milioane de hectare, cu ape atât de transparente, încât amețești atunci când te apleci să le privești. „Nautilus” plutea, în general, între o sută și două sute de metri adâncime. Am mers astfel câteva zile. Oricărui altuia decât mie, care eram cuprins de o dragoste imensă față de mare, orele i s-ar fi părut lungi și monotone, dar, cu aceste plimbări zilnice pe platformă, unde aerul proaspăt al oceanului mă înviora, cu spectacolul oferit prin geamurile salonului de apele bogate, cu lecturarea cărților din bibliotecă și scrierea memoriilor mele, nu aveam timp să mă plictisesc. Eram destul de sănătoși. Regimul de la bord ne convenea. Nu mă prea interesau, ce-i drept, schimbările pe care voia să le facă Ned. De altfel, la acea temperatură constantă, nu ne temeam nici măcar de guturai. Acest madrepor dendrofilat, cunoscut în Provence drept „chimen de mare” și din care aveam destul la bord, ne oferea un amestec excelent împotriva tusei. În următoarele zile, am văzut o mulțime de păsări acvatice, palmipede și pescăruși. Unele au fost ucise cu îndemânare și pregătite într-un anumit fel, oferind un vânat de apă foarte bun. Printre marile zburătoare, dobândite de la mari distanțe, de pe toate continentele și care se odihnesc pe valuri când sunt obosite, am zărit albatroși magnifici, cu strigătul distonant, ca răgetul unui măgar, pasăre ce aparține ordinului longipene. Familia totipalmată era reprezentată de acele fregate rapide ce prindeau repede peștii de la suprafață, și de numeroși fetoni, cu pete roșii, de mărimea porumbeilor, cu penaj alb, nuanțat cu tenuri de roz, în contrast cu negrul aripilor lor. Plasele de pe „Nautilus” au scos tot felul de țestoase marine, cu dos bombat și carapace foarte tare. Aceste reptile, ce plonjează cu ușurință, pot să se mențină mult timp sub apă închizându-și supapa cărnoasă situată la orificiul extern al canalului lor nazal. Unele dintre acestea, când sunt prinse, dorm încă în carapacea lor, la adăpost de animalele marine. Carnea lor nu era strălucită, dar ouăle se dovedeau foarte bune. Peștii ne smulgeau neîncetat admirația, ori de câte ori le surprindeam prin panourile deschise secretele vieții lor acvatice. Am remarcat mai multe specii pe care nu le observasem până atunci. Voi aminti în principal ostracionii specifici Mării Roșii, Mării Indiei și acelei părți din ocean ce udă coastele Americii echinoxiale. Acești pești, ca și țestoasele, acei tatuu, ursinele, crustaceele sunt protejați de o cuirasă ce nu este nici cretacee, nici pietroasă, ci osoasă. Când are forma unui triunghi solid, când a unui dreptunghi solid. Printre cei triunghiulari, am notat unii cu o lungime de jumătate de decimetru, cu carnea salubră și gust excelent, maronii la coadă, cu înotătoare galbenă și a căror aclimatizare o recomand și în apele dulci, în care, de altfel, un mare număr de pești se adaptează ușor.

85

document.doc

Voi aminti și ostracionii dreptunghiulari, având pe spate tuberculi groși, ostracioni pătați cu alb pe partea inferioară a trupului, care se domesticesc precum păsările. Trigonii au ace formate pe prelungirea crustei lor osoase. Grohăitul lor neobișnuit le-a adus denumirea de „porci de mare”. Dromaderii au cocoașe mari, în formă de con și carnea tare. Din notițele ținute de Conseil remarc peștii din genul tetrodon, specifici acestor mări, având spatele roșu, burta albă, ce se disting prin trei rânduri longitudinale de filamente. Cei electrici, lungi de șapte degete, au culori mai vii. Printre eșantioanele altor genuri, ovoidele asemănătoare unui ou maroniu spre negru, împodobite cu panglici albe, fără cozi, diodonii, adevărați porci spinoși ai mării, dotați cu ace și putând să se umfle ca să formeze o pilotă plină de ghimpi, caii de mare, obișnuiți prin toate mările, pegașii zburători, cu bot alungit, ale căror înotătoare pectorale, întinse și dispuse sub formă de aripi, dacă nu le permit să zboare, îi lasă măcar să planeze prin aer, porumbeii spatulați, cu coada acoperită de numeroase inele solzoase, macrognații, pești lungi de douăzeci și cinci de centimetri, ce strălucesc în culori agreabile, caliomorele palide, cu cap rugos, delicioasele velifere, ce-și pot ridica înotătoarele ca niște pânze spre a fi duse de vânt, tricoptere, cu aripi formate din filamente etc. În al optzeci și nouălea gen de pești clasați de Lacepede, ce aparțin celei de-a doua subclase de osoși, caracterizați de un opercul și o membrană branhială, aș remarca scorpia de mare, având ace pe cap și o singură înotătoare dorsală, animale fără solzișori, comform subgenului de care aparțin. Al doilea subgen ne-a oferit eșantioane de didactile lungi de trei, patru centimetri, având un aspect fantastic al capului. Cât despre primul subgen, ne-a furnizat mai multe specimene ale acelui pește bizar, pe drept numit “broască de mare”, cu cap impunător, când prezentând sinusuri profunde, când plin de protuberanțe. Are ace și tuberculi ce par neregulați și hidoși. Trupul și coada prezintă calozitate. Înțepăturile sale fac răni periculoase. Este respingător, chiar oribil. Între 21 și 23 ianuarie, „Nautilus” străbătu două sute cincizeci de leghe pe zi, adică cinci sute patruzeci de mile sau douăzeci și două de mile pe oră. Dacă în trecerea noastră recunoșteam diversele varietăți de pești, se datora faptului că erau atrași de strălucirea noastră electrică și căutau să ne însoțească. Majoritatea, din cauza vitezei noastre, rămâneau în urmă, însă unii reușeau să se mențină la nivelul nostru, o vreme. Pe 24 dimineața, ne aflam la 12◦5’ latitudine sudică și 94◦33’ longitudine, lângă Insula Keeling, ridicătură madreporică plină de cocotieri magnifici. A fost vizitată de domnul Darwin și de căpitanul Fitz-Roy. Vasul nostru a trecut însă pe lângă această insulă pustie. Dragele aduseră numeroase eșantioane de polipi și de echinoderme, dar și curiozități din încrengătura moluștelor. Unele produse valoroase din specia dofinule măriră comoara căpitanului Nemo, exemplare cărora le-am adăugat o astree punctiferă, un fel de polip parazit, adesea fixat sub o cochilie. După ce insula dispăru în depărtare, ruta se schimbă spre nord-vest, către extremitatea peninsulei indiene.

- Pământuri civilizate, îmi zise în acea zi Ned Land. Mai bine decât insule ca Papua, în care sunt mai mulți sălbatici decât capre. Aici sunt drumuri, căi ferate, orașe englezești, franțuzești și indiene, domnule profesor. Nu străbați cinci mile fără să dai de un compatriot. N-ar fi timpul să-i mulțumim pentru politețe căpitanului Nemo?

- Nu, Ned, nu, i-am răspuns cu hotărâre. „Nautilus” se apropie de continente locuite. Revine în Europa. Odată ajunși în mările noastre, vom vedea ce ne sfătuiește prudența să facem. Căpitanul Nemo nu o să ne dea voie să vânăm pe coastele Malabarului sau Coromandelului ca în pădurile din Noua Guinee.

- Nu ne putem lipsi de voia lui? Nu i-am răapuns canadianului. Nu voiam să mai discut. De fapt, voiam să profit până la capăt de soarta ce mă aruncase pe „Nautilus”.

86

document.doc

După Insula Keeling, mersul ni s-a încetinit. Ruta ne era capricioasă și ne ducea uneori la mare adâncime. S-au folosit de mai multe ori planurile înclinate pe care pârghiile din interior le puteau plasa oblic față de linia de plutire. Am ajuns astfel până la doi, trei kilometri, dar n-am verificat niciodată fundul mării indiene pe care sondele de treisprezece mii de metri nu l-au putut atinge. Cât despre temperatura din straturile inferioare, termometrul indica invariabil patru grade cu plus. Observam doar că în pânzele superficiale apa era mai rece în adânc decât în largul mării. Pe 25 ianuarie, oceanul fiind pustiu, „Nautilus” a plutit la suprafață, lovind valurile cu elicea sa, făcând să sară apa foarte sus. În acele condiții, nu părea el un cetaceu gigantic? Am petrecut trei sferturi din acea zi pe platformă. Priveam marea. Nimic la orozont. Pe la patru după-amiaza, un steamer lung se deplasa către vest. L-am zărit o clipă. El nu-l putea observa pe „Nautilus”, aflat puțin deasupra apei. Cred că vasul acela aparținea companiei peninsulare ce face itinerariul între Insula Ceylon și Sydney, între Capul Regele George și Melbourne. Seara, spre ora cinci, Conseil și cu mine am văzut un spectacol ciudat. Există un animal încântător, a cărui întâlnire, după cum spun bătrânii, prevestește noroc. Aristotel, Ateneu, Pliniu, Opianus îi studiaseră gesturile și epuizaseră întreaga poetică a savanților Greciei și Italiei în privința sa. Îl numeau „Nautilus” sau „Pompylius”. După știința modernă, această moluscă este cunoscută sub numele de argonaut. Cine l-ar fi consultat pe Conseil ar fi aflat că încrengătura moluștelor se divide în cinci clase. Prima, cea a cefalopodelor, cu exponenți când cu testacee, când nu, cuprinde două familii, cea a dibranhiatelor și a tetrabranhiatelor, care se disting prin numărul lor de branhii. Familia dibranhiatelor cuprinde trei genuri: argonautul, calmarul și sepia. Familia tetrabranhiatelor are unul singur, nautilul. Dacă după această nomenclatură un spirit rebel ar fi confundat argonautul, care este acetabutifer, adică purtător de ventuze, cu nautilul, care este tentaculifer, adică are tentacule, n-ar fi putut fi iertat. Tocmai atunci o ceată de argonauți călătorea la suprafața oceanului. Puteam număra câteva sute. Aparțineau unei specii de argonauți tuberculați, specifică mărilor Indiei. Aceste moluște elegante se mișcau înapoi cu akutorul tubului lor locomotor, aruncând prin el apa aspirată. Din cele opt tentacule ale lor, șase lungi și subțiri pluteau pe apă, în timp ce alte două rotunjite, ca niște palme, se întindeau în vânt ca niște pânze ușoare. Le vedeam perfect cochilia în formă de spirală pe care Cuvier o compară cu o șalupă elegantă. Într-adevăr, găoacea poartă, ca o navă, animalul care a secretat-o, fără ca acesta să stea lipit de ea.

- Argonautul își poate părăsi cochilia, i-am zis lui Conseil, dar nu o face niciodată.- La fel și căpitanul Nemo, răspunse el. De aceea mai bine își denumea vasul „Argonautul”.

Timp de o oră, „Nautilus” a plutit în mijlocul acestei trupe de moluște. Nu știu ce spaimă le-a cuprins apoi deodată. Ca la un semnal, pânzele au fost subit retrase, brațele la fel, trupurile s-au contractat, cochiliile s-au răsturmat, schimbându-și centrul de greutate și toată flota a dispărut în valuri. Niciodată navele unei escadrile n-au manevrat mai bine împreună. Chiar atunci se lăsă noaptea. Valurile, destul de liniștite, se prelingeau pe lângă „Nautilus”. A doua zi, pe 26 ianuarie, am trecut Ecuatorul pe la al optzeci și doilea meridian și am intrat în Emisfera Boreală. În acea zi ne-a însoțit un banc de rechini cu spini, pești de pradă care trăiesc în aceste mări, făcându-le primejdioase. Erau rechini Philipps, cu spate maroniu și burtă albă, înarmați cu unsprezece rânduri de dinți, rechini cu gât pătat, cu o pată neagră, încercuită cu alb, care seamănă cu un ochi, rechini Izabela, cu bot rotunjit, pistruiat cu puncte negre. Adesea, animalele se izbeau de geamurile salonului cu o furie care mă înspăimânta. În clipele acelea, Ned Land nu se mai stăpânea. Voia să urce la suprafață și să-i străpungă pe monștri, mai ales pe rechini, cu gura plină de dinți dispuși ca un mozaic și pe uriașii rechini tigru, lungi de cinci metri, care-l provocau cu o insistență unică. Dar curând „Nautilus” și-a mărit viteza, lăsându-i rapid în urmă.

87

document.doc

Pe 27 ianuarie, la intrarea în vastul Golf Bengal, am întâlnit multe cadavre care pluteau la suprafața apelor. Erau morții orașelor indiene, duși de fkuviul Gange până în largul mării și pe care vulturii nu-i terminaseră de sfâșiat. Rechinii nu întârziaseră să le dea ajutor. Pe la ora șapte seara, „Nautilus” urcase la suprafață și naviga pe o mare de lapte. Cât se vedea în zare, oceanul părea numai lapte. Era oare efectul razelor de lună? Nu, căci luna nu se ridicase încă. Deși cerul era luminat de razele astrului, părea negru pe lângă albeața apelor. Neputând să-și creadă ochilor, Conseil mă întrebă care sunt cauzele acelui fenomen extraordinar. Din fericire, știam ce să-i răspund.

- Este ceea ce se numește o mare de lapte, i-am zis, o vastă întindere de ape albe, ce se vede frecvent pe coasta din Amboine ca și prin aceste locuri.

- Dar, întrebă Conseil, domnul ar putea să-mi spună cauzele care produc un asemenea fenomen, căci apa doar nu s-a schimbat în lapte!

- Nu, Conseil, această albeață care te juimește se datorează prezenței a miliarde de viețuitoare infuzorii, un fel de viermișori luminoși, cu o înfățișare gelatinoasă și incoloră, de grosimea unui fir de păr și o lungime ce nu depășește o cincime de milimetru. Acești viermișori se află pe o întindere de mai multe leghe.

- De mai multe leghe!- Da, flăcăule. Nu căuta să le afli numărul. Nu-l vei ști niciodată, căci unii navigatori au

umblat pe asemenea mări de lapte mai mult de patruzeci de mile. Nu știu dacă el a ținut cont de recomandarea mea, dar a căzut pe gânduri, căutând să evalueze câți infuzori de o cincime de milimetru ar încăpea în cele patruzeci de mile pătrate. Eu am continuat să cercetez fenomenul. Timp de mai multe ore „Nautilus” brăzdă cu pintenul său valurile albe și am remarcat că luneca fără zgomot peste acea apă, iar spre miezul nopții marea și-a recăpătat culoarea ei obișnuită, dar în urma noastră, până la orizont, cerul reflecta albeața apelor și păru multă vreme impregnat de lucirile nedefinite ale Aurorii Boreale.

CAPITOLUL 2 O NOUĂ PROPUNERE A CĂPITANULUI NEMO

Pe 28 ianuarie, „Nautilus” a revenit, la amiază, la suprafața apei, la 9 ◦4’ latitudine nordică.

Uscatul se vedea la opt mile de el, spre vest. Am observat mai întâi o aglomerație de munți, înalți de cam două mii de picioare, cu forme capricios modelate. După ce am stabilit poziția, am intrat în salon și când am cercetat harta, am înțeles că ne aflam în fața Insulei Ceylon, care este perla peninsulei indiene în partea inferioară. Mă duceam să caut în bibliotecă o carte despre această insulă, una dintre cele mai fertile de pe glob. Am găsit volumul lui H.C. Sirr esq., intitulat „Ceylon and the Cingalese”. Reîntors în salon, am notat mai întâi relevmentul Ceylonului, căreia în Antichitate i se dăduseră diverse denumiri. Poziția sa era între 5◦55’ și 9◦49’ latitudine nordică și 79◦42’ și 82◦4’ longitudine estică față de meridianul Greenwich. Avea o lungime de șaptezeci și cinci de mile, o lățime de maximum o sută cincizeci de mile, circumferința de nouă sute de mile, suprafața de douăzeci și patru de mii patru sute patruzeci și opt de mile pătrate, adică puțin inferioară celei a Irlandei.

88

document.doc

Căpitanul Nemo și secundul său intrară în sală, apoi, uitându-se pe hartă și întorcându-se către mine, primul spuse:

- Insula Ceylon este renumită pentru pescuitul perlelor. V-ar face plăcere, domnule profesor Aronnax, să vizitați una dintre pescăriile ei?

- Firește, căpitane.- Bine, foarte bine. Numai că vom vedea pescăriile, nu și pescarii. Exploatarea anuală n-a

început încă. Dar ce mai contează! Voi îndrepta vasul spre Golful Manaar, unde vom ajunge în timpul nopții.

Căpitanul îi spuse câteva cuvinte secundului, care ieși. „Nautilus” se scufundă apoi la treizeci de picioare sub apă. Cu harta în mână, căutam Golful Manaar. L-am găsit pe a noua paralelă, pe coasta nord-vestică a Ceylonului, lângă insulița cu același nume. Ca să ajungem la el, trebuia să străbatem tot țărmul occidental al Ceylonului.

- Domnule profesor, mi-a zis căpitanul Nemo, se pescuiesc perle în Golful Bengal, în mările Indiei, în mările Chinei și Japoniei, în cele din sudul Americii, în Golful Panama, în Golful Californiei; dar în Ceylon activitatea aceasta duce la rezultatele cele mai frumoase. Vom ajunge însă cam devreme. Pescarii se adună abia în martie în Golful Manaar și acolo, timp de treizeci de zile, trei sute de corăbii sunt prezente pentru exploatarea comorilor mării. Fiecare navă are zece vâslași și zece pescari. Aceștia, divizați în două grupe, coboară alternativ la o adâncime de doisprezece metri, cu ajutorul unui pietroi pe care-l țin între picioare și cu o coardă legată de navă.

- Se mai folosește încă mijlocul acesta primitiv?- Desigur, răspunse el, deși pescăriile le aparțin englezilor, poporul cel mai industrializat de

pe glob, cărora le-au fost cedate încă din 1802, prin Tratatul de la Amiens.- Costumul de scafandru folosit de dumneavoastră ar fi de mare utilitate într-o asemenea

operațiune.- Bineînțeles, căci bieții pescari nu pot rămâne sub apă mult timp. Englezul Perceval, care a

călătorit în Ceylon, vorbește de un cafru care a stat cinci minute sub apă, dar nu prea cred. Știu că unii scufundători rezistă cincizeci și șapte de secunde, iar cei foarte buni, optzeci și șapte. Totuși, sunt rari. Când revin la suprafață le curge sânge din nas și din urechi. În medie, pescarii rezistă sub apă treizeci de secunde, timp în care se grăbesc să strângă într-o plasă mică toate stridiile cu perle, pe care le smulg. Acești pescari nu trăiesc mult, vederea lor slăbește, le apar răni pe trup, fac apoplexie pe fundul mării.

- Da, este o meserie tristă, care satisface unele capricii. Dar ce cantitate de stridii poate pescui o navă pe zi?

- Între patruzeci și cincizeci de mii de bucăți. În 1814, guvernatorul englez a trimis pescarii să lucreze pentru el. După douăzeci de zile, au adus șaptezeci și șase de milioane de stridii.

- Cel puțin sunt bine plătiți?- Nu, domnule Aronnax. În Panama câștigă un dolar pe săptămână. Adesea iau un sol pe o

scoică cu perlă. Și astea sunt rare!- Un sol pentru săracii care-și îmbogățesc stăpânii! Este pur și simplu odios.- Deci, domnule profesor, veți vizita bancul Manaar cu prietenii dumneavoastră, iar dacă se

află vreun pescar pe-acolo, îl vom vedea operând.- Perfect, căpitane.- Spuneți, domnule Aronnax, vă este teamă de rechini?- De rechini?

Întrebarea mi se păru fără rost.- Ei, bine?- Vă mărturisesc, căpitane, că încă nu sunt prea obișnuit cu acest fel de pești.

89

document.doc

- Noi ne-am învățat cu ei, cu timpul o să vă obișnuiți și dumneavoastră. De altfel, vom fi înarmați. Poate vom vâna în drumul nostru unul dintre aceste specimene. Este o vânătoare interesantă. Așadar, pe mâine dis-de-dimineață, domnule profesor.

Căpitanul ieși din sală pe acel ton degajat. Când ești invitat să prin munții elvețieni, spui: ”Foarte bine, mâine voi vâna urși”. Când ești invitat să vânezi lei prin câmpia Atlasului sau tigri prin jungla din India, zici: ”Ce bine că vom vâna lei sau tigri!”. Dar când ești invitat să vânezi rechini în elementul lor natural, cred că îți trebuie puțin timp ca să meditezi asupra acelei propuneri. Mi-am șters cu mâna sudoarea rece de pe frunte. „Ia să vedem. Să nu ne grăbim. Să vânezi lutrii prin pădurile submarine, precum cea de lângă Insula Crespo, mai merge, dar să alergi pe fundul mării, ca să dai de rechini cu spini, e altceva! Știu bine că în unele locuri, precum Insulele Andaman, negrii nu ezită să atace rechinii cu un cuțit într-o mână și o plasă în cealaltă, dar mulți dintre ei nu se mai întorc vii! Dacă aș fi un negru, poate n-aș ezita”, mi-am zis. Mă gândeam la rechini, la gura lor cu rânduri de dinți care sunt în stare să despice un om în două. Simțeam deja o durere pe la șale. Nu-mi venea bine nici felul degajat în care căpitanul îmi făcuse invitația. De parcă am fi prins o vulpe pe sub copaci! “Va veni Conseil și voi scăpa de obligația de a-l însoți pe căpitan”, mi-am zis. Nu mă prea bazam pe înțelepciunea lui Ned Land. Pe el îl atrăgeau pericolele. Tocmai atunci intrară Conseil și canadianul, liniștiți, chiar bucuroși. Ei nu știau ce-i așteaptă.

- Dumnezeule, zise Ned Land, căpitanul Nemo ne-a făcut o propunere care ne-a mers la inimă!

- Aha, deci știți, am spus eu.- Dacă domnul nu se supără, răspunse Conseil, comandantul lui „Nautilus” ne-a invitat să

vizităm mâine împreună cu dumneavoastră, frumoasele pescării din Ceylon. În vremea aceasta s-a purtat ca un domn.

- Nu v-a mai spus nimic?- Nimic.- Deci nu v-a amintit și de...- Nu, domnule naturalist. Veniți cu noi, nu?- Sigur... Văd c-a început să vă placă, meștere Land.- Da! E ciudat.- Primejdios, poate!, am zis eu.- O simplă excursie pe un banc de stridii, cum poate fi primejdioasă!, răspunse Ned Land.

Firește, căpitanul Nemo nu le mai spusese de rechini. Eu îi priveam îngrijorat, de parcă le lipsea deja un membru. Să-i previn? Firește, dar cum?

- Domnule, mi-a zis Conseil, vreți să ne dați câteva lămuriri despre pescuitul perlelor?- Despre pescuit sau despre incidentele sale?- Despre pescuit, răspunse canadianul. Înainte de a merge pe teren, este bine să

cunoaștem...- Stați jos, amicii mei, și vă voi spune tot ce știu de la englezul Sirr.

Ned și Conseil au luat loc pe divan și canadianul spuse:- Domnule, ce-i aia o perlă?- Bunul meu Ned, am răspuns eu, pentru poeți este o lacrimă a mării, pentru orientali este o

picătură de rouă solidificată, pentru dame este o bijuterie de formă alungită, strălucitoare, de purtat pe deget, la gât sau la ureche, pentru chimist este un amestec de fosfat și de carbonat de var, cu puțină gelatină, iar pentru naturaliști este o simplă secreție bolnăvicioasă a organului care produce sideful la unele bivalve.

- Încrengătura moluștelor, zise Conseil, clasa acefalee, ordinul testacee.

90

document.doc

- Exact, domnule savant Conseil. Printre aceste testacee sunt unele, urechea de mare, tridacneea și altele, care secretă sideful, adică o substanță albăstruie, albastră, violetă sau albă, ce le acoperă interiorul valvelor și pot produce perlele.

- Și scoicile?, întrebă canadianul.- Da, cele de pe anumite râuri din Scoția, din Țara Galilor, din Irlanda, Saxonia, Boemia,

Franța.- Bun. Vom avea grijă de acum încolo, replică harponierul.- Dar molusca de la care ni se dă perla este prin excelență stridia perlieră, denumită

Meleagrina margaritifera. Perla nu este decât o secreție de sidef, de formă sferică. Aceasta aderă la cochilia stridiei, fie se încrustează în pliurile animalului. Aderă la valve. De carne nu se prinde. Are însă un nod ca un corp mic și dur, fie un ovul steril, fie un fir de nisip, în jurul căruia se depune materia sidefie în câțiva ani, succesiv și în straturi subțiri și concentrice.

- Într-o singură stridie se găsesc mai multe perle?, întrebă Conseil.- Da, băiete. Unele pintadine formează un adevărat depozit. Se zice că într-o asemenea

scoică s-au găsit peste o sută cincizeci de rechini.- O sută cincizeci de rechini!, izbucni Ned Land.- Rechini am zis? Scuzați-mă, de perle!- Care sunt mijloacele prin care se extrag aceste perle?, întrebă Conseil.- Când perlele sunt lipite de valve, pescarii le smulg cu cleștele. Dar cel mai des pintadinele

sunt întinse pe rogojini la mal. Acestea mor în aer liber și, peste zece zile, sunt în stare de putrefacție. Atunci le bagă în niște rezervoare cu apă de mare, le deschid și le spală. Se despart mai întâi plăcile de sidef cunoscute în comerț sub denumirea de veritabilă argintie, bastard alb și bastard negru, care se vând în lăzi de o sută douăzeci și cinci până la o sută cincizeci de kilograme. Apoi se scoate parenchimul stridiei, se fierbe și se trece prin sită pentru ca să se extragă și cele mai mici perle.

- Prețul perlelor depinde de mărimea lor?, întrebă Conseil.- Nu doar de mărimea lor, ci și de forma lor, de culoare, de strălucire. Cele mai frumoase

sunt cele denumite virgine. Se formează izolat, în țesutul moluștei. Sunt albe, adesea opace, uneori cu o transparență opalină. De obicei sunt sferice sau piriforme. Cele sferice formează brățări, piriformele – cercei. Fiind mai prețioase, se vând la bucată. Celelalte perle aderă la cochilie. Neregulate fiind, se vând la greutate. În ordinul inferior se clasează perlele mici, cunoscute drept semințe. Se folosesc mai ales pentru executarea de broderii pe ornamentele din biserici.

- Dar această muncă ce constă în a despărți perlele după mărime trebuie să fie foarte migăloasă și grea, zise canadianul.

- Nu, prietene. Aceasta se face cu ajutorul a unsprezece site cu un anumit număr de găuri. Perlele ce rămân în dispozitivul ce numără de la douăzeci la optzeci de găuri, sunt de prim ordin. Cele care nu ies prin orificiile celor o sută și opt sute de găuri sunt de ordinul al doilea. Perlele pentru care se folosesc dispozitive cu nouă sute până la o mie de găuri sunt semințe.

- Ingenios. Văd că împărțirea și clasarea perlelor se face în mod mecanic. Poate să ne spună domnul cât se câștigă din exploatarea unui banc de stridii cu perle?, întrebă Conseil.

- Dacă ne luăm după ce spune Sirr, pescăriile din Ceylon aduc anual suma de trei milioane de rechini.

- De franci!, spuse Conseil.- Da, de franci. Trei milioane. Dar pescăriile nu mai câștigă ca pe vremuri. Pescăriile

americane, pe vremea lui Carol Quintul, produceau patru milioane de franci, iar acum numai două treimi din această sumă. În medie, cam nouă milioane de franci este randamentul general al unei exploatări de perle.

91

document.doc

- Iar perlele valoroase sunt foarte scumpe?, întrebă Conseil.- Da, flăcăule. Se spune că Cezar i-a oferit Serviliei o perlă de douăzeci de mii de franci, în

banii noștri.- Am auzit că o doamnă din antichitate bea perle cu oțet, zise Ned Land.- Cleopatra, replică servitorul meu.- Cred că nu era ceva bun, adăugă Ned Land.- Detestabil, prietene, replică servitorul meu. Dar un păhărel de oțet care costă un milion și

jumătate de franci, este ceva!- Regret că nu m-am însurat cu doamna asta, zise canadianul.- Ned Land soțul Cleopatrei!, se miră Conseil.- Era să mă însor, Conseil, zise cu seriozitate canadianul. Nu e vina mea că treaba n-a mers.

Eu i-am cumpărat logodnicei mele Kat Tander un șirag de perle pe care n-am dat decât un dolar și jumătate. Cu toate astea, s-a măritat cu altul. Să mă creadă domnul profesor când spun că perlele ce-l compuneau n-ar trece niciodată prin sita cu douăzeci de găuri.

- Bunul meu Ned, am răspuns râzând, acelea erau perle artificiale, niște globulețe din sticlă, având în interior o anumită esență orientală, care este foarte ieftină.

- De asta s-a măritat ea cu altul!, concluzionă canadianul.- N-am auzit însă niciun rege care să fi avut o perlă precum cea a căpitanului Nemo, le-am

zis eu.- E vorba de asta, spuse Conseil, arătând magnifica bijuterie închisă sub vitrină.- Cred că are o valoare de două milioane de...- Franci!, strigă Conseil.- Da, de franci, am zis eu. Nu l-a costat pe căpitan decât efortul de a o culege.- Ehei!, strigă Ned Land, cine zice că măine, în timpul plimbării noastre, nu vom da de una

la fel?- Ei și?, zise Conseil.- Cum, ei și?- La ce ne-ar ajuta milioanele la bordul lui „Nautilus”?- La bord nu, zise Ned Land, dar... altundeva.- Altundeva da, replică servitorul meu.- De fapt, meșterul Land are dreptate, am spus eu. Dacă vom duce în Europa sau în

America o perlă de câteva milioane, poveștile cu aventurile noastre vor căpăta o mare greutate.

- Cred, zise canadianul.- Dar pescuitul perlelor este primejdios?, întrebă Conseil.- Nu, am răspuns. Mai ales dacă ești precaut.- Care sunt riscurile meseriei?, întrebă Ned Land. Să înghiți niște apă?- Cum spui tu, Ned, i-am zis, încercând să par la fel de destins ca și căpitanul Nemo. Ți-e

teamă de rechini?, am spus.- Mie?, răspunse canadianul. Sunt harponier de profesie. Meseria mea e să râd de acești

pești!- Nu-i vorba de asta, ci de a-i pescui și a-i ridica pe punte, de a le tăia cozile cu toporul, de

a le despica burțile și a le scoate inimile.- Deci e vorba de... ?- Exact.- În apă?- În apă.- Pe cuvântul neu, cu un harpon bun, acești rechini sunt foarte stângaci. Trebuie să se

întoarcă pe burtă când vor să înșface pe cineva și în clipa aceea... Vorbele lui mă înfiorară.

92

document.doc

- Ce zici despre asta, Conseil?, l-am întrebat.- Voi fi sincer cu domnul.- Foarte bine.- Dacă domnului nu îi este frică de rechini, atunci nu mă tem nici eu, servitorul lui fidel, să

îi înfrunt alături de dumnealui.

CAPITOLUL 3 O PERLĂ DE ZECE MILIOANE

Se înnoptase. M-am culcat. Am dormit destul de prost. Rechinii aveau un rol însemnat în

visele mele. Mi se părea justă și injustă în același timp etimologia potrivit căreia rechin provine din recviem. A doua zi, la patru dimineața, m-a trezit servitorul de la bord al căpitanului Nemo. M-am îmbrăcat și am trecut în sală. Acolo mă aștepta căpitanul Nemo.

- Domnule Aronnax, sunteți gata de plecare?, mi-a zis el.- Sunt gata.- Vă rog să mă urmați.- Și tovarășii mei?- Sunt gata. Ne așteaptă.- Îmbrăcăm acum costumele de scafandru?, am întrebat eu.- Încă nu. „Nautilus” nu s-a apropiat prea mult de aceste coaste, așa că suntem în largul

bancului Manaar, dar barca ne va duce în locul exact de scufundare și vom câștiga astfel mult timp. Va transporta și echipamentul nostru de plonjare, și armele.

Căpitanul Nemo m-a condus spre scara care dădea pe platformă. Acolo erau Ned și Conseil. Cinci marinari de pe „Nautilus” ne așteptau în ambarcațiune, cu vâslele în mână. Era încă întuneric. Norii groși acopereau cerul și nu lăsau să se vadă decât arareori stelele. M-am uitat spre uscat, dar n-am văzut mare lucru spre sud-vest și nord-est. „Nautilus” străbătuse în timpul nopții zona din jurul coastei occidentale a Ceylon-ului și se afla la vest de golful format de uscat și Insula Manaar. Acolo, sub apele întunecate, se întindea bancul scoicilor cu perle, pe o lungime de peste douăzeci de mile. Am luat loc în ambarcațiune și ne-am îndreptat spre sud. Căpitanul era la cârmă, iar cei patru marinari la vâsle. Barca porni spre sud. Înotătorii nu se grăbeau. Nu se vâslea prea repede. Picăturile de apă săreau în jurul nostru. Ambarcațiunea avea și o ușoară mișcare de ruliu, datorată valurilor venite dinspre larg. Tăceam. La ce se gândea oare căpitanul Nemo? Poate că la țărmul ce se apropia. Canadianul îl considera, firește, prea îndepărtat. Cât despre Conseil, el era doar curios. Pe la cinci și jumătate se iviră zorii. Se zărea și coasta. Destul de plată spre est, se ridica puțin către sud. Mai aveam cinci mile, iar ceața acoperea restul detaliilor. Nicio barcă, niciun scufundător. Era o liniște profundă în zona pescuitorilor de perle. Sosisem cu o lună mai devreme acolo.

93

document.doc

Pe la ora șase se lumină dintr-odată, cu repeziciunea specifică tropicelor. Căpitanul Nemo se sculase în picioare și observa marea. La un semn de-al său fu aruncată ancora. Fundul era la un metru. Acolo bancul era cel mai sus.

- Iată-ne ajunși, domnule Aronnax, zise căpitanul. Vedeți acest golfuleț? Aici se vor aduna peste o lună numeroase corăbii ale pescuitorilor de perle. Acum vom îmbrăca hainele de scafandru și vom începe plimbarea.

N-am răspuns nimic, ci, uitându-mă la valurile suspecte, ajutat de mateloți, mi-am pus costumul. Căpitanul Nemo și tovarășii mei s-au îmbrăcat și ei, dar restul celor de pe „Nautilus” nu. După ce ne-am pus hainele din cauciuc, ni s-au prins aparatele de respirat, însă lămpile Ruhmkorff nu.

- Ne sunt inutile, mi-a zis Nemo. Nu vom merge în adânc și nu este prudent să avem lămpi electrice la noi, ca să nu fie atrași rechinii de lumina lor.

Ned și Conseil își puseseră deja căștile metalice. Nu se mai putea vorbi cu ei. L-am întrebat pe căpitanul Nemo dacă nu ne luam și puștile.

- N-are rost, mi-a răspuns el. Un tăiș bun e mai sigur decât glonțul. Luați-l pe acesta și puneți-l la brâu.

Ceilalți aveau aceleași arme ca și noi. Ned Land își luase și un harpon. Marinarii ne-au debarcat unul după altul și, la un metru și jumătate sub apă, pusesem piciorul pe nisip. Acolo devenisem liniștit, fără gândurile negre care mă obsedaseră. Vedeam cele mai mici obiecte. Întâlneam tot felul de pești. Soarele lumina destul de bine. Se vedea aproape orice. După zece minute de mers, am coborât cinci metri sub apă.Solul era plat. Pașii noștri tulburau liniștea peștilor ciudați din genul monopterelor, care n-au altă înotătoare decât coada. L-am recunoscut pe javanez, un adevărat șarpe lung de opt decimetri, cu burta lividă, cu linii aurii pe coaste. Din genul stromatee, cu corp comprimat și oval, am observat strălucitorii paru, ce sunt comestibili, uscați sau marinați, utilizați în mâncarea denumită karawade. Soarele lumina tot mai slab apele, datorită adâncimii. Solul se modifica. După nisipul fin urma un teren plin de pietre rotunde, acoperite cu moluște și zoofite. Printre acestea am remarcat placenele cu valve mici și inegale, un fel de ostracee specifice Mării Roșii și Oceanului Indian, lucinele portocalii cu cochilii orbiculare și altele. Nu lipseau anatinele, cu cochilii comestibile, ce alimentează piețele Hindustanului, pelagele panopire luminoase și admirabilele oculine flabeliforme, magnifice evantaie ce formează unele dintre cele mai bogate arborescențe din aceste mări. În mijlocul acelor plante și pe stratul de hidrofite alergau legiuni de articulate, mai ales de ranine dințate, cu carapace ca un triunghi rotunjit și partenope oribile, cu aspect neplăcut. Alt animal hidos observat de mine a fost crabul enorm văzut și de domnul Darwin, căruia natura i-a oferit forța și instinctul de a se hrăni cu nuci de cocos. Se urcă pe arborii de pe țărm și doboară nuca. În cădere, aceasta se sparge, apoi el o desface cu cleștii săi puternici. Aici, prin apa limpede, crabul alerga cu o agilitate neobișnuită, în timp ce cheloneele întâlnite pe coastele Manaarului se deplasau lent printre stânci. Pe la ora șapte am ajuns la bancul unde stridiile de coral se reproduc cu milioanele. Aceste prețioase moluște sunt lipite de pietre, de care se atașează foarte tare, rămânând imobile. Meleagrina, mama coralului, are înfățișarea unei scoici rotunjite, cu pereți foarte groși și aspri pe dinafară. Scoicile care erau brăzdate cu fâșii verzui și porneau de la vârf erau stridii tinere. Scoicile în vârstă de zece ani și mai mult aveau suprafața aspră și neagră.

94

document.doc

Căpitanul Nemo îmi arătă cu mâna îngrămădirea aceea a lor și am priceput că mina respectivă era inepuizabilă, căci forța creatoare a naturii depășește instinctul distructiv al omului. Ned Land, fidel acestui instinct, își umplu plasa cu moluște. Nu ne puteam opri. Îl urmam pe căpitan, care mergea pe drumuri știute numai de el. Solul urca ușor. Uneori, brațul meu ieșea la suprafață, când îl ridicam. Alteori bancul cobora rapid. Apoi ni s-a deschis înainte o grotă vastă, aflată într-o îngrămădire pitorească de stânci tapițate cu flora submarină. La început mi s-a părut perfect obscură, apoi am văzut că razele soarelui se stingeau treptat. Căpitanul Nemo a intrat în peștera întunecoasă. După ce am coborât o pantă accidentată, căpitanul Nemo s-a oprit pe fundul unei fântâni rotunde și ne-a arătat un obiect. Era o stridie de o mărime extraordinară, o tridacnă gigantică, cu o lățime de peste doi metri, mai mare decât cea de pe „Nautilus”. M-am apropiat de ea. Aderase la masa de granit și se dezvolta izolat în apele calme ale grotei. Trebuia să aibă cam trei sute de kilograme. Căpitanul Nemo știa de această moluscă fenomenală și cunoștea peștera unde era acest bivalv. Numai el îl vizita pentru a-l transporta la prețiosul său muzeu. Cele două valve erau deschise. Căpitanul a băgat pumnalul înăuntru, ca să împiedice molusca să se închidă. Acolo am văzut o perlă mare cât o nucă de cocos! Avea o formă sferică și era foarte limpede. Trebuia să fie de o valoare inestimabilă. Am vrut să o ating, dar căpitanul Nemo nu m-a lăsat, ci a permis stridiei să se închidă. Am înțeles ce urmărea el. Lăsa perla acolo, ca să crească în continuare. În fiecare an, prin secreția ei, molusca adăuga straturi noi perlei. Numai căpitanul Nemo știa peștera în care avea loc fenomenul. Poate că, după exemplul chinezilor și al indienilor, determinase chiar el producerea acelei perle introducând în moluscă o bucată de sticlă sau de metal, ce se acoperise apoi cu materie sidefie. Oricum, față de perlele pe care le cunoșteam deja, față de cele din colecția căpitanului, aceasta valora cel puțin zece milioane de franci. Vizita acolo se încheiase. Căpitanul Nemo părăsi grota și ne urcarăm din nou pe bancul de stridii. Mergeam izolați, de parcă ne plimbam. Fiecare se oprea sau se îndepărta după cum dorea. Solul se ridica spre suprafața mării. Curând, capul meu a ieșit din apă. Conseil s-a apropiat de mine și m-a salutat din ochi. Dar platoul pe care urcasem a coborât iar și am reintrat în ocean. După zece minute, căpitanul Nemo încetini pasul și printr-un semn ne-a poruncit să ne culcăm lângă dânsul pe fundul unei mari ascunzători. La cinci metri de mine am văzut o umbră care se apleca spre pământ. Era un om, un pescar indian care studia zona înainte de recoltă. Se scufumda și urca mereu. Pentru a coborî repede pe fundul mării, avea o piatră pe care o strângea cu picioarele și care era prinsă cu o frânghie de barcă. Era singura sa unealtă. Ajuns jos, la vreo cinci metri adâncime, își umplea sacul cu stridii culese la întâmplare. Apoi urca, își golea sacul, trăgea sus piatra și reîncepea operația care nu dura decât treizeci de secunde. Acest scufundător nu ne vedea. Lucrurile au durat astfel vreo jumătate de ceas. În momentul în care indianul era ingenunchiat pe pământ, l-am văzut făcând o mișcare de spaimă. O umbră uriașă s-a ivit deasupra scufundătorului. Era un rechin mare, care înainta ușor, cu ochii aprinși, cu gura căscată. Lacomul animal se îndreptă spre indian. Scufundătorul scăpă de mușcătura rechinului, însă coada acestuia îl lovi în piept și îl trânti. Rechinul se întoarse, răsturnându-se pe spate și pregătindu-se să-l taie în două pe indian. Deodată căpitanul Nemo se sculă și cu pumnalul în mână merse spre monstru. Rechinul era gata să-l înșface pe pescar, dar îl zări pe noul adversar și, întorcându-se pe spate, se îndreptă repede spre dânsul. Căpitanul își adună puterile. Când uriașul se aruncă asupra lui, el se feri și îi înfipse pumnalul în burtă. Atunci începu o luptă teribilă. Rechinul scoase un zgomot aurzitor; sângele îi curgea

95

document.doc

șiroaie din rană. Marea se vopsi în roșu și nu am mai văzut nimic. Printr-un luminiș, am zărit lupta corp la corp a căpitanului cu monstrul, spintecându-i burta cu numeroase lovituri de pumnal. Rechinul, zbătându-se, agita apa cu furie. Căpitanul a căzut, răsturnat de grămada imensă care îl apăsa. Aș fi vrut să-l ajut, dar groaza mă împietrise pe loc și nu mă puteam clinti. Valuri de sânge erau peste tot. Acestea se agitau sub mișcările rechinului care se zbătea cu o furie de nedescris. Ned Land, cu harponul în mână, nu-și greșise ținta. L-a lovit în inimă pe monstrul care se zbătea și ale cărui spasme l-au răsturnat pe Conseil. Ned Land îl eliberase pe căpitan. Acesta, ridicându-se fără să fie rănit, îl luă pe indian în brațe și urcă la suprafața apei. Am urcat toți trei în câteva clipe, și am ajuns la barca pescarului. Prin masajele lui Conseil și ale căpitanului, înecatul își reveni încetul cu încetul. Căpitanul Nemo scoase din buzunar o pungă cu perle și i-o puse în mână. Această pomană a fost primită de indianul din Ceylon cu mâna tremurândă. La semnul căpitanului ne-am întors pe bancul de stridii, iar după o jumătate de oră de mers am dat de ancora care lega de pământ barca lui „Nautilus”. Primul cuvânt al căpitanului Nemo era pentru canadian.

- Mulțumesc, meștere Land, îi zise el.- Aceasta e o revanșă, căpitane. V-o datoram, răspumse Ned Land.- Spre „Nautilus”, zise căpitanul.

Barca zbura pe valuri. După câteva minute, am întâlnit cadavrul rechinului. Era un adult lung de douăzeci și cinci de picioare, cu o gură enormă, care era o treime din trup. Avea șase rânduri de dinți, dispuși sub formă de triunghi isoscel pe maxilarul superior. Conseil îl privea cu interes, clasându-l deja printre cartilaginoase, ordinul chondropterigienilor cu branhii fixe, familia solacienilor, genul rechinilor. În timp ce priveam mormanul acesta, o duzină de rechini se năpusti asupra cadavrului, sfâșiindu-l în bucăți. La opt și jumătate eram deja la bordul lui „Nautilus”. Mă gândeam la gestul căpitanului, care-și riscase viața ca să-l ajute pe indian. Asta însemna că sentimentele nobile încă nu dispăruseră cu totul din sufletul lui. I-am spus asta și mi-a zis emoționat:

- Indianul face parte dintre cei asupriți, domnule profesor, iar eu voi fi întotdeauna alături de ei.

96

document.doc

CAPITOLUL 4 MAREA ROȘIE

În ziua de 29 ianuarie, Insula Ceylon dispărea, iar „Nautilus”, cu o viteză de douăzeci de mile

pe oră, se strecură prin labirintul de canale care desparte Insulele Maldive de Insulele Laquedive.Trecu pe lângă Insula Kittan, pământ madreporic, descoperit de Vasco da Gama în 1499 și una dintre principalele insule ale Arhipelagului Laquedivelor, situată între 10◦ și 14◦30’ latitudine nordică și între 69◦ și 51◦72’ longitudine estică. Străbătusem șaisprezece mii două sute douăzeci de mile sau șapte mii cinci sute de leghe de când plecasem din Marea Japoniei. A doua zi, pe 30 ianuarie, „Nautilus” se îndrepta spre Marea Oman, situată între Arabia și peninsula indiană, care are Golful Persic. Era un fel de fundătură fără nicio ieșire. Ne îndreptam acolo unde ne conducea căpitanul Nemo.

- Golful Persic n-are ieșire și dacă intrăm acolo nu vom întârzia să ne întoarcem pe unde am venit, spuse canadianul.

- Și dacă după Golful Persic „Nautilus” dorește să viziteze Marea Roșie, n-are decât să treacă prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb, i-am răspuns.

- Marea Roșie nu e mai puțin închisă decât golful și vasul nostru n-ar îndrăzni să treacă prin aceste canale. Ce o să facă „Nautilus”?, întrebă Ned Land. Prin Marea Roșie niciun drum nu ne duce în Europa.

- Nici n-am zis că ne vom întoarce pe aici în Europa.- Dar ce credeți?- Cred că, după ce va vizita ciudatele împrejmuiri ale Arabiei și ale Egiptului, „Nautilus”

va coborî în Oceanul Indian, prin Canalul Mozambic, ca să ajungă la Capul Bunei Speranțe.

- Și după aceea?- După care vom pătrunde în Atlantic. Prietene Ned, te-au plictisit călătoriile pe sub mare?

Nu-ți mai place spectacolul? Pe mine m-ar mâhni mult sfârșitul călătoriei noastre.- Dar știți, domnule Aronnax, răspunse canadianul, că sunt aproape trei luni de când

suntem închiși în acest „Nautilus”? Mie nu-mi mai face plăcere.- Nu vreau să știu de asta, Ned. Nu număr nici zilele, nici orele.- Și în final?- Vom vedea. Deocamdată nu putem face nimic. Discutăm degeaba. Dacă vom avea vreo

șansă de evadare, vom vorbi împreună despre ea. Pentru moment nu e cazul, iar Nemo nu se aventurează prin mări europene.

Din dialog se vede că eram un fanatic al lui „Nautilus”, ca și comandantul său. Ned plecă însă nemulțumit. Până pe 3 februarie „Nautilus” vizită Marea Oman, după care se adânci în valurile întunecate. Mergea cu diverse viteze, parcă la întâmplare, fără a depăși însă Tropicul Racului. Părăsind acea mare, am cunoscut cel mai important oraș din Oman, Mascat. I-am admirat aspectul ciudat, fiind înconjurat de stânci întunecoase și pe care se puteau vedea casele albe și forturile sale. Am zărit cupola înconjurată de moschei, turnurile elegantelor minarete, terasele sale pline de verdeață. Dar imediat după aceea, „Nautilus” s-a îndepărtat. S-a deplasat apoi la o distanță de șase mile de coastele arabe ale Mahranului și Hadramantului și de linia ondulată a munților, punctată prin câteva ruine antice.

97

document.doc

Pe 5 februarie am intrat în Golful Aden, adevărată pâlnie pentru strâmtoarea Bab-el-Mandeb prin care se varsă apele indiene în Marea Roșie. Pe 6 februarie pluteam în fața orașului Aden, un fel de Gibraltar fortificat de englezi, după ce îl cuceriseră, în 1839. Se zăreau minaretele octogonale ale acestui important centru comercial de pe coasta arabă. Credeam că acum căpitanul Nemo va întoarce, dar mă înșelam, ca și altă dată. Pe 7 februarie, am intrat în strâmtoarea Bab-el-Mandeb, al cărei nume înseamnă în limba arabă „Poarta Lacrimilor”. Prin strâmtoarea ce are lățimea de douăzeci de mile circulau multe vase englezești și franțuzești, în timp ce submarinul se deplasa pe sub apă. La amiază eram pe valurile Mării Roșii. „Nautilus” nu se mișca repede, ținându-se când la suprafață, când scufundându-se pentru a ocoli vreun vas. N-am văzut însă nimic, nici măcar Insula Perim, prin care guvernul britanic a fortificat poziția Adenului. Prea multe steamere ale liniilor Suza, Bombay, Calcutta, Melbourne, Bourbon se găseau acolo, pentru ca „Nautilus” să se poată arăta. Pe la prânz, eram în largul Mării Roșii. Aceasta, un lac vestit al legendelor biblice, unde nu plouă, unde nu se varsă fluvii importante, este supusă unei evaporări excesive prin care pierde anual o tranșă de lichid înaltă de un metru și jumătate! Golf singular ce va seca total în viitor, este inferior vecinilor săi precum Marea Caspică, unde evaporarea egalează apele primite din alte surse. Marea Roșie are două mii șase sute de kilometri lungime și o lățime medie de două sute patruzeci. Pe timpurile Ptolemeilor și împăraților romani, a fost cea mai importantă arteră comercială a lumii, iar străpungerea istmului îi va reda această poziție. Nu știu ce toană îl împingea pe Nemo să ne ducă în acel golf. „Nautilus” se deplasa, în continuare, când la suprafață, când pe sub ape. Pe 8 februarie, ne aflam în fața orașului Mecca, acum numai ruine. Altădată important, cu șase piețe publice, douăzeci și șase de moschei și cu paisprezece forturi ce formează o centură de apărare de trei kilometri lungime. „Nautilus” se apropia de coastele africane. Acolo, marea era adâncă și limpede ca de cristal, încât se puteau vedea tufișuri de coral strălucitor și pereții stâncilor îmbrăcați cu o splendidă podoabă de alge verzi și de fucuși. Ce spectacol de nedescris! Ce varietate de situri și de peisaje! Acolo sunt și minunatele insulițe vulcanice din apropierea coastei libiene. Arborii s-au arătat în toată frumusețea lor când ne-am apropiat de țărmurile orientale. Pe coasta Tehamei, zoofitele nu doar că înfloreau deasupra apei, ci formau înlănțuiri ce se derulau până la zece brațe în adânc. Am petrecut ceasuri întregi la geamurile sălii mari. Ce de eșantioane noi ale florei și faunei submarine am admirat în lumina felinarului nostru electric! Fongii agariciforme, actinii, printre care thalassianthus aster, tubipore dispuse ca niște naiuri, cochilii specifice acelei mări, mii de specimene ale unui poliper neobservat de mine până atunci, buretele vulgar. Clasa spongioase, grupa întâi de polipi, are o utilitate incontestabilă. Bureții nu sunt plante, cum cred mulți, ci un fel de animal din ultimul ordin, polip inferior celui de coral. Anticii îl plasau între plante și animale. Pentru unii naturaliști, ca domnul Milne Edwards, este o creatură izolată și unică. Clasa spongioase are vreo trei sute de specii, ce trăiesc majoritatea în mări sau în fluvii, mai ales în Mediterana, în arhipelagul grecesc, pe coasta Siriei și în Marea Roșie. Acolo erau bureți fini, cu valoare de până la o sută cincizeci de franci, burete blond de Siria, burete dur de Barbaria etc. L-am chemat pe Conseil, în timp ce „Nautilus”, la o adâncime de opt-nouă metri, trecea razant pe lângă stâncile coastei orientale respective.

98

document.doc

Creșteau acolo tot felul de bureți, foliați, globuloși, digitați. Pescarii le zic labă de leu, coarne de elan, fus, coșuleț, coada păunului. Secretă o substanță semifluidă ce dispare după moartea polipului și, prin putrezire, răspândește amoniac. Nu rămân decât fibrele buretelui domestic, având o culoare roșiatică și care e utilizat în diverse scopuri, după cât este de elastic și de rezistent. Polipii aceștia aderă la stânci, la cochilii de moluște și la tulpinele hidrofitelor. L-am învățat pe Conseil că se pescuiesc în două feluri, cu draga sau cu mâna. Ultima metodă este preferată de scufundători, astfel polipul își păstrează o valoare ridicată, nefiind deteriorat. Alte zoofite erau meduzele dintr-o specie elegantă, moluștele aveau ca reprezentant calmarul, specific Mării Roșii, după d’Orbigny, iar reptilele – pe țestoasrele virgata, din genul cefalonee, ce ne-au oferit o masă sănătoasă și delicată. Dintre pești, am prins calcani de formă ovală, cărămizii, cu pete albastre, ac dublu, cu cozi ascuțite, aodoni fără dinți, ostracioni-dromaderi, a căror cocoașă se termina cu un ac curbat etc. Pe 9 februarie „Nautilus” plutea pe Marea Roșie între Suakin, pe coasta de vest și Quonfoda, pe coasta de est, o distanță de o sută nouăzeci de mile. La amiază, căpitanul Nemo se urcă pe platformă, unde eram și eu. Se apropie de mine, îmi oferi o țigară și îmi zise:

- Ei bine, domnule profesor, vă place Marea Roșie? Ați observat minunile sale, zoofitele, peștii, bureții, coralii și orașele de pe malurile ei?

- Da, căpitane, am răspuns eu. Ce vas „deștept” e „Nautilus”!- Da, domnule, deștept, îndrăzneț și invulnerabil. Nu îi este teamă nici de vijeliile din

Marea Roșie, nici de curenții marini, nici de stânci.- Această mare este socotită ca fiind cea mai periculoasă. Și anticii o detestau.- Detestabilă, domnule Aronnax. Istoricii greci și latini n-o vorbesc de bine, iar Strabon ne

spune că era dificilă pe vremea vânturilor de nord și în sezonul ploilor. Arabul Edrisi o descrie sub denumirea de Golful Colzum și povestește că multe nave piereau din pricina bancurilor de nisip. Nimeni nu se aventura pe mare noaptea. Existau uragane cumplite, insulițe neprimitoare. Nu oferea nimic bun, credeau Arien, Agatharcide și Artemidor.

- Fiindcă istoricii n-au călătorit la bordul lui „Nautilus”.- Nici cei moderni nu-s mai savanți. Cine știe dacă peste o sută de ani vom vedea al doilea

„Nautilus”! Progresul e lent, domnule Aronnax.- Adevărat. Nava dumneavoastră are un avans de un secol, poate de mai multe, față de

epoca ei. Ce păcat că un asemenea secret trebuie să piară odată cu inventatorul său! Nemo nu răspunse. După câteva minute de tăcere, zise:

- Vorbeați de părerea istoricilor antici despre pericolele navigației pe Marea Roșie?- Adevărat. Nu exagerau?- Da și nu, domnule Aronnax. Ceea ce nu mai este primejdios pe o navă modernă, solid

construită, cu aburi, era periculos pentru vasele anticilor. În trecut, primii navigatori aveau bărcile făcute din scânduri, legate cu frânghii de palmier și unse cu grăsime de câine de mare. Mergeau la întâmplare în mijlocul curenților, deoarece nu aveau instrumente care să le arate direcția. De aceea naufragiile erau numeroase. Acum însă, vapoarele fac curse regulate între Suez și mările sudului, fără să se teamă de stihiile de aici. Căpitanii și călătorii nu le mai aduc jertfe zeilor, nici nu le mai mulțumesc pentru protecția acordată pe mare.

- Aburii au ucis recunoștința din inimile marinarilor. Dar care este originea numelui acestei mări?

- Vreți să cunoașteți părerea unui cronicar din secolul al XIV-lea?- Firește că vreau.- Când faraonul a pierit în valurile care s-au închis la porunca lui Moise, marea s-a făcut

roșie-aurie, iar poporul i-a dat numele care-l poartă acum, așa spune poetul.- Explicație de poet, căpitane Nemo. Care este părerea dumneavoastră?

99

document.doc

- După mine, domnule Aronnax, denumirea de Marea Roșie e o traducere a cuvântului ebraic „Edrom”. Din cauza culorii apelor ei, străbunii noștri i-au dat acest nume.

- Dar până acum apele au fost limpezi și nu au o culoare anume.- Înaintând spre fundul golfului, o veți remarca. Am văzut Golful Tor complet roșu, ca un

lac de sânge.- Culoarea o puneți pe seama unei alge microscopice?- Da, este o materie roșie, produsă de niște alge plăpânde, numite trichodesmii. Trebuie

patruzeci de mii ca să ocupe un milimetru pătrat. Poate le vom vedea la Tor.- Deci nu este prima dată când parcurgeți Marea Roșie la bordul lui „Nautilus”?- Nu, domnule.- Ați descoperit vreo urmă a trecerii israelienilor pe aici și a catastrofei egiptenilor?- Nu, domnule profesor, Și motivul este clar.- Ce motiv?- Locul pe unde a trecut Moise cu tot poporul său este atât de plin de nisip acum, încât

cămilele de abia își udă picioarele când umblă pe acolo. „Nautilus” n-ar avea destulă apă ca să navigheze în zonă.

- Dar unde este locul acela?- Puțin mai sus de Suez, pe un braț ce forma altădată un estuar adânc, pe când Marea Roșie

se întindea până la lacurile amare. Pe acolo au trecut israelienii, miraculos ori nu, spre Pământul Promis. Armata faraonului a pierit tot acolo. Dacă s-ar face săpături în nisip, s-ar găsi multe arme și instrumente egiptene.

- Să sperăm că o vor face arheologii, cât mai repede. După străpungerea istmului, vor apărea multe orașe în zonă. Canalul Suez este foarte nefolositor pentru un vas ca „Nautilus”!

- Dar folositor lumii întregi, zise căpitanul Nemo. Anticii au înțeles importanța comunicării dintre Marea Roșie și Mediterana, dar nu s-au gândit să facă un canal, ci au mers pe Nil. Canalul ce unea Nilul cu Marea Roșie a fost început de Sesostris. Cu 615 ani înainte de Iisus, Necos a început lucrările la un canal alimentat cu apă din Nil. Navele îl urcau în patru zile. Două trireme puteau umbla în același timp pe el. Atât era de lat. Ducea din câmpia Egiptului spre Arabia. A fost continuat de Darius, fiul lui Histaspe și terminat de Ptolemeu al II-lea. Strabon l-a văzut util pentru navigație. Slăbiciunea lui era că nu putea fi folosit decât câteva luni pe an. A servit negoțului pe timpul Antoninilor. Califul Omar l-a folosit iar. A fost distrus prin 761 sau 762 de califul Al Mansur, pentru ca dușmanii săi să nu primească provizii. Bonaparte a găsit urmele canalului când a făcut expediția sa în Egipt.

- Ei bine, căpitane, anticii n-au putut face joncțiunea între mări, scurtând cu nouă mii de kilometri drumul de la Cadix în Indii și transformând Africa într-o insulă uriașă. Domnul de Lesseps a făcut-o.

- Puteți fi mândru de compatriotul dumneavoastră. A triumfat în cele din urmă. Geniul său s-a impus. Cinste lui!

- Adevărat. Cinste lui!- Din păcate, nu vă pot conduce prin acest canal, dar veți vedea poimâine Port Said când

vom fi în Mediterana.- În Mediterana!, am strigat eu.- Da, domnule profesor. Din ce cauză vă surprinde asta?- Credeam că vom ajunge acolo poimâine.- Chiar așa?- M-am obișnuit însă să nu mă mai mire nimic atunci când sunt la bordul vasului

dumneavoastră.- Dar de ce v-ar surprinde?

100

document.doc

- Din cauza vitezei mari cu care „ Nautilus” va trebui să facă înconjurul Africii, pe la Capul Bunei Speranțe, pentru a fi poimâine în Mediterana!

- De ce trebuie să înconjoare Africa pe la Capul Bunei Speranțe, domnule profesor?- Cum! Doar nu va naviga pe uscat ca să treacă peste istm...- Mai curând pe dedesubt.- Deci există o trecătoare?- Da, pe care am denumit-o Tunelul Arab. Ea începe sub Suez și dă în Golful Peluza.- Dar istmul nu are nisipuri mișcătoare?- Până la o anumită adâncime. Sub cincizeci de metri se află doar stâncă.- Și din întâmplare ați descoperit această trecătoare?, am întrebat eu.- A fost mai mult raționament decât întâmplare, dragă domnule profesor.- Dar nu pot crede.- Aures habent et non audient (Au urechi și nu aud). Nu numai că această trecătoare există,

dar m-am folosit de ea de mai multe ori. Altfel nu mă încumetam în această fundătură a Mării Roșii.

- Totuși, cum ați descoperit acest tunel?- Domnule, un raționament simplu de naturalist m-a condus să descopăr această trecătoare,

pe care numai eu o cunosc. Observam că în Marea Roșie și în Mediterana există un oarecare număr de pești de specii identice. Ofidii, fiatole, exoceți și alții. Exista deci o comunicare între ele. Am pescuit un număr mare de pești în împrejurimile Suezului, le-am pus în jurul cozii inel de aramă și i-am aruncat în mare. După câteva luni am pescuit pe coastele Siriei și erau mostre din peștii mei cu inelul indicator. Comunicarea dintre cele două mări îmi era dovedită. Am căutat-o cu „ Nautilus”, am descoperit-o și veți trece și dumneavoastră prin Tunelul meu Arab!

CAPITO LUL 5 TUNELUL ARAB

Când le-am spus lui Conseil și lui Ned Land că peste două zile vom fi în apele

Mediteranei, Conseil bătu din palme, iar canadianul ridică din umeri.- Un tunel submarin!, a strigat Ned. Cine a auzit așa ceva?- Ai auzit vreodată de „Nautilus”, prietene Ned? Nu! El există totuși. Nu respinge lucrurile

pe motiv că nu ai auzit, răspunse Conseil. Aflat la 21◦30’ latitudine nordică în acea seară, submarinul, ce plutea la suprafață, se apropie de coasta arabă. Am văzut localitatea Djedah, un important târg pentru Egipt, Siria, Turcia și India. Se distingeau bine construcțiile și navele din port. Câteva locuințe modeste din lemn arătau cartierul beduinilor. A doua zi, pe 10 februarie, mai multe nave ce mergeau în sens invers au fost observate. „Nautilus” naviga pe sub apă, dar, la prânz, când marea era pustie, urcă la suprafață. Alături de Ned și de Conseil, am mers pe platformă. Coasta estică nu se prea vedea din pricina ceții umede. Stând lângă barcă, vorbeam vrute și nevrute. Deodată, Ned întinse mâna și-mi arătă ceva în zare.

101

document.doc

- Vedeți ceva, domnule profesor?- Nu, dar nu am ochi ageri ca ai tăi.- Uitați-vă bine în față la tribord, în dreptul înălțimii felinarului. Nu vedeți ceva mișcându-

se?- Ba da, am răspuns, după o atentă observare. Ceva ca un trup lung, ce apare la suprafață.- Alt „Nautilus”?, întrebă Conseil.- Nu, răspunse canadianul. Dacă nu mă înșel, este un animal marin.- Sunt balene în Marea Roșie?, întrebă Conseil.- Nu este o balenă, răspunse Ned. Pe astea le cunosc din copilărie. Nu m-aș înșela

niciodată.- Atunci să așteptăm, propuse Conseil. „Nautilus” se îndreaptă într-acolo.

Curând, obiectul negricios se afla numai o milă de noi. Părea o stâncă eșuată în plină mare. Ce putea fi?

- Merge! Se scufundă!, strigă Ned. Ce animal poate fi? Nu are coada bifurcată ca balenele sau cașaloții, iar înotătoarele sale par niște membri retezate.

- Deci?- Iată că-și ridică mamelele în aer!, zise canadianul.- Înseamnă că e o sirenă, spuse Conseil.- Nu este o sirenă, i-am răspuns, ci o ciudățenie care mai există doar în Marea Roșie. Este

un dugong.- Ordinul sirenelor, grupa pisciformelor, subclasa monodelfienilor, încrengătura

vertebratelor, răspunse Conseil. Când vorbea el astfel, nu mai era nimic de zis. Totuși, Ned rămăsese cu privirea înspre făptura aceea. Ar fi străpuns-o cu harponul. S-ar fi aruncat în mare, s-o răpună în propriul element.

- Vai, domnule, zise el cu glasul tremurând, n-am ucis niciodată așa ceva. Chiar atunci se ivi pe platformă căpitanul Nemo, care zări animalul. Îl înțelese pe canadian și i se adresă:

- Ce-ai face dacă ai avea un harpon, meștere Land?- Aș trece la treabă, domnule.- Ți-ar displăcea să-ți reiei pentru o zi meseria de pescar?- Deloc, domnule.- Ei bine, poți trece la treabă.- Mulțumesc, domnule, răspunse Ned, cu ochi strălucitori.- Ai grijă să-l nimerești, zise căpitanul.- E periculos acest dugong?, am întrebat eu.- Da, uneori. Se repede la atacatorii săi și le răstoarnă barca. Dar meșterul Land are brațul

tare și ochii siguri. Iar carnea dugongului este foarte bună.- E bun de mâncat?, se miră canadianul.- Firește. E o carne adevărată, iar în Malaezia o mănâncă doar prinții. Ca și lamantinul,

animal înrudit cu acesta, dugongul devine tot mai rar, de aceea e și mai căutat.- Dar dacă e ultimul din specia sa, n-ar fi mai bine să-l cruțăm în folosul științei?, întrebă

Conseil.- Poate, răspunse canadianul. Dar, în folosul bucătăriei, îi vin eu de hac.- La treabă deci, meștere Land, zise căpitanul Nemo.

Șapte oameni din echipaj, muți și nepăsători, ca de obicei, urcară pe platformă, aducând harponul. Pregătiră barca și o lansară la apă. Șase vâslași trecură la rame. Ned, Conseil și cu mine am luat loc în spate, lângă cârmaci.

- Nu veniți, căpitane?, l-am întrebat.- Nu, domnule. Vă urez vânătoare plăcută!

102

document.doc

Barca porni. Având șase vâslași, se apropie repede de animalul aflat la două mile de „Nautilus”. În apropierea cetaceului, am redus viteza. Ned Land trecu în față, cu harponul pregătit. Acesta era legat cu o frânghie lungă care avea vreo duzină de brațe. M-am ridicat să observ mai bine dugongul. Acesta seamănă mult cu lamantinul. Înotătoarele sale laterale se termină cu niște degete. Spre deosebire de lamantin, maxilarul său superior e dotat cu doi dinți lungi și ascuțiți. Dugongul lui Ned avea dimensiuni colosale. Era lung de peste șapte metri. Nu mișca. Părea că doarme la suprafața apei. Barca se apropie cu prudență până la trei brațe de el. Vâslele au fost ridicate. M-am sculat să văd mai bine. Ned Land își pregătea harponul. Lovi. Probabil că harponul nu atinsese decât apa, însă animalul dispăru în adâncuri.

- L-am ratat!, urlă furios canadianul.- Nu. Animalul este rănit. Uite sângele. Dar harponul n-a rămas în el.- Să-l recuperez!, strigă Ned.

Ne îndreptarăm într-acolo și-l recuperarăm. Apoi barca porni după animal. Acesta ieșea din când în când la suprafață să respire. Rana nu-l slăbise, căci încă fugea. Barca reuși totuși să se apropie de câteva ori de el. Degeaba îl înjura Ned Land în englezește. Dugongul ne evita toate vicleșugurile. L-am urmărit neîncetat preț de un ceas. Credeam că ne-a scăpat, dar, spre ghinionul său, animalul a vrut să se răzbune pe noi. S-a repezit să izbească barca. Firește, canadianul n-a ratat o asemenea ocazie.

- Atenție!, strigă el. Cei din barcă stăteau gata de orice. Dugongul a venit la douăzeci de pași de noi, apoi s-a oprit brusc. Și-a reluat elanul, tăbărând pe noi. Ambarcațiunea n-a putut evita izbitura, însă nu s-a răsturnat. Ned Land a lovit imensul animal. Dugongul a dispărut în mare, luând harponul cu el. Curând însă a ieșit la suprafață. Barca s-a dus la el și l-a tras către „Nautilus”. Ne-au trebuit niște scripeți zdraveni ca să-l ridicăm pe platformă. Avea peste cinci tone. Fu despicat sub ochii canadianului. În aceeași zi, servitorul de la bord ne-a oferit câteva tranșe din carnea bine pregătită de către bucătar. Era excelentă, precum cea de vițel sau chiar de bou. Pe 11 februarie, „Nautilus” se îmbogăți cu altă delicatesă. Un stol de rândunele de mare veni pe vas. Era o specie de sterna nilotica, specifică Egiptului, cu cioc negru și capul gri, cu pete albe în jurul ochilor, cu spatele, aripile și coada gri, burta și gâtul albe, picioarele roșii. Am mai prins o duzină de rațe de Nil, cu gust foarte bun, având gâtul și partea de sus a capului pătate cu negru. „Nautilus” se deplasa încet, apropiindu-se de Suez. Marea Roșie nu mai era atât de sărată. Pe la cinci după-amiaza am trecut de Canalul Ras Mahomed, o extremitate a Arabiei, aflat între Golful Suez și Golful Acabah. Submarinul a intrat apoi în strântoarea Jubal. Am văzut înaltul munte Oreb, respectiv Sinai, unde Moise l-a întâlnit pe Dumnezeu și pe care ni-l închipuim mereu brăzdat de fulgere. Pe la șase, „Nautilus” plutea pe deasupra, dar se și scufundă de-a lungul Golfului Tor, ale cărui ape păreau vopsite în roșu, așa cum afirmase căpitanul Nemo. Noaptea se lăsă odată cu tăcerea adâncă, tulburată doar de strigătele unor păsări, printre caret și pelicanul. Pe la nouă, vasul se găsea la câțiva metri în adânc. Conform calculelor mele, Suezul nu putea fi departe. Prin geamurile salonului se vedeau pereții de stâncă luminați intens de lămpile electrice ale vasului. Mi se părea că strâmtoarea se îngusta tot mai mult. După un sfert de oră, submarinul ieși la suprafață. M-am urcat și eu pe platformă. Eram nerăbdător să trec prin tunelul căpitanului Nemo. Nu-mi puteam înfrâna nervozitatea. Ieșisem să respir aerul proaspăt al nopții.

103

document.doc

Prin obscuritate, am distins o lumină slabă, ce răzbătea prin ceață, la mai puțin de o milă de noi.

- Este un far plutitor, se auzi un glas din apropiere. Lângă mine venise căpitanul Nemo.

- Iată farul plutitor din Suez, spuse el. Curând vom ajunge la gura tunelului.- Nu cred că este ușor de intrat.- Nu, domnule, de aceea cinduc eu vasul. Vă rog să coborâți. „Nautilus” se va scufunda, iar

după ce va trece de Tunelul Arab va ieși la suprafață. L-am urmat pe căpitan. Panourile s-au închis, rezervoarele de apă s-au umplut și vasul s-a scufundat vreo zece metri. Am vrut să merg în camera mea, dar căpitanul Nemo mă invită în cabina pilotului, de unde puteam vedea această deplasare subterană și submarină. Încăperea respectivă măsura vreo șase picioare, semănând cu cele ale timonierilor de pe vapoarele ce străbat fluviile Mississippi sau Hudson. În mijloc exista o roată în plan vertical, prin care se manevrau corzile cârmei, ce duceau în partea din spate a submarinului, Cabina avea patru geamuri lenticulare în pereți, astfel că timonierul se putea uita în orice direcție. Nu era bine luminată, dar, treptat, m-am obișnuit cu obscuritatea ei. L-am distins pe pilot, un bărbat voinic. Afară marea era intens luminată de felinarul din partea din spate a cabinei, de la celălalt capăt al platformei.

- Să ne vedem de drum, spuse căpitanul Nemo. Existau fire electrice care făceau legătura între cușca timonierului și sala mașinilor, astfel încât căpitanul putea transmite direcția și alte elemente ale mișcării vasului. După ce apăsă un buton, viteza submarinului se reduse brusc. Am călătorit la numai câțiva metri de zidul de stâncă de la poalele muntelui de pe coastă, timp de un ceas. Căpitanul Nemo era foarte atent la busola atârnată în cabină. La orice semn al căpitanului, timonierul schimba direcția lui „Nautilus”. M-am așezat lângă un geam și mă uitam la minunatele recife de corali, la alge, zoofite, crustacee, care-și mișcau prelungirile impresionante în afara despicăturilor din stâncă. Pe la zece și un sfert, căpitanul Nemo trecu chiar el la timonă. Un culoar lat, întunecat și adânc se deschidea înaintea noastră. Acolo intră temerarul „Nautilus”. Am auzit un vâjâit pe învelișul lui. Erau apele Mării Roșii pe care panta tunelului le ducea în Mediterana. „Nautilus”, iute ca o săgeată, urma puhoiul, în ciuda împotrivirii motoarelor sale, ce făceau ca elicea să bată apa în contrasens. Pe zidurile înguste ale tunelului nu vedeam decât dâre luminoase, linii drepte, urme de foc trasate de viteza cu care ne deplasam, datorate strălucirii electrice. La zece și treizeci și cinci de minute, căpitanul Nemo, eliberând roata și întorcându-se spre mine, mă anunță:

- Mediterana. În nici douăzeci de minute, „Nautilus”, dus de curent, străbătuse Canalul Suez.

104

document.doc

CAPITOLUL 6 ARHIPELAGUL GRECESC

A doua zi, pe 12 februarie, dis-de-dimineață, „Nautilus” a urcat la suprafața apei. M-am

suit pe platformă. La trei mile spre sud se zărea silueta neclară a Peluzei. Un curent puternic ne dusese dintr-o mare în cealaltă. Tunelul însă, pe care se putea coborî ușor, nu putea fi urcat. Pe la șapte dimineața au venit și Ned cu Conseil lângă mine. Ei dormiseră liniștiți, fără să știe de întâmplările de peste noapte.

- Ei bine, domnule naturalist, dar Mediterana unde e?, zise canadianul.- Plutim la suprafața ei, amice Ned.- Cum?, făcu Conseil.- Chiar în noaptea asta, în câteva minute, am trecut acest tunel.- Eu nu cred, răspunse canadianul.- Coasta aceea dinspre sud, care se vede în zare, este cea egipteană, i-am spus eu.- Glumiți, desigur, continuă el, cu încăpățânare.- Căpitanul Nemo a condus vasul „Nautilus” prin trecătoarea îngustă. Eram lângă dânsul în

cabina cârmaciului. Ned, poți zări zăgazurile din Port Said care se prelungesc în mare. Canadianul privi cu atenție.

- Vezi, Ned?, întrebă Conseil.- Tocmai dumneata, Ned, cu ochii tăi buni, nu vezi împrejurimile Port Saidului?- Într-adevăr, zise el, aveți dreptate, domnule profesor, și căpitanul este un om, nu glumă.

Suntem în Mediterana. Atunci să vorbim despre treburile noastre, fără să ne audă cineva.- Acum, Ned, te ascultăm, am răspuns eu. Ce ne spui?- Suntem în Europa, iar căpitanul Nemo va vrea să ne ducă pe fundul mărilor polare sau în

Oceania. Cer să părăsim „Nautilus”. Discuțiile cu canadianul mă deranjau întotdeauna. Nu voiam ca libertatea prietenilor mei să sufere din pricina mea, însă nu doream nici să-l părăsesc pe căpitanul Nemo. Mulțumită lui și submarinului său îmi completam zilnic destule cunoștințe. Niciodată nu urma să mai am o asemenea ocazie.

- Amice Ned, am zis eu, te plictisești pe „Nautilus”?- Cinstit vorbind, nu regret călătoria aceasta, răspunse el. Trebuie însă să se termine.- Se va termina.- Unde și când?- Nu știu. Poate când nu vom mai avea ce afla despre mări. Poate chiar el ne va da drumul,

zise Conseil.- Să ne dea drumul?, se miră canadianul.- Nu avem de ce ne teme de el, meștere Land, am spus eu. Știm toate secretele

submarinului, de aceea nu cred că ne va lăsa să umblăm liberi prin lume.- Și atunci ce sperați?, întrebă canadianul.- Pentru a fugi de pe „Nautilus” trebuie o ocazie serioasă. Poate, de azi în șase luni.- Șase luni? Și pe unde vom fi atunci, domnule naturalist?, întrebă Ned.- Poate că aici, poate că în China. „Nautilus” umblă repede. Străbate oceanele precum

rândunica aerul sau expresul continentele. Poate vom ajunge atunci pe coastele Franței, Angliei sau Americii.

105

document.doc

- Domnule Aronnax, argumentele dumneavoastră nu se bazează pe nimic, replică Ned. Acum ar trebui să profităm de ocazie.

Logica lui îi dădea dreptate. Nu știam ce argument să mai găsesc în favoarea mea.- Dacă Nemo însuși ne va dărui libertatea, o veți accepta, domnule?, mă întrebă canadianul.- Nu știu.- Dar tu, Conseil?- Pe Conseil nu-l interesează chestiunea asta, răspunse el. Ca și Ned, ca și stăpânul său, este

celibatar. N-are familie sau copii. Este pregătit pentru orice decizie veți lua voi doi. Am zâmbit auzindu-l. Și canadianul era mulțumit că nu i se împotrivea.

- Pentru că prietenul Conseil nu există, ce aveți de spus, domnule?, întrebă Ned.- Iată ce. Ai dreptate, prietene. Nu trebuie să ne bazăm pe bunăvoința lui Nemo. Trebuie să

profităm de prima ocazie pentru a fugi de pe „Nautilus”.- Ați vorbit cu înțelepciune.- Dacă nu vom reuși, nu vom mai avea altă ocazie și căpitanul Nemo nu ne-ar ierta

niciodată.- E drept ceea ce spuneți, dar dacă încercăm să fugim peste doi ani sau peste două zile

riscăm același lucru. Deci dacă avem ocazia favorabilă, trebuie să riscăm.- Ned, ce înțelegi printr-o ocazie favorabilă?- De pildă, dacă „Nautilus” s-ar apropia într-o noapte întunecoasă de coasta europeană.- Și ai încerca să fugi înot?- Da, dacă vasul ar fi la suprafață și am fi aproape de mal.- Și în cazul acesta?- În cazul acesta aș căuta să pun mâna pe ambarcațiune. Știu cum trebuie manevrată încât

nimeni să nu-și dea seama de fuga noastră.- Bine, Ned, caută ocazia, dar nu uita că un eșec ar fi catastrofal.- Nu voi uita, domnule.- După părerea mea, eu cred că această ocazie favorabilă nu se va ivi.- De ce?- Căpitanul Nemo va lua măsuri în privința libertății noastre în apropierea coastelor

europene.- Sunt de aceeași părere cu domnul, spuse Conseil.- Bine, vom vedea, zise canadianul.- În ziua când vei fi pregătit de fugă, ne previi și noi te urmăm, am adăugat eu.

Astfel se termină această convorbire. Faptele ce urmară mi-au dat dreptate. Căpitanul Nemo, temându-se să nu evadăm, își ținu vasul în larg, departe de țărmuri, spre disperarea canadianului. „Nautilus” se scufunda adesea, chiar la mari adâncimi, căci între arhipelagul grecesc și Asia Mică fundul apei se găsea la peste două mii de metri. N-am știut de Insula Carpathos, una dintre Sporade decât atunci când căpitanul Nemo îmi cită versul lui Virgiliu și când mi-o arătă pe planisferă:

Există în Carpathio golful lui Neptununde profetul Proteus cugeta...

Acolo stătea Proteus, bătrânul păstor al turmelor lui Neptun, în prezent această insulă numindu-se Scarpanto, aflată între Rodos și Creta. N-am văzut decât subansamble granitice prin geamurile salonului.

106

document.doc

A doua zi, pe 14 februarie, voiam să mă ocup de studiul peștilor din arhipelag. Ferestrele au rămas însă închise ermetic, nu știu de ce. „Nautilus” se îndrepta spre Insula Creta, denumită acum Candia. Când mă îmbarcasem pe „Abraham Lincoln”, tocmai fusese eliberată de sub turci. Oricum, soarta ei nu mă interesa nici pe mine, nici pe Nemo, în clipele acelea. Am făcut aluzie la acel eveniment seara, când mă aflam cu el în salon. Căpitanul părea abătut, ba chiar îngrijorat. Deși nu îi stătea în obicei, ordonă deschiderea celor două panouri și, prin ferestre, cercetă atent marea. De ce oare? Nu am putut ghici și am început să urmăresc peștii ce defilau prin fața ochilor mei. Am văzut astfel acei gobi citați de Aristotel, cunoscuți drept „țipari de mare”, întâlniți mai ales lângă Delta Nilului, apoi peștii osoși cu solzi transparenți, lungi de trei decimetri,cu pete roșii, ce mănâncă multe vegetale marine, un remora, ce călătorea agățat de burta rechinilor. Acest mic pește, agățat de carena corăbiilor, le putea opri. Așa s-a întâmplat cu vasul lui Antonius, în timpul bătăliei de la Actium, ușurând astfel victoria lui Augustus. Iată de ce depinde soarta națiunilor! Admirabilii antiași erau considerați sacri de către greci, care îi credeau capabili să gonească monștrii adâncurilor. Numele lor înseamnă floare și este justificat de culorile lor, din gama roșului, de la roz pal până la rubiniu. Ochii nu mi se puteau desprinde de la minunile mării, când am fost izbiți de o apariție neașteptată. În mijlocul acestei ape, se ivi un om, un scufundător.

- Un om! Un naufragiat!, am strigat eu. Trebuie scăpat cu orice preț! Căpitanul nu-mi răspunse. Veni să se sprijine de fereastră.

- Nu vă îngrijorați pentru el, mi-a zis căpitanul. E Nicolai, de la Capul Matapan. Un iscusit scufundător. Trăiește mai mult în apă decât pe pământ, mergând de la o insulă la alta până la Creta.

- Îl cunoașteți, căpitane?- De ce nu, domnule Aronnax?

Lângă partea stângă a sălii era mobila și un cufăr cu cercuri de fier, pe al cărui capac era deviza Mobilis in mobile. Căpitanul deschise dulapul, un fel de casă de bani, care conținea o mulțime de bucăți de metal. Acestea erau bucăți de aur. Priveam fără să scot o vorbă. Acolo erau peste o mie de kilograme de aur, deci vreo cinci milioane de franci. Căpitanul Nemo umplu cufărul cu aceste bucăți de aur, îl închise și scrise ceva în limba greacă modernă pe capac. Apăsă pe un buton și în sală apărură patru oameni care împinseră cufărul afară din sală. Apoi i-am auzit urcându-l pe scara de fier.

- Ce spuneați, domnule profesor?- Nimic, domnule căpitan.- Atunci permiteți-mi să vă urez noapte bună.

Apoi căpitanul Nemo plecă din încăpere. Am părăsit sala, am intrat în camera mea, chinuindu-mă să adorm. Căutam legătura dintre scafandru și cufărul cu aur. „Nautilus” urca la suprafață. Am auzit pași pe platformă. Timp de două ore se auziră zgomote de dute-vino. Se transportau aceste milioane în aur. Apoi „Nautilus” se scufundă din nou. Dimineața, le-am povestit tovarășilor mei întâmplările de peste noapte.

- Dar de unde ia aceste milioane?, întrebă Ned Land. Nu puteam să răspund. M-am dus în camera mea și până la cinci seara am făcut diverse însemnări. Căldura devenea de nesuportat. „Nautilus” se scufundase la șaizeci de picioare, deci de unde putea proveni creșterea de temperatură?

- O fi vreun incendiu la bord? Voiam să ies din sală, când căpitanul Nemo intră. Se uită la termometru.

- Patruzeci și două de grade, zise el.

107

document.doc

- Simt și eu, căpitane. Puteți regla temperatura?- Nu. Plutim într-un curent de apă clocotindă.- Fie cum spuneți.- Priviți.

Panourile s-au deschis și am văzut marea albă cu valuri care clocoteau ca apa într-un cazan. Mi-am sprijimit mâna de unul dintre geamuri, însă era atât de fierbinte încât a trebuit să o retrag.

- Unde suntem, am întrebat eu.- Lângă Insula Santorini, domnule profesor, mi-a răspuns căpitanul. Pe canalul ce desparte

Nea-Kamenni de Palea-Kamenni. Voiam să vă arăt ciudatul spectacol al unei erupții submarine.

- Credeam că s-a încheiat formarea de noi insule, am replicat.- Acest proces nu se încheie niciodată în zonele cu vulcani, zise el. Golful acesta este supus

mereu focurilor din adâncuri. Am privit pe geam. „Nautilus” se oprise. Căldura devenea insuportabilă. Marea nu mai era albă, ci roșie, datorită sărurilor de fier. Deși salonul era închis ermetic, pătrunsese totuși mirosul de sulf, foarte greu de suportat. Se vedeau flăcări roșiatice, mai strălucitoare ca lumina electrică. Mă treceau toate sudorile. Parcă fierbeam.

- Nu mai putem rămâne în această apă clocotindă, i-am zis căpitanului.- Nu, nu ar fi prudent, răspunse căpitanul Nemo.

La un ordin al său, „Nautilus” s-a îndepărtat de acel cazan încins. După un sfert de ceas, respiram iar deasupra valurilor. M-am gândit că dacă Ned Land ar fi vrut să evadeze acolo, n-am fi scăpat cu viață din acea mare de foc! A doua zi, pe 16 februarie, am ieșit din acest bazin care, între Rodos și Alexandria, are o adâncime de trei mii de metri, iar „Nautilus” a părăsit Arhipelagul grecesc trecând pe lâmgă Insula Cerigo, după ce înconjurase Capul Matapan.

CAPITOLUL 7 MEDITERANA ÎN PATRUZECI ȘI OPT DE ORE

Mediterana, marea albastră, „vasta mare” a evreilor, marea grecilor, mare nostrum a

romanilor, înconjurată de portocali, aloe, cactuși, pini maritimi, plină de parfum, încadrată de munți înalți, îmbogățită cu un aer curat țI străveziu, nelipsitî de vulcani, este locul unde omul prinde puteri în una din climele cele mai sănătoase ale globului, cum spune Michelet. Deși acest bazin este atât de frumos, nu l-am putut privi decât în grabă. Are peste două milioane de kilometri pătrați. Pe căpitanul Nemo nu l-am văzut nici măcar o dată în timpul acestei traversări rapide. Cred că „Nautilus” a parcurs șase sute de leghe pe respectivul drum, în patruzeci și opt de ore. Am plecat în dimineața zilei de 16 februarie din împrejurimile Greciei, iar în ziua de 18, la răsăritul soarelui, traversam Strâmtoarea Gibraltar. Firește că Mediterana îi displăcea căpitanului Nemo, căci puteam evada ușor în acea zonă. „Nautilus” nu avea nici libertatea de mișcare de care se bucura în oceane. Era cam strâmt pentru el între Africa și Europa. Viteza lui „Nautilus” era de douăzeci și cinci de mile pe oră, adică

108

document.doc

douăaprezece leghe, fiecare de câte patru kilometri, și numai noaptea urca la suprafață. Firește că Ned Land renunță la ideile sale. Nu am văzut din Mediterana decât ceea ce vede un călător din expres dintr-o priveliște care-i fuge pe dinaintea ochilor. În grabă am putut distinge câteva specii de pești, pe care i-am clasificat împreună cu Conseil, adică țipari lungi de un metru, calcani cu burtă albă, spate cenușiu, pătat. Treceau atât de repede, că păreau mai curând șobolani și lilieci. Rechinii-milandri aveau douăsprezece picioare lungime, vulpile de mare opt picioare, părând niște umbre mari și albăstrui. Am observat și scrumbii albastre și argintii, dorade de până la treisprezece decimetri, pești consacrați lui Venus, având arcade aurii, trăind în ape dulci ori sărate, în lacuri și oceane, moruni magnifici, lungi de nouă-zece metri, ce loveau cu cozile lor puternice geamurile, purtând pe spatele albăstrui pete maronii, asemănându-se cu rechinii, dar neavând puterea lor. Primăvara umblă pe fluvii ca Volga, Dunăre, Pad, Rin, Loara, Oder și se hrănesc cu heringi, somoni și alți pești. Aparțin clasei cartilaginoaselor, dar sunt delicați. Se mănâncă proaspeți, uscați, marinați ori sărați. Lucullus i-a servit de multe ori. Am văzut și toni cu partea dorsală albastru-închis, cu burtă argintie, cu dungi dorsale aurii. L-au însoțit pe „Nautilus”, cum obișnuiesc și cu alte nave, ca în trecut, cu vasul lui La Perouse. Câteva ore au mers cu aceeași viteză ca noi. Sunt admirabili croiți pentru cursă, au corpul neted și fusiform, și o vigoare remarcabilă. Înoată în triunghi, ca anumite stoluri de păsări. Nu scapă însă de pescarii din Provence, Propontide și Italia. Alți pești văzuți de mine și Conseil îi voi cita doar pentru memorie. Erau morene, șerpi de trei-patru metri verzi, albaștri și galbeni, moruni, merluci, lungi de trei picioare, tenii ce pluteau ca niște ace fine etc. N-am putut observa baliste, tetrodoni, cai de mare, sardele și multe alte specii caracteristice Atlanticului și Mediteranei, din cauza vitezei prea mari cu care umblam prin acele ape. Dintre mamifere am văzut: doi-trei cașaloți, cu înotătoare dorsale, delfini globicefali mediteraneeni, cu cap zebrat, douăsprezece foci cu burtă albă, spate negru, lungi de trei metri și o broască țestoasă lată de trei picioare, observată de Conseil. Dintre zoofite am putut admira câteva clipe o galeoleră portocalie, ce s-a apropiat de geamul dinspre babord și părea un filament lung, având un număr infinit de ramificații și cea mai fină dantelă, cum nici păianjenii nu pot broda. N-am reușit s-o pescuiesc, din păcate. În seara zilei de 16 februarie, „Nautilus” își încetini mersul. Treceam printre Sicilia și coasta Tunisiei. Aici, între Capul Bon și Messina, fundul mării urcă brusc, până la șaptesprezece metri de suprafață, în timp ce lângă coaste, adâncimea este de o sută șaptezeci de metri.

- Acest istm leagă Europa de Africa, zise Conseil.- Da, el închide întreaga strâmtoare a Libiei, am zis eu. Sondările lui Smith au arătat că

ambele continente erau unite în trecut, între Capul Boco și Capul Furina.- Cred și eu, zise Conseil.- O barieră asemănătoare există între Gibraltar și Ceuta. În epocile geologice închidea

complet Mediterana.- Dacă vulcanii vor ridica în viitor aceste bariere peste nivelul mării?, întrebă Conseil.- Nu prea cred.- Dar dacă se va întâmpla, ar fi neplăcut pentru domnul de Lesseps, care s-a chinuit să

străpungă istmul.- Adevărat, dar un asemenea fenomen nu se va produce. Vulcanii se sting treptat, iar

căldura internă scade, din păcate, căci temperatura globului naște viața.- Dar soarele...- Este insuficient, Conseil. Poate aduce la viață un cadavru?- Nu, din câte știu.- Ei bine, prietene, Pământul va fi un cadavru rece. Va deveni de nelocuit, ca Luna, care și-

a pierdut de mult căldura vitală.

109

document.doc

- Peste câte secole?- Peste câteva sute de mii de ani, flăcăule.- Deci vom avea timp să ne terminăm călătoria, dacă nu se bagă Ned Land!

După ce s-a liniștit, Conseil a început să studieze mai departe fundul mării, pe lângă care trecea „Nautilus” cu o viteză moderată. Acolo, pe solul stâncos și vulcanic se întindea flora vie, bureți, holoturi, hialine roșiatice cu o ușoară fosforescență, comatule ambulante, de un metru, euriale arborescente foarte frumoase, ursine comestibile din specii diverse, actini verzi cu trunchiuri cenușii, cu disc maroniu, cu numeroase tentacule măslinii. Conseil observa în special moluștele și articulatele. Deși nomenclatura este cam aridă, trebuie să-i recunosc meritele sale personale. Dintre moluște, el a citat petoncule pectiniforme, donacee triunghiulare, hiale tridentale, cu înotătoare galbene și cochilii transparente, pleurobranhii portocalii, ouă cu puncte verzui, aplisii denumite „iepuri de mare”, dolabele, umbreluțe specifice Mediteranei, pernuțe de mare, atlante cu cochilii spiraliforme, eolide, cavoline ce se târăsc pe spate, auriculi miosotis, cu cochilie ovală, scalari, petricole, lamelare, pandore etc. Dintre articulate, divizate în șase clase, din care trei marine, crustacee, ciropode și anelide, Conseil le-a subdivizat corect în nouă ordine pe primele. Primul ordin conține decapode, animale cu cap și torace sudate între ele, cu aparat bucal compus din mai multe perechi de membre șI care posedă patru, cinci ori șase picioare toracice sau ambulante. După meoda lui Milne Edwards, acestea se împart în trei secțiuni. Conseil a clasat cu grijă toate animalele observate conform acestor criterii. Cam aici se oprea munca lui. Nu avusese timp să completeze clasa crustaceelor cu stomapodele, amfipodele, homopodele, izopodele, trilobiții, branhipodele, ostracodele etc. Pentru a încheia studiul articulatelor marine, ar fi trebuit să citeze clasa ciropodelor, ce cuprinde ciclopii, argulele, clasa anelitelor, pe care ar fi divizat-o în tubicole și dorsibranhiate. Dar „Nautilus” ieșise din strâmtoarea Libiei și trecuse în ape mai adânci, reluându-și viteza ridicată. De atunci nu s-au mai putut observa moluștele, articulatele și zoofitele, ci doar câțiva pești mari, ce treceau ca niște umbre. În noaptea de 16 spre 17 februarie, întrasem în al doilea bazin mediteranean, a cărui adâncime ajunge până la trei mii de metri. Treceam prin acea parte a Mediteranei atât de bogată în nenorociri. În timpul plimbărilor prin apele adânci, între coasta algeriană și Provence, am zărit pe fundul mării o mulțime de sfărâmături, unele împietrite cu corali, altele acoperite numai cu un strat de rugină, ancore, tunuri, brațe de elice, coșuri sfărâmate, cazane sparte, apoi învelișuri plutind între două ape, unele drepte, altele culcate! Mediterana nu-i decât un lac, dacă o compari cu suprafața Pacificului, dar unul cu ape capricioase, schimbătoare, când liniștite, când furioase. Ce istorie sinistră s-ar putea scrie despre aceste adâncuri mediteraneene, despre acest mare cimitir, unde s-au pierdut atâtea bogății și atâtea vieți! În tot acest timp, „Nautilus”, indiferent și rapid, se strecura printre aceste resturi cu ușurință. Pe 18 februarie, dimineața, eram la intrarea în Strâmtoarea Gibraltar. Acolo există doi curenți: unul superior, care duce apele Oceanului Atlantic în bazinul Mediteranei; și celălalt inferior, care prin Strâmtoarea Gibraltar varsă în bazinul Atlanticului surplusul Mediteranei. „Nautilus” profită de acest contracurent și înaintă repede prin îngusta trecătoare. Peste câteva minute, pluteam pe valurile Atlanticului.

110

document.doc

CAPITOLUL 8 GOLFULEȚUL VIGO

Atlanticul! O mare întindere de apă care acoperă o suprafață de douăzeci și cinci de

milioane de mile pătrate, cu o lungime de nouă mii de mile și o lățime medie de două mii șapte sute. Totuși, aproape necunoscută de antici, cu excepția cartaginezilor, acești olandezi din vechime care în peregrinările lor urmau coastele vestice ale Europei și ale Africii. Ocean ale cărui țărmuri sinuoase și paralele sunt udate de cele mai mari fluvii din lume: Saint-Laurent, Mississippi, Amazon, La Plata, Orinoco, Niger, Senegal, Elba, Loara, Rin, ce aduc ape din țările cele mai civilizate și din ținuturile cele mai sălbatice. Spațiu magnific, străbătut neîncetat de navele tuturor națiunilor, purtând toate pavilioanele din lume, ce se încheie cu două extremități teribile.temute de marinari, Capul Horn și Capul Furtunilor. „Nautilus” spărgea apele cu pintenul său, după ce parcursese peste zece mii de mile în trei luni șI jumătate, o lungime mai mare ca circumferința Pământului. Încotro ne îndreptam? Ce ne rezerva viitorul? După ce am ieșit din Strâmtoarea Gibraltar, ne-am îndreptat în largul oceanului. În scurt timp am revenit la suprafața apei și am putut reîncepe plimbările noastre pe platformă. Am urcat împreună cu Ned Land și Conseil și am zărit, la douăsprezece mile, Capul Sfântului Vicențiu, care formează vârful de sud-vest al coastei hispanice. Bătea un vânt puternic din sud și marea era agitată, astfel încât nu se putea sta pe platforma lovită de valurile mari. Am mers fiecare în cameră, însă Ned era decepționat. Nu reușise să-și pună planurile în aplicare din cauza vitezei prea mari cu care umblam. Era încruntat și strângea din buze.

- Mergem de-a lungul coastei portugheze, i-am zis. Nu suntem departe de Franța și de Anglia, unde vom găsi ușor un refugiu. Dacă ieșind din Gibraltar, „Nautilus” s-ar fi dus spre sud, mi-aș fi făcut griji. Ne îndreptăm însă spre locuri apropiate de țărmuri. Nemo nu se ferește de apele civilizate. Deci peste câteva zile îți vei putea pune în aplicare planurile.

- Diseară, îmi spuse el, privindu-mă fix. Am tresărit. Nu eram pregătit pentru o asemenea declarație.

- Așteptam o împrejurare favorabilă, zise Ned. Acum s-a ivit. Diseară vom trece numai la câteva mile de coasta spaniolă. Am cuvântul dumneavoastră, domnule Aronnax. Vom fugi diseară.

„Nautilus” se scufunda sub valurile Atlanticului. Masa a fost servită ca de obicei în cameră. Eu tăceam. Canadianul se apropie de mine.

- Deci diseară, la nouă, spuse iar Ned Land. L-am prevenit pe Conseil. La acea oră, Nemo stă în caamera sa, poate chiar doarme. Nu ne vor vedea nici mecanicii, nici cei din echipaj. Conseil și cu mine vom urca pe scara centrală, iar dumneavoastră ne veți aștepta în bibliotecă, să vă facem semn. Mă bazez pe dumneavoastră. Am dus vâslele și proviziile în ambarcațiune. Pe diseară.

- Dar marea este tulbure, am zis.- E riscul nostru, prețul eliberării noastre. Barca e bună și ne găsim la câteva mile de uscat.

Mâine ne vom afla poate în largul mării. Cu noroc, la zece sau unsprezece noaptea vom fi pe țărm. Cu Dumnezeu înainte! Pe diseară!

111

document.doc

După aceste cuvinte, se retrase, lăsându-mă dezorientat. Eram nehotărât. Desigur, Ned Land avea dreptate. Se ivise ocazia și voia să o folosească. Nici eu nu-mi puteam retrage cuvântul, căci astfel periclitam soarta prietenilor mei. Poate că mâine „Nautilus” va fi departe de orice uscat. Deocamdată șuieratul vasului îmi arătă că rezervoarele de ummpleau, iar submarinul avea să pornească la drum pe sub ape. În acea zi am rămas în cabina mea. Nu voiam să mă întâlnesc cu Nemo. Îmi părea rău să plec de pe mininăția cu numele de „Nautilus”, lăsându-mi studiile neterminate. Atlanticul mai avea încă atâtea secrete de dezvăluit, precum făcuseră mările Indiei și Pacificul! Visul mi se întrerupea în cel mai frumos moment. Multe ceasuri neplăcute s-au scurs astfel. Mă vedeam când pe pământ, cu tovarășii mei, când aflând despre o împrejurare neprevăzută ce ne silea să ne întrerupem proiectul. M-am dus în salon de două ori, încercând să aflu, de la aparatele de acolo, dacă ne îndepărtam sau nu de țărm. „Nautilus” se găsea tot în apele portugheze. Mergea spre nord, de-a lungul țărmurilor. Trebuia să-mi fac bagajele, ca să fug. Aveam să iau cu mine doar însemnările făcute zilnic. Urma să mă pregătesc pentru evadare. Îmi părea rău pentru faptul că Nemo ne găzduise cu inima deschisă și că trebuia să-l părăsesc asfel. Niciun jurământ însă nu mă lega de el. Aș fi vrut să-l mai întâlnesc o dată, înainte de plecare, dar, în același timp, mă temeam de o asemenea întâlnire. Dinspre cabina lui nu se mai auzea nimic. Nu-l mai văzusem de la vizita noastră pe Insula Santorini. Oare întâmplarea avea să-l scoată înaintea mea tocmai la plecare? Aș fi vrut acest lucru, dar mă și temeam de așa ceva. Dinspre camera alăturată cabinei mele nu răzbătea niciun zgomot. Probabil era goală. Oare acel personaj straniu se mai găsea la bord? Din noaptea în care barca plecase de pe „Nautilus” pentru o treabă misterioasă, mi se părea că Nemo păstrase cu uscatul relații de un anumit fel. Oare nu lipsea el de pe „Nautilus”? Uneori treceau săptămâni întregi fără să-l văd. Ce făcea el în acest timp? Am luat masa în camera mea. Eram agitat. Se făcuse ora șapte și mai aveam de așteptat două ceasuri. O sută douăzeci de minute mă separau de clipa reîntâlnirii cu Ned. Mă plimbam tulburat prin încăpere, din ce în ce mai agitat. Nu mă îngrijora dacă pieream în acea încercare, ci gândul de a da greș și de a fi adus în fața furiosului Nemo. Am mai trecut o dată prin salon și am revăzut tezaurul strâns acolo de cel care își impusese exilul pentru totdeauna. Mă uitam deci la bogățiile acelea uimitoare și am ajuns la ușa ce dădea în cabina căpitanului. Încăperea era goală. Am pășit înăuntru. Camera avea un aspect sever. Am văzut de îndată niște tablouri, portrete ale unor oameni importanți ce se sacrificaseră pentru idei mărețe, de eliberare a țărilor lor: Kosciusko, eroul căzut pentru Polonia, Botzaris, acest Leonida al Greciei moderne, O’Connell, apărătorul Irlandei, Washington, fondatorul Statelor Unite ale Americii, Manin, patriotul italian, Lincoln, ucis de glonțul unui sclavagist, John Brown, martirul negrilor, cel spânzurat și desenat astfel de creionul lui Victor Hugo. Pe căpitanul Nemo îl lega ceva de acești oameni, dar oare ce? Era eliberatorul popoarelor și al sclavilor? Fusese oare unul dintre participanții la cumplitul război civil american? Ceasul a bătut ora opt și am fugit speriat de acolo. Trecând pe lângă busolă, am văzut că ne îndreptam, în continuare, către nord, cu o viteză potrivită. Planul lui Ned se dovedea realizabil. Am revenit în cabina mea și m-am echipat cu haine groase, cu cizme marine și bonetă de lutrie, și cazaca din piele de focă. Eram gata și așteptam. Zgomotul elicei era singurul ce tulbura tăcerea de la bord. Dacă Ned Land fusese surprins în încercarea lui de fugă? Am început să mă agit. La nouă mi-am lipit urechea de ușa căpitanului. Nu se auzea nimic. M-am întors în salonul întunecos.

112

document.doc

Am intrat în bibliotecă. Nici acolo nu prea era lumină. M-am așezat lângă ușa ce ducea la cabina scării centrale, așteptând semnalul canadianului. Viteza submarinului s-a redus semnificativ chiar atunci. Apoi acesta s-a oprit. De ce oare? Acest lucru favoriza oare planul lui Ned Land? Nu auzeam decât bătăile imimii mele. A urmat o izbitură și „Nautilus” s-a oprit pe fundul oceanului. Eram și mai neliniștit. Semnalul lui Ned Land nu venea și eram gata să mă duc la el ca să aflu ce se întâmpla. Ușa sălii se deschise și se ivi căpitanul Nemo care zise:

- Ah! Domnule profesor, vă căutam. Cunoașteți istoria Spaniei? Nici măcar pe a țării mele nu mi-o aminteam în clipele acelea.

- Ei bine?, reluă el.- Foarte puțin, am răspuns eu.- Luați loc, și vă voi povesti un episod curios al acestei istorii.

Căpitanul se întinse pe divan. Fără să vreau, l-am imitat.- Vă va interesa, domnule profesor. Vă va răspunde la o întrebare ce v-a chinuit până acum.- Vă ascult, căpitane, am zis eu, neștiind unde voia să ajungă interlocutorul meu.- Domnule profesor, reluă căpitanul Nemo, dacă voiți o să începem de la 1702. Regele

vostru Ludovic al XIV-lea l-a impus spaniolilor pe ducele de Anjou, nepotul lui. Acest prinț, care a domnit sub numele de Phillip al V-lea, a avut dușmani puternici în afară. Într-adevăr, cu un an înainte, casele regale din Olanda, Austria și Anglia au încheiat un tratat la Haga cu scopul de a răpi coroana Spaniei lui Phillip al V-lea și a o pune pe capul unui arhiduce, căruia i s-a dat înainte de vreme numele de Carol al III-lea. Spania trebuia să reziste acestei coaliții. Nu prea avea marinari și soldați. Nu-i lipseau însă banii. Galioanele sale îi aduceau aur și argint din America. Spre sfârșitul anului 1702, Spania aștepta un mare transport pe care Franța trebuia să-l escorteze cu o flotă de douăzeci și trei de vase comandate de amiralul Chateau-Renaud, căci marina coalizată străbătea Atlanticul în lung și în lat. Convoiul trebuia să ajungă la Cadix, dar amiralul, aflând că flota engleză avea să-l întâlnească, se hotărî să se oprească într-un port francez. Comandanții spanioli s-au împotrivit acestei hotărâri; ei voiau să fie duși într-un port spaniol, dacă nu la Cadix, atunci în golfulețul Vigo, aflat în nord-vestul Spaniei. Amiralul Chateau-Renaud a cedat acestei cereri și corăbiile au intrat în golfulețul Vigo. Acesta nu putea fi apărat. Trebuiau să se grăbească pentru a descărca toate corăbiile înainte de sosirea flotei coalizate, dar a apărut o problemă de rivalitate. Mă urmăriți?, întrebă căpitanul Nemo.

- Firește, am răspuns, neștiind încă scopul acelei lecții de istorie.- Să continui. Pe 22 octombrie 1702, vasele englezești au sosit în golfulețul Vigo. Amiralul

Chateau-Renaud se luptă vitejește, dar forțele lui erau inferioare. Când a văzut că bogățiile convoiului vor cădea în mâinile dușmanului, el a dat foc și a găurit corăbiile, care s-au scufundat.

Căpitanul Nemo se oprise. Mărturisesc că nu mă interesa această povestire.- Ei bine?, l-am întrebat.- Ei bine, domnule Aronnax, ne aflăm în acest golf și dumneavoastră îi puteți dezvălui

misterele. Se ridică și mă rugă să-l urmez. Am făcut-o. Salonul era întunecos, dar prin geamuri se vedea marea. În jurul lui „Nautilus”, pe o rază de o jumătate de milă, apele erau puternic luminate. Oamenii echipajului, îmbrăcați în haine de scafandru, desfundau niște butoaie putrezite, niște lăzi spintecate, în mijlocul unor epave înnegrite. Din aceste butoaie și lăzi ieșeau bucăți de aur și de argint, piaștri și bijuterii. Încărcați cu prada lor prețioasă, acești oameni se întorceau la „Nautilus”, își depuneau povara și se înapoiau să reînceapă pescuitul de aur și de argint.

113

document.doc

Aici era teatrul de luptă de la 22 octombrie 1702. Aici se scufundaseră corăbiile încărcate pentru guvernul spaniol. Căpitanul Nemo era moștenitorul direct al acelor comori ale incașilor, smulse de la ei de către Fernando Cortez.

- Știați, domnule profesor, că marea conține atâtea bogății?- Se presupune că în mare ar exista aproximativ două miloane de tone de argint.- Dar pentru a-l extrage, cheltuielile ar întrece câștigul. Aici n-am decât să adun ceea ce

oamenii au pierdut nu numai în golfulețul Vigo, dar și în mii de zone de naufragiu, ale căror poziții le-am însemnat pe harta mea. Înțelegeți acum de ce sunt miliardar?

- Înțeleg, căpitane. Exploatând acest golfuleț Vigo, nu faceți decât să o luați înaintea cercetărilor unei societăți rivale.

- Care?- O societate care a obținut de la guvernul spaniol privilegiul de a căuta corăbiile înecate.

Valoarea comorii naufragiate a fost socotită la cinci sute de milioane.- Cinci sute de milioane! Nu mai sunt, răspunse căpitanul Nemo.- Păcat de acționarii societății, care investesc în găsirea tezaurului. Ar trebui să li se spună

că bogățiile pe care le-ar fi putut obține s-au dus pe apa sâmbetei. Nemo se simți rănit de vorbele acestea.

- Degeaba?, se aprinse căpitanul Nemo. Credeți că bogățiile acelea s-au dus degeaba fiindcă le-am strâns eu? Nu înțelegeți? Cunosc destule ființe oprimate, popoare asuprite, săraci ce trebuie ajutați...

Căpitanul Nemo se opri. Regreta că vorbise prea mult. Inima lui bătea încă pentru suferințele omenirii și mila se îndrepta către rasele sclave și către diverși alți indivizi. Am înțeles atunci cui îi erau destinate milioanele expediate de căpitanul Nemo, pe când „Nautilus” naviga pe lângă Creta răsculată!

CAPITOLUL 9 UN CONTINENT DISPĂRUT

A doua zi de dimineață, pe 19 februarie, l-am văzut intrând pe canadian în cabina mea. Îl

așteptam. Părea foarte dezamăgit.- Ei, bine, domnule?, mă întrebă el. A trebuit să vină căpitanul Nemo tocmai în momentul

când trebuia să fugim de pe vasul lui.- Da, Ned. A făcut o afacere bună cu bancherul lui.- Ce bancher?- Mai curând cu banca. În ocean bogățiile sunt mai în siguranță ca în trezoreria statului.

I-am povestit întâmplările canadianului, sperând să renunțe la evadare, dar el și-a exprimat regretul că nu se putuse plimba cum ar fi vrut, pe câmpul de luptă de la Vigo.

- Mă rog, încă nu-i totul pierdut. Altă dată vom reuși. Poate diseară, zise el.- În ce direcție merge „Nautilus”?- Nu știu.

114

document.doc

- La prânz îi voi vedea poziția pe hartă. După care el s-a dus la Conseil. Așa cum obișnuiam, am trecut în salon. Busola arăta că „Nautilus” mergea spre sud-sud-est. Europa era în spatele nostru. Pe la unsprezece și jumătate s-au golit rezervoarele. Vasul a urcat la suprafață. Eu am ajuns pe platformă. Ned Land era deja acolo și cerceta orizontul. Cerul era înnorat și vântul bătea. Nu se vedea decât nesfârșita întimdere a apelor. Nici gând să mai putem fugi. Degeaba era Ned furios! Pe la prânz, soarele s-a arătat o clipă. Secundul a profitat, ca să-i ia înălțimea. Marea devenind furioasă, am coborât înăuntru și panourile s-au închis. După un ceas m-am uitat pe hartă. Ne găseam la 16 ◦17’ longitudine și 33◦22’ latitudine, la o sută cincizeci de leghe de uscatul cel mai apropiat. Nu aveam cum fugi de acolo, în ciuda furiei lui Ned. Eu mă simțeam însă ușurat deee povară! Liniștit, am trecut la treabă. Seara, pe la unsprezece, am primit vizita neașteptată a căpitanului Nemo.

- Domnule Aronnax, vă propun o excursie neașteptată.- Propuneți, căpitane.- Nu vreți să vedeți fundul mării și noaptea?- Ba da.- Va fi obositor, vă previn. Va trebui mers mult și urcați munții.- Mă faceți și mai curios. Sunt gata să vă urmez, căpitane.- Veniți, așadar, domnule profesor, vom îmbrăca hainele de scafandru.

Nici tovarășii mei și nici vreun om al echipajului nu ne-a urmat în această excursie. Ne-am pus aparatele, rezervoarele cu aer, dar lămpile electrice nu erau pregătite.

- Nici nu e nevoie de ele, mi-a zis el. Am crezut că n-am auzit bine, dar m-am abținut să mai vorbesc despre asta. După ce m-am îmbrăcat, mi s-a dat un baston de fier. În câteva minute eram pe fundul Atlanticului la o adâncime de trei sute de metri. Era aproape de miezul nopții; apele erau întunecoase, iar căpitanul Nemo îmi arăta în depărtare un punct roșiatic. Era un fel de foc, dar nu știam ce-l alimenta. Oricum, făcea puțină lumină. M-am obișnuit cu acel întuneric și am priceput inutilitatea aparatelor Ruhmkorff. Căpitanul Nemo și cu mine mergeam spre focul ce se zărea. Solul plat urca ușor. Ne ajutam cu bastoanele, dar mergeam încet. Picioarele ni se înfundau în mâl, alge și printre pietre. Deodată, am auzit un zgomot deasupra mea. Uneori acesta răzbea mai tare. Am înțeles ce-l cauza. Ploua la suprafața mării! M-am gândit atunci că putea să mă ude acolo, în apă! După o jumătate de oră de umblat, pământul a devenit pietros. Meduze și crustacee microscopice îl luminau cu lucirea lor fosforescentă. Vedeam pietrele acoperite de milioane de zoofite și pline de alge. Picioarele mi se cufundau în acel covor. Fără baston, n-aș fi putut umbla! În spatele nostru, „Nautilus” dispărea în întuneric. Îngrămădirile de pietre dispuse pe fundul oceanului aveau o anumită regularitate pe care nu mi-o explicam. Am văzut și brazde gigantice ce se pierdeau în obscuritate, imposibil de evaluat ca lungime. Existau și alte lucruri ciudate. Pe ce câmp vast mă aflam? Aș fi vrut să aflu de la căpitan, dar nu-i știam limbajul semnelor. Lumina roșiatică creștea la orizont, arătându-ne calea. Și aceasta mă intriga. Era electrică? Se datora unui fenomen necunoscut? Mâna omului intervenise acolo? Voi da de tovarășii și prietenii lui Nemo prin locurile acelea? Erau la fel de ciudați și de ascunși ca și el? Vreo colonie de exilați de pe uscat trăia prin adâncul oceanului? Ideile acestea nebunești mă stârneau, în timp ce-mi treceau prin fața ochilor tot felul de minunății. Nu m-ar fi mirat să găsim acolo un oraș submarin. Se vedea mai bine. Lumina lucea în creștetul unui munte înalt de opt sute de picioare. Dar eu nu vedeam decât reflectarea ei prin straturile de lichid.

115

document.doc

Prin mijlocul pietrelor ce brăzdau fundul Atlanticului, Nemo înainta fără să ezite. Cunoștea drumul. Îl mai parcursese. Eu îl urmam cu mare încredere. Părea un duh al oceanului, a cărui siluetă întunecată se decupa pe fundul luminos al orizontului. Era unu noaptea. Ajunsesem la primele povârnișuri ale muntelui. Pentru a ne apropia de acesta, trebuia să trecem prin potecile întortochiate ale unei vegetații abundente. O pădure de copaci morți, fără frunze, fără sevă, copaci mineralizați sub înrâurirea apelor, precum pădurea Hartz. O pădure înghițită de apă. Cărări pline de alge, printre care mișuna o lume de crustacee. Peștii zburau dintr-o creangă în alta. Pentru a urca pe stânci aveam bastonul, care mă ajuta enorm. Nu mai simțeam oboseala. Ce spectacol! Cum să-l redau? Stâncile și copacii de sub ape, pietrele peste care pășeam, zgomotul de avalanșe? În dreapta și în stânga se deschideau galerii tenebroase, pe care mâna omului părea să le fi degajat. Avea să apară vreun locuitor al acelei regiuni? Căpitanul Nemo urca neabătut. Îl urmam. Bastonul mă ajuta mult. Un pas greșit și m-aș fi prăbușit în prăpastie. Uneori trebuia să sar peste genuni ce se deschideau sub mine. Treceam peste prăpăstii impresionante pe trunchiuri de copac puse de-a curmezișul. Stânci monumentale păreau să sfideze legile echilibrului. Turnuri naturale se înclinau la unghiuri pe care legea gravitației nu le-ar fi permis pe uscat. Nu simțeam diferența datorată marii densități a apei, nici veșmintele mele grele. Mergeam cu lejeritatea unei capre negre! Povestea aceasta pare ireală. Totuși n-am visat. Am văzut și simțit toate aceste lucruri! După două ceasuri de când părăsisem „Nautilus”, am ieșit din pădure. La o sută de picioare deasupra capetelor noastre se ridica vârful muntelui a cărui umbră acoperea versantul opus, din pricina luminii care iradia de pe el. Peștii fugeau de sub picioarele noastre. Am ajuns la o stâncă uriașă, ce avea adevărate peșteri în care se mișcau lucruri extraordinare. O antenă enormă ne bara drumul. Mii de puncte luminoase străluceau în întuneric. Erau ochii crustaceelor gigantice, care stăteau pitite în ascunzătorile lor. Crabi uriași se înălțau mișcându-și membrele cu un zăngănit de fier, caracatițe îngrozitoare își încolăceau tentaculele ce păreau un mărăciniș viu de șerpi. Ce era acea lume exorbitantă pe care n-o cunoșteam? Cărui ordin îi aparțineau articulatele cărora stânca le era a doua carapace? Unde găsise natura secretul existenței lor vegetative și de câte secole trăiau astfel în straturile cele mai de jos ale oceanului? Eu nu mă puteam opri. Căpitanul Nemo trecea nepăsător printre ele. Trebuia să-l urmez. Am ajuns pe primul platou, unde mă așteptau alte surprize. Acolo se desenau ruine pitorești, ce trădau mâna omului, nu cea a Creatorului. Erau vaste îngrămădiri de pietre în care se distingeau formele vagi de castele, temple, acoperite de lumea zoofitelor în flori, pe care algele formau o groasă haină vegetală. Ce era locul acela de pe glob înghițit de cataclisme? Cine dispusese stâncile și pietrele ca pe dolmene ale timpurilor preistorice? Unde mă dusese fantezia căpitanului Nemo? Am vrut să-l întreb. Neputând face asta, l-am oprit. Dar el, clătinând din cap, mi-a arătat ultimul munte, vrând parcă a-mi spune:

- Vino! Să mergem! L-am urmat cu un ultim elan. După câteva minute, urcasem pe piscul ce domina cu vreo zece metri tot ansamblul acela stâncos. Am privit la drumul pe care l-am făcut. Muntele se înălța la șapte-opt sute de picioare față de vale, dar pe partea cealaltă el avea o înălțime de două ori mai mare față de fundul oceanului. Am privit în zare. Era un spațiu vast, luminat de fulgere violente. Acest munte era un vulcan. La cincizeci de picioare de pisc, un crater mare arunca puhoaie de lavă, care cădeau în cascade de foc în mijlocul masei lichide. Vulcanul, ca o făclie imensă, lumina valea până la ultimele limite ale orizontului.

116

document.doc

Craterul submarin arunca lavă, nu flăcări. Pentru flăcări trebuie oxigen din aer. Lava însă este incandescentă, de culoare alb-roșie, și rezistă în fața elementului lichid care se vaporizează în contact cu aceasta. Curenți rapizi antrenau gazele ce difuzau. Torentele de lavă ajungeau până la poalele muntelui, precum dejecțiile Vezuviului oe un alt Torre del Greco. Sub ochii mei, apăru un oraș ruinat, cu ziduri năruite, străzi largi, pustii, unde se simțea arhitectura toscană, se vedeau resturi de apeducte, urmele Acropolei, formele Parthenonului, vestigiile portului, un întreg Pompei îngropat sub ape! Unde eram? Voiam să aflu cu orice preț. Voiam să vorbesc, să-mi smulg sfera de pe cap! Căpitanul Nemo veni spre mine și mă opri. Ridicând o bucată de piatră, el se apropie de o stâncă de bazalt negru și scrise acest cuvânt:

ATLANTIDA

Parcă am fost trăsnit! Atlantida, antica Meropida de Theopompe, Atlantida lui Platon, continentul negat de Origene, Porfir, Jamblique, d’Anville, Malte-Brun, Humboldt, ce-i puneau dispariția pe seama legendelor, admis de Possidonius, Pliniu, Ammian-Marcellinis, Tertullian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon și d’Avezac, pe care am văzut-o cu ochii mei! Acesta era ţinutul înghiţit de ocean, în afara Europei, Asiei şi Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde trăia acel popor puternic, atlanţii, cu care s-au războit pentru prima oară vechii greci! Atlanții, după istorisirea lui Platon din dialogul dintre Timei și Critias, de pe vremea lui Solon, poet și legislator, ocupau un continent mai mare decât Asia și Africa la un loc. Într-o zi Solon discuta cu bătrânii din Sais, oraș vechi pe atunci, de opt sute de ani. Unul dintre ei i-a povestit despre alt oraș, mai vechi cu o mie de ani, ce fusese invadat și distrus parțial de atlanți. Dominația lor se întindea până la Egipt. Au vrut să se impună, dar li s-au împotrivit grecii. După veacuri, după inundații și cutremure de pământ, s-a distrus această Atlanidă, ale cărei piscuri înalte: Madera, Azore, Canare, Insulele Capului Verde mai ies și acum la suprafață. Iată ce amintiri istorice îmi trezise inscripția căpitanului Nemo. Umblam pe acolo pe unde au umblat contemporanii primului om! Atingeam cu mâna ruinele multiseculare, contemporane epocilor geologice! Călcam pe schelete de animale ale unor timpuri extraordinare, pe care arborii mineralizați le acopereau odinioară cu umbra lor! De ce n-aveam timp? Aș fi vrut să cobor pe panta abruptă a muntelui, să parcurg acel continent imens ce unea, firește, Africa de America și să vizitez marile orașe antediluviene. Acolo, sub privirile mele, erau Makhimos, cetatea războinică, Eusebes, cetatea pioșeniei, ai cărei locuitori gigantici trăiau secole întregi și care aveau forța să îngrămădească blocuri de piatră ce încă rezistau acțiunii apelor. Poate că vreodată, vreun fenomen eruptiv avea să aducă la suprafață acele ruine înecate. S-au semnalat mulți vulcani submarini în această porțiune a oceanului și multe nave au fost zguduite când au trecut prin zonă. Unii au auzit zgomote surde ce anunțau lupta elementelor din adâncuri. Până la Ecuator, solul este frământat de forțe plutoniene. Cine știe dacă vreodată Atlantida nu va apărea iar la suprafață? Încercam să păatrez în memorie cât mai multe detalii ale impresionantului peisaj. Căpitanul Nemo, sprijinit de o coloană sfărâmată, părea subjugat de măreția priveliștii. Se gândea oare la generațiile dispărute, la misterul sorții omenești? Tare mult aș fi vrut să-i aflu gândurile, să i le împărtășesc, să i le înțeleg. Am rămas o oră contemplând valea întinsă sub strălucirea lavei. Fierberea interioară nu înceta sub scoarța muntelui. Mediul lichid transmitea zgomote profunde, ce se repercutau cu o amploare maiestuoasă.

117

document.doc

Apoi se ivi luna, printre ape, iar razele ei palide străbătură continentul scufundat. Căpitanul se ridică, mai privi o dată valea imensă și-mi făcu semn să-l urmez. Am coborât repede muntele. După ce am trecut de pădurea minerală, am zărit felinarul lui „Nautilus”, ce strălucea asemenea unei stele. Am ajuns la bord în clipa în care se puteau vedea primele licăriri ale zorilor.

CAPITOLUL 10 ZĂCĂMINTELE SUBMARINE

Din cauza oboselii, m-am trezit a doua zi, 20 februarie, pe la ora unsprezece. M-am

îmbrăcat repede și voiam să știu care era direcția lui „Nautilus”. Instrumentele indicau sudul, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră. Adâncimea era de o sută de metri. În sală intră Conseil și i-am mărturisit ce am putut vedea în acea noapte. Prin panourile deschise, încă se mai putea vedea o parte din acel continent scufundat. „Nautilus” trecea razant, pe la zece metri de solul câmpiei Atlantidei. Alerga ca un balon dus de vânt peste preriile terestre. În salon eram ca într-un vagon de expres. Vedeam rocile decupate fantastic, pădurile de arbori, bolovanii uriași acoperiți de covoare de anemone și axidii, blocurile de lavă ce atestau furia expansiunilor plutoniene. În timp ce aceste situri bizare erau iluminate electric de noi, îi povesteam lui Conseil istoria atlanților, războaiele lor eroice, de care nu mă îndoiam. Dar el nu mă prea asculta, căci atenția îi era atrasă de peștii numeroși, pe care îi clasifica. Am fost nevoit și eu să-mi reiau, alături de el, studiile ihtiologice. Peștii Atlantidei nu difereau mult de cei observați de noi înainte. Erau calcani uriași, lungi de cinci metri, cu o forță musculară ce le permitea să sară peste valuri, rechini de diverse specii, sturioni asemenea rudelor lor din Mediterana etc. Printre peștii-pasăre, Conseil a observat makaira negri, lungi de trei metri, având pe maxilarul superior o spadă cu vârf ascuțit, dragoni marini în culori vii, denumiți astfel din vremea lui Aristotel, cu ace dorsale care-i fac periculoși de prins, corifemi, cu spinări maronii, dorade minunate. Aceste eșantioane nu mi-au distras însă atenția de la câmpiile Atlantidei. Uneori, capricioase accidentări ale solului îl obligau pe „Nautilus” să-și reducă viteza. Naviga atunci cu precizia cetaceelor printre coline. Dacă labirintul devenea prea complicat, aparatul se ridica precum un aerostat și depășea obstacolul, după care revenea pe fundul mării. Parcă făceam o plimbare aerostatică, cu deosebirea că„Nautilus” asculta de mâna pricepută a timonierului său. Pe la ora patru spre seară, „Nautilus” intră pe un teren stâncos, având conglomerate, tufe bazaltice, resturi de lavă. M-am gândit că urma o zonă montană și, la orizont, un zid înalt părea că oprește trecerea pe acolo. Vârful său ieșea din ocean. Putea fi un continent sau o insulă, una dintre Insulele Canare sau dintre cele ale Capului Verde. Acest zid mi-a arătat sfârșitul teritoriului Atlantidei din care străbătusem o părticică. Noaptea mi-a întrerupt observațiile. Am rămas singur. Conseil plecase în cabina lui. „Nautilus” mergea mai încet, printr-o zonă cu sol confuz, evitând corpurile din jur.

118

document.doc

Am rămas multă vreme la geam, admirând frumusețile mării și ale cerului înstelat, printre care aștrii zodiacali din coada lui Orion. M-am culcat cu intenția să mă scol după câteva ore de somn, A doua zi era opt când am intrat în sală. M-am uitat la manometru. „Nautilus” plutea la suprafață. Am auzit pași pe platformă. Ruliul nu trăda însă existența valurilor. M-am urcat până aproape de una dintre trapele deschise. Dar în loc să dau de lumina zilei, m-am pomenit într-un întuneric adânc. Să fi fost încă noapte? Nu se vedea nicio stea. Nu știam ce să gândesc, când un glas îmi spuse:

- Dumneavoastră sunteți, domnule profesor?- Căpitane Nemo, unde suntem?- Sub pământ, domnule profesor.- Sub pământ!, am strigat eu.- Așteptați câteva clipe. Aprind felinarul și veți fi luminat.

Am pus piciorul pe plstformă și am așteptat. „Nautilus” plutea de-a lungul unui mal așezat ca un chei. Această mare era un lac închis într-un cerc de ziduri, având două mile în diametru, și care forma o pâlnie răsturnată, cu înălțime de cinci ori șase sute de metri, iar în vârf având o deschizătură rotundă prin care pătrundea lumina razelor de soare. Nu știam dacă o asemenea peșteră era creația omului sau a naturii.

- Unde suntem?, am zis eu.- În mijlocul unui vulcan stins, inundat de mare în urma unei convulsii a pământului. În

timp ce dormeați, „Nautilus” a pătruns printr-un canal sub nivelul oceanului, ajungând aici, în portul său comod, misterios, adăpostit de vânturi, inclusiv de uragane.

- Într-adevăr, aici sunteți în siguranță, căpitane Nemo. Am văzut o deschizătură în vârful lui.

- Da, craterul său, care era plin cu lavă altădată.- Dar care este numele muntelui acesta?- Muntele aparține unei insule din mare. Întâmplarea m-a făcut să o descopăr și tot

întâmplarea mi-a servit bine.- Am putea coborî pe orificiul format de crater?- Nu. Nici urca. Până la o sută de metri înălțime, panta muntelui este practicabilă, dar mai

sus nu se poate ajunge.- Natura vă este de folos întotdeauna, căpitane. Aici sunteți în siguranță. Dar, la ce bun

acest refugiu? „Nautilus” nu are nevoie de port.- Nu, domnule profesor, dar el are nevoie de energie electrică pentru a se mișca, de anumite

elemente pentru a produce energia și săruri pentru a alimenta elementele. Aici marea acoperă păduri întregi care au fost inundate în timpurile geologice și care, transformate în huilă, sunt pentru mine o mină nesecată.

- Aici oamenii dumneavoastră fac slujba de mineri?- Da. Aceste mine se ascund sub valuri, ca și minele din Newcastle. Aici oamenii mei,

îmbrăcați în costume de scafandru, extrag huila.- Îi vom vedea la lucru pe tovarășii dumneavoastră?- Nu, căci mă voi grăbi să continui ocolul submarin al lumii. Dacă vreți să vizitați grota,

profitați de această zi, domnule Aronnax. Am mulțumit căpitanului și am mers să îi chem pe tovarășii mei. Au venit apoi pe platformă. Fără să se mire, Conseil se uită cu naturalețe în jur, dar Ned vru să afle dacă peștera avea ieșire.

- Iată-ne din nou pe pământ, zise Conseil.- Acesta nu se cheamă „pământ”, răspunse canadianul, șI nu suntem „pe” el, ci „sub” el.

Între munte și lac se întindea o plajă nisipoasă, ce nu era mai lată de cinci picioare. Pe acolo se putea înconjura ușor lacul. Dar solul era accidentat, plin de blocuri vulcanice, de enorme pietre ponce.

119

document.doc

Cu cât înaintam, pământul urca și am ajuns la niște povârnișuri lungi și întortocheate. Cu cât ne îndepărtam de apă, cu atât povârnișurile deveneau mai abrupte și mai înguste. Trebuia să mergem cu atenție printre acele conglomerate nelegate cu ciment între ele, pe care piciorul aluneca. Erau cristale de feldspat și de cuarț. Natura vulcanică a enormei excavări era evidentă pretutindeni.

- Vă închipuiți ce era pâlnia aceasta când se umplea cu lavă în fierbere și nivelul lichidului incandescent se ridica până la orificiul muntelui, ca fonta într-un furmal?, i-am întrebat.

- Cu exactitate, răspunse Conseil. Dar poate domnul să-mi spună de ce vulcanul și-a întrerupt activitatea și cuptorul a fost înlocuit de apele liniștite ale unui lac?

- Probabil pentru că o convulsie a provocat, în adâncul oceanului, această deschizătură prin care a trecut „Nautilus”. Atunci, apa din Atlantic a pătruns în interiorul muntelui. A existat o luptă teribilă între cele două elemente, încheiată în avantajul lui Neptun. Au trecut de atunci multe secole, iar vulcanul scufundat s-a schimbat într-o grotă liniștită.

- Accept explicația, zise Ned, dar regret, în interesul nostru, că deschizătura de care s-a pomenit nu s-a format deasupra nivelului mării.

- Dar dacă ar fi fost așa, „Nautilus” n-ar mai fi ajuns până aici, replică Conseil.- Iar apa n-ar mai fi ajuns în vulcan și acesta nu s-ar fi stins, am adăugat eu.

Ascensiunea noastră a continuat. Pantele erau tot mai abrupte. Câteodată trebuia să sărim peste excavații profunde. Ne deplasam uneori în genunchi, alteori ne târam pe burtă, dar cu precizia lui Conseil și cu forța lui Ned ne-am descurcat. La vreo treizeci de metri înălțime, terenul se modifică. După conglomerate urmară roci bazaltice negre, unele sub formă de prismă regulată, dispuse ca o colonadă ce susținea parcă bolta imensă. Între aceste roci bazaltice existau scurgeri de lavă răcită, încrustate cu bituminoase, iar în unele locuri covoare întinse de sulf. Lumina zilei ce pătrundea prin craterul superior se intensifica. La o înălțime de două sute cincizeci de picioare ne-am oprit. Aici regnul vegetal începea să lupte cu regnul animal. Câteva tufișuri și chiar arbori se prinseseră de pereți. Am recunoscut eufore din care curgea sucul lor caustic. Heliotropele, care nu-și prea justificau numele, căci soarele ajungea cu greu la ele, își plecau triste florile colorate și parfumate. Câteva crizanteme creșteau timide la rădăcinile unor aloe cu frunze lungi și triste. Am zărit niște violete încă parfumate. Am tras încântat aer în piept. Parfumul este sufletul florii, iar florile din mare, splendidele hidrofite, n-au suflet! Treceam pe lângă un tufiș de liliac, care îndepărta stâncile datorită rădăcinii puternice, când Ned Land strigă:

- Ah! Domnule, un stup!- Un stup?, am făcut eu.- Da, cu adevărat, un stup, repetă canadianul. Și albinele roiau în jurul lui.

Ca să mă conving, m-am apropiat și am văzut acele insecte ingenioase, în număr de câteva mii, din Canare, zburând în apropiere. Canadianul strânse câteva livre de miere, după ce afumă albinele și le alungă. Nu m-am opus.

- O să amestec mierea cu aluat de artocarpus și vă voi oferi o prăjitură suculentă, zise el.- Va fi un fel de turtă dulce, spuse Conseil.- Lăsați turta dulce! Să mergem mai departe!

După câteva cotituri ale potecii pe care o urmam, s-a ivit lacul în toată măreția sa. Felinarul îi lumina întreaga suprafață, ce nu prezenta valuri. „Nautilus” stătea perfect imobil. Pe platforma sa și pe mal se agitau cei din echipaj. Chiar atunci am înconjurat creasta cea mai înaltă care susținea bolta. Am observat apoi că nu doar albinele trăiau pe acolo. În interiorul acestui vulcan erau păsări de pradă ce zburau ici, colo, ulii cu burta albă, pițigoi, iar pe povârnișuri alergau niște dropii grase și frumoase. Canadianului îi părea rău că nu are o pușcă la îndemână. Însă cu ajutorul pietrelor a reușit să lovească o dropie, punându-și viața în pericol pentru a o înhăța.

120

document.doc

A trebuit apoi să coborâm spre plajă, căci urcușul devenise imposibil. Deasupra noastră, craterul părea o uriașă gură de puț. Se vedea foarte bine cerul, pe care norii erau purtați de vântul dinspre apus. După o jumătate de oră de la isprava lui Ned Land, ajunserăm într-un loc de pe malul interior, unde existau covoare formate dintr-o mică plantă, denumită iarba-surzilor. Conseil culese câteva dintre acestea. Fauna era reprezentată de mii de crustacee, homari, crabi, galatee etc. Acolo se deschidea o peșteră, iar tovarășii mei și cu mine ne întinserăm pe nisipul fin. Focul îi șlefuise pereții emailați și lucioși, acoperiți de praf de mică. Ned Land se chinuia să afle grosimea pereților. N-am putut să nu zâmbesc. Am început apoi discuția despre veșnica evadare. Speram ca Nemo să pornească spre Europa sau America, după ce-și refăcuse aici provizia de sodiu. Canadianul își putea relua astfel tentativele cu succes. Am stat acolo un ceas. Ne venise un fel de moleșeală căreia nu i-am rezistat. Visam că eram o moluscă și că această grotă era cochilia mea. Deodată am fost trezit de glasul lui Conseil.

- Alertă!, strigă el.- Ce este?, am întrebat noi.- Vine apa peste noi!

În câteva clipe eram în siguranță, pe vârful grotei.- Dar ce e asta?, întrebă Conseil.- Este fluxul care era să ne surprindă ca pe eroul lui Walter Scott! Oceanul se umflă pe

dinafară, iar nivelul lacului urcă și el. Ne-am ales doar cu o baie. Să ne schimbăm pe „Nautilus”!

După trei sferturi de oră, terminaserăm plimbarea noastră circulară și am revenit la bord. Oamenii echipajului terminau atunci cu încărcarea proviziilor de sodiu și „Nautilus” ar fi putut pleca imediat. Căpitanul Nemo nu dădu însă niciun ordin. Voia să aștepte noaptea, ca să iasă în secret din pasajul submarin? Poate. A doua zi dimineață, „Nautilus”, părăsindu-și portul, plutea în larg, la câțiva metri sub valurile Atlanticului.

CAPITOLUL 11 MAREA SARGASELOR

Nautilus” își păstră direcția, astfel că speranțele noastre de a reveni în mările Europei se

cam năruiră. Vasul se îndrepta către sud. Unde? Nu puteam ghici. În ziua respectivă, „Nautilus” traversă o ciudată parte a oceanului. Este cunoscut marele curent de apă caldă denumit Gulfstream. După ce iese din canalele Floridei, pornește către Spitzberg, însă înainte de a pătrunde în Golful Mexicului, la 44◦ latitudine nordică, respectivul curent se împarte în două: brațul principal care se îndreaptă spre Irlanda și Norvegia, iar celălalt spre sud, trecând aproape de Africa și, după o curbă, se întoarce spre Marea Antilelor. Ultimul braț pare mai curând un colier ce înconjoară cu apele lui calde acea zonă rece, liniștită, nemișcată a oceanului, care se numește Marea Sargaselor, un adevărat lac în mijlocul Atlanticului. Are nevoie de trei ani pentru un ocol complet.

121

document.doc

Marea Sargaselor acoperă cam toată Atlantida scufundată. Unii acceptă că ierburile pe care le aduce provin din pășunile fostului continent. S-ar putea însă să fie aduse de Gulfstream de pe țărmurile Europei și ale Americii. Iată unul dintre motivele pentru care Cristofor Columb a crezut în existența unui continent nou. Când navele acestui temerar au ajuns în mijlocul Mării Sargaselor, au plutit printre ierburile ce le împiedicau să avanseze, spre spaima echipajelor. Au fost necesare trei săptămâni spre a traversa respectiva zonă. Pe acolo umbla acum „Nautilus”. Trecea printr-o adevărată pășune, printr-un covor de alge și fucuși compact, greu de depășit. Pentru a nu obosi elicea, căpitanul Nemo a hotărât să meargă la o adâncime de câțiva metri de suprafața oceanului. Numele de Sargase provine din cuvântul spaniol sargazzo, care înseamnă varec. Din iarba aceasta, denumită varec, este format acel banc imens. Întreaga zi de 22 februarie am umblat în această mare, unde peștii găsesc multă hrană. Am putut studia această zonă a oceanului în care vapoarele pătrund foarte rar. Deasupra noastră pluteau diverse corpuri, strânse grămadă între ierburile maronii, ca trunchiuri de copaci aduși din Anzi sau de pe Mississippi, resturi de catarge, pânze, fragmente de tot felul târâte de curenți. O zi mai târziu, oceanul își recăpătă aspectul obișnuit. Din 23 februarie și până pe 12 martie, „Nautilus” pluti în largul Atlanticului, cu o viteză constantă de o sută de leghe pe zi. Căpitanul Nemo voia să-și îndeplinească programul stabilit. Nădăjduiam că, după ocolirea Capului Horn, avea să pornească spre mările sudice ale Pacificului. În aceste nouăsprezece zile, nu s-a semnalat niciun incident. Pe căpitan îl vedeam rar. Lucra. În bibliotecă găseam cărțile, în special cele de istorie naturală, lăsate deschise și uitate acolo. Îl interesase lucrarea mea despre fundul oceanului. Își notase multe lucruri pe marginile paginilor. Uneori nu era de acord cu teoriile mele. Îmi corecta cercetările, dar nu dicuta cu mine despre asta. Alteori ascultam sunetele melancolice ale orgii sale. Melodiile interpretate erau foarte expresive. Le executa în special noaptea, prin obscuritate, când „Nautilus” se odihnea în liniștea oceanului. În acea perioadă am navigat mult la suprafața apelor. Marea era pustie. Câteva nave cu pânze, cu destinația India, se deplasau spre Capul Bunei Speranțe. Într-o zi, ne-au urmărit ambarcațiunile unor vânători de balene, care ne confundaseră cu un cetaceu foarte valoros. Ca ei să nu-și piardă timpul degeaba, căpitanul Nemo scufundă submarinul, încheind astfel acest episod. Doar Ned Land regreta că „Nautilus”, fiind din oțel, nu putea fi străpuns de harpoanele vânătorilor. Alături de Conseil am văzut pești ce nu difereau prea mult de alții, de la alte latitudini. Existau însă și câini de mare, animale lacome care, potrivit pescarilor, pot înghiți un om întreg. Ne însoțeau uneori cete de delfini zburdalnici. Umblau în grupuri de cinci sau șase, vânând ca lupii, în haită, pești zburători, pe care îi prindeau, spre admirația mea, cu mare abilitate. Până pe 13 martie, am călătorit în aceleași condiții. Apoi „Nautilus” a început să sondeze adâncurile, lucru ce m-a interesat în mod deosebit. Parcursesem vreo treisprezece mii de leghe de la punctul nostru de plecare din Pacific. Ne aflam la 45◦37’ latitudine sudică și 37◦53’ longitudine vestică. Chiar în locul respectiv, căpitanul Denham de pe „Herald”, găsise, după sondare, o adâncime de paisprezece mii de metri, dar nu atinsese fundul oceanului. Locotenentul Parker, de pe nava americană „Congress”, nu îl atinsese nici după sondajul ce îi arătase cincisprezece mii o sută patruzeci de metri adâncime. Căpitanul Nemo decise să-și scufunde cât mai mult submarinul, pentru a stabili adâncimea exactă. Eram foarte interesat de rezultatele acestei experiențe. Panourile salonului s-au dat la o parte și au început manevrele de coborâre. Nu ne puteam scufunda umplând rezervoarele, iar

122

document.doc

pentru revenirea la suprafață ar fi trebuit golită apa din acestea, însă pompele n-ar fi avut destulă putere ca să învingă presiunea externă. Căpitanul Nemo se hotărî să ajungă pe fundul mării coborând pe diagonală, cu ajutorul plantelor laterale care au fost puse la un unghi de patruzeci și cinci de grade față de orizontală. Când a pornit elicea, aceasta a lovit valurile cu o forță de nedescris. Datorită presiunii imense, învelișul lui „Nautilus” tremura precum o coardă sonoră, pe măsură ce cobora în abis. Alături de căpitan, din salon, urmăream acele manometrului, care se mișcau cu repeziciune. Nu peste multă vreme am trecut de zona în care trăiau majoritatea peștilor. Deși cei mai mulți rezistă la suprafața mării sau a fluviilor, există specii care s-au adaptat la mari adâncimi. L-am întrebat pe căpitan dacă observase pești la o asemenea distanță de suprafață.

- Foarte rar, a răspuns el. Dar ce crede știința în privința aceasta?- Că, apropiindu-ne de straturile cele mai adânci ale oceanului, viața vegetală dispare

înaintea celei animale, i-am răspuns. Hidrofitele nu mai există în abisuri, dar alte făpturi vii da. Stridiile, de exemplu, rezistă până la două mii de metri sub apă. Mac Clintock, eroul mărilor polare, a adus o stea de mare vie de la două mii cinci sute de metri față de suprafață. Cei din echipajul lui „Bull-Dog” din Marina Regală au scos o stea de mare de la peste o leghe adâncime.

- Și cum explicați, domnule profesor, că vietățile acestea trăiesc la aceste adâncimi?, mă întrebă căpitanul Nemo.

- Am două explicații. Prima: prin curenții verticali, ce fac schimburile de ape și de săruri, provocând o mișcare suficientă pentru întreținerea vieții asteriilor și stelelor de mare.

- Corect.- A doua: prin comprimarea oxigenului, ce stă la baza vieții, în adânc, datorită presiunii

uriașe a mării. Cantitatea de oxigen dizolvată în apă crește o dată cu adâncimea, nu scade.- Se știe asta?, se miră Nemo. Adevărat. Peștii de pe fundul oceanului conțin în branhii mai

mult oxigen decât azot, spre deosebire de cei de la suprafață, la care raportul este invers, zise căpitanul Nemo. Înclin deci să vă dau dreptate. Dar să ne continuăm cercetările.

Manometrul indica în prezent șase mii de metri sub nivelul mării! Ne acufundam de un ceas și operațiunea continua! Apele transparente erau pustii. După încă o oră, ne găseam la treisprezece mii de metri adâncime, dar fundul oceanului nu se vedea. Ajungând la paisprezece mii de metri, am distins vârfuri întunecate de munți. Puteau să fie ale unora înalți precum Himalaia sau Mont Blanc, ba poate chiar mai semeți decât aceștia, căci nu cunoșteam dimensiunea abisului. „Nautilus” nu se opri acolo. Coborârea sa continuă. Învelișul îi tremura, grinzile i se încovoiau, pereții gemeau, geamurile păreau gata să plesnească. Norocul submarinului era, după cum afirmase căpitanul Nemo, că se comporta ca un bloc compact. Nu se mai vedea nicio viețuitoare prin apă, la mai mult de trei leghe adâncime. Depășisem zona făpturilor submarine, precum balonul ce trece deasupra regiunilor unde se poate respira. La adâncimea de șaisprezece mii de metri, adică patru leghe, „Nautilus” suporta o presiune de o mie șase sute de atmosfere pe fiecare centimetru pătrat al suprafeței lui.

- Să ne găsim la asemenea adâncime, neatinsă încă de om, și să nu avem altă dovadă decât amintirea acestei minunății, am zis eu.

- Ați vrea să păstrați altceva decât amintirea?- Nu vă înțeleg.- Putem fotografia cu ușurință această regiune submarină.

Mirarea mea a crescut, căci căpitanul Nemo adusese un aparat de fotografiat în sală. Prin geamuri se vedea apa minunat iluminată de felinarul electric. Nu se zărea nicio umbră. Nici soarele n-ar fi fost mai adecvat pentru o asemenea operațiune. „Nautilus” s-a oprit și în câteva clipe am fotografiat stâncile minunate, peșterile nelocuite, unde nu mai este nici urmă de viață.

123

document.doc

- Să urcăm acum, domnule profesor, mi-a spus apoi Nemo. Nu trebuie să expunem vasul prea mult la asemenea presiuni.

- Să urcăm, am răspuns eu.- Țineți-vă bine.

Nu am priceput însă avertismentul său și într-o clipă am fost trântit pe covor. La un semn al căpitanului, „Nautilus” își pornise elicea și urca acum repede ca fulgerul. Despica apa vâjâind zgomotos. Nu se mai putea vedea nimic. A străbătut în patru minute cele patru leghe față de nivelul mării. După ce a ieșit din lichid ca un pește zburător, a căzut pe suprafața oceanului, ridicând valurile uimitor de sus.

CAPITOLUL 12 CAȘALOȚI ȘI BALENE

În noaptea de 13 spre 14 martie, „Nautilus” se deplasa spre sud. Credeam că de la Capul

Horm va porni spre vest prin mările Pacificului, ca să termine ocolul lumii. Dar se pare că temerarul căpitan nu gândea ca și mine și își urma călătroria spre regiunile australe. Unde voia să se ducă? Spre pol? Ar fi fost o nebunie. Începeam să cred că îndrăzneala căpitanului îndreptățea teama lui Ned Land. De la o vreme, harponierul nu-mi mai vorbea de planurile sale de evadare. Tăcea și devenea ascuns. Nu-i plăcea șederea îndelungată la bordul submarinului. Fierbea de mânie. Când se întâlnea cu căpitanul, ochii i se aprindeau. Mă temeam să nu răbufnească într-una din zile.

- Să-mi permită domnul să remarc faptul că Ned tânjește după tot ce nu poate avea, zise Conseil. Ar vrea să facă tot ce este interzis. Amintirile îl chinuie. Ar trebui să-i dăm dreptate. Ce să facă el aici? Nimic. Nu este un savant, ca domnul. Tezaurul mării nu-l interesează. El ar vrea să bea ceva într-o tavernă din țara sa.

Canadianul nu suporta monotonia de la bord. El era obișnuit să trăiască liber și să fie activ. Incidentul ce urmă îi reaminti însă de zilele frumoase ale vânătorii. Pe la ora unsprezece, „Nautilus”, care plutea la suprafață, s-a nimerit între mai multe balene. Nu m-a surprins acest lucru, căci respectivele cetacee, vânate intens, se refugiaseră în zonele oceanice de la latirudini mari. Rolul balenei în lumea marină și influența ei asupra descoperirilor geografice au fost mari. Ea este aceea care, târând în urma ei mai întâi pe basci, apoi pe asturieni, englezi, olandezi, i-a obișnuit cu peimejdiile oceanului și i-a dus de la o extremitate la cealaltă a pământului. Balenelor le place să umble prin mările australe și boreale. Niște legende vechi susțin că aceste cetacee i-au dus pe pescari până la șapte leghe de Polul Nord. Dacă acest lucru nu-i adevărat acum, se va adeveri totuși cândva și este probabil că, vânând balene în ținuturile arctice sau antarctice, oamenii vor ajunge la cele două extremități necunoscute ale globului. Stăteam pe platformă, iar marea era calmă. Luna martie la aceste latitudini ne oferea zile frumoase de toamnă. Canadianul a fost acela care a zărit o balenă la orizont, spre răsărit. Privind

124

document.doc

cu băgare de seamă, i se vedea spatele negricios ridicându-se și scufundându-se mereu sub valuri, la cinci mile de „Nautilus”.

- Dacă aș fi pe o barcă pescărească, întâlnirea asta mi-ar face mare plăcere!, strigă Ned Land. E o balenă dintre cele mai mari. Priviți cu ce putere aruncă coloana de apă prin răsuflătoare! De ce sunt înlănțuit în obiectul acesta de oțel?

- Cum, Ned, tot n-ai renunțat la plăcerile tale de pescar?- Oare un vânător de balene poate să-și uite vreodată meseria lui? Cine se poate sătura

vreodată de plăcerile unei asemenea vânători?- N-ai pescuit niciodată în aceste mări, Ned?- Niciodată, domnule. Numai în mările boreale, atât în Strâmtoarea Bering, cât și în

Strâmtoarea David.- Atunci balena australă îți este necunoscută.- O să faci acum cunoștință cu ea, zise Conseil.- Uite-o!, strigă canadianul emoționat. Se apropie! Vine spre noi! Nici nu-i pasă de mine!

Știe că nu-i pot face nimic! Ned bătea din picior. Brațul lui tremura aruncând un harpon imaginar.

- Mamiferele acestea, întrebă el, sunt tot atât de mari ca și cele din mările boreale?- Aproape, Ned.- Pentru că am văzut balene, domnule, lungi de o sută de picioare. Am auzit chiar că

hullamock și umgallick din Insulele Aleutine aveau peste o sută cincizeci de picioare.- Aceste dimensiuni par a fi cam exagerate.- Aha!, strigă canadianul, a cărui privire nu se mai dezlipea de ocean, balena vine în

apropierea lui „Nautilus”. Priviți cum umblă, cum dispare sub apă! Se zice că aceste animale pot face înconjurul lumii în cincisprezece zile.

- Nu zic nu.- Dar ceea ce nu știți, domnule profesor, e că la începutul lumii, balenele înotau și mai

repede.- Ce spui, Ned? Adevărat?- Pentru că atunci ele aveau coada de-a curmezișul și loveau apa de la dreapta la stânga și

de la stânga la dreapta la fel ca peștii. Dar Dumnezeu, văzând că ele umblau prea repede, le-a sucit coada și de atunci ele bat de sus în jos, și asta, evident, în detrimentul vitezei lor.

- Oare aceste animale trăiesc mult?, întrebă Conseil.- O mie de ani, răspunse canadianul fără să ezite.- De unde știi, Ned?- Pentru că așa se spune.- De ce se spune așa?- Pentru că așa se știe.- Nu, Ned, nu se știe, dar se presupune și iată argumentul pe care ne sprijinim: acum patru

sute de ani, când pescuitorii vânau pentru prima oară balenele, aceste animale erau mai mari decât cele de acum. Se presupune, deci, că balenele de acum n-au avut timpul necesar să se dezvolte, să ajungă la maturitate, ceea ce l-a făcut pe Buffon să afirme că aceste mamifere pot trăi o mie de ani. Auzi, Ned?

Canadianul nu auzea. El nu mai asculta. Balena se apropia mereu. El o sorbea din priviri.- Iată, nu mai e o balenă, ci sunt zece, sunt douăzeci, o turmă întreagă, strigă el. Și să nu pot

face nimic! Să stau aici cu picioarele și cu mâinile legate!- Dar, prietene Ned, de ce nu te duci să îi ceri căpitanului voie să vânezi?...

Conseil nu-și încheiase fraza că Ned Land și dispăru de pe platformă în căutarea căpitanului. Peste câteva clipe au venit amândoi. Căpitanul Nemo a privit trupa de cetacee care se zbătea în apă la o milă de „Nautilus”.

125

document.doc

- Acestea sunt balene australe, zise el. O flotă întreagă de pescari s-ar îmbogăți de pe urma lor.

- Ei bine, domnule, zise canadianul, n-aș putea pescui și eu, doar numai așa, ca să nu-mi uit meseria?

- La ce bun, răspunse căpitanul Nemo, să vânezi numai pentru a distruge, de dragul de a omorî? Știu că acest privilegiu îi este îngăduit omului, dar eu nu admit această distracție ucigașă. Omorând balene, viețuitoare inofensive și bune, semenii tăi, meștere Land, comit o faptă rea. Ei au pustiit astfel golfulețul Baffin și vor stârpi o clasă de animale folositoare. Lasă în pace aceste sărmane mamifere. Au destul de lucru acum cu dușmanii lor naturali, cașaloții, xifiile, peștii fierăstrău, fără să te mai amesteci și dumneata.

Vă puteți închipui mutra pe care a făcut-o canadianul pe parcursul acestui curs de morală. A-i vorbi astfel unui vânător înseamnă să risipești cuvintele în vânt. Ned Land se uita la căpitan și nu înțelegea ce-i spunea. Însă căpitanul avea dreptate. Înverșunarea sălbatică a pescarilor va face să dispară până și ultima balenă din ocean. Ned Land scrâșnea din dinți de necaz. Între timp, căpitanul Nemo observă trupa de cetacee și zise, întorcându-se spre mine:

- Aveam dreptate spunând că, în afară de oameni, balenele au de-a face cu alți dușmani. Ele vor avea în curând probleme. Observați la opt mile în depărtare niște puncte negre care se mișcă?

- Da, căpitane, am răspuns eu.- Punctele acestea sunt cașaloți, animale teribile, pe care le-am întâlnit în haite de câte

două, trei sute. Pe acestea, fiimd crude și răufăcătoare, avem dreptate să le exterminăm. Canadianul se întoarse deodată la vorbele acestea.

- Ei bine, căpitane, am zis eu, mai este încă timp, în interesul balenelor...- E de prisos să ne expunem, domnule profesor. „Nautilus” va alunga el singur cașaloții.

Submarinul acesta este înarmat cu un pinten de oțel care o să facă tot atâta ca și harponul meșterului Land.

Canadianul a ridicat din umeri. Să fie atacate cetaceele cu pintenul! Cine a mai auzit așa ceva?

- Așteptați, domnule Aronnax, zise căpitanul Nemo. Vă vom arăta o vânătoare cum n-ați mai văzut. Niciun pic de milă pentru aceste animale care nu-s decât gură și dinți!

Gură și dinți! Nici nu se putea descrie mai bine cașalotul, a cărui lungime întrece chiar douăzeci și cinci de metri. Capul enorm al acestui cetaceu ocupă o treime din trupul lui. Mai bine înarmat decât balena, are douăzeci și cinci de dinți mari, lungi de douăzeci de centimetri, cilindrici și conici în vârf și care cântăresc câte un kilogram fiecare. La partea de sus a acestui cap enorm se găsesc trei sau patru sute de kilograme din acel ulei prețios, numit „alb de balenă”. Cașalotul este un animal dizgrațios, rău format și nu vede decât cu ochiul drept. Trupa de monștri se apropia tot mai mult. Zăriseră balenele și se pregăteau să le atace. Se putea prevedea dinainte victoria cașaloților, nu numai pentru că sunt mai bine înarmați față de adversarii lor inofensivi, dar și pentru că pot sta mai mult timp sub apă, fără să urce să respire la suprafață. Venise clipa să mergem în ajutorul balenelor. „Nautilus” se scufundă aproape de suprafață. Ned și cu mine am luat loc în fața geamurilor din salon. Căpitanul se duse lângă timonier, să manevreze el însuși aparatul, ca pe o unealtă de distrugere. Curând, am auzit bătăile rapide ale elicei și viteza vasului a crescut. Lupta între cașaloți și balene se pornise atunci când „Nautilus” a ajuns în mijlocul lor. Se deplasa în așa fel ca să poată tăia trupa cașaloților. Aceștia, la început, nu s-au prea sinchisit de noul monstru care venea să se amestece în luptă. Dar în curând au trebuit să se păzească de loviturile lui.

126

document.doc

Ce înfruntare! Chiar și Ned Land, care se însuflețise, a bătut din palme. „Nautilus” nu mai era decât un harpon uriaș, aruncat de mâna căpitanului său. El îl azvârlea în mormanele de carne și acesta le străbătea dintr-o parte în alta, lăsând în urma sa câte două jumătăți de animal. Vasul nu simțea puternicele lovituri de coadă care-i izbeau coastele, nici loviturile pe care le dădea. Cum ucidea un cașalot fugea spre altul, învârtindu-se pe loc ca să nu scape prada, scufundându-se când cetaceul cobora în adâncuri, urcând cu acesta când monstrul revenea la suprafață, izbindu-l, tăindu-l sau rupându-l în bucăți, străpungându-l cu puternica sa armă. Ce masacru! Ce zgomot la suprafața valurilor, făcut de șuierăturile ascuțite și de răsuflările acestor animale îngrozite. În mijlocul acestor straturi lichide, de obicei atât de liniștite, coada lor făcea adevărate furtuni. Masacrul a durat mai mult de o oră. Uneori se strângeau zece sau doisprezece cașaloți și încercau să sfărâme submarinul sub greutatea lor. Prin geam le vedeam enormele beregăți, gurile pline de dinți și ochiul înfiorător. Nemaiputându-se stăpâni, canadianul îi înjura și îi amenința. Ei însă se prindeau de vas, îi forțau elicea, îl trăgeau sau îl ridicau la suprafață, dar „Nautilus” rezista fără probleme la forța lor impresionantă. După ce cașaloții se risipiră, marea se liniști. Am urcat la suprafață. Am deschis panourile și am ajuns pe platformă. Pe valuri pluteau zeci de cadavre mutilate. Nici măcar o explozie nu le-ar fi sfâșiat trupurile cu mai multă furie. Ne deplasam printre acestea. Erau albastre pe spinare, albe pe burtă. Câțiva cașaloți se îndepărtau de noi, în zare. Apa era plină de sânge pe o suprafață de mai multe mile, în jurul lui „Nautilus”. Căpitanul Nemo se apropie de noi.

- Ei bine, meștere Land?, întrebă el.- Un spectacol groaznic, zise canadianul, care se mai calmase. Acesta-i un masacru, iar eu

sunt pescar, nu măcelar.- Este masacrul unor animale dăunătoare.- Prefer harponul meu, replică Ned.- Fiecare cu arma sa, zise căpitanul, uitându-se fix la el.

Mă temeam să nu izbucnească scandalul. Dar canadianul n-a avut timp să se înfurie, căci a observat o balenă care se apropia de „Nautilus”. Aceasta nu reușise să scape de sălbăticia cașaloților. Plină de răni, mai ales pe burtă, zăcea pe o parte. Murise. În apropiere zăcea și puiul ei. „Nautilus” se apropie de cadavru. Doi oameni din echipaj au urcat balena pe vas și au scos tot laptele din aceasta, cam două, trei butoaie. Căpitanul mi-a oferit o cană de lapte cald. Dezgustat, l-am refuzat, dar m-a convins că era la fel de bun precum cel de vacă. După ce l-am gustat, i-am dat dreptate. Laptele acela reprezenta o provizie utilă, pe care o puteam păstra ca unt sau brânză. De atunci am observat cu neliniște că Ned avea reacții tot mai agresive față de căpitan, astfel că am decis să-i supraveghez mai atent gesturile.

127

document.doc

CAPITOLUL 13 PRINTRE GHEȚURI

Nautilus” se îndrepta în continuare către sud, pe la al cincizecilea meridian, cu o viteză

foarte mare. Urma să ajungă la pol? Nu credeam, căci toate încercările de a ajunge până la acel punct al globului eșuaseră. Anotimpul nu era potrivit, deoarece 13 martie pe pământurile antarctice înseamnă 13 septembrie în regiunile boreale. Pe 14 martie am zărit câteva sloiuri de gheață la 55 ◦ latitudine, aisberguri, un fel de resturi de ghețari, de douăzeci și cinci de picioare. „Nautilus” se deplasa la suprafața oceanului. Ned Land, care mai pescuise în apele arctice, era obișnuit cu acest spectacol al aisbergurilor. Conseil și cu mine îl admiram pentru prima dată. În atmosferă, spre sud, la orizont, se întindea o zonă albă, strălucitoare. Pescarii englezi au numit-o „ice blink”. Aceasta prevestește apropierea unui „pack”, banc de gheață. În curând s-au ivit blocuri mai mari, a căror strălucire se schimbă odată cu negura. Unele dintre sloiuri aveau nervuri verzi, de parcă sulfatul de cupru ar fi tras linii curbe pe acestea. Altele, ca niște ametiste enorme, lăsau să pătrundă printre ele lumina, astfel că oglindeau razele soarelui pe miile de fețe ale cristalelor lor. Cu cât ne deplasam mai mult spre sud, cu atât aceste insule plutitoare deveneau mai mari și mai numeroase. Păsările polare zburau deasupra noastră, asurzindu-ne cu strigătele lor. Unele, luându-l pe „Nautilus” drept un leș de balenă, veneau să se odihnească pe el și loveau cu ciocul în oțelul lui. Pe parcursul acestei navigări în mijlocul ghețarilor, căpitanul Nemo ieșea adesea pe platformă. El observa cu atenție aceste locuri pustii și, fiind el însuși la cârma vasului, îl ferea cu îndemânare de izbiturile acestor ghețari, dintre care unii aveau o lungime de câteva mile și o înălțime de șaptezeci, optzeci de metri. Adesea orizontul părea închis de tot. La 60◦ latitudine nu mai era nicio trecătoare. Dar căpitanul Nemo, căutând cu grijă, găsea îndată vreo deschizătură îngustă prin care se strecura, cu toate că știa bine că aceasta se închidea în urma lui. Temperatura era destul de coborâtă. Termometrul, expus la aerul de afară, arăta două sau trei grade sub zero. Dar eram bine îmbrăcați cu blănuri de foci și de urși de mare. Cât despre interiorul lui „Nautilus”, încălzit regulat de aparatele electrice, acesta sfida frigul cel mai puternic. De altfel, era destul ca să se scufunde câțiva metri în apă pentru a găsi o temperatură suportabilă. În urmă cu două luni, la această latitudine ziua era neîntreruptă. Acum însă, noaptea dura trei, patru ore, dar mai târziu regiunile polare aveau să stea în obscuritate vreo șase luni. Pe 15 martie am trecut de latitudinea la care se află Insulele New Shetland și Orkney. Nemo ne-a relatat că odinioară acolo trăiau numeroase cete de foci, dar vânătorii de balene englezi și americani, în goana lor spre îmbogățire, au masacrat masculii, femelele și puii, astfel că acum peste acele meleaguri domnea tăcerea morții. Pe 16 martie, la opt dimineața, „Nautilus” trecea de cercul polar antarctic pe la meridiamul al cincizeci și cincilea. Eram înconjurați de ghețari. Căpitanul Nemo găsea însă trecătorile prin care să înaintăm necontenit.

- Încotro mergem?, am întrebat eu.- Drept înainte. Iar când nu va mai putea să avanseze, se va opri, zise Conseil.- Nu cred, i-am replicat.

128

document.doc

Călătoria aceea plină de primejdii era însă pe placul meu. Frumusețea noii zone mă încânta. Ghețarii se dovedeau superbi. Într-un loc formau parcă un oraș oriental cu minarete și geamii, în altul o cetate ruinată, doborâtă de cutremur. Aspectul lor se schimba necontenit, iar modificarea era însoțită de zgomote, bubuituri, tunete. Decorul se schimba ca imaginile unui film. Adesea, nevăzând nicio ieșire, mă gândeam că vom rămâne pe veci acolo, dar instinctul căpitanului Nemo, care se lua după cele mai mici semne, îl ajuta să descopere noi trecători. El nu se înșela niciodată când vedea firicelele subțiri de apă albăstruie care brăzdau întinderile de gheață. Însă în ziua de 16 martie, câmpurile de gheață nu ne mai permiteau înaintarea. Nu erau banchize, ci întinderi vaste de apă, cimentate de ger. Această piedică nu-l putea opri pe căpitan. El se avântă împotiva ghețurilor cu furie. „Nautilus” pătrunse în această grămadă casantă și o sparse cu un zgomot asurzitor. Bucățile de gheață cădeau ca grindina în jurul nostru. Prin simpla putere de împingere, aparatul nostru își croi drum. Uneori urca pe gheață și o sfărâma sub greutatea sa. În aceste condiții, barometrul rămase foarte jos. Busola coborî până la 73◦5’. Pe 18 martie, după douăzeci de asalturi zadarnice, „Nautilus” a fost ținut în loc. Nu mai erau nici bancuri, nici câmpuri de gheață, ci o nesfârșită și nemișcată barieră alcătuită din munți lipiți unul de altul.

- Banchiza!, mi-a zis canadianul. Am înțeles că atât pentru Ned Land, cât și pentru toți navigatorii de dinaintea noastră, aceasta era piedica peste care nu se putea trece. Ivindu-se soarele pe la amiază, căpitanul Nemo a obținut o măsură destul de exactă a situației noastre. Ne aflam la 51◦30’ longitudine și 67◦39’ latitudine meridională. Era un punct înaintat al regiunilor antarctice. Nici urmă pe aici de suprafața lichidă. Totul era înghețat, chiar și zgomotul. „Nautilus” era nevoit să se oprească în mijlocul acestor ghețuri, cu tot efortul și cu toate încercările mijloacelor sale puternice de a spinteca obstacolele. De obicei, cine nu poate merge mai departe, se întoarce, căci nu are ce face. Dar aici era tot atât de greu a te întoarce ca și a înainta, căci trecătorile se închiseseră în urma noastră, iar dacă rămâneam pe loc, ne blocam de-a binelea. Așa se și întâmplă, căci pe la două noaptea, începu să se prindă o pătură de gheață nouă pe coastele lui „Nautilus”, cu o iuțeală remarcabilă. Încercarea căpitanului Nemo era mai mult decât imprudentă. Mă aflam pe platformă, iar căpitanul, care evalua situația, îmi spuse:

- Ei bine, domnule profesor, ce credeți despre asta?- Cred că nu e bine.- Nu e bine? Ce înțelegeți prin asta?- Că nici nu putem înainta, nici nu ne putem întoarce.- Domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo ironic, nu v-ați schimbat! Nu vedeți decât

piedici! Eu vă spun că „Nautilus” nu numai că va scăpa de aici, dar va merge și mai departe!

- Mai departe, spre sud?, am întrebat eu.- Da, domnule, va merge la pol.- La pol!, am strigat eu, trădându-mi mirarea.- Da!, răspunse rece căpitanul, la Polul Sud, acolo unde se întâlnesc toate meridianele

globului. Știți că fac cu „Nautilus” tot ce vreau. Da! Îl știam pe acest om deosebit de temerar! Dar a învinge piedicile Polului Sud, care e mai inaccesibil decât Polul Nord, unde încă nu pătrunsese niciunul dintre curajoșii navigatori, nu era aceasta o întreprindere nechibzuită, un gând care putea încolți numai în mintea unui nebun? M-am gândit atunci să-l întreb dacă nu cumva descoperise acel Pol Sud, neatins încă de om.

129

document.doc

- Nu, domnule, mi-a răspuns el, îl vom descoperi împreună. Acolo unde alții au eșuat, eu voi reuși. Încă nu m-am plimbat pe „Nautilus” atât de departe prin mările australe, dar vasul acesta va merge mereu înainte.

- Vreau să vă cred, căpitane, am reluat eu cu un ton cam ironic. Înainte! Nu există piedici pentru noi! Să sfărâmăm banchiza! S-o aruncăm în aer și, dacă rezistă, să-i facem aripi submarinului ca să poată trece pe deasupra!

- Pe deasupra? Nu, domnule profesor, răspunse liniștit căpitanul. Nu pe deasupra, ci pe dedesubt.

- Pe dedesubt!, am strigat eu. Această singură vorbă a căpitanului Nemo m-a luminat deodată și mi-a destăinuit planurile sale. Înțelesesem. Însușirile extraordinare ale lui „Nautilus” aveau să-l slujească și de data aceasta!

- Începem să ne înțelegem, domnule profesor, mi-a spus căpitanul zâmbind. Vom trece pe dedesubtul acestor aisberguri, care, precum știți, au de trei ori adâncimea în mare a înălțimii lor de deasupra apei. Deoarece acești munți de gheață n-au mai mult de o sută de metri înălțime, au trei sute în apă. Și ce sunt pentru „Nautilus” trei sute de metri?

- Nimic, domnule.- Submarinul ar putea să coboare la adâncimi și mai mari ca să caute acea temperatură

uniformă a apelor marine, și atunci la suprafață gerul ar fi de minus treizeci, patruzeci de grade.

- Adevărat, domnule, am răspuns eu.- Singura dificultate, reluă căpitanul Nemo, ar fi să rămânem câteva zile în apă, fără a ne

împrospăta rezervele de aer.- Doar aceasta? „Nautilus” are rezervoare mari, le vom umple și vom avea oxigenul

necesar. După un sfert de oră de la discuția aceasta, observam că eu eram acela care căuta să-l îndemne pe căpitan spre îndeplinirea acestui plan îndrăzneț. După ce ne-am înțeles în toate privințele, căpitanul a sunat și a venit secundul său. Au discutat în limba lor neînțeleasă și fie că secundul știa dinainte, fie a găsit planul bine conceput, căci nu a părut surprins deloc. Dar impasibilitatea sa n-o depășea pe cea a lui Conseil, după ce a aflat de la mine că urma să ajungem la pol.

- Cum vrea domnul, a răspuns acest băiat de ispravă. Ned Land ridică însă din umeri.

- Păcat de dumneavoastră și de căpitanul Nemo.- Vom ajunge la Pol, meștere Land.- Dar vă veți și întoarce de acolo?

Se făceau pregătirile necesare acelei tentative temerare. Pompele puternice ale lui „Nautilus” goleau rezervoarele de aer, înmagazinându-l apoi la o presiune uriașă. La ora patru, căpitanul anunță că panourile de pe platformă aveau să fie închise. M-am mai uitat o dată spre banchiză. Cerul era senin, gerul intens, de 12 grade sub zero. Vântul nu mai bătea însă prea tare. Zece oameni cu târnăcoape începură să spargă gheața din jurul lui „Nautilus”. Stratul nu era prea gros, astfel că au terminat repede și au intrat în interiorul submarinului. După ce s-au umplut rezervoarele de apă, acesta s-a cufundat în mare. Stăteam în salon împreună cu Conseil și urmăream prin geam straturile inferioare ale oceanului austral. Mergeam la trei sute de metri pe sub banchiză. „Nautilus” se scufundă apoi mai mult, ajungând la opt sute de metri. Temperatura apei se încălzi cu două grade. Pe acolo, „Nautilus” porni direct către pol, deplasându-se pe al 52-lea meridian. Aveam de parcurs douăzeci și două de grade și jumătate latitudine, între 67◦30’ până la 90◦, deci peste cinci

130

document.doc

sute de leghe. Viteza vasului se stabiliză la douăzeci și șase de mile pe oră, adică cea a unui expres. Peste două zile aveam să ajungem la pol. În timpul nopții, Conseil și cu mine am stat multă vreme la geam, curioși. Pe la două, am plecat în cabina mea, să mă odihnesc. Conseil a făcut la fel. Străbătând coridoarele, nu m-am întâlnit cu căpitanul. Probabil se afla în cușca timonierului. A doua zi, pe 19 martie, la cinci dimineața, am revenit în salon. Lochul arăta că „Nautilus” mergea mai încet. Se ridica spre suprafață, golindu-și treptat rezervoarele. Inima îmi bătea nebunește. Vom ieși oare la suprafață chiar la pol? Nu. „Nautilus” se lovi de suprafața interioară a banchizei, ce părea foarte groasă, judecând după zgomot. Izbitura se produsese la trei mii de picioare adâncime. Acest lucru însemna că grosimea gheții era de încă patru mii de picioare, deci o mie față de nivelul mării. Pe parcursul zilei, vasul încercă de mai multe ori să iasă la suprafață, dar nu reuși, din pricina banchizei. În unele locuri, lovea gheața la doar nouă sute de metri adâncime, ceea ce indica o grosime totală a acesteia de o mie două sute de metri. Situația noastră nu s-a schimbat nici în cursul serii. Gheața rămânea între patru și cinci sute de metri adâncime. Distanța dintre noi și suprafața apei era prea mare! Pe la opt a trebuit să împrospătăm aerul, căci operațiunea fusese întârziată patru ceasuri. Căpitanul Nemo nu folosise încă rezervoarele de oxigen. În acea noapte am dormit prost. Eram când plin de speranță, când plin de deznădejde. M-am trezit de mai multe ori. „Nautilus” mergea la întâmplare. Pe la trei dimineața, suprafața inferioară a banchizei se găsea la doar cincizeci de metri adâncime. Doar atât ne mai despărțea de suprafață! Banchiza se aplatiza iar. Muntele redevenea câmpie. Mă uitam încontinuu la manometru. Urcam pe diagonală spre suprafața care strălucea în lumina electrică. Banchiza se subția neîncetat. Pe la șase dimineața, în acea zi de neuitat de 19 martie, căpitanul Nemo deschise ușa salonului și zise:

- Marea este liberă!

CAPITOLUL 14 POLUL SUD

Am alergat pe platformă. Marea era liberă. Se mai vedeau doar ici, colo, câțiva ghețari

împrăștiați, în rest, marea vastă, liniștită, o mulțime de păsări în văzduh și mii de pești sub ape, care variau de la albastrul cel mai limpede până la verde închis. Termometrul arăta trei grade peste zero. Era ca o primăvară timidă, ascunsă de această parte a banchizei, ai cărei munți îndepărtați se zăreau la orizont, spre nord.

- Suntem la pol?, l-am întrebat înflăcărat pe căpitan.- Nu știu, mi-a răspuns el. La prânz vom măsura poziția soarelui. - Dar o să se arate prin ceață?, am zis privind cerul cenușiu.- Oricăt de puțin s-ar arăta, tot o să-mi ajungă, răspunse căpitanul.

131

document.doc

La zece mile de „Nautilus”, spre sud, o insulă singuratică se înălța la două sute de mile peste nivelul apei. Mergeam spre ea cu băgare de seamă, căci puteau fi blocuri de gheață în mare. După un ceas am ajuns lângă insulă. După două ore am înconjurat-o. Avea o circumferință de patru, cinci mile. Un canal îngust o despărțea de o întindere de pământ foarte vastă, un continent poate, ale cărei margini nu le vedeam. Existența acestui uscat dădea dreptate ipotezelor lui Maury. Inginerul american observase că între Polul Sud și paralela 60, marea este acoperită cu ghețari plutitori, foarte mari, care nu se întâlnesc niciodată în Atlanticul de Nord. De la acest fapt a tras concluzia că Antarctica are pământuri întinse, deoarece aisbergurile nu se pot forma în largul mării, ci numai pe coaste. Însă „Nautilus”, ca să nu se împotmolească, se oprise la câteva sute de metri de coastă. S-a lansat barca la apă și căpitanul, doi dintre oamenii săi care aduceau instrumentele, Conseil și cu mine, ne-am îmbarcat. Era ora șase de dimineață. Nu-l văzusem pe Ned Land, care probabil nu se arătase, ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate. Câteva vâsle și barca ajunse pe nisipul malului, unde se opri. În clipa când Conseil a vrut să sară, l-am reținut.

- Domnule, i-am zis căpitanului Nemo, dumneavoastră vi se cuvine onoarea să puneți întâi piciorul pe acest pământ.

- Da, domnule, răspunse el, și dacă voi călca pământul acesta, o fac pentru că până acum nicio ființă omenească nu și-a lăsat aici urmele pașilor.

Spuse aceste cuvinte și sări pe nisip. O emoție puternică făcea să-i bată mai tare inima. A urcat pe o stâncă, în vârful căreia exista un fel de platou și acolo, cu brațele încrucișate, cu privirea aprinsă, nemișcat, mut, părea că pune stăpânire pe aceste țărmuri australe. După cinci minute de asemenea extaz, el se întoarse spre noi.

- Poftiți, domnule!, mi-a strigat el. Am debarcat, urmat de Conseil, lăsându-i pe cei doi oameni în barcă. Solul era dintr-un fel de substanță calcaroasă de culoare roșiatică. Era acoperit cu zgură, lavă, cu pietre ponce. Fiecare pas făcut ne dovedea originea lui vulcanică. În câteva locuri, mirosul de pucioasă trăda unele focuri lăuntrice care-și mai păstraseră puterea de erupție. Totuși, deși mă urcasem pe o stâncă, nu am văzut niciun vulcan pe o rază de câteva mile. Vegetația de acolo era foarte săracă. Doar câteva plante microscopice și niște fucuși roșii, nimic altceva. Dar miile de păsări de felurite specii ne asurzeau cu țipetele lor. Unele acopereau stâncile și ne priveau trecând fără teamă, înconjurându-ne de aproape. Erau și pinguini, păsări atât de îndemânatice și de mlădioase în apă, pe cât sunt de greoaie și de stângace pe pământ. Am văzut și porumbei albi. Conseil prinse câțiva pentru prietenul său. La o jumătate de leghe, pământul era plin de cuiburi din care zburau numeroase alte păsări. Căpitanul Nemo vână mai târziu câteva sute, căci carnea lor neagră este foarte gustoasă. Aceste zburătoare, de mărimea unei gâște, se lăsau omorâte cu pietre, fără a încerca să fugă. Dar ceața nu se risipea și pe la unsprezece încă nu se ivise soarele, ceea ce mă neliniștea, căci fără acesta nu aveam cum să aflăm dacă am ajuns la pol. Și căpitanul era nerăbdător, ba chiar necăjit. Ce putea face? Acest om temerar și puternic nu-i poruncea soarelui, precum o făcea mării. Nici la prânz nu se ivi astrul zilei. Nu se putea recunoaște nici locul pe care-l ocupa după perdeaua de ceață. În curând, aceasta se prefăcu în zăpadă.

- Pe mâine, zise căpitanul și ne întoarserăm pe „Nautilus”. Ninsoarea nu încetă până a doua zi. Era cu neputință de stat pe platformă. Din salon, unde îmi notam incidentele acestei excursii pe continentul polar, auzeam țipetele păsărilor, care se jucau în mijlocul vârtejului de zăpadă. „Nautilus” nu rămase pe loc și, mergând de-a lungul coastei, mai înaintă zece mile spre sud.

132

document.doc

A doua zi, pe 20 martie, când a încetat ninsoarea, se lăsă gerul. Termometrul arăta două grade sub zero. Ceața se împrăștia și nădăjduiam că în acea zi vom putea stabili locul unde ne aflam. Căpitanul Nemo nu se arătase încă. Conseil și cu mine am mers cu barca la mal. Pământul era același. Peste tot urme de zgură, lavă bazalt. Nu se vedeau craterele care le aruncaseră. Și aici, ca și dincolo, mii de păsări populau acele locuri. Dar ele își împărțeau acest teritoriu cu mari turme de mamifere marine, care ne priveau cu ochi blânzi. Erau foci de diferite specii, unele lungite pe pământ, altele culcate pe vreun ghețar, câteva ieșind din mare și intrând din nou. Ele nu fugeau la apropierea noastră, deoarece n-avuseseră niciodată de-a face cu oamenii. Era opt dimineața. Ne mai rămâneau patru ore până în clipa când soarele ne va putea fi de folos în observațiile noastre. Ne-am îndreptat spre un golfuleț de pe mal. Aici, căt vedeam cu ochii, pământurile și ghețarii erau acoperiți cu mamifere marine. Erau mai cu seamă foci. Ele formau grupuri deosebite, de masculi și de femele, tatăl veghind asupra familiei, mama alăptându-și puii și câțiva dintre aceștia, mai mărișori, aflându-se la câțiva pași de părinți. Printre ei se strecurau elefanții marini, un fel de foci cu trompa scurtă, niște uriași ai acestor specii, lungi de zece metri. Nu au făcut nicio mișcare când ne-am apropiat.

- Sunt animale primejdioase?, mă întrebă Conseil.- Nu, am răspuns eu, doar dacă le atacăm. Când o focă își apără puiul, furia ei e grozavă.

Atunci se întâmplă să sfărâme în bucăți barca pescarilor.- Are dreptul acesta, zise Conseil.- Nu te contrazic.

În depărtare se auzeau mugete puternice, asemenea celor ale unei cirezi de rumegătoare. Ne-am îndreptat spre locul de inde provenea zgomotul asurzitor și de pe o înălțime am zărit o mare câmpie albă, acoperită cu morse. Aceste animale se jucau și strigătele lor erau de bucurie, nu de furie. Morsele seamănă cu focile în ceea ce privește forma trupului și a picioarelor. Dinții de jos lipsesc, iar cei de sus sunt niște colți lungi de optzeci de centimetri și cu circumferința de treizeci. Acești dinți, dintr-un fildeș tare și fără dungi, mai trainici decât ai elefantului, sunt foarte căutați. După ce am examinat îndeajuns această cetate de morse, m-am gândit la întoarcere. Era unsprezece și dacă bravul căpitan Nemo avea să-și facă observațiile, voiam să fiu și eu de față. Însă nici în ziua aceea nu mă așteptam să văd soarele, care se ascundea în continuare sub nori. Am luat-o spre „Nautilus” pe o potecă îngustă. La unsprezece și jumătate eram în punctul de debarcare. Ambarcațiunea îl adusese între timp pe căpitan pe uscat. El stătea lângă un bloc de bazalt și privea cerul. Instrumentele erau lângă dânsul. M-am așezat alături de el și am așteptat fără să vorbesc. Veni prânzul și, ca în ajun, soarele nu se arăta. Adevărat ghinion. Nu reușeam să măsurăm înălțimea soarelui. Dacă nu aveam s-o facem nici în ziua următoare, trebuia să renunțăm la stabilirea poziției noastre. Pe 21 martie, de echinox, astrul zilei avea să dispară sub orizont pentru șase luni. Este momentul în care începe lunga noapte polară. După ce am așteptat inutil, nevăzând soarele, ne-am întors la bord. Pe 21 martie, la ora cinci dimineața, am ieșit pe platformă. Căpitanul Nemo se afla acolo.

- Se mai luminează puțin, zise el. Putem spera. După ce vom servi micul dejun, vom merge să găsim un punct de observare.

„Nautilus” înaintase cu câteva mile pe timpul nopții. Se găsea în larg, la o leghe de uscat. Barca ne purtă spre țărm. Alături de mine și de căpitanul Nemo au mai venit doi oameni din echipaj, care duceau instrumentele: un ochean, un cronometru și un barometru. Am văzut o ceată de balene ce umbla prin marea liniștită. În zona aceea se refugiau ele ca să scape de vânători.

133

document.doc

La nouă ne aflam pe țărm. Se lumina. Norii se deplasau către sud. Ceața plutea încă peste marea înghețată. Căpitanul Nemo porni către ridicătura de pe care urma să-și facă observațiile. După două ceasuri am ajuns pe culmea acelui munte, dificil de escaladat din pricina rocilor ascuțite și a pietrelor ponce tăioase. Mirosul de sulf era intens. De sus, se putea vedea marea cea vastă. La poalele muntelui se întindea un câmp alb și lucitor. Deasupra noastră bolta era senină. În zare, „Nautilus” părea o balenă adormită. Spre sud și răsărit, în urma noastră, uscatul nu cunoștea limite, fiind acoperit de stânci și de ghețuri. Ajuns pe creastă, căpitanul Nemo își aranjă instrumentele. Cu un sfert de ceas înainte de douăsprezece, soarele, ca un disc auriu, prin refracție, își arunca razele peste acel continent neumblat de om. Căpitanul Nemo cerceta bolta cu ocheanul și, cu ajutorul unei oglinzi, îndrepta refracția. Soarele se adâncea treptat sub orizont. Eu țineam cronometrul. Dacă dispariția a jumătate din discul solar coincidea chiar cu prânzul, însemna că ne aflam la pol.

- Amiaza!, am strigat.- Polul Sud!, replică Nemo, cu solemnitate, oferindu-mi ocheanul ca să văd soarele tăiat în

două părți egale de linia orizontului. Sprijinindu-se cu mâna de umărul meu, îmi zise:

- Domnule, în 1600, olandezul Gheritk, dus de curenți și furtună, a ajuns la 64 ◦ latitudine sudică și a descoperit New Shetland. În 1773, pe 17 ianuarie, vestitul Cook, deplasându-se pe al treizeci și optulea meridian, a ajuns la 67◦50’ latitudine. În 1774, pe 30 ianuarie, umblând pe al o sută nouălea meridian, a atins 71◦15’ latitudine. În 1819, rusul Bellinghausen a ajuns la a șaizeci și noua paralelă, iar în 1821 la 111◦ longitudine vestică. În 1825, un vânător de foci, englezul Weddel, a atins 72◦14’, în dreptul celui de-al treizeci și cincilea meridian. În 1831, Biscoe, alt englez, a descoperit Insula Enderby, pe 1 februarie, la o latitudine de 68◦50’, în 1832, pe 5 februarie, ținutul Adelaida, la o latitudine de 67◦, iar pe 21 februarie ținutul Graham, la o latitudine de 64◦45’. Francezul Dumont d’Urville a descoperit regiunea Ludovic Filip, în 1838, iar în 1840 a văzut Adelaida. O săptămână mai târziu, ajungea pe coasta Claria. În 1842, John Ross, tot englez, a descoperit uscatul Victoria, la 171◦7’ longitudine est. Pe 27 ianuarie a atins 76◦8’, pe 28 a ajuns la 77◦32’, pe 2 februarie la 78◦4’, iar în 1842 n-a putut trece de al șaptezeci și unulea grad, fiind nevoit să se întoarcă. Eu, căpitanul Nemo, pe 21 martie 1868, am ajuns la Polul Sud, la al nouăzecilea grad, și pun stăpânire pe această parte a globului, denumită și al șaselea continent!

- În al cui nume, căpitane?, l-am întrebat.- În numele meu, domnule!

Apoi întinse un drapel întunecat pe care se afla brodată litera aurie N. Întorcându-se către soare, ale cărui ultime raze atingeau suprafața mării, zise:

- Rămas bun! Poți dispărea, astru al zilei! Dormi în această mare liberă, lăsând noaptea lungă de șase luni să acopere cu umbrele ei noul meu domeniu!

134

document.doc

CAPITOLUL 15 ACCIDENT SAU INCIDENT?

A doua zi, pe 22 martie, la ora șase dimineața, am început pregătirile de plecare. Era ger.

Pe bolta senină sclipeau stelele, iar la zenit, acea admirabilă Cruce a Sudului, Steaua Polară a ținuturilor antarctice. Termometrul arăta douăsprezece grade sub zero. Gerul era înțepător. Ghețarii se înmulțeau, iar marea prindea o pojghiță de gheață. Ce făceau balenele în acest timp? Desigur căutau alte mări mai calde. Cât despre foci și morse, obișnuite să trăiască în această climă aspră, rămâneau pe plajele înghețate. Aceste animale au instinctul de a săpa găuri în stratul de gheață și de a le ține totdeauna deschise. Prin aceste găuri vin să respire. Când păsările, alungate de frig, emigrează spre nord, aceste mamifere marine rămân singurii stăpâni ai continentului polar. Rezervoarele lui „Nautilus” s-au umplut și ne-am scufundat. Ajuns la o adâncime de o mie de picioare, vasul se opri. Elicea lovea apa cu putere și vasul se îndreptă spre nord cu o viteză de cinci mile pe oră. Spre seară, umbla pe sub imensa carapace înghețată a banchizei. Panourile ferestrelor erau închise, căci „Nautilus” se putea izbi de vreun ghețar scufundat. Mi-am petrecut toată ziua recitindu-mi însemnările. Am retrăit, în gând, toate aventurile acestei călătorii. Chiar și în timpul nopții, amintirile nu-mi dădeau pace. Pe la trei dimineața am fost trezit de o lovitură puternică. M-am ridicat și am ascultat prin întuneric. Am fost aruncat deodată în mijlocul încăperii. M-am sprijinit de pereți și m-am târât prin coridoare până în salon, care era luminat. Toate mobilele erau răsturnate. Din fericire, vitrinele, prinse pe picioare solide, rezistaseră, însă tablourile, tapiseriile, ceea ce atârna de pereți se mișcaseră. „Nautilus” stătea culcat pe o parte, absolut nemișcat. Auzeam zgomot de pași, glasuri nedeslușite, dar pe căpitan nu-l vedeam. Când să ies din salon, au intrat Ned și Conseil.

- Ce s-a întâmplat?, i-am întrebat.- Tocmai asta veneam să întreb pe domnul, răspunse Conseil.- „Nautilus” s-a înțepenit, strigă canadianul, și de data asta n-o să scape așa ușor, ca din

Strâmtoarea de Torres. M-am uitat la manometru. Spre marea mea uimire am văzut că eram la o adâncime de trei sute șaizeci de metri.

- Ce înseamnă asta?, am strigat eu. De douăzeci de minute eram în salon, căutând să surprind fiecare zgomot, fără să mai bag în seamă toanele lui Ned, când intră căpitanul. Parcă nici nu ne vedea. Fața lui, de obicei atât de liniștită, trăda o oarecare îngrijorare. El observă busola, manometrul și tăcu. Nu voiam să-l întrerup. Însă peste câteva clipe, când se întoarse spre mine, i-am zis, folosindu-mă de o expresie de-a lui folosită atunci când eram la de Torres:

- Un incident, căpitane?- Nu, domnule, răspunse el, de data asta un accident.- Grav?- Poate.- Pericolul e mare?- Nu.- „Nautilus” s-a înțepenit?

135

document.doc

- Da.- De ce?...- Datorită unui capriciu al naturii. N-a fost nicio greșeală de manevrare.- Care e cauza acestui accident, domnule?- Un sloi de gheață uriaș, un adevărat munte, s-a răsturnat, răspunse el. Când aisbergurile

sunt duse de apele mai calde, centrul lor de gravitație urcă. Atunci acestea se răstoarnă. Așa s-a întâmplat și acum. Unul dintre acești ghețari, răsturnându-se, l-a izbit pe „Nautilus”, care se deplasa prin apă. Apoi, lunecând pe învelișul lui și ridicându-l cu o putere irezistibilă, l-a tras în straturile mai puțin dense și l-a culcat pe o parte.

- Dar nu-l puteți reechilibra, golindu-i rezervoarele?- Tocmai asta fac pompele acum. Uitați-vă la manometru. Acul arată că „Nautilus” urcă,

dar ghețarul se ridică odată cu el și până ce o piedică nu va opri ascensiunea lui, poziția noastră va rămăne neschimbată

Mă gândeam la consecințele situației noastre. Căpitanul se uita mereu la manometru. „Nautilus”, de când se răsturnase aisbergul, urcase o sută cincizeci de picioare, dar se afla în aceeași poziție, pe o parte. Deodată am simțit o ușoară mișcare. „Nautilus” își îndreptă puțin poziția. Obiectele atârnate au revenit la poziția lor normală. Pereții au redevenit verticali. Nimeni dintre noi nu vorbea. Cu mare emoție, observam, simțeam cum vasul se îndrepta. Podeaua reveni la orizontală sub picioarele noastre. După ce au trecut zece minute, am strigat:

- În sfârșit, stăm drept!- Da, zise căpitanul Nemo, îndreptându-se spre ușă.- Dar vom mai pluti?- Desigur, răspunse el. După ce se vor goli rezervoarele, „Nautilus” va urca la suprafața

mării. Căpitanul ieși. Am observat în curând că, la ordinul lui, „Nautilus” nu mai urca, pentru că s-ar fi izbit de partea de jos a banchizei. Era mai bine să rămână între ape.

- Am scăpat ca prin minune!, zise Conseil.- Într-adevăr, puteam fi zdrobiți între aceste sloiuri sau, în cazul cel mai bun, rămâneam

blocați acolo și neputându-ne împrospăta aerul... Chiar că am scăpat ca prin minune!- Măcar să ne alegem numai cu atât!, murmură Ned Land.

Nu voiam să deschid discuția cu el și nu am răspuns nimic. Panourile se dechiseră în acea clipă și lumina de afară a năvălit prin geamuri. Ne aflam în mijlocul apei, dar la o distanță de zece metri; în fiecare parte se înălța câte un zid de gheață care te orbea prin strălucirea lui. Deasupra noastră, dedesubt, aceleași ziduri. Suprafața de jos a banchizei se întindea deasupra noastră ca un tavan. Sub noi, ghețarul răsturnat, lunecând puțin câte puțin, găsise pe pereții laterali două puncte de sprijin care-l țineau în această poziție. „Nautilus” era închis într-un tunel de gheață, lat de douăzeci de metri, de unde era foarte ușor de ieșit. Salonul era feeric luminat, pentru că pereții de gheață răsfrângeau razele felinarului, multiplicându-le pe fiecare față a unghiurilor, răspândind o multitudine de safire și de smaralde în jurul nostru.

- Ce frumos!, spuse Conseil.- O priveliște admirabilă, am zis eu. Nu-i așa, Ned?- Așa e, răspunse el. E minunat! Sunt furios că trebuie să admit asta. Niciodată n-am mai

văzut așa ceva. Dar această priveliște ne poate costa scump. Nu cumva vedem aici lucruri pe care Dumnezeu nu îngăduie ca omul să le vadă?

Avea dreptate. Era prea frumos. Deodată, un strigăt al lui Conseil m-a făcut să mă întorc.- Ce s-a întâmplat?, am întrebat eu.- Domnul să închidă ochii! Domnul să nu se uite!

136

document.doc

Conseil își acoperi ochii cu mâinile.- Dar ce ai pățit, flăcăule?- Am amețit, am orbit!

M-am uitat fără să vreau pe geam și nu am putut suporta focul care trecea pe dinaintea lui. Am înțeles ce se întâmplase. „Nautilus”, pornindu-și elicea, se deplasa cu mare viteză. Toate strălucirile liniștite ale pereților de gheață s-au schimbat atunci în linii de foc. Focurile acestor mii de diamante se amestecau între ele. „Nautilus”, purtat de elicea sa, călătorea într-un tunel de fulgere. Aceasta se petrecea pe la cinci dimineața. Deodată am simțit o izbitură în partea din față a vasului. Pintenul său lovise un sloi de gheață. Probabil că nu fusese manevrat bine, căci nu era ușor de mers în acest tunel submarin înconjurat de ghețari. În orice caz, mersul său înainte nu putea fi împiedicat. În ciuda acestui lucru, „Nautilus” se deplasa acum înapoi.

- Ne întoarcem?, întrebă Conseil.- Da, am răspuns eu. Probabil că tunelul n-are ieșire în capătul acesta.- Și atunci?...- Atunci, am zis eu, e foarte simplu. Ne întoarcem și ieșim prin capătul celălalt al tunelului.

Vorbind astfel, voiam să par liniștit, dar de fapt nu eram. Mișcarea retrogradă a submarinului se acceleră și, mergând împotriva elicei, ne deplasam cu mare viteză.

- O să întârziem, zise Ned.- Ce contează câteva ceasuri mai mult sau mai puțin, numai să ieșim de aici!

M-am plimbat câtva timp prin salon și prin bibliotecă. Tovarășii mei tăceau. M-am întins pe divan și am luat o carte pe care am răsfoit-o mecanic. După un sfert de oră, Conseil a venit la mine și mi-a zis:

- Este foarte interesant ceea ce citește domnul?- Foarte interesant, am răspuns eu.- Firește. Domnul citește cartea sa.- Cartea mea?

Într-adevăr, țineam în mână „Cartea marilor adâncuri oceanice”, fără să-mi dau seama. Am închis-o și am început să mă plimb. Ned și Conseil se ridicară să plece.

- Rămâneți, prieteni, le-am zis. Să stăm împreună până vom ieși din fundătura aceasta.- Cum poftește domnul, răspunse Conseil.

Au trecut câteva ceasuri. Mă uitam adesea la instrumentele atârnate pe pereți. Manometrul arăta că „Nautilus” se menținea la o adâncime de trei sute de metri, busola – că se îndrepta spre sud –, lochul o viteză de douăzeci de mile pe oră, foarte mare într-un spațiu atât de îngust. Pe la opt și douăzeci a avut loc încă o izbitură. De data aceasta, în partea din spate a vasului. M-am îngălbenit. Tovarășii mei s-au apropiat de mine. L-am prins de mână pe Conseil și ne priveam, vorbindu-ne din ochi. În acea clipă a intrat căpitanul în salon. M-am dus la el.

- E închis drumul la sud?- Da, domnule profesor. Aisbergul, răsucindu-se, a închis orice ieșire.- Suntem blocați aici?- Da.

137

document.doc

CAPITOLUL 16 FĂRĂ AER

În jurul lui „Nautilus” era un zid de gheață de nepătruns. Eram prizonierii banchizei.

Canadianul izbi cu pumnul său formidabil în masă. Conseil tăcea. Căpitanul părea nepăsător, ca de obicei. Își încrucișase brațele. Se gândea. „Nautilus” nu mișca.

- Domnilor, zise căpitanul, există două feluri de a muri, în situația noastră. Părea un profesor de matematică în timp ce le făcea elevilor săi o demonstrație.

- Ori putem muri striviți, ori asfixiați. Nu mai vorbesc de moartea prin înfometare, căci de provizii nu duce lipsă „Nautilus”.

- Rezervoarele sunt pline, am răspuns eu. Asfixierea nu se poate produce.- Da, dar ele nu vor da aer decât pentru două zile, și de treizeci și șase de ore suntem în apă.

Aerul comprimat de pe „Nautilus” trebuie reîmprospătat. Peste două zile, rezerva ni se va epuiza.

- Ne vom elibera în acest timp, căpitane?- Rămâne să străpungem zidul care ne înconjoară.- Pe unde?, am întrebat.- Vom afla după sondări. Îl voi eșua pe „Nautilus” pe bancul inferior, iar oamenii mei,

îmbrăcați în scafandri, vor ataca aisbergul în zona sa mai subțire.- Putem deschide panourile salonului?- Firește. Acum nu ne deranjează, căci stăm pe loc.

Căpitanul Nemo ieși. Șuierăturile ce urmară mă făcură să înțeleg că se umpleau rezervoarele cu apă. „Nautilus” coborî la o adâncime de trei sute cincizeci de metri.

- E gravă situația, am zis eu. Contez pe curajul și energia voastră.- Domnule, sunt gata să fac orice pentru salvarea tuturor, zise canadianul.- Bine, Ned.

I-am strâns mâna. - Manevrez bine târnăcopul și harponul, spuse el. Îi pot fi util căpitanului.- Nu te va refuza. Vino cu mine, Ned.

L-am dus pe canadian în camera unde oamenii din „Nautilus” își îmbrăcau hainele de scafandru. I-am transmis propunerea lui Ned căpitanului, care l-a și acceptat. Oamenii din echipaj și-au îmbrăcat costumele. Fiecare avea pe spate aparatul Rouquayrol, plin cu aer pur. Lămpile Ruhmkorff erau inutile în acele ape luminoase și saturate de razele electrice. După aceea m-am întors în salon, alături de Conseil, ca să mă uit pe geam. După câteva clipe, am văzut o duzină de oameni ieșind pe bancul de gheață. Printre ei și Ned Land. Căpitanul îi însoțea. Înainte de a străpunge pereții, s-au făcut sondări care să arate direcția bună a lucrărilor. Sondele lungi fură introduse în pereții laterali. Nici după cincisprezece metri nu ieșiră din gheață. Era inutil să se atace suprafața plafonului, căci banchiza avea peste patru sute de metri grosime. Rămânea suprafața de jos, cu o grosime de vreo zece metri, pe unde trebuia săpată o gaură prin care să treacă „Nautilus”. Urmau să se detașeze șase mii cinci sute de metri cubi de gheață. Munca a început de îndată. Nu s-a săpat chiar pe lângă „Nautilus”, ci s-a desemnat un șanț uriaș, la opt metri de babordul său. Cei din echipaj au ales simultan mai multe puncte de atac de pe circumferința aceea.

138

document.doc

Oamenii au lovit cu târnăcoapele masa compactă, desfăcându-o în bucăți. Acestea se ridicau spre tavan. Fenomenul este datorat greutății specifice, blocurile de gheață fiind mai puțin dense decât apa. După două ceasuri de efort, Ned Land s-a întors epuizat. Oamenii au fost schimbați la locul de muncă cu alții, printre care Conseil și cu mine. Ne conducea secundul. Apa mi s-a părut foarte rece. Ne mișcam ușor, deși eram supuși unei presiuni de treizeci de atmosfere. După două ore ne-am întors să mâncăm și să ne odihnim. Am observat că aerul de pe „Nautilus” nu era reîmprospătat față de cel din aparatul Rouquayrol. După douăsprezece ore nu detașasem decât o bucată de gheață de un metru grosime de pe întreaga suprafață desemnată, deci șase sute de metri cubi. În ritmul în care lucram noi, ne mai trebuiau patru zile și cinci nopți pentru a sfârși lucrarea.

- Cinci nopți și patru zile!, am zis eu. Nu mai avem aer decât pentru patruzeci și opt de ore!- Iar după ce vom ieși din temnița asta, spuse Ned Land, ne vom găsi tot sub banchiză și nu

vom comunica defel cu atmosfera! Nu greșea. Cât timp ne trebuia ca să ne eliberăm? Aveam să pierim asfixiați înainte ca „Nautilus” să ajungă la suprafațâ? Groapa aceea de gheață urma să ne înghită pe toți? Situația era îngrozitoare. Eram însă deciși toți să mergem până la capăt. În timpul nopții, conform previziunilor mele, încă un metru fu scos din grosimea banchizei. Dimineața însă, îmbrăcat în scafandru, am parcurs masa lichidă la șase, șapte grade sub zero și am remarcat că pereții laterali se apropiaseră puțin. Straturile de apă aflate ceva mai departe de oameni, de munca lor și de instrumentele lor, acționate zilnic, se solidificau mereu. Nu se putea împiedica acest fenomen care ar fi făcut să plesnească pereții vasului „Nautilus” ca un obiect din sticlă. Nu le-am spus asta prietenilor mei. De ce să-i supăr degeaba? Dar căpitanului Nemo i-am vorbit despre complicația aceea.

- Știu, îmi răspunse el abătut. E un pericol în plus. Nu știu cum să-l evităm. Va trebui să fugim de aici înainte de solidificare.

- Să fugim înainte! Dar cum? În acea zi, timp de mai multe ceasuri, am muncit din greu cu târnăcopul. Munca mă susținea. De altfel, așa plecam de pe „Nautilus” și respiram un aer mai pur. Spre seară, șanțul se mai adâncise cu un metru. Când m-am întors la bord, fu cât pe ce să mă asfixiez cu gazul carbonic de care era saturat aerul. De ce n-aveam mijloacele chimice să îndepărtăm acel gaz? Oxigrnul nu ne-ar fi lipsit. Apa din jur avea cantități considerabile din acesta și am fi descompus-o cu pilele noastre puternice, reținând gazul care întreține viața. Căpitanul Nemo a deschis rezervoarele să intre aer curat, altfel ne-am fi asfixiat din cauza gazului carbonic cu care era încărcat aerul. Pe 26 martie, a doua zi, m-am pus din nou pe lucru. Îndepărtam al cincilea metru. Uitându-mă la pereții de gheață, am văzut că se mai apropiaseră de „Nautilus”. M-a cuprins disperarea. Munca noastră era inutilă. Mă aflam parcă între fălcile unui monstru, iar acestea se apropiau de mine fără să mă pot opune. I-am arătat căpitanului că peretele dinspre tribord înaintase cu cel puțin patru metri către „Nautilus”. M-a înțeles și mi-a făcut semn să-l urmez, după care m-a dus în sală.

- Domnule Aronnax, trebuie să încercăm o acțiune eroică, altfel rămânem cimentați aici.- Da, am zis eu, dar ce-i de făcut?- Dacă „Nautilus” al meu ar fi suficient de puternic să suporte această presiune fără a fi

strivit!- Ei, bine?, l-am întrebat eu, neînțelegându-l.

139

document.doc

- Înghețarea apei ne-ar putea veni în ajutor. Prin solidificarea ei poate face să plesnească pietrele cele mai tari.

- Dacă „Nautilus” nu suportă această presiune îngrozitoare, se va turti ca o foaie de tablă.- Știu, domnule, de aceea trebuie să ne bizuim pe noi înșine. Trebuie să împiedicăm apa să

înghețe. În jurul submarinului au rămas zece picioare de apă.- Cât timp mai avem aer?, l-am întrebat.

Căpitanul se uită în ochii mei.- Poimâine rezervoarele vor fi goale!

Mi-a înghețat sângele în vene. De ce mă miram însă? Pe 22 martie, „Nautilus” se scufundase în apele de la pol. Acum era 26. De cinci zile trăiam cu rezervele de la bord. Iar aerul respirabil trebuia consumat de lucrători. Căpitanul Nemo se gândea în tăcere. La un moment dat fu străfulgerat de o idee. Scăpă vorbele acestea:

- Apă fierbinte!- Apă fierbinte?, am strigat eu.- Da, domnule. În acest spațiu mic, apa clocotită aruncată neîncetat de pompele lui

„Nautilus” n-ar ridica temperatura locului, împiedicând înghețul?- Să încercăm, am zis hotărât.- Da, domnule profesor.

Termometrul arăta atunci minus șapte grade. Cu ajutorul aparatelor distilatoare din bucătărie, apa a fost adusă la o temperatură de o sută de grade. A fost dirijată către pompe. Începându-se să se împrăștie apa fierbinte, după trei ore, termometrul arăta minus șase grade. Peste încă două ore erau minus patru grade.

- Reușim, i-am zis căpitanului, după ce am observat cum progresa operațiunea.- Poate că nu vom fi striviți, răspunse el, dar cum scăpăm de asfixiere?

În timpul nopții temperatura ajungea la minus un grad. Apa injectată n-o putea încălzi mai mult. Însă congelarea mării se produce la mai puțin de două grade sub zero, astfel că nu ne mai amenința. Pe 27 martie, a doua zi, se săpaseră șase metri. Mai rămâneau patru. Încă două zile de muncă. Aerul de pe „Nautilus” nu mai era de respirat. Eram ca beat. Pe la trei după-amiaza mă apucase angoasa. Plămânii mei căutau oxigenul dătător de viață, ce se rarefia tot mai mult. Zăceam, lipsit de forță. Conseil, de asemenea. Mă prinse de mână. Mă încuraja. Murmura:

- De n-aș mai respira, ca să-i las aerul domnului... Mi-au dat lacrimile auzindu-l vorbind astfel. Deși în interior situația era foarte grea, cu câtă bucurie și grabă ne îmbrăcam costumele ca să lucrăm în exterior! Nu ne păsa de oboseală și de răni cât timp munceam! Aveam aer, vital pentru plămâni! Respiram! Totuși, nimeni nu prelungea programul de lucru sub apă. După ce-și îndeplinea munca, fiecare ceda altuia rezervorul cu viață. Căpitanul Nemo oferea exemplul cel mai elocvent și se supunea primul acelei discipline severe. În acea zi, munca s-a desfășurat cu și mai multă vigoare. Mai rămâneau doi metri de săpat. Numai doi metri ne separau de marea liberă! Dar rezervoarele de aer erau goale... Doar lucrătorii mai aveau aer. Pe „Nautilus” nu mai exista niciun atom... Când am revenit la bord, m-am sufocat. Ce noapte! N-aș putea să o descriu! Ce suferințe! A doua zi, abia respiram. Mă durea capul și aveam amețeli. La fel și tovarășii mei. În ziua respectivă, a șasea de când eram captivi, căpitanul Nemo, ca să grăbească lucrul, s-a hotărât să zdrobească stratul de gheață care ne mai despărțea de mare. Din ordinul lui, „Nautilus” a fost ridicat de pe stratul de gheață printr-o schimbare de greutate specifică. Atunci când a fost mișcat, a fost cârmit în groapa desemnată pentru el.

140

document.doc

Tot echipajul a revenit la bord. Ușa dublă de ieșire s-a închis. „Nautilus” stătea pe gheața de un metru grosime, găurită de sonde în mii de locuri. Rezervoarele se deschiseră și o sută de metri cubi au intrat înăuntrul lui „Nautilus”, făcându-l mai greu. Așteptam. Ascultam. Speram. Se auzeau niște pocnituri sub coca vasului. Gheața s-a spart cu un zgomot ciudat, iar „Nautilus” a căzut în adâncuri.

- Am scăpat!, murmură Conseil. N-am putut rosti niciun cuvânt. I-am apucat mâna și o strângeam fără să vreau. „Nautilus” se scufunda! Imediat au început să lucreze pompele, golind rezervoarele de apă. După câteva minute, scufundarea s-a oprit. Manometrul arăta chiar că urcam. Elicea mergea cu toată viteza. Ne îndreptam spre nord. Cât putea să dureze navigația pe sub banchiză, până la marea liberă? Încă o zi? Aveam să pierim înainte de a ieși de acolo! Întins pe un divan din bibliotecă, mă sufocam. Chipul îmi era violet, buzele albastre. Nu mai vedeam, nu mai auzeam. Noțiunea de timp îmi dispăruse din minte. Mușchii nu mi se mai contractau. Orele treceau, dar nu le puteam evalua. Agonia mea începuse... Deodată însă mi-am revenit. Aerul mi-a intrat în plămâni. Ieșisem la suprafață? Trecusem de banchiză? Nu. Ned și Conseil se sacrificau pentru mine. Un aparat mai păstrase câțiva atomi de aer. În loc să-i respire ei, mi-i dăduseră mie. Am vrut să resping aparatul, dar ei m-au obligat să-i absorb, ținându-mă de mâini. M-am uitat la ceas. Era unsprezece dimineața. Trebuia să fim în 28 martie. „Nautilus” mergea cu o viteză înspăimântătoare, de patruzeci de mile pe oră. Unde era căpitanul Nemo? Murise? La fel și tovarășii săi? Manometrul arăta că ne aflam la douăzeci de metri de suprafață. Un câmp de gheață ne mai despărțea de armosferă. Submarinul, cu pintenul său, sparse gheața încetul cu încetul. Se retrăgea și deodată se arunca, după un avânt suprem, astfel că a spart suprafața înghețată. Panourile s-au deschis și aerul pur a năvălit în tot interiorul vasului.

CAPITOLUL 17 DE LA CAPUL HORN LA AMAZON

Nu știu cum am ajuns pe platformă. Poate că mă dusese canadianul acolo. Dar respiram,

sorbeam aerul înviorător al mării. Tovarășii mei se îmbătau și ei de prospețimea aerului. Puteam respira în voie aerul binefăcător din atmosferă!

- Ce bun e oxigenul!, zise Conseil. Domnul poate respira cât poftește, este aer pentru toată lumea.

Cât despre Ned Land, el nu vorbea, ci deschidea o gură de ar fi speriat și rechinii. Și ce respirație puternică! Canadianul „trăgea” ca o sobă.

141

document.doc

Mi-au revenit îndată puterile și când am privit în jurul meu, am văzut că eram singur pe platformă. Niciun om din echipaj, nici măcar căpitanul Nemo. Ciudații marinari ai lui „Nautilus” se mulțumeau cu aerul care circula înăuntru. Primele cuvinte pe care le-am pronunțat au fost de mulțumire și de recunoștință față de tovarășii mei.

- Bine, domnule profesor, mi-a zis Ned Land, dar nici nu merită să vorbim! Parcă ce mare lucru am făcut noi? Nimic. Nu era decât o chestie de aritmetică. Existența dumneavoastră era mai importantă ca a noastră, deci trebuia păstrată.

- Nu, Ned, am răspuns eu, nu era mai utilă. Nimeni nu îi este superior omului bun și generos, ca dumneata!

- Bine! Bine!, repetă canadianul, jenat.- Iar tu, bunul meu Conseil, tu ai suferit mult.- Nu chiar atât de mult. Ca să fiu sincer, îmi lipseau câteva înghițituri de aer, dar cu timpul

m-aș fi obișnuit. De altfel, vedeam că domnul era leșinat și asta îmi tăia răsuflarea. „Nautilus” mergea repede. Am trecut curând de cercul polar și ne îndreptam spre Capul Horn. Am ajuns acolo la 31 martie, la șapte seara. Uitasem de toate suferințele noastre trecute. Amintirea ghețarilor se ștergea treptat din mintea noastră și nu ne gândeam decât la viitor. Căpitanul Nemo nu se mai vedea, nici pe platformă, nici în salon. Secundul lui însemna în fiecare zi pe hartă locul unde ne aflam. În acea seară era clar, spre marea mea satisfacție, că mergeam spre nord, prin apele Atlanticului. Le-am adus la cunoștință canadianului și lui Conseil rezultatul observațiilor mele.

- Bună veste!, răspunse Ned Land, cu subînțeles. A doua zi, pe 1 aprilie, când „Nautilus” urca la suprafață, cu câteva minute înainte de amiază, am zărit pământ la vest. Era Țara Focului, căreia primii navigatori i-au dat acest nume, văzând fumurile care se înălțau din colibele indigene. Țara Focului este alcătuită din mai multe insule mici, pe o întindere de treizeci de leghe în lung și optzeci de leghe în lat, între 53◦ și 56◦

latitudine australă și 67◦50’ și 77◦15’ longitudine vestică. Țărmul era șes, dar în depărtare se înălțau munți mari, printre care am zărit și masivul Sarmiento, cu piscul la două mii șaptezeci de metri deasupra nivelului mării, un fel de piramidă cu vârful foarte ascuțit, care, după cum este învăluit sau nu în vapori „anunță timpul frumos sau urât”, mi-a zis Ned Land.

- Un barometru vestit, prietene.- Da, domnule, un barometru natural care nu m-a înșelat niciodată când pluteam prin

Strâmtoarea Magellan. În acea clipă, piscul se vedea clar pe un cer senin. Prevestea vreme frumoasă, lucru care se și îndeplini. „Nautilus”, scufundându-se din nou, a mers numai la câteva mile de-a lungul coastei. Spre seară, se apropie de Arhipelagul Malvinelor. A doua zi, am putut vedea iar munții aceia înalți. Mergeam cu o viteză moderată. Când ultimele înălțimi ale Malvinelor dispărură la orizont, „Nautilus” se scufundă la douăzeci și cinci de metri și merse astfel de-a lungul coastei americane. Căpitanul Nemo tot nu se arăta. Până la 3 aprilie nu ne-am îndepărtat de țărmurile Patagoniei, navigând când pe sub apele oceanului, când la suprafața lui. „Nautilus” a trecut de marile diguri de la Delta Plata și se afla, pe 4 aprilie, în dreptul statului Uruguay, la cincizeci de mile în larg. Direcția lui se menținea spre nord și urma să plutească în apropierea coastelor Americii meridionale. Făcusem până atunci șaisprezece mii de leghe de la punctul nostru de îmbarcare din mările Japoniei. Pe la unsprezece dimineața, Tropicul Cancerului a fost tăiat pe la al treizeci și șaptelea meridian și am trecut în larg prin Capul Frio. Căpitanului Nemo, spre marea nemulțumire a lui

142

document.doc

Ned Land, nu-i plăcea apropierea de coastele locuite ale Braziliei, căci mergea cu o viteză amețitoare. Niciun pește, nicio pasăre, chiar dintre cele mai iuți, nu ne putea urmări, așa că ne-au scăpat curiozitățile naturale ale acestor mări. Această viteză de deplasare s-a menținut timp de câteva zile și, pe 9 aprilie, seara, am atins punctul cel mai răsăritean al Americii de Sud, Capul San Roque. Dar, după aceea, „Nautilus” se înepărtă din nou și merse să caute la adâncimi mai mari o vale submarină săpată între acest cap și Sierra Leone, de pe coasta africană. Timp de două zile, „Nautilus” s-a menținut la adâncimile cele mai mari, în care se scufunda cu ajutorul planurilor înclinate. Dar pe 11 aprilie vasul se ridică deodată și am zărit țărmul acolo unde se varsă fluviul Amazon în mare, vast estuar al cărui debit este atât de mare, încât desalinizează oceanul pe o întindere de câteva leghe. Am trecut și de Ecuator. La douăzeci de mile spre vest, a rămas în urma noastră Guyana, colonie franceză unde am fi găsit ușor un adăpost. Dar vântul sufla cu putere și valurile furioase n-ar fi îngăduit unei simple bărci să le înfrunte. Ned Land a priceput acest lucru, căci n-a pomenit nimic. Cât despre mine, nu am făcut nicio aluzie la planurile noastre de fugă, căci nu voiam să-l împing la o încercare care ar fi dat greș. M-am eliberat de aceste gânduri prin studii interesante. Pe parcursul acestor două zile, de 11 și 12 aprilie, „Nautilus” nu a părăsit suprafața mării și plasa lui ne-a adus o colecție miraculoasă de zoofite, pești și reptile. Nu le mai înșir numele și nu le mai descriu culorile strălucitoare. Conseil era în elementul lui și nu mai înceta să claseze ceea ce înșiram noi. Voi aminti însă un calcan foarte turtit, cu coadă tăiată în formă de disc și care cântărea cam douăzeci de kilograme. Era alb pe dedesubt, roșiatic pe spinare, cu pete mari, rotunde, de culoare albastru-închis, împrejmuite cu negru, cu pielea foarte netedă și cu înotătoarea despicată. Întins pe platformă, el se zbătea, încerca să se întoarcă prin mișcări convulsive. După atâta efort, era să sară în mare, când Conseil, care ținea la peștele lui, îl opri, apucându-l cu amândouă mâinile. Însă el s-a prăbușit pe spate, cu picioarele în sus, cu jumătate din trup paralizat, strigând:

- Stăpâne, stăpâne! Scapă-mă! Era prima dată când acest băiat de ispravă nu-mi vorbea la a „treia persoană”. Canadianul și cu mine l-am ridicat, l-am frecat și, când și-a revenit, acest neînduplecat clasificator îngâna cu glasul întretăiat:

- Clasa cartilaginoșilor, ordinul chondopterigenilor, cu branhii fixe, subordinul selacienilor, familia calcanilor, genul torpilelor!

- Da, prietene, am replicat eu, e o torpilă care te-a adus în această stare de plâns.- Vai! Domnul poate să nu mă creadă, răspunse Conseil, dar am să mă răzbun pe animalul

acesta.- Cum?- Mâncându-l.

Ceea ce a și făcut seara, dar numai din răzbunare, deoarece carnea lui e tare ca piatra. Bietul Conseil dăduse peste o torpilă dintre cele mai primejdioase, numită cumana. Acest ciudat animal trăsnește peștii de la o distanță de câțiva metri, atât de mare e puterea organului lui electric. Suprafața sa n-are mai puțin de douăzeci și șapte de picioare pătrate. A doua zi, pe 12 aprilie, „Nautilus” se apropia de coasta olandeză, spre Delta Maroni. Acolo dormeau la suprafața valurilor numeroase țestoase marine. Ar fi fost greu să prindem vreuna dintre aceste prețioase reptile, căci cel mai mic zgomot le trezea, iar harponul nu putea să se înfigă în carapacea solidă. Dar echeneida avea să ni le prindă cu o siguranță și o precizie extraordinare. Acest animal este, într-adevăr, un cârlig care îl face fericit și bogat pe naivul pescar cu undița. Oamenii de pe „Nautilus” au prins de coada acestor pești niște inele destul de mari ca să nu le împiedice mișcările și au fixat de acest inel o frânghie. Echeneidele, aruncate în mare, și-au

143

document.doc

jucat de îndată rolul. Mergeau în așa fel încât inelele se prindeau de gâtul țestoaselor. Tenacitatea lor era atât de mare, că mai degrabă s-ar fi lăsat rupte, decât să dea drumul pradei. Ele au fost trase la bord și, odată cu ele, țestoasele de care erau lipite. Am prins astfel câteva cacuane late de un metru, care cântăreau două sute de kilograme. Carapacea lor acoperită cu plăci mari colțuroase, subțiri, străvezii, cafenii, cu picățele albe și galbene era foarte căutată. De altfel, și carnea lor e excelentă. Acest pescuit a încheiat șederea noastră în împrejurimile Amazoniei, și, în timpul nopții, „Nautilus” a ieșit în larg.

CAPITOLUL 18 CARACATIȚELE

În decurs de câteva zile, „Nautilus” s-a îndepărtat constant de coasta americană. Nu voia să se

apropie de Golful Mexic sau de Marea Antilelor, căci aceste ape presărate cu insule și străbătute de steamere nu-i conveneau căpitanului Nemo. Pe 16 aprilie am trecut pe lângă Martinica și Guadelupa, la o distanță de treizeci de mile. Astfel am zărit pentru o clipă vârfurile munților lor. Ned Land, care se gândea să-și pună în aplicare planul în Golful Mexic, fie refugiindu-se pe o insulă, fie acostând unul dintre numeroasele vase care fac cabotajul de la o insulă la alta, a fost foarte dezamăgit. Ar fi fost lesne de fugit acolo cu ajutorul bărcii. Dar în plin ocean nici nu se putea gândi la asta. Canadianul, Conseil și cu mine am avut o discuție lungă în privința aceasta. De șase luni eram prizonieri pe „Nautilus”. Am făcut șaptesprezece mii de leghe și, cum zicea Ned Land, nu ajunsesem încă la capătul călătoriei. Trebuia să aflăm de la Nemo cât avea de gând să ne mai țină la bord. Un asemenea demers nu-mi plăcea. N-aveam ce spera de la Nemo, ci numai de la noi. De altfel, de la o vreme, el era mai retras, mai puțin prietenos, mai mohorât. Ce schimbare se produsese în el? De ce? Eu nu aveam ce să-mi reproșez. Prezența noastră la bord îl întrista? Oricum, era de necrezut că ne va reda libertatea. L-am rugat pe Ned să mă lase să mă mai gândesc înainte de a vorbi direct cu Nemo. Dacă demersul acela nu ar fi dus la nicun rezultat, situația noastră ar fi devenit penibilă, iar planurile

144

document.doc

canadianului s-ar fi năruit. Exceptând clipele grele de sub banchiză, o duceam foarte bine la bord, având hrană sănătoasă și bucurându-ne de o atmosferă salubră. Chiar dacă Nemo rupsese orice legătură cu umanitatea, noi n-o făcusem. În ceea ce mă privește, voiam să-mi fac publice noile studii și cercetări. Aveam dreptul de a scrie adevărata carte a mării, cât mai repede. În apele Antilelor, la zece metri adâncime, câte nu observam! Alte zoofite, galerele cunoscute drept physalia spelagica, își întindeau membranele în vânt și-și lăsau să plutească tentaculele albastre ca firele de mătase. Încântătoarele meduze cu ochi, anelidele lungi de un metru și jumătate, cu trompă roz și având o mie șapte sute de organe locomotorii ce șerpuiau prin apă, calcanii molubari, pești enormi, cartilaginoși, lungi de zece picioare și cântărind câte șase sute de livre, cu înotătoarea pectorală triunghiulară, spatele puțin bombat, plutind ca niște epave, balistele americane, având pe trup doar tonuri de alb și negru, cu înotătoare galbene, maxilarele proeminente, nenumărații șobolani de mare, cu dungi aurii de la cap la coadă, ce-și agitau aripioarele lucitoare, adevărate bijuterii consacrate odinioară Dianei de către romanii bogați, și alții treceau pe dinaintea noastră ca niște seniori adevărați pictați de Veronese. Câte alte specimene minunate și noi nu aveam să le observăm, dacă „Nautilus” nu s-ar fi scufundat mai mult! Planurile sale înclinate îl duseră la două mii, ba chiar la trei mii cinci sute de metri în străfundurile mării. Acolo, viața animală era reprezentată doar de stele de mare, încântătoare pentacrine cu cap de meduză, cu tulpină dreaptă, de moluște litorale uriașe etc. Pe 20 aprilie, ne aflam la o adâncime medie de o mie cinci sute de metri. Pământul cel mai apropiat era atunci Arhipelagul Insulelor Lucayes, care se zărea din depărtare, ca o grămadă de pietriș. Acolo se înălțau faleze submarine, ziduri drepte între care erau săpate găuri adânci, întunecoase, pe care razele lămpilor noastre electrice nu le luminau până la fund. Aceste stânci erau acoperite cu ierburi mari, cu fucuși uriași, hidrofite nesfârșite, demne de o lume de titani. De la aceste plante colosale despre care vorbeam, Conseil și cu mine am trecut la animalele gigantice ale mării. Unele erau destinate a fi hrana celorlalte. Însă prin geamurile lui „Nautilus”, aproape nemișcat, nu vedeam încă decât picioarele întortocheate ale păianjenilor de mare și ale crabilor de culoare vânătă, care se găsesc numai prin Marea Antilelor. Era aproape unsprezece când Ned Land îmi atrase atenția asupra unei mișcări formidabile printre marile alge.

- Ei bine, am zis eu, aici sunt adevărate caverne ale caracatițelor și nu m-ar mira să văd unul dintre acești monștri.

- Nu-s decât calmari simpli, din clasa cefalopodelor?, întrebă Conseil.- Nu, i-am răspuns eu. Sunt caracatițe uriașe. Dar prietenul nostru Land s-a înșelat. Eu nu

observ nimic.- Mi-ar părea rău să fie așa, spuse Conseil. Tare aș vrea să văd cu ochii mei unul dintre

aceste animale de care s-a vorbit atât și care pot târî vapoare pe fundul prăpăstiilot. Aceste lighioane se numesc krak...

- Ajunge!, zise canadianul.- Kraken, ripostă Conseil.- Niciodată n-ai să mă faci să cred că există asemenea animale, zise Ned.- De ce?, întrebă Conseil. În narval cum am crezut?- Și am greșit, Conseil.- Firește, dar alții cred și acum.- Probabil, Conseil, dar eu m-am decis să nu mai admit existența acestor monștri decât

după ce-i disec cu mâna mea. - Deci domnul nu crede în caracatițele gigantice?- Dar cine a crezut vreodată?, întrebă canadianul.- Mulți, prietene Ned.

145

document.doc

- Dar nu pescari. Poate savanți.- Și pescari, și savanți.- Dar eu, care vă vorbesc, zise Conseil, cu mutră foarte serioasă, îmi amintesc foarte bine

că am văzut cu ochii mei un vapor târât sub valuri de brațele unui cefalopod.- Ai văzut asta?, întrebă canadianul.- Da, Ned.- Cu ochii tăi?- Cu ochii mei.- Unde?- La Saint Malo, răspunse decis Conseil.- În port?, întrebă Ned Land ironic.- Nu, într-o biserică, răspunse Conseil.- Într-o biserică!, strigă canadianul.- Da, prietene Ned. Era un tablou care reprezenta caracatiţa în discuţie.- Iată că domnul Conseil râde de mine.- Are dreptate, am zis eu. Am auzit de tabloul acesta care reprezintă o legendă. Ce putem

crede despre legende din punct de vedere științific? Dar nu doar legendele, ci și naturaliștii de odinioară vorbesc de niște monștri imenși. Olaus Magnus amintește de un cefalopod lung de o milă, care semăna mai mult cu o insulă decât cu un animal. Se spune că episcopul din Nitros a ridicat într-o zi un altar pe o stâncă imensă. După ce și-a încheiat messa, stânca s-a pus în mișcare și s-a scufundat în mare. Era o caracatiță.

- Asta-i tot?, întrebă Ned.- Nu. Un alt episcop, Pontoppidan de Berghem, vorbește de o caracatiță pe care putea face

manevre un regiment de cavalerie.- Ehei, ce bine o duceau episcopii de altădată!, spuse canadianul.- Naturaliștii din Antichitate amintesc de monștrii al căror gâtlej seamănă cu un golf și care

erau atât de mari că nu puteau trece prin Strâmtoarea Gibraltar.- Bravo!, zise canadianul.- Dar ce este adevărat din toate istorisirile astea?, întrebă Conseil.- Nimic, prieteni. Nu-s decât fabule și legende. Totuși, fantezia celor ce au făcut aceste

legende a avut, dacă nu o cauză, cel puțin un pretext. Nu putem ști dacă există caracatițe foarte mari, dar, în orice caz, ele nu le sunt inferioare cetaceelor. Aristotel a consemnat existența unui calmar de peste trei metri. Pescarii noștri văd curent unii de peste un metru optzeci. Muzeele din Trieste și Montpellier conservă scheletele unor caracatițe de doi metri. După calculele naturaliștilor, un asemenea animal, lung de șase picioare, are tentacule în lungime de douăzeci și șapte. Ajunge pentru a fi un monstru formidabil.

- Și se pescuiesc aceste animale?, întrebă Conseil.- Dacă nu se pescuiesc, măcar se văd. Unul dintre prietenii mei, căpitanul Paul Bos din Le

Havre, m-a încredințat că întâlnise unul din acești monștri uriași în mările Indiei. Aceasta se întâmpla în anul 1861.

- Și cum s-a petrecut?, întrebă Ned Land.- Iată cum. În 1861, la nord de Tenerife, echipajul vasului „Alecton” a zărit un calmar

îngrozitor care plutea pe lângă vas. Comandantul Bourguer s-a apropiat de animal șI l-a atacat cu harponul și cu pușca, dar fără succes, căci gloanțele și harpoanele treceau prin aceste cărnuri moi ca printr-o gelatină fără consistență. După câteva încercări zadarnice, echipajul a izbutit să treacă o frânghie înnodată în jurul trupului. Au încercat apoi să-l tragă la bord, dar greutatea monstrului era atât de mare, încât coada s-a despărțit de trup acolo unde era frânghia și animalul a dispărut sub apă.

- Și cât era de lung?, întrebă canadianul.- Nu era de vreo șase metri?, zise Conseil, care se uita prin geam la scobiturile stâncii.

146

document.doc

- Întocmai, am răspuns eu.- Capul, reluă Conseil, n-avea opt tentacule care se zvârcoleau prin apă ca șerpii?- Ba da.- Ochii, aflați în vârful capului, nu erau foarte mari?- Ba da.- Și gura era un adevărat cioc uriaș de papagal?- Într-adevăr, Conseil.- Ei bine, dacă-mi dă voie domnul, răspunse el liniștit, dacă n-o fi chiar calmarul de care

vorbea domnul, iată cel puțin unul dintre frații săi. M-am uitat la Conseil. Ned Land alergă la geam.

- Ce bestie îngrozitoare!, strigă el. M-am uitat și eu pe geam și m-am cutremurat de scârbă. În fața ochilor mei se zvârcolea un monstru îngrozitor, demn de a figura în legende. Era o caracatiță de mărime colosală, având opt metri lungime. Ea mergea de-a-ndărătelea, cu o viteză extrem de mare, în direcția lui „Nautilus”. Ne privea cu ochii enormi, de culoare verzuie. Cele opt brațe sau mai curând cele opt picioare prinse de cap, care au dat acestui animal numele de cefalopod, erau de două ori mai mari decât trupul și se zvârcoleau neîncetat. Se vedeau deslușit cele două sute cincizeci de ventuze, așezate pe partea interioară a tentaculelor, sub formă de capsule semisferice. Câteodată, aceste ventuze se lipeau de geamurile salonului, lăsând un gol. Gura monstrului, ca un cioc de papagal, se deschidea și se închidea vertical. Limba lui, făcută dintr-o substanță cornoasă, înarmată cu câteva rânduri de dinți ascuțiți, ieșea șuierând din aceste adevărate foarfece. Ce fantezie a naturii! Un cioc de pasăre pus unei moluşte! Trupul ei, în formă de fus și umflat la mijloc, alcătuia o masă cărnoasă care trebuia să cântărească douăzeci până la douăzeci și cinci de mii de kilograme. Culoarea ei nestatornică se schimba după gradul de iritație al animalului, trecând de la cenușiu-vânăt la cafeniu-roșiatic. De ce se irita această moluscă? Desigur, din cauza lui „Nautilus”, care se dovedea mai puternic și căruia brațele sale cu ventuze sau mandibulele nu-i puteau face nimic. Totuși, acești monștri, caracatițele, au o vitalitate uimitoare și o mare putere în mișcări, deoarece Creatorul le-a dăruit trei inimi. Întâmplarea ne-a pus în fața acestui calmar și nu voiam să pierd ocazia de a-l studia amănunțit. Mi-am stăpânit scârba insuflată de el și, luând un creion, am început să-l desenez.

- Poate e același calmar văzut de „Alecton”, zise Conseil. - Nu, spuse canadianul, deoarece acesta e întreg, iar celălalt își pierduse coada!- N-ar fi un motiv, am replicat eu. Brațele și coada se formează din nou și în șapte ani

coada calmarului a avut tot timpul să crească la loc.- De altfel, zise Ned Land, dacă nu e chiar acela, o fi unul dintr-aceia!

Într-adevăr, alte caracatițe se iveau la geamul dinspre tribord. Am numărat șapte. Ele îl escortau pe „Nautilus” și le auzeam scrâșnetul ciocurilor pe învelișul de oțel. Eu am continuat să le desenez. Deodată, „Nautilus” se opri, ca și când ne-am fi izbit de ceva.

- Ne-am ciocnit oare?, am întrebat eu.- În orice caz nu e nicio primejdie, căci plutim.

„Nautilus” plutea ce-i drept, dar nu înainta. Aripile elicei nu băteau valurile. După un minut, căpitanul Nemo, urmat de secundul lui, intrară în salon. Nu-l mai văzusem de câtva timp. Părea trist. Fără a ne vorbi, fără a ne vedea poate, el se duse la geam, se uită la caracatițe și îi spuse câteva vorbe secundului său. Acesta ieși. Panourile se închiseră. Tavanul se lumină. M-am dus la căpitan.

- O ciudată colecție de caracatițe, am zis eu, cu glasul unui amator în fața cristalului unui acvariu.

147

document.doc

- Într-adevăr, domnule naturalist, răspunse el, și ne vom bate cu ele acum corp la corp.- Corp la corp?, am repetat eu.- Da, domnule. Elicea a fost oprită. Cred că mandibulele unuia dintre acești calmari s-au

încurcat în aripile ei, ceea ce ne împiedică să înaintăm.- Și ce vreți să faceți?- Să urcăm la suprafață și să-i masacrăm pe toți paraziții aceștia.- E greu.- Într-adevăr. Gloanțele electrice n-au niciun efect asupra acestor cărnuri moi, unde nu

găsesc destulă rezistență ca să explodeze. Dar le vom lovi cu toporul.- Și cu harponul, domnule, zise canadianul, dacă nu refuzați ajutorul meu.- Îl primesc, meștere Land.- Vă vom însoți, am zis eu și, urmându-l pe căpitanul Nemo, ne-am îndreptat spre scara

centrală. Acolo, vreo zece oameni înarmați cu topoare erau gata de atac. Conseil și cu mine am luat două topoare, Ned Land un harpon. „Nautilus” urcase în acest timp la suprafața apei. Unul dintre marinari tocmai desfăcuse panourile, când un braț lung de caracatiță se strecură ca un șarpe prin deschizătură, iar alte douăzeci se zvârcoleau pe deasupra. Cu o lovitură de topor, căpitanul Nemo tăie acest tentacul formidabil, care alunecă pe scări, zvârcolindu-se. În clipa când ne îngrămădeam unul peste altul pentru a ieși pe platformă, alte două brațe, biciuind aerul, se aruncară asupra omului care era în fața căpitanului și îl ridicară cu o furie de nedescris. Căpitanul Nemo scoase un strigăt și fugi afară. Noi am alergat după el. Ce priveliște! Nenorocitul, apucat de tentacul și lipit de ventuzele lui, era legănat prin aer, în voia acestei trompe enorme. El horcăia, se înăbușea și striga:

- Ajutor! Ajutor! Aceste cuvinte spuse în franțuzește m-au uimit grozav. Aveam, așadar, un compatriot la bord, câțiva poate! Acest strigăt sfâșietor îl voi auzi toată viața mea! Nenorocitul era pierdut. Cine-l putea smulge din această îmbrățișare puternică? Însă căpitanul Nemo alergase la monstru și, cu o lovitură de topor, îi mai tăie un braț. Secundul lui se luptă furios cu alți monștri care urcau pe platformă. Echipajul lovea cu topoarele. Conseil și cu mine izbeam cu armele acele grămezi de carne. Un miros de mosc umplea aerul. Era îngrozitor. O clipă am crezut că nenorocitul, prins de caracatiță, va scăpa. Șapte brațe din opt fuseseră tăiate. Unul singur, învârtind victima ca pe o pană, se zvârcolea în aer. Dar în clipa în care căpitanul Nemo și secundul săriră asupra lui, animalul aruncă o coloană de lichid negricios, dintr-o pungă a stomacului său. Am fost orbiți. Când acest nor se împrăștie, calmarul dispăruse, cu nefericitul meu compatriot. Ce furie ne împinse atunci împotriva monștrilor! Nu ne mai stăpâneam. Zece sau douăsprezece caracatițe năvăliseră pe platforma vasului „Nautilus”. Ne zvârcoleam în mijlocul acestor șerpi care săreau pe platformă în valuri de sânge și de cerneală neagră. Se părea că aceste tentacule lipicioase creșteau la loc, asemenea capetelor Hidrei. Harponul lui Ned Land, la fiecare lovitură, intra în ochii verzui ai calmarilor și-i plesnea. Dar îndrăznețul meu tovarăș a fost trântit de tentaculele unui monstru de care nu s-a putut feri. Ah! Cum mi-a bătut inima de emoție și de groază! Uriașul cioc al calmarului se deschisese asupra lui Ned Land. Nefericitul avea să fie tăiat în două. Am alergat în ajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-o luase înainte. Toporul lui a dispărut între două fălci enorme și canadianul, scăpat ca prin minune, se sculă și băgă harponul lui puternic până în întreita inimă a caracatiței.

- Îți datoram această revanșă!, îi zise căpitanul Nemo canadianului. Ned se înclină, fără a-i răspunde.

148

document.doc

Lupta durase un sfert de oră. Monștrii învinși, mutilați, loviți de moarte, ne-au părăsit, în sfârșit, și au dispărut sub valuri. Căpitanul Nemo, roșu de sânge, stătea nemișcat lângă felinar și privea marea care-l înghițise pe unul dintre tovarășii lui, lacrimi mari curgându-i din ochi.

CAPITOLUL 19 GULFSTREAM

Nu puteam uita această scenă grozavă din 20 aprilie. Am descris-o sub impresia unei

emoții violente. De atunci, am mai revizuit povestirea. Le-am citit-o lui Conseil și canadianului. Au găsit-o exactă, dar insuficientă ca efect. Pentru a reda asemenea tablouri, trebuie să ai pana celui mai ilustru dintre poeții noștri, autorul „Lucrătorilor mării”. Căpitanul Nemo plângea privind la valuri. Durerea lui era fără margini. Era al doilea tovarăș pe care îl pierdea de când eram la bord. Și ce moarte! Omul fusese zdrobit de brațul imensei caracatițe, strivit de falca ei de fier și nu avea să se odihnească, precum tovarășii lui, în apele liniștite ale cimitirului de corali! Căpitanul Nemo intră în camera lui și nu l-am mai văzut o vreme. Trebuie să fi fost foarte trist și deznădăjduit. Cu toate că „Nautilus” avea acum elicea neatinsă, plutea în voia valurilor, fără să vrea să se despartă de teatrul ultimei lupte, care costase viața unuia dintre marinarii lui. Au trecut astfel zece zile. Pe 1 mai, submarinul mergea spre nord, după ce trecuse de Insulele Lucayes, de lângă Canalul Panama. Mergeam prin apele celui mai mare fluviu al mării, care are malurile lui, peştii lui, temperatura lui proprie. Este vorba de Gulfstream. Acesta este un fluviu, într-adevăr, care curge liber prin mijlocul Atlanticului și ale cărui ape nu se amestecă deloc cu cele ale oceanului. Este un fluviu sărat, mai sărat decât marea din jurul lui. Adâncimea sa medie este de trei mii de picioare, lățimea medie de șaizeci de mile. În unele locuri, curentul are o viteză de patru kilometri pe oră. Volumul constant al apelor e mai mare decât acela al tuturor fluviilor de pe glob. Adevăratul izvor al Gulfstream-ului, dacă ne ghidăm după comandantul Maury, este în Golful Gasconiei. Acolo, apele lui, cu temperatura și culoarea încă reduse, incep să se formeze. El coboară spre sud, de-a lungul Africii Ecuatoriale, își încălzește valurile la razele zonei toride, străbate Atlanticul, atinge Capul San Roque de pe coasta braziliană și se desface în două brațe, dintre care unul trece prin apele calde ale Mării Antilelor. Atunci, Gulfstreamul, care trebuie să restabilească echilibrul între temperaturi și să amestece apele de la tropice cu apele boreale, își începe rolul lui ponderator. Înfierbântat în Golful Mexicului, el se ridică spre nord lângă coastele americane, înaintează spre Terra Nova, deviază sub puterea curentului rece din Strâmtoarea Davis, pornește din nou pe drumul făcând o curbă mare, se desface în două brațe la al patruzeci și treilea grad, dintre care unul, ajutat de alizeul de nord-est, se întoarce spre Golful Gasconiei și Azore, iar celălalt,

149

document.doc

după ce a încălzit malurile Irlandei și ale Norvegiei, se duce până la Spitzberg, unde temperatura scade la patru grade, ca să formeze marea liberă a polului. Pe acest fluviu al oceanului plutea acum „Nautilus”. La ieșirea din Canalul Panama, pe o lățime de paisprezece leghe, având o adâncime de trei sute cincizeci de metri, mergea cu o viteză de opt kilometri pe oră. Aceasta descreștea treptat pe măsură ce înaintam spre nord. Pe la prânz eram pe platformă cu Conseil și i-am făcut cunoscute particularitățile acestui fluviu. Apele lui nu erau nici calde, nici reci.

- Asta pentru că temperatura sa, după ce iese din Golful Mexic, nu diferă prea mult de cea a sângelui. Gulfstream este un vast calorifer ce permite coastelor europene să fie mereu verzi. După Maury, dacă s-ar folosi toată căldura acestui curent, s-ar putea topi un fluviu de fier cât Amazonul sau Missouri.

În clipa aceea, viteza sa era de doi metri douăzeci și cinci pe secundă. Curentul lui este atât de deosebit de marea înconjurătoare, că se deosebește clar de apele oceanului. Se mai deosebește și prin culoarea lui albastră de verdele mării. Se vedea clar cum „Nautilus”, de la nivelul Carolinelor, despica apele Gulfstream-ului cu pintenul, în timp ce elicea lui le lovea pe cele ale oceanului. Curentul aducea cu el o lume de ființe vii. Argonauții, specifici Mediteranei, se aflau în mare număr acolo. Dintre cartilaginoși, se remarcau calcanii, având coada cât o treime din trup. Rechini pitici, de un metru, cu capul mare, bot scurt și turtit, dinți ascuțiți dispuși pe mai multe rânduri, cu corpul plin de solzi. Dintre peștii osoși, am observat sciene lungi de un metru, cu gura plină de dințișori, corifeni albaștri, cu nuanțe aurii și argintii ca papagalii, adevărate curcubee în ocean, ce pot rivaliza în frumusețe cu păsările de la tropice, batracieni cu o bandă galbenă transversală pe care figurează un „t” grecesc etc. În timpul nopții, apele fosforescente ale curentului rivalizau cu strălucirea felinarului nostru, mai cu seamă pe timpul vijeliilor, care ne amenințau foarte des. Pe 8 mai eram lângă Capul Hatteras, în dreptul Carolinei de Nord. Lățimea Gulfstream-ului este acolo de șaptezeci șI cinci de mile și adâncimea sa de două sute zece metri. „Nautilus” urma să plutească la întâmplare. Nicio supraveghere la bord. Admit că în asemenea împrejurări putea să ne izbândească evadarea. Marea era brăzdată de numeroase steamere, care fac legătura între New York sau Boston și Golful Mexicului. Era, deci, o ocazie prielnică, chiar dacă țărmul se afla la o depărtare de treizeci de mile de „Nautilus”. Dar o împrejurare supărătoare contraria proiectele canadianului. Timpul era foarte urât. Ne apropiam de acele meleaguri unde vijeliile sunt dese, în acea zonă a trombelor-coloane conice și a uraganelor pricinuite de curentul Gulfstream. A ne încumeta în asemenea condiții pe o barcă ar fi însemnat să ne pierdem cu siguranță. Ned Land gândea la fel. Dar gândul fugii îl rodea într-una.

- Domnule, zise el în acea zi, asta trebuie să se sfârșească odată. Nemo al dumneavoastră se îndepărtează iar de pământ și urcă spre nord. Dar vă declar că m-am săturat de Polul Sud și n-o să-l mai urmez la Polul Nord.

- Ce să facem, Ned... E imposibil de evadat acum.- Trebuie vorbit cu căpitanul. Nu i-ați spus nimic atunci când eram în mările țării

dumneavoastră. O să-i vorbesc eu, că am ajuns în mările țării mele. Când mă gândesc că peste câteva zile „Nautilus” va fi la nivelul Noii Scoții și că acolo, spre Terra Nova, este un golf și că în acest golf se varsă Saint Laurent și că acesta este fluviul meu, fluviul Quebec-ului, al orașului meu natal, mă apucă furia, mi se urcă sângele în cap, mi se face părul măciucă. Domnule, mai bine mă arunc în mare! Nu voi rămâne aici! Mă înăbuș!

Nu era de glumit cu canadianul. Firea lui puternică nu se putea acomoda cu această închisoare îndelungată. Slăbea din zi în zi și devenea trist. Simțeam cât trebuia să sufere, căci și pe mine mă apuca nostalgia. De șapte luni nu mai aveam nicio veste de pe pământ. Ar fi trebuit să fiu un

150

document.doc

flamand ca servitorul meu, ca să accept această situație în acest mediu făcut pentru cetacee și pentru alți locuitori ai mării. Dacă băiatul ar fi avut branhii, ce pește ar fi fost!

- Ei bine, domnule?, reluă Ned.- Vrei să vorbesc cu Nemo despre noi?- Da, domnule.- Bine. Dar îl întâlnesc rar. Mă evită.- Duceți-vă la el.- Bine. Îi voi vorbi.- Când?, insistă canadianul.- Când îl voi întâlni.- Vreți să vi-l găsesc eu, domnule Aronnax?- Nu. Mâine...- Azi.- Fie. Voi vorbi azi cu el.

Am rămas singur. Fusesem obligat să-i făgăduiesc canadianului că voi vorbi „în numele lui” căpitanului, ca să nu strice el treburile. Am intrat în cabina mea. De acolo am auzit pași în camera căpitanului. Am bătut în ușă. Nu mi-a răspuns. Am bătut din nou și am apăsat pe clanță. Ușa se deschise. Am intrat. Căpitanul era acolo. Aplecat asupra mesei de lucru, el nu mă auzise. Hotărât să nu-l părăsesc fără să capăt un răspuns, m-am apropiat de dânsul. El ridică ușor capul, deodată încreți sprâncenele și se răsti la mine:

- Dumneavoastră, aici! Ce vreți de la mine?- Să vă vorbesc.- Dar sunt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot avea libertatea de a lucra nestingherit?- Domnule, am zis eu, am să vă vorbesc despre un lucru urgent.- Despre ce, domnule?, răspunse el ironic. Ați făcut o nouă descoperire? Marea v-a

destăinuit un nou secret pe care eu l-am scăpat din vedere?Eram departe de a ne înțelege. Dar înainte de a fi putut răspunde, el mi-a arătat un manuscris deschis pe masă și-mi zise cu glas serios:

- Iată, domnule Aronnax, un manuscris în mai multe limbi. El conține rezultatul studiilor mele despre mare și, dacă o vrea Dumnezeu, el nu va pieri odată cu mine. Acest manuscris, semnat de mine, cu biografia mea, va fi închis într-un mic aparat ce nu se poate scufunda. Ultimul supraviețuitor de la bordul lui „Nautilus” va arunca acest aparat în mare și valurile îl vor duce la întânplare.

Numele real al acestui om! Viața lui scrisă de el însuși! Misterul lui va fi, așadar, dezvăluit odată? Dar în acea clipă mă gândeam numai că acesta ar fi un prillej de a deschide vorba.

- Căpitane, am spus eu, nu pot decât să aprob ideea dumneavoastră. Nu trebuie ca roadele studiilor dumneavoastră să se piardă. Dar mijlocul pe care îl întrebuințați mi se pare primitiv. Cine știe unde vor împinge vânturile acel aparat, în ce mâini va cădea el. N-ați găsit un mijloc mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre oamenii dumneavoastră n-ar putea să...?

- Niciodată, domnule, zise căpitanul întrerupându-mă.- Dar eu, tovarășii mei, suntem hotărâți să păstrăm acest manuscris în taină și dacă ne redați

libertatea.- Libertatea!, spuse căpitanul Nemo sculându-se.- Da, domnule, și tocmai pentru asta am venit să vă vorbesc. De șapte luni suntem la bordul

acestui vas și vă întreb astăzi, în numele meu și al tovarășilor mei, dacă aveți de gând să ne țineți pentru totdeauna aici.

151

document.doc

- Domnule Aronnax, zise căpitanul Nemo, vă voi răspunde și astăzi ceea ce v-am răspuns acum șapte luni: cine intră în „Nautilus” nu mai iese din el.

- Atunci ne impuneți sclavia adevărată.- Numiți-o cum vă place.- Dar și sclavia are dreptul de a-și răscumpăra libertatea. Oricare ar fi mijloacele de

scăpare, sclavul le găsește pe toate bune!- Acest drept, răspunse căpitanul, nu vi-l reneg. M-am gândit eu vreodată să vă leg printr-

un jurământ? Căpitanul Nemo mă privi încrucișându-și brațele.

- Domnule, am zis eu, fiindcă veni vorba, mai bine s-o isprăvim, ca să nu fie nevoie s-o începem altădată, din nou, ceea ce ne-ar fi foarte neplăcut și unuia și altuia. Nu pentru persoana mea am început discuția. Pentru mine studiul este un ajutor, o distracție, un antrenament, o patimă care mă poate face să uit de toate. Ca și dumneavoastră, mă pot resemna să trăiesc ascuns, neștiut de nimeni, cu slaba speranță de a lăsa odată viitorului rezultatul lucrărilor mele, cu ajutorul unui aparat ipotetic, încredințat valurilor și vânturilor. Vă pot admira și vă pot pricepe în unele privințe. Dar mă gândesc la Ned Land. Oricare om, numai prin faptul că e om, vrea ca lumea să se gândească la dânsul. V-ați întrebat vreodată ce gânduri de răzbunare pot nutri dorința de libertate, ura față de sclavie, la o fire ca a vânătorului, ce poate el gândi, îndrăzni, încerca?

Am tăcut. Căpitanul Nemo se ridică.- Ned Land poate să gândească, să îndrăznească, să încerce ce va vrea, ce-mi pasă? Nu m-

am dus eu să-l caut! Nu-l țin pentru plăcerea mea aici, la bord! Cât despre dumneavoastră, domnule Aronnax, sunteți dintre aceia care înțelegeți tot, chiar și tăcerea. Nu mai am ce să vă răspund. Aș dori să fie prima, dar și ultima dată când îmi vorbiți despre acest lucru, căci a doua oară n-aș mai putea măcar să vă ascult.

M-am retras. Din ziua aceea relațiile noastre s-au răcit foarte mult. Le-am povestit tovarășilor mei convorbirea.

- Acum știm, zise Ned Land, că n-avem la ce să ne așteptăm de la acest om. „Nautilus” se apropie de Long Island. Vom fugi, orice vreme o fi.

Dar cerul devenea din ce în ce mai amenințător. Se vedeau semnele uraganului. Atmosfera se făcu albicioasă, ca laptele. Cerul era acoperit de nori cirus groși care fugeau mânați de vânt. La orizont erau alte straturi, de nimbocumuluși. Marea se umfla, zgomotoasă. Talazurile dominau întinderea. Păsările dispăreau, în afară de satanicle, prietenele vijeliilor. Barometrul cobora și arăta o extremă tensiune a vaporilor în aer. Lupta între elemente era aproape. Furtuna a izbucnit în ziua de 18 mai, tocmai când „Nautilus” plutea la nivelul lui Long Island, la câteva mile de trecătorile New York-ului. Pot descrie această luptă a elementelor, pentru că, în loc să se ascundă în adâncuri, căpitanul Nemo, printr-un capriciu inexplicabil, a vrut s-o înfrunte la suprafața apei. Vântul sufla de la sud-vest cu o viteză de cincisprezece metri pe secundă, care s-a mărit la douăzeci și cinci de metri pe la ora trei după-amiază. Căpitanul Nemo, nepăsător la rafale, a luat loc pe platformă. Se legase ca să le facă față valurilor monstuoase. M-am dus acolo și m-am ancorat și eu, admirându-l pe omul acela, care înfrunta vijelia. Marea înnebunită era măturată de nori care-i atingeau talazurile. Înălțimea lor creștea. „Nautilus” se culca succesiv pe o parte sau pe cealaltă. Ruliul și tangajul său se dovedeau cumplite. Pe la cinci se porni o ploaie torențială, iar uraganul se declanșă cu o viteză de patruzeci și cinci de metri pe secundă, adică patruzeci de leghe pe oră. În acele condiții, el dărâmă case, smulge țiglele, porțile, grilajel de fier, deplasează tunurile. Dar „Nautilus” îi rezista fără probleme.

152

document.doc

Cercetam atent valurile dezlănțuite. Aveau până la cincisprezece metri înălțime și o viteză pe jumătate din cea a vântului, de cincisprezece metri pe secundă. Volumul și puterea lor creșteau odată cu adâncimea apelor. Forța lor extremă de presiune s-a calculat că poate ridica până la trei tone pe picior pătrat de suprafață. Asemenea valuri, în Hebride, au deplasat un bloc de optzeci și patru de mii de livre. Tot ele, în timpul furtunii din 23 decembrie 1864, au devastat o parte din orașul Yeddo din Japonia, atingând șapte sute de kilometri la oră și ajungând în aceeași zi pe coastele Americii. Intensitatea furtunii crescu odată cu venirea nopții. Barometrul, ca în 1860, la Reunion, în timpul unui ciclon, căzu la 710 milimetri. Seara am văzut o navă ce se lupta din greu cu marea. Era un steamer al liniei New York – Liverpool sau Le Havre. Curând, dispăru în beznă. La zece seara, cerul era în flăcări. Bolta era plină de fulgere violente. Nemo se uita nepăsător la ele. Tunetele bubuiau, talazurile gemeau, vântul mugea. Ciclonul, pornit din est, trecea spre nord, vest și sud, în sens invers față de furtunile rotitoare din emisfera australă. Pe drept cuvânt Gulfstream era regele vijeliilor! El crea acele cicloane formidabile prin diferența de temperatură dintre straturile de aer. Ploaia urmă unei averse de foc. Căpitanul Nemo, de parcă ar fi vrut o moarte demnă de el, încerca să se lase trăsnit. Printr-o cumplită mișcare de tangaj, „Nautilus” își ridică în văzduh pintenul de oțel, ca pe un paratrăsnet, de pe care am văzut că săreau scântei. Copleșit, la capătul puterilor, m-am culcat pe burtă pe platformă, m-am dus către trapă și am deschis-o. Am coborât în salon. Furtuna era atunci la maximum. Era imposibil să stai în picioare în „Nautilus”. Căpitanul Nemo reveni la miezul nopții. Am auzit cum rezervoarele se umpleau. „Nautilus” începu să se scufunde lent. Prin geamurile din salon am văzut marii pești speriați ce treceau ca niște fantome prin apele de foc. Unii au fost trăsniți sub privirile mele. „Nautilus” cobora în continuare. Credeam că își va găsi liniștea la cincisprezece metri adâncime, dar n-a fost așa. Straturile superioare erau prea agitate. Liniștea se afla abia la cincizeci de metri adâncime! Ce calm, ce tăcere, ce mediu liniștit găseam acolo! Cine ar fi spus că un uragan cumplit se dezlănțuia chiar atunci la suprafața oceanului?

CAPITOLUL 20 LA 47◦24’ LATITUDINE ȘI 17◦28’ LONGITUDINE

În urma acestei vijelii am fost aruncați spre est. Orice speranță de evadare în apropiere de

New York sau Saint Laurent a dispărut. Bietul Ned, disperat, se izolă precum căpitanul Nemo. Conseil și cu mine stăteam mereu împreună. „Nautilus” se îndrepta către est. Mai precis, spre nord-est. Timp de câteva zile a rătăcit când la suprafața apei, când sub nivelul mării atât de temută de navigatori. Aceasta pentru că atunci când se topesc ghețurile, atmosfera este foarte umedă. Câte vase nu s-au pierdut pe acolo! Câte nenorociri nu se datorau acelor neguri opace! Câte nave nu s-au izbit

153

document.doc

de stânci! Câte nu s-au ciocnit între ele, în ciuda luminilor lor de poziție, a sirenelor și a clopotelor lor de alarmă! Fundul acelei mări avea aspectul unui câmp de luptă, pe care zăceau cei învinși de ocean. Epavele mai noi reflectau lumina felinarului nostru. Câte trupuri și bunuri nu se găseau acolo! O lume de emigranți cuprinsă între acele puncte primejdioase semnalate de statistici, începând de la Capul Race și mergând până la Insula Sfântul Pavel, Strâmtoarea Belle-Île și estuarul fluviului Saint Laurent. În doar câțiva ani, victimele oferite de analele funeste ale liniilor Royal Mail, Inmann, din Montreal, Solway, Isis, Paramatta, Hungarian, Canadian, Anglo-Saxon, Humboldt, Statele Unite, toate eșuate, din Arctic, Lyonnais, scufundate după abordaj, de „President”, „Pacific”, „City-of-Glasgow”, dispărute din cauze necunoscute, erau trecute acum în revistă de „Nautilus”. Pe 15 mai eram la extremitatea meridională a bancului Terra Nova. Bancul acesta este produsul aluviunilor marine, o îngrămădire considerabilă de resturi organice, aduse fie de la Ecuator, prin Gulfstream, fie de la Polul Nord, prin contracurentul rece care vine de-a lungul coastei americane. Acolo se topesc și blocurile de gheață rătăcite. Acolo se formase un vast morman de oseminte de pești, moluște și zoofite, care pier în zonă cu miliardele. Printre peștii văzuți de pe „Nautilus”, aș cita coleopterul de un metru, cu spinare neagră, burtă portocalie, care oferă un exemplu rar de fidelitate conjugală, un unernac mare, un fel de morenă, cu gust excelent, caraci cu ochi mari, cu cap asemănător cu al câinelui, ovoripari ca șerpii, macroul cu coadă lungă, argintat, strălucitor, un pește rapid, ce se aventurează departe de mările boreale. În plase am găsit și un pește îndrăzneț, viguros, musculos, cu țepi pe cap și ace la înotătoare, un adevărat scorpion de doi, trei metri, dușman înverșunat al somonilor. Cei de pe „Nautilus” au pus cu greu mâna pe el, căci, grație conformației sale, putea trăi mult și pe uscat. Mai amintesc boschienii, mici pești ce însoțesc multă vreme navele prin mările boreale, porcul de mare cu țepi și morunul. Se spune că morunii sunt pești care se țin mai mult pe lângă munți. Terra Nova este un munte submarin. Când Conseil zări acești pești, exclamă:

- Iată morunii! Credeam că sunt turtiți ca limanda sau ca limba de mare.- Ce naiv ești! Morunul nu-i turtit decât la băcani, dar în apă el are forma unui fus. Este

căutat pentru icrele lui.- Poate, domnule. Dar câți sunt!- Dacă n-ar avea atâția dușmani, printre care și omul, care să-l distrugă, ar umple mările.

Știi câte icre sunt într-o femelă?- Cinci sute de mii?- Unsprezece milioane, prietene.- Nu cred așa ceva până ce nu le voi număra chiar eu.- Numără-le, Conseil. Dar mai bine m-ai crede. Francezii, englezii, americanii, danezii,

norvegienii pescuiesc morunii cu miile. Îi consumă în mari cantități. Fără uimitoarea lor fecunditate, ar dispărea repede din mare. Doar în Anglia și în America, cinci mii de nave cu șaptezeci și cinci de mii de mateloți se ocupă cu pescuitul lor. Fiecare vas aduce în medie patruzeci de mii, în total douăzeci și cinci de milioane. Pe coasta Norvegiei, la fel.

- Bine, îl voi crede pe domnul. Nu le voi număra.- Ce anume?- Cele unsprezece milioane de icre. Dar fac o remarcă.- Ascult.- Dacă toate icrele ar ecloza, ar ajunge patru moruni pentru a alimenta Anglia, America și

Norvegia.

154

document.doc

În timp ce cercetam fundul bancului Terra Nova, am văzut undițele lungi, având fiecare câte două sute de cârlige, pe care le are fiecare navă. „Nautilus” manevra cu îndemânare prin acea rețea submarină. De altfel, nu rămase prea mult acolo. Se îndreptă către paralela de patruzeci și două de grade, la nivelul lui San Juan de Terra Nova, la extremitatea cablului transatlantic. În loc să-și continue drumul spre nord, „Nautilus” apucă spre est, de parcă voia să meargă pe acel platou pe care se odihnește cablul telegrafic. Pe 17 mai, la cinci sute de mile de Heart’s Content și la două mii opt sute de metri adâncime, am zărit cablul jos, pe sol. Conseil, pe care nu-l prevenisem, l-a luat drept un șarpe gigantic și voia să-l claseze, însă eu l-am potolit și i-am spus câte ceva despre el. Primul cablu a fost pus între anii 1857 și 1858, dar, după ce se transmiseseră vreo patru sute de telegrame, acesta nu a mai funcționat. În 1863, inginerii au construit alt cablu, de trei mii patru sute de kilometri și patru mii cinci sute de tone, care a fost îmbarcat pe „Great Eastern”. Dar încercarea a dat greș. Pe 25 mai, „Nautilus”, aflat la o adâncime de trei mii opt sute treizeci și șase de metri, stătea în locul unde se produsese ruptura, adică la șase sute treizeci și opt de mile de coasta irlandeză. Într-o zi, la două după amiaza, comunicarea cu Europa se întrerupsese. Electricienii de la bordul lui „Great Eastern” au tăiat cablul, ca să-l scoată din mare. La unsprezece seara scoseseră partea avariată. A fost conectat iar, apoi scufundat în apă. Dar, după câteva zile, s-a rupt iar și n-a mai putut fi recuperat din ocean. Americanii nu s-au descurajat. Conducătorul întreprinderii, temerarul Cyrus Field, a construit un alt cablu, în condiții mai bune. „Great Eastern” a ieșit în larg la 13 iulie 1866. Operațiunea s-a desfășurat bine, dar s-a ivit un incident. Câteva cuie străbătuseră cablul, distrugându-i miezul. Căpitanul Anderson, ofițerii săi și inginerii s-au reunit și au hotărât ca nemernicul care făcuse asta să fie aruncat în mare. De atunci, tentative de acest fel n-au mai existat. Pe 23 iulie, „Great Eastern” era la opt sute de kilometri de Terra Nova, când i s-a telegrafiat din Irlanda vestea încheierii armistițiului între Prusia și Austria. La 27 iulie, prima telegramă pe care tânăra Americă o adresa bătrânei Europe a fost:

Glorie lui Dumnezeu din ceruri și pace oamenilor buni de pe Pământ.

Nu mă așteptam să găsesc cablul electric în starea lui primitivă. Lungul șarpe se acoperise de pietre, ce-l protejau de moluște. Se odihnea pe fundul mării. Presiunea apei îl ajuta să transmită mesajele din America în Europa în treizeci și două de sutimi de secundă. Acest cablu va rezista la nesfârșit. S-a observat că, pe timp ce trece, învelișul de gutapercă devine mai trainic în apa de mare. Cablul nimerise bine pe acel platou, astfel că nu coborâse la adâncimi prea mari, ca să se rupă. „Nautilus” îl urmă până la patru mii patru sute treizeci de metri. Apoi ne-am dus în locul unde se petrecuse accidentul din 1863. Fundul oceanului forma o vale lungă de o sută douăzeci de kilometri. Nici Mont Blanc nu și-ar fi scos afară creasta, de acolo. Pe 28 mai, „Nautilus” se afla la doar cincizeci de kilometri de Irlanda. Căpitanul Nemo voia să treacă pe lângă Marea Britanie? Nu. A pornit spre sud, către mările europene. Am zărit Capul Clear și farul de la Fasternet, ce luminează navele care pleacă din Glasgow și din Liverpool.

155

document.doc

Aveam să trecem prin Marea Mânecii? Ned Land mă întreba asta. Ce să-i răspund? Pe căpitanul Nemo nu-l mai întâlneam. După ce canadianul zărise America, aveam să văd și eu coasta Franței? „Nautilus” cobora mereu spre sud. La 31 mai a trecut pe lângă Land’s End, între capătul extrem al Angliei și Insulele Sorlinge, pe care le-a lăsat în urmă, la tribord. Pentru Marea Mânecii trebuia să mergem către est. N-am făcut-o. Pe 31 mai, „Nautilus” a descris cercuri în mare, ceea ce m-a intrigat. Părea să caute un loc anume. La prânz, căpitanul Nemo a stabilit chiar el poziția vasului. Mi s-a părut mai trist ca niciodată. Oare de ce? Regreta ceva? Avea remușcări? Ce secrete îl întristau astfel? Pe 1 iunie, „Nautilus” a făcut alte cercuri. Căpitanul Nemo a măsurat soarele. Marea era frumoasă, cerul senin. La opt mile spre est, un vapor mare se desena pe linia orizontului. După ce a luat înălțimea soarelui cu sextantul său, Nemo observă cu atenție marea. „Nautilus” stătea liniștit pe apa calmă, fără ruliu sau tangaj. Eram pe platformă. După ce căpitanul își termină observațiile, zise:

- E aici! A coborât prin panou. Eu m-am întors în sală. „Nautilus” a început să se scufunde. S-a oprit la o adâncime de opt sute treizeci și trei de metri și se odihnea pe pământ. Am zărit un vas scufundat. De ce venea „Nautilus” să-l viziteze? M-am uitat la babord și n-am văzut decât apa liniștită. La tribord, ceva mi-a atras atenția. Erau parcă niște cochilii albe sub un mantou de zăpadă. Am recunoscut forma unei nave. Era o epavă acoperită de calcar, aflată de multă vreme pe fundul oceanului. Ce navă era? De ce venise „Nautilus” la mormântul ei? Se scufundase singură? Nu știam ce să cred, când l-am auzit pe căpitanul Nemo, de lângă mine:

- Odinioară, acest vas se numea „Marsiliezul”. Avea șaptezeci și patru de tunuri. A fost lansat la apă în 1762. În 1778, pe 13 august, comandat de La Poype-Vertrieux, s-a bătut cu îndrăzneală împotriva vasului „Preston”. În 1779, pe 4 iulie, l-a ajutat pe amiralul d’Estaing să cucerească Granada. În 1781, pe 5 septembrie, a luat parte la lupta din Golful Cheșapa. În 1794, Republica Franceză i-a schimbat numele. Pe 16 aprilie, s-a dus la Brest, cu escadrila lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un convoi de grâu dinspre America, sub conducerea amiralului Van Stabel. Pe 11 și 12 priar, anul al doilea, escadrila s-a întâlnit cu vasele engleze. Domnule, azi este 13 priar, 1 iunie 1868. Acum șaptezeci și patru de ani, în acest loc, la 47◦24’ latitudine și 17◦28’ longitudine, nava pe care o vedeți, după o bătălie eroică, fără cele trei catarge ale ei, cu o treime din echipaj scoasă din luptă, a preferat să se scufunde cu cei trei sute cincizeci și șase de marinari ai săi, în loc să se predea. Pe măsură ce dispăreau în mare, aceștia strigau: „Trăiască Republica!”.

- E vasul „Răzbunătorul”!, am strigat eu.- Da, domnule! Răzbunătorul. Frumos nume, zise căpitanul Nemo, încrucișându-și brațele

la piept.

156

document.doc

CAPITOLUL 21 DEZASTRUL

Căpitanul Nemo desfășură în partea din față a platformei un pavilion negru.

În aceeași clipă, un glonț lovi oblic coca lui „Nautilus” și, ricoșând pe lângă căpitan, se pierdu în mare. Nemo se miră, apoi îmi zise:

- Coborâți!- Domnule, veți ataca nava aceasta?- O voi scufunda, domnule.- Nu veți face așa ceva!- Ba da, răspunse cu răceală Nemo. Să nu mă judecați, domnule. Fatalitatea vă arată ceea

ce nu trebuia să vedeți. Am fost atacat. Riposta va fi cumplită. Intrați în navă!- Ce vas este acela?- Nu știți? Cu atât mai bine! Cel puțin naționalitatea sa va rămâne necunoscută pentru

dumneavoastră. Coborâți! Nu puteam să nu ne supunem. Cincisprezece marinari de pe „Nautilus” îl înconjurau pe căpitan și se uitau cu ură la vasul ce se apropia de ei. Am coborât în momentul în care un alt proiectil lovea coca lui „Nautilus” și l-am auzit pe căpitan strigând:

- Trage, navă necugetată! Consumă-ți gloanțele inutile! Nu vei scăpa de pintenul lui „Nautilus”! Dar nu în acest loc trebuie să pieri. Nu vreau ca resturile tale să se confunde cu ale Răzbunătorului!

M-am dus în camera mea. Căpitanul și secundul său au rămas pe platformă. Elicea s-a pus în mișcare. Îndepărtându-se repede, „Nautilus” ieși din raza gloanțelor trase de pe vas. Dar urmărirea continuă și căpitanul Nemo se mulțumi să păstreze distanța. Pe la patru seara, nemaisuportând tensiunea, am urcat pe plaformă. Căpitanul se plimba pe acolo agitat. Se uita la nava aflată la cinci, șase mile. Se învârtea în jurul ei ca o fiară, atrăgând-o către răsărit, lăsându-se urmărit de aceasta. Nu ataca încă vasul. Oare ezita? Am vrut să mai intervin odată. M-am îndreptat către căpitanul Nemo, dar el mi-a făcut semn să tac.

- Am dreptul să fac asta!, îmi zise el. Eu sunt oprimatul, ei sunt opresorii! Tot ce am iubit, îndrăgit, venerat, țară, soție, copii, tată, mamă, au distrus! Îi urăsc! Nu spuneți nimic!

Am aruncat o ultimă privire către vasul de război. Apoi m-am dus lângă Ned și Conseil.- Să fugim!, le-am zis.- Ce vas este?, mă întrebă Ned.- Nu știu. Va fi însă scufundat până la noapte. Dar mai bine să dispărem odată cu el decât

să devenim complicii celui ce aplică asemenea represalii inechitabile.- Și eu cred la fel, răspunse Ned, cu răceală. Să așteptăm căderea nopții.

Veni noaptea. O tăcere adâncă domnea la bord. Busola arăta că „Nautilus” nu-și modificase direcția. Îi auzeam elicea lovind apa regulat. Stătea la suprafață și se legăna. Hotărâsem să fugim de acolo atunci când vasul avea să se apropie mai mult, ca să fim auziți sau văzuți, căci luna, care trebuia să fie plină peste trei zile, lumina. Odată ajunși la bordul său, fie reușeam să prevenim lovitura ce-l amenința, fie făceam tot ce se putea în asemenea situație. De mai multe ori am crezut că „Nautilus” se pregătea de luptă. Se mulțumea însă să își lase adversarul să se apropie, după care se îndepărta iar.

157

document.doc

O parte din noapte se scurse fără incidente. Pândeam ocazia de a acționa. Vorbeam puțin, fiind prea emoționați. Ned Land ar fi vrut să sară în apă, dar l-am obligat să mai aștepte. După mine, „Nautilus” trebuia să atace vasul cu două punți la suprafață și atunci era nu doar posibil, ci și ușor de fugit. La ora trei noaptea, îngrijorat, am urcat pe punte. Căpitanul Nemo nu plecase de acolo. Stătea în picioare, în față, lângă drapelul său, ce flutura în vântul slab. Nu scăpa vasul advers din ochi. Avea o intensitate extraordinară în privire și nu mai băga în seamă pe nimeni din jurul său. Luna trecea de meridian. Jupiter se ridica, la răsărit. În mijlocul acelei naturi liniștite, cerul și oceanul rivalizau ca liniște, iar marea îi oferea astrului nopții cea mai frumoasă oglindă în care și-a reflectat vreodată imaginea. Calmul acela era cu totul opus urii și tensiunii ascunse în invizibilul „Nautilus”, ceea ce mă înfiora. Vasul se afla la două mile de noi. Venea spre lucirea aceea fosforescentă ce semnala prezența submarinului. I-am văzut luminile de poziție, verde și roșie, ca și felinarul său alb suspendat de catarg. O reverberație vagă îi lumina greementul și arăta că focurile erau întinse la maximum. Scânteile ce ieșeau pe coșuri înmulțeau stelele de pe cer. Am vrut să cobor ca să-i avertizez, când secundul urcă pe platformă. Mai mulți marinari îl însoțeau. Căpitanul Nemo nu-i văzu sau nu vru să-i vadă. Se luară anumite dispoziții referitoare la luptă. Erau foarte simple. Filiera ce forma balustrada din jurul platformei fu coborâtă. La fel cuștile felinarului și timonierului reintrară în cocă, fără să lase semne. Suprafața acelei țigări lungi era acum netedă, ca să nu jeneze manevrele. M-am întors în salon. „Nautilus” se scufunda în continuare. Câteva luciri matinale se infiltrau în stratul lichid. Sub ondulațiile valurilor, geamurile se animau de roșul soarelui ce răsărea. Începea îngrozitoarea zi de 2 iunie. La ora cinci, lochul mi-a arătat că viteza lui „Nautilus” se modera. Am înțeles că lăsa nava străină să se apropie de el. De altfel detonațiile se auzeau mai violent. Proiectilele loveau apa din jur și șuierau regulat prin apropiere.

- Prieteni, le-am zis, a venit clipa. Să ne strângem mâinile și Dumnezeu să ne aibă în paza Lui!

Ned Land era hotărât, Conseil calm, eu nervos. De abia mă stăpâneam. Am trecut în bibliotecă. În momentul când împingeam ușa ce dădea către scara centrală, am auzit panoul superior închizându-se brusc. Canadianul se repezi pe scări, dar l-am oprit. Un șuierat cunoscut arăta că apa pătrundea în rezervoarele de la bord. În câteva clipe „Nautilus” se scufundă la câțiva metri de suprafața apei. I-am înțeles manevra. Era prea târziu ca să acționez. „Nautilus” nu voia să lovească vasul cu două punți în cuirasa lui impresionantă, ci sub linia acestuia de plutire, unde carapacea metalică nu-l mai proteja. Eram iar prizonieri, martori forțați ai dramei sinistre ce se pregătea. De abia avurăm timp de gândire. Refugiați în camera mea, ne uitam unul la altul și nu scoteam niciun cuvânt. O stupoare profundă pusese stăpânire pe mine. Nu mai gândeam. Eram în acea stare penibilă ce precede așteptarea unei bubuituri îngrozitoare. Așteptam, așteptam... Trăiam doar pentru a auzi... Viteza lui „Nautilus” crescu considerabil. Își lua elan. Întreaga cocă îi trepida. Deodată, am țipat. Avu loc o izbitură, dar relativ slabă. Am simțit forța de penetrare a pintenului din oțel. Am auzit zgomotele. Dar „Nautilus”, împins de forța extraordinară a propulsiei sale, trecu prin masa vasului precum acul de cusut prin pânză! Nu mai puteam să stau în picioare. Nebun, pierdut, ieșii din camera mea și mă repezii în salon. Căpitanul Nemo era acolo. Mut, întunecat, implacabil, se uita prin panoul de la babord. O masă enormă se scufunda. Ca să nu piardă nimic din agonia ei, „Nautilus” cobora în apă odată cu aceasta. La zece metri de mine am văzut coca desfăcută, prin care pătrundea apa cu

158

document.doc

zgomot de tunet, apoi linia dublă de tunuri și de bastingaj. Puntea era plină de umbre negre ce se agitau. Apa urca. Nenorociții se repezeau spre hobane, se agățau de catarge, se zbăteau în valuri. Furnicarul uman fusese surprins de invazia mării! Paralizat, țeapăn de groază, cu părul măciucă, cu ochii holbați și cu respirația oprită, fără glas, priveam! Geamul mă atrăgea în mod irezistibil. Vasul enorm se scufunda lent. „Nautilus” îl urmărea, spionându-i mișcările. Deodată, avu loc o explozie. Punțile navei zburară cât colo. Apele îl împinseră atât de tare pe „Nautilus”, că acesta devie. După aceea, nefericita navă se scufundă mai repede. Se iviră mai întâi platformele încărcate cu victime, apoi barele sale, îndoite sub greutatea ciorchinelui de oameni, iar în final, vârful catargului mare. După aceea, masa întunecată dispăru și odată cu ea cadavrele echipajului, înghițite de apă. M-am întors către căpitanul Nemo. Acest îngrozitor justițiar, adevărat arhanghel al urii, se uita în continuare. După ce se termină totul, căpitanul Nemo se îndreptă spre cabina sa și intră. M-am uitat după el. Am văzut, pe un perete, sub portretele eroilor săi, pe cel al unei femei încă tinere și chipurile a doi copii. Căpitanul Nemo îi privi câteva clipe, întinse mâinile către ei, apoi, îngenunchind, izbucni în lacrimi.

CAPITOLUL 22 ULTIMELE CUVINTE ALE CĂPITANULUI NEMO

Panourile se închiseră după acea viziune cumplită, dar lumina nu se aprinse în salon. În

interiorul lui „Nautilus” se făcu întuneric și liniște. Pleca din acel loc dezolant, aflat la o sută de picioare sub nivelul mării, în mare viteză. Unde se ducea? Spre nord sau către sud? Unde fugea omul acesta după represaliile îngrozitoare? Am intrat în cabina mea, unde Ned și Conseil stăteau tăcuți. Îmi era groază de căpitanul Nemo. Oricât ar fi suferit el din cauza oamenilor, nu avea dreptul să îi pedepsească așa. Dacă nu mă făcuse complicele său, devenisem martorul răzbunărilor sale! Era prea mult pentru mine. La ora unsprezece se aprinse lumina electrică. Am treecut în salon. Era pustiu. M-am uitat la diversele instrumente. „Nautilus” fugea spre nord cu o viteză de douăzeci și cinci de mile pe oră, când la suprafața mării, când la treizeci de picioare sub aceasta. Ieșeam din Marea Mânecii și ne îndreptam spre cele boreale în plină viteză. De abia puteam surprinde trecerea rapidă a rechinilor cu bot lung, a rechinilor-ciocan, a celor cu spini ce populează apele respective, a impunătorilor vulturi de mare, a căluților acvatici, ce păreau niște piese de șah, a anghilelor ce se agitau precum rachetele de la artificii, armatele de crabi ce fugeau pe diagonală, ridicându-și cleștii deasupra carapacelor lor, cete de marsuini ce-și disputau supremația vitezei cu„Nautilus”. Dar în clipele acelea nu se mai punea problema de a-i observa, studia, clasa. Până seara, străbătusem două sute de leghe prin Atlantic. Se lăsă întunericul și marea fu invadată de tenebre până se ridică luna.

159

document.doc

M-am întors în cabina mea. Nu puteam dormi. Eram asaltat de coșmaruri. În minte mi se repeta scena oribilă a distrugerii. Cât ne-a dus de departe în Atlanticul de Nord? Mergea de zile întregi în plină viteză, înaintând în continuu prin cețurile hiperboreene. Trecuse oare de Capul Spitzberg, de coasta Noii Zemlii? Străbătuse Marea Albă, Marea Kara, Golful Obi, Arhipelagul Liarov și țărmurile necunoscute ale Asiei? Nu știu. Nu mai puteam evolua timpul. Ceasurile de la bord fuseseră oprite. Se părea că noaptea și ziua, ca în ținuturile polare, nu-și mai urmau cursul regulat. Mă simțeam purtat prin acele locuri unde bizarul se zămislește ușor din imaginația incitată, ca la Edgar Poe. În fiecare clipă, mă așteptam să văd, precum vestitul Gordon Pym, „acel chip uman acoperit de văluri de proporții mult mai vaste decât ale oricărui locuitor al pământului, străjuind cascada ce apără limitele Polului”. Estimez că acea cursă aventuroasă a lui „Nautilus” se prelungi cincisprezece sau douăzeci de zile și nu știu cât ar mai fi durat dacă nu s-ar fi întâmplat catastrofa ce a încheiat călătoria. La bord nu ne întâlneam nici cu căpitanul Nemo, nici cu secundul său, nici cu vreunul dintre oamenii săi. „Nautilus” umbla pe sub apă neîncetat. Când urca la suprafață ca să-și reîmprospăteze rezerva de aer, trapele se deschideau și se închideau automat. Nu mai exista niciun punct stabilit pe planisferă. Nu știam unde ne aflam. Nici canadianul nu se mai ivea. Conseil nu-l putea face să vorbească și se temea ca, într-un acces de delir, sub imperiul îngrozitoarei nostalgii, să nu se sinucidă. Îl urmărea deci, cu devotament, în fiecare clipă. Situația devenise de nesuportat. Într-o dimineață – a cărei dată nu o știu – când de abia ațipisem, m-am trezit și Ned Land era aplecat asupra mea, spunându-mi în șoaptă:

- Vom fugi!- Când?, l-am întrebat, ridicându-mă.- La noapte. Se pare că nimeni nu mai supraveghează submarinul. Nu știu ce se întâmplă la

bord. Sunteți gata, domnule?- Da. Unde ne aflăm?- Lângă uscatul pe care l-am văzut, în zori, prin ceață, la douăzeci de mile către est.- Ce pământ este?- Nu știu, dar trebuie să ne refugiem acolo.- Bine. Vom fugi la noapte, chiar dacă ne va înghiți marea.- Valurile sunt furioase, vântul violent, dar nu mă sperie să străbat douăzeci de mile cu

ambarcațiunea de pe „Nautilus”. Am pus de o parte provizii și sticle cu apă.- Te voi urma.- De altfel, dacă sunt surprins, mă voi lupta. Mai bine să pier așa.- Vom muri împreună, prietene Ned.

Mă hotărâsem. Canadianul plecă. Am urcat pe platformă, unde de abia mă țineam din cauza valurilor. Cerul era amenințător, iar pământul era acoperit de ceața deasă, dar trebuia să fugim. Nu trebuia să mai pierdem nicio zi, niciun ceas. Am revenit în salon, temându-mă și dorindu-mi în același timp să mă întâlnesc cu Nemo. Voiam și totodată nu voiam să-l văd. Ce să-i fi spus? Să-i fi ascuns groaza pe care mi-o provoca? Nu. Mai bine să nu dau ochii cu el. Mai bine să-l uit. Totuși... Cât de lungă fu ziua aceea, ultima pe care a trebuit să o petrec la bordul lui „Nautilus”! Am stat singur. Ned Land și Conseil nu-mi vorbeau, de teamă să nu se trădeze. La șase am mâncat, deși nu-mi era foame. M-am forțat să mă hrănesc, nevoind să-mi slăbească forțele. La șase și jumătate, Ned Land intră în cabina mea. Îmi zise:

160

document.doc

- Nu ne vom revedea până la plecare. Pe la zece, luna încă nu va fi răsărit. Vom profita de întuneric. Veniți la barcă. Eu și Conseil vă așteptăm acolo.

Apoi ieși, fără a-mi lăsa timp să îi răspund. Voiam să verific direcția lui „Nautilus”. M-am dus în salon. Ne îndreptam către nord-nord-est cu o viteză îngrozitoare, la o adâncime de cincizeci de metri. M-am uitat pentru ultima oară la acele minuni ale naturii, la obiectele de artă îngrămădite în acel muzeu, la colecția fără pereche destinată să piară într-o zi în oceanul din care provenise. Voiam să păstrez o imagine neștearsă a lucrurilor acelora. Am stat astfel un ceas, în lumina ce izvora din tavan, trecând în revistă tezaurul strălucitor de sub vitrine, apoi m-am întors în cabina mea. Acolo m-am îmbrăcat în haine solide, pentru mare. Mi-am strâns însemnările. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Nu-mi puteam comprima pulsul. Tulburarea și agitația mea m-ar fi trădat în fața căpitanului. Ce făcea Nemo în clipele acelea? Am ascultat la ușa cabinei sale. Se auzea un zgomot de pași. Era acolo. Nu dormea. La fiecare mișcare, mi se părea că avea să apară și să mă întrebe de ce voiam să fug. Eram tot timpul în alertă. Imaginația mea mă speria. Starea aceea deveni atât de apăsătoare, că m-am gândit că era mai bine să intru în cabina căpitanului și să-l înfrunt cu gestul și privirea! Înnebunisem oare? M-am întors în camera mea și m-am întins pe pat, să mă calmez. Creierul meu surescitat m-a făcut să revăd pe scurt toată existența mea la bordul lui „Nautilus”, toate incidentele, fericite sau nefericite, prin care trecusem de când dispărusem de pe „Abraham Lincoln”, vânătorile submarine, Strâmtoarea de Torres, sălbaticii din Papua, naufragiul, cimitirul de corali, Canalul Suez, Insula Santorini, scufundătorul cretan, Golful Vigo, Atlantida, banchiza, Polul Sud, captivitatea între ghețuri, lupta cu caracatițele, furtuna produsă de Gulfstream, „Răzbunătorul” și oribila scenă a scufundării vasului cu tot echipajul său... Toate acele evenimente mi-au trecut prin fața ochilor ca decorul unui teatru. Căpitanul Nemo creștea în dimensiuni în acel mediu straniu. Căpăta proporții supraumane. Nu mai era semenul meu, era omul apelor, geniul mărilor. Era nouă și jumătate. Îmi țineam capul cu amândouă mâinile, să nu-mi explodeze. Aveam ochii închiși. Nu mai voiam să gândesc. Încă o jumătate de oră de așteptare! Coșmarul ce continua mă înnebunea... În clipa aceea am auzit acordurile vagi ale orgii, o armonie tristă dintr-un cântec nedefinit, adevărat suspin al unui suflet ce vrea să-și rupă legăturile terestre. Abia respiram, adâncit precum Nemo în acele extaze muzicale ce îl duceau dincolo de marginile acestei lumi. Deodată, un gând neașteptat mă îngrozi. Căpitanul Nemo ieșise din camera sa. Era în salonul pe care trebuia să-l traversez ca să fug. Acolo aveam să-l întâlnesc pentru ultima dată. Mă va vedea, va vorbi cu mine... Un singur gest de-al său și n-aș mai fi plecat de la bord. Bătu ora zece. Momentul venise pentru a ieși din cameră și a mă alătura tovarășilor mei. Nu trebuia să ezit din pricina căpitanului Nemo. Am deschis cu precauție ușa, deși mi s-a părut că a făcut un zgomot îngrozitor. Poate doar în imaginația mea! Am înaintat târându-mă, oprindu-mă la fiecare pas pentru a-mi comprima bătăile inimii. Am ajuns la ușa salonului. Am deschis-o încet. Salonul era cufundat în obscuritate. Acordurile instrumentului răsunau slab. Căpitanul Nemo era acolo. Nu mă vedea. Cred că nici pe lumină nu m-ar fi observat, căci extazul îl absorbise cu totul. M-am târât pe covor, evitând orice zgomot ce mi-ar fi trădat prezența. Mi-au trebuit cinci minute să ajung la ușa din spate, care dădea în bibliotecă. Când s-o deschid, un suspin al căpitanului Nemo m-a împiedicat. Am înțeles că se ridica. L-am zărit, căci câteva raze dinspre biblioteca luminată ajungeau până în salon. Veni către mine, cu brațele încrucișate, tăcând, alunecând mai degrabă decât mergând, ca o fantomă. Suspina. Și l-am auzit chiar murmurând aceste vorbe, ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el:

161

document.doc

- Destul, Dumnezeule atotputernic! Oare remușcarea îl chinuia? M-am repezit în bibliotecă. Am urcat scara centrală, am ieșit și am ajuns la barcă. Am luat loc alături de ceilalți doi tovarăși ai mei.

- Să plecăm!, am strigat.- Imediat!, mi-a răspuns canadianul.

Orificiul deschis din tabla lui „Nautilus” fu în prealabil închis și asigurat cu ajutorul unei chei cu care se dotase Ned Land. Canadianul începu apoi să desfacă legăturile ce ne țineau atașați încă de submarin. Deodată se auzi un zgomot dinspre interior. Mai multe voci ajungeau până la noi. Ce se întâmplase? Își dăduseră seama de fuga noastră? Am simțit că Ned Land mi-a strecurat un pumnal în mână.

- Ne vom vinde scump pielea!, am murmurat. Canadianul se oprise din muncă. Dar un cuvânt, repetat de douăzeci de ori, un cuvânt înfiorător, m-a făcut să înțeleg cauza agitației de la bordul lui „Nautilus”. Nu cu noi avea treabă echipajul submarinului!

- Maelstrom! Maelstrom!, strigau ei. Un nume mai înfiorător într-o situație mai îngrozitoare ar fi putut oare să ne răsune în urechi? Ne aflam deci în acele locuri primejdioase ale coastei norvegiene? „Nautilus” era târât în acel abis în clipa în care ambarcațiunea noastră se desprindea de el? Se știe că în momentul fluxului, apele dintre Insulele Feroe și Loffoden se mișcă spre interiorul mării cu o violență de nestăvilit. Formează un vârtej din care nicio navă n-a scăpat. De pretutindeni se ivesc valuri monstruoase. Ele formează acel abis numit pe drept „Buricul oceanului”, a cărui putere de atracție se întinde pe o distanță de peste cincisprezece kilometri. Acolo sunt aspirate vasele, dar și balenele sau urșii albi din regiunile boreale. Acolo, „Nautilus” – în mod involuntar sau poate voluntar – ajunsese datorită căpitanului său. Descria o spirală a cărei rază se diminua din ce în ce mai mult. Odată cu ea, barca, prinsă încă de submarin, era târâtă cu o viteză vertiginoasă. O simțeam. Resimțeam mișcarea aceea de rotație mult prelungită. Eram îngroziți, nu mai respiram, mervii ne erau anihilați, pe frunți aveam o sudoare rece, de agonie. Și ce zgomot în jurul bărcii noastre fragile! Ce mugete repetate de ecou până la o distanță de mai multe mile! Ce vacarm făceau apele sfărâmate de stâncile ascuțite de pe fundul mării, de care corpurile tari se zdrobeau! Acolo și trunchiurile de copac se prefac în așchii, după cum spun norvegienii! Ce situaţie! Eram azvârliți fără milă dintr-o parte în alta. „Nautilus” se apăra ca o ființă umană. Mușchii săi de oțel cedau. Uneori se ridica și noi odată cu el!

- Trebuie să rezistăm, zise Ned. Dacă rămânem legați de „Nautilus”, avem șanse să scăpăm...

Nu-și termină bine cuvintele și se auzi o sfărâmătură. Barca, desprinsă din alveola sa, fu aruncată ca o piatră în mijlocul vârtejului. M-am lovit cu capul de o membrană de fier și mi-am pierdut cunoștința.

162

document.doc

CAPITOLUL 23 ÎNCHEIERE

Iată sfărșitul acestei călătorii submarine. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea, în ce fel a

scăpat barca de mișcarea formidabilă a vârtejului maelstrom, în ce fel Ned Land, Conseil și cu mine am ieșit din adânc, n-aș ști să o spun. Dar când mi-am revenit, eram culcat în cabana unui pescar din Insulele Loffoden. Cei doi tovarăși ai mei, întregi și sănătoși, erau lângă mine și îmi strângeau mâinile. Ne-am îmbrățișat. În acea clipă, nu ne puteam gândi să ne întoarcem în Franța. Mijloacele de comunicare între Norvegia septentrională și sud sunt rare. Sunt deci obligat să aștept trecerea vasului cu aburi ce face o cursă bimenstruală către Capul Nord. Aici, în mijlocul oamenilor valoroși ce ne culeseseră din valuri, revăd povestirea acestor aventuri. Este exactă. Niciun lucru n-a fost omis, niciun detaliu exagerat. Este nararea fidelă a incredibilei expediții într-un element inaccesibil omului, pe care doar progresul îl va pune la îndemâna sa într-o bună zi. Voi fi crezut oare? Nu știu. Nici nu contează. Ce pot afirma acum este că am dreptul să vorbesc de mările în adâncurile cărora, în mai puțin de zece luni, am umblat douăzeci de mii de leghe, de acest tur al lumii submarine ce mi-a dezvăluit atâtea minuni prin Pacific, Oceanul Indian, Marea Roșie, Mediterana, Atlantic, mările australe și boreale! Ce s-a întâmplat cu „Nautilus”? A rezistat presiunilor vârtejului maelstrom? Căpitanul Nemo e încă viu? Își continuă, prin ocean, îngrozitoarele represalii ori s-a oprit în acel cumplit mormânt? Valurile vor aduce oare la suprafață într-o zi manuscrisul ce cuprinde povestea vieții sale? Voi afla vreodată numele acestui om? Voi ști naționalitatea căpitanului Nemo? Nădăjduiesc acest lucru. Sper și că puternicul său aparat a învins marea în abisul ei cel mai fioros și a supraviețuit acolo unde atâtea nave au pierit! Dacă așa e și dacă Nemo locuiește încă în ocean, patria lui adoptivă, poate că ura din inima lui sălbatică s-a mai domolit. Fie ca minunile văzute acolo să îi stingă spiritul de răzbunare. Să dispară justițiarul, iar savantul să-și continue în mod pașnic explorarea mărilor. Dacă destinul său este ciudat, este și sublim totodată. Nu l-am înțeles chiar și eu? N-am trăit și eu zece luni în acel mod supranatural? De aceea, la întrebarea pusă acum șase mii de ani de Ecleziast: „Cine a putut să afle vreodată ce se găsește în adâncul prăpastiei?” Doar doi oameni au dreptul de a răspunde: căpitanul Nemo și cu mine.

SFÂRȘIT

163

document.doc

C U P R I N S

P A R T E A Î N T Â I

CAPITOLUL 1Stânca marină mișcătoare............................................................................................................... 2

CAPITOLUL 2Pentru și împotrivă.......................................................................................................................... 5

CAPITOLUL 3Cum dorește domnul!...................................................................................................................... 8

CAPITOLUL 4Ned Land....................................................................................................................................... 11

CAPITOLUL 5Rătăcind la întâmplare.................................................................................................................. 14

CAPITOLUL 6În plină viteză................................................................................................................................ 16

CAPITOLUL 7O balenă dintr-o specie necunoscută............................................................................................ 20

CAPITOLUL 8Mobilis in mobili........................................................................................................................... 23

CAPITOLUL 9Ned Land e furios.......................................................................................................................... 27

CAPITOLUL 10Omul apelor................................................................................................................................... 30

CAPITOLUL 11Nautilus......................................................................................................................................... 34

CAPITOLUL 12Totul cu ajutorul electricității....................................................................................................... 37

CAPITOLUL 13Câteva cifre................................................................................................................................... 40

CAPITOLUL 14Fluviul negru................................................................................................................................. 43

CAPITOLUL 15O invitație scrisă............................................................................................................................ 47

CAPITOLUL 16Plimbare prin câmpie.................................................................................................................... 51

CAPITOLUL 17Pădurea submarină........................................................................................................................ 54

164

document.doc

CAPITOLUL 18Patru mii de leghe pe sub Pacific.................................................................................................. 57

CAPITOLUL 19Vanikoro........................................................................................................................................ 61

CAPITOLUL 20Strâmtoarea de Torres................................................................................................................... 65

CAPITOLUL 21Câteva zile pe uscat....................................................................................................................... 69

CAPITOLUL 22Trăsnetul căpitanului Nemo.......................................................................................................... 73

CAPITOLUL 23Aegri somnia................................................................................................................................. 77

CAPITOLUL 24Regatul coralilor............................................................................................................................ 79

P A R T E A A D O U A

CAPITOLUL 1Oceanul Indian.............................................................................................................................. 84

CAPITOLUL 2O nouă propunere a căpitanului Nemo......................................................................................... 88

CAPITOLUL 3O perlă de zece milioane............................................................................................................... 93

CAPITOLUL 4Marea Roșie.................................................................................................................................. 97

CAPITOLUL 5Tunelul arab................................................................................................................................ 101

CAPITOLUL 6Arhipelagul grecesc................................................................................................................. ... 105

CAPITOLUL 7Mediterana în patruzeci și opt de ore.......................................................................................... 108

CAPITOLUL 8Golfulețul Vigo........................................................................................................................... 111

CAPITOLUL 9Un continent dispărut.................................................................................................................. 114

CAPITOLUL 10Zăcămintele submarine............................................................................................................... 118

CAPITOLUL 11

165

document.doc

Marea Sargaselor......................................................................................................................... 121

CAPITOLUL 12Cașaloți și balene........................................................................................................................ 124

CAPITOLUL 13Printre ghețuri............................................................................................................................. 128

CAPITOLUL 14Polul Sud..................................................................................................................................... 131

CAPITOLUL 15Accident sau incident?................................................................................................................ 135

CAPITOLUL 16Fără aer........................................................................................................................................ 137

CAPITOLUL 17De la Capul Horn la Amazon...................................................................................................... 141

CAPITOLUL 18Caracatițele.................................................................................................................................. 144

CAPITOLUL 19Gulfstream................................................................................................................................... 149

CAPITOLUL 20La 47◦24’ latitudine și 17◦28’ longitudine.................................................................................. 153

CAPITOLUL 21Dezastrul..................................................................................................................................... 157

CAPITOLUL 22Ultimele cuvinte ale căpitanului Nemo...................................................................................... 159

CAPITOLUL 23Încheiere...................................................................................................................................... 165

166

document.doc

167

document.doc

168

document.doc

169