DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE Anul I, Semestrul...

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Lect. univ. dr. GINA IOAN

DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE Anul I, Semestrul II

Gina Ioan Doctrine economice contemporane

3

CUPRINS

Introducere........................................................................................... 5 1. Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.Mercantilismul 7 2. Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză............ 22 3. Marxismul....................................................................................... 76 4. Neoclasicismul și revoluția marginalistă…………………………. 91 5. Keynesismul.................................................................................... 111 6. Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției științei economice............................................................................

128

7. Ciclul economic. Teorii endogene și exogene ale ciclului economic. Tipologii și faze ale ciclului economic..........................

153


4


5

INTRODUCERE Modulul intitulat “Doctrine economice contemporane” se studiază în anul I în semestrul al II-lea și vizează dobândirea de competențe în domeniul cunoașterii evoluției teoriilor economice. După ce se va învăța modulul, vor fi dobândite următoarele competențe generale:

• Însuşirea și cunoașterea modului în care ideile și paradigmele au influențat economia în ansamblul ei;

• Oferirea studenților a unui aparat ştiinţific adecvat cunoaşterii mai profunde a realităţii, a înţelegerii politicilor economice;

• Cunoașterea și însușirea celor mai importante contribuții în cadrul teoriilor economice înregistrate de-a lungul istoriei;

• Cunoașterea și înțelegerea raționamentelor economice dezvoltate de-a lungul istoriei;

• Manifestarea unor atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific în care se regăseşte disciplina , cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice, valorificare optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice, participarea la propria dezvoltare profesională.

Obiectivele cadru pe care le propun sunt următoarele: • Însuşirea și cunoașterea modului în care ideile și paradigmele au

influențat economia în ansamblul ei; • Oferirea studenților a unui aparat ştiinţific adecvat cunoaşterii mai

profunde a realităţii, a înţelegerii politicilor economice;

• Cunoașterea și însușirea celor mai importante contribuții în cadrul teoriilor economice înregistrate de-a lungul istoriei;

• Cunoașterea și înțelegerea raționamentelor economice dezvoltate de-a lungul istoriei.

Conținutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

• Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu.Mercantilismul

• Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză

• Marxismul

• Neoclasicismul și revoluția marginalistă

• Keynesismul • Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției științei

economice

• Ciclul economic. Teorii endogene și exogene ale ciclului economic. Tipologii și faze ale ciclului economic


6

În unitățile de învăţare se vor regăsi operaționalizarea următoarelor competenţe specifice:

• Definirea adecvată a conceptelor şi principiilor specifice teoriei economice;

• Explicarea şi interpretarea de date si informaţii din punct de vedere cantitativ şi calitativ, pentru formularea de argumente şi decizii concrete asociate;

• Explicarea corectă a noilor concepte;

• Dezvoltarea capacităţii studentului de a percepe rolul şi importanţa doctrinelor economice

după ce se va studia conținutul cursului şi se va parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare se propun teste adecvate care vor permite să se aprofundeze noțiunile prezentate.

Pentru o învăţare eficientă este nevoie de următorii pași obligatorii:

• Să se citească modulul cu maximă atenție;

• Să se evidențieze informațiile esențiale cu culoare, să fie notate pe hârtie, sau adnotate în spațiul alb rezervat;

• Să se răspundă la întrebări şi să se rezolve exercițiile propuse;

• Să se simuleze evaluarea finală, autopropunându-vă o temă şi rezolvând-o fără să apelați la suportul scris;

• Să se compare rezultatul cu suportul de curs şi să vă explicaţi de ce ați eliminat (eventual) anumite secvențe;

• În caz de rezultat nesatisfăcător să se reia întreg demersul de învăţare.

Se vor primi, după fiecare capitol parcurs, lucrări de verificare, cu cerinţe clare, care vor trebui rezolvate, imediat ce veți fi anunțați prin intermediul platformei de învățământ în termen de o săptămână; în acest fel vor fi îndeplinite obiectivele pe care le-am formulat. Se va răspunde în scris la aceste cerințe, folosindu-vă de suportul de curs şi de următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Veți fi evaluat după gradul în care ați reușit să operaționalizați competenţele. Se va ţine cont de acuratețea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informații suplimentare veți apela la tutorele indicat. 30% din notă va proveni din evaluarea continuă (cele două lucrări de verificare) şi 70% din evaluarea finală.


7

1. GÂNDIREA ECONOMICĂ ÎN ANTICHITATE ȘI EVUL MEDIU. MERCANTILISMUL

Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu. Mercantilismul

7

Rezumat 19

Test de autoevaluare 20

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

21

Bibliografie minimală 21

Obiective în termeni de competențe specifice:

La sfârşitul modulului, se va şti: să se definească în mod adecvat conceptele şi principiile specifice teoriei economice;

să se explice şi interpreteze datele și informaţiile din punct de vedere cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii concrete;

să se poată explica corect noile concepte;

să se folosească în mod practic instrumentarul economic.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

Cursul “Doctrine economice contemporane” își propune analiza formării și gândirii economice încercând să redea, în spiritul obiectivității științei economice, școli și curente, paradgime și idei, confruntarea acestora pe terenul doctrinar precum și influența acestora asupra dezvoltării științei economice. Odată înțeles faptul că domeniul cercetării economice este unul al

întrebărilor la care găsim sau nu răspuns, admitem în același timp că lipsa întrebărilor în acest domeniu face din știința economică, o știință aridă și mai puțin spectaculoasă. Felixibilitatea dialogului, evitarea subiectivismului sunt indispensabile progresului științei economice.


8

Gândirea economică în Antichitate și Evul Mediu Deși despre economie putem afirma că este o știință relativ tânără,

fenomenele economice și sociale le găsim dezbătute în cadrul gândirii filosofice la Hesiod, Xenofon, Platon, Aristotel. Aceste fenomene economice nu erau altceva decât reguli de gestiune a treburilor comune ale cetății. Astfel, studiul economiei a început timid să se contureze căpătând nu numai forma pe care o cunoaștem astăzi, ci și importanța pe care o reprezintă în mersul funcțional al societății, fiind însăși pilonul de bază al acesteia. Economia este o știință socială care, încă din cele mai vechi timpuri, încearcă să rezolve compromisul dintre resursele limitate și nevoile nelimitate, cu care indivizii și națiunile se confruntă. Pentru a rezolva acest compromis, de-a lungul istoriei, s-au folosit patru mecanisme: mai întâi a fost folosită forța brută, apoi fenomenul de alocare a resurselor având la bază tradiția, odată cu civilizația societăților, alocarea resurselor a fost făcută de instutuțiile guvernamentale și de biserică și cel de-al patrulea mecanism în cadrul alocării resurselor, apărut odată cu industrializarea societății, a fost piața care s-a dezvoltat în timp (Harry Landreth). Deși definirea obiectului de studiu al științei economice pare simplă, de-a lungul timpului și până astazi, aceasta a fost și este o preocupare importantă pentru economiști. Cu toate acestea, chiar dacă există un conflict de definiții așa cum îl numește Jacques Sapir în cartea sa Quelle économie pour le XXIème siècle?, observăm că multitudinea definițiilor pentru știința economică (și nu contează aici dacă autorii respectivi fac trimitere fie la proces, fie la scop) are la bază insuficiența resurselor, nevoile nelimitate și automat problema alegerii raționale.

Dezvoltarea științei economice nu putea avea loc decât însoțită de puternice controverse pe tărâm ideologic, doctrinar. Având la bază un imens volum de cercetări și reflecții economice, se impune, tocmai, pentru o cunoaștere eficientă a problemelor economiei actuale o etapizare a acesteia, mai exact a teoriei și a gândirii economice. Mergând mai departe, trebuie să menționăm că atunci când scoatem în evidență rezultatele gândirii economice, termenul corespunzător este cel de doctrină economică.

O doctrină economică este partea activă a teoriei și a gândirii economice, ne spune cum ar trebui să fie lucrurile și prin intermediul intrumentelor de politică economică, ea experimentează. Conform teoriei lui Thomas S. Khun, baza practicii, cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria științifică, ci ceva mai complex, paradigma. Filosoful argumentează că cercetarea științifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii și reguli metodologice generale, ci de experiențe împărtășite în comun, ce sunt încastrate în paradigme. În procesul evolutiv al științei economice identificăm perioade în care se naște un ansamblu coerent de valori, idei și credințe, urmate de perioade în care susținătorii valorilor respective se dedică atât dezvoltării cât și aprofundării paradigmei și în cele din urmă, odată cu acumularea de


9

contradicții și deziluzii, aceasta părăsește scena duelului doctrinar, o alta luându-i locul. Părăsirea scenei nu înseamnă întodeauna și dispariția paradigmei, ci o revenire a acesteia purtând, poate, alte haine, potrivite texturii climatului economic în care își face din nou apariția.

Economiștii care împărtășesc aceleași idei, valori, credințe sunt grupați în ceea ce numim școli de gândire economică. Denumirea unei școli de gândire poate veni fie de la contribuția majoră a unor economiști la dezvoltarea și maturizarea științei economice (școala clasică – Francois Quesnay, Adam Smith, David Ricardo; școala neoclasică – Carl Menger, Alfred Marshall, Eugen Böhm-Bawerk etc.), fie de la metodologia folosită de acești autori (școala marginalistă - Carl Menger, Alfred Marshall, Eugen Böhm-Bawerk, Stanley Jevons, Vilfredo Pareto), fie denumirile sunt date de numele orașului în care aceste școli s-au născut și dezvoltat (Școala de la Viena, Școala de la Cambridge, Școala de Chicago etc.). Referitor la doctrine, denumirea acestora are la bază aceleași criterii: doctrina ricardiană, doctrina smithiană, doctrina keynesistă, doctrina marxistă sau doctrina liberală, doctrina neoliberală, doctrina protecționistă, doctrina dirijistă (denumirea acestora din urmă fiind dată de instrumentele și setul de măsuri recomandate pentru soluționarea problemelor).

Începuturile gândirii economice le putem lesne plasa în negura timpului, deoarece economia a reprezentat, în orice perioadă, temelia pe care s-a dezvoltat societatea. Problematica fenomenului economic a preocupat omul cu mult înaintea părintelui economiei, Adam Smith, iar edificiul (încă în construncție) pe care îl admirăm sau îl blamăm astăzi nu a început cu acesta, ci a culminat cu el.

Deși gândirea economică a ocupat un loc secundar în antichitate față de alte științe, ideile economice nu au lipsit, ele reflectând preocuparea societății pentru un cadru normativ și din această perspectivă, iar odată cu apariția banilor și a dezvoltării relațiilor comerciale și de schimb, interesul pentru economie a depășit pragul descriptivist și pragmatic înscriindu-se deja pe linia teoriei economice.

Reprezentatul Școlii Austrice, Murray N. Rothbard, în lucrarea Economic Thought Before Adam Smith, An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, vol. I (p8), îl consideră pe Hesiod, primul gânditor economic. În poemul său Munci și zile autorul, pe lângă insuflarea ideii de dreptate, vorbește despre importanța muncii productive, a eficienței, pentru că cine este în stare să munceasă, acela își va îndeplini menirea.

După aproximativ 400 de ani de la Hesiod, Xenofon preia conceptul de eficiență economică aplicabil și la nivelul întregii cetăți. Pentru Xenofon, economia reprezintă o știință și o artă ce are drept scop sporirea avuției, ceea ce l-a determinat să afirme că o eficiență ridicată poate fi obținută numai cu ajutorul diviziunii muncii.

La sfârșitul secului al IV-lea î.e.n., Atena era confruntată cu o amplă criză socială și politică, dublată de o criză morală și intelectuală. În cadrul


10

amplelor dezbateri poltice, care de fapt erau critici la adresa legilor cetății, se remarcă Platon și elevul său Aristotel.

Pentru Platon, o cetate ideală nu poate exista fără suportul unei economii ideale. Pentru ca membrii societății să fie fericiți, au nevoie ca nevoile lor de bază să fie satisfăcute, lucru pe care nu-l poate îndeplini decât economia. Platon consideră benefic ca bunurile să fie posedate în comun, deoarece în cetatea ideală totul le aparține tuturor. Ca atare, la Platon, societatea este împărțită în trei categorii: soldați sau gardieni, producători (agricultori, meșteșugari, comercianți) și conducători. Cetatea este justă numai dacă acei conducători care fac legile urmăresc unicul scop, și anume, virtutea supremă, gardienii le apără, iar producătorii se supun autorităților. Acest punct de vedere i-a condus pe unii exegeți să vorbească despre comunismul lui Platon.

Spre deosebire de Platon, Aristotel se dedică mai mult laturii pozitive a problemelor economice. Nu este un susținător al posesiunii în comun al bunurilor, ci se declară pentru proprietatea privată, problema economiei de piață fiind abordată întotdeauna alături de cea a dreptății. Încercând să înțeleagă mecanismele economiei de piață și nu numai, putem spune că Aristotel este inițiatorului analizelor în ceea ce privește teoria valorii pe care o vom întâlni de-a lungul întregii istorii a gândirii economice, valoarea îmbrăcând nu numai sensuri diferite ci și definiții la fel de diferite.

El nu se opune schimbului de mărfuri, și evident, este de acord cu folosirea banilor atât timp cât procesul în sine (schimbul de mărfuri și folosirea monedei) se face cu scopul obținerii unei valori de folosință precum și satisfacerii nevoilor. În schimb, Aristotel observă că nu întotdeauna, schimbul de mărfuri se rezumă la aspectul enunțat anterior, ci are drept scop obținerea profitului, moneda fiind de data aceasta un instrument ce permite acumularea nelimitată a avuției. Această acumulare nelimitată a avuției, pe care Aristotel o numește crematistică, este respinsă și condamnată de filosof, fiind considerată un factor care poate duce la fragilitatea unității și stabilității cetății.

Atunci când Aristotel vrea să descopere acele principii care stau la baza unei cetăți sănătoase (al cărei scop este să conducă indivizii care o compun spre fericire), el vorbește despre principiul justiției distributive și despre cel al justiției comutative.

Referitor la justiția distributivă, filosoful suține că egalitatea nu se înfăptuiește când se distribuie fiecărui cetațean în mod egal, ci adevărata egalitate există când se dă mai mult celui care merită mai mult, și mai puțin, celui care merită mai puțin.

Referitor la justiția comutativă (în contracte, schimburi), Aristotel face primele reflecții asupra valorii bunurilor, anticipând atât teoria valorii-muncă pe care o regăsim dezbătută de economiștii secolelor XVIII și XIX, cât și explicarea valorii lucrurilor prin utilitate (de către neoclasici).

Schimbul, susține Aristotel, nu poate exista fără egalitate, iar la rândul său egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. Și continuă Aristotel,


11

spunând că în realitate este imposibil ca bunuri foarte diferite să fie comensurabile. Această afirmație l-a făcut pe Marx să constate că din acest punct, Aristotel a renunțat să mai analizeze forma valorii. De ce? Pentru că Aristotel nu a reușit să găsească acea măsură comună, acel element identic între bunurile schimbate. Și această măsură comună nu este altceva decât munca încorporată în bunuri. Cum în Grecia Antică, cei care munceau erau sclavi (sclavia fiind motivată ca o garantie indispensabilă a oamenilor liberi de a-și putea dedica timpul unei bune guvernări a cetații) pentru Aristotel ar fi fost imposibil să găsească acea măsură comună, esența valorii ramânând în continuare o enigmă.

Opera lui Aristotel a fost importantă nu numai pentru contribuțiile aduse gândirii filosofice, ci și pentru impactul (ideilor economice) pe care aceasta l-a avut asupra scolasticilor medievali cu preocupări în această direcție.

Între secolele V și X dHr. Europa a cunoscut o gravă criză economică și morală, favorizând apariția unor noi structuri economico-sociale. Această perioadă, în care gândirea economică fie a cunoscut și ea aceeași criză, fie informațiile referitoare la acest domeniu nu s-au păstrat, a fost denumită de Joseph A. Schumpeter marele gol.

Un reviriment al gândirii economice și al economiei se produce în secolul al XIII-lea, plin de transformări radicale la nivel politic, moral, economic, dar și intelectual, marcat de redescoperirea ideilor aristotelice. În aceste timpuri, în care biserica ocupă spațiul cultural și trebuie să exprime un punct de vedere asupra problemelor economice și sociale multă vreme ignorate, îl descoperim pe Toma d’Aquino (1225-1274) care în opera sa Summa Theologica (care conține o importantă doctrină socială, dar nu și una economică) creionează principiile economice și sociale care stau la baza unei vieți virtuoase.

Doctrina tomistă se bazează mult pe etica lui Aristotel, dar găsim acum o etică aristoteliană ce se împletește cu doctrina religioasă (condamnarea sclaviei și, evident, reabilitarea muncii, credința că în fiecare ființă umană există un suflet liber).

Sfântul Toma d’Aquino susține principiul pieței libere și existența proprietății private cu condiția ca factorul moral să fie mereu prezent. De asemenea, nu vede nici un rău în negustoria practicată pentru a obține un profit comercial, dar și aici condiționează ca intenția negustorului să fie una morală, adică profitul așteptat să nu fie destinat unei îmbogățiri nelimitate, ci doar asigurării traiului familiei sau de a-i ajuta pe cei nevoiași. Problema ridicată de Toma d’Aquino era, de fapt, cea a unui profit just legată de o altă problemă cea a prețului just. În ceea ce privește prețul just sau corect, era vorba despre acel preț care-i asigura negustorului profitul just sau corect, enunțat anterior. Referitor la muncă, Toma d’Aquino o considera o activitate demnă (contrar filosofiei Greciei antice), pentru care trebuia stabilit un salariu just necesar doar cât să-i asigure muncitorului o viață decentă. Citind opera lui Toma d’Aquino, se observă că problemele economice sunt subordonate celor morale, de aceea


12

acesta nu a putut spune cum se poate stabili un preț just, un profit just sau un salariu just.

Împrumutul cu dobândă a fost condamnat, la început, de Toma d’Aquino care exprima atitudinea oficială a bisericii afirmând că dobânda este prețul timpului, dar timpul este al lui Dumnezeu, deci nimeni nu trebuie să atingă acest preț1. Dar, mai târziu, Sfântul Toma d’Aquino, este de acord cu dobânda, dacă creditorul este obligat să suporte o privațiune reală, iar în aceste condiții, dobânda reprezintă o compensație modestă.

Opera lui Toma d’Aquino, precum și întreaga doctrină scolastică nu a avut drept scop analiza fenomenelor economice, ci doar au încercat să traseze unele standarde religioase prin care să justifice comportamentul economic. Este și de înțeles, dacă ne raportăm la vremea respectivă, vedem o societate cu o activitate economică timpurie, în care factorii de producție (munca, pământul și capitalul) nu făceau obiectul tranzacțiilor pe piață și în care obiceiuruile, tradițiile și nu în ultimul rând, autoritățile jucau un rol important. Mercantilismul De-a lungul Antichității și a Evului Mediu, economia nu a avut un obiect propriu de studiu, nu reprezenta o realitate care să îmbrace întreaga societate, cu toate astea, am văzut că idei despre economie au fost inserate în scrieri cu caracter filosofic, etic sau religios. Începând cu secolul al XIV-lea, asistăm la un context economic cu un suflu nou, caracterizat de dezvoltarea capitalismului comercial și apariția unei clase de comercianți, burghezia, protejată de puterea regală. Acest context economic este însoțit și de un nou context intelectual marcat de ideile renascentiste și care se opunea în oarecare măsură doctrinei religioase. Astfel, lumea care se supune legilor naturale poate fi cunoscută de către toți oamenii pe baza rațiunii și a experiențelor, iar cel care făcea negoț putea acum să acumuleze avuție, aceasta fiind considerată o binecuvântare divină.

În acest peisaj, apare și se dezvoltă o gândire economică care nu mai este subordonată doctrinei religioase, favorizând practic apariția politicilor economice. Această gândire economică este definită și cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de mercantilism. Începând cu mercantilismul, continuând cu fiziocrații și apoi cu Adam Smith și David Ricardo, economia, ca știință, pășește într-o etapă importantă în care clădește paradigme proprii prin care economia reală este explicată și înțeleasă.

Demersul mercantiliștilor este unul cât se poate de practic, deoarece se bazează pe ideea că statul trebuie să-și sporească bogăția plecând de la dezvoltarea forței sale economice, contribuind astfel la îmbogățirea cetățenilor. Mercantiliștii văd bogăția ca unicul scop al vieții sociale și economice. În ceea ce privește procesul prin care se poate ajunge la bogăție, mercantiliștii consideră că principalul motor de creștere a acestei este producția, și nu consumul cum întâlnim în economia clasică de mai târziu. Astfel, ei pledau

1 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.43


13

pentru o încurajare a producției simultan cu creșterea exporturilor și menținerea la un nivel mai redus al consumului. Pentru ei, bogăția națiunii nu a fost definită în termeni de agregare a averilor individuale.

Pentru o imagine cât mai corectă a doctrinei mercantiliste trebuie să distingem între mercantislimul timpuriu și mercantilsmul matur.

Mercantislismul timpuriu este considerat a fi cel al secolului al XVI-lea.

Dezvoltarea comerțului în această perioadă impunea sporirea masei monetare în circulație, dar nu oricum, ci cu putere de cumpărare constantă pe perioadă îndelungată. Ca urmare, primele analize ale mercantiliștilor se îndreaptă către probleme de ordin monetar. Odată cu descoperirea Lumii Noi, au loc fluctuații monetare ce au făcut ca Europa să se confrunte cu o creștere a prețurilor. În 1569, în încercarea de a surprinde relația dintre volumul mărfurilor de pe piață și volumul banilor care mijloceau schimbul, Jean Bodin (1530-1597), în lucrarea La Response au paradoxe de monsieur de Malestroit, touchant l’encherissement de toutes choses, et le moyen d’y remedier, dă naștere unor discuții controversate pe care se clădește, mai târziu (de-a lungul secolelor XIX și XX), teoria cantitativă a banilor.

În 1556, cu 13 ani înaintea lui Jean Bodin, Martin de Azpilcueta (1491-1586) a demonstrat că principalul factor care determină modificările la nivelul prețurilor este cantitatea de bani aflată în circulație. ceea ce l-a determinat pe Mark Blaug să afirme că teoria cantitativă a banilor este cea mai veche teorie economică2.

În Comentario resolutorio de cambio, Martin de Azpilcueta scrie „în ţinuturile unde există penurie mare de bani, toate celelalte lucruri care sunt de vânzare, chiar şi mâna de lucru, se dau pe mai puţini bani decât acolo unde există abundenţă de bani; de pildă, experienţa ne arată că în Franţa, unde sunt bani mai puţini decât în Spania, pâinea, vinul, pânzeturile şi mâna de lucru costă mult mai puţin; şi chiar în Spania, pe vremuri, când erau mai puţini bani, lucrurile de vânzare şi mâna de lucru se dădeau pe mult mai puţin decât după ce Indiile au fost descoperite şi au acoperit Spania cu aur şi argint. Cauza acestora este că moneda valorează mai mult când şi unde este puţină, decât atunci când şi acolo unde este abundentă”3.

Un alt gânditor al doctrinei mercantiliste este William Stafford al cărui punct de vedere îl găsim expus în lucrarea Expunere critică a unor cereri ale compatrioţilor noştri (1581). Considerând reforma monetară inutilă, deoarece mărfurile se plătesc tot cu mărfuri, autorul recomandă că nu trebuie cumpărat din străinătate mai mult decât se vinde străinătății4.

Secolul al XVII-lea este asociat mercantilsmiului matur, o perioadă în care teoria mercantilistă s-a transformat din punct de vedere teoretic. Tipic mercantislmului matur ca instrument de politică economică a fost balanța

2 Landreth Harry, Collander David, History of Economic Thought, The Fourth Edition, Boston, 2001, p.67 3 apud Huerta de Soto J., Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, Institutul LvM, România, 2010, p.603 4 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.57


14

comercială. Nu se mai căutau soluții de a limita scurgerea de metale prețioase din țară, ci se căutau modalități de stimulare a comerțului exterior, astfel încât soldul balanței comerciale să fie activ, considerând că surplusul la export este indicatorul bunăstării economice, idee care a însoțit întreaga gândire mercantilistă.

Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori mercantiliști ai acestei perioade este Antoine de Montchrestien (1575-1621), autorul lucrării Traité de l’économie politique (1615), primul care a introdus termenul de economie politică. Astfel, autorul pe lângă faptul că leagă sfera economică de cea politică, prefigurează distincția dintre economia normativă și cea pozitivă, dar și consacră denumirea științei, ca fiind economie politică.

În “Tratat asupra economiei politice”, autorul consideră negustorimea drept cea mai importantă categorie a societății, fiind foarte utilă statului. Deși era de acord cu încurajarea oricărei meserii, el vede în comerț scopul tuturor meseriilor, acesta fiind singurul mijloc sigur de îmbogățire. Comerțul interior este privit ca un joc cu sumă nulă, pierderea unui negustor fiind egală cu câștigul altuia, în ansamblu, economia națională nici pierzând, dar nici câștigând. Nu la fel a văzut lucrurile în ceea ce privește comerțul exterior. De aceea, s-a declarat împotriva luxului considerând că “luxul este pentru stat ca o ciumă şi un cancer ruinător; datorită mătăsii (importului articolelor de lux) aurul nostru se scurge în Turcia şi Italia”5.

Problema comerțului exterior, dar și analize asupra monedei le întâlnim în lucrările Expunere despre comerțul Angliei cu Indiile Orientale (1609) și Tezaurul Angliei în comerțul exterior (1621) scrise de Thomas Mun (1571-1641). În cea de-a doua lucrare, chiar titlul acesteia ne relevă opinia autorului, tipic mercantilistă, conform căreia bogația Angliei se bazează în principal din comerțul exterior.

Thomas Mun, ca de altfel toți gânditorii mercantiliști, confundă bogăția unei națiuni cu stocul de metale prețioase, de aceea se pronunță pentru o balanță comercială favorabilă. Astfel, statul ar trebui să intervină mai cu seamă în reglementarea comerțului exterior, să încurajeze importul de materii prime, exportul de bunuri finale, să introducă taxe de import.

De asemenea, fiind nevoie de un volum mare de forță de muncă și în același timp ieftină, statul ar trebui să ia măsuri pentru sporirea populației și pentru constrângerea zecilor de mii de oameni (care în sec. al XVI-lea fuseseră alungați de pe pământurile lor ca urmare a desființării terenurilor comunale și concentrarea proprietăților, la care se adaugă meșteșugarii falimentați de apariția primelor manufacturi) să-și vândă aproape gratis forța de muncă. Thomas Mun analizează moneda în strânsă legătură cu comerțul, ambele (moneda și comerțul) intercondiționându-se reciproc.

În Franța, mercantilsmul a atins o perioadă de vârf în timpul lui Jean Baptise Colbert (1619-1683), perioadă care s-a numit colbertism. Jean Baptise Colbert a fost ministrul de finanțe al Franței între anii 1665-1683. În 1664, Jean

5 ibidem


15

Baptise Colbert trimite o scrisoare către regele Ludovic al XIV-lea în care își expune ideile proprii despre o reformă economică care să impună Franța în rândul țărilor industrializate, scrisoare care este cunoscută acum în literatura de specialitate ca Memorandum on Trade, 1664.

Măsurile propuse de Colbert și implementate în timpul mandatului său ca ministru de finanțe au avut drept scop crearea unei industrii naționale și ocupării forței de muncă cu sprijinul statului:

- îmbunătățirea sistemului de impunere; - renunțarea la tariful vamal prohibitiv; - promovarea unui protecționism moderat; - desființarea vămilor interne între provincii; - înființarea unor companii naționale în domeniul comerțului exterior; - înființarea unor manufacturi pe bază de patent regal și care dețineau monopol

într-un anumit domeniu; - intrarea liberă în Franța a meșteșugarilor; - reglementarea producției pentru a preveni abuzurile și a impune produsele

franceze pe piețele internaționale. Mercantilsmul francez, fără a avea prea mulți teoreticieni, are totuși

meritul că s-a aplecat în analiză asupra unor probleme fundamentale cu care se confrunta la acea vreme economia.

Doctrina mercantilistă, evident, nu a dus lipsă de critici nici la acea vreme și nici mai târziu. Eroarea cea mai gravă a mercantilștilor este considerată aceea de a confunda banii cu capitalul, eroare care a constituit și esența criticii lui Adam Smith asupra gândirii mercantiliste, afirmând printre altele că “mercantilismul nu este decât un păienjeniș de observații vârâte pe gât unui parlament venal de către comercianții și industriașii noștri, bazat pe

zicala populară că bogăția constă în bani”6.

În apărarea doctrinei mercantiliste, cu argumente raționale, a venit Gustav von Schmoller, reprezentatul școlii istorice germane, odată cu apariția lucrării The Mercantile System and Its Historical Significance în anul 1896, înțelegând finalitatea dorită de mercantiliști ca fiind consolidarea și extinderea puterii statului. Acest punct de vedere a fost acceptat de exegeții literaturii economice mercantiliste. Mai târziu, un alt punct de vedere ce vine în apărarea mercantiliștilor îl găsim expus în Teoria generală, Cartea a VI-a, capitolul 23, Note asupra mercantilismului... În acest capitol, Keynes îi consideră pe mercantiliști inițiatorii ideii că frica de bunuri și penuria de bani sunt cauzele șomajului, iar strădania acestora pentru a atrage cât mai mult aur în țară nu a fost nicidecum una “puerilă”, mai mult decât atât, autorul Teoriei Generale atribuindu-le mercantiliștilor meritul de a fi intuit o legătură între cantitatea de bani și rata dobânzii. Conștient că “slăbiciunea stimulării investițiilor a fost mereu cheia problemelor economice”, J.M.Keynes este convins că în lipsa investițiilor, cel mai bun lucru este acela de a inflaționa moneda printr-o balanță comercială excedentară. Excedentul contribuie la creșterea prețurilor,

6 Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992, p.44


16

curgerea spre interior a aurului înregistrează câștiguri mai mici, favorizând în acest mod investițiile și ocuparea forței de muncă7.

Spre mijlocul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă intră o fază de declin. Acum, unii reprezentanți ai acestui curent, pe care ar fi mai bine să-i denumim precursori ai liberalismului clasic evoluează într-o altă direcție, în sensul că devin conștienți de erorile analitice ale predecesorilor lor. Ei recunosc faptul că nici o economie nu poate menține o balanță comercială excedentară pe termen lung și, mai mult decât atât, schimburile comerciale pot fi reciproc avantajoase intuind importanța specializării și a diviziunii muncii. În căutarea de noi paradigme, mulți scriitori recomandă ca intervenția statului în economie să fie cât mai redusă.

Între acești scriitori se remarcă medicul economist William Petty (1623-1687) preocupat de identificarea surselor de creștere a bogăției naționale. Contribuția lui W. Petty la dezvoltarea gândirii economice este remarcabilă. Influența a doi mari filosofi și oameni de știință de la acea vreme, Thomas Hobbes și Francis Bacon l-a determinat pe W. Petty să-și fundamenteze analizele pe o anume precizie cantitativă, convins fiind că matematica și simțurile trebuie să fie baza tuturor științelor raționale. Considerat de Karl Marx drept fondatorul Economiei politice, W.Petty este primul care a susținut în mod explicit utilizarea metodelor statistice în măsurarea fenomenelor sociale.

Cele mai importante lucrări scrise de W.Petty sunt: Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor (1662); Anatomia politică a Irlandei (1665); Aritmetica politică (1676), Câte ceva despre bani (1682), Un eseu despre creşterea populaţiei (1686).

În aceste lucrări, găsim cele mai importante teorii și analize asupra unor subiecte majore cum ar fi: avuția națională, contribuțiile fiscale, oferta de bani, valoarea, rata dobânzii, comerțul internațional, producția, repartiția, prețul etc. Una din cele mai mari realizări ale secolului al XVII-lea este considerată a fi însă Aritmetica Politică. În prefața cărții, Petty menționează că s-a străduit a evita cuvintele simple și argumentele intelectuale și să folosească argumente ale simțului, și anume: numărul, greutatea și măsura, în scopul de a fi manipulate matematic, argumente cărora Petty le-a rămas fidel în toate demersurile sale științifice.

Printre meritele atribuite lui W.Petty la dezvoltarea economiei ca știință (unele de pionierat) trebuie să spunem că, încă de atunci, acesta se declară pentru existența unui sistem al conturilor naționale, propune efectuarea de lucrări publice ca o măsură de diminuare a șomajului (precursor al lui Keynes). Referitor la contribuțiile fiscale, a căutat soluții pentru o impozitare echitabilă, dar și suficientă pentru diferitele tipuri de cheltuieli publice (apărare, educație, guvernare, biserică, ajutorarea celor nevoiași, infrastructură). Referitor la creșterea impozitelor se declară un susținător al taxelor de consum, dar fără a-l descuraja pe acesta din urmă.



17

Cu rigoarea sa intelectuală ce străbate întreaga sa operă, relevă importanța vitezei de rotație a banilor, precum și efectul de multiplicare a acestora, formulează pentru prima dată o teorie a dobânzii, clarifică distincția dintre valoare și preț.

În ce privește producția, W. Petty acceptă doar doi factori de producție: munca și pământul. Capitalul era considerat o muncă acumulată, materializată.

Analiza începută de Aristotel, cu privire la valoare, este continuată de William Petty care consideră că munca și pământul stau la baza bogăției (pamântul este mama bogăției, dar munca este tatăl ei). Problema care l-a preocupat de-a lungul vieții sale a fost aceea de a găsi un numitor comun al pământului și al muncii, astfel încât valoarea oricărui lucru să poate fi măsurată numai prin unul din acești doi factori de producție (muncă sau pământ). William Petty este primul economist care consideră că valoarea unui bun este dată de timpul de muncă cheltuit la înfăptuirea sa și surprinde în același timp implicațiile cantitative și calitative ale relației muncă-valoare-preț8.

Deși el acceptă doar doi factori de producție, munca și pământul, în formularea teoriei repartiției face referire la trei categorii de venituri: renta, profitul și salariul. Atunci când vorbește despre profit ca fiind remunerarea întreprinzătorului, W. Petty îl consideră un preț care, spune el, se formează pe piața liberă în jocul cererii și al ofertei. Acest lucru i-a determinat pe exegeți să afirme că profitul, fie nu a fost cercetat, fie a fost confundat cu salariul sau cu o parte din renta funciară.

O altă figură proeminentă în călătoria spre liberalismul economic a fost fără îndoială Richard Cantillon (1697-1743). Principala sa lucrare Eseu asupra naturii comerțului în general a fost scrisă în 1743, dar publicată postum în 1775. Lucrarea lui Cantillon, deși se ocupă de explicarea unor concepte și probleme economice fundamentale, a fost parțial ignorată până în 1881 când a fost redescoperită de W.S.Jevons descriind-o ca fiind primul tratat sistematic de economie politică și leagănul economiei politice.

Considerat un proto-austriac și unul dintre personajele cele mai fascinante din istoria gândirii economice, Murray Rothbard îl numește pe Cantillon părintele economiei moderne9.

Critic la adresa mercantiliștilor, care asimilau bogăția stocului de metale prețioase, pentru Cantillon, bogăția reprezintă bunurile pe care pământul le oferă, iar munca este instrumentul care o produce. Pentru el, banii reprezintă doar o iluzie a bogăției. Țările care dețin zăcăminte de metale prețioase nu sunt în opinia sa și bogate. Bogate sunt acele țări care își dezvoltă producția autohtonă și care își pot procura prin export metalele prețioase printr-o balanță comercială favorabilă.

De asemenea, lui Cantillon îi sunt atribuite multe alte contribuții, inclusiv teoria locației, teoria populației, modelul de flux circular, teoria

8 Gheorghe Popescu, p72 9 Rothbard Murray, Economic Thought Before Adam Smith, An Austriane Perspective on the History of

Economic Thought, vol.I, LvM Institute, 1995, p.345


18

ciclului de afaceri, ipoteza caeteris-paribus, precum și inovații metodologice cum ar fi separarea economiei pozitive de economia normativă. Fiind el însuși un prosper om de afaceri, în scrierile sale conturează și dezvoltă o teorie a întreprinzătorului.

În economia lui Cantillon distingem trei tipuri de agenți economici: proprietarii care sunt și principalii consumatori, iar întreaga producție (oferta) vine în întâmpinarea dorințelor lor (cererea), iar ceilalți doi se deosebesc numai prin natura veniturilor care sunt fie nesigure și incerte, fie fixe. Cel care trăiește pe un venit nesigur este antreprenorul, iar cel care câștigă un venit fix este muncitorul care primește salariul. Antreprenorul lui Cantillon acționează în condiții de risc și incertitudine, deoarece cumpără bunuri la un preț cunoscut în prezent, dar le vinde la prețuri necunoscute în viitor. În urmărirea profitului, antreprenorul trebuie să-și asume riscuri, deoarece își desfășoară activitatea pe o piață unde incertitudinea este omniprezentă. De aceea, antreprenorul de succes va obține întotdeauna profit, cel cu mai puțin succes va duce o viață în sărăcie sau chiar va falimenta.

Teoria antreprenorului este una dintre cele mai de seamă contribuții ale lui Cantillon la dezvoltarea gândirii economice.

Vorbind despre salariu, ca un venit câștigat de muncitor și despre profit, acel venit pe care-l încasează antreprenorul, Cantillon a abordat (cu intenție sau nu) și o teorie a repartiției. Cât despre preț, se apropie foarte mult de viziunea școlii austrice. Prețul pentru Cantillon este determinat de cerere și raritatea relativă. Cererea, văzută ca un concept subiectiv care ține mai mult de sistemul de nevoi ale oamenilor, de intensitatea și diversitatea acestora, alături de raritate determină prețul pieței, acel preț plătit de cumpărător10.

Richard Cantillon, separă noțiunile de preț de piață și valoare de piață de cea de preț și valoare. Prețul de piață și valoarea de piață reprezintă prețul și valoarea care se nasc pe piață din confruntarea forțelor economice. Prețul și valoarea sunt folosite pentru a descrie costul de oportunitate al resurselor utilizate în producerea bunului respectiv (munca și pământul).

10 Hayek F.A., Richard Cantillon. Introduction to Richard Cantillon Essai sur la Nature du Commerce en

General", University of Chicago Press, [1931] 1991


19

Test de au

Rezumat Opera lui Aristotel a fost importantă nu numai pentru contribuțiile

aduse gândirii filosofice, ci și pentru impactul (ideilor economice) pe care aceasta l-a avut asupra scolasticilor medievali cu preocupări în această direcție.

Demersul mercantiliștilor este unul cât se poate de practic, deoarece se bazează pe ideea că statul trebuie să-și sporească bogăția plecând de la dezvoltarea forței sale economice, contribuind astfel la îmbogățirea cetățenilor. Mercantiliștii văd bogăția ca unicul scop al vieții sociale și economice. În ceea ce privește procesul prin care se poate ajunge la bogăție, mercantiliștii consideră că principalul motor de creștere a acestei este producția, și nu consumul cum întâlnim în economia clasică de mai târziu.

Unul dintre cei mai cunoscuți gânditori mercantiliști ai acestei perioade este Antoine de Montchrestien (1575-1621), autorul lucrării Traité de l’économie politique (1615), primul care a introdus termenul de economie politică. Spre mijlocul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă intră o fază de declin. Acum, unii reprezentanți ai acestui curent, pe care ar fi mai bine să-i denumim precursori ai liberalismului clasic evoluează într-o altă direcție, în sensul că devin conștienți de erorile analitice ale predecesorilor lor. Ei recunosc faptul că nici o economie nu poate menține o balanță comercială excedentară pe termen lung și, mai mult decât atât, schimburile comerciale pot fi reciproc avantajoase intuind importanța specializării și a diviziunii muncii. În căutarea de noi paradigme, mulți scriitori recomandă ca intervenția statului în economie să fie cât mai redusă. Între acești scriitori se remarcă medicul economist William Petty (1623-1687) preocupat de identificarea surselor de creștere a bogăției naționale și Richard Cantillon (1697-1743).

Sarcina de lucru 1

Enunțați în ce constă doctrina socială a lui Toma d’Aquino (1225- 1274) expusă în opera sa Summa Theologica.


20

Teste de autoevaluare I. Expuneți pe scurt gândirea mercantilistă atât ca teorie cât și ca politică economică. II. Analizați influența lui Richard Cantillon asupra dezvoltării gândirii economice. 1. În cetatea ideală a lui Platon:

a. Totul aparține membrilor clasei superioare; b. Bunurile sunt deținute în comun; c. Bunurile sunt deținute de clasa producătoare; d. Fiecare membru al societății deține cât produce. 2. Justiția distributivă în viziunea lui Aristotel:

a. Se referă la faptul că egalitatea între oameni are loc atunci când fiecare obține după merit; b.Se referă la faptul că egalitatea între oameni are loc atunci când fiecare deține o parte egală a produsului net;

c.Face referire la faptul că totul aparține membrilor clasei superioare; d.Face referire la faptul că totul aparține membrilor clasei producătoare;

3. Justiția comutativă îl conduce pe Aristotel spre o analiză: a. asupra teoriei valorii; b. asupra teoriei rentei; c. asupra teoriei prețurilor juste; d. nici un răspuns nu este corect

4. Crematistica reprezintă în gândirea economică a lui Aristotel: a. o acumulare nelimitată a averii; b. o justețe în efectuarea schimburilor; c. egalitate între membrii societății; d. pilonul pe care se sprijină cetatea ideală;

5. Teoria cantitativă a banilor are la bază: a.. lucrările lui William Petty; b. lucrarea Summa Theologica; c. cercetările lui Irving Fisher

d.cercetările lui Jean Bodin și Martin de Azpilcueta;

6. Conceptia mercantislita asupra bogatiei iși găsește corespondent în: a. Productivitatea marginală a capitalului; b. Rolul preponderent al agriculturii; c. Stocul de metale pretioase; d. Individualimul metodologic.

7. Mercantilismul a. Consideră acumularea bogăției scopul final al activității economice; b. A fost primul curent care a realizat o prezentare sintetică asupra mecanismelor de funcționare a proceslor economice;


21

c. A separat aspectele economice de cele politice; d. S-a aplecat mai mult asupra cererii.

8. Cel care folosește pentru prima dată termenul de economie politică este: a. Antoine de Montchrestien în anul 1620; b. Antoine de Montchrestien în anul 1615; c. John Law în anul 1615; d. William Petty în anul 1620.

Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare: 1 –b; 2-a; 3-a; 4-a; 5-d; 6-c; 7-a; 8-b;

Bibliografie minimală Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București,


22

2. LIBERALISMUL ECONOMIC. FIZIOCRAȚII. ȘCOALA CLASICĂ ENGLEZĂ

Liberalismul economic. Fiziocrații. Școala clasică engleză 22 Rezumat 72



75



La sfârşitul modulului, se va şti: Principiile de bază ale liberalismului economic;

Cadrul teoretic al Școlii Fiziocrate și al școlii clasice de economie




Liberalismul economic. Fiziocrații Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, doctrina mercantilistă

este din ce în ce mai contestată. Reglementările autorităților îngrădesc tot mai mult activitatea economică a noii clase – burghezia – încurajată inițial de suveran, urmărind să-și consolideze poziția și să-și asigure sprijin financiar.

Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, noul context intelectual este marcat de ideile filosofice (John Locke, Montesquieu) care susțineau existența drepturilor naturale ale individului pe care societatea și, mai ales, suveranul nu ar trebui ca să le încalce. Pentru filosofi, legea naturală era legea unui Dumnezeu bun care dorea ca omul, pe care l-a lăsat liber, să fie fericit. Existența drepturilor naturale face ca economia să fie ea însăși, guvernată de mecanisme naturale care ar trebui lăsate să funcționeze libere, fără niciun amestec din partea statului. Aceasta este condiția ca o economie să funcționeze și să prospere. Tot în această perioadă, burghezia devine o pătură socială tot mai puternică și nu mai are nevoie de aceeași susținere și protecție din partea


23

suveranului. În acest context apare doctrina liberalismului economic care se opune oricărei forme de intervenție a statului în economie.

Începuturile revoluției industriale au făcut ca la nivelul economiei reale să apară noi procese și fenomene care au transformat din plin societatea din acel timp. Capitalul trece din sfera circulației în sfera producției, devine astfel capital productiv, se dezvoltă inițiativa privată care stă la baza libertății de acțiune a agenților economici.

Pilonii pe care se sprijină doctrina liberală sunt: a. viața economică se desfășoară într-un climat liberal, guvernată de legi naturale; b. proprietatea privată reprezintă fundamentul pe care se dezvoltă interesele

economice ale indivizilor, fiind principala motivație; c. homo Oeconomicus nu este îngrădit în acțiunile sale, urmărindu-și propriul

interes într-un sistem social bazat pe diviziunea muncii; d. climatul economic este dominat de o concurență pură și perfectă fără

intervenții din partea statului. Agenții economici sunt ghidați de o mână invizibilă.

Aceste principii, precum și credința în existența unei ordini naturale date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice apărută în jurului anului 1750, în Franța, și anume fiziocrația (gr. guvernarea naturii).

Mulți exegeți împărtășesc aceeași părere, și anume că fiziocrații s-au constituit în prima școală economică având o doctrină (ordinea naturală) și un crez (supremația naturii) proprii precum și un conducător de școală. Printre cei mai de seamă reprezenanți ai fiziocraților amintim pe: François Quesnay, Mercier de la Rivière (1720–1793), Guillaume François Le Trosne (1728–1780), Nicolas Baudeau (1730–1792); Du Pont de Nemours (1739–1817), Marquis de Mirabeau (1715–1789), Vincent de Gournay (1712–1759). În crezul lor (supremația naturii) au fost conduși de principiul laissez-faire11 ce va deveni alături de mâna invizibilă a lui Adam Smith una din emblemele liberalismului economic. Prin valorile pe care le-au cultivat și s-au sprijinit în demersul lor, fiziocrații au oferit o nouă dimesniune științei economice.

Pentru fiziocrați, libertatea, sprijinită pe proprietatea privată, este intrinsecă ordinii naturale și nu poate exista fără cunoaștere și fără responsabilitate. Pentru ei, omul poate fi liber numai prin cunoaștere, este liber în acțiunile întreprinse, dar răspunzător pentru faptele sale. Cel mai bun stat pentru fiziocrați era acel stat care promovează reguli conform ordinii naturale și asigură climatul necesar pentru a se desfășura concurența liberă.

În cadrul gândirii fiziocrate, preocuparea principală era aceea de a afla ce este bogăția și cum poate fi ea sporită, preocupare pe care am întâlnit-o și la mercantiliști și care ne va însoți mereu până în zilele noastre.

Fiziocrații împreună cu liderul lor de necontestat, medicul regelui Ludovic al XV-lea, François Quesnay (1694-1774) au inițiat un program de

11 fraza "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même", (în traducere lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă,

lumea merge de la sine sau lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul firesc) îi este atribuită fiziocratului Vincent de Gournay


24

relansare și dezvoltare a agriculturii, singurul sector menit să contribuie semnificativ la creșterea bogăției unei națiuni. Întregul edificiu al fiziocraților s-a bazat pe supremația naturii, fiind convinși că numai natura poate crea, omul doar transformă și adună ceea ce natura oferă. Pentru fiziocrați, a aduna nu era același lucru cu a înmulți. Doar natura poate înmulți prin agricultură, vazută ca o resursă regenerabilă, deoarece era singura care poate oferi necontenit bunuri consumabile. Tot ceea ce rezultă este bogăție, iar diferența dintre prețul produselor agricole și costul lor de producție reprezintă pentru fiziocrați produsul net.

Agricultura era vazută ca singura ramură productivă, comerțul și industria erau considerate necesare, dar sterile, neproductive. Comerțul și industria puteau degaja venit pentru comercianți și muncitori atât cât se le asigure subzistența, dar nu erau capabile să degaje și excedent.

Eroarea fiziocraților precum că doar agricultura este singura ramură productivă are o explicație foarte simplă. Concepția lor avea un substrat teologic în sensul că natura este darul lui Dumnezeu, deci și producția agricolă, doar Dumnezeu putând ca să creeze. În comerț și industrie, creația era a omului, iar omului, potrivit convingerilor fiziocrate, nu-i stă în putere să creeze ceva.

O altă eroare de care fiziocrații sunt acuzați este aceea că au confundat utilitatea cu valoarea. În climatul dominat de concurență liberă, enunțat de ei, prețurile se formau prin confruntarea cererii și a ofertei pe piață. Iar pe piață se găseau măfuri produse nu numai în agricultură, ci și mărfuri produse în industrie, erau și comercianții cu produsele lor, deci toate prețurile erau subordonate aceluiași joc economic. Acest lucru demonstrează că fiziocrații au tratat valoarea prin intermediul utilității. De fapt, produsul net de care vorbesc fiziocrații reprezintă utilitatea mărfurilor (diferența pozitivă dintre utilitatea creată și cea consumată). Dimpotrivă, valoarea reprezintă venitul net (diferența dintre prețul de vanzare și costul produselor)12.

Ce înseamnă producția pentru fiziocrați? Iată o întrebare la care răspunsurile acestora nu i-au mulțumit pe exegeți, fapt ce a condus la ideea că producția, era pentru ei o noțiune vagă. Produsul net poate fi creat și în industria extractivă? Ei spun că poate fi creat produs net cu două condiții: materia să fie furnizată, fară ca acest lucru, însă, să conducă la epuizarea ei.

Comerțul, în gândirea fiziocrată, nu mai este văzut ca și mijloc de îmbogățire ca la mercantiști. Comerțul exterior, ca și cel intern, nu produce nici o bogăție, deoarce presupune echivalența mărfurilor schimbate. Este un joc cu sumă nulă, câștigul unei națiuni este pierderea alteia. “Fiecare națiune comercială se laudă că se îmbogățește în urma comerțului exterior. Este într-adevăr un lucru uimitor crezând că se îmbogățesc unele de la altele. Trebuie

12 Popescu Gheorghe, p.107


25

să admitem, că acest câștig așa cum îl văd ele, este un lucru remarcabil, căci fiecare câștigă și nimeni nu pierde”13.

Politica fiziocraților în schimburile comerciale a fost una antimercantilistă și anticolbertistă. Mercantiliștii susțineau exporturile și importurile produselor de lux și descurajau schimburile cu produse agricole pentru a se menține cât mai scăzute prețurile produselor agricole și, implicit, pentru a se ieftini forța de muncă. Mercier de la Rivière vedea comerțul ca un rău necesar, importurile trebuie făcute doar pentru acele bunuri care nu se pot produce în interiorul țării, iar exporturile doar pentru acele bunuri care sunt de prisos în țară.

Libertatea comerțului era un principiu fundamental în doctrina fiziocrată, deoarece contribuie la satisfacerea nevoilor și variază plăcerile. Libertatea comerțului duce la formarea prețului corect pe piață. În opinia lui François Quesnay “abundența și ieftinătatea nu-i bogăție, lipsa și scumpetea e sărăcie, dar abundența și scumpetea e îmbelșugare”14.

Cea mai însemnată contribuție a doctrinei fiziocrate la gândirea economică, este de departe Tabloul economic (fig.1) realizat de François Quesnay în două versiuni, una în 1758 și alta, mai completă, în 1766. Varianta reprodusă cel mai mult este cea a tabloului tipărit la Versailles în 1758.

Chiar dacă doctrina fiziocrată este considerată a fi deficitară în ceea ce privește consistența logică și detaliile, aceasta a simțit nevoia de a construi primul model teoretic pentru studiul și analiza variabilelor economice. Astfel, gândirea fiziocrată a adus contribuții majore în analiza interdependețelor, atât la nivel microeconomic, dar mai ales la nivel macroeconomic.

Figura 1

Tabloul economic Menționat de câteva ori în Avuția Națiunilor, de către Adam Smith,

Tabloul economic a lui Quesnay a stârnit admirația lui Marx spunând că

13 Gide Charles, Rist Charles, A history of economic doctrines from the time of the physiocrats to the present day , disponibil la https://archive.org/details/historyofeconomi00gideiala 14 Popescu Gheorghe, p.109


26

“această încercare, făcută în a doua treime a secolului al XVIII-lea, în perioada copilăriei economiei politice, reprezintă o idee genială, fără îndoială cea mai genială idee din câte a formulat până acum economia politică”15.

În demersul său, Quesnay consideră că produsul net al unui stat are la bază exclusiv munca productivă (lucrătorii din agricultură). Produsul net este obținut în condițiile liberei concurențe, proprietății private și a libertății prețurilor. Societatea este împărțită în trei clase sociale între care se realizează circulația bunurilor și repartiția veniturilor: clasa productivă, clasa proprietarilor și clasa neproductivă sau sterilă.

Clasa productivă era formată din fermieri și muncitorii din agricultură și avea sarcina de a plăti renta proprietarilor de pământ și de a transforma darurile naturii.

Clasa proprietarilor reprezenta clasa celor care încasau impozitele și rentele, clasă care se afla deasupra tuturor: proprietării de pământ, suveranul, biserica.

Clasa neproductivă sau sterilă era reprezentată de comercianți, industriași și toți cei care nu lucrau în agricultură.

Clasa proprietarilor avea rolul esențial în a da startul circuitului productiv. Teoria reproducției a lui Quesnay se sprijină pe cei trei factori de producție: pământul, munca și capitalul. Cheltuielile necesare procesului de producție sunt denumite “avansuri” de către fiziocrați.

Avansurile funciare sunt cheltuielile pe care le fac proprietarii de pământ pentru introducerea pământului în circuitul economic. Ele sunt făcute o singură dată și se amortizează complet.

Avansurile anuale sunt investițiile făcute de clasa productivă (semințe, îngrășăminte, hrana animalelor) care pot fi identificate cu capitalul circulant.

Avansurile primitive care pot fi asimilate capitalului fix și reprezintă cheltuielile făcute de către fermieri pentru achiziționarea mijloacelor fixe necesare în agricultură și a animalelor de muncă. Pentru că avansurile primitive se uzează, fiziocrații prevăd o amortizare a acestora de 10% din valoarea totală.

Fascinat de modul de gândire a lui Quesnay în elaborarea Tabloului economic, Marx remarcă faptul că circulația banilor apare ca fiind în totalitate determinată de circulația și reproducția mărfurilor, adică de procesul de circulație a avansurilor.

Avansurile anuale ale clasei productive sunt de 2 miliarde, iar avansurile anuale ale clasei sterile sunt în valoare de 1 miliard.

Punctul de plecare în teoria reproducției îl reprezintă plată rentei în valoare de 2 miliarde către proprietarii pământului. Aceștia din urmă cumpără de la fiermieri mijloace de subzistență în valoare de 1 miliard, astfel încât clasa productivă primește înapoi 1 miliard. Tot proprietarii de pământ cumpără produse manufacturate în valoare de 1 miliard de clasa sterilă. Se face astfel trecerea de la circulație la consum. Acum, clasa sterilă deține 2 miliarde (1

15 Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol.26, partea I, Teoria plusvalorii, Editura Politică București, 1980,

p.329


27

miliard avansul anual și 1miliard primit de la proprietarii funciari) pe care-i va cheltui pe bunuri de subzistență de la clasa productivă. La sfârșitul acestui circuit complet, realizat între cele trei clase existente, cele 2 miliarde se află din nou în posesia fermierilor. În cele din urmă pentru inițierea următorului ciclu de producție, clasa productivă folosește 1 miliard pe avansuri primitive necesare înlocuirii capitalului fix.

În tabloul realizat de Quesnay observăm o circulație completă între cele trei clase și două circulații incomplete între două clase (clasa productivă-proprietari și clasa productivă-clasa sterilă).

Produsul net realizat și pus în circulație este alcătuit din:

• 3 miliarde deținute de clasa productivă, reprezentând bunuri de subzistență achiziționate de celelalte două clase;

• 2 miliarde deținute de clasa sterilă (produse manufacturate și avansuri primitive);

• 2 miliarde deținute de fermieri pentru plata rentei către proprietari. În total, în circulație există 7 miliarde, dintre care 5 miliarde sunt puse

în circulație de către clasa productivă și 2 miliarde de către clasa sterilă. Chiar dacă Quesnay, în analiza sa, pleacă de la o serie de ipoteze cum

ar fi constanța prețurilor, produsul social nu circulă și în interiorul claselor, echivalența schimbului, este ignorată productivitatea muncii, meritul său rămâne acela de reda aspectele fundamentale ale reproducției capitalului și ale repartiției veniturilor între cele trei clase sociale.

Fiziocrații au teoretizat nu numai interdependențele dintre diferitele clase ale economiei, dimpotrivă ei au încercat să cuantifice și dimensiunea acestor interdependențe. Un asemenea demers l-a inspirat mai târziu pe economistul rus Wassily Wassilyevich Leontief în elaborarea unui model de echilibru general folosind analiza input-output (balanța legăturilor dintre ramuri) pentru care în 1973 primește premiul Nobel pentru economie.

Pentru fiziocrați cea mai importantă funcție a statului era aceea de a respecta proprietatea și ordinea naturală. În cadrul acestei sarcini, statul trebuia să asigure cadrul normal în care economia să funcționeze în siguranță. Pe lângă instrucție și siguranța publică, statul trebuia să realizeze și lucrări publice în vederea valorificării optime a resurselor dăruite de natură. Pentru toate aceste lucruri, statul avea nevoie de venituri. Sursa veniturilor, considerau fiziocrații, nu putea fi decât surplusul bogăției, produsul net. Tabloul economic al lui Quesnay ne dezvăluie că beneficiarii produsului net erau proprietarii funciari, de aceea ei erau și singurii plătitori de impozit. A impune impozite și celor două clase, însemna a diminua masiv producția anului viitor. Clasa sterilă trebuia scutită de impozit deoarece venitul său nu asigura decât subzistența membrilor săi, iar clasa productivă, de asemenea, deoarece venitul realizat de către aceasta stătea la baza reproducției avansurilor anuale.

Un nivel al impozitului de 30% era considerat suficient de către fiziocrați ca statul să-și poată acoperi cheltuielile. În ceea ce privește modalitatea de plată a acestui impozit, fiziocrații au găsit soluții ce favorizau


28

clasa proprietarilor de pământ (plătitorii de impozit). Raționamentul fiziocraților consta în faptul că nimeni nu va simți acest impozit pentru că nimeni, în realitate, nu-l va plăti. De ce? Pentru că la achiziționarea terenului se scade 30% din valoarea acestuia, exact cuantumul impozitului.

În cadrul gândirii economice, fiziocrația este considerată a fi primul demers cu adevărat științific.

Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat economia la un singur sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii care au subordonat viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală dată de Dumnezeu).

În același timp, ei au fost primii gânditori care au intuit importanța producției, chiar dacă preponderent agricolă.

Încercând să combată punctul de vedere mercantilist referitor la faptul că bogăția se reduce doar la stocul de metale prețioase, fiziocrații au fost primii gânditori care au văzut în bogăție totalitatea bunurilor.

În pofida erorilor de care sunt acuzați, fiziocrații au fost primii gânditori care au analizat echilibrul la nivelul unei economii naționale. Cei care le urmează, reprezentanții școlii clasice, ignoră o analiză la nivel macroeconomic, concentrându-se pe microeconomie și pe conceptul abstract în jurul căruia se construiește întregul edificiul clasic – Homo Oeconomicus. Abia cu Leon Walras (Elemente de Economie politică pură, 1873) care folosește în cercetarea sa instrumente microeconomice și, mai târziu, cu Karl Marx se reiau analizele asupra echilibrului la nivel macroeconomic.

Jacques Turgot (1727–1781), deși respinge ideea fiziocraților precum că singura ramură productivă este agricultura, opunându-se oricărei forme de dogmatism, este considerat unul dintre reprezentanții Școlii fiziocrate.

Considerând analiza lui Quesnay irațională, Turgot încearcă să-i redea o anumită suplețe logică plecând însă, de la o teorie a capitalului total opusă școlii fiziocrate.

Pentru Turgot, capitalul nu există doar în agricultură, ci reprezintă o bogăție acumulată folosită în procesul de producție și care trebuie să stea la baza profitului, denumit capital real.

Una din marile contribuții a lui Turgot a fost faptul că a evidențiat rolul major al capitalului în creșterea economică. După opinia sa, singura modalitate de a acumula capital era aceea de a nu se consuma tot ce se produce, deoarece economiile realizate în prezent se transformă în investiții (stau la baza capitalului) în viitor.

În Reflecții asupra modului de formare și distribuire a bogăției (1766) analizează interdependențele dintre rata de rentabilitate și rata dobânzii pentru diferite tipuri de investiții, observând că rata dobânzii este influențată de oferta și cererea de capital. Pentru Turgot, deși ratele de rentabilitate pot varia, el consideră că într-o economie de piață caracterizată de circulația liberă a capitalului, ratele de rentabilitate tind să devină egale.


29

Turgot distinge între prețul de piață al unui bun determinat de cerere și ofertă și prețul natural. Pentru el, prețul natural este acela care se formează în condițiile unor “industrii” competitive și a unei realocări a resurselor.

Tot el recunoaște, înaintea lui Adam Smith, importanța diviziunii sociale a muncii în evoluția și prosperitatea economică.

Referitor la producție, teoria lui Turgot este diferită de cea a fiziocraților. Chiar dacă numai pământul este productiv, pentru o creștere a produsului net resursele naturale trebuie transformate de munca omului și Turgot este de părere că munca trebuie inclusă în fiecare etapă a procesului de producție. Producția se realizează în timp și necesită mai multe etape și, prin urmare, concluzionează J. Turgot, cei mai importanți factori de producție sunt pământul, munca și timpul.

În ceea ce privește randamentul capitalului, este primul economist care vorbește de legea randamentelor descrescânde în agricultură. El observă că randamentele capitalurilor nu sunt proporționale. La început, randamentele sunt în creștere până ating un punct de maxim după care fecunditatea naturii se epuizează și randamentele sunt descrescătoare16.

Fără a avea la îndemână terminologia specifică, este primul gânditor care analizează fenomenul în termeni de productivitate marginală, punând bazele legii randamentelor neproporționale.

O altă contribuție remarcabilă a lui Turgot în ceea ce privește gândirea economică a fost fără îndoială lucrarea Value and Money din păcate neterminată. În demersul său științific, Turgot, asemenea Școlii Austriece de mai târziu, folosește ca metode de cercetare, aproximările succesive și abstracția.

El dezvoltă, mai întâi, o economie de tip Crusoe, extinsă ulterior la o economie de 2 persoane, 4 persoane și apoi la o piață completă. În cadrul economiei de tip Crusoe, Turgot surprinde în mod magistral că singurul individ nu numai că conferă valoare diferitelor bunuri economice, ci și compară și alege între ele în funcție de valoarea lor și în raport cu nevoile sale. Mai mult decât atât, Crusoe nu numai că compară și alege între bunurile destinate consumului prezent, ci și între consumul prezent și acumularea acestora pentru un consum viitor17.

Acest lucru ne conduce la ideea că Turgot consideră că există o scară subiectivă a valorilor pentru fiecare individ. Extinzându-și teoria (de tip praxiologic), Turgot este convins că nici un schimb nu poate avea loc dacă fiecare individ nu oferă o valoare mai mare bunului de care are nevoie decât celui care-i prisosește, în final câștigul pentru fiecare parte fiind egal, deoarece fiecare schimbă o valoare egală pe altă valoare. Școala clasică de economie

16 Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1, Ed.Fundației Academice

Gh.Zane, Iași, 1996 17 Gordon David, The Turgot Collection Writings, Speeches, and Letters of Anne Robert Jacques Turgot, LvMI, 2011


30

Școala de clasică de economie acoperă mai mult de 100 de ani de gândire economică fiind aproape exclusiv engleză sub raportul reprezentaților săi cei mai de seamă.

Termenul de economie clasică a fost folosit pentru prima data de Marx în opera sa Capitalul, pentru a descrie operele scriitorilor englezi și scoțieni care au căutat în permanență să explice cadrul general al modului de producție capitalist.

Cele trei mai opere pe care școala clasică se sprijină sunt Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii (1817) scrisă de David Ricardo și Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill. Așa cum am menționat, clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții economice, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870), ideea dominantă a școlii fiind aceea că piața funcționează cel mai bine dacă este lăsată liberă, fără intervenția statului în mecanismul său.

Dezvoltarea economică nu poate fi generată decât de eficiența piețelor libere care, prin jocul prețurilor, ghidează ca o mână invizibilă cea mai bună alocare a resurselor. De altfel, circumstanțele istorice ale apariției acestei doctrine au fost confruntarea dintre instituțiile libere și valorile moștenite din Evul Mediu.

Cu mult înainte de apariția liberalismului, chiar și în perioada preclasică, gânditorii au fost preocupați mai mult de natura etică a procesului economic și mai puțin de o analiză a acestuia.

Perspectiva clasică a imprimat un suflu nou dezbaterilor economice. Chiar dacă problemele economice abordate nu au fost noi (ele fiind ridicate atât de mercantilismul englez, cât și de fiziocrații francezi), gânditorii clasici le-au abordat dintr-o altă perspectivă, dându-le în același timp și o altă interpretare.

John Locke (1632-1704), filosof și om politic englez, consideră că puterea politică este puterea naturală, precum și dreptul natural al fiecărui individ dintr-o colectivitate cedată unui organism central care este în măsură să protejeze aceste drepturi mult mai bine decât ar putea fiecare individ în parte. Dar, cum orice guvern are menirea de a aduce bunăstarea colectivității, atunci când n-o face, el trebuie înlocuit, iar comunitatea are obligația morală de a se revolta.

De asemenea, Locke este de părere că ordinea morală a dreptului natural capătă virtuți de auto-întreținere, iar autoritățile și guvernul trebuie să contribuie la această ordine morală.

Un adept al ideilor lui Locke în Franța este Étienne Bonnot L`Abbé de Condillac (1715-1780), un om de o vastă cultură, care prin susținerea principiilor liberale influențează profund economia liberală clasică (Adam Smith) și în special pe cea franceză (Jean Baptiste Say). Deși un apropiat al liderului Școlii fiziocrate, François Quesnay, el respinge ideea că agricultura este singura ramură productivă considerând că avuția națională reprezintă totalitatea bunurilor de care dispune o țară. De asemenea, consideră că este


31

nevoie ca economia să pășească pe un târâm mult mai logic și, în același timp, coerent, din punct de vedere științific.

Deși publicată tot în anul 1776 (ca și Avuția Națiunilor), cartea sa Le Commerce et le Gouvernement îi inspiră deopotrivă atât pe Adam Smith, cât și pe Jean Baptiste Say. În această carte, Condillac reflectă asupra valorii lucrurilor, asupra prețului și a variațiilor acestora, asupra pieței, salariului, dreptului de proprietate etc.

În ceea ce privește valoarea lucrurilor, autorul consideră că un bun sau o marfă are valoare atunci când satisface o nevoie și este lipsit de valoare atunci când acesta nu servește la nimic. De aceea, în opinia sa un lucru nu are valoare pentru că el costă, lucrul respectiv costă, tocmai pentru faptul că el are valoare.

Abordând valoarea din perspectiva utilității, Condillac, alături de Turgot și de Say, este considerat precursor al școlii neoclasice precum și al școlii psihologice de economie. Reflecțiile asupra valorii îl conduc pe Condillac spre o teorie a prețului. În opinia sa, prețul adevărat este acela care se formează pe piață din interacțiunea nestingherită a cererii și a ofertei, evident numai în cadrul unei economii de piață libere.

Gândirea economică din această perioadă, pe care o numim clasicism a fost puternic influențată de climatul intelectual al timpului respectiv. Adam Smith, alături de alți clasici, au asociat ordinea economică cu universul fizic al mecanicii newtoniene. Deciziile economice, în opinia școlii clasice, erau guvernate de anumite legi, cunoscute pe de o parte indivizilor care acționează, dar aflate, pe de altă parte, dincolo de controlul direct al acestora. Obiectivul principal al clasicilor era acela ca subiecții economici să cunoască în profunzime principalele caracteristici ale acestor legi pentru a-și orienta acțiunile spre cel mai bun scop.

Pentru clasici ordinea naturală reprezintă principalul instrument de luptă împotriva reglementărilor și intervenției statului în economie, altfel spus împotriva sistemului mercantilist. ADAM SMITH (1723-1790)

Adam Smith, denumit și părintele economiei, s-a născut în Scoția, în orașul Kirkcaldy în iunie 1723. El devine cunoscut, odată cu publicarea cărții Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776), carte care este considerată biblia economiei.

La vârsta de 15 ani, este admis la Universitatea din Glasgow, unde studiază filosofia morală cu renumitul profesor Francis Hutcheson. La 17 ani câștigă o bursă care-i permite să studieze la Oxford, unde rămâne vreme de 6 ani, după care se întoarce în Scoția. În 1751 este numit profesor de filosofie morală la Universitatea din Glasgow.

În 1759, Adam Smith publică lucrarea Teoria sentimentelor morale, o carte de referință pentru vremea sa (ar trebui să fie și pentru timpurile de


32

astăzi), dar din păcate umbrită ulterior de Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei.

În Teoria sentimentelor morale găsim nucleul filosofic al gândirii lui Adam Smith, nucleu pe care îl găsim și în Avuția Națiunilor, și în care se concentrează, de această dată, întregul sistem de gândire economică a autorului. De aceea, aceste două mari lucrări se completează reciproc, întregesc, dau valoare și forță edificiului științific smithian.

Obișnuiți să vorbim despre egoismul (din punct de vedere economic) omului economic caracterizat de Smith în Avuția Națiunilor, pierdem din vedere faptul că același individ, oricât de egoist ar fi, are în natura lui ceva ce-l face să se intereseze de soarta celorlalți semeni. Așa își începe Adam Smith cartea Teoria sentimentelor morale, în capitolul 1 intitulat “Despre simpatie”.

Ideea centrală a acestei cărți, este aceea că toate acțiunile morale ale omului reprezintă un produs al naturii sale ca individ social. La baza ideilor sau acțiunilor noastre morale nu stă vreun anumit motiv, ci tocmai psihologia socială care ne face să identificăm regulile de bază privind prudența, etica, justiția care sunt necesare nu numai pentru supraviețuirea noastră ca individ, ci și a societății în ansamblul său.

Conduita morală, privită atât din perspectiva bunăvoinței față de ceilalți semeni, cât și din perspectiva iubirii de sine, este, la Adam Smith, principala motivație a acțiunii umane.

Metafora mâinii invizibile apare pentru prima data la Adam Smith în Teoria Sentimentelor Morale și nu semnifică doar un argument în favoarea pieței libere și împotriva intervenției statului. Atunci când vorbește de libertatea de acțiune, o face cu convingerea că aceasta este una din sursele progresului, dar și una din sursele inegalităților sociale. Referindu-se la cei bogați care sunt animați, în mod natural, de interese egoiste, crede cu tărie că acestea sunt ghidate de o mână invizibilă, cu scopul de a împărți cu cei săraci din ceea ce le prisosește, contribuind, fără ca ei să aibă în intenție acest lucru, la binele și progresul societății. De asemenea, în partea a II-a din Teoria Sentimentelor morale, Smith ne spune că fiecare om este înzestrat de natură cu sentimente (gratitudine, aversiune) care promovează existența continuă a speciei și a societății noastre. Este ca și cum o mână invizibilă ne ghidează în tot ceea ce facem.

La Smith, moralitatea este naturală, făcând parte din structura fiecărei ființe umane. Sentimentele oamenilor: de durere, plăcere, tristețe sunt procese afective ce derivă din durerea, plăcerea sau tristețea altora (nu în aceeași măsură, evident).

Pe lângă descrierea fenomenelor și realităților, Adam Smith folosește atât în Avuția Națiunilor cât și în Teoria sentimentelor morale, abstractizarea ca metodă de cercetare științifică. În Teoria sentimentelor morale, conceptul abstract în jurul căruia Adam Smith construiește, este spectatorul imparțial. Acest spectator imparțial, în viziunea lui Smith, este conștiința, responsabilă în formarea judecăților morale și care, prin simpatie și empatie, ghidează fiecare


33

om, să construiască, prin experiență, un sistem de reguli care stau la baza unui comportament de moralitate.

În anul 1764, renunță la catedra de la Universitatea din Glasgow și devine tutorele viitorului duce de Buccleuch. Împreună cu acesta, călătorește în Franța, unde rămâne timp de trei ani, perioadă în care îi cunoaște pe Jacques Turgot și pe François Quesnay. Totodată, această perioadă, în afara oportunităților de călătorie, îi aduce și mult timp liber. Într-o scrisoare adresată prietenului său, David Hume, în anul 1764, Smith îi mărturisește că a început să scrie o carte ca să mai treacă timpul18.

Este vorba despre Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei, care va deveni biblia economiei politice, iar autorului însuși îi va aduce titlul de părintele economiei. După 12 ani de muncă, în 1776, Adam Smith finalizează lucrul și aduce în lumina tiparului cea mai frumoasă și completă carte de economie politică din toate timpurile, așa cum o numesc exegeții în domeniu. Dincolo de importanța cărții în cadrul gândirii economice, titlul acesteia poate fi considerat cea mai simplă și, în același timp, completă definiție a economiei. De asemenea, opera lui Adam Smith a influențat puternic mari reprezentanți ai gândirii economice: David Ricardo, Thomas Malthus, Jean Baptiste Say, Ludwig von Mises etc.

Capitalismul modern își are izvorul în cartea lui Adam Smith și, deși nu-i putem ignora pe Ricardo, Marx, Keynes, trebuie să recunoaștem că și după 240 de ani, Avuția națiunilor fascinează în continuare cercetătorii din cadrul teoriei și practicii economice.

De ce cartea lui Adam Smith este așa de importantă și continuă să fascineze și astăzi, știut fiind că autorul nu a plecat de pe un teren gol? Cărți de teorie economică s-au scris și înaintea lui Adam Smith. Lui Smith nu îi sunt străine lucrările lui Jacques Turgot, François Quesnay sau lucrarea lui Adam Anderson Originile comerțului, apărută în anul 1762. Mai mult decât atât, un alt scoțian, James Steuart publică în anul 1767 lucrarea An Inquiry into the Principles of Political Economy, considerată la vremea respectivă cel mai sistematic tratat de economie politică, în care autorul abordează probleme de natură economică pe care le găsim și în Avuția Națiunilor. Citind cartea lui James Steuart, identificăm punctul de vedere al autorului asupra problemelor abordate cu cel al mercantiliștilor. De aceea, probabil, cartea An Inquiry into the Principles of Political Economy nu o găsim citată de Adam Smith în lucrarea sa, autorul Avuției Națiunilor declarându-se, încă de la început, unul dintre cei mai vehemenți critici la adresa mercantilismului.

Revenind la întrebarea anterioară, putem spune că, pe de o parte, succesul cărții se datorează în primul rând stilului accesibil, lejer, cu multe exemple, cititorului nefiindu-i necesară o formație economică și, în al doilea rând, titlului cărții, Avuția Națiunilor, expresie care dăinuie și astăzi la fel de plină de forță și semnificație.

Adam Smith și-a structurat Avuția Națiunilor în 5 cărți: 18 Barber J. William, A History of Economic Thought, (1967) Penguin, 2002, p.21


34

• Cartea I (11 capitole) – Despre cauzele îmbunătățirii forțelor productive ale muncii și despre ordinea conform căreia produsele sale sunt distribuie natural diferitelor categorii de oameni;

• Cartea a II-a (4 capitole) – Despre natura, acumularea și întrebuințarea capitalului;

• Cartea a III-a (4 capitole) – Despre progresul diferit al bogăției la diferite națiuni;

• Cartea a IV-a (9 capitole) – Despre sistemele de economie politică; • Cartea a V-a (3 capitole) – Despre venitul suveranului sau al statului.

Pentru o radiografie cât mai corectă a societății timpului său, Adam Smith folosește ca metodă de cercetare științifică, pe lângă descrierea fenomenelor și realităților, și abstractizarea. Astfel, conceptul abstract în jurul căruia își construiește edificiul științific este Homo Oeconomicus. Pentru el, Homo Oeconomicus reprezintă, din punct de vedere abstract, agentul economic liber, caracterizat prin:

• raționalitate, trăsătură naturală a omului, ceea ce-l conduce pe individ spre scopul final, adică obținerea unui nivel maxim al utilității sau al profitului cu ajutorul unui efort minim;

• egoism, din punct de vedere economic, ceea ce îl determină pe individ să urmărească realizarea propriului interes;

• altruism, din punct de vedere moral. Adam Smith este convins că la Homo Oeconomicus, pe lângă egoismul economic “există evident unele principii în natura sa care îl fac să se intereseze de soarta celorlalți”19;

• libertate de acțiune care are la bază inviolabilitatea proprietății private. Orice limită adusă libertății, îl îndepărtează pe individul rațional de scopul urmărit, maximizarea profitului și, implicit, de asigurarea bunăstării întregii societăți;

• prin desfășurarea activității într-un mediu perfect concurențial; • prin desfășurarea activității într-un mediu social. Individul nu ar putea să-și

realizeze scopurile decât în cadrul diviziunii muncii, stabilind relații cu ceilalți indivizi.

Pe scena pieței libere, consumatorii, producătorii și proprietarii factorilor de producție interacționează, fiecare dintre aceștia căutând optimizarea funcției de utilitate sau de producție. Responsabilitatea alocării cât mai eficiente a resurselor pe piață o au veniturile, prețurile și profiturile, ghidate, așa cum ne-a demonstrat Adam Smith, de o „mână invizibilă”. Metafora „mâinii invizibile” sugerează că prin dezvoltarea propriului interes, indivizii pot stimula economia în mod indirect conducând la amplificarea bogăției. Totuși, Adam Smith acceptă o implicare minimă a statului cu rolul de a stabili regulile fundamentale pentru bunul mers al pieței.

19 Smith Adam, The Theory of Moral Sentiments. Library of Economics and Liberty, 1790, p.4 disponibil la http://www.econlib.org/library/Smith/


35

Prin urmare, Adam Smith vede piața ca un mecanism de coordonare descentralizat care nu necesită intervenții din partea statului, „mâna invizibilă” justificând din plin principiul “laissez-faire”.

Spre deosebire de fiziocrați, Adam Smith considera că ordinea naturală nu era dată de Dumnezeu, ea putându-se realiza și atunci când indivizii nu urmăresc acest lucru și fiecare acționează doar în numele propriului interes, impunându-se peste acțiunea entropică a agenților economici. Ceea ce-l conduce pe Homo Oeconomicus spre realizarea echilibrului, spre maximă eficiență și prosperitate este „mâna invizibilă”20.

Lipsa prezenței statului din economie, face ca spiritul întreprinzător să se manifeste liber și în cadrul schimburilor comerciale, „mâna invizibilă” ghidând pe fiecare individ spre cele mai avantajoase schimburi, astfel încât bogăția națiunii va spori rapid.

Ca o concluzie, putem afirma că principiul “laissez-faire” ocupă un loc important în cadrul dezbaterilor privind libertatea individuală și armonia socială. Homo Oeconomicus atinge în mod natural prosperitatea și eficiența economică, iar o eventuală intervenție din partea statului ar împiedica acest proces în evoluția sa firească.

La Smith, avuția unei țări nu reprezintă stocul de metale prețioase, ci este rodul aptitudinilor și judecăților muncitorilor săi, iar mărimea bogăției depinde în mare măsură de numărul oamenilor care sunt angrenați într-o muncă productivă.

Încă de la începutul cărții, autorul ne anunță că la baza progresului și avuției unei națiuni stă munca productivă, iar pe parcursul primelor trei capitole din prima carte, ne vorbește despre importanța diviziunii muncii.

Vorbind despre importanța diviziunii muncii, fenomen care stă la baza progresului, Adam Smith îl consideră o consecință naturală ce decurge din înclinația omului de a face schimb. Omul are întotdeauna nevoie de semenii săi. Dacă acesta s-ar baza doar pe bunăvoința celuilalt, ajutorul nu va veni. Avantajele, însă, vor apărea doar atunci când oamenii se conving reciproc că este în interesul lor propriu să facă schimb. “Nu ne așteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoința măcelarului, a brutarului sau a berarului, ci datorită faptului că ei își urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanității din ei, ci iubirii lor de sine – și nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.“ 21.

Totodată, diviziunea muncii este factorul esențial care stă la baza relațiilor sociale. Posibilitatea fiecărui om de a face schimb din ceea ce-i prisosește, îl încurajează să-și cultive talentul sau îndemânarea spre anumite ocupații sau meserii. Și diferențele dintre un filosof și un samsar, ne spune Adam Smith, există ca urmare a diviziunii muncii. “Când au venit pe lume, și filosoful și samsarul, până în primii șase sau opt ani ai existenței lor, erau probabil foarte asemănători, și nici părinții lor, nici colegii lor de joacă nu ar

20 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.91 21 Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura Publica, București, 2010, p. 80


36

fi putut percepe vreo diferență remarcabilă între ei. Cam pe la vârsta aceasta, ajung să fie angrenați în ocupații foarte diferite. Diferența de talente ajunge să fie remarcată, crescând foarte lent, până când vanitatea filosofului e dispusă să recunoască faptul că nu există prea mari asemănări.”22.

Diviziunea muncii este principalul vector al progresului economic și social al unei națiuni. Pentru a da forță acestei idei, Smith exemplifică importanța acestui fenomen pe o manufactură foarte mică ce producea ace cu gămălie. În absența diviziunii muncii, un muncitor oricât de capabil și harnic ar fi fost, probabil ar fi făcut un ac pe zi. Dar cum procesul de producere al unui ac a fost divizat și subdivizat în 18-20 de operațiuni, 10 muncitori puteau face într-o zi aproximativ 48.000 de ace. Deci, în condițiile diviziunii muncii, productivitatea pe lucrător a crescut de la 1 la 4800.

Creșterea cantității de muncă și a productivității, ambele ca efect al diviziunii muncii, se datorează, spune Adam Smith, următoarelor circumstanțe:

a. creșterii îndemânării fiecărui lucrător; b. economisirea timpului care, în absența diviziunii muncii, ar fi irosit prin

trecerea de la o etapă la alta a producerii unui bun de către același muncitor; c. tehnologizarea procesului de producție prin inovare. Un lucrător care se dedică

unei singure operații din cadrul procesului de producție poate găsi mai ușor o cale de a-și ușura munca, deoarece “o mare parte a mașinăriilor folosite în manufacturile unde munca este subdivizată la maximum, au fost la origini, o invenție a unor muncitori obișnuiți.”23.

Diviziunea muncii derivă din schimb, iar schimbul nu poate avea loc decât pe piață. În acest caz, diviziunea muncii depinde de dimensiunea pieței și, nu în ultimul rând, de acumularea de capital. Cu cât este mai mare piața, cu atât au loc schimburi mai multe, iar procesul diviziunii muncii se adâncește. Pe o piața limitată și diviziunea muncii este la fel. De exemplu, în satele izolate ale Scoției, observă Smith, piața este de mici dimensiuni și, ca atare, fiecare fermier trebuie să fie și măcelar și brutar și berar pentru a asigura cele necesare traiului pentru el și familia lui. Dar, în același timp, există și meserii care nu pot fi practicate decât în marile orașe, de exemplu, un portar nu și-ar putea găsi un loc de muncă decât într-un mare oraș.

Diviziunea muncii depinde și de acumularea de capital. O acumulare mare de capital are ca efect angrenarea forței de muncă productive care adâncește diviziunea muncii și toate acestea la un loc fac ca bogăția unei națiuni să se mărească.

Deși nu are nici o ezitare când vorbește despre importanța diviziunii muncii și efectele acesteia asupra avuției unei societăți, Smith a perceput și unele limite ale acestui fenomen. Un om care îndeplinește toată viața o singură sarcină facilă, își pierde în cele din urmă dorința și capacitatea de cunoaștere și “va deveni pe cât de prost și de ignorant e posibil să devină creatura umană”.

22 Ibidem, p. 82 23 Ibidem, p.74


37

Îndemânarea sa, în îndeplinirea unei singure sarcini, va fi plătită cu prețul virtuților sale intelectuale24.

Smith avertizează că oamenii needucați sunt oameni mutilați și deformați din punct de vedere intelectual care nu pot fi de folos societății. De aceea, consideră că statul ar trebui să asigure o educație minimă fiecărui cetățean. În acest sens, propune înființarea de școli unde copiii să poată învăța contra unei taxe modice, încât chiar și cel mai modest muncitor să aibă acces. Mai mult, consideră că profesorul ar trebui plătit parțial din bani publici și restul din taxele elevilor, pentru a fi responsabil și să nu-și neglijeze îndatoririle, cum s-ar putea întâmpla dacă ar fi plătit integral din banii statului.

Singura sursă a bogăției unei națiuni este munca, și anume munca productivă. Deși, pentru Smith au importanță toți cei trei factori de producție (munca, capitalul și pământul), el atribuie muncii rolul hotărâtor în crearea bogăției.

Munca productivă este, în viziunea sa, acel tip de muncă care creează o valoare, iar munca neproductivă nu adaugă nimic asupra lucrului căruia este aplicată. Munca unui meseriaș adaugă valoare asupra obiectului pe care acesta îl produce, precum și asupra profitului proprietarului, pe când munca unui servitor nu creează nicio valoare, serviciul acestuia din urmă dispărând odată ce sarcina este îndeplinită. De aceea, spune Smith, acela care vrea să se îmbogățească să angajeze meseriași sau muncitori, iar acela care vrea să sărăcească să angajeze servitori. El nu disprețuiește munca neproductivă, considerând că și aceasta merită răsplătită ca și cea productivă. Muncitorii neproductivi, deși utili pentru societate cum sunt: avocații, clerul, suveranul, actorii, muzicienii etc., sunt plătiți din produsul anual al pământului și din rodul muncitorilor productivi. Pentru întreținerea muncitorilor productivi este necesară acumularea unui volum mare de capital, acumulare care poate avea loc și ca urmare a economisirii. Ceea ce observa Smith, în vremea lui, este valabil și astăzi: acolo unde predomină capitalul există oameni harnici, iar acolo unde predomină privilegiile există leneși. Raportul dintre aceste două categorii depinde de raportul dintre capital și venit. Autorul este convins că cele mai mari rate de creștere economică se înregistrează atunci când capitalul este distribuit proprietarilor care economisesc și investesc. Deoarece creșterea economică este afectată de cheltuielile mari ale statului cu munca neproductivă, consideră că este mult mai bine ca proprietarii factorilor de producție să plătească mai puține taxe și impozite, în felul acesta acumulând mai mult capital.

Pentru ca o activitate să poată fi numită muncă productivă trebuie să îndeplinească două condiții:

1. să producă un obiect tangibil, condiție esențială a acumulării;

2. să creeze un surplus, condiție esențială a investiției.

24 Ibidem, p.382


38

Ceea ce putem desprinde din analiza lui Smith, este faptul că rolul primordial în crearea avuției naționale sau a venitului net îl are capitalul. Rata de creștere economică depinde de cum este distribuit produsul net, fie pe bunuri de consum, fie pe acumulare de capital. Cu cât este mai mare rata acumulării de capital, cu atât va fi mai prosperă națiunea. Toată această analiză se bazează la Smith pe legea randamentelor descrescătoare.

Pentru autorul Avuției Națiunilor este lesne de înțeles că acumularea capitalului necesită o reglementare a piețelor libere și a proprietății private. În cazul pieței libere fără obstrucționări din partea guvernului, investițiile vor fi, sigur, alocate spre cele mai eficiente activități, astfel încât să asigure cele mai înalte rate de creștere economică. Și, întotdeauna, într-un sistem economic în care predomină piața liberă și, evident, un volum ridicat al acumulării de capital, distribuția veniturilor este inegală.

Analizând munca productivă ca fiind acel acel tip de muncă care creează o valoare, Adam Smith definește esența valorii.

Deși acuzat de multe ori de inconsecvență, cei mai mulți exegeți sunt de părere că una din cele mai importante analize smithiene este teoria valorii.

În capitolul 4 din Cartea I (Despre originea și întrebuințarea banilor), autorul aduce în discuție, din nou, schimbul ca și caracteristică a unei întregi societăți. Fără a intenționa să analizeze regulile care stau la baza schimbului, el este convins că de aceste reguli depinde valoarea relativă sau valoarea de schimb a bunurilor.

În așa numitul paradox al valorii (al apei și al diamantelor), Adam Smith aduce din nou în discuție cele două concepte ale valorii despre care vorbise și Aristotel, valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb. „Cuvântul VALOARE trebuie să observăm că are două înțelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită „valoare de întrebuințare”, alta, „valoare de schimb” [...] Lucrurile care au cea mai mare valoare de întrebuințare au deseori o valoare de schimb mică sau nici una; și, din contra, cele care au cea mai mare valoare de schimb adeseori au o mică valoare de întrebuințare sau nici una. Nimic nu este mai folositor decât apa; dar cu ea nu se poate cumpăra mai nimic; aproape nimic nu se poate obține în schimbul ei. Un diamant, din contra, nu are aproape nici o valoare de întrebuințare; cu toate acestea, în schimbul lui, se poate obține adeseori o mare cantitate de alte bunuri” 25.

Prin paradoxul valorii, Smith ne comunică că valoarea de întrebuințare este esențială pentru valoarea de schimb, dar nu o reglementează, aspect subliniat și de Ricardo și, mai târziu, de Marx. Valoarea de întrebuințare este mai mult o problemă individuală și subiectivă, în timp ce valoarea de schimb este una de ordin social observată mai ales pe piața bunurilor prin prețuri.

25 Smith Adam, Avuția Națiunilor, (1776), Editura publica, București, 2010, p. 94


39

Neexistând o teorie a utilității cererii de consum la acea vreme, Smith nu văzut nicio legătură între valoarea de întrebuințare și preț26.

Pe parcursul demersului său, Smith se ocupă de valoarea de schimb, propunându-și să răspundă următoarelor întrebări: care este măsura reală a valorii de schimb, care sunt componentele prețului real al mărfurilor, care sunt împrejurările care duc la diferențierea prețului pieței de prețul real sau natural.

În ceea ce privește schimbul de mărfuri, Smith se străduiește să arate că există un element comun, esențial pentru comparabilitatea acestora și pe baza căruia se înfăptuiește schimbul. Acest element comun este valoarea.

Autorul Avuției Națiunilor spune că este scumpă o marfă care necesită multă muncă și ieftină acea marfă care necesită muncă mai puțină sau mai puțină osteneală și, ca urmare, munca, care nu variază în valoarea sa, poate fi mereu apreciată și comparată, ea fiind prețul real al mărfii, banii reprezentând doar prețul nominal (de piață) al acesteia. Prin această constatare, și anume că munca este măsura reală a valorii care stă la baza schimbului, Smith adaugă la acest șantier incipient al ideilor despre valoare o temelie majoră care va sta la baza teoriei valorii muncă de mai târziu.

În analiza acestor concepte importante cum sunt valoarea și sursa acesteia, Smith identifică două răspunsuri în funcție de stadiul de dezvoltare a societății.

Astfel, în perioada primitivă a societății, munca reprezintă singura măsură a valorii de schimb. “Dacă, de exemplu, la o națiune de vânători să ucizi un castor te costă de două ori mai multă muncă decât să ucizi un cerb, atunci un castor ar trebui, în mod normal, să fie schimbat pe doi cerbi – sau să valoreze atât. E normal ca un lucru care este produsul a două ore sau a două zile de muncă să valoreze dublu față de ceva care este produsul unei ore sau al unei zile de muncă.”27.

Însă, pe măsură ce societatea se dezvoltă și depășește perioada rudimentară, în ceea ce privește acumularea de capital, problematica valorii devine mult mai complexă. Apar noi factori de producție, capitalul și pământul, care alături de muncă, participă împreună la orice proces de producție. În acest punct al teoriei sale, pe lângă analiza valorii, dezvoltă o teorie a distribuției.

De îndată ce proprietarul factorilor de producție acumulează capital, el va folosi forță de muncă pe care o va aproviziona cu materiale și mijloace de subzistență pentru a obține un surplus din roadele acesteia. Ceea ce-i rămâne proprietarului după plata salariilor și a materialelor este profit. Deci, spune Smith, valoarea pe care muncitorul o adaugă materialelor se compune din două parți: una este plata salariilor, iar alta este profitul proprietarului, componente care se regăsesc, evident și în prețul bunurilor. Dar în prețul anumitor bunuri, sau valoarea lor de schimb, se regăsește uneori și a treia componentă, și anume, atunci când terenurile devin proprietate privată, proprietarilor de pământ le revine un surplus, ce se numește rentă.

26 Dooley C. Peter, The Labour Theory of Value, Routledge, Taylor & Francis Group, 2005, p.112 27 Ibidem, p.107


40

Valoarea care se creează acum deci, se constituie din veniturile celor trei factori de producție: salariul revine muncitorului, profitul revine capitalistului sau proprietarilor mijloacelor de producție, iar renta revine proprietarilor de pământ. În orice societate, în prețul unui bun sau în valoarea sa de schimb trebuie să se regăsească una, două sau toate componentele menționate anterior. Dar deși, salariul, profitul și renta reprezintă sursa originală a tuturor valorilor de schimb, acestea nu s-ar putea forma în absența muncii. Deci munca rămâne izvorul valorii.

Teoria valorii îl determină pe Smith să abordeze și o teorie a prețurilor. Prețul real al oricărui bun reprezintă, ne spune Smith, efortul pe care

fiecare individ îl face pentru a-l achiziționa. Banii folosiți pentru cumpărarea bunurilor reprezintă valoarea unui anumit volum de muncă. Toate cele trei componente ale prețului unui bun: salarii, profit, rentă au un nivel natural. Smith aduce în discuție prețul pieței și prețul natural, concepte identice cu ceea ce numesc economiștii de mai târziu preț pe termen scurt și preț pe termen lung.

Prețul natural este un concept, pe care Adam Smith îl definește plecând de la distribuția veniturilor și reprezintă centrul “în jurul căruia gravitează încontinuu prețurile tuturor bunurilor”28.

Concret, prețul natural, ne explică autorul, este acel preț care nu este nici mai mare, mici mai mic decât ceea ce este suficient pentru plata salariilor, rentei și profitului. Probabil, în opinia sa, prețul natural reprezintă costul de producție.

Însă, prețul efectiv la care sunt vândute mărfurile pe piață reprezintă în accepțiunea autorului prețul real și poate să fie mai mare, mai mic sau egal cu prețul natural. Mecanismul de formare a prețurilor reale depinde de jocul celor două forțe de pe piață, cererea și oferta. În analiza prețurilor, Smith introduce conceptul de cerere efectivă și cererea absolută. Cererea efectivă este acel nivel al cererii suficient ca să absoarbă întreaga cantitate oferită pe piață, iar cererea absolută derivă din comportamentul acelor consumatori care-și doresc să achiziționeze o anumită marfă, dar care nu va fi niciodată adusă pe piață. “Un om foarte sărac s-ar putea spune că are nevoie de o trăsură cu șase cai – sau că i-ar plăcea să aibă așa ceva, dar cererea sa nu este un efectivă, iar bunul acesta nu va fi adus niciodată la piață pentru satisfacerea unei astfel de cereri.”29.

Prețul de piață, deși e de dorit pentru întreprinzători ca să se situeze peste prețul natural (costul de producție), uneori, pe perioade scurte de timp, se va situa sub prețul natural. În atare condiții, interesele celor ce vând vor fi afectate, astfel încât aceștia vor diminua cantitatea adusă pe piață până la limita când aceasta va fi egală cu cererea efectivă. El consideră prețul format în jocul liber al cererii și al ofertei, în condițiile concurenței libere ca fiind cel mai mic preț, dacă nu întotdeauna, în cel mai bun caz pentru perioade lungi de timp, iar

28 Ibidem, p.119 29 Ibidem, p.116


41

prețul de monopol, în absența concurenței, reprezintă cel mai ridicat preț posibil.

Multe pagini din Avuția Națiunilor sunt dedicate unuia dintre cele mai importante obiective, și anume de a demonta întru totul concepția și doctrina mercantilistă despre bogăție, precum și despre reglementarea guvernamentală.

În cartea a IV-a, Adam Smith ne dezvăluie nucleul teoriei sale în ceea ce privește teoria avantajelor absolute și a comerțului internațional plecând de la principiul propriului interes și a mâinii invizibile.

Smith își construiește teoria comerțului sprijinindu-se pe noțiunile randamentelor crescătoare sau a costurilor descrescătoare, precum și a diviziunii muncii.

Forța de muncă dintr-o societate, care tinde spre progres și bunăstare, nu poate să depășească niciodată mărimea capitalului utilizat. De aceea, numărul lucrătorilor care pot fi angajați trebuie să fie într-o relație direct proporțională cu capacitățile productive sau cu capitalul total. Nicio reglementare a comerțului nu poate fi de folos, ci mai degrabă poate fi total nejustificată în sensul că o parte din capital ar putea fi direcționat spre activități dezavantajoase pentru societate. El consideră că ceea ce este avantajos pentru un individ, cap de familie, este avantajos și pentru o societate. Fiecare individ, în accepțiunea lui Adam Smith, va căuta să-și folosească capitalul pe care îl posedă în cele mai avantajoase condiții pentru că acesta își urmărește propriul interes. Cum fiecare individ își urmărește propriul interes, deși nu are în intenție interesul societății, “nici nu-și dă seama cât de mult îl promovează.” 30.

Orice individ care se gândește la bunăstarea sa proprie și a familiei sale, își va direcționa eforturile în așa fel încât efectele obținute să fie maxime. Este ca și cum o mână invizibilă îl conduce spre promovarea unui scop care nu face parte din interesele proprii. Pentru societate, spune Smith, nu este nici bine, nici rău că individul nu promovează bine public. Mâna invizibilă îl va conduce spre o promovare mult mai eficientă a interesului public, decât atunci când își propune acest lucru. Fiecare individ poate decide mult mai bine asupra propriilor sale acțiuni decât ar face-o legiuitorul. De multe ori, în cazul monopolului, reglementările guvernamentale pot fi, fie nefolositoare, fie chiar păguboase.

În ceea ce privește avantajul absolut, Smith consideră că fiecare individ trebuie să-și producă în casa sa acele lucruri care l-ar costa mai mult decât dacă le-ar cumpăra din altă parte și să nu încerce să producă ceva ce l-ar costa mai puțin dacă l-ar cumpăra. Croitorul nu va încerca să-și facă singur pantofii, iar cizmarul nu își va croi singur hainele. Pentru croitor este mai avantajos să-și producă singur hainele și să-și cumpere pantofii de la cizmar, iar pentru cizmar să-și lucreze singur încălțămintea și hainele să le cumpere de la croitor. În felul aceste fiecare obține un avantaj absolut în fața celuilalt. “Iar ceea ce reprezintă

30 Ibidem, p.287


42

un comportament prudent pentru o familie particulară, nu are cum să fie considerat un comportament nesăbuit pentru un mare regat.”31.

La nivel de societate, cum cantitatea de forță de muncă se află în directă legătură cu capitalul utilizat, acesta poate fi ghidat spre producerea acelor bunuri care oferă țării respective cel mai mare avantaj absolut față de țările vecine. Altfel spus, dacă o țară poate importa un bun mai ieftin decât ar fi dacă l-ar produce în interior, atunci e mai bine să-l cumpere de afară contra unei părți din produsul net. Toate acestea pot fi posibile doar într-un climat al concurenței libere.

În Scoția, de exemplu, erau cultivați struguri de foarte bună calitate iar din aceștia se făcea vin de aceeași calitate, dar cu o cheltuială mai mare de 30 de ori decât cea la care putea fi importat vinul dintr-o țară străină. Avantajul absolut obținut de fiecare țară va fi dat de diferența dintre costul de producție mai mare și prețul de import mai mic.

Susținător al pieței libere și al principiului “laissez faire”, Adam Smith este de părere că anumite reglementări trebuie impuse comerțului exterior, în cel puțin două cazuri:

1. În primul caz, reglementarea poate exista atunci când o țară instituie taxe și interdicții la importarea unor produse manufacturate. În consecință și cealaltă țară va proceda la același tip de tratament în ceea ce privește produsele celeilalte țări. Experiența faptică a demonstrat că asemenea restricții nu pot dura perioade lungi de timp și rezultatul va fi ridicarea restricțiilor și diminuarea taxelor. Totuși, atunci când nu există vreo posibilitate ca restricțiile să fie abrogate, aceste reglementări sunt nejustificate deoarece fiecare țară își afectează reciproc interesele;

2. În al doilea caz, se vizează impunerea de taxe și restricții doar pentru protejarea mărfurilor indigene. Dacă mărfurile străine ieftine ar sufoca piața internă, ar afecta în aceeași măsură locurile de muncă și ar diminua considerabil mijloacele de trai ale lucrătorilor, cu efecte de mare amploare la nivelul întregii țări.

Premisele pe care Adam Smith le-a așezat la baza elaborării teoriei comerțului și a avantajelor absolute sunt următoarele32:

a. principiul maximizării eficienței; b. principiul liberei concurențe; c. principiul convertibilității depline a banilor de hârtie.

Cartea a V-a din Avuția Națiunilor este dedicată problemelor fiscale și de datorie publică.

Cea mai importantă sarcină a oricărui suveran sau stat este aceea de a proteja întreaga societate și de a menține cadrul legal și eficient pentru existența unei economii de piață liberă.

Prin protejarea societății, suveranul sau statul trebuie să pregătească și să întrețină o forță militară, să organizeze o administrate corectă a justiției, să

31 Ibidem, p.288 32 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.174


43

organizeze și să dezvolte instituții de educație, precum și de a construi, întreține și susține acele instituții și lucrări publice care să fie de folos fiecărui membru al societății.

Lucrările publice, consideră că nu trebuie să fie acoperite integral din sursele veniturilor publice. Acestea pot fi gestionate de către stat, în așa fel încât să aducă ele însele un anumit venit pentru a acoperi o parte din cheltuieli, pentru a nu împovăra bugetul de stat. Șoselele, podurile, canalele navigabile, monetăria, serviciile poștale etc. pot fi construite și menținute contra unei taxe modice suportabilă de către orice cetățean. La fel vede lucrurile și în cazul instituțiilor de educație care pot obține resurse financiare pentru a-și plăti propriile cheltuieli. O populație instruită și educată este necesară și de folos societății în orice moment al dezvoltării sale. Statul, în opinia lui Adam Smith, are obligația de a impune întregii populații necesitatea de a dobândi o educație minimă. “Deși statul nu obține niciun fel de avantaj din instruirea categoriilor inferioare de oameni, totuși acestea merită atenția statului, pentru ca ei să nu ajungă total neinstruiți.”33.

Atunci când instituțiile sau lucrările publice, care sunt în folosul societății, nu pot fi menținute doar cu resurse din contribuțiile acelor membri care beneficiază de pe urma lor, cheltuielile ar trebui suplimentate prin efortul concertat al societății prin taxe și impozite.

În ceea ce privește impunerea taxelor, Adam Smith consideră că pentru o eficiență maximă trebuie respectate următoarele principii:

1. Fiecare cetățean trebuie să participe la participe la bugetul de stat proporțional cu venitul obținut;

2. Taxa pe care fiecare cetățean este obligat să o plătească trebuie să fie fixată și nu arbitrară. Tot demersul unei plăți de taxe trebuie să fie simplu, clar și la îndemâna oricui;

3. Orice taxă trebuie încasată, fie la o dată fixă, fie la un moment convenabil plătitorului (taxă asupra rentei funciare sau asupra chiriei unei case);

4. Orice taxă trebuie să fie în așa fel dimensionată încât “să scoată cât mai puțini bani din buzunarul fiecăruia.” Dacă taxele ar fi inechitabile și sufocante pentru contribuabil pot apărea diverse situații:

a. Taxele mult prea mari și impredictibile necesită uneori un număr mare de funcționari angrenați în colectarea lor, ale căror salarii pot absorbi o parte a acestor taxe, rezultatul fiind perceperea de taxe suplimentare;

b. taxele prea mari descurajează munca și hărnicia; c. taxele prea mari diminuează simțitor veniturile celor care lucrează, în felul

acesta făcând dificilă întreținerea lor și a familiei; d. taxele descurajante pentru cei care lucrează, încurajează evaziunea fiscală.

Toate aceste principii ale impunerii, Adam Smith, le consideră necesar a fi respectate, altfel “toate taxele devin adesea mai împovărătoare pentru oameni decât sunt ele benefice pentru guvern.”34.



44

Contribuția lui Adam Smith la dezvoltarea gândirii și doctrinelor economice este covârșitoare. El este primul economist care a expus într-o manieră personală ideile centrale și forțele care guvernează o economie de piață liberă. Deși nu este lipsită de ambiguitate, datorită faptului ca teoriile sale (asupra valorii, prețurilor, prețurilor relative, salariilor, capitalului, distribuției veniturilor) nu sunt tratate și analizate separat, opera sa a avut o mare influență asupra gânditorilor ce i-au urmat, fiind și punct de plecare pentru scrierile, la fel de valoroase, ce urmau să vadă lumina tiparului peste ani.

Scopul celei mai cunoscute opere din cadrul literaturii de specialitate este acela de găsi acele mijloace prin care societățile și indivizii pot ajunge mai repede și mai bine la bogăție, măsurată prin efectele sale asupra creșterii economice, într-un sistem economic liber.

Sistemul economic descris de Adam Smith este unul în care guvernează libertatea naturală care invită fiecare individ să-și urmărească propriul interes pentru că, în final, va conduce spre bogăția națiunii și progres economic.

Libertatea și alegerea individuală, premise ale ordinii naturale într-o economie de piață liberă, reprezintă, împreună, forța motrice a oricărei societăți în drumul său spre progres. Pentru Adam Smith, statul nu este doar un paznic de noapte. Statul este unul puternic dar, în același timp, limitat. Pentru ca spiritul antreprenorial să se manifeste liber este nevoie ca statul să nu intervină în marele joc al economiei de piață. Atunci când statul se limitează la principalele sale atribuții, de a furniza bunuri publice și de a fi un garant instituțional, agentul economic, Homo Oeconomicus, ghidat de mâna invizibilă, acționează eficient nu numai în folosul său, ci și în folosul binelui public, fără să intenționeze acest lucru.

Mesajul clar și simplu al Avuției Națiunilor este acela că sursa bogăției este munca productivă, iar cheia este specializarea sau diviziunea muncii. “Această bunăstare universală care se întinde până la păturile cele mai sărace de oameni este ocazionată, în societățile bine guvernate, de teribila multiplicare a producției din toate domeniile, ca o consecință a diviziunii muncii.”35.

Acolo unde domină un climat al concurenței libere și neîngrădite, fiecare individ, nu numai că ocupă locul pe care-l merită în societate, dar atinge și nivelul dorit de prosperitate, nu în mod egal, evident. Concurența liberă încurajează munca și sancționează pe cei leneși, asigură dinamicitate sistemului economic și, în același timp, oferă șanse egale tuturor. Libera concurență creează premisele necesare ca fiecare individ să-și canalizeze eforturile spre activitățile cele mai eficiente, îndemnându-i pe toți într-un spirit economic la raționalitate și hărnicie.

35 Ibidem, p.141


45

THOMAS ROBERT MALTHUS (1766-1834)

Thomas Robert Malthus, alături de David Ricardo, este un reprezentant al liberalismului clasic, dar într-o notă ceva mai pesimistă decât predecesorul său.

Timp de aproape 40 de ani, până la apariția operei lui Ricardo, în cadrul gândirii economice a dominat atât ca importanță, cât și ca influență doar opera lui Adam Smith: Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei.

Deși până în 1817 nu a apărut nicio teorie majoră în literatura de specialitate, au fost gânditori cărora li se recunosc contribuțiile aduse la dezvoltarea analizei economice.

Thomas Malthus se naște în 1766 în Wotton, Anglia, iar în anul 1793 devine profesor la Jesus College of Cambridge, acolo unde s-a format ca preot protestant.

Una dintre cele mai cunoscute opere a lui Malthus o reprezintă Eseu asupra principiului populației ce apare în anul 1798, lucrare pe cât de bine primită în unele cercuri, pe atât de controversată în altele.

Problema populației abordată de Malthus în acest eseu nu era una nouă în cadrul literaturii de specialitate. Cu mult timp înaintea sa, gândirea multor scriitori a fost dominată de dinamica fenomenelor demografice, plecând de la câteva aspecte obiective cum ar fi resursele limitate, dezvoltarea societății capitaliste și, odată cu aceasta, creșterea exponențială a numărului de oameni săraci.

Teoria malthusiană asupra populației, deși a avut o contribuție covârșitoare asupra operei lui David Ricardo, devine parte integrantă a economiei clasice mult mai târziu atunci când a fost folosită drept punct de plecare în teoria salariilor de subzistență.

Thomas Malthus, adept al liberalismului, consideră ca și Adam Smith, că o soluție la condițiile mizere în care trăiește clasa muncitoare nu este intervenția statului în economie. Economia funcționează ca un organism natural, iar o intervenție a statului ar avea doar efect de dereglementare la nivelul tuturor structurilor.

În elaborarea teoriei sale, Malthus a fost influențat și inspirat deopotrivă de mai mulți factori.

În acea perioadă, întregul continent european, în special Marea Britanie și Franța se confruntau cu puternice transformări economice și sociale ca urmare a revoluției industriale. Până pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Anglia își putea acoperi nevoile de consum din resurse proprii. În ultimul deceniu al secolului, Anglia se vede nevoită să recurgă la importuri, ceea ce a atras imediat creșterea prețurilor, în primul rând, la produsele alimentare.

Transformările în plan economic ca urmare a industrializării se regăsesc și la nivel social. Acum, mijloacele de producție învechite sunt înlocuite de mașini, capitalul este investit tot mai mult în industrie unde este necesar un volum mare de forță de muncă. În felul acesta, Anglia devine din ce în ce mai


46

urbanizată ca urmare a țăranilor care migrează la orașe formând noua clasă muncitoare. Această clasă muncitoare, în creștere, lucrează în cele mai mizere condiții, pe salarii care nu le asigură nici măcar cele necesare subzistenței.

Un alt factor căruia i se datorează apariția lucrării, o spune chiar Malthus în prefața eseului, este o polemică între el și un prieten pe marginea unui alt eseu Avariție și Abundență din opera filosofică a lui William Godwin: The Enquirer.

William Godwin considerat unul din primii reprezentanți ai anarhismului și utilitarismului36, conchide că singurul vinovat de exploatarea, mizeria și nefericirea oamenilor este statul, iar caracterul unui individ nu este moștenit, ci este modelat de mediul în care acesta trăiește.

Malthus nu caută vinovați pentru sărăcirea populației în cadrul sistemului instituțional, ci încearcă o explicație de natură demografică.

Principiile de bază, pe care T. Malthus și-a fondat teoria sunt: a. hrana este necesară pentru existența omului; b. pasiunea dintre sexe este la fel de necesară și nu se va schimba niciodată.

Plecând de la aceste două postulate, ideea principală a lui Malthus este aceea că populația va înregistra ritmuri de creștere într-o progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16…) pe când resursele alimentare vor crește într-o progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5…).

În sprijinul ideilor sale, Malthus, dă ca exemplu populația Angliei din timpul său. Astfel, populația era, atunci, aproximativ de 7 milioane, presupunând că resursele de subzistență erau suficiente pentru a susține acest număr de oameni într-o unitate egală de măsură. În primii 25 de ani, se vor dubla atât numărul populației (14 milioane), cât și resursele alimentare (14 milioane). Peste 50 de ani însă, populația va fi în număr de 28 de milioane, în timp ce resursele de subzistență vor putea hrăni doar 21 de milioane. Peste alți 25 de ani, populația va fi de 56 de milioane, iar resursele disponibile pentru 28 de milioane vor fi suficiente deci doar pentru jumătate din populația totală.

De asemenea, Malthus ia în calcul că în fiecare familie se nasc 6 copii, 4 dintre ei ajungând să procreeze fiecare câte alți 6 copii. Și, evident, atunci când nu există nici un obstacol care să frâneze creșterea natalității, populația se va dubla la fiecare 25 de ani.

Creșterea populației este explicată de Malthus ca o consecință biologică a instinctului de reproducere caracteristic tuturor ființelor vii.

Luând în calcul o rată de creștere a natalității de 3%, Malthus arată că peste 250 de ani, raportul populație/mijloace de subzistență va fi de 512 la 10, peste 300 de ani raportul va fi de 4096 la 13, iar peste 2000 de ani diferența ar fi aproape incalculabilă37.

36 Concepție filozofică care consideră folosul personal, utilitatea și egoismul brutal la baza acțiunilor morale ale

omului 37 Malthus Thomas, An Essay on Principle of Population, (1798), Electronic Scholarly Publishing Project, 1998,

p.16


47

Creșterea mijloacelor de subzistență într-o progresie geometrică care să țină pasul cu dinamica populației, nu este posibilă în viziunea lui Malthus, ca urmare a faptului că pământul și suprafețele agricole cultivabile sunt limitate. Evident, Malthus, nu a întrezărit efectele pozitive ale tehnologizării în agricultură care aveau să apară mai târziu. De aceea, soluțiile la problema care-l preocupa au fost doar de natură demografică, și anume, limitarea creșterii natalității.

În ceea ce privește obstacolele care ar putea diminua rata de creștere a natalității, Malthus le clasifică în obstacole pozitive și obstacole preventive. Ambele categorii de obstacole sunt întâlnite în fiecare societate, efectul lor fiind mai mult sau mai puțin vizibil în funcție de numeroși factori precum și de timp și spațiu.

Obstacolele pozitive sunt consecință a legilor naturii și pot fi diverse precum: războiul, sărăcia, epidemii, foametea excesivă. “Foametea pare a fi ultima și cea mai teribilă resursă a naturii. Puterea populației covârșește într-atât puterea pământului de a produce mijloacele de subzistență necesare omului, încât moartea prematură trebuie să viziteze sub o formă sau alta rasa umană”38.

Tot în categoria obstacolelor pozitive sunt încadrate și viciile a căror consecință inevitabilă este mizeria. “Viciile umanității sunt unelte active și abile ale depopulării. Ele sunt precursori în armata distrugerii; iar adesea finalizează ele însele înfricoșătoarea treabă. Dar dacă ar da greș în acest război al exterminării, epidemiile, ciuma și alte nenorociri își vor face loc și vor mătura de pe fața pământului mii și zeci de mii. În cazul în care succesul nu ar fi deplin, foametea excesivă va veni și cu o singură lovitură va aduce populația la același nivel cu resursele alimentare”39.

În ceea ce privește obstacolele preventive, Malthus, de formație preot protestant nu a considerat ca fiind o conduită morală controlul nașterilor în cadrul căsătoriilor, în schimb a pledat pentru abstinență morală, precum și pentru amânarea căsătoriilor, atunci când capul familiei era capabil să susțină o familie.

Tot în cadrul obstacolelor preventive, reducerea natalității putea fi realizată prin încurajarea libertinajului, a prostituției și a altor asemenea mijloace fără consecință asupra natalității.

Pentru Malthus doar virtutea, obiceiurile morale și religioase pot scăpa omul de mizerie și vicii. În viziunea malthusiană, săracii ar fi trebuit sa nu-și întemeieze o familie, sau dacă o făceau să practice abstinența morală pentru a da naștere la cât mai puțini copii.

După cum am menționat anterior, Malthus nu a adus nicio vină statului și instituțiilor sociale, singurul vinovat era omul care el, însuși, alege dacă trăiește în mizerie, viciu sau virtute.



48

De asemenea, s-a declarat un opozant vehement al legii pentru ocrotirea săracilor (Poor Law Act), ce era în vigoare în Anglia timpului său. În fața problemelor sociale cauzate de schimbările radicale în plan socio-economic cum ar fi industrializarea și urbanizarea, Malthus a ridicat problema costurilor mult prea mari pentru ajutorarea celor săraci. Mai mult, el consideră că rata mare a natalității nu se înregistrează în rândul populației înstărite care poate susține o familie cu mai mulți copii, ci chiar în rândul celor săraci, încurajați de sistemul ajutoarelor sociale spre lenevire și procreație.

Măsurile recomandate de către Malthus ca și mijloace de a diminua rata natalității i-au adus critici numeroase. De altfel, prima ediție a lucrării Eseu asupra principiului populației (1798) a apărut probabil sub anonimat, deoarece Malthus s-a temut că o parte a publicului cititor ar putea fi deranjat de faptul că un preot abordează aceste probleme extrem de delicate, în ceea ce privește rata natalității. Celelalte ediții au apărut cu mici completări, dar sub semnătură personală.

Autorul și-a apărat teoria fie cu argumente logice, fie cu argumente de natură faptică, dar niciodată nu a făcut-o într-o manieră riguroasă. De altfel, privind în “jurul nostru”, în special spre țările subdezvoltate, conștientizăm că rata mare a mortalității infantile este efect al sărăciei, mizeriei și viciilor. În țările dezvoltate, în schimb, pesimismul teoriei malthusiene nu are nici o justificare.

Thomas Malthus nu a fost preocupat doar de probleme de natură demografică, ci și de probleme pur economice cum ar fi: echilibrul economic, efectele acumulării asupra progresului economic și creșterii economice.

În anul 1815, îi apare lucrarea An Inquiry into the Nature and Progress of Rent, în care Malthus elaborează o teorie a rentei, teorie cunoscută și sub numele de legea rentei diferențiale. La fel ca și Adam Smith, el consideră că renta pământului reprezintă o fracțiune din venitul național și una din cele trei surse care stau la baza bogăției. Împărtășește același punct de vedere ca și predecesorii săi precum că renta este un dar al pământului deoarece de pe urma ei trăiesc mult mai multe persoane, mult peste numărul celor care cultivă pământul.

În cartea Principiile economiei politice, apărută în anul 1820, Malthus abordează probleme de natură economică precum bogăția, valoarea, munca productivă și neproductivă, profitul, distribuția veniturilor, acumulare și economisire.

Capitolul I din Principiile economiei politice ridică problema bogăției, pe care Malthus o găsește drept una dintre problemele care a dat naștere la puncte de vedere diferite în rândul economiștilor teoreticieni. Capitolul se încheie cu concluzia că o țară va fi bogată sau săracă în funcție de abundența sau raritatea bunurilor materiale și în raport de întinderea teritoriului, precum și a numărului de locuitori.

În ceea ce privește noțiunea de valoare, Malthus ne spune că putem avea trei categorii diferite:


49

1. valoarea de întrebuințare care poate fi definită ca o noțiune intrinsecă utilității unui bun;

2. valoarea nominală de schimb sau prețul – definită ca fiind valoarea bunurilor estimate în metale prețioase;

3. valoarea intrinsecă definită ca putere de cumpărare ce rezultă din cauze intrinseci, în sensul că valoarea unui obiect este înțeleasă ca fiind acea valoare la care nimic nu se mai adaugă.

Profitul nu numai că depinde de valoarea avansurilor necesare producției și valoarea producției finale ci, indirect, depinde într-o oarecare măsură atât de economisire, cât și de acumulare. În viziunea sa, economisirea reprezintă surse pentru investiții, care la rândul lor asigură prin salarii mai mari un spor de productivitate. Surplusul de producție rezultat în acest fel nu-și va găsi pe piață corespondent în cererea efectivă din cel puțin din trei motive. În primul rând, pe lângă muncitorii productivi, în societate sunt și muncitori neproductivi care sunt purtători ai unei cereri suplimentare, dar nu contribuie și la o ofertă suplimentară. În al doilea rând, investițiile făcute de proprietarii mijloacelor de producție diminuează consumul și, în al treilea rând, economisirea este posibil ca să antreneze și ea, la rândul său, tot o diminuare a consumului. Pentru Malthus, cererea efectivă este singurul mecanism prin care pot fi evitate eventualele dezechilibre la nivel macroeconomic. DAVID RICARDO (1772-1823)

Influența lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice este covârșitoare, depășind cu mult contribuțiile sale în teoria economică.

David Ricardo s-a născut la Londra la 18 aprilie 1772. Anul 1799 este an de cotitură în viața lui Ricardo având, la 27 de ani, o avere considerabilă, dar neposedând niciun fel de cunoștințe în domeniul economic. Aflat în vizită în orașul londonez Bath, merge împreună cu un prieten la Circulating Library, similar bibliotecilor de astăzi, unde este atras de titlul unei cărți și anume Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei. După ce răsfoiește două, trei pagini se hotărăște să o împrumute acasă și, evident, lectura Avuției Națiunilor îi trezește rapid interesul în ceea ce privește problemele abstracte ale economiei.

Preocupat îndeaproape de studiul fenomenelor economice, precum și a interacțiunii dintre acestea, se retrage din afaceri și se dedică exclusiv principiilor sale de economie politică.

Primele lucrări au apărut înainte de 1817, având ca subiect de analiză fluctuațiile monetare și instabilitatea prețurilor. Prețul ridicat al aurului este prima sa lucrare, apărută în anul 1810, a cărei lectură relevă, în pofida lipsei de educație, nu numai economică, un autor care se dovedește a fi un teoretician desăvârșit și un cunoscător al literaturii de specialitate.

După 41 de ani de la apariția Avuției Națiunilor, numele lui David Ricardo este așezat lângă cel al lui Adam Smith odată cu apariția lucrării, în


50

anul 1817, Despre principiile economiei politice și impunerii. Lucrarea devine un reper al gândirii economice clasice reprezentând, în același timp, apogeul economiei politice burgheze.

Apariția lucrării Despre principiile economiei politice și impunerii marchează trecerea într-o nouă etapă a științei economice. Dacă până atunci, știința economică era mai mult sau mai puțin studiată prin prisma religiei și a filosofiei, odată cu Principiile lui Ricardo, știința economică devine una laică, precum și o disciplină de sine stătătoare.

Ceea ce imprimă valoare științifică operei sale este faptul că Ricardo se deosebește, din punct de vedere metodologic, de predecesorii sai. Abstractizarea îmbinată armonios cu metoda deductivă denotă un logician perfect, un gânditor profund, fiecare argument fiind prezentat cu maturitatea specifică omului de știință. Cu toate acestea, au fost economiști, printre care Marx, Schumpeter etc., care au acuzat Principiile lui Ricardo de o evidentă lipsă de unitate și de sistem în sens formal. Imputând o anumită defectuozitate arhitectonică, Marx consideră că întreaga esență a teoriei ricardiene este cuprinsă în general în primele 6 capitole și în special în primele două.

Lucrarea Despre principiile economiei politice și impunerii este structurată în 32 de capitole, unele dintre aceste capitole fiind completate fie în alte capitole, fie prin considerații ulterioare apariției cărții.

David Ricardo consideră că o înțelegere deplină a legilor de dezvoltare a capitalismului nu se poate fără clarificarea și elucidarea integrală a celei mai controversate problematici de la Aristotel și până în timpul său, și anume valoarea. De altfel, într-o scrisoare adresată lui Thomas Malthus, datată 7 februarie 1816, Ricardo îi mărturisește că “dacă aș putea depăși toate obstacolele în drumul spre clarificarea legii originale a valorii relative sau a valorii de schimb, aș câștiga jumătate din bătălie...“40.

De aceea, primul capitol din lucrarea Despre principiile economiei politice și impunerii este dedicat acestui concept, intitulat “Despre valoare”. “Valoarea unei mărfi sau cantitate din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată, depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru repoducerea ei și nu de compensația mai mare sau mai mică ce se plătește pentru această muncă”41.

Ricardo consideră că teoria valorii elaborată de Adam Smith este contradictorie și pe alocuri nesatisfăcătoare și, ca atare, își concentrează toate eforturile pentru a înțelege și a explica interdependența dintre fenomenele economice utilizând teoria valorii muncă, teorie pe care se sprijină întregul său demers științific.

În paginile primului capitol, Ricardo încearcă să demonstreze că valoarea și utilitatea sunt termeni distincți și că valoarea unui bun nu se

40 Bonar James, Letters of David Ricardo to Thomas Robert Malthus 1810-1823, Oxford Clarendon Press, 1887,

p.111 41 Ricardo David, Opere alese vol.I, On the Principles of Political Economy and Taxation, Third Edition (1821),

Chișinău Universitas, 1993, p. 61


51

regăsește în utilitatea acestuia. Utilitatea sau valoarea de întrebuințare este o condiție necesară a valorii de schimb, dar nu este și unitatea de măsură a acesteia. Bunurile care sunt utile, în sensul că satisfac nevoile oamenilor, își găsesc valoarea în raritate și în cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor. Dar și aici, precizează Ricardo, sunt anumite bunuri care au valoare numai pentru faptul că sunt rare și nicio muncă nu ar putea spori sau diminua valoarea unor astfel de bunuri. Tablourile de mare valoare, sculpturile sau vinurile rare au o valoare independentă de cantitatea de muncă necesară obținerii lor. Acest gen de bunuri, însă, reprezintă o pondere destul de mică în raport cu bunurile normale care se obțin prin muncă. Acest gen de bunuri are în vedere David Ricardo atunci când vorbește de valoarea de schimb.

Dacă valoarea de schimb ar fi dată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea bunurilor, orice modificare a cantității de muncă ar trebui să determine o modificare în același sens a valorii acelor bunuri, ceea ce nu este adevărat.

În Avuția Națiunilor, Adam Smith consideră munca necesară producerii bunurilor drept etalon al valorii și în funcție de acest etalon, bunurile au o valoare mai mare sau mică după cum pot fi ele schimbate. David Ricardo, evident, nu este de acord cu Smith, argumentând că munca necesară producerii unui bun nu este egală cu munca obținută în schimbul acelui bun. Dacă cele două munci ar fi egale, fiecare ar putea măsura cu exactitate variațiile celorlalte bunuri.

Încercând să înlăture confuzia creată de Adam Smith, Ricardo vine cu un exemplu, în care presupune că un muncitor este plătit pentru o muncă pe timp de o săptămână cu o anumită cantitate de grâu, un bușel42 atunci când prețul grâului este 80 de șilingi și cu o cantitate sporită, un bușel și un sfert atunci când prețul grâului ajunge la 40 de șilingi. Jumătate din cantitatea de grâu este consumată în familia sa, cealaltă jumătate este schimbată pe alte mărfuri de care are nevoie. Dacă, din ceea ce-i rămâne muncitorului în al doilea caz nu-i ajunge să-și procure toate mărfurile necesare traiului, se pune întrebarea dacă valoarea muncii a scăzut sau a crescut. “A crescut, trebuie să spună Adam Smith, din cauză că etalonul său este grâul și că muncitorul primește mai mult grâu pentru munca sa pe o săptămână. A scăzut, trebuie să spună același Adam Smith, deoarece valoarea unui lucru depinde de puterea de cumpărare pe care o conferă posesiunea acestui lucru față de alte bunuri, iar munca are acum o putere mai mică de a cumpăra alte asemenea bunuri”43.

Una din contribuțiile majore ale lui David Ricardo la teoria valorii este aceea că a sesizat faptul că valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca necesară producerii acesteia, ci și de munca încorporată în producerea uneltelor fără de care acea muncă nu putea fi înfăptuită. Și acest lucru este valabil în orice etapă de dezvoltare a societății. Făcând trimitere la exemplul lui Adam

42 unitate de măsură engleză pentru volum, egală cu 36 de litri 43 Ricardo David, Opere alese vol.I, On the Principles of Political Economy and Taxation, Third Edition (1821),



52

Smith, Ricardo consideră că pentru a vâna un cerb sau un castor, vânătorul, în prealabil, avea nevoie de arme sau săgeți (capital) făcute de el însuși, fără de care aceste animale nu puteau fi doborâte. Conform acestui raționament, valoarea cerbului sau a castorului este dată de munca depusă pentru uciderea acestora la care se adaugă și munca depusă pentru confecționarea uneltelor. Iar dacă unealta cu care este doborât un castor necesită mai multă muncă decât cea folosită pentru doborârea unui cerb este normal ca valoarea castorului să fie mai mare decât a cerbului. O altă presupunere a lui Ricardo este aceea că uneltele de vânătoare necesită aceeași cantitate de muncă, dar una dintre ele are o durată de funcționare mai mare, iar cealaltă mai mică. În acest caz, instrumentul cu o durată de funcționare mai mare își va transfera o mică parte din valoarea sa asupra bunului sau animalului doborât, pe când instrumentul cu durabilitate mai mică își va transfera din valoarea sa o parte mai mare asupra bunului final.

Analizând cele de mai sus, observăm că Ricardo pune accent (ca și Adam Smith) pe productivitatea muncii și relația dintre aceasta și valoarea unui bun. Orice perfecționare reprezintă o economisire de forță de muncă, deci o sporire a productivității și, în final, o modificare în ceea ce privește valoarea bunului sau a mărfii.

Ceea ce l-a împiedicat pe Ricardo să-și ducă la capăt teoria valorii a fost faptul că nu a găsit acea măsură a valorii care să fie valabilă tuturor lucrurilor. O astfel de unitate de măsură, consideră Ricardo, este imposibil de găsit, deoarece orice marfă sau bun necesită mai multă sau mai puțină muncă. Etalonul aur, luat ca măsură a valorii nu rezolvă nicidecum problema, aurul fiind o marfă care se obține în aceleași condiții ca orice altă marfă cu aportul muncii și al capitalului.

În lucrarea Valoarea absolută și valoarea de schimb apărută postum în anul 1823 și care a fost scrisă ca și o completare la Capitolul I din Principii, Ricardo mărturisește că “singurele calități ca o măsură de valoare să fie perfectă sunt ca ea însăși să aibă valoare și ca acea valoare să fie invariabilă, la fel cum o măsură perfectă de lungime trebuie să aibă ea însăși lungime și că acea lungime să nu fie niciodată supusă creșterii sau descreșterii; sau la fel ca o măsură de greutate care trebuie să aibă greutate și ca o asemenea greutate să fie constantă.”44.

O altă preocupare majoră a lui David Ricardo este aceea a modului de distribuție a veniturilor: salarii, profit și rentă, la nivelul unei societăți, cum evoluează acest fenomen odată cu progresul economic, și specific timpului său, care sunt consecințele Legii Grâului (Corn Law) asupra distribuției veniturilor și ratelor de creștere economică. Această lege a fost adoptată în Marea Britanie în jurul anului 1815 la solicitarea proprietarilor de pământ, cu scopul de a-și proteja profiturile prin impunerea unor taxe de import asupra cerealelor.

La fel ca și Adam Smith, analiza lui Ricardo cuprinde cei trei factori de producție: munca, pământul și capitalul și trei clase sociale, muncitorii,

44 Ricardo David, Opere alese vol.II, Chișinău Universitas, 1993, p. 276


53

proprietarii de pământ și capitaliștii. La nivelul întregii economii, fiecare clasă socială contribuie cu venitul aferent: muncitorii primesc salariul, proprietarii de pământ (land-lorzii) primesc renta, iar capitaliștilor le revine profitul.

În capitolul II din Principii, Ricardo analizează natura și legile rentei. Demersul în cauză are la bază teoria valorii și, mai precis, care sunt cauzele variațiilor valorii relative (a valorii de schimb) a mărfurilor atunci când pământul este luat în proprietate, iar dacă aceste variații depind sau nu de cantitatea de muncă.

Renta este acea fracțiune din produsul pământului care-i revine proprietarului de pământ pentru “folosința forțelor originare și indestructibile ale solului.”45.

Spre deosebire de Adam Smith, el încearcă să limiteze sensul conceptului de rentă la definiția de mai sus pentru a nu fi confundată cu dobânda sau profitul capitalului. Pentru Ricardo, legile rentei sunt cu totul altele față de cele ale profitului. Renta își justifică existența atunci când pământul nu este nelimitat ca și cantitate, nu este uniform în calitate, iar odată cu sporirea populației se cultivă pământ mai puțin fertil. Pământul, în funcție de fertilitate poate fi de calități diferite: calitatea întâi, a doua sau a treia etc. Când este necesară cultivarea pământul inferior ca fertilitate (de calitatea a treia) se plătește rentă pentru pământul din a doua categorie, acest lucru fiind reglementat de diferența de productivitate. Potrivit aceleiași reglementări, renta plătită pentru pământul de calitatea întâi trebuie să crească, deoarece trebuie să fie mai mare decât renta din categoria a doua. Deci, conchide Ricardo, fiecare spor de populație care va determina, în scopul acoperirii necesităților de hrană, cultivarea unor terenuri de categorie inferioară, duce în cele din urmă la majorarea rentei din celelalte două categorii.

Cel mai fertil pământ va fi cultivat înaintea celorlalte, iar valoarea de schimb a bunurilor produse se va determina ca și în cazul tuturor mărfurilor, adică cantitatea de muncă necesară de la însămânțare până la vânzarea produselor pe piață. În cazul unui teren mai puțin fertil, munca depusă va fi într-un volum mai mare pentru a compensa ceea ce pământul nu oferă, situație în care valoarea de schimb va fi, evident, superioară celei dintâi.

Valoarea de schimb a tuturor mărfurilor, nu numai a celor obținute în agricultură, este influențată de cantitatea mai mare de muncă folosită în cele mai nefavorabile condiții. Raționamentul lui Ricardo, având la bază legea randamentelor descrescânde și analiza marginală, conduce spre concluzia că valoarea relativă a produselor agricole crește, deoarece pentru ultima unitate de producție obținută se folosește un volum mai mare de muncă. Creșterea valorii de schimb are efect direct și asupra situației land-lordului. Dar ceea ce-i asigură land-lordului (proprietarului de pământ) o îmbogățire rapidă este atunci când bunurile agricole sunt rare și scumpe.

45 Ricardo David, Opere alese vol.I, On the Principles of Political Economy and Taxation, Third Edition (1821),



54

Valoarea de schimb a bunurilor obținute în agricultură poate scădea în următoarele situații:

1. odată cu scăderea salariilor, fermierii putând în acest fel să aducă pe piață o cantitate mai mare de produse;

2. îmbunătățirea tehnologiei în agricultură; 3. importul de produse identice la un preț mai mic decât cel la care pot fi obținute

în țară. Atunci când un spor suplimentar de populație necesită un volum mai

mare de alimente, vor fi cultivate terenuri mai puțin fertile. Randamentele diminuate reclamă un volum de muncă mai mare și/sau de capital ceea ce, în final, se reflectă în prețurile de vânzare ale produselor din ce în ce mai mari. În această situație apare un profit suplimentar care-i va reveni proprietarului de pământ sub formă de rentă funciară. Deci, renta este diferența dintre cantitățile egale de factori de producție (muncă și capital) folosite pentru obținerea unui bun pe terenuri cu grade de fertilitate diferite. Prețul grâului, spune Ricardo, nu se majorează pentru că se plătește rentă, ci se plătește rentă pentru că prețul grâului crește.

Din cele de mai sus, observăm că teoria ricardiană a rentei funciare are la bază următoarele:

• existența proprietății private asupra pământului sub forma unui monopol parțial;

• caracterul limitat atât al pământului, cât și a puterilor sale productive;

• creșterea populației;

• legea randamentelor descrescânde. Renta, în accepțiunea lui David Ricardo, este doar creatoare de valoare

și nu de bogăție. La fel ca și Adam Smith, el consideră renta un efect și nu o cauză a bogăției naționale. Bogăția poate crește uneori foarte repede, timp în care renta fie este constantă, fie chiar poate să se diminueze. Între rentă și puterea productivă a pământului, autorul Principiilor vede o legătură directă, spunându-ne ca renta poate crește cel mai repede doar atunci când productivitatea pământului este maximă. Dar în țările unde sunt cultivate cele mai fertile terenuri, unde importul nu este puternic restricționat și unde un spor de producție poate fi obținut fără o creștere proporțională a cantității de muncă, bogăția națională crește foarte repede, iar dinamica rentei este foarte mică.

Nefiind creatoare de avuție sau bogăție, renta este considerată o valoare nominală care nu adaugă nimic, ci doar transferă o parte dintr-un venit deja creat. “O națiune este bogată, nu prin abundența monedei, nici prin valoarea urcată în monedă cu care circulă mărfurile sale, ci prin abundența mărfurilor sale, ce contribuie la bunăstarea și satisfacțiile sale.”46.

Munca (forța de muncă) este o marfă ca toate celelalte, tranzacționabilă pe piață, dar care are un preț natural și un preț de piață. Pentru Ricardo, prețul

46 Ricardo David, Opere alese vol.II, Chișinău Universitas, 1993, p. 142


55

natural al muncii este acel preț care-i asigură posesorului factorului muncă toate cele necesare traiului, perpetuării rasei, fără fluctuații în sensul creșterii sau descreșterii. Nivelul de trai (la pragul subzistenței) al muncitorului nu depinde de cantitatea de bani primită în schimbul muncii prestate, ci de cantitatea de mărfuri pe care muncitorul o poate cumpăra cu acei bani. O eventuală creștere a prețului mărfurilor de primă necesitate înseamnă o eventuală scădere a prețului natural al muncii.

Prețul de piață al muncii este prețul care se plătește efectiv posesorului factorului muncă și care se formează având la bază interacțiunea dintre cererea și oferta de muncă de pe piață. Munca, spune Ricardo este ieftină atunci când este oferită în exces și scumpă când ea se situează mult sub curba cererii.

În analiza prețului natural și a prețului de piață în ceea ce privește munca, David Ricardo face distincție între termenii de nominal și real. Mai simplu spus, Ricardo numește preț natural acel nivel al salariului real minim, puterea de cumpărare, iar prețul de piață al muncii este salariul nominal, efectiv. Când salariul nominal sau prețul de piață al muncii este mai mare decât salariul real sau prețul natural al muncii, muncitorul își poate asigura întreținerea sa și a familiei sale. O ofertă suplimentară de muncă ca urmare a ecartului favorabil dintre cele două prețuri ale muncii, pune presiune pe salarii în sensul descreșterii lor până la un anumit punct atunci când prețul de piață al muncii se află sub prețul său natural, situație în care “viața muncitorilor este cât se poate de nefericită”47.

Într-o societate aflată în dezvoltare, prețul de piață al muncii se poate situa timp îndelungat deasupra celui natural dacă sporul de capital este proporțional cu cererea de muncă.

Capitalul reprezintă, în viziunea ricardiană, fracțiunea din avuția unei națiuni care este folosită în procesul de producție. Capitalul poate fi majorat atât în cantitate, cât și simultan ca valoare. În acest caz, prețul natural al muncii va crește. Uneori, capitalul poate spori în cantitate, dar nu și ca valoare, ba chiar e posibil ca valoarea sa să scadă. Acest lucru este posibil atunci când un spor de producție este obținut fără nici o creștere sau chiar cu o scădere proporțională a muncii, ca urmare a tehnologizării. În acest caz, prețul natural al muncii poate stagna sau scădea. Dar în ambele cazuri, prețul de piață al muncii va crește. Cât de mult? Acest lucru depinde de fluctuația prețului natural al muncii, precum și de prețul bunurilor necesare subzistenței. Cu alte cuvinte, depinde de rata inflației.

La baza creșterii sau descreșterii salariilor nominale se află: 1. Cererea și oferta de muncă; 2. Prețul bunurilor de strictă necesitate.

Influența lui Malthus, îl determină pe Ricardo să pună în discuție problema populației. O populație în creștere care pune presiune asupra mijloacelor de subzistență nu face altceva decât să degradeze nivelul de trai al




56

celor săraci. Singura rezolvare ar putea fi o diminuare a sporului demografic sau o creștere accelerată, în raport cu sporul demografic, a stocului de capital.

Creșterea salariilor nominale este întotdeauna efect al sporirii bogăției și a capitalului care antrenează o cerere suplimentară de muncă și, în final, o producție suplimentară de mărfuri. Acest lucru este valabil și pentru rentă.

Salariul este considerat ca fiind cel mai important element care stă la baza “fericirii celei mai mari părți din oricare societate”48.

Dar una din premisele care stau la baza analizei muncii și a legilor care guvernează salariile este concurența liberă și loială fără nici un fel de control din partea autorităților.

Ceea ce contravine acestui principiu care guvernează o piață liberă este, și pentru Ricardo ca și pentru Malthus, legea de ocrotire a săracilor. Deși intenția autorităților este de a îmbunătăți viața acelor oameni săraci, în realitate scopul nu este nicidecum atins. Săracii nu se îmbogățesc, în schimb bogații sunt sărăciți. Remediul la această stare de lucruri este „prin restrângerea treptată a sferei de acțiune a legilor pentru săraci, prin trezirea în cei săraci a valorii independenței, învățându-i că nu trebuie să se bizuie pe mila sistematică sau întâmplătoare, ci pe propriile lor sforțări de a se întreține, că prudența și prevederea sunt virtuți care nu sunt lipsite nici de necesitate și nici de folos, ne vom apropia în mod treptat de o stare de lucruri mai sănătoasă și mai salutară”49.

Profitul, alături de salariu, reprezintă una dintre cele două părți care întregesc valoarea tuturor mărfurilor. Renta este un venit neproductiv, deoarece întreține o clasă neproductivă. Între salarii și profit există o legătură inversă, profiturile vor crește sau vor scădea în proporția în care salariile vor scădea sau vor crește. În agricultură, profitul arendașului sau fermierului este acea parte care-i rămâne după ce plătește renta proprietarului de pământ și salariile muncitorilor.

Cum poate crește, însă, profitul? Creșterea profitului nu poate avea loc printr-o scădere a salariilor nominale, deoarece salariile nu pot scădea decât odată cu scăderea prețurilor la mărfurile de strictă necesitate pe care acestea sunt cheltuite. Profitul poate crește fie în condițiile dezvoltării comerțului exterior care favorizează pătrunderea pe piața internă a mărfurilor cu prețuri mai mici sau ca urmare a dezvoltării tehnologiei și a inovării.

Raționamentul logic a lui Ricardo, îl conduce pe acesta spre analiza teoriei comerțului exterior și a avantajelor comparative, una dintre cele mai de seamă contribuții a autorului Principiilor la dezvoltarea teoriei economice.

Teoria comerțului internațional elaborată de David Ricardo are ca punct de plecare teoria comerțului internațional elaborată de Adam Smith, ambii plecând în demersul lor de la teoria valorii muncă.


Chișinău Universitas, 1993, p. 108 49 Ibidem, p. 108


57

Ca și la Adam Smith, condiția esențială pentru ca schimburile comerciale să se dezvolte și să sporească bogăția țării este libera concurență.

Comerțul exterior, ne spune Ricardo, nu va contribui la creșterea profitului capitalului într-o anumită țară decât atunci când bunurile importate “sunt din categoria acelora pe care se cheltuiesc salariile muncii”50.

În condițiile deplinei libertăți a comerțului, fiecare țară își va aloca resursele doar spre acele activități care le oferă cele mai mari avantaje.

Spre deosebire de Adam Smith, care consideră că schimbul de mărfuri dintre țări are la bază principiul echivalenței, în sensul că se schimbă cantități egale de muncă, în modelul ricardian, țările participante la schimb se deosebesc doar prin capacitatea lor de producție, iar principiul echivalenței nu se mai justifică. În acest sens, exemplifică Ricardo, Anglia ar putea schimba munca a 100 de oameni pentru munca a 80 de portughezi, a 60 de ruși etc. Însă un schimb echivalent poate avea loc doar în interiorul unei țări.

Legile care stau la baza valorii de schimb a mărfurilor dintr-o țară nu sunt aceleași care reglementează valoarea de schimb între două sau mai multe țări.

El nu pierde din vedere faptul că țările care-și dezvoltă relațiile comerciale pot avea și avantaje absolute. De fapt, chiar urmărirea avantajului individual distribuie resursele într-un mod eficient și avantajos, ceea ce determină ca fiecare țară să se specializeze pe producerea de bunuri care îi oferă cel mai mare avantaj.

Teoria ricardiană depășește totuși granița avantajelor absolute, acesta fiind convins că relațiile de schimb dintre țări trebuie să fie avantajoase pentru fiecare în parte, nu numai pentru cele care dețin un avantaj absolut. Avantajul absolut, enunțat de Adam Smith, reprezintă acel avantaj dat de diferența dintre costul de producție mai mare și prețul de import mai mic. Dar dacă o țară nu are nici un avantaj absolut în raport cu altă țară? Nu mai participă la schimburile comerciale?

Ceea ce face ca schimburile să fie avantajoase pentru fiecare țară care participă la schimburile comerciale este diferența de productivitate, concept care stă la baza formulării teoriei costurilor comparative și avantajelor relative. Presupunând că “doi oameni pot amândoi să facă atât ghete cât și pălării, și unul este superior celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecționarea pălăriilor acesta poate întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau 20 la sută, iar la confecționarea ghetelor îl poate întrece cu o treime sau 33 la sută;- nu ar fi oare în interesul ambilor ca cel care are superioritate să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecționarea ghetelor, iar cel inferior numai cu confecționarea pălăriilor?”51

Pentru ușurința expunerii, Ricardo exemplifică teoria sa pe două bunuri (vin și stofă) și două țări (Portugalia și Anglia). El încearcă să demonstreze că și atunci când o țară este superioară din punct de vedere productiv la ambele

50 Ibidem, p. 126 51 Ibidem, p. 126


58

bunuri, este în interesul ambelor țări să aibă relații comerciale. Avantajul relativ în acestă situație există pentru acea țară care poate produce ambele bunuri în condiții superioare celeilalte, dar la un bun are o superioritate comparativ mai mare sau invers, o inferioritate comparativ mai mică.

Presupunem că Portugalia produce vin și cumpără din străinătate stofă și alte mărfuri. Dacă Portugalia ar fi o țară fără relații comerciale atunci pe lângă vin, ar trebui să aloce o parte din resursele sale pentru obținerea celorlalte mărfuri probabil inferioare atât calitativ, cât și cantitativ.

Anglia ar putea produce stofă utilizând munca a 100 de oameni timp de un an, iar pentru a produce vin ar utiliza munca a 120 de oameni pe aceeași perioadă. Portugalia obține vin cu munca a 80 de oameni și stofă cu munca a 90 de oameni timp de un an.

Pentru Adam Smith, comerțul exterior este avantajos când ambele țări dețin avantajul costului absolut pentru câte o marfă. În exemplul lui Ricardo, observăm că avantajul costului absolut pentru ambele bunuri este deținut doar de Portugalia. Și stofa și vinul sunt produse cu un cost mai mic ca în Anglia (costul forței de muncă în cazul nostru). Scăparea lui Adam Smith a fost aceea că nu a observat că nu toate mărfurile sunt produse în țările unde costurile de producție sunt cele mai mici. O țară ar putea importa un bun chiar dacă pentru acel bun costul de producție este mai mic decât în străinătate. Conform doctrinei sale, Ricardo compară raportul costurilor și nu costurile ca atare. Țara/Bunul Avantaj comparativ

Stofă Vin Vin/Stofă Anglia 100 120 1,2

Portugalia 90 80 0,88

Cost relativ 0,9 0,67

În această situație, conform lui Adam Smith, Portugalia nu ar trebui să importe nicio marfă, ci doar să exporte, iar pentru Anglia ar fi în avantajul ei să importe ambele bunuri.

Deși Portugalia deține superioritatea absolută în cazul celor două bunuri, la unul dintre ele deține o superioritate comparativ mai mare din punct de vedere al costului comparativ. Costul anual al producerii vinului reprezintă 67% (80/120) din totalul costului anual pentru producerea vinului în Anglia, deci o superioritate comparativă de 33%. În cazul stofei, costul anual al producerii acesteia în Portugalia reprezintă 90% din costurile înregistrate în Anglia. Aici, Portugalia înregistrează o superioritate comparativă de 10%. În interiorul țării (Portugalia) o unitate de producție de vin se va schimba pe 0,88 unități de producție de stofă. Anglia, în schimb, se află în inferioritate absolută la ambele produse. Costul producerii vinului este de 1,5 ori mai mare ca în Portugalia, iar costul producerii stofei este de 1,11 ori mai mare. În cazul stofei, Anglia înregistrează o inferioritate mai mică. În ceea ce privește comerțul în interiorul țării, în Anglia o cantitate de vin se schimbă pe 1,2 cantități stofă.

Raționamentul ricardian conduce spre concluzia că Portugalia care deține o superioritate comparativ mai mare la unul dintre cele două bunuri,


59

vinul, este în avantajul ei să producă această marfă în țară, iar a doua marfă, unde superioritatea comparativă este mai mică, stofa, trebuie importată din Anglia.

Similar, Anglia ar trebui să producă în țară acea marfă unde înregistrează o inferioritate mai mică, stofa, și să importe cealaltă marfă, vinul, din Portugalia.

În acest fel, cele două țări vor obține întotdeauna un avantaj relativ. Anglia, cu același consum de muncă (100 de englezi) va obține o cantitate mai mare de vin în schimbul stofei, iar Portugalia care se va specializa în producția vinului, cu munca celor 80 de portughezi va putea importa o cantitate mai mare de stofă în schimbul vinului.

Teoria ricardiană a avantajului comparativ relevă importanța optimizării și eficientizării alocării resurselor în cadrul unei economii în scopul maximizării rezultatelor în cadrul relațiilor internaționale de schimb. Toată analiza lui Ricardo nu numai asupra comerțului internațional se apleacă asupra alocării eficiente a resurselor (a muncii și capitalului), abordând în tot acest demers, noțiunea de cost de oportunitate.

Dincolo de rafinamentul cu care Ricardo își argumentează teoria, conceptul de cost comparativ are implicații profunde în politica economică. Conform acestui concept, toate țările angrenate în fluxurile comerciale pot înregistra câștiguri, atât timp cât costurile de oportunitate diferă între țări. JEAN–BAPTISTE SAY (1767-1832)

În cadrul școlii clasice de economie, școala clasică franceză este reprezentată de un mare număr de gânditori, care nu s-au preocupat profund de analiza unui sistem închegat al mecanismelor economice. Cu toate acestea, în cadrul acestei școli se remarcă economistul Jean Baptiste Say, considerat unui dintre cei mai de seamă și introspecți gânditori ai clasicismului din Franța. În scrierile sale este prezentă influența atât a predecesorilor săi Jacques Turgot, Étienne Bonnot de Condillac, Richard Cantillon, cât și a doctrinei lui Adam Smith.

Jean Baptiste Say se naște în 1767 la Lyon, iar primii ani și-i petrece la Geneva și Londra. Întors în Franța, în anul 1826 este numit membru al Academiei Regale Suedeze de Științe, iar în anul 1831 i se propune un post de profesor la catedra de economie de politică la Collège de France din Paris.

Influențat de Avuția Națiunilor a lui Adam Smith, J.B. Say, publică în anul 1803 prima ediție a principalei sale lucrări Tratat de Economie Politică. Deși prieten cu David Ricardo și Thomas Malthus, nu împărtășește același punct de vedere asupra teoriei valorii. El consideră valoarea unui bun ca fiind utilitatea pe care acel bun o furnizează posesorului bunului respectiv și nicidecum munca încorporată în el. Prin acest mod de analiză, Jean Baptiste Say reia ideile lui Jacques Turgot apropiindu-se de perspectiva neoclasică și de viziunea Școlii Austriece.


60

Alături de Tratat de Economie Politică, de mare importanță pentru gândirea economică sunt Curs complet de economie politică practică și Scrisorile către Malthus.

Prin întreaga sa operă, Jean Baptiste Say demonstrează că ordinea naturală este pilonul comportamentului economic, imprimându-i acestuia un caracter previzibil și universal. Ca ordinea naturală să se manifeste, este necesar ca agentul economic care face obiectul analizei economice să fie înzestrat cu rațiune. Toate acestea fac drumul către bogăție și progres mult mai ușor de parcurs.

Recunoscând influența lui Adam Smith asupra sa, nu ezită ca, printre elogiile aduse, să-i critice nu numai anumite idei, ci și metodologia folosită.

Unii exegeți au văzut în modul de gândire și în doctrina lui Say o variațiune a doctrinei lui Smith. Cei mai mulți, însă, sunt de acord că acești doi mari gânditori reprezintă două drumuri, în general divergente, care prin sinuozitatea lor întregesc și dau forță intelectuală acestui impresionant ținut care aparține școlii clasice de economie.

În Tratat de economie politică, Say încearcă să analizeze modul în care bogăția este produsă, distribuită și, în final, consumată. În Cartea I, intitulată “Despre producția bogăției”, autorul definește bogăția ca fiind totalitatea lucrurilor care posedă o valoare reală și intrinsecă. Prin această mod de de a vedea și a defini bogăția, Say se îndepărtează foarte mult de punctul de vedere al autorului Avuției Națiunilor și al Școlii clasice engleze.

Cunoașterea modului în care bogăția este creată, distribuită între membrii societății, consecințele și rezultatele obținute reprezintă, în opinia lui Jean Baptiste Say, obiectul principal al economiei politice.

Pentru Say, bogăția nu se rezumă doar la sfera productivă, ci la toate activitățile utile individului și societății. Bogăția este proporțională cu valoarea agregată a tuturor bunurilor materiale și imateriale. În ceea ce privește valoarea unui bun, acesta este arbitrară, atât timp cât utilitatea bunului respectiv este necunoscută posesorului său. Posesorul unui astfel de bun, spune Say, nu este cu nimic mai bogat. Dar dacă o altă persoană este dispusă în scopul obținerii bunului să ofere în schimb un alt lucru, purtător de valoare sau utilitate, se poate spune că ambele bunuri creează valoare. Ceea ce vrea autorul să ne transmită este faptul că valoarea de schimb se naște pe piață.

Între valoarea de schimb și prețul unui bun, Say pune semnul identității. Prețul curent este prețul la care se efectuează schimbul între cele două părți.

Valoarea nu mai reprezintă munca depusă pentru producerea unui bun. Say vede izvorul valorii în capacitatea fiecărui bun sau serviciu de a crea utilitate, de a satisface nevoile fiecărui individ.

Făcând referire la valoarea de întrebuințare și valoarea de schimb, Say consideră că valoarea de schimb trebuie analizată din punct de vedere economic, deoarece ea este adevărata măsură a ceea ce trebuie să renunțe cineva în schimbul altui bun sau serviciu în cadrul unei piețe. De fapt, acesta


61

este cel mai echitabil criteriu al valorii. Toate bunurile tangibile sau intangibile care au valoare de schimb reprezintă, de fapt, bogăția socială.

Cât privește valoarea de întrebuințare, aceasta este caracteristică unor altfel de bunuri cum ar fi apa, aerul, lumina solară, care se găsesc din abundență și nu pot face obiectul vreunui schimb. Acestea sunt bunuri libere, iar totalitatea acestora o numește Say, bogăție naturală.

În opoziție cu Smith și Ricardo, pentru care activitățile productive reprezentau acele activități care se concretizau într-o marfă sau un bun, pentru Say toate activitățile întreprinse de individ, odată ce creează utilitate, sunt și productive.

Capitalul care este folosit în producerea bogăției poate fi, în funcție de activitățile la care ia parte, productiv sau neproductiv. În orice activitate nu se poate crea nimic, nici bogăție, nici utilitate, nici valoare fără suportul materialelor, materiilor prime etc. Simpla prezență a factorului uman oricât de înzestrat de calități ar fi nu este de ajuns. “Fermierul nu ar putea face nimic fără sapă și lopată, țesătorul fără războiul lui sau marinarul fără nava sa”52.

Totalitatea acestor bunuri intermediare poartă denumirea de capital productiv. Un alt element, la fel de important, al capitalului productiv, alături de toate celelalte bunuri intermediare, îl reprezintă banii, fără de care întregul mecanism productiv nu ar putea fi pus în mișcare. Metalele prețioase, în sine, nu sunt productive, ci doar dacă sunt angrenate într-o activitate productivă, altfel ele sunt ca “uleiul dintr-un motor care nu funcționează”. Cea mare greșeală, avertizează Say, este aceea de a confunda capitalul unei comunități sau avuția unei națiuni cu banii.

În capitolul 21 din Cartea I, intitulat “Despre natura și folosința banilor”, autorul reliefează importanța schimbului în orice societate, indiferent de gradul de dezvoltare. Pe fondul diviziunii muncii și a nevoilor nelimitate ale individului, doar schimbul poate rezolva problema dublei coincidențe a nevoilor. În pofida importanței rolului schimbului într-o societate, Say afirmă că schimbul și transferul nu sunt sursa și originea producției de bogăție, așa cum s-a crezut până atunci. Acestea pot fi considerate circumstanțe secundare ale acumulării de bogăție.

Dar cum poate schimbul rezolva toate dificultățile și confuziile apărute între membrii unei societăți? Pe fondul diviziunii muncii, unii indivizi pot produce doar unul sau două bunuri de care au nevoie, celelalte putându-le obține la schimb. În condițiile unei economii de troc, exemplifică Say, o persoană care face cuțite și vrea o pâine, se va duce la brutar și în schimbul unui cuțit va spera că primește o pâine. Dar brutarul nu vrea un cuțit, el își dorește o haină pe care va încerca s-o schimbe pe pâine la croitor. Dar croitorul nu vrea pâine, vrea carne etc. Cine îi garantează celui care face cuțite că atunci când îi este foame va găsi la brutar pâinea de care el are nevoie? Există un element, spune Say, care se comportă ca o marfă și a cărei posesiune face mult

52 Say Jean Baptiste, A Treatise on Political Economy or The Production, Distribution and Consumption of

Wealth (1821), Augustul M.Kelley Publishers, New York, 1971, p. 71


62

mai ușoară procurarea tuturor bunurilor de care indivizii au nevoie. Această marfă care facilitează schimburile între indivizi poartă denumirea de monedă și are cel mai important rol, ne spune Say, în al doua etapă a operațiunii de schimb, deoarece elimină problema dublei coincidențe a nevoilor.

Într-o societate în care nevoile indivizilor devin tot mai numeroase, iar fiecare proces de producție este subdivizat în mai multe etape, moneda sau banii reprezintă principalul mijloc intermediar care facilitează schimburile devenite tot mai numeroase. Cu cât o națiune devine mai dezvoltată, cu atât banii reprezintă o componentă integrantă a procesului economic.

Pentru ca moneda să-și îndeplinească rolul cât mai eficient, aceasta ar trebui ca să prezinte următoarele caracteristici: să fie uniformă, divizibilă, portabilă, iar fiecare unitate să aibă o putere mare de cumpărare. Metalele prețioase ca aurul și argintul pot intermedia schimburile, având rol de monedă, cu condiția ca aceste metale să fie constante (masa de aur sau de argint), gradul de puritate nefiind important aici. Schimburile pot avea loc în condiții optime atunci când greutatea și standardul fiecărei monede sunt fixate, lăsând impresia de uniformitate și durabilitate.

Say nu este de acord cu intervenția statului nici în funcționarea sistemului monetar. Rolul statului în această ecuație este doar cel de a emite monedă, iar sistemul bancar format atât din bănci de depozit, cât și din bănci de circulație, asigură intermedierea financiară la nivelul unei economii.

Pentru Say, oferta nominală de monedă este optimă atât timp cât statul nu intervine în mecanismul economic, prețurile formându-se liber pe piață, altfel încât orice fluctuație artificială la nivelul ofertei va afecta în sens invers puterea de cumpărare a banilor.

Analiza naturii banilor și a utilizării acestora îl conduce pe Say spre Legea Debușeelor, cea mai mare contribuție a autorului la dezvoltarea gândirii economice.

Pentru Say, banii reprezintă un instrument de transfer al valorii în cadrul schimbului. Prin intermediul banilor, vânzătorul dorește în schimbul bunurilor oferite, alte bunuri. În esență, produsele se plătesc prin alte produse, în viziunea lui J.B. Say. În capitolul XV din prima carte, Say se străduie să demonstreze, ceea ce la prima vedere pare paradoxal, și anume că producția este baza cererii sau că oferta își creează propria cerere, așa cum a interpretat Keynes mai târziu Legea lui Say sau Legea debușeelor.

Ceea ce vrea să reliefeze Say, este aceea că producția este sursa consumului, oferta fiind pusă înaintea cererii în cadrul ierarhiei economice. Capacitatea unei persoane de a cere bunuri și servicii rezidă în capacitatea ei de a-și procura veniturile din propriile sale activități de producție. Cu această afirmație, Say, considerat precursor al Școlii Austriece, îl precede de Ludwig von Mises care, în Acțiunea Umană, consideră că consumatorul se deosebește de producător doar în teorie. În practică, orice consumator trebuie să-și producă venitul pe care-l va cheltui pe achiziționarea de bunuri și servicii. Say ne


63

transmite același lucru, afirmând că producția de bunuri furnizează veniturile care trebuie plătite celor care le produc.

Este de remarcat, spune Say, că odată ce producătorul produce un bun, el devine nerăbdător de a scăpa de el, pentru ca în mâinile sale să nu-și diminueze valoarea. De îndată ce-l vinde, devine la fel de nerăbdător să scape și de bani, a căror valoare, este de asemenea, perisabilă. Singura modalitate de a scăpa de bani este achiziționarea de alte produse. Iată cum simplu fapt al creării unui produs, deschide imediat drumuri pentru crearea altor produse53.

Esența Legii Debușeelor sau Legii lui Say este faptul că oferta dintr-un produs determină imediat un debușeu pentru alte produse. Acest lucru este valabil atât în comerțul interior, cât și în comerțul exterior.

Cum oferta își creează propria cerere, tragem concluzia că întotdeauna cererea agregată sau cererea pentru un produs va fi egală cu oferta, identitate care va sta la baza echilibrului keynesian de mai târziu. Cea mai gravă eroare, în opinia lui Say, este aceea că orice antreprenor, în situația când întâmpină dificultăți, consideră că originea problemei se găsește în actul de vânzare și nicidecum în cel de producție. Principala lui problemă, spune autorul, este producția. Producând cea mai bună marfă cu costuri cât mai mici, întreprinzătorul poate anticipa corect așteptările cererii de pe piață.

Producția este sursa bogăției și nu consumul. Consumul rezultă din producție, adică din bogăția creată. Pentru Say, egalitatea dintre ofertă și cerere este una dinainte stabilită. Pentru el, cererea este tot o ofertă privită, însă, din alt punct de vedere. Și pentru că oferta își creează propria cerere în economie, este imposibil să existe un surplus de ofertă. Este posibil, spune Say, ca pentru o anumită marfă, oferta să se situeze peste sau sub curba cererii pentru marfa respectivă. Aici problema este a întreprinzătorului care nu a anticipat corect cererea consumatorilor fie pentru bunul său, fie pentru alte bunuri. Dar astfel de dezechilibre sunt posibile pe termen scurt. Pe termen lung, piața prin propriile sale mecanisme, în special prin prețuri, ajustează dezechilibrele apărute.

Deci, Say este convins de faptul că ceea ce se produce nu se vinde imediat și că oferta își creează propria cerere pe termen lung, prin intermediul prețului, care reglementează raportul dintre ofertă și cerere, cu condiția ca piața să funcționeze liber ca să-și poată îndeplini rolul de echilibrare cât mai eficient.

Conform raționamentului lui Say, dacă oferta își creează întotdeauna propria cerere, nu există practic probabilitatea apariției crizelor economice de supraproducție. Această idee va domina gândirea economică până la doctrina keynesistă. Ceea ce îi reproșează Keynes este faptul că Say atribuie un rol neutru banilor, doar de mijloc de transfer al valorii. Indivizii nu sunt întotdeauna nerăbdători să scape de bani în schimbul altor mărfuri. Indivizii pot păstra banii fie din motive de prudență, fie din motive de conservare a valorii.

Dar Say nu exclude faptul că indivizii pot păstra moneda și în alte scopuri decât acelea tranzacționale. Mai mult, referindu-se la

53 Ibidem, p.134


64

comportamentului individului în ceea ce privește economisirea, Say consideră că cererea de bunuri și servicii nu vine în întâmpinarea ofertei, atunci când oamenii se decid să păstreze o parte din valoarea creată sub formă monetară.

Economisirea, în opinia lui Say, este un lucru benefic deoarece stă la baza procesului de investiții, fundament al viitoarei creșteri economice. Rolul principal în alocarea optimă a investițiilor revine antreprenorului. Și în condițiile în care o parte din valoarea creată este păstrată sub formă monetară în depozitele băncilor, iar sistemul bancar este liber să transforme depozitele în credite, nu va exista, în aceste condiții, nici o deficiență a cererii agregate.

Analizând repartiția veniturilor în societate, J.B. Say consideră că factorii de producție care contribuie împreună la crearea bogăției sunt capitalul, munca și pământul. Toți acești factori sunt indispensabili în procesul de producție și nu este absolut necesar, spune Say, ca ei să aparțină aceluiași individ. O persoană își poate împrumuta sau vinde forța de munca unei altei persoane care deține capital și pământ, o persoană care are în posesie pământ îl poate împrumuta unei persoane care deține capital și forță de muncă54.

Dacă toți acești trei factori concură împreună la crearea de bogăție, fiecare în parte este purtător de valoare și trebuie răsplătit.

Plata muncii este salariul, plata capitalului este dobânda, iar plata factorului pământ este renta.

Sunt situații, când toți cei trei factori de producție: munca, pământul și capitalul aparțin unui singur individ. Și exemplifică Say, un om care-și cultivă grădina pe propria sa cheltuială, el însuși este proprietarul pământului, a forței de muncă și a capitalului și, evident, se bucură de beneficiile furnizate de acești factori de producție.

Alteori, o anume activitate de producție nu necesită existența factorului pământ, ci doar a capitalului și a factorului muncă. Exemplul dat de Say face trimitere la o persoană care ascute cuțite. Acesta nu are nevoie să aibă în posesie pământ. Îi trebuie capital, în cazul său polizorul, și munca sau îndemânarea sa. O astfel de persoană, spune Say, este un antreprenor.

Inspirat de analiza lui Cantillon făcută asupra celor trei categorii de agenți economici existenți în economie, dintre care unul, ce trăiește dintr-un venit nesigur și riscă, este antreprenor, economistul francez este primul dintre clasici care îi atribuie antreprenorului un rol important în întreg sistemul de producție de la nivelul societății.

Dar cine este antreprenorul lui Say? În cartea sa, autorul face distincție între antreprenor și capitalist. Capitalistul lui Say nu are aceleași avantaje ca și antreprenorul. Antreprenorul este cel care primește profitul, iar capitalistul primește dobânda în urma repartiției veniturilor factorilor de producție. Sesizăm că în analiza repartiției, Say, pe lângă cei trei factori de producție amintiți anterior, introduce un alt factor de producție la fel de important – antreprenorul căruia îi revine profitul.

54 Ibidem, p.77


65

Acest personaj misterios, pe care J.B.Say îl numește antreprenor, nu numai că trebuie să fie posesorul unor cunoștințe superioare, el trebuie să aplice cunoștințele dobândite la crearea unui produs destinat consumului uman55. Antreprenorul lui Say, ca și cel al lui Cantillon, își asumă riscuri. Spre deosebire de Cantillon, Say consideră că un personaj atât de important ca antreprenorul trebuie să fie înzestrat cu mai multe calități:

• să fie solvabil;

• să fie inteligent;

• să fie prudent;

• să fie onest. Acest antreprenor nu trebuie să fie și bogat, el poate lucra cu capital

împrumutat. Dar acesta trebuie să dovedească, că prin natura relațiilor sale, va fi întotdeauna capabil să procure resurse financiare (dacă nu le deține). Totalitatea acestor calități necesare unui antreprenor limitează numărul concurenților pe piață.

Concluzionând, antreprenorul lui Say este un element cheie în procesul de creare, de distribuție și de consum a bogăției, atât la nivel de microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Analiza antreprenorului, faptul că el, în viziunea lui Say, trebuie să dețină “acele cunoștințe superioare”, îi atribuie autorului un rol important în dezvoltarea ulterioară a conceptului de societate a cunoașterii. Cu mult înaintea timpului său, consideră că deținerea informației și a modului cum este folosită este la fel de importantă în evoluția unei societăți cum sunt munca și capitalul. Diferența dintre a fi competitiv sau a nu fi o fac cunoștințele și calificările forței de muncă, mai simplu spus capitalul uman. Acest lucru ne transmite și J.B. Say, și anume că progresul unei națiuni, acumularea de bogăție este deopotrivă și rezultatul creativității și inovării. Contribuția majoră a lui Say, pe lângă legea debușeelor, este aceea că a înțeles că o societate care vrea să progreseze din punct de vedere economic are nevoie pe lângă acumularea de capital tehnic, de imense investiții în capitalul uman considerat o importantă sursă de productivitate.

JOHN STUART MILL (1806-1873) Fiul economistului și filosofului James Mill, John Stuart Mill este poate cel mai erudit gânditor până la acea vreme.

John Stuart Mill s-a născut în anul 1806 lângă Londra și încă de la 3 ani, sub supravegherea riguroasă a tatălui său, are parte de o pregătire intelectuală aprofundată, finalizată în jurul vârstei de 15 ani. După ce învață latina, greaca, algebra, fizica și astronomia, la vârsta de 13 ani începe studiul economiei politice citind operele lui Adam Smith și David Ricardo.

Influența celor doi mari economiști, în special a lui David Ricardo, este covârșitoare asupra principalelor sale lucrări în domeniul teoriei economice

55 Ibidem, p.330


66

intitulate: Eseuri despre unele probleme nerezolvate ale Economiei Politice apărută pentru prima dată în anul 1844 și Principiile economiei politice, tipărită în anul 1848 în două volume.

Principiile economiei politice este structurată în cinci cărți. În Cartea I, J.S. Mill analizează producția și cei trei factori care,

împreună, iau parte în cadrul creării de bogăție. Munca și pământul, în viziunea lui Mill, sunt considerați factori de

producție originari necesari producției. Pe lângă aceste două lucruri, mai există un alt lucru, fără de care un proces de producție nu ar fi posibil. Acest lucru reprezintă, spune autorul, un stoc, acumulat anterior din produsele forței de muncă și se numește capital. Rolul capitalului în orice activitate de producție este crucial. Mill atrage atenția asupra opiniilor greșite, enunțate anterior de către mercantiliști și alți gânditori, cum că banii ar reprezenta fie capital, fie bogăție.

Banii în sine, spune Mill, nu sunt de nici un ajutor în procesul de producție, deci nu reprezintă capital. Banii sunt necesari în procesul de producție, dar din alt punct de vedere, și anume pentru a oferi adăpost, protecție, hrană muncitorilor care furnizează munca productivă, fără de care procesul de producție nu s-ar putea desfășura.

John Stuart Mill face distincție între forța de muncă directă și forța de munca indirectă. Forța de muncă directă, în cazul unei brutării, este aceea depusă de brutar pentru a face pâine. Dar pe lângă munca brutarului, mai există munca morarului, munca semănătorului, munca secerătorului, munca plugarului, munca celui care transportă pâinea la piață etc. Toate acestea sunt, spune autorul, părți care fac parte din suma totală a forței de muncă. Toate aceste părți angrenate în producția unei mărfi trebuie să fie remunerate.

De asemenea, J.S. Mill face distincție între munca productivă și munca neproductivă. Asupra caracterului productiv sau neproductiv al muncii, nu existaseră anterior, niciun fel de controverse. Majoritatea scriitorilor, cu excepția câtorva, printre care și Jean Baptiste Say, considerau munca productivă ca fiind acea muncă a cărei rezultat este unul material, palpabil. Pentru Mill, producția nu reprezintă unicul scop al ființei umane. Munca avocaților, ofițerilor, muzicienilor, actorilor, servitorilor, profesorilor, doctorilor este una la fel de productivă, de îndată ce aceștia își îndeplinesc sarcinile pentru care sunt remunerați.

La fel ca și Say, el consideră că munca nu este creatoare de obiecte materiale ci de utilitate.

De ce atunci, se întreabă Mill, munca unui chirurg care salvează o viață, a unui profesor de la care cineva învață o artă sau o meserie pe baza căreia își câștigă traiul, a legiuitorului care conferă siguranță etc. nu pot fi considerate productive?56

56 Mill John Stuart, Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy, London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP3.html#Bk.I,Ch.III


67

A numi acest tip de muncă drept neproductivă, spune J.S. Mill reprezintă o gravă neînțelegere, cuvântul neproductiv asociat acestor categorii de activități fiind sinonim cu inutil sau fără valoare.

Utilitățile create de orice muncă sunt, conform lui Mill, de trei feluri: 1. utilități încorporate în orice obiect material (bun), care prin munca investită,

deservesc nevoilor ființelor umane; 2. utilități nemateriale, create de orice ființă umană care posedă abilitățile

necesare de a oferi servicii atât pentru ei înșiși, cât și pentru alții. Utilitățile, în acest caz, pot fi create de profesori, medici, clerici etc.;

3. utilități care constau doar în prestarea de servicii. Aceste utilități sunt furnizate de munca actorilor, muzicienilor, judecătorilor, ofițerilor de armată etc.

Munca comercianților și a transportatorilor trebuie încadrată, spune Mill, la prima categorie de utilități, deoarece, deși nu adaugă nici o proprietate vreunui obiect, prestează o muncă care facilitează transferul de utilitate către consumatori.

Alături de muncă, și consumul poate fi productiv și neproductiv. Consumatorii care nu iau parte la crearea de producție, de avuție sunt neproductivi. Consumatorii productivi sunt doar cei care prestează o muncă productivă.

Consumatorii productivi pot sta la baza atât a consumului productiv, cât și a celui neproductiv. Consumul productiv reprezintă consumul serviciilor de sănătate, de educație etc., iar consumul neproductiv este acel consum destinat plăcerilor și luxului.

Cartea a II-a este dedicată teoriei repartiției sau distribuției. În opinia lui Mill, distribuția bogăției între membrii unei societăți depinde de legile și obiceiurile acesteia. Legile sunt adoptate de autorități și diferă în funcție de conjunctură, de țară etc.

Pentru Mill, ca și pentru Ricardo, există trei categorii de participanți la procesul de producție și de repartiție: muncitorul, capitalistul și proprietarul de pământ. Veniturile care recompensează aportul acestor trei factori la crearea bogăției sunt:

• salariul pentru muncitor;

• profitul pentru capitalist; • renta pentru proprietarul de pământ.

Fiecare dintre acești trei participanți au dreptul la o parte din produsul creat. Restul societății care nu face parte din niciuna din aceste trei categorii supraviețuiește, fiind sprijiniți financiar de toate cele trei categorii la un loc.

În analiza lui Jean Baptiste Say asupra repartiției, apărea întreprinzătorul, cel care primea drept recompensă în urma procesului de repartiție profitul. În analiza lui John Stuart Mill, apare din nou un personaj la fel de misterios. Deși se vorbește de influența profundă a lui Ricardo asupra operei lui Mill, Cartea a II-a din Principiile economiei politice pare scrisă sub influența lui Jean Baptiste Say.


68

Analizând variațiile asupra clasificării factorilor de producție (întocmai ca și Say), există situații când este necesară prezența a doar doi factori de producție: munca și capitalul. Pot fi situații când cei doi factori aparțin aceleiași persoane sau când piața se extinde, distincția se face între capitalist sau angajatorul de muncă și muncitor. Nu știm care a fost intenția autorului, însă știm că principalele sarcini ale angajatorului de muncă, ne spune autorul, sunt acelea de conducere, îndrumare și supraveghere.

În ceea ce privește salariul, J.S. Mill, consideră că acesta se formează și depinde de raportul dintre cererea și oferta de muncă sau, altfel spus, de raportul dintre populație și capital. Pentru J.S. Mill, populația, în acest caz, reprezintă acea fracțiune din populația totală care își închiriază forța de muncă, iar capitalul reprezintă valoarea acelei părți care este folosit pentru plata salariilor. La baza teoriei fondului de salarii elaborată de John Stuart Mill stau cercetările asupra problematicii respective întreprinse de Adam Smith, David Ricardo, James Mill etc.

Deși, recunoaște că principala autoritate de reglementare a salariilor este concurența, conform teoriei lui Mill, fondurile disponibile plății salariilor sunt fixe. Mai mult, el crede că cea mai simplă cale de a menține salariile la un nivel optim este stabilirea acestora prin lege. De aceea, pentru a putea opera o creștere a salariilor, singura modalitate este fie reducerea numărului de muncitori (salariați), fie majorarea fondului de salarii. Pentru Mill, salariul este parte a costului de producție care se recuperează prin preț.

Profitul este pentru capitalist prețul abstinenței. Acest câștig al capitalistului reprezintă o recompensă pentru faptul că se abține de a consuma capitalul în folosul său propriu. Profitul brut trebuie să fie suficient pentru a putea recompensa abstinența în ceea ce privește consumul capitalului, riscul asumat de capitalist și munca sau aptitudinile necesare unei optime coordonări și gestionări a procesului de producție.

Pentru J.S. Mill, natura și originea profitului nu rezidă în schimb, ci în puterea productivă a muncii. Profitul brut al unei țări depinde, de asemenea, de productivitatea muncii, indiferent dacă există sau nu schimburi comerciale. Dacă într-o societate, productivitatea muncitorilor va fi mai mare cu 20% decât costul muncii, evident, profitul brut al țării, spune autorul, va fi 20%. În acest fel, J.S. Mill subliniază importanța corelației dintre dinamica productivității muncii și a salarizării muncii, unul dintre cei mai importanți indicatori care redă gradul de competitivitate a unei economii naționale.

Capitolul I din Cartea a III-a a Principiilor debutează cu teoria valorii. Pentru John Stuart Mill, valoarea ocupă un loc esențial în cadrul economiei politice, confundându-se adesea cu știința în sine. Noțiunea de valoare este strâns legată de distribuția bogăției și mai puțin de cea a producției de bogăție. A confunda valoarea cu schimbul reprezintă pentru autor o gravă eroare de logică economică. Schimbul nu este esențial distribuției produsului acumulat, el reprezintă doar o mică parte din instrumentul care pune în mișcare procesul de distribuție.


69

Prin acest mod de abordare a valorii, John Stuart Mill respinge categoric teoria valorii formulată de către David Ricardo și, în special, teoria valorii muncă. De asemenea, consideră teoria valorii elaborată de către Adam Smith plină de ambiguități. Consideră că economia politică nu se poate ocupa de estimarea comparativă a utilității bunurilor. Utilitatea unui bun reprezintă doar capacitatea acestuia de a satisface o dorință. Utilitatea unui diamant este mare dacă servește unui scop, altfel nu are nicio valoare. Valoarea de schimb a unui bun, spune Mill, poate fi deseori sub valoarea sa de utilizare. Contradicția intervine atunci când valoarea de schimb se află peste valoarea de utilizare. Mai mult, valoarea de schimb nu poate fi sinonimă cu prețul. Pentru autorul Principiilor, prețul unui bun reprezintă valoarea sa în bani, iar valoarea de schimb a unui bun reprezintă puterea generală de cumpărare57.

Orice marfă sau bun pentru a avea o valoare de schimb trebuie să îndeplinească două condiții: să poată satisface o nevoie și să existe unele dificultăți în producerea acesteia, deoarece un bun care se oferă în mod gratuit nu va avea niciodată o valoare de schimb. Dificultatea de producere a unui bun poate fi diferită, deseori aceasta poate fi consecința unei limitări absolute a ofertei pe piață. Alteori, dificultatea producerii bunurilor rezidă în structura forței de muncă și a capitalului sau a costului de producție, dacă o majorare a producției nu poate fi obținută cu o sumă fixă de capital și muncă.

Pe piața bunurilor și a serviciilor, un raport egal între cerere și ofertă determină echilibrul dintre cantitatea cerută și cantitatea oferită. În cazul unui raport inegal, concurența existentă pe piață îl readuce la echilibru. Dinamicitatea fenomenului atrage după sine o ajustare a valorii.

Când cererea pentru un bun crește, crește și valoarea acelui bun. La fel, când cererea pentru un bun scade, valoarea bunului este diminuată și ea. Altfel spus, din perspectiva ofertei, când oferta unui bun scade, crește valoarea bunului, iar când oferta pentru un anumit bun crește, scade valoarea sa.

Cu aserțiunea ca “valoarea în orice moment este rezultatul cererii și al ofertei”58, putem spune că Mill identifică valoarea unui bun cu prețul său, știut fiind că prețul este dat de interacțiunea cererii și a ofertei pe piața bunurilor.

Aducând în discuție, pe lângă cerere și ofertă, costul de producție, în capitolul III din Cartea a III-a, autorul consideră că valoarea bunurilor trebuie să fie suficientă ca să acopere atât costul de producție, cât și profitul necesar sau obișnuit ca proprietarii factorilor de producție să rămână pe piață. J.S. Mill consideră că profitul obișnuit împreună cu costul de producție formează prețul necesar sau valoarea tuturor bunurilor produse atât cu muncă, cât și cu capital. Valoarea gravitează în jurul costului de producție atunci când fluctuațiile sale

57 Mill John Stuart, Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy, London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP30.html#Bk.III,Ch.I 58 Mill John Stuart, Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy,

London, 1848 disponibil la http://www.econlib.org/library/Mill/mlP32.html#Bk.III,Ch.III


70

nu sunt determinate de cerere și de ofertă, ci sunt supuse unor forțe superioare (de exemplu creșterea sau diminuarea taxelor sau accizelor).

J.S. Mill concluzionează faptul că cererea și oferta tind mereu spre echilibru, dar un echilibru stabil este atins când pe piață, bunurile se schimbă reciproc în funcție de costul de producție, altfel spus bunurile sunt la valoarea lor naturală59.

Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui John Stuart Mill la dezvoltarea gândirii economice o reprezintă, de departe, Teoria comerțului internațional.

În strânsă legătură cu teoria valorii și sprijinindu-se pe teoria costurilor comparative elaborată de David Ricardo, J.S.Mill apreciază că fiecare țară obține avantaje de pe urma schimburilor internaționale în funcție de termenii schimbului. Țara cea mai avantajată va fi cea ca obține cel mai mult și va oferi cel mai puțin.

Conform teoriei valorilor internaționale, care nu reprezintă decât o extindere a legii generale a valorilor, susține autorul, exportul unei țări este egal cu importul său. Produsele se schimbă între țări, având la bază principiul echivalenței, deoarece totalitatea exporturilor egalează totalitatea importurilor.

Deși în elaborarea propriei sale teorii se bazează pe teoria ricardiană, J.S. Mill respinge faptul că fiecare țară deține un avantaj relativ. Pentru el, avantajul fiecărei țări este dat de raportul de schimb, enunțat mai sus, lucru care îl apropie de gândirea lui Jean Baptiste Say. În cadrul relațiilor comerciale, bunurile se schimbă pe bunuri în sensul că o țară își plătește exporturile prin bunurile importate. La baza raționamentului autorului stă jocul dinamic al cererii și al ofertei. Anglia exemplifică J.S.Mill ar putea importa porumb din Polonia și să plătească prin exportul de pânză, deși Anglia ar putea produce, ea însăși, ambele mărfuri la un cost inferior Poloniei. De asemenea, Anglia ar putea exporta bumbac în Portugalia în schimbul vinului, deși Portugalia poate produce ambele mărfuri cu o cantitate mai mică de muncă și capital decât Anglia.

Comerțul între diferite țări nu trebuie văzut doar ca o sursă de bogăție națională. Comerțul, văzut din perspectiva lui J.S. Mill, reprezintă în primul rând un mijloc de optimizare a producției, de ieftinire a bunurilor finale, iar cei care beneficiază de acest lucru sunt consumatorii. Mai mult, dacă diminuarea prețurilor operează și la nivelul bunurilor intermediare sau a anumitor bunuri care intră în costul muncii, rata profitului se majorează.

Valorile tuturor bunurilor produse în aceeași țară depind de costul de producție, dar valoarea unui bun care este importat nu mai depinde de costul de producție, ci prețul lui de achiziție.

Din confruntarea cererii și a ofertei, care pentru autor reprezintă doar o cerere reciprocă, se naște raportul de schimb. Un raport de schimb favorabil unei țări rezidă într-o cerere intensă pentru propriile sale mărfuri și o cerere mică pentru importuri.

59 ibidem


71

În elaborarea teoriei sale, Mill exprimă conceptul de elasticitate a cererii. Conform relației dintre cerere și preț, exporturile pot fi de trei tipuri:

1. acel tip de export în care cererea crește mai repede decât scăderea prețului, cererea fiind în acest caz elastică în care coeficientul de elasticitate este mai mare ca 1;

2. exporturi în care dinamica cererii este egală cu dinamica prețului, fiind vorba în acest caz de cererea cu elasticitate unitară, coeficientul de elasticitate fiind egal cu 1;

3. exporturi în care cererea pentru un bun crește într-o proporție mai mică decât prețul bunului respectiv, cererea fiind în acest caz inelastică, iar coeficientul de elasticitate este mai mic ca 1.

Legea pe care Mill o consideră singura valabilă în cadrul comerțului internațional este aceea conform căreia valorile la care o țară își schimbă produsele cu o altă țară depind de două lucruri esențiale:

a. în primul rând de extensibilitatea cererii străinătății pentru bunurile sale și a cererii interne pentru bunurile străinătății;

b. în al doilea rând depinde de mărimea capitalului care poate fi economisit și orientat spre consumul propriu.

Dacă exporturile depășesc importurile, spune J.S. Mill, cu atât mai mică este fracțiunea din capital care se poate economisi în comparație cu capitalul economisit de străini.

Deși este evident că țările care obțin cele mai mari avantaje sunt cele care își dezvoltă și diversifică exporturile și, în același timp, cererea lor pentru bunuri de import fiind una slabă, în realitate, însă, spune J. S. Mill, țările cele mai bogate câștigă cel mai puțin de pe urma comerțului internațional, deoarece cererea lor pentru produsele de bază este mai mare, deci importă mai mult, modificând raporturile de schimb spre propriul dezavantaj. Aici Mill nu se referă la câștigul global, care fără dubii este mai mare decât al țărilor sărace, ci la câștigul pe care țara îl obține la nivel de marfă tranzacționată.


72

socială

Rezumat

Libertatea de acțiune, inițiativa privată, precum și credința în existența unei ordini naturale date de Dumnezeu, au stat la baza unui gândiri economice apărută în jurului anului 1750, în Franța, și anume fiziocrația (gr. guvernarea naturii). Fiziocrații au fost ultimii gânditori care au limitat economia la un singur sector și la un singur factor de producție și, de asemenea, tot ultimii care au subordonat viața economică unei paradigme religioase (ordinea naturală dată de Dumnezeu).

Sarcina de lucru 2

Cum explicați faptul că în viziunea fiziocratilor agricultura este singura

ramură productivă ? Specificați importanța teoriei valorii în dezvoltarea gândirii economice.


73

TTest de autoevaluare

1. Principiul ordinii naturale exprimă:

a. esența doctrinei mercantiliste; b. esența doctrinei fiziocrate; c. elementul de bază a gândirii din Grecia Antică; d. pilonul doctrinei keynesiste;

2. Ordinea naturală și legile naturale sunt pilonii doctrinei ....... și sunt de origine......... a. fiziocrate, divină; b. fiziocrate, socială; c. mercantiliste, divină; d. keynesiste, socială.

3. Fundamentele pe care se sprijină liberalismul sunt: a. concurența pură și perfectă;

Pentru clasici ordinea naturală reprezintă principalul instrument de luptă împotriva reglementărilor și intervenției statului în economie, altfel spus împotriva sistemului mercantilist.

Cele trei mai opere pe care școala clasică se sprijină sunt Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei (1776) scrisă de Adam Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii (1817) scrisă de David Ricardo și Principiile de economie politică (1848) a lui John Stuart Mill. Clasicismul acoperă aproape un secol de reflecții economice, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870), ideea dominantă a școlii fiind aceea că piața funcționează cel mai bine dacă este lăsată liberă, fără intervenția statului în mecanismul său.

Lipsa prezenței statului din economie, face ca spiritul întreprinzător să se manifeste liber și în cadrul schimburilor comerciale, „mâna invizibilă” ghidând pe fiecare individ spre cele mai avantajoase schimburi, astfel încât bogăția națiunii va spori rapid.

Adam Smith este primul economist care a expus într-o manieră personală ideile centrale și forțele care guvernează o economie de piață liberă.

Teoria malthusiană asupra populației, devine parte integrantă a economiei clasice mult mai târziu atunci când a fost folosită drept punct de plecare în teoria salariilor de subzistență.

Una din contribuțiile majore ale lui David Ricardo la teoria valorii este aceea că a sesizat faptul că valoarea unei mărfi este dată nu numai de munca necesară producerii acesteia, ci și de munca încorporată în producerea uneltelor fără de care acea muncă nu putea fi înfăptuită.

Prin întreaga sa operă, Jean Baptiste Say demonstrează că ordinea naturală este pilonul comportamentului economic, imprimându-i acestuia un caracter previzibil și universal

Una dintre cele mai valoroase contribuții ale lui John Stuart Mill la dezvoltarea gândirii economice o reprezintă, Teoria comerțului internațional.


74

b. distribuția egală a veniturilor la nivelul societății; c. proprietatea privată; d. planificarea economiei.

4. Conform opiniei lui E.B.de Condillac: a. agricultura este singura ramură productivă; b. agricultura nu este singura ramură productivă; c. un bun are valoare atunci când este util; d. prețul bunului reflectă valoarea și nu invers.

5. Binele general și prosperitatea unei economii se realizează a. cand indivizii isi urmăresc propriul interes; b. când proprietarii factorilor de productie obțin plusvaloare; c. când există diviziunea muncii; d. când cresc salariile, renta și profitul.

6. Avantajul absolut pentru o țară își are izvorul în: a. diferenta dintre pretul de vanzare mai mare si pretul de import mai mic; b. libertatea comerțului; c. diferenta dintre costul de productie national mai mare si pretul de import mai mic; d. principiul mâinii invizibile.

7. Valoarea unei mărfi definită de Malthus ca fiind acea valoare la care nu se mai poate adăuga nimic, reprezintă în viziunea sa:

a. valoarea de întrebuințare; b. utilitatea; c. valoarea intrinsecă; d. puterea de cumpărare.

8. Valoarea unui bun, spune D. Ricardo, este dată: a. de munca necesară pentru producerea bunului; b. de nevoia pe care o satsiface acel bun;

c. de munca depusă pentru producerea altor bunuri intermediare necesare producerii bunului final;

d. satisfacția obținută în urma folosirii bunului respectiv. 9. În opera lui Ricardo, pretul natural al muncii reprezintă:

a. salariul; b. acel pret care acoperă toate cele necesare supravieturii posesorului factorului muncă;

c. acel preț care se formează pe piața muncii; d. prețul bunurilor din agricultură.

10. Sursa valorii unui bun în opera lui J.B.Say o reprezintă: a. munca încorporată în bunul respectiv; b. capacitatea bunului de a fi util; c. capacitatea bunului de a satisface o nevoie; d. munca încorporată în bunurile intermediare.

11. Produsele se plătesc prin produse este esența: a. legii Debușeelor a lui J.B. Say; b. mâinii invizibile a lui Adam Smith; c. tabloului economic a lui François Quesnay; d. doctrinei keynesiste.

12. Utilitatea încorporată reprezintă în viziunea lui J.S. Mill:


75

a. orice activitate b. o activitate care nu adaugă proprietate nici unui obiect; c. o activitată prestată și neremunerată.

d. o activitate ce înlesnește transferul de utilitate către consumatori;

13. Mărimea profitului depinde, în opinia lui J.S.Mill: a. nivelul productivității capitalului; b. nivelul profitului brut; c. nivelul productivității în ramurile industriale; d. nivelul productivității muncii;

Răspunsuri întrebările din testul de autoevaluare: 1-b; 2-a; 3-a,c; 4-a,c,d; 5-a; 6-c; 7-c; 8-a,c; 9-b; 10-b,c; 11-a; 12-b,d; 13-d;

Bibliografie minimală Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București,


76

3. MARXISMUL

Marxismul 76

Rezumat 89

Teste de autoevaluare 90


90



La sfârşitul modulului, se va şti: să se spoată explica sistemul de gândire marxist, analiza filosofică și socio-economică

să se poată explica teoria plusvalorii



Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore KARL HEINRICH MARX (1818–1883) “Marx este economistul care trăiește și este relevant și astăzi, așa cum niciun scriitor nu a fost considerat vreodată. Marx a fost restabilit, revizuit, renegat și înmormântat de mii de

ori, dar el refuză a se exila de istoria gândirii economice.”60 Karl Marx s-a născut în anul 1818, la Trier, Germania într-o familie de

evrei. La vârsta de 17 ani, începe să studieze dreptul, dar curând este atras de cadrul intelectual al filosofului german F. Hegel (1770-1831). Filosofia hegeliană a devenit un pilon important pe care Marx și-a bazat întregul său sistem de gândire. Opiniile sale mult prea radicale pentru acel timp îi atrag expulzarea din Germania. Marx se stabilește în Franța și începe să studieze gândirea socialistă franceză (Jean-Jacques Rousseau, Henri de Saint-Simon și Charles Fourier) și economia politică clasică. Expulzat și din Franța, se mută la Londra, unde își petrece ultimii ani din viață și continuă studiul economiei politice. Recunoscut ca un cititor vorace, cea mai mare parte a timpului, în



77

Londra, și-o petrece în sălile de lectură de la British Museum. Este perioada în care începe să redacteze cea mai importantă operă a sa Das Kapital (Capitalul – Critica economiei politice).

Capitalul sau Critica economiei politice nu este altceva decât, așa cum evidențiază și titlul, o critică a relațiilor sociale existente și a economiei politice burgheze. Capitalul este precedat însă de alte lucrări scrise pe aceeași temă, cum ar fi: Manuscrise economico-filosofice (1844), Muncă salariată și Capital (1849), Manifestul Partidului Comunist (1848), Contribuții la critica economiei politice (1859).

Primul volum al Capitalului apare în septembrie 1867, urmând ca volumele doi și trei să apară după moartea lui Marx în 1885, respectiv în 1894, pregătite pentru tipar de către prietenul său Friedrich Engels. Volumul I al Capitalului este dedicat analizei mărfii, volumul al II-lea tratează procesul de circulație a capitalului și formele acestuia, iar ultimul capitol este dedicat istoriei teoriilor economice.

Economia lui Marx este influențată puternic de scrierile lui Ricardo, autorul Capitalului însușindu-și elementele esențiale ale teoriei ricardiene, în special în ceea ce privește teoria valorii muncă. „Dacă vrem să-i înțelegem cu adevărat economia, trebuie să începem prin a recunoaște că Marx, ca teoretician a fost elevul lui Ricardo. [...] de la el a învățat arta de a teoretiza.” 61.

Considerat de unii exegeți – creatorul socialismului științific, de alți exegeți drept filosof existențialist, pe Marx economistul îl găsim în rândul clasicilor datorită faptului că a continuat, în cea mai originală manieră proprie, teoria valorii. Deși, în cea mai mare parte a scrierilor sale economice, face o critică a gândirii economice clasice, punând sub semnul întrebării atât instrumentarul analitic folosit de clasici, cât și concluziile la care acești scriitori au ajuns, baza pe care edificiul marxist se clădește este moștenită de la înșiși gânditorii clasici.

Întreaga operă a lui Karl Marx, recunoscut ca un economist, sociolog, filosof strălucit, precum și ca profet, a inspirat multe generații de gânditori nu numai în domeniul economiei, dovadă fiind faptul că în numele ideologiei sale sistemul economic în unele societăți a fost radical transformat. Una dintre cele mai frecvente greșeli este aceea de a-l asocia pe Marx cu sistemul comunist de tip bolșevic instaurat în unele țări ce a durat timp de aproape cinci decenii. Pentru a-l înțelege pe Marx, pentru a descoperi adevărata dimensiune științifică și istorică a operei sale, trebuie să delimităm ideile autorului Capitalului de ideile marxist- leniniste. Cert este că pe Marx nu-l putem învinovăți de acel sistem comunist impus prin forță de Lenin și Stalin.

De asemenea, economiști de mare valoare, printre care Joseph Alois Schumpeter, îl consideră pe Marx ca fiind un om cu o cultură vastă, cu o educație economică completă, un geniu și, nu în cele din urmă, un profet care

61 Schumpeter Joseph A., Zece mari economiști De la Marx la Keynes, Editura Publică, 2010, p.96


78

se străduiește cu argumente să demonstreze că în cadrul luptei de clasă, capitalismul se va autodistruge, iar instaurarea socialismului este necesară.

În lucrarea The Theory of Capitalist Development, Paul M. Sweezy consideră că economia marxistă este economia capitalismului și că economia capitalismului este economia socialismului, în sensul că Marx dezvăluie, folosind propriile metode, adevăratele forțe care stau la baza funcționării piețelor, în timp ce analiza economiei clasice ne relevă modul de organizare și funcționare a unei economii socialiste62.

Obiectivul lui Marx a fost acela de a descoperi legile care pun în mișcare un sistem economic precum capitalismul, denunțând faptul că toți marii economiști clasici, dinaintea sa, nu s-au aplecat câtuși de puțin asupra proceselor dinamice, ci și-au concentrat analizele doar pe echilibrul static al economiei.

În toată analiza lui Marx regăsim aceleași probleme de natură economică spre care s-au aplecat Smith, Ricardo, Say, Malthus, Mill etc., numai că maniera marxistă este diferită, abordarea este mult mai profundă și detaliată. În plus, la Marx, regăsim pentru prima dată în istoria economică, o teorie a claselor sociale. Teoria claselor sociale a fost pentru prima dată enunțată de Karl Marx și Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist, publicat în februarie 1848.

În primul capitol al Manifestului, intitulat “Burghezi și proletari”, autorii afirmă că “istoria tuturor societăților de până astăzi este istoria luptelor de clasă”63.

Clasa burghezilor o descrie Marx ca fiind clasa capitaliștilor, a proprietarilor factorilor de producție care exploatează muncitorii. Iar proletariatul, clasa celor care nu dețin în proprietate mijloace de producție, dar sunt obligați pentru a supraviețui să-și vândă forța de munca. Natura relației dintre aceste două clase nu poate fi decât una conflictuală.

Mesajul care răzbate din întreaga operă a lui Marx este acela că un sistem economic precum capitalismul conține forța propriei sale distrugeri, iar odată cu dispariția acestuia, care este inevitabilă, va apărea un nou set de relații sociale în care proprietatea mijloacelor de producție va fi în mâinile muncitorilor, exploatați în capitalism de către clasa burgheziei.

Sistemul de gândire a lui Marx este o mixtură între analiza filosofică, sociologică și economică, iar pentru a-i desluși măreția nu trebuie să extragem analiza economică din complexitatea sistemului său. Baza edificiului marxist este materialismul dialectic și istoric, de aceea la autorul Capitalului vom vedea că legile economice nu sunt legi naturale, ele sunt legi istorice, făurite de oameni într-o lume materială.

În opera sa fundamentală Capitalul – Critica economiei politice, Marx își propune să înțeleagă și să demonstreze, cu argumente, natura contradictorie

62 Landreth Harry, Collander David, History of Economic Thought, The Fourth Edition, Boston, 2001, p.196 63 K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 17


79

a sistemului capitalist. Uitându-ne în negura vremurilor, în istorie au existat și alte forme de organizare socială, fapt ce-l determină pe Marx să susțină că vor exista și altele, caracterizate în primul rând de dispariția sistemului capitalist. TEORIA VALORII

În primul capitol din Capitalul, Marx își începe studierea naturii sistemului capitalist, analizând mai întâi marfa și implicit teoria valorii. „Avuția societăților în care domnește modul de producție capitalist apare ca o uriașă îngrămădire de mărfuri, iar fiecare marfă în parte — ca formă elementară a acestei avuții.”64.

Marfa este o realitate materială care are proprietatea de a satisface o trebuință, o nevoie, cu alte cuvine trebuie să fie utilă individului care o deține. Tocmai această utilitate face din marfă o valoare de întrebuințare care, în același timp, este și purtătoare materială a valorii de schimb. Pentru Marx totalitatea valorilor de întrebuințare reprezintă conținutul material al avuției.

Observăm, că Marx, la fel ca Ricardo și Smith, face distincție între utilitate și valoare de întrebuințare.

În ceea ce privește valoarea de schimb, aceasta reprezintă raportul (care variază în funcție de timp și spațiu) la care valori de întrebuințare diferite se schimbă între ele. Dar faptul că proporția în care valorile de întrebuințare variază în funcție de timp și spațiu, ridică pentru Marx următoarele semne de întrebare: este valoarea de schimb ceva relativ sau valoarea de schimb este intrinsecă mărfii?

Pentru a elucida misterul, Marx ne dă un exemplu simplu cu două bunuri: grâu și fier. Dacă schimbul are loc între o anumită cantitate de grâu și o anumită cantitate de fier, înseamnă că mai există un element comun de aceeași mărime, dar care nu este nici grâu, nici fier. Ce au în comun cele două bunuri, grâul și fierul? Ambele sunt produse ale muncii. Deci munca este elementul comun care ne dă adevărata măsură a valorii, iar valoarea timpului de muncă necesar pentru a produce mărfuri guvernează prețurile relative ale acestora. Munca este substanța creatoare de valoare. Dar când afirmă acest lucru, Marx se referă la timpul de muncă socialmente necesar pentru a produce o valoare. Dacă valoarea ar fi determinată doar de timpul de muncă necesar pentru producerea ei, atunci ar rezulta că un muncitor puțin priceput ar crea marfă de o valoare mai mare, pe măsura timpului cheltuit la producerea acesteia, ca urmare a neîndemânării sale. Timpul de muncă socialmente necesar este acel timp de muncă necesar pentru a produce o marfă (valoare), „în condițiile de producție existente, normale din punct de vedere social, și cu gradul social mediu de îndemânare și intensitate a muncii”65.

Timpul de muncă necesar nu este fix, acesta variază în funcție de nivelul de dezvoltare socio-economică.

64Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-

vol1/c01.htm#rn[1] 65 Ibidem


80

Concluzionând, Marx afirmă că “numai cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuințare determină mărimea valorii ei”66.

Orice marfă care este utilă unui individ, evident, are valoare de întrebuințare. Dar Marx spune că nu orice marfă care are valoare de întrebuințare are și valoare. Când se întâmplă acest lucru? Atunci când valoarea de întrebuințare nu este un produs al muncii și aici se referă Marx la bunurile libere. De asemenea, individul poate crea o valoare de întrebuințare ca rezultat al muncii, dar care nu este în același timp și o marfă. Pentru a deveni marfă, omul trebuie să creeze o valoare de întrebuințare socială, adică o valoare de întrebuințare și pentru alții, transmisă acestora prin intermediul schimbului. O altă situație la care se face referire Marx este faptul că un bun, chiar dacă este produs al muncii omenești, ca să creeze valoare trebuie să fie util.

Diviziunea socială a muncii reprezintă, în opinie marxistă, condiția esențială a apariției și dezvoltării producției de mărfuri. Nu apariția producției de mărfuri a stat la baza existenței diviziunii muncii. În cazul triburilor indiene, spune Marx, există o diviziune a muncii fără ca produsele să devină mărfuri.

Ajuns în acest punct al analizei, problemele nu dispar. Odată ce facem abstracție de valoarea de întrebuințare a unei mărfi, dispare și forma concretă a muncii depusă pentru producerea acelei mărfi, în sensul că nimeni nu se mai gândește că un bun este produsul muncii cuiva. Raționând astfel, toate mărfurile sunt reduse la munca omenească abstractă.

Pentru prima dată, în istoria gândirii economice, munca este analizată din dublă perspectivă: muncă concretă și muncă abstractă. Iar lucrul acesta îl face Marx.

“Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă omenească în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă omenească identică sau abstractă, ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată spre un scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă concretă, ea produce valori de întrebuinţare”67.

La o primă vedere, marfa reprezintă un lucru banal, spune Marx. “În valoarea sa de întrebuințare, noi nu percepem nimic misterios. O pânză din care se confecționează o haină este, în final, tot o pânză, un element palpabil. Dar odată ce haina este privită ca o marfă, aceasta devine un lucru care poate și totodată nu poate fi perceput prin simțuri”68.

Munca concretă este acel consum de muncă omenească realizat cu un anume scop, de a satisface o anumită trebuință și, evident, de a crea o valoare de întrebuințare. Munca concretă este diferită de la lucrător la lucrător, precum sunt și rezultatele fiecăruia dintre ei. Munca fermierului este diferită de munca

66 Ibidem 67 Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-

vol1/c01.htm#2 68 Ibidem


81

țesătorului sau a brutarului. Haina pe care o face țesătorul are o cu totul altă utilitate decât pâinea care o face brutarul. Dacă munca concretă nu ar fi diferită, la fel s-ar întâmpla și cu valorile de întrebuințare create, iar într-o asemenea situație nu s-ar mai justifica existența schimbului, deoarece nimeni nu ar mai schimba o haină pe altă haină identică.

Munca abstractă este pentru Marx un adevăr fiziologic și reprezintă acel “consum de creier, mușchi, nervi, de organe de simț omenești”69. Munca abstractă este aceeași, indiferent de valoarea de întrebuințare creată. Munca abstractă a fermierului, munca abstractă a țesătorului sau a brutarului presupun deopotrivă consum de efort fizic și intelectual. Diferențele nu trebuie văzute sub aspect calitativ ci, exclusiv, sub raport cantitativ. FUNCȚIILE BANILOR ȘI METAMORFOZA MĂRFURILOR

Orice marfă, în cadrul producției de mărfuri și al schimbului are valoare de întrebuințare și valoare, iar forma generală de exprimare a valorii unei mărfi este cea bănească. Banii nu au preț, nu reprezintă o formă relativă a valorii celorlalte bunuri, deoarece ei nu sunt raportați la ei înșiși.

Banii îndeplinesc două funcții: de măsură a valorii și de etalon al prețurilor.

Prin funcția de măsură a valorii, banii intermediază transformarea valorilor mărfurilor în prețuri, în cantități de aur imaginare care pot fi măsurate doar prin intermediul celeilalte funcții a banilor, cea de etalon al prețurilor.

Pentru ca banii să îndeplinească funcția de etalon al prețurilor este necesar ca o anumită cantitate de aur să fie fixată ca măsură.

Prețul este expresia mărimii valorii unei mărfi, a muncii încorporate în ea. De preț, în accepțiunea cunoscută, se poate vorbi doar în condițiile înstrăinării mărfurilor în schimbul banilor. Observăm astfel că, în cadrul schimbului, banii sunt principalul factor care pune în funcțiune procesul de circulație a mărfurilor.

Întregul proces de schimbare a mărfurilor suferă două metamorfoze care se opun una alteia, dar se completează reciproc. În prima fază a procesului are loc transformarea mărfii în bani (vânzarea), iar a doua fază a procesului implică transformarea banilor în marfă (cumpărarea).

Marfă – Bani – Marfă M-B-M

Prima metamorfoză a procesului (M-B), transformarea mărfii în bani sau transmiterea valorii de la marfă către bani, nu poate avea loc decât cu o singură condiție, și anume marfa să fie valoare de întrebuințare. Deși marfa iubește banii, așa cum afirmă Marx, banii nu sunt în posesia proprietarului mărfii, ci în posesia altcuiva. Dacă marfa nu este valoare de întrebuințare, nu prezintă o utilitate pentru un alt agent economic, schimbul nu ar putea avea loc, marfa nu ar putea fi transformată în bani, deoarece o marfă nefolositoare nu ar interesa pe nimeni. Posesorul banilor va consimți schimbul numai dacă valoarea primită va fi egală cu valoarea cedată sau dacă prețul reflectă corect

69 Ibidem


82

valoarea mărfii. Pentru Marx, prețul reflectă cantitatea de muncă socialmente necesară încorporată în marfă. Vânzarea mărfii din cadrul primei faze a metamorfozei mărfurilor este, în același timp, și cumpărarea ei.

Etapa a doua a metamorfozei (B-M) - cumpărarea - este în același timp prima metamorfoză pentru o altă marfă. Prin vânzare, deținătorul mărfii va primi în schimbul ei bani, necesari cumpărării altei mărfi ș.a.m.d. La fel ca și mai sus, cumpărarea mărfii este în aceeași măsură și vânzarea ei. Altfel spus, procesul de metamorfoză a mărfurilor nu se termină niciodată. Acest proces continuu este întreținut de circulația banilor care face posibilă trecerea mărfii din posesia vânzătorului în posesia cumpărătorului și trecerea banilor din posesia cumpărătorului în posesia vânzătorului. Dar transformarea muncii în marfă și apoi transformarea mărfii în bani are loc ca urmare a diviziunii muncii. TEORIA PLUSVALORII

Prin elaborarea și dezvoltarea teoriei plusvalorii, Marx își propune o analiză atât din punct de vedere economic, cât și socio-istoric care să-i permită plasarea modului de producție de capitalist în contextul său istoric și, totodată, să demonstreze contradicțiile sistemului și dispariția sa inevitabilă. Într-o scrisoare adresată lui F. Engels, Marx consideră teoria plusvalorii cea mai importantă contribuție a sa din cadrul gândirii economice.

Importanța plusvalorii, analizată dintr-un alt punct de vedere, mult mai general decât profitul, constă, ne explică Marx, în faptul că prin ea însăși se explică existența claselor sociale și relației conflictuale dintre ele (clasa conducătoare și clasa muncitoare sau burghezi și proletari).

Procesul de schimbare a mărfurilor în bani, M-B-M reprezintă formula simplă de circulație a mărfurilor care reprezintă punctul de plecare a capitalului.

Pe lângă formula simplă de circulație a mărfurilor, există o altă formulă specifică și anume transformarea banilor în marfă (cumpărarea) și retransformarea mărfii în bani (vânzarea). În cadrul acestui proces specific, banii devin capital.

Bani – Marfă – Bani B-M-B

Ca și formula simplă a circulației de mărfuri, acest din urmă proces, de circulație a banilor, B-M-B, trece prin două faze care se opun una alteia, dar la fel ca mai sus, se completează reciproc. În prima fază, banii sunt transformați în marfă prin actul de cumpărare (B-M), iar în a doua fază, marfa se transformă din nou în bani prin actul de vânzare (M-B).

Observăm că, în cadrul circulației mărfurilor, procesul în sine începe cu vânzarea și se termină cu actul de cumpărare, iar în cadrul circulației banilor, începe cu actul de cumpărare și se termină cu vânzarea.

Primul circuit M-B-M are drept scop final satisfacerea nevoilor prin intermediul valorilor de întrebuințare, iar al doilea circuit B-M-B, care începe cu banii și se termină, de asemenea, cu banii, are drept scop creșterea valorii.


83

Dacă în cazul primului circuit, nimeni nu ar fi interesat de o marfă fără valoare de întrebuințare, la fel și în cazul circuitului banilor, nimeni nu ar fi interesat să schimbe o valoare bănească pe aceeași valoare bănească. Extremele acestui proces sunt banii și au aceeași formă economică, deci în formula B-M-B, deosebirile nu sunt de natură calitativă (ca în cazul mărfurilor), ci sunt de natură cantitativă.

A cumpăra cu 100 de u.m. o marfă A și a o revinde tot cu 100 de u.m. este total lipsit de sens pentru orice agent economic. Dar dacă agentul economic cumpără cu 100 de u.m. marfa A și o revinde cu 110 u.m., agentul economic obține un surplus peste valoarea inițială. În acest caz formula circulației banilor ar trebui rescrisă sub forma:

B-M-Bʼ

unde: Bʼ=B+∆B. În cazul nostru, procesul circulației banilor îl putem rescrie: 100-Marfa

A-110, unde Bʼ=100+10. Acest surplus peste valoarea inițială îl numește Marx plusvaloare. Valoarea inițială din procesul circulației banilor, nu numai că este

conservată, ci își mărește valoarea, adaugă plusvaloare, ceea ce conduce la înlesnirea transformării banilor în capital, iar posesorul banilor devine în acest fel capitalist.

Odată definită plusvaloarea, misterul pe care Marx încearcă să-l elucideze este acela de unde provine acest surplus peste valoarea inițială. La prima vedere pare să vină din procesul de circulație a mărfurilor, lucru care nu poate fi adevărat, deoarece schema simplificată a circulației mărfurilor presupune echivalență, iar schimburile echivalente nu pot determina un surplus față de valoarea inițială. Marfa, ne spune anterior Marx, are atât valoare de întrebuințare, cât și valoare. Cum valoarea mărfii este determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară, este evident că aceasta nu poate fi sursa plusvalorii. Chiar dacă schimbul nu presupune echivalență, plusvaloarea nu are cum să apară, deoarece jocul dintre intermediarii schimbului de mărfuri ar fi un joc cu sumă nulă, câștigul unuia reprezintând pierderea altuia. Este limpede că în cadrul circulației de mărfuri nu se poate naște plusvaloare.

În ceea ce privește a doua schemă, cea a circulației banilor și transformarea acestora în capital, întrebarea este: de unde provine capitalul? „Capitalul, spune Marx, nu poate să provină din circulație şi, de asemenea, nu poate să apară în afara circulației. El trebuie să provină din circulație şi totodată să nu provină din ea”70.

Capitalistul care deține banii trebuie să cumpere mărfuri la valoarea lor pe care le vinde tot la valoarea lor și, în același timp, la sfârșitul ciclului el trebuie să obțină o valoare mai mare decât cea inițială.

70 Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-

vol1/c04.htm#2


84

Am afirmat anterior că valoarea mărfii nu poate crea plusvaloare. Deci, nu ne rămâne decât să demonstrăm că sursa plusvalorii este valoarea de întrebuințare a mărfii. Dar valoarea de întrebuințare a unei mărfi obișnuite nu are această caracteristică de a crea o valoare mai mare decât propria-i valoare. Astfel, izvorul plusvalorii trebuie căutat în valoarea de întrebuințare a unei mărfi speciale. O astfel de marfă este doar cumpărată de capitalist, nu este și vândută, este doar consumată, nu este și produsă de niciun capitalist.

Această marfă specială, pe care capitalistul are norocul de a o descoperi în sfera circulației și care are proprietatea de a crea valoare mai mare decât propria ei valoare este forța de muncă. Prin forță de muncă, Marx înțelege totalitatea capacităților fizice și intelectuale pe care le posedă o persoană și le folosește pentru a crea diverse valori de întrebuințare.

Pentru ca această marfă extraordinară să se găsească pe piață și să poată fi cumpărată de capitalist, trebuie întrunite două condiții esențiale:

1. posesorul forței de muncă trebuie să dispună de capacitatea sa fizică și intelectuală, pentru ca ceea ce el deține (forța de muncă) să poată deveni pe piață o marfă;

2. posesorul forței de muncă nu poate vinde alte mărfuri în care este materializată munca sa. Într-o asemenea situație, posesorul forței de muncă nu ar fi liber din punct de vedere economic. El trebuie să ofere spre vânzare doar forța sa de muncă.

Această relație care se formează între posesorul de bani și posesorul forței de muncă nu este una naturală, ci este rezultatul multor transformări economice care au avut loc în procesul evolutiv al istoriei. De îndată ce tranzacția este încheiată, relația devine una conflictuală, fizionimia celor două persoane (cel care vinde și cel care cumpără forța de muncă) se schimbă, spune Marx, astfel încât „fostul posesor de bani pășește înainte în calitate de capitalist, iar posesorul forței de muncă îl urmează în calitate de muncitor al său; primul zâmbește semnificativ şi este foarte aferat; celălalt înaintează timid, în silă, ca omul care și-a dus la târg propria sa piele şi care nu mai are de așteptat altceva decât un singur lucru — ca această piele să-i fie tăbăcită”71.

Forța de muncă devine pe piață o marfă dacă cele două condiții enunțate anterior sunt îndeplinite. Chiar dacă ea are caracteristici speciale, și această marfă, ca oricare altă marfă, are valoare. Valoarea forței de muncă își găsește expresia în timpul de muncă necesar producerii și întreținerii ei. Forța de muncă este un atribuit al omului, deci producerea acesteia presupune existența, perpetuarea și întreținerea individului. Întreținerea sa ca individ presupune, la rândul său, ca individul să-și câștige cele necesare traiului pentru el și familia sa. Deci în cele din urmă, valoarea forței de muncă rezidă în valoarea mijloacelor de subzistență ale muncitorului și familiei sale, deoarece muncitorul știe că dacă marfa sa – forța de muncă – nu este vândută, nu îi este

71 Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-

vol1/c04.htm#2


85

de niciun folos (dacă nu muncește, nu poate supraviețui). Însuși Marx recunoaște că “muncitorul piere dacă capitalul nu-i dă de lucru. Capitalul piere dacă nu exploatează forța de muncă, şi pentru a o exploata trebuie s-o cumpere” 72. PROCESUL DE VALORIFICARE

Pentru Marx este importantă distincția dintre muncă și forța de muncă. Marfa pe care muncitorul o vinde nu este munca, ci forța sa de muncă (vezi definiția de mai sus). Această distincție de termeni este esențială, deoarece prin ea însăși se explică relația de exploatare a muncitorului de către capitalist.

Pentru început, piața pe care se tranzacționează această marfă extraordinară pare, spune Marx, un adevărat paradis în ceea ce privește drepturile omului. Forța de muncă este cumpărată de către capitalist la un preț care reflectă corect valoarea ei, preț care de altfel este stipulat în contract. Odată angajat, muncitorul va trebuie să-și consume forța de muncă, materializându-și, astfel, munca în valori de întrebuințare.

Aceste valori de întrebuințare nu sunt dorite de capitalist pentru ele însele, ci pentru valoarea lor de schimb. Dar nu acest lucru este scopul lui final. El dorește să obțină plusvaloare, adică o marfă cu o valoare mai mare care să depășească valoarea tuturor factorilor de producție utilizați în procesul de producție de către capitalist.

Întreg procesul de producție presupune folosirea a trei sau doi factori de producție: munca, pământul și capitalul. Pentru a urmări raționamentul lui K. Marx vom considera doar doi factori de producție: munca și capitalul. Și munca și capitalul sunt esențiali, ca și factori de producție, pentru capitalist. În timpul procesului de producție, acești doi factori se comportă diferit, unul dintre ei adăugând valoare celuilalt.

Valorile mijloacelor de producție le vom regăsi asupra mărfurilor produse și la a căror realizare au participat. Aceste valori pot fi transmise treptat sau într-un singur ciclu de producție, în funcție de forma capitalului care poate fi constant sau variabil. Din moment ce am afirmat că valoarea mijloacelor de producție este transmisă asupra mărfurilor, este lesne de înțeles că în cadrul acestui proces nu se creează și nici nu se pierde valoare.

Pentru a-și transforma banii în capital, posesorul lor, capitalistul, știe că nu poate fără muncitori care tratează forța lor de muncă ca o marfă oarecare atunci când o vinde proprietarului mijloacelor de producție. Capitalistul cumpără această marfă și-l obligă pe vânzător să o consume în actul de producere a diverselor valori de întrebuințare.

Munca pe care muncitorul o prestează are o calitate extraordinară, în sensul că aceasta nu numai că adăugă o valoare nouă obiectului muncii, ci o conservă și pe cea existentă inițial. Conservarea valorii existente și transmiterea unei noi valori asupra produsului are loc în cadrul procesului de

72Marx Karl, Muncă salariată și capital, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1847/munca-

salariata/c03.htm


86

producție prin muncă productivă. Valoarea nou creată de muncitor are în componență două elemente: valoarea forței de muncă și plusvaloarea.

Cel care asigură transmiterea valorii mijloacelor de producție către produsele realizate, adică de la o valoare de întrebuințare către altă valoare de întrebuințare nou creată, este muncitorul prin munca sa. Valoarea transmisă de muncitor, prin munca sa, nu se realizează ca urmare a faptului că munca pe care el o prestează are un caracter util, ci pentru că această muncă durează un timp determinat. În felul acesta, muncitorul nu numai că va conserva și va transmite valoarea mijloacelor de producție asupra produsului final, ci va adăuga și o valoare nouă. Valoarea nou creată de muncitor este egală cu valoarea forței sale de muncă. Această egalitate nu reprezintă și plusvaloare, scopul final al capitalistului. De aceea, procesul de producție nu se oprește în momentul când valoarea nou creată este egală cu valoarea forței de muncă, deoarece capitalul nu poate spori decât prin creare de valoare.

Timpul de muncă al muncitorului este stipulat, ca și prețul, în contractul încheiat în prealabil între el și capitalist.

Presupunem că timpul de muncă al unui muncitor este de 12 ore pe zi. Dacă într-o zi de muncă, muncitorul creează o valoare nouă, dar care este egală cu propria sa valoare, nu s-ar crea în acest fel nicio plusvaloare, iar capitalistul nu ar mai avea nici un interes să cumpere forță de muncă. Dar dacă valoarea forței de muncă a unui muncitor ar fi egală cu 4 ore de muncă din cele 12, iar capitalistul îl poate determina pe muncitor să muncească în continuare încă 8 ore, timp în care muncitorul continuă să creeze valoare atunci diferența dintre valoarea forței de muncă creată în cele 8 ore și valoarea forței de muncă creată în primele 4 ore reprezintă plusvaloarea. Aici, Marx operează o distincție de termeni în ceea ce privește timpul de muncă al unui muncitor într-o zi: timpul de muncă necesar și timpul de supramuncă.

Timpul de muncă necesar reprezintă acea fracțiune din ziua de muncă care este necesară atât muncitorului deoarece el (în primele 4 ore) își câștigă mijloacele de subzistență pentru a-și menține nealterată forța de muncă, cât și capitalistului.

Timpul de supramuncă se referă la cealaltă fracțiune a zilei de muncă (8 ore) în care muncitorul, deși creează valoare, aceasta este însușită în totalitate și gratuit de către capitalist.

Aceasta, spune Marx, este esența modului de producție capitalist. Însușirea gratuită de către capitalist a valorii forței de muncă creată de muncitor în cele 8 ore nu înseamnă nicidecum furt. Dacă ne amintim, Marx a plecat de la premisa că forța de muncă a muncitorului a fost cumpărată de capitalist la adevărata ei valoare. Deci, muncitorii nu sunt furați, ci sunt exploatați, teoria plusvalorii fiind în cele din urmă o teorie a exploatării.

Exploatarea se măsoară la Marx cu rata plusvalorii �

�, raportul dintre

plusvaloare (p) și capitalul variabil (v): �

�=

�� ă

�� ă ��


87

Forța de muncă reprezintă pentru Marx capital variabil, deoarece această marfă extraordinară, așa cum am spus anterior, nu numai că va conserva și va transmite valoarea mijloacelor de producție asupra produsului final, ci va adăuga și o valoare nouă. PROCESUL DE ACUMULARE A CAPITALULUI ȘI REPRODUCȚIA SIMPLĂ

La baza acumulării de capital se află circulația capitalului, desfășurată în două faze succesive: transformarea sumei de bani în mijloace de producție și transformarea acestora din urmă în marfă, a cărei valoare depășește valoarea capitalului avansat inițial.

Condiția esențială a acumulării de capital este ca mărfurile produse să reintre în sfera circulației pentru ca banii, astfel obținuți să reia, din nou, rolul de capital. Acest mecanism al acumulării de capital redă de fapt mecanismul care stă la baza exploatării, care odată declanșat, se auto-generează.

La o primă vedere aruncată asupra acestui tablou, lucrurile par simple. Dar tocmai această repetare simplă a procesului de producție imprimă întregului tablou o anumită notă de complexitate.

Din cele de mai sus, se înțelege că plusvaloarea este un venit suplimentar obținut în sfera circulației. Acest venit suplimentar reprezintă pentru capitalist un fond de consum necesar în cadrul procesului de producție. Deși procesul de producție, spune Marx, începe prin cumpărarea forței de muncă pentru un timp determinat, muncitorul își primește salariul doar după ce creează plusvaloare, adică acel fond de consum. Munca muncitorului, de astăzi sau de săptămâna viitoare, este plătită din munca sa de ieri sau de săptămâna trecută, altfel spus, muncitorul, însuși, creează odată cu plusvaloarea și mijloacele necesare dominării și exploatării lui.

Plusvaloarea se naște deci din capital, iar transformarea succesivă a plusvalorii în capital se numește acumulare de capital.

Acest mod de producție caracteristic sistemului capitalist, ne relevă Marx, “reproduce şi eternizează condițiile exploatării muncitorului”73.

Astfel, muncitorul este forțat să-și vândă forța de muncă pentru a trăi, el și familia lui, iar capitalistul o cumpără întotdeauna, „forțat” fiind doar de plăcerea de a se îmbogăți. CRIZELE ECONOMICE

În timpul vieții sale, Marx a fost martorul unor evenimente economice neplăcute, unele având rezonanță internațională și ne referim aici la criza economică din anul 1825 (considerată una din marile crize economice mondiale), criza economică din 1837, criza din anul 1857 și criza economică din anul 1873.

Ca urmare, din toată opera lui Marx, concluzia pe care acesta se străduiește s-o contureze este aceea că sistemul capitalist, prin modul de organizare, este un sistem economic predispus instabilității, crizelor economice, anarhiei și, în cele din urmă, autodistrugerii.

73 Marx Karl, Capitalul, Vol.I, disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c21.htm


88

În Manifestul Partidului Comunist, Marx afirmă că modul de producție capitalist “seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpâni puterile întunericului pe care le-a dezlănțuit”74.

Necesitatea unei schimbări în ceea ce privește modul de organizare a relațiilor sociale nu își are rădăcina în existența inegalităților și sărăciei din rândul proletariatului. O astfel de schimbare se impune datorită instabilității, nesiguranței care domină în rândul clasei muncitoare.

Pentru Marx, criza economică reprezintă însăși funcționarea sistemului capitalist care, pe termen lung, nu poate garanta clasei muncitoare nici măcar mijloacele necesare supraviețuirii.

Ca și predecesorii săi Smith, Ricardo și Malthus, Marx analizează criza economică prin prisma decalajului dintre producție și consum, numai că autorul Capitalului caută și descoperă cauzele în cadrul raporturilor sociale de producție.

Odată cu dezvoltarea producției de mărfuri, crizele economice nu mai sunt crize de sub-consum, acestea devin crize economice de supraproducție a căror cauză majoră rezidă în dezechilibrul dintre procesul de producție și însușirea valorilor produse. În timp ce în cadrul procesului de producție participă întreaga clasă muncitoare, majoritară într-o societate, însușirea rezultatelor valorilor produse revine unei clase minoritare (clasa capitaliștilor).

Deși capitaliștii sunt ghidați doar de acumularea capitalului și dezvoltarea producției, susține Marx, acestea sunt la un moment dat frânate de posibilitățile reduse de consum la care participă și clasa muncitoare, nu numai cea a capitaliștilor.

Deși Marx nu a intenționat niciodată să elaboreze o teorie a ciclurilor și crizelor economice, criza de supraproducție o explică plecând de la natura antagonică a repartiției venitului, și anume acea clasă minoritară a capitaliștilor beneficiază de cea mai mare parte a venitului național, depășind cu mult posibilitățile de consum75.

O producție supradimensionată în raport cu cererea duce la scăderea producției, a prețurilor, falimente și șomaj. Analizând legătura dintre fazele ciclului economic și momentul de înlocuire a capitalului fix, Marx afirmă că acumularea capitalului mai mare decât capitalul fix stă la baza fenomenului de periodicitate a crizelor. La investirea capitalului fix (ce reprezintă doar o parte a capitalului pe care îl deține un capitalist) acesta este blocat într-o anumită activitate, devenind astfel ineficient în raport cu rata profitului. Plecând de la acest aspect al imobilității capitalului fix, Marx consideră că durata unui ciclu economic este între 5 și 7 ani.

74 K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962, p. 17 75 Pohoață Ion, Doctrine Economice universale, Vol.I, Editura Fundației Economice “Gh.Zane”, Iași, 1996, p.

204


89

Test de A

Rezumat Economia lui Marx este influențată puternic de scrierile lui Ricardo,

autorul Capitalului însușindu-și elementele esențiale ale teoriei ricardiene, în special în ceea ce privește teoria valorii muncă.

Obiectivul lui Marx a fost acela de a descoperi legile care pun în mișcare un sistem economic precum capitalismul, denunțând faptul că toți marii economiști clasici, dinaintea sa, nu s-au aplecat câtuși de puțin asupra proceselor dinamice, ci și-au concentrat analizele doar pe echilibrul static al economiei.

Mesajul care răzbate din întreaga operă a lui Marx este acela că un sistem economic precum capitalismul conține forța propriei sale distrugeri, iar odată cu dispariția acestuia, care este inevitabilă, va apărea un nou set de relații sociale în care proprietatea mijloacelor de producție va fi în mâinile muncitorilor, exploatați în capitalism de către clasa burgheziei.

Importanța plusvalorii, analizată dintr-un alt punct de vedere, mult mai general decât profitul, constă, ne explică Marx, în faptul că prin ea însăși se explică existența claselor sociale și relației conflictuale dintre ele (clasa conducătoare și clasa muncitoare sau burghezi și proletari).

La baza acumulării de capital se află circulația capitalului, desfășurată în două faze succesive: transformarea sumei de bani în mijloace de producție și transformarea acestora din urmă în marfă, a cărei valoare depășește valoarea capitalului avansat inițial.

Sarcina de lucru 3 Explicați mecanismul plusvalorii. Definiți timpul de muncă necesar și timpul de supramuncă.


90

Test de autoevaluare 1. Avuția reprezintă pentru K. Marx:

a. suma tuturor valorilor de întrebuințare; b. suma tuturor valorilor de schimb; c. totalitatea bunurilor care sunt sau nu utile; d. totalitatea bunurilor libere.

2. În opinia lui Marx, o marfă reprezintă: a. o utilitate; b. o realitate materială; c. o valoare de întrebuințare; d. o realitate nematerială.

3. În teoria valorii pe care o elaborează Marx: a. valoarea de întrebuințare nu este întotdeauna o marfă; b. valoarea de întrebuințare este întotdeauna o marfă; c. valoarea de întrebuințare este o noțiune subiectivă; d. valoarea de schimb este o noțiune subiectivă.

4. Doctrina marxistă are la bază: a. postulatele liberalismului clasic b. postulatele economiei neoclasice c. teorii ale modelelor echilibtului la nivel macroeconomic d. teoria rentei și a distribuției veniturilor

5. În cadrul procesului de producție, analizat de Marx: a. munca și capitalul, ca factori de producție, se comportă la fel; b. munca și capitalul, ca factori de producție, se comportă diferit; c. munca și capitalul, ca factori de producție, adaugă valoare unul celuilalt; d. capitalul are valoare superioară. 6. La baza teoriei exploatării se găsește: a. acumularea de capital; b. acumularea valorilor de schimb; c. munca abstractă; d. munca concretă.

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare 1-a; 2-a,b,c; 3-a; 4-a; 5-b,c; 6-a;

Bibliografie minimală Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1, Ed.Fundației Academice Gh.Zane, Iași, 1996


91

4. NEOCLASICISMUL ȘI REVOLUȚIA MARGINALISTĂ

Neoclasicismul și revoluția marginalistă 91 Rezumat 109


Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 110



La sfârşitul modulului, se va şti: să se poată explica mecanismele economiei reale din punct de vedere al individualismului metodologic;

funcționarea eficientă a economiei de piață și rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor; să se poată explica natura subiectivă și psihologică a legilor economice;




La puțin timp după apariția Capitalului lui K. Marx, teoria economică intră într-o altă etapă de dezvoltare, caracterizată de apariția și dezvoltarea unei paradigme noi care își propune să explice mecanismele economiei reale dintr-un cu totul alt punct de vedere, cel al individualismului metodologic.

Individu alismul metodologic definește acel tip de analiză economică în care rezultatele sunt fondate pe manifestarea preferințelor indivizilor. Baza pe care se sprijină individualismul metodologic este acțiunea umană ceea ce ne face să concluzionăm că știința economică nu este altceva decât logica acțiunii umane.

Cei care își propun primenirea teoriei economice clasice sunt un grup de economiști independenți unii de alții, dar uniți de aceleași preocupări


92

intelectuale și metodologice, într-o nouă școală de gândire numită Școala de Economie Neoclasică.

Denumirea de neoclasic ne duce la gândul că teoria elaborată și dezvoltată de economiștii din cadrul școlii este o înnoire a vechii teorii clasice.

Studiul economiștilor neoclasici s-a centrat pe funcționarea eficientă a economiei de piață și rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor.

Fundația, pe care se construiește noua paradigmă neoclasică, este însă veche, aparține teoriei clasice, ceea ce înseamnă că valorile fundamentale rămân aceleași.

Cele patru valori fundamentale care imprimă trăinicie fundației pe care se clădește neoclasicismul sunt:

1. economia este guvernată de legi naturale și obiective;

2. existența proprietății private și a liberei inițiative;

3. libertatea de acțiune;

4. existența concurenței libere pe piață. Dincolo de aceste valori fundamentale cultivate de economia clasică

până la Marx, neoclasicii își propun, așa cum am menționat anterior, dezvoltarea studiului problematicii economice cu ajutorul unui sistem noțional propriu, în sensul că noua teorie este, în esența sa, una de natură subiectivă și psihologică, iar legile economice sunt legi psihologice.

Diferența majoră dintre neoclasici și clasici o reprezintă abordarea celei mai importante teorii care a atras atenția gânditorilor încă de la Aristotel și până la Marx, și anume teoria valorii.

Pentru clasici, valoarea este determinată de muncă. Munca este deci, la clasici, sursa și izvorul valorii, ca atare numai mărfurile au valoare.

Neoclasicii resping teoria valorii muncă, denumită și teoria obiectivă a valorii și purced la drum afirmând că valoarea este determinată de utilitate. Această idee nu este nouă. Ea este avansată mai întâi de Jacques Turgot, atunci când afirmă că există o scară subiectivă a valorilor pentru fiecare individ și, mai apoi, de Jean Baptiste Say care consideră valoarea unui bun ca fiind arbitrară atât timp cât utilitatea bunului respectiv este necunoscută posesorului său.

Teoria valorii elaborată de neoclasici pe baza aprecierilor subiective ale indivizilor se mai numește și teoria subiectivă a valorii.

Anul 1871 are o importantă rezonanță în cadrul teoriei și gândirii economice, deoarece el este anul de naștere a noii paradigme neoclasice și în același timp marchează începutul revoluției marginaliste.

Revoluția marginalistă se naște concomitent în cadrul a trei școli de gândire, în trei țări diferite, într-un interval de 4 ani.

Cei trei corifei ai revoluției marginaliste sunt William Stanley Jevons (Anglia), Carl Menger (Austria), Leon Walras (Elveția). Acești trei mari economiști, considerați fondatori ai neoclasicismului, scriind independent unul de altul, au ca trăsătură comună abordarea analizei valorii plecând de la


93

utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun, concept cunoscut astăzi sub denumirea de utilitate marginală.

Stanley Jevons, fondator al școlii neoclasice engleze, în lucrarea Teoria economiei politice (1871) vorbește pentru prima dată de gradul final de utilitate.

Carl Menger, fondatorul Școlii Austriece, dezvoltă conceptul de utilitate marginală în lucrarea Principiile economiei (1872) folosind sintagma importanța cea mai scăzută a satisfacțiilor.

Pentru Leon Walras, fondatorul Școlii de la Lausanne, gradul final de utilitate, respectiv importanța cea mai scăzută a satisfacțiilor devine intensitatea ultimei nevoi satisfăcute de o anumită cantitate consumată din mărfuri. Lucrarea care îl consacră pe Leon Walras, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai marginalismului, alături de ceilalți doi economiști, este Elemente de Economie politică pură (1874).

Deși acești trei mari economiști, scriind independent unul de altul, ajung la aceleași rezultate, terenul pe care au început sa-l valorifice nu era unul gol. Aducem astfel în discuție pe J. Turgot și J.B. Say care practic au sădit semințele acestui important concept ce avea să elucideze multe dintre enigmele lăsate moștenire de clasici. Alături de cei doi economiști, Turgot și Say, se impune a-l aduce în discuție pe Hermann Heinrich Gossen (1810-1858) care influențează puternic dezvoltarea ulterioară a analizei marginale enunțând două principii importante cunoscute ca legile lui Gossen:

• nevoile fiecărui individ sunt de importanță inegală;

• fiecare nevoie descrește în intensitate pe măsură ce este satisfăcută. Un alt economist important, cu remarcabile contribuții în dezvoltarea

utilității marginale, este Johann Heinrich von Thünen (1783-1850), considerat fondatorul economiei spațiale, care elaborează cu mult înainte o teorie a productivității marginale în principala sa lucrare, Statul Izolat (1826), folosind un riguros instrumentar statistico-matematic.

Cei trei fondatori ai neoclasicismului au abordat aceeași problemă de interes major pentru studiul și analiza economică, dar fiecare folosind propria metodologie: S. Jevons se sprijină pe analiza empirică, C. Menger își dezvoltă teoria folosind mult abstracția și logica deductivă, iar matematicianul Leon Walras, folosește, pentru a da forță teoriei sale, instrumentarul matematic.

Întreaga operă a acestor trei economiști consideră teoria clasică, în ceea ce privește explicarea forțelor care stau la baza formării prețurilor, ca fiind nesatisfăcătoare.

Principala lor critică este îndreptată asupra teoriei valorii muncă și a costului de producție. Ei sesizează că, în cadrul teoriei clasice, analiza costului de producție nu este una generală, atât timp cât pentru unele bunuri prețul nu poate fi determinat.

Ei au criticat deopotrivă teoria valorii muncă elaborată de Smith, Ricardo sau Mill. Valoarea sau prețul relativ al unor bunuri, cu o curbă a cererii perfect inelastică, nu ține de costul de producție a acestora.


94

La clasici, ideea expusă era aceea că valoarea sau prețul bunurilor depinde de munca încorporată sau, altfel spus, acestea depind de eforturile materiale și financiare suportate în trecut. Dimpotrivă, neoclasicii susțin și demonstrează cu ajutorul conceptului de utilitate marginală că valoarea bunurilor nu vine din trecutul lor, ci din viitor. Costurile mari, susțin atât Jevons, Menger, cât și Walras nu înseamnă și prețuri mari. Indiferent de costurile suportate, odată ce o marfă ajunge pe piață, valoarea sau prețul ei depinde de utilitatea sau de importanța pe care aceasta o prezintă pentru un consumator.

S. Jevons afirmă că munca încorporată într-un bun nu influențează cu absolut nimic valoarea sau prețul unui bun. Și aici, Jevons face referire la perioadele când sunt acumulate stocuri ca urmare a unei cereri în scădere ceea ce duce la prețuri de piață mai mici decât costurile de producție76.

Ceea ce vor neoclasicii ca să contureze prin teoriile lor se referă la principiul marginalității ca fiind elementul esențial în determinarea cererii și a ofertei pe piața bunurilor și serviciilor, iar prețurile acestora sunt proporționale cu productivitățile marginale ale factorilor de producție.

Întregul spectacol regizat de neoclasici se desfășoară într-un climat de concurență pură și perfectă în care actorii principali sunt agenții economici – consumator și producător. Rolul producătorului este acela de a combina cât mai eficient factorii de producție pentru a-și maximiza profitul. De asemenea, ceea ce trebuie să facă consumatorul, ghidat la neoclasici de principiul hedonistic, este să aleagă acea combinație de bunuri care, în condițiile unui sistem al nevoilor, prețurilor și veniturilor, să-i asigure obținerea utilității maxime.

Prin abordarea analizei în termeni de utilitate marginală, economiștii neoclasici au considerat paradoxul apei și al diamantelor, enunțat de Adam Smith în Avuția națiunilor, elucidat. Raționamentul marginaliștilor este următorul: dacă un consumator consumă mai multe cantități de apă și o cantitate mică de diamante, ultima unitate consumată din apă, adică utilitatea marginală a apei va fi mai mică (utilitatea marginală descrește pe măsură ce consumul dintr-un anumit bun continuă) decât utilitatea marginală a diamantului. Dar utilitatea totală a apei (știut fiind faptul că utilitatea totală este suma utilităților marginale) este, evident, mai mare decât cea a diamantului.

Acest raționament explică și prețurile diferite ale celor două bunuri și, mai mult, conduce la concluzia că valoarea unui bun depinde de utilitate și de raritate. WILLIAM STANLEY JEVONS (1835-1882)

William Stanley Jevons s-a născut la Liverpool în anul 1835 și este considerat fondatorul neoclasicismului în Anglia. El este atras atât de științele exacte, cât și de cunoașterea mecanismelor economice. Finalizarea studiilor îi

76 Landreth Harry, Collander David, History of Economic Thought, The Fourth Edition, Boston, 2001, p.236


95

aduce un post la University College din Londra unde predă Economia politică până în anul 1880.

Dincolo de meritele sale incontestabile din cadrul teoriei economice, una din marile sale contribuții a fost descoperirea operei lui Richard Cantillon odată cu publicarea operei Richard Cantillon and the Nationality of Political Economy, în anul 1881.

Opera care-l consacră drept fondatorul neoclasicismului englez este Teoria economiei politice, apărută în anul 1871.

În introducerea Teoriei economiei politice, Jevons afirmă că economia ca știință se bazează pe câteva noțiuni simple, dar esențiale: utilitate, avuție, marfă, forță de muncă, pământ și capital. Oricine are o înțelegere aprofundată a naturii acestor concepte ar trebui să dobândească o cunoaștere a întregii științe. Consideră, ca și predecesorii săi, că o neînțelegere a acestor simple noțiuni, în aparență, poate vicia întregul raționament logic bazat pe aceste elemente77.

Jevons este convins că un studiu complet al economiei, ca știință, nu poate avea loc fără folosirea metodelor și limbajului matematic. El pledează pentru utilizarea calcului diferențial în măsurarea corectă a noțiunilor mai sus amintite. Economia, spune Jevons, nu este altceva decât o ramură a matematicii, deoarece se ocupă de cantități care pot fi mai mari sau mai mici și care variază unele în funcție de altele. “Dacă legile matematice ale economiei sunt prezentate în cuvinte, sau în simbolurile uzuale, x, y, z, p, q etc., este un accident sau o chestiune de simplă comoditate”78. De aceea, la o analiză corectă și profundă a economiei nu se poate ajunge fără ajutorul matematicii.

Contribuțiile științifice ale lui Jevons care au influențat gândirea economică de-a lungul timpului până în zilele noastre, le regăsim expuse în Teoria Utilității, Teoria Schimbului, Teoria Forței de muncă, Teoria Rentei, Teoria Capitalului, toate acestea fiind tratate distinct în capitolele cu aceleași denumiri din Teoria Politicii Economice.

Atât durerea, cât și plăcerea reprezintă, fiecare, scopul final al calculului economic. Altfel spus, obiectul de studiu al economiei reprezintă totalitatea deciziilor indivizilor care urmăresc satisfacerea maximă a nevoilor cu cel mai mic efort posibil. Asemeni lui Bastiat, Jevons consideră nevoile umane ca fiind principalul obiect de studiu al științei economice, afirmând că dorințele, eforturile și satisfacțiile reprezintă cercul economiei politice.

Pentru acest lucru, spune Jevons, este nevoie de a înțelege ce este un bun sau o marfă, fără de care nevoile noastre nu pot fi satisfăcute. Prin marfă se înțelege orice obiect, substanță, acțiune sau serviciu cu capacitatea de a oferi fie satisfacție, fie insatisfacție. Orice servește nevoilor noastre capătă atributul unei mărfi și are utilitate. Dar, subliniază autorul, a considera că o marfă are valoare, în sensul că este sau nu utilă, depinde exclusiv de aprecierea subiectivă a posesorului său.

77 Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition, London, 1911, p.1 78 Ibidem


96

Valoarea nu mai reprezintă o calitate intrinsecă a bunurilor, ca urmare a faptului că au încorporată în ele muncă. Izvorul valorii nu este munca, acesta trebuie căutat doar în utilitatea și raritatea bunurilor.

Pentru a explica cum utilitatea și raritatea determină valoarea unui bun, Jevons introduce conceptul de grad final de utilitate (utilitatea marginală).

Gradul final de utilitate este pentru Jevons cheia întregului mecanism economic. Acest important concept – gradul final de utilitate, reprezintă utilitatea resimțită de un individ la ultima doză consumată dintr-un bun.

Ca o lege generală, spune Stanley Jevons, gradul final de utilitate variază în funcție de cantitatea consumată, acesta scade pe măsură ce cantitatea consumată crește. Acest lucru reprezintă ceea ce cunoaștem astăzi sub denumirea de legea utilității marginale descrescânde, enunțată de H.H. Gossen în anul 1854.

Valoarea depinde de utilitatea ultimei unități (cea mai puțin utilă). De asemenea, valoarea sau prețul unei mărfi va scădea odată cu creșterea cantității consumate din marfa respectivă, iar valoarea sau prețul ei va crește odată cu diminuarea consumului.

Analiza valorii îl conduce pe S. Jevons spre o abordare profundă a schimbului și a mecanismelor acestuia.

Schimbul este un proces important în maximizarea utilității, iar pentru ca el să aibă loc este necesar ca utilitățile bunurilor să fie distincte, iar raportul dintre utilitate și preț să fie mai mic pentru fiecare participant.

Prin metoda sa proprie de cercetare, Jevons apelează frecvent la expunerea și explicarea teoriei prin observarea realității. În explicarea teoriei schimbului, Jevons presupune că doi indivizi au în posesie porumb și carne de vită. Cel care are porumb va dori să schimbe o parte din el contra unei cantități din carne de vită aflată în posesia celuilalt individ, fiecare din cei doi urmărind, firește, o creștere a utilității. Schimbul oferă celor doi o majorare considerabilă a utilității, dar întrebarea care se pune este aceea când încetează schimbul să mai fie avantajos ambilor parteneri. Răspunsul este dat de gradul final de utilitate și de raportul de schimb. Schimbul va continua atât timp cât cei doi parteneri obțin fiecare o creștere a utilității. Punctul de echilibru se va stabili atunci când o cantitate infinit de mică din produsul schimbat în plus, în același raport, nu va aduce nici câștig, nici pierdere de utilitate. Cu alte cuvinte, dacă pentru incrementele (creșterile) de produse, schimbate în raportul stabilit, utilitățile vor fi egale pentru cele două parți79.

Munca, în opinia lui Jevons, reprezintă un o activitate dureroasă pe care oamenii și-o asumă, atât pentru a scăpa de alte neplăceri ale vieții, cât și pentru obținerea de satisfacții. Cum munca este un proces complex care oferă deopotrivă utilitate și disutilitate, cea mai corectă metodă de măsurare a forței de muncă este prin însăși gradul de suferință și neplăcere asociate acesteia.

În ceea ce privește intensitatea muncii, S.Jevons consideră că, pe de o parte aceasta reprezintă cantitatea de muncă efectuată, iar, pe de altă parte,

79 Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition, London, 1911, p.96


97

suferința sau neplăcerea ca urmare a efortului depus. Una este recompensa muncii, cealaltă este văzută de Jevons ca o pedeapsă, ambele având o mare importanță în elaborarea teoriei sale asupra ofertei de muncă.

Experiența faptică îl face pe S. Jevons să afirme că odată cu prelungirea timpului și a cantității de muncă, efortul devine din ce în ce mai dureros și neplăcut.

Figura 2

Sursa: Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition, London, 1911, p.173

În figura de mai sus, curba abcd, de pe axa Ox, reprezintă curba suferinței provocate de muncă. Zona bc, aflată deasupra axei Ox, desemnează satisfacția fiecărui moment din timpul zilei dedicat muncii. Zonele ab și cd, dimpotrivă se află sub axa Ox și reprezintă suferința provocată de orice activitate ce presupune un efort. Pentru început, suferința și durerea sunt egale cu segmentul Oa, după care în punctul b, de pe axă, nu se înregistrează nici utilitate, dar nici disutilitate, ca urmare a muncii. Perioada din timpul zilei, în care munca ne oferă cea mai mare utilitate (segmentul bc) este asociată sporului de utilitate care devansează sporul în care resimțim suferința. Dincolo de punctul c de pe axa Ox, energia este epuizată și apare din nou suferința reprezentată de segmentul descendent cd.

Curba pq reprezintă curba utilității (gradul de utilitate obținut ca urmare a muncii). Conform teoriei utilității, curba arată că salariile mai mari implică un nivel mai mic al suferinței resimțite. Astfel, în punctul m durerea provocată de muncă este egală cu satisfacția obținută, segmentele qm și dm fiind egale. Dincolo de acest prag, va exista un motiv tot mai scăzut în favoarea muncii, deoarece durerea și suferința sunt mai mari decât dorința individului de a a-și satisface nevoile și dorințele.

Alături de teoria forței de muncă și în strânsă legătură cu aceasta, Jevons abordează și problema costurilor de producție.

Pentru Jevons, costurile de producție variază invers cu productivitatea. Rata salariilor fiind constantă, costul pe unitate de produs trebuie să fie mai


98

mic, deoarece cantitatea de produs obținută în schimbul unei unități salariale este mai mare. Această relație poate fi scrisă sub forma:

��

�� =

�� ț��

�� ț��

Mergând mai departe, S. Jevons afirmă că valoarea fiecărei unități de produs este proporțională cu costul de producție sau, altfel spus, valoarea pe unitate de produs este direct proporțională cu gradul final de utilitate.

"�#�� $��

"�#�� $�� =

�� ț�� $��

�� ț�� $��

Analizând interdependența dintre principalele variabile economice, autorul Teoriei economiei politice, demonstrează că raportul de schimb dintre două mărfuri este direct proporțional cu productivitatea medie a muncii, invers proporțional cu valoarea, prețurile mărfurilor respective, costurile medii de producție și evident cu gradul final de utilitate80.

Raportul de schimb = �

� =

%� ��ă �� &��ă

%��ă �� &��ă =

"�#�� $��

"�#�� $�� =

��

��=

'�� (�$�# �� #��

'�� (�$�# �� #�� =

�� ț�� $��

�� ț�� $�� =

��

��

MARIE-ESPRIT LEON WALRAS (1834-1910)

Un alt remarcabil economist, cofondator al marginalismului este Marie-Esprit Leon Walras. S-a născut la 16 decembrie 1834 în Franța, într-o familie de intelectuali. Cea mai mare parte a vieții și-o petrece în Elveția unde își elaborează și dezvoltă întreaga paradigmă de gândire.

Deși autodidact în domeniul economic, nu putem ignora influența tatălui său August Walras, profesor universitar de economie, precum și a matematicianului Antoine Augustin Cournot. Leon Walras devine economistul despre care Joseph Schumpeter afirma că este cel mai mare economist al tuturor timpurilor.

Ca și Stanley Jevons și, mai târziu, Alfred Marshall, Walras pledează pentru introducerea matematicii în modelarea fenomenelor economice. Considerat inițiatorul Școlii matematice de economie de la Laussane, L.Walras consideră că economia politică își poate căpăta și consolida statutul de știință numai în măsura în care se poate folosi de matematică.

Dintre lucrările publicate de Leon Walras, Studii de economie socială (1896), Studii de economie aplicată (1898), cea mai reprezentativă este Elemente de economie politică pură (1877).

Toate aceste trei lucrări formează un sistem bine închegat, ce analizează economia politică din trei perspective: pură, aplicată și socială.

Pentru Leon Walras, economia politică pură reprezintă o știință asemănătoare mecanicii, în sensul că echilibrul într-o economie de piață poate fi analizat ca fiind soluția unui sistem de ecuații matematice.

80 Jevons W. Stanley, The Theory of Polical Economy, The Fifth Edition, London, 1911, p.192


99

Problema care-l preocupă pe L. Walras, deși pare o utopie, este atingerea stării de echilibru pe o piață cu concurență perfectă. Interdependența variabilelor economice îl determină pe Walras să surprindă matematic aceste relații și să construiască un model al echilibrului general.

Echilibrul general, din perspectivă walrasiană se poate atinge numai în condițiile unei concurențe perfecte. Această condiționare, cea a concurenței perfecte, implică unele ipoteze cu care Walras își începe demersul științific: inexistența monopolului, rolul întreprinzătorului nu este bine cunoscut, rigiditatea prețurilor, agenții economici sunt perfect identici unii cu alții și, uneori, bunurile economice, neutralitatea monedei, neglijarea producției. Toate aceste ipoteze, pe lângă numeroase aprecieri laudative, i-au atras tot atât de multe critici descriind echilibrul walrasian departe de realitate, chiar și de cea a timpului său.

Mai mult, concluzia la care Walras ajunge, una la fel de nerealistă, este aceea că odată echilibrul economic atins pe o piață cu concurență perfectă, agentul economic nici nu pierde, nici nu câștigă.

Însuși Walras este conștient că analiza sa nu reflectă o stare reală, ci una ideală, plecând de la ideea că studiul și analiza echilibrului economic sunt esențele teoriei și practicii economice.

Dincolo de toate criticile, cutezanța lui Walras de a elabora un model al echilibrului economic are o deosebită importanță pentru dezvoltarea ulterioară a economiei ca știință. “Când ne complacem în formalismul lui Walras, trebuie să ne reamintim că aproape întreaga economie din zilele noastre este o economie walrasiană […] Chiar analiza echilibrului parțial marshallian se regăsește astăzi într-o formă a echilibrului general mai explicită”81. ALFRED MARSHALL (1842-1924)

Un alt reprezentat al neoclasicismului englez care continuă aplicarea analizei marginale în explicarea mecanismelor economice este economistul Alfred Marshall.

Considerat deopotrivă fondatorul Școlii de economie de la Cambridge și al teoriei microeconomice neoclasice, Alfred Marshall elaborează un cadru analitic pe care se clădește structura teoriei microeconomice studiată și astăzi în mediul academic.

Continuând tradiția lui W. Stanley Jevons, Marshall consideră necesară utilizarea matematicii în economie pentru o argumentare cât mai riguroasă a proceselor microeconomice și a relațiilor cauză-efect.

Întreg edificiul marshallian este ridicat pe vechea construcție a lui Adam Smith, David Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill, dar spre deosebire de aceștia, pentru Alfred Marshall, studiul funcționării unui sistem de piață începe cu comportamentul celor doi agenți economici: consumator și producător,



100

plecând de la premisa că fiecare din cele două personaje cheie sunt raționale și urmăresc maximizarea propriilor avantaje.

Opera care-l consacră pe Marshall drept fondatorul teoriei microeconomice neoclasice este Principiile economice, apărută pentru prima dată în anul 1890. În Principiile economice, autorul sistematizează pentru prima data concepte precum cererea, oferta, costurile de producție, analizate dintr-o perspectivă holistică ceea ce i-a permis să surprindă relațiile de interdependență dintre variabilele respective și, totodată, să studieze problematica echilibrului economic.

Toate aceste contribuții majore ale lui Marshall la dezvoltarea și sistematizarea economiei ca știință nu se puteau naște fără o analiză la fel de riguroasă a valorii și a prețurilor.

Pentru Alfred Marshall, economia “reprezintă studiul afacerilor vieții; ea examinează acțiunile individuale şi sociale în strânsă legătură cu obținerea şi folosirea bunurilor materiale necesare bunăstării.”82.

Adept al marginalismului, Alfred Marshall consideră bogăția ansamblul tuturor lucrurilor care au capacitatea de a satisface direct sau indirect nevoile și dorințele indivizilor. Nu orice lucru care are o astfel de capacitate este în același timp și element al bogăției. Elemente ale bogăției sunt doar bunurile care pot fi materiale (sau personale) și imateriale.

Omul, din perspectiva marshalliană, nu poate crea sau produce lucruri materiale, cel mult el poate crea idei noi. În procesul de producție, omul, prin eforturile și sacrificiile depuse, creează doar utilități. Altfel spus, în cadrul producției, omul doar transformă o materie, îi schimbă forma pentru a se adapta mult mai bine satisfacerii nevoilor și să devină mai utilă. Din acest punct de vedere, Marshall consideră că nu există nicio deosebire între comercianți și producători, ambii creând în felul lor utilitate.

Despre consum, Alfred Marshall afirmă că este doar o producție negativă. “Cum producția de bunuri materiale nu este nimic altceva decât o rearanjare a materiei pentru a crea noi utilități, așa și consumul nu este altceva decât un deranj al materiei care diminuează și distruge utilitățile create”83.

În ceea ce privește bunurile, Marshall distinge între bunuri de consum de ordinul I, ca fiind acele bunuri care satisfac direct o nevoie (haine, încălțăminte, hrană) și bunuri de producție sau bunuri intermediare care nu pot satisface direct o nevoie, ci contribuie la producerea bunurilor din prima clasă (pânză, piele, plug etc.)

Referitor la producție, pe lângă muncă, pământ și capital, Alfred Marshall, asemeni lui Cantillon și Say, mai identifică un alt factor de producție în persoana întreprinzătorului.

Observând întreprinderi care dispun în mod egal de unități de muncă și capital, dar obțin rezultate diferite, Marshall consideră necesar să afirme că pe

82 Marshall Alfred, Principles of Economics, Ed.Macmillan and Co. 8th ed. , London, 1920, p.6 83 Ibidem, p.45


101

lângă cei doi factori trebuie să existe un altul care face diferența. Acesta este întreprinzătorul și abilitățile acestuia, iar rolul său este unul crucial în activitatea de producție. Capitalul, la Marshall, reprezintă în mare parte cunoaștere și organizare, vectori importanți care se intercondiționează unul pe altul. Cunoașterea, spune autorul Principiilor, este cel mai puternic motor al producției; ne permite să stăpânim natura și forțele ei pentru a ne satisface nevoile84.

Dintr-un alt punct de vedere, Marshall consideră că în procesul de producție există doar doi factori de producție: pământul și munca. Capitalul, în mare parte cunoaștere și organizare, este rezultatul muncii omului ajutat de natură și ghidat de capacitatea sa de a face predicții. În condițiile în care am considera cei doi factori de producție – pământul și munca, ca variabile exogene, creșterea bogăției ar fi efectul ca urmare a cauzei. Dar omul este un produs al mediului său și ca atare din orice punct de vedere am privi, subliniază Marshall, omul este figura centrală atât în producție, cât și în consum, precum și în relația distribuție-schimb85.

Demersul teoretic al lui Marshall asupra valorii și utilității este în mare măsură o încercare de a reconcilia gândirea clasică cu cea marxistă, pe de o parte, și cu gândirea neoclasică, pe de altă parte.

Valoarea unui bun depinde de costul de producție, așa cum susțin economiștii clasici, sau valoarea unui bun depinde de utilitatea bunului, în sensul capacității bunului de a satisface o nevoie? Răspunsul și raționamentul lui Marshall le găsim în următorul citat: “Găsim la fel de rezonabilă disputa dacă lama de sus sau cea de jos a unei perechi de foarfeci taie o bucată de hârtie, ca şi pe aceea dacă valoarea este guvernată de utilitate sau de costul producției. Este adevărat că dacă o lamă este fixă şi tăietura este efectuată prin mișcarea celeilalte, putem afirma cu certitudine că tăietura este făcută de cea de a doua; dar afirmația nu este tocmai precisă şi poate fi scuzată doar atât timp cât pretinde a fi mai mult o apreciere obișnuită şi nu una strict științifică asupra realității”86.

El recunoaște și demonstrează influența costului de producție asupra determinării valorii, dar argumentele țin, exclusiv, de logica marginalistă. Atât oferta (costul de producție), cât și cererea (utilitatea) participă la formarea valorii.

Abordarea marshalliană aduce limpezime și claritate asupra problematicii valorii și utilității odată ce realizează că adevărata dimensiune o dă perioada analizată. Studiul fenomenelor economice pe perioade scurte și perioade lungi este una din multele contribuții de ordin metodologic pe care i le datorăm lui Marshall, alături de alte instrumente utile cu care lucrăm și astăzi: substituția, coeficientul de elasticitate, surplusul producătorului, surplusul consumatorului, costul prim și costul suplimentar.

84 Ibidem, p.86 85 Ibidem, p.84 86 Marshall Alfred, Principles of Economics, Ed.Macmillan and Co. 8th ed. , London, 1920, p.203


102

Pe termen scurt, când oferta este rigidă și nu poate veni în întâmpinarea cererii, se verifică teoria valorii din perspectiva utilității. Cererea, pe termen scurt, influențează puternic valoarea și prețul.

Pe termen lung, însă, se verifică teoria valorii muncă, deoarece prețul bunului se va situa permanent în jurul costului de producție. În această situație valoarea și prețul sunt influențate în mod hotărâtor de ofertă.

Distincția logică cu care operează Marshall între termen lung și termen scurt s-a dovedit a fi un instrument esențial și indispensabil atât în elaborarea modelelor, cât și în analiza fenomenelor economice.

Abordând problema schimbului, Marshall afirmă că schimbul este întreținut în cea mai mare măsură de dorința fiecărui individ de a-și majora nivelul de utilitate. De asemenea, schimbul nu poate avea loc decât în condiții avantajoase pentru fiecare dintre părți, în sensul că fiecare parte prețuiește mai mult ceea ce primește decât ceea ce cedează. Plecând de la aceste considerații asupra schimbului, Marshall definește surplusul consumatorului ca fiind “diferența de preț pe care el ar fi mai degrabă dispus să-l plătească, decât să plece fără bun, peste cel pe care îl plătește efectiv; este măsura economică a acestui surplus de satisfacție”87.

În figura 3 este exemplificat din punct de vedere grafic surplusul consumatorului.

Axa Ox reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, iar prețul este reprezentat pe axa Oy, Qc reprezintă cererea, Qp – oferta, iar intersecția celor două reprezintă situația de echilibru.

Pentru un anumit bun, consumatorul este dispus să plătească și 250 u.m., dar prețul pe care el îl plătește efectiv este de 150 u.m. (în cazul de față 150 u.m. reprezintând prețul de echilibru pe piață). Diferența dintre prețul pe care este dispus să-l plătească și prețul pe care efectiv îl plătește, reprezintă surplusul consumatorului: 100 u.m. (100=250-150).

Figura 3

Surplusul consumatorului

87 Ibidem


103

La fel ca și consumatorul, producătorul lui Marshall poate înregistra și el un surplus monetar. Noțiunea de surplus al producătorului, o elaborează plecând de la legea randamentelor descrescânde conform căreia productivitatea marginală a fiecărui factor de producție variază în sens invers cu cantitatea folosită din acel factor. Într-un climat de concurență perfectă, producătorul își va maximiza profitul atunci când venitul marginal egalează costul marginal.

Surplusul producătorului este reprezentat grafic în figura 4. La echilibru, producătorul va fi capabil să ofere la un preț de 150 u.m., 200 de unități de produs. El poate însă să ofere în intervalul [0,200] unități de produs la un preț mult mai mic.

Vom numi surplus al producătorului, diferența dintre prețul total la care acesta este dispus să ofere produsul și prețul real la care-l oferă. În exemplul nostru, surplusul producătorului este de 50 de u.m. (150-100)

Figura 4

Surplusul producătorului Una din cele mai importante contribuții ale lui Alfred Marshall la teoria

cererii a fost, fără îndoială, formularea conceptului de elasticitate a cererii în funcție de preț.

Tot ca regulă generală, afirmă Marshall, „elasticitatea sau capacitatea de reacție a cererii pe piață este mare sau mică în conformitate cu cât cantitatea cerută crește mult sau puțin la o anumită scădere a prețului, și se diminuează mult sau puțin la o anumită creștere a prețului”88.

Altfel spus, coeficientul de elasticitate măsoară gradul de sensibilitate a cererii unui bun în funcție de prețul său. În funcție de valoarea coeficientului de elasticitate, se disting următoarele tipuri de cerere:

1. EX/Px=0 – cerere inelastică, semnifică faptul că oricât s-ar modifica prețul bunului, cererea rămâne constantă;

2. EX/Px∈(-1,1) – cerere puțin elastică sau elasticitate subunitară, semnifică faptul că la o modificare a prețului bunului, cererea variază mult mai puțin;

88 Marshall Alfred, Principles of Economics, Ed.Macmillan and Co. 8th ed. , London, 1920, p.66


104

3. EX/Px= -1 sau 1 – cerere elastică unitar, semnifică faptul că la o modificare a prețului bunului, cererea variază exact cu același procent;

4. EX/Px∈(-∞,-1)∪(1,∞) – cerere elastică sau cu elasticitate supraunitară, semnifică faptul că la o modificare a prețului bunului, cererea variază mult mai mult;

5. EX/Px=∞ – cerere perfect elastică, caz în care orice modificare de preț atrage după sine variația infinită a cererii pentru produsul respectiv.

Bunurile care au capacitatea de a satisface mai multe nevoi înregistrează o cerere elastică, iar bunurile absolut necesare (de strictă necesitate) precum și unele bunuri de lux au o cerere de tip inelastică.

Tot teoria schimbului îl conduce pe Marshall spre analiza echilibrului pe piață și a mecanismului de formare a prețurilor pe termen scurt și foarte scurt, mediu și pe termen lung.

Pe termen foarte scurt (fig.5), oferta este rigidă (reprezentată grafic de o dreaptă verticală), deoarece producătorii nu au capacitatea necesară de a răspunde imediat la semnalele pieței, ceea ce face ca prețul să fie influențat de cantitatea cerută.

Figura 5

Echilibrul pe termen foarte scurt Pe termen scurt se poate vorbi de o oarecare ajustare a ofertei ca urmare

a variabilității unui factor de producție, de regulă factorul muncă. Într-o asemenea situație, prețul va fi influențat într-o mare măsură de cerere și mai puțin de costul de producție (oferta).


105

Figura 6

Echilibrul pe termen scurt Pe termen mediu (fig.7), toți factori de producție devin variabili, în felul

acesta capacitatea firmelor de a reacționa la semnalele pieței crește. Situația de față reprezintă o influență asupra prețului atât din partea cererii cât și din partea ofertei.

Figura 7

Echilibrul pe termen mediu Pe termen foarte lung (fig.8), curba ofertei va fi reprezentată grafic

printr-o dreaptă orizontală. Pe lângă variația totală a factorilor de producție, intervine acum și progresul tehnologic ceea va face ca oferta (costul de producție) să aibă un rol determinant în formarea prețului. Prețul de echilibru reprezintă acel nivel al prețului pentru care cantitatea cerută egalează cantitatea oferită. Am observat cum în funcție de perioada analizată, de variația factorilor de producție, echilibrul este atins fie prin ajustarea cantităților, fie prin ajustarea prețurilor. Toate acestea au loc numai într-un climat de liberă concurență.


106

Dacă, în mod accidental, atât cererea cât și oferta se deplasează din starea de echilibru există întotdeauna acele forțe, spune Marshall, care instantaneu le vor împinge înapoi la acea poziție.

Figura 8

Echilibrul pe termen foarte lung Analizând comportamentul celor două variabile, prețul și cererea

(cererea fiind variabila independentă), Marshall descrie și procesul prin care se ajunge la un echilibru stabil, redat grafic în figura 9.

Figura 9

Echilibru stabil marshallian La un nivel al cantității Q1, în punctul a, cererea (Q1a) este mai mare

decât oferta (Q1c). O cerere mai mare decât oferta va atrage, evident, un preț mai mare (P2). Pe de o parte, acest lucru se întâmplă ca urmare a faptului că nevoile consumatorilor nu sunt total satisfăcute și aceștia vor fi dispuși să plătească un preț mai mare pentru satisfacerea integrală a nevoilor lor. Pe de altă parte, producătorii sau vânzătorii sunt dispuși să majoreze cantitatea oferită, fiind atrași de creșterea profiturilor. Intrarea pe piață a noi ofertanți, va duce la o creștere a ofertei mult peste nivelul cererii, grafic situația regăsindu-


107

se în punctul d, unde Q2d (oferta) este mai mare decât Q2b(cererea). În acest punct, toate nevoile consumatorilor sunt satisfăcute, iar cantitatea cerută nu mai vine în întâmpinarea cantității oferite. Vânzătorii interesați să-și vândă marfa vor reduce treptat prețul până ce dispare surplusul de cantitate. Acesta este mecanismul pieței libere, prin care penuria sau excedentul de cantitate sunt eliminate pentru a se restabili echilibrul. Grafic, echilibrul este redat în pct. E, punct în care cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută, căreia îi corespunde atât un preț de echilibru (Pe) cât și o cantitate de echilibru (Qe).

Deși contribuțiile lui Alfred Marshall sunt mult mai numeroase, noi le-am sintetizat pe cele mai importante. Meritul fundamental al economistului englez este recunoașterea faptului că noua economie marshalliană este un rezultat al celor mai valoroase controverse, atât la nivel teoretic, cât și la nivel metodologic din cadrul școlilor de gândire economică clasică și neoclasică.

Școala de la Cambridge fondată și condusă, un timp, de Marshall domină gândirea economică până în perioada interbelică. Aici, chiar sub îndrumarea profesorului Alfred Marshall, se formează următoarea generație de mari economiști englezi printre care Arthur Cecil Pigou și John Maynard Keynes.


108

Sarcina de lucru 4

Caracteristica generală a doctrinei neoclasice și principalele școli marginaliste.

Valoarea în cadrul gândirii neoclasice.


109

Te TeTest de autoevaluare

1. Economiștii neoclasici: a. susțin teoria valorii muncă; b. resping teoria valorii muncă; c. se sprijină în analiză pe postulatele fundamentale ale economiei clasice;

d. resping total postulatele fundamentale ale economiei clasice. 2. Măsurarea valorii ca utilitate a ultimei unități consumate dintr-un anumit bun

reprezintă: a. utilitatea totală; b. utilitatea marginală; c. conceptul cel mai important născut în cadrul revoluției marginaliste;

d. utilitatea individuală 3. ................. este considerat de exegeți părintele școlii austriece: a. Carl Manger; b. Leon Walras; c. Ludwig von Mises;

d. Heinrich Gossen. 4. Munca încorporată într-un bun, spune S. Jevons: a. influențează valoarea bunului respectiv; b. influențează prețul bunului respectiv;

Rezumat Individualismul metodologic definește acel tip de analiză economică

în care rezultatele sunt fondate pe manifestarea preferințelor indivizilor. Baza pe care se sprijină individualismul metodologic este acțiunea umană ceea ce ne face să concluzionăm că știința economică nu este altceva decât logica acțiunii umane.

Studiul economiștilor neoclasici s-a centrat pe funcționarea eficientă a economiei de piață și rolul important al acesteia, cel de alocare a resurselor.

Diferența majoră dintre neoclasici și clasici o reprezintă abordarea celei mai importante teorii care a atras atenția gânditorilor încă de la Aristotel și până la Marx, și anume teoria valorii.

Anul 1871 are o importantă rezonanță în cadrul teoriei și gândirii economice, deoarece el este anul de naștere a noii paradigme neoclasice și în același timp marchează începutul revoluției marginaliste.

Revoluția marginalistă se naște concomitent în cadrul a trei școli de gândire, în trei țări diferite, într-un interval de 4 ani.

Cei trei corifei ai revoluției marginaliste sunt William Stanley Jevons (Anglia), Carl Menger (Austria), Leon Walras (Elveția). Acești trei mari economiști, considerați fondatori ai neoclasicismului, scriind independent unul de altul, au ca trăsătură comună abordarea analizei valorii plecând de la utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun, concept cunoscut astăzi sub denumirea de utilitate marginală.

Demersul teoretic al lui Alfred Marshall asupra valorii și utilității este în mare măsură o încercare de a reconcilia gândirea clasică cu cea marxistă, pe de o parte, și cu gândirea neoclasică, pe de altă parte.


110

c. nu influențează nici valoarea nici prețul bunului; d. influențează cererea pentru bunul respectiv. 5. În concurența perfectă presupusă de Leon Walras: a. agenții economici sunt diferiți; b. agenții economici sunt identici; c. prețurile nu pot fluctua; d. banii sunt neutri. 6. Pentru Alfred Marshall, bogăția reprezintă: a. totalitatea bunurilor materiale și imateriale care sunt utile; b. totalitatea bunurilor imateriale care sunt utile; c. totalitatea bunurilor materiale; d. stocul de metale prețioase acumulate în cadrul unei economii naționale. 7. În analiza pe termen lung, Marshall invocă: a. teoria valorii muncă; b. valoarea de schimb; c. surplusul producătorului; d. valoarea ca utilitate 8. Utilitatea marginală este numită intensitatea ultimei nevoi satisfăcute de o anumită

cantitate consumată dintr-un bun de către: a. W. Stanley Jevons b. Carl Menger; c. Adam Smith; d. Leon Walras

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare 1-b,c; 2-b,c; 3-a; 4-c; 5-b,c,d; 6-a; 7-a; 8-d

Bibliografie minimală Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1, Ed.Fundației Academice Gh.Zane, Iași, 1996


111

5. KEYNESISMUL

Keynesismul 111

Rezumat 125





La sfârşitul modulului, se va şti: esența și importanța doctrinei keynesiste;

particularitățile intervenționismului;

să se explice şi interpreteze datele și informaţiile din punct de vedere cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii concrete;




O privire de ansamblu asupra economiei mondiale, de-a lungul timpului, ne relevă faptul că economia nu este guvernată doar de actori raționali. Din nefericire, o mare parte a activității economice este guvernată de spirite animale89. I nteracțiunile dintre comportamentul uman (ghidat din ce în ce mai mult de motive neeconomice), capacitatea de a inova și a evolua au slăbit

eficiența mâinii invizibile, instrumentul cheie al economiei clasice. De asemenea, postulatele economiei neoclasice, care au triumfat până

la declanșarea Marii Depresiuni din 1929-1933, sunt puse serios sub semnul întrebării în ceea ce privește capacitatea acestora de asigura funcționarea eficientă a economiei de piață.

Schimbările intervenite după sfârșitul primului război mondial au imprimat climatului socio-economic din acea perioadă un grad mare de

89 Akerlof A. George, Shiller J. Robert, Spirite animale – Despre felul în care psihologia umană influențează economia și ce înseamnă asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București, 2010, pp. 25


112

instabilitate. Urmările Tratatului de Pace de la Versailles din 1919, referindu-ne aici la obligațiile financiare și materiale impuse Germaniei au dus, de asemenea, la fragilizarea sistemului financiar, destabilizând principalele monede europene.

Accelerarea ritmului de creștere, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca urmare a progresului tehnico-științific a dus la accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor la nivelul economiei reale, fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.

Pe fondul acestor evenimente, are loc cel mai mare colaps al economiei mondiale care a răsturnat din temelii întreg edificiul pe care se sprijineau valorile fundamentale, atât clasice, cât și cele neoclasice. Caracteristicile Marii Depresiuni din perioada 1929-1933

Unul din marile evenimente, din păcate cu caracter traumatizant, care a conturat studiul economiei și a obiectului de studiu al științelor economice în general, în particular al studiului macroeconomiei, îl reprezintă Marea Depresiune din perioada 1929-1933.

Deși această criză a fost precedată de alte câteva, s-a dovedit a fi cea mai îndelungată și cu efecte dintre cele mai dezastruoase asupra economiei mondiale.

Cu toate măsurile guvernamentale, aplicate de fiecare țară pentru a-și proteja economia, spirala descendentă a persistat până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial.

Din tumultul ideilor și dezbaterilor cu privire la criza economică din această perioadă nu putem exclude ca fiind cauze majore care au stat la baza declanșării ei următoarele: Supraproducția

Cauza principală a crizei economice este faptul că sistemul capitalist din primele decenii ale secolului XX a produs prea mult, dinamica ofertei fiind mult superioară cererii. Statele Unite ale Americii au înregistrat în această perioadă o creștere economică, nesustenabilă, dezvoltându-se pe scară largă atât producția agricolă, cât și producția de bunuri în serie, încurajate în primul rând de cererea mare din partea țărilor europene cobeligerante (în urma primului Război Mondial), cât și de consumul pe baza creditării. Abundența producției a fost susținută și de investiții în noile tehnologii implementate în anii 1920, ceea a dus la o creștere a productivității. Distribuția inegală a veniturilor

În cadrul gândirii economice, o problemă la fel de importantă ca motivațiile economice o reprezintă și echitatea. Deși există o bogată literatură asupra acestui fenomen, de cele mai multe ori în cadrul argumentațiilor economice, echitatea a ocupat un loc inferior. Luată în calcul, echitatea ar fi putut explica unele probleme fundamentale precum șomajul involuntar și relația dintre inflație și producția agregată90.

90 Akerlof A. George, Shiller J. Robert, Spirite animale – Despre felul în care psihologia umană influențează economia și ce înseamnă asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București, 2010, pp.56-57


113

În anii 1920, distribuția inegală a veniturilor exista pe multe niveluri, în rândul populației, între industrie și agricultură, în interiorul Statelor Unite ale Americii, precum și între acestea și Europa.

Distribuția inegală a veniturilor, datorată în principal dinamicii creșterii salariilor mult inferioară evoluției productivității muncii, a antrenat reducerea cererii în economie.

Existența acestor disparități a creat o economie instabilă, în care oferta excedentară (nu numai în Statele Unite, ci și în majoritatea țărilor industrializate) nu a întâlnit o cerere pe măsură, din cauza veniturilor mici. Acest fapt a făcut ca economiile să se bazeze în procesul lor de creștere artificială pe vânzări pe credite, bunuri de lux și exporturi. La fel ca și în debutul crizei economice din 2007-2008, economiile și investițiile nu au fost utilizate în mod eficient. Politicile de protecție tarifară

În anii premergători Marii Depresiuni a existat un protecționism sever practicat de guverne, menit a restricționa importurile și de a stabili legături comerciale preferențiale cu anumiți parteneri. Utilizarea acestor bariere comerciale și discriminatorii au contribuit la o puternică contracție a comerțului internațional și, mai apoi, la o revenire dificilă a acestuia în ciuda redresării economice91.

Rezultatele politicii de protecție tarifară nu au fost cele așteptate, deoarece limitarea importurilor cu scopul de a stimula producția națională a făcut ca în cadrul sectorului agricol, fermierii să se confrunte cu o scădere constantă a prețurilor. Instabilitatea financiară internațională

Cea mai dură și profundă criză economică mondială (de până la cea din 2007-2008) precedată de o perioadă de prosperitate de aproape 9 ani (1920-1929) a fost declanșată de un cumul de factori. În această perioadă, multe țări încă mai resimțeau efectele Primului Război Mondial, multe dintre ele, obligate să plătească reparații de război, confruntându-se atât cu riscul incapacității de plată, cât și cu dificultatea reluării activității economice (a reconversiei economice de la producția de război la producția civilă).

Pe fondul politicilor macroeconomice nesustenabile, a diminuării cererii de consum și a volumului comerțului internațional, a panicii financiare, principalul canal de propagare a crizei către întreaga lume l-a constituit existența etalonului aur care acționa ca un regim fix de schimb valutar între țările lumii.

Ca și în debutul crizei economice din 2008, principalii actori economici și financiari de atunci, în euforia progresului economic rapid, nu au observat principalele dezechilibre care amenințau grav stabilitatea macroeconomică:

• decalajul dintre capacitatea industriei de a produce bunuri competitive și puterea de cumpărare a consumatorilor;

91 Eichengreen Barry, Irwin A. Douglas, The Slide to Protectionism in The Great Depression: Who Succumbed and Why?, Working Paper 15142, NBER, July 2009, p.1


114

• acumularea mare a stocurilor de mărfuri;

• supraevaluarea activelor imobiliare și acțiunilor bursiere;

• promovarea politicii banilor ieftini de către bănci;

• existența unui șomaj ridicat, atât în Europa, cât și în America. Declinul economic a apărut în vara anului 1929, indicând o stagnare a

productivității în principalele sectoare economice. În septembrie, speculatorii bursieri, în goana lor după profit, au vândut cea mai mare parte a acțiunilor, ceea ce a dus la o scădere masivă a acestora. În perioada 24-27 octombrie 1929 au fost vândute 29.304.681 acțiuni, pierderile înregistrate din cauza scăderii cursului fiind de aproximativ 30.000.000 dolari, mai mult decât datoria publică a SUA pe anul 192992.

Prăbușirea bursei din 29 octombrie 1929, un efect al exceselor făcute și nu o cauză a crizei economice, este un moment important în procesul de declanșare a Marii Depresiuni, evidențiind slăbiciunile sistemului capitalist și fragilitatea macroeconomică.

Criza financiară s-a transformat rapid într-o criză economică și s-a propagat în întreaga lume, facilitată de existența standardului aur și a schimburilor comerciale și financiare dintre țări. Până la sfârșitul anului 1929 și începutul anului 1930 au fost afectate țările Americii Latine, Canada, Australia, Germania, cu precădere țările în care Statele Unite ale Americii aveau investiții financiare, iar până la sfârșitul anului 1930 au fost afectate profund și celelalte țări europene producând o serie de efecte economico-sociale grave.

Deși primele semne de redresare au apărut în decursul anului 1933, multe dintre țări s-au confruntat cu dificultăți economice până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Țările care au fost lovite grav de efectele crizei economice au fost Statele Unite ale Americii și țările europene.

Tabelul nr.1 Datele Marii Depresiuni în diferite țări (semestre)

Țara Începutul declinului Începutul perioadei de

redresare

Scăderea volumului producției industriale

(%) S.U.A. 1929: semestrul III 1933: semestrul II 46,8

Canada 1929: semestrul II 1933: semestrul II 42,4

Argentina 1929: semestrul II 1932: semestrul I 17

Brazilia 1928: semestrul III 1931: semestrul IV 7

Japonia 1930: semestrul I 1932: semestrul III 8,5

Marea Britanie 1930: semestrul I 1932: semestrul IV 16,2

Germania 1929: semestrul II 1933: semestrul III 41,8

Franța 1930: semestrul II 1932: semestrul III 31,3

Italia 1929: semestrul III 1933: semestrul I 33

Belgia 1929: semestrul III 1932: semestrul IV 30,6

Olanda 1929: semestrul IV 1933: semestrul II 37,4

Suedia 1930: semestrul II 1932: semestrul III 10,3

92 Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2004, p.628


115

Danemarca 1930: semestrul IV 1933: semestrul II 16,5

Cehoslovacia 1929: semestrul IV 1933: semestrul II 40,4

România 1930: semestrul II 1933: semestrul IV 57

Polonia 1929: semestrul I 1933: semestrul II 46,6

Sursa: C. Romer, V. Axenciuc Prăbușirea bursei de valori din octombrie 1929 a marcat începutul unei

perioade de dezechilibre majore în plan social și economic: creșterea semnificativă a ratei șomajului, diminuarea profitului, a veniturilor din agricultură, a volumului producției industriale, adâncirea deficitelor etc. Deși cauzele crizei economice încă mai sunt discutate, efectul general al acesteia a fost pierderea bruscă a încrederii în viitor.

Conform datelor statistice, apogeul crizei economice a fost atins în perioada 1931-1933, atunci când produsul intern brut, în Statele Unite, a înregistrat o scădere de aproximativ 45% (față de anul 1929), iar rata șomajului a atins pragul de 25%. Pentru a preveni inflația, Federal Reserve a luat inițiativa, încă din 1928, de a steriliza fluxurile de aur în Statele Unite, măsură care a determinat contracția masei monetare.

Reducerea masei monetare a fost cauzată parțial și de falimentul mare al băncilor care, în lipsa rezervelor, au fost nevoite să lichideze depozitele pentru a putea face față retragerilor de numerar. Diminuarea multiplicatorului monetar prin creșterea coeficientului numerar-depozite și a coeficientului rezerve-depozite a determinat contracția abruptă a masei monetare din anii 1930, 1931 și 193293. De asemenea, reducerea indicelui prețurilor de consum (deflația) a fost efectul direct al diminuării masei monetare din economie.

Crahul bursier din octombrie 1929 a însemnat începutul crizei economice în Europa. Produsul intern net la nivel european a scăzut cu aproximativ 40%, producția industrială a scăzut cu 30% iar, rata șomajului s-a ridicat la 20%. Țările europene, în special Germania, au fost grav afectate de criza economică ca urmare a instabilității financiare a cărei cauze majore a reprezentat-o nivelul mare al datoriilor. Creditele americane destinate reconstrucției în urma războiului au fost întrerupte (țările europene au primit în perioada 1924-1929 opt miliarde dolari credit). Scăderea cererii și a cea prețurilor antrenate de criza de peste ocean s-au alăturat dezechilibrelor sistemului bancar european care s-a prăbușit în 1931 odată cu falimentul băncii austriece Creditanstalt cauzând o imensă panică financiară.

JOHN MAYNARD KEYNES (1883-1946)

În tumultul acestor evenimente care au afectat grav economia mondială se naște o doctrină care schimbă radical întreaga gândire economică, direcționând-o într-o cu totul altă direcție doctrinară.

93 Dornbusch Rudiger, Fischer Stanley, Startz Richard, Macroeconomie, Editura Economica, București, 2007, p.434


116

Este vorba de doctrina keynesistă ce ia naștere odată cu apariția celei mai cunoscute cărți după Avuția Națiunilor și anume Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (pe scurt Teoria generală), apărută în anul 1936 sub semnătura lui John Maynard Keynes, considerat fondatorul teoriei macroeconomice moderne.

John Maynard Keynes s-a născut în anul 1883 în Cambridge, Anglia, într-o familie de intelectuali, tatăl său, John Neville Keynes, fiind un remarcabil economist și profesor la universitatea din orașul natal al fiului său.

După ce-și finalizează studiile, J.M. Keynes se angajează ca funcționar public la Indian Office, cu sediul în Londra, unde rămâne doi ani atunci când i se propune un post de lector la Kingʼs College în Cambridge.

La sfârșitul primului război mondial, J.M. Keynes este membru al delegației britanice la Conferința de Pace din 1919. Ca reprezentant al Departamentului de Trezorerie din Anglia, critică aspru condițiile impuse prin Tratatul de la Versailles Germaniei perdante, după care demisionează. Tot în anul 1919, ca urmare a acestui eveniment scrie cartea Consecințele economice ale păcii, carte care îi aduce imediat recunoașterea internațională.

Până la apariția Teoriei generale, Keynes scrie o serie de cărți cu conținut polemic, precum și cărți care întregesc, alături de Teoria generală, paradigma keynesistă.

În 1923 îi apare lucrarea Tratat asupra reformei monetare, în care, de asemenea, critică supremația etalonului aur și pledează pentru adoptarea unui alt etalon de valoare, care alături de intervenția autorităților, ar avea capacitatea de a atenua fluctuațiile cursului de schimb.

În anul 1930 apare lucrarea Tratat despre monedă unde autorul abordează problema economiilor și a investițiilor, militând pentru stimularea investițiilor și descurajarea economiilor.

Criticat că în lucrarea Tratat despre monedă, Keynes nu oferă o teorie satisfăcătoare a nivelului producției, precum și a ocupării depline, la puțin timp de la finalizarea acesteia, Keynes își propune să expună propriile sale concepții economice într-o abordare mult mai profundă, concretizate în apariția în anul 1936 a Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, carte pe care însuși autorul o descrie într-o scrisoare adresată lui Bernard Shaw “o carte de teorie economică ce va revoluționa modul în care lumea privește problemele economice”94.

În anul 1944, participă ca reprezentant al Marii Britanii la Conferința de la Breton Woods, unde alături de reprezentantul Statelor Unite ale Americii, Harry Dexter White, pledează pentru o nouă structură a sistemului financiar la nivel internațional. În urma negocierilor s-a hotărât trecerea la sistemul Aur-Devize precum și înființarea organismelor financiare internaționale: Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

94 Beaud Michel, Dostaler Gilles, Gândirea economică de după Keynes, Eurosong&Book, București, 2000,

pp.44


117

Lucrarea care îl așează pe Keynes alături de părintele economiei, Adam Smith, este fără tăgadă Teoria generală.

Spre deosebire de Avuția Națiunilor care poate fi citită cu ușurință de oricine, Teoria Generală a lui J.M.Keynes este adresată, după cum afirmă însuși autorul, colegilor săi economiști, principala sa menire fiind „aceea de a se ocupa de problemele teoretice dificile și numai în al doilea rând de aplicațiile acestei teorii”95. Ulterior, Keynes recunoaște că lectura Teoriei generale este una destul de dificilă, fapt pentru care, în prefața ediției franceze consideră “că ar trebui, dacă ar fi să o scriu din nou, să mă străduiesc să scap de aceste defecte și să-mi exprim punctul de vedere într-o manieră mai clară”96.

De ce apare în titlu sintagma teoria generală, tot autorul ne explică că intenția sa a fost de a analiza comportamentul proceselor economice în ansamblul acestora cum ar fi: venitul agregat, profitul agregat, producția agregată, ocuparea agregată a forței de muncă, investițiile agregate și economiile agregate.

Esența Teoriei generale poate fi rezumată în următoarele:

• un deficit al cererii agregate (bunuri de consum și bunuri de capital) conduce la șomaj involuntar;

• piața liberă nu poate ajusta deficitul cererii agregate sau, dacă din întâmplare o face, procesul este lent și costisitor pentru economie;

• politicile guvernamentale de intervenție pot corecta insuficiența cererii agregate cu rezultate vizibile în reducerea șomajului;

• sporirea ofertei de bani nu este suficientă pentru a stimula sectorul privat ca să investească și este necesară intervenția statului prin creșterea cheltuielilor guvernamentale.

Referitor la Marea Depresiune din anii 1929-1933, Keynes consideră că o fluctuație a investițiilor care nu este însoțită de o propensitate spre consum corespunzătoare duce la modificări asupra ocupării forței de muncă. Astfel, criza economică s-a declanșat pe fondul unei productivități marginale a capitalului nesemnificativă sau chiar negativă și pe un deficit de forță de muncă.

Colapsul economic din perioada 1929-1933 este rezultatul diminuării la nivelul cererii de investiție, precum și la nivelul oportunităților de investiții. Reducerea cheltuielilor agregate a contribuit la scăderea veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă.

Keynes nu a crezut în principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith considerându-l fondat pe o eroare intelectuală. El a reproșat principiului economic clasic că nu poate explica ce anume determină nivelul global al ocupării, al producției și al veniturilor.

95 Keynes, J.M., Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed. Publica, București,

2009, p.22 96 Keynes, J.M., Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed. Publica, București,

2009, p.31


118

Pentru prevenirea unei recesiuni și pentru reducerea fluctuațiilor ciclice, Keynes recomandă utilizarea unei politici fiscale anti-ciclice, remediul fiind reducerea fiscalității și creșterea cheltuielilor guvernamentale, chiar cu riscul adâncirii deficitelor. Conform teoriei, o astfel de măsură ar fi limitat efectele grave și de durată în plan economic și social ale Marii Depresiuni.

Criza din 1929-1933 a constituit cadrul pentru intervenția statului în economie, deoarece în perspectiva keynesistă, piața liberă nu se poate redresa pe cale naturală, sau dacă o face, costurile sunt imense. Astfel, dacă decidenții politici doresc folosirea deplină a mâinii de lucru, ei nu vor aștepta ca mecanismele concurențiale ale pieței libere să conducă spre acest deziderat. Ei trebuie să intervină și să adopte acele măsuri care conduc spre nivelul optim al consumului și al investițiilor, asigurând, în acest fel, ocuparea deplină a resurselor umane.

Revenind la Teoria generală, Keynes consideră că volumul ocupării depline depinde în mare măsură de cele două componente ale cererii agregate: consumul (C) și investițiile (I). Pentru Keynes, cererea efectivă reprezintă în același timp și venitul agregat (Y), (un model simplificat al economiei):

Y=C+I Venitul național de echilibru sau echilibrul macroeconomic este realizat

atunci când oferta agregată sau outputul (Y) este egal cu cererea agregată. Partea din venitul agregat care nu este consumată, este economisită,

transformându-se în economii (S) și stând la baza procesului investițional. Astfel:

Y=C+I C=Y-S S=Y-C

Atât economiile, rezultat al comportamentelor consumatorilor individuali, cât și investițiile, rezultat al comportamentelor întreprinzătorilor reprezintă un excedent al venitului peste consum.

Din relațiile de mai sus, rezultă că: I=S

condiție esențială a echilibrului macroeconomic în modelul simplificat keynesian.

Egalitatea dintre economii și investiții, numită și ecuația fundamentală a echilibrului macroeconomic subliniază necesitatea ca economiile agenților economici individuali să fie egale cu investițiile pe care întreprinzătorii le vor face, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.

Keynes analizează venitul, consumul și economiile sub incidența legii psihologice fundamentale.

Legea psihologică fundamentală “de care suntem îndreptățiți să depindem cu mare încredere […] este că în medie și de regulă oamenii sunt


119

înclinați să-și mărească consumul pe măsură ce venitul lor crește, dar nu cu aceeași cantitate cu care crește venitul.”97.

Acest lucru, spune Keynes, este valabil îndeosebi pe perioade scurte de timp și pentru acei indivizi ale căror comportamente în ceea ce privește consumul și economiile au caracter permanent, timpul fiind insuficient pentru a se adapta la schimbări. Dacă, însă, individul își adaptează consumul la noul venit, o face în mod imperfect.

În condițiile unui nivel de confort dorit și realizat de către un individ, creșterea venitului antrenează o creștere a consumului într-o proporție mai mică, astfel încât pe termen scurt, un nivel mare al venitului duce la o diferență și mai mare între acesta și consum. Altfel spus, o creștere a venitului antrenează o creștere o procesului de economisire, dar într-o proporție mai mare decât cea a venitului.

Pe de altă parte, Keynes observă că existența unui dezechilibru precum sub-ocuparea antrenează o scădere drastică a venitului, atât pentru menaje și firme, cât și pentru administrațiile locale și centrale.

Acest lucru duce la un proces de dezeconomisire. Deoarece consumul depășește venitul obținut, agenții economici se văd nevoiți să-și folosească fie rezervele financiare sau să apeleze la împrumuturi, ceea ce duce la acumulare de deficit.

Concluzia lui Keynes este aceea că o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă se poate întâmpla doar acompaniată de o creștere a investițiilor și numai în absența fluctuațiilor în ceea ce privește procesul de consum.

Keynes infirmă cu tărie toate postulatele economiei clasice și neoclasice care susțineau că o economie de piață, lăsată liber să funcționeze, se poate autoregla, îndreptându-se în mod natural către un grad de ocupare a forței de muncă optim.

Autorul Teoriei generale, dimpotrivă, susține că piața liberă se poate bloca, neavând capacitatea de a menține echilibru între oferta agregată și cererea agregată, ceea ce conduce întotdeauna la dezechilibre, precum șomajul. În viziunea sa, o producție globală și o folosire a mâinii de lucru, ambele optime, pot fi determinate numai prin ghidarea cererii agregate cu ajutorul politicii fiscale.

Ponderea consumului în cadrul venitului disponibil este exprimată de propensiunea sau înclinația medie spre consum (c) calculată ca raport între consum și output:

c =)

*

Rata medie a consumului sau înclinația medie spre consum este o mărime pozitivă și subunitară:

0<c<1

97 Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica,

București, 2009, p.158


120

Înclinația marginală spre consum (c') reprezintă variația consumului la o modificare cu o unitate a output-ului și se calculează ca raport între variația consumului și variația output-ului. De asemenea, c' este o mărime pozitivă și subunitară:

c'=Y

C

∆

∆, 0< c'<1

Înclinația medie spre economii (s) reprezintă ponderea economiilor în totalul venitului sau output-ului:

s =+

*

Rata medie a economiilor sau înclinația medie spre economii este o mărime pozitivă și subunitară:

0<s<1 Înclinația marginală spre economii (s') reprezintă variația economiilor

la o modificare cu o unitate a output-ului și se calculează ca raport între variația economiilor și variația output-ului:

s'=Y

S

∆

∆, 0< s’<1

Știind că Y= C+S rezultă, prin urmare: ∆Y=∆C+∆S, de unde, din faptul

că )

* +

+

* =

),+

* =

*

* =1:

c+s=1, c=1-s, s=1-c

De asemenea, ∆)

∆* +

∆+

∆* =

∆ ),∆+

∆* =

∆*

∆*=1 implică:

c'+ s’=1, c'=1 - s’, s’=1- c' Analizând determinarea venitului de echilibru, se observă o

interdependență între componentele cererii agregate (consum, investiții). Corelația dintre aceste două componente o exprimă autorul Teoriei generale prin intermediul conceptului de multiplicator al investițiilor.

Multiplicatorul reprezintă un coeficient care reflectă legătura directă dintre o variabilă dependentă (una din componentele cererii agregate) și influența acesteia asupra variabilei explicative (nivelul de echilibru al outputului).

Multiplicatorul investiției exprimă legătura care se formează între creșterea investițiilor și creșterea venitului măsurat prin coeficientul de amplificare k.

∆Y=k⋅∆I ⇒ k =I

Y

∆

∆

În cadrul cererii agregate, investițiile reprezintă pentru Keynes călcâiul lui Ahile. Decizia de a investi este influențată de doi factori:

a. eficiența marginală a capitalului; b. rata dobânzii.

Pe termen lung, însă, eficiența marginală a capitalului depinde de raportul dintre prețul bunului de capital și avantajele viitoare aduse de acesta.


121

Într-un climat economic sănătos, dublat de starea de încredere a agenților economici asupra beneficiilor viitoare, randamentul investițiilor va fi întotdeauna superior ratei dobânzii de creditare.

În ceea ce privește teoria clasică a ratei dobânzii, Keynes o găsește ca fiind eronată. Conform teoriei clasice, rata dobânzii reprezintă factorul care echilibrează cererea pentru investiții cu dorința pentru economisire.

Rata dobânzii, pentru Keynes, reprezintă, în orice moment, răsplata pentru renunțarea la lichiditate și “este o măsură a refuzului celor care posedă bani să renunțe la controlul lichid asupra lor”98.

Preferința pentru lichiditate este un factor care influențează rata dobânzii. Un alt factor care acționează asupra ratei dobânzii este cantitatea de bani din economie. Cantitatea de bani din economie, în condițiile unei rate a dobânzii date, este influențată la rândul său de preferința pentru lichiditate.

Astfel M=L(r), unde: M este cantitatea de bani din economie, L este funcția preferinței pentru lichiditate, iar r este rata dobânzii.

O creștere a cantității de bani din economie va duce la diminuarea ratei dobânzii numai dacă dinamica preferinței pentru lichiditate este inferioară dinamicii cantității de bani.

Pentru stimularea investițiilor este necesar ca rata dobânzii să se situeze mereu sub rata eficienței marginale a capitalului.

Pilonul pe care Keynes construiește teoria ocupării depline este principiul cererii efective privită sub cele două componente: consum și investiții.

Economistul Marii Depresiuni, John Maynard Keynes, respinge postulatele economiei clasice și neoclasice despre șomaj. Pe fondul evenimentelor crizei economice, Keynes consideră că într-un sistem capitalist, economiile nu pot atinge niciodată un grad deplin al ocupării forței de muncă.

Criticând “legea debușeelor” a lui Say conform căreia oferta își creează propria cerere, consideră că piața muncii se poate confrunta cu disfuncționalități, ceea ce generează o formă de șomaj ignorată de economia clasică și neoclasică, numită de Keynes – șomaj involuntar.

Pentru Keynes, șomajul involuntar este acea situație când la un nivel dat al salariului (salariul existent pe piața muncii) indivizii nu-și găsesc un loc de muncă.

O altă critică adusă teoriei clasice și neoclasice este faptul că nu s-a aplecat asupra studiului fenomenului de șomaj considerând că acesta este un fenomen întâmplător și trecător. Cu toate acestea, au fost puțini gânditori care, fără să studieze fenomenul în profunzime, considerau că mecanismele pieței libere conduc automat la ocuparea deplină a mâinii de lucru, deoarece la fiecare moment al evoluției economiilor toate resursele acestora sunt folosite în totalitate și cu maximum de eficiență.




122

Analizele neoclasice au la bază concepte microeconomice precum productivitatea marginală și legea randamentelor descrescânde. Pe baza acestora, ei au arătat că salariul fiecărui angajat tinde să fie egal cu productivitatea marginală și se va reduce pe măsură ce sunt angajate unități suplimentare de muncă. Deci, atunci când salariul este mai mare decât productivitatea adusă de ultimul angajat, fie nu mai sunt angajați muncitori suplimentari, situație în care apare șomajul, fie sunt reduse salariile. Mergând mai departe cu analiza, ei consideră că șomajul este un fenomen voluntar. Referindu-se la acest aspect, Keynes consideră că șomajul voluntar este cauzat de faptul că indivizii nu doresc să lucreze pentru salariul oferit, preferând să rămână fără loc de muncă până când piața muncii le oferă o șansă mult mai bună.

Șomajul își are originile, consideră Keynes, pe piața bunurilor și a serviciilor și nicidecum pe piața muncii, curba cererii de muncă fiind în acest caz o derivată a curbei cererii agregate. Șomajul își găsește, astfel, explicația în insuficiența cererii. Oferta, neputând să-și creeze propria cerere, generează o situație de sub-ocupare, deoarece nu toți indivizii care doresc să muncească găsesc un loc de muncă la salariul existent pe piața muncii.

Neavând încredere în virtuțile pieței libere de a aduce economia în punctul ocupării depline, Keynes consideră că guvernul trebuie să intervină și să ia măsurile necesare pentru a stimula cererea efectivă, singura capabilă să ducă economia spre un grad de ocupare deplin.

Măsurile pe care Keynes le propune pentru atingerea unui grad oprim de ocupare se referă la stimularea consumului și a investițiilor și, implicit, la descurajarea economiilor.

În ceea ce privește investițiile, Keynes militează pentru investițiile ce se multiplică la nivelul economiei reale. Sursele și destinațiile investițiilor i s-au părut mai puțin importante atât timp cât acestea asigură locuri de muncă. Dacă investițiile private nu sunt în măsură să asigure un grad optim de ocupare, statul trebuie să intervină chiar cu riscul unui deficit bugetar. Pentru Keynes, deficitul bugetar poate fi o sursă de finanțare a investițiilor publice.

Cum stimularea investițiilor depinde în mare măsură și de rata dobânzii, statul trebuie din nou să intervină ca să controleze cantitatea de bani din economie pentru a menține la nivel optim rata dobânzii. Acest lucru îl poate face Banca Centrală printr-o politică monetară expansionistă cu scopul de a face creditul mult mai facil potențialilor investitori.

O altă modalitate de a menține rata dobânzii la un nivel optim este, pentru Keynes, influențarea nivelului salariilor din economie. Analizând îndeaproape situația, autorul Teoriei generale consideră că o politică salarială flexibilă nu poate menține situația ocupării totale continue a forței de muncă.

O creștere a cantității de bani din economie, exprimată în unități salariale, prin diminuarea salariului este de natură a crește proporțional povara datoriei.


123

De asemenea, dacă un nivel mic al ratei dobânzii este obținut prin micșorarea salariilor, el va duce la o diminuare a eficienței marginale a capitalului, descurajând în acest fel deciziile de investiție.

De preferat, în atare condiții, rămâne creșterea cantității de bani din economie care duce către același rezultat, diminuarea ratei dobânzii.

Scopul Teoriei generale, care coincide cu scopul esențial al oricărei economii, este folosirea deplină a forței de muncă și acest lucru nu se poate face decât prin stimularea consumului și a investițiilor printr-un nivel redus al ratei dobânzii. Odată scopul atins, Keynes atenționează că economia trebuie să revină la stabilitatea monetară.

Deși, Keynes declară că nu renunță la buna doctrină veche, în spiritul căreia a fost educat, apariția Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor reprezintă pe de o parte sfârșitul “laissez-fairului” și a “mâinii invizibile”, iar pe de altă parte, un fundament puternic pentru intervenția statului în economie tocmai pentru a salva capitalismul. Conștient de faptul că paradigma care îi va purta numele se rupe cu totul de doctrina liberală susținută și argumentată de clasici, Keynes este convins că prin măsurile pentru care el milita la vremea respectivă va da capitalismului încă 30 de ani de viață.

Doctrina lui John Maynard Keynes, principalul reprezentant al intervenționismului a fost adoptată cu succes de multe țări după evenimentele din anii 1929-1930, manifestându-se printr-un control din partea statului asupra procesului de alocare a resurselor.

În perioada de după cel De-al Doilea Război Mondial și până pe la începutul anilor 1970, intervenționismul a parcurs diferite etape, de la intervenția statului în economie pentru a corecta greșelile pieței și a limita efectele negative ale dezechilibrelor economice, până la acel tip de intervenție ce implică preocupări în domeniul protecției sociale.

La începutul anilor 1970, doctrina keynesistă a fost pusă sub semnul întrebării. Eșecul doctrinei a fost simbolizat de coexistența nivelului ridicat al inflației și al șomajului, moment când a fost introdus în teoria economică conceptul de stagflație.

Putem spune că intervenționismul statal, prin diversele sale forme s-a născut și s-a dezvoltat într-o ideologie care să răspundă imperfecțiunilor pieței, noilor evoluții în context politic, economic sau social.

Volumul criticilor aduse teoriei keynesiene a fost pe măsura prestigiului său. Cele mai înverșunate critici au fost aduse, evident, de susținătorii doctrinei liberale care credeau cu tărie în virtuțile pieței libere și în suveranitatea agentului economic.

Economistul ultraliberal F. von Hayek, înainte de a-i răsturna întreaga teorie, atrage atenția că John Maynard Keynes nu avea o pregătire temeinică în domeniul teoriei economice și că întreaga sa pregătire se rezuma la opera lui Alfred Marshall. Necunoașterea limbii germane în care au fost scrise multe opere aparținând Școlii Austriece l-a împiedicat să aibă o viziune de ansamblu


124

asupra literaturii de specialitate apărută până la acea vreme. Însuși Keynes recunoaște că din cauza cunoștințelor puține de limbă germană este posibil ca ideile noi să-i fi rămas necunoscute, ceea ce face ca pregătirea sa în domeniul teoriei economice să fie incompletă.

Principala critică adusă de adversari este aceea că autorul Teoriei generale nu a elaborat o teorie a capitalului care să-i permită să înțeleagă succesiunea etapelor productive ale acestuia și a omis o analiză a timpului asupra acestora.

Lipsa unei teorii a capitalului, consideră economiștii austrieci, l-au dus pe Keynes către un multiplicator al investițiilor ce se sprijină doar pe argumente matematice și contrazice orice logică economică. Este lipsit de sens, conchide Hayek să considerăm că, cu cât este mai mare înclinația marginală spre consum, cu atât mai mare va fi sporul investițiilor cu efect de multiplicare asupra venitului național.

În ciuda politicilor anti-ciclice enunțate de Keynes, o altă critică adusă teoriei acestuia este aceea că nu a dezvoltat o analiză a crizelor economice care să explice recurența acestora.

Totuși, în pofida tuturor criticilor aduse teoriei keynesiste, aceasta a dominat politica economică începând cu perioada interbelică până pe la mijlocul anilor 1970. A fost îmbrățișată cu foarte mult entuziasm de apropiate toate mediile academice, convingerea fiind aceea că intervenția statului nu poate sta în calea dezvoltării capitalismului și a inițiativei private, din contră, reglajul fin al statului putând stimula și consolida societățile capitaliste în drumul lor spre progres.

Sarcina de lucru 5 Paradigma keynesistă. Caracteristicile intervenționismului. Politicile fiscale anticiclice propuse de J.M. Keynes.


125

Rezumat Accelerarea ritmului de creștere, încă de la sfârșitul secolului al XIX-

lea, ca urmare a progresului tehnico-științific a dus la accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor la nivelul economiei reale, fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea. Pe fondul acestor evenimente, are loc cel mai mare colaps al economiei mondiale care a răsturnat din temelii întreg edificiul pe care se sprijineau valorile fundamentale, atât clasice, cât și cele neoclasice.

Unul din marile evenimente, din păcate cu caracter traumatizant, care a conturat studiul economiei și a obiectului de studiu al științelor economice în general, în particular al studiului macroeconomiei, îl reprezintă Marea Depresiune din perioada 1929-1933.

În tumultul acestor evenimente care au afectat grav economia mondială se naște o doctrină care schimbă radical întreaga gândire economică, direcționând-o într-o cu totul altă direcție doctrinară.

Este vorba de doctrina keynesistă ce ia naștere odată cu apariția celei mai cunoscute cărți după Avuția Națiunilor și anume Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor (pe scurt Teoria generală), apărută în anul 1936 sub semnătura lui John Maynard Keynes, considerat fondatorul teoriei macroeconomice moderne.

Esența Teoriei generale poate fi rezumată în următoarele: • un deficit al cererii agregate (bunuri de consum și bunuri de capital)

conduce la șomaj involuntar;

• piața liberă nu poate ajusta deficitul cererii agregate sau, dacă din întâmplare o face, procesul este lent și costisitor pentru economie;

• politicile guvernamentale de intervenție pot corecta insuficiența cererii agregate cu rezultate vizibile în reducerea șomajului;

• sporirea ofertei de bani nu este suficientă pentru a stimula sectorul privat ca să investească și este necesară intervenția statului prin creșterea cheltuielilor guvernamentale. Keynes nu a crezut în principiul mâinii invizibile a lui Adam Smith

considerându-l fondat pe o eroare intelectuală. El a reproșat principiului economic clasic că nu poate explica ce anume determină nivelul global al ocupării, al producției și al veniturilor.

Concluzia lui Keynes este aceea că o creștere a gradului de ocupare a forței de muncă se poate întâmpla doar acompaniată de o creștere a investițiilor și numai în absența fluctuațiilor în ceea ce privește procesul de consum.

Keynes infirmă cu tărie toate postulatele economiei clasice și neoclasice care susțineau că o economie de piață, lăsată liber să funcționeze, se poate autoregla, îndreptându-se în mod natural către un grad de ocupare a forței de muncă optim.

Deși, Keynes declară că nu renunță la buna doctrină veche, în spiritul căreia a fost educat, apariția Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a


126

Test de autoevaluare 1.Printre cauzele care au stat la baza declanșării Marii Depresiuni se numără: a. majorarea prețurilor; b. diminuarea costurilor de producție; c. disparități la nivelul repartizării veniturilor; d. barierele comerciale. 2. Reducerea masei monetare din perioada 1931-1933 a fos determinată: a. de diminuarea creditelor de consum către populație; b. de majorarea prețurilor; c. de creșterea inflației; d. de diminuarea voumului rezervelor băncilor 3. J.M.Keynes consideră principiul mâinii invizibile: a. satisfăcător; b. bazat pe o eroare intelectuală; c. bazat pe ordinea naturală și libertatea de acțiune; d. funcționează doar în economiile planificate. 4. Printre politicile keynesiste pentru diminuarea fluctuațiilor ciclice se numără: a.politici fiscale; b. politici monetare; c. diminuarea taxelor și impozitelor; d. majorarea cheltuielilor statului; 5. Un grad optim al ocupării depline este determinat în opinia lui Keynes: a. de volumul ofertei efective; b. doar de volumul investițiilor; c. de consumul de factori de producție; d. de consum și investiții. 6. J.M. keynes consideră că: a. Piața lăsată să să funcționeze liber nu se poate autoregla; b. Piața lăsată să să funcționeze liber ajusta, tinzând mereu spre echilibru; c. piața trebuie să funcționeze pe baza postulatelor clasice și neoclasice; d. statul nu trebuie să intervină în jocul piețe; 7. Echilibrul keynesist pe piața bunurilor și a serviciilor are loc: a. când toate resursele sunt folosite deplin; b. când capitalul este superior forței de muncă; c. când forța de muncă este superioară capitalului; d. când rata șomajului scade; 8. Conform legii psihologice fundamentale: a. consumul crește pe măsură ce sporește venitul, dar într-o proporție mai mică; b. consumul crește pe măsură ce sporește venitul, dar într-o proporție mai mare;

dobânzii și a banilor reprezintă pe de o parte sfârșitul “laissez-fair-ului” și a “mâinii invizibile”, iar pe de altă parte, un fundament puternic pentru intervenția statului în economie tocmai pentru a salva capitalismul. Conștient de faptul că paradigma care îi va purta numele se rupe cu totul de doctrina liberală susținută și argumentată de clasici, Keynes este convins că prin măsurile pentru care el milita la vremea respectivă, va da capitalismului încă 30 de ani de viață.


127

c. investițiile cresc pe măsură ce crește rata dobânzii; d.consumul crește pe măsură ce sporeesc investițiile, dar într-o proporție mai mică; 9. Rata dobânzii poate fi menținută la un nivel optim, în viziunea lui Keynes: a. controlând nivelul salariilor; b. printr-o flexibilitate a salariilor; c. printr-o cerere de bunuri și servicii superioară ofertei; d. printr-o ofertă de bunuri și servicii superioară cererii. 10.Economiștii ultraliberali consideră ca nesatisfăcătoare paradigma keynesistă deoarece: a. nu cuprinde o teorie a spațiului geografic; b. nu cuprinde o teorie a capitalului; c. timpul, ca variabilă, este ignorat; d. nu cuprinde o teorie a rentei și profitului.

Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare .1-c,d; 2-d; 3-b; 4-a,c,d; 5-d; 6-a; 7-a; 8-a; 9-a; 10-b,c

Bibliografie minimală Ioan G., (2017), Doctrine economice, Editura Zigotto, Galați Popescu Gheorghe, Evoluția gândirii economice, Editura Academiei Române, București, Pohoață Ion, Doctrine economice universale, Predecesori și fondatori, vol.1,2 Ed.Fundației Academice Gh.Zane, Iași, 1996


128

6. NEOLIBERALISMUL. INFLUENȚA ȘCOLII AUSTRIECE ASUPRA EVOLUȚIEI ȘTIINȚEI ECONOMICE

Neoliberalismul. Influența Școlii Austriece asupra evoluției științei economice

128

Rezumat 150



152



La sfârşitul modulului, se va şti: importanța revoluției marginaliste;

contextul renașterii liberalismului și neoliberalismului;

influența școlii austriece la dezvoltarea și maturizarea științei economice




Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în cadrul gândirii economice este Școala Austriacă de economie.

Noua școală de gândire economică se naște în anul 1871, odată cu apariția cărții Principiile economiei (Grundsätze der Volkswirtschaftslehre) scrisă de economistul austriac Carl Menger, considerat deopotrivă fondatorul Școlii Austriece de

economie. Carl Menger alături de Stanley Jevons și Leon Walras dezvoltă,

independent unul de altul, teoria utilității marginale și analiza valorii plecând


129

de la cauze pur subiective. Nașterea Școlii Austriece de economie coincide cu începuturile revoluției marginaliste.

Printre primii reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim, alături de Carl Menger, pe Eugene Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori de economie la universități din Austria.

La mijlocul anilor 1920, Școala Austriacă își găsește mulți adepți nu numai în rândul tinerilor economiști, ci și în rândul publicului educat, atras de activitatea științifică a cercurilor academice. Ca atare, tot în această perioadă, Ludwig von Mises găsește oportun să organizeze un Privat Seminar și să pună bazele unui Institut austriac pentru cercetarea ciclului economic, devenit ulterior Institutul austriac pentru cercetări economice.

În anii premergători celui De-al Doilea Război Mondial, mulți dintre adepții Școlii Austriece părăsesc Austria activând la universități din Anglia (London School of Economics) și din Statele Unite ale Americii (New York University, Auburn University, George Mason University) sau Elveția.

În cadrul celei de-a doua generații de reprezenanți ai Școlii Austriece, alături de Fritz Machlup (primul economist care a considerat cunoașterea o resursă economică), Richard von Strigl (1891-1942), Gottfried Haberler (1900-1995), se remarcă unul dintre cei mai mari reprezenanți ai Școlii Austriece, Ludwig von Mises (1881-1973) care are meritul de a forma o a treia generație de economiști ai acestei școli de gândire economică. Printre aceștia îi regăsim pe Murray Rothbard (1926-1995) și Friedrich von Hayek (1899-1992) care contribuie semnificativ la răspândirea ideilor Școlii Austriece în Statele Unite ale Americii.

Astăzi, printre cei mai de seamă reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim pe Jesús Huerta de Soto, Henry Hazlitt, Israel Kirzner etc.

Una din particularitățile Școlii Austriece a fost aceea că s-a declarat ferm împotriva folosirii matematicii în economie. O analiză pur calitativă poate face pe oricine ca să ajungă să înțeleagă și să surprindă logica economică. Condiția este ca, printr-o metodă de cercetare adecvată, fenomenele complexe ale realității economice să fie reduse la elemente simple care pot fi supuse observației exacte fără a distorsiona în niciun fel adevărul economic.

Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul individualismului metodologic. Principiul individualismului metodologic statuează că toate analizele economice se construiesc plecând de la individ, singurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.

Am considerat ca analiza paradigmei elaborată de fondatorul Școlii Austriece, Carl Menger, s-o expunem în acest capitol pentru a înțelege fundamentele de bază care imprimă unitate și trăinicie acestei școli de gândire.

Întreaga analiză elaborată de Carl Menger se bazează pe principiul individualismului metodologic.

Pentru a-și elabora teoria valorii, o teorie esențialmente subiectivă, Carl Menger începe Principiile economiei prin studiul și analiza bunurilor.


130

Orice lucru, în viziunea lui Menger, reprezintă subiect al legității cauză-efect. Însă nu toate lucrurile sunt utile, deci nu pot fi numite bunuri. Ca un lucru să poată fi numit bun, acesta trebuie să fie util, în sensul satisfacerii nevoilor și dorințelor indivizilor și să îndeplinească simultan patru condiții:

1. să existe nevoia umană pentru acel lucru; 2. lucrul respectiv să aibă capacitatea de a satisface acea nevoie umană, adică să

existe o legătură cauzală între acel lucru și satisfacerea nevoii; 3. individul trebuie să fie conștient de existența acestei legături cauzale; 4. lucrul respectiv să poată fi direcționat cu ușurință spre satisfacerea nevoilor

umane. Dacă una din aceste condiții, nu poate fi îndeplinită, lucrul respectiv nu

poate deveni niciodată un bun. Există, în realitate și lucruri care devin bunuri, nu ca urmare a legăturii

cauzale a acestora cu satisfacerea nevoilor, ci ca urmare a atribuirii proprietății de bun exclusiv pe baza imaginației indivizilor.

Acestea le denumește, Carl Menger, bunuri imaginare făcând referire la cosmetice, ornamente, statuete și clădiri utilizate pentru a venera idoli. La fel ca și Aristotel, consideră că bunurile pot fi reale sau imaginare ca urmare a deciziilor indivizilor care, de asemenea, pot fi raționale și iraționale.

În ceea ce privește legătura cauzală dintre bunuri, acestea pot fi bunuri de ordinul întâi sau bunuri de ordinul al doilea, pe care le mai denumește bunuri de rang superior.

Bunurile de ordinul întâi sunt acele bunuri care pot satisface în mod direct o nevoie. “Dacă, de exemplu, deţinem cantitatea necesară de pâine, ne aflăm în situaţia să ne satisfacem imediat nevoile alimentare. În acest caz, legătura cauzală dintre pâine şi satisfacerea uneia dintre nevoile noastre este directă şi nu întâmpinăm nicio dificultate în a stabili caracterul de bun al pâinii...”99

Bunurile de ordin superior, sau de al doilea ordin sunt acele bunuri care nu pot satisface în mod direct o nevoie umană, ci numai prin intermediul bunurilor de ordin întâi (de exemplu: făina, sarea, apa, combustibilul – bunuri folosite în producerea pâinii).

O reflecție asupra bunurilor și a legăturii dintre ele și nevoile noastre îl determină pe Carl Manger să definească proprietatea nu ca pe o combinație întâmplătoare de bunuri, ci ca o reflectare directă a nevoilor, adică totalitatea bunurilor de care dispune un individ capabile să-i satisfacă toate nevoile.

Pentru a putea enunța o teorie a valorii fondată exclusiv pe principii subiective, Carl Menger analizează caracterul economic și non-economic al bunurilor, precum și legătura dintre acestea.

Cea mai importantă preocupare a activității umane este fără îndoială preocuparea pentru satisfacerea nevoilor. Fiecare individ privește bunurile din perspectivă proprie și în strânsă legătură cu intensitatea și diversitatea nevoilor sale. Perspectiva prin care un individ se raportează la totalitatea bunurilor pe

99 Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p56


131

care le deține sau ar trebui să le dețină este diferită pentru fiecare om în parte, uneori diferă chiar și pentru același individ.

Bunurile care au capacitatea de a satisface nevoile individului (sunt utile) și a căror cantitate disponibilă nu satisfac în totalitate nevoile (altfel spus, aceste bunuri sunt limitate în raport cu nevoile) se numesc bunuri economice.

Sunt, însă și situații, când cantitatea dintr-un bun este mult superioară nevoii resimțite de un individ sau chiar de o colectivitate. Astfel de bunuri care se găsesc din abundență, iar efortul indivizilor de a le obține este minim sau chiar lipsește, nu fac obiectul economiei umane și se numesc bunuri non-economice.

Caracterul economic sau non-economic al unui bun este unul relativ. Oricând, din diverse motive economice, sociologice, geografice un bun economic poate deveni non-economic și un bun non-economic poate căpăta caracter economic.

Anterior, Carl Menger definește proprietatea ca fiind totalitatea bunurilor de care dispune un individ. Odată definit caracterul economic sau non-economic al unui bun, autorul Principiilor economiei, consideră că avuția, termen diferit de proprietate, reprezintă totalitatea bunurilor economice de care dispune un individ. Bunurile non-economice, cum nu fac obiectul analizei economice, nu pot fi considerate părți ale avuției.

Valoarea unui bun se naște firesc din relația acestuia cu nevoile individului și nu este intrinsecă bunului respectiv.

Valoarea bunurilor, subliniază în multe rânduri Carl Menger, este o noțiune în totalitate subiectivă, este o judecată a individului asupra importanței bunurilor de care dispune pentru supraviețuire și bunăstare.

În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școală clasică de economie, unde valoarea apare în cadrul producției și a schimbului, iar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl Menger susține că toate bunurile economice au valoare. Valoarea se stabilește de fiecare individ, în funcție de dinamica și intensitatea nevoilor, dar de data aceasta sursa valorii rezidă în utilitatea bunului sau bunurilor de care fiecare individ dispune.

Valoarea unui bun este mai mare sau mai mică în raport cu importanța pe care individul o acordă satisfacției obținute. Deci satisfacțiile obținute sunt diferite ca importanță și depind exclusiv doar de o anumită cantitate de bunuri disponibilă. Dar, pentru Carl Menger, este important să descopere care este satisfacția particulară care depinde doar de o anumită parte din bunurile respective.

Având în vedere că bunurile economice sunt limitate în raport cu nevoile, indivizii își vor satisface acele nevoile cele mai presante. Nevoile vor fi astfel acoperite în funcție de gradele de importanță ale satisfacției obținute. Astfel, valoarea unui bun va fi egală cu “importanța satisfacției cel mai puțin importante dintre cele asigurate de către întreaga cantitate și realizată cu o porțiune egală”100.

100 Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p.131


132

Adaptând cele spuse mai sus de Menger la terminologia cunoscută astăzi, utilitatea sau satisfacția cea mai puțin importantă resimțită de un individ în urma consumului ultimei unități dintr-un bun reprezintă utilitatea marginală.

Utilitatea marginală, concept pe care se sprijină întreaga teorie a consumatorului din microeconomia modernă, reprezintă sporul de utilitate sau satisfacție obținut de un individ atunci când consumul dintr-un bun se modifică cu o unitate suplimentară.

Cantitatea de muncă încorporată într-un bun care este util, deci are valoare, nu are nici o legătura directă cu intensitatea valorii. “În ceea ce priveşte valoarea unui diamant, este irelevant dacă acesta a fost descoperit din pură întâmplare ori s-au depus o mie de zile de muncă într-o mină de diamante. În viaţa obişnuită, nimeni nu întreabă despre istoria originii unui bun pentru a-i stabili valoarea, ci ia în considerare doar serviciile pe care i le poate oferi bunul sau la care ar trebui să renunţe dacă nu l-ar fi avut la dispoziţie”101.

Raționamentul lui Menger se sprijină pe următoarele principii: 1. bunurile care au cea mai mare valoare sunt acele bunuri de care depinde

satisfacerea nevoilor individului; 2. importanța satisfacerii nevoilor este neuniformă; 3. intensitatea importanței satisfacerii nevoilor este, de asemenea, inegală; 4. valoarea unui bun este egală cu importanța cele mai puțin importante

satisfacții; 5. fiecare nevoie descrește în intensitate pe măsură ce este satisfăcută.

Odată statuate și înțelese aceste principii, Carl Menger consideră că este rezolvată și problema paradoxului valorii (al apei și diamantelor) enunțată de Adam Smith în Avuția Națiunilor. Diamantele fiind atât de rare, indivizii își satisfac cele mai importante nevoi, în timp ce apa care se găsește din abundență îi permite individului să-și satisfacă în totalitate nevoile care depind de acest bun, ba chiar să rămână cantități însemnate de apă neutilizate. Acest lucru face ca apa să aibă o valoare mică sau chiar nici o valoare pentru individ, în timp ce diamantele vor avea o valoare mare.

Din acestă perspectivă și totodată făcând trimitere la cele două principii enunțate de către H.Gossen (1810-1858) (care practic pregătește terenul pe care se dezvoltă teoria utilității marginale), Carl Menger consideră că utilitatea sau valoarea bunurilor este:

a. direct proporțională cu intensitatea nevoii resimțite; b. invers proporțională cu cantitatea consumată dintr-un bun.

Clarificarea valorii din perspectiva utilității îl conduce pe Carl Menger spre o teorie a schimbului și a prețurilor.

Remarca lui Adam Smith, precum că schimbul rezidă în predispoziția oamenilor de a face troc nu i se pare satisfăcătoare lui Carl Menger, în sensul că nu poate fi fundamentul pe care se sprijină schimbul economic.

101 Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p. 146


133

Înclinația oamenilor de a face troc este motivată de ceva mai mult decât simpla plăcere de a schimba un lucru pe altul. Experiența demonstrează că indivizii se angajează într-o activitate ce implică schimbul economic doar dacă este avantajos, în sensul că le asigură o satisfacere completă a nevoilor, și întotdeauna există o limită dincolo de care aceștia nu vor continua să mai facă comerț.

Schimbul între două persoane, în viziunea economistului austriac, poate avea loc dacă o persoană deține o anumită cantitate dintr-un bun, mult peste necesarul care îi asigură satisfacerea nevoilor. Deci, cantitatea de bunuri deținută de acest individ are o valoare mai mică decât o anumită cantitate dintr-un alt bun deținută de altă persoană și care apreciază în aceeași manieră ceea ce el posedă. Ceea ce-i prisosește unei persoane îi va fi necesar celeilalte persoane, în felul acesta fiecare din cele două persoane obținând bunuri care le vor fi utile și le vor satisface nevoile.

Fundamentul oricărei activități de schimb economic între doi sau mai mulți indivizi presupune îndeplinirea concomitent a trei condiții:

1. o persoană trebuie să dețină anumite cantități de bunuri cu o valoare mai mică pentru el decât alte bunuri de care dispune o altă persoană;

2. cele două persoane să fie conștiente de relația existentă; 3. schimbul să se poată efectua.

Schimbul economic între două sau multe persoane are loc deoarece generează valoare și va continua atât timp cât o persoană va deține o cantitate de bunuri cu o valoare mai mică pentru el decât alte cantități de bunuri deținute de alte persoane. Limita, dincolo de care schimbul încetează, este atinsă atunci când schimbul nu mai produce valoare pentru niciuna din părțile antrenate în relația de schimb.

Pentru Carl Menger, prețul reprezintă doar o consecință a acțiunii tuturor deciziilor economice luate de fiecare individ în parte cu scopul de a-și maximiza șansele de supraviețuire și bunăstare.

Fundamentul formării prețurilor îl constituie valoarea bunurilor economice.

O teorie corectă a prețurilor are ca punct de plecare analiza modului în care oamenii schimbă bunuri pe alte bunuri pentru a-și asigura satisfacerea completă a tuturor nevoilor resimțite.

Am văzut anterior că schimbul are loc și continuă atâta timp cât fiecare partener în această relație consideră că are un câștig. Ar fi o eroare, spune Menger, să considerăm că schimbul presupune o anumită echivalență (în termeni obiectivi). În asemenea condiții, schimbul nu s-ar mai justifica. Prin schimb se înțelege cedarea unei anumite cantități dintr-un bun contra unei cantități din alt bun. Raportul cantităților celor două bunuri este prețul relativ, adică prețul unui bun exprimat prin prețul celuilalt bun. Atunci când schimbul este considerat avantajos de fiecare participant, utilitatea primită este mai mare sau egală cu utilitatea cedată.


134

În funcție de structura pieței, Carl Menger analizează formarea prețurilor în condițiile unui schimb izolat, în condiții de monopol, precum și în condițiile unei concurențe bilaterale.

Cât privește schimbul izolat, prețul se formează între anumite limite numai dacă schimbul este de natură economică. Limitele sunt exprimate prin diferitele cantități de bunuri care sunt echivalente (în sens subiectiv) pentru fiecare parte.

În cazul existenței unui monopol, „monopolistul are puterea de a reglementa, în anumite limite, stabilirea prețurilor sau, respectiv, cantităţile de bun monopolizat puse în circulaţie, renunţând cu uşurinţă la micile câştiguri ce pot rezulta din bunurile puse la dispoziţia consumatorilor din păturile cele mai sărace ale populaţiei şi exploatându-le mai eficient pe cele bogate”102.

Existența concurenței perfecte nu numai că are drept consecință eliminarea efectelor nefaste ale monopolului, ci este întotdeauna mai avantajoasă și mai convenabilă pentru că spune Menger se obțin câștiguri mai mari cu eforturi mai mici. În cazul concurenței perfecte, niciun ofertant sau vânzător nu poate influența prețul de vânzare.

Odată clarificată teoria schimbului și a prețurilor, Carl Menger consideră că poate aborda atât problema valorii, cât și a valorii de schimb privite ca două forme ale aceluiași fenomen.

Valoarea sau valoarea de întrebuințare, altfel spus utilitatea unui bun, îi asigură în mod direct o satisfacție individului care posedă bunul respectiv, în timp ce valoarea de schimb îi asigură posesorului unui bun același rezultat dar în mod indirect (prin intermediul schimbului).

Un bun poate avea pentru același individ atât valoare de întrebuințare, cât și valoare de schimb. Problema pe care vrea Menger s-o clarifice, este aceea care dintre aceste două valori este determinantă pentru individul în cauză. “Prin urmare, în toate cazurile în care bunul are atât o valoare de utilizare, cât şi o valoare de schimb pentru posesorul său, valoarea economică este cea care este mai mare dintre cele două forme de valoare.”103

Un alt economist de mare valoare, care alături de Friedrich von Wieser formează a doua generație de reprezentanți ai Școlii Austriece este Eugen von Böhm Bawerk (1851-1914).

Eugen von Böhm Bawerk este cunoscut ca un apărător al liberalismului și, evident, un antimarxist convins. El este printre primii economiști care încearcă să demonteze întregul sistem de gândire marxist considerat a fi bazat pe o eroare fundamentală.

În volumul Karl Marx and the Close of His System apărut în 1896 sub semnătura lui Eugen von Böhm Bawerk, autorul oferă o critică argumentată a teoriei marxiste, în esență a teoriei valorii elaborată de Marx.

Eugen von Böhm Bawerk consideră că, în primul volum al Capitalului, Marx elaborează o teorie a valorii complet diferită de cea expusă în ultimul

102 Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p.225 103 Menger Carl, Principles of Economics, LvMI, 2007, p.231


135

capitol. Este o contradicție, flagrantă în opinia economistului austriac, ce face ca teoria marxistă a valorii să fie una falsă și irecuperabilă.

De asemenea, teoria exploatării, spune Böhm Bawerk, nu poate avea un fundament valid atâta timp cât Marx nu a putut înțelege fenomenul preferinței de timp, văzută ca o categorie generală a acțiunii umane de întreaga școală austriacă.

Principalele sale contribuții la dezvoltarea gândirii economice le găsim concentrate în cartea Dobândă și capital: O istorie critică a teoriei economice, apărută pentru prima dată în anul 1884 și, de asemenea, în cea mai cunoscută operă a sa, Teoria pozitivă a capitalului tipărită în anul 1888.

Eforturile lui Böhm Bawerk se materializează în elaborarea unui fundament solid al teoriei capitalului și dobânzii. Acest fundament solid reprezintă o teorie a valorii construită pe evaluarea subiectivă a oricărui individ prin raportarea scopurilor la mijloace.

El consideră că teoriile anterioare cu privire la capital și dobândă sunt ambigue, neclare, ceea ce a dus, evident, la concluzii total greșite.

Străduindu-se să invalideze teoria valorii-muncă, Böhm Bawerk susține că factorul capital nu a creat și nu creează valoare. Capitalul, deși este valoare, nu produce valoare, acesta fiind un ansamblu de bunuri complementare ce poate produce alte bunuri, lucruri etc. destinate consumului final. Iar valoarea, spune autorul, nu provine din trecutul bunurilor, ci din viitorul lor ca urmare a raporturilor dintre nevoi și satisfacții, ceea ce înseamnă că principiul valorii trebuie căutat în utilitatea marginală a bunurilor.

Analizând natura capitalului, Böhm Bawerk, vorbește pentru prima dată de producția directă și producția ocolită. Modul de producție direct este acel tip de producție care se realizează fără mijloace de producție. Modul ocolit de producție este asociat cu modul capitalist de producție în care se folosesc mijloacele de producție.

Analizând modul de producție ocolit (cu mijloace de producție), Eugen von Böhm Bawerk, merge mai departe, formulând și dezvoltând pe baza acestui concept o teorie a dobânzii.

Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la dezvoltarea gândirii economice este analiza factorului timp asupra estimării valorii bunurilor. El consideră o mare eroare faptul că teoriile anterioare cu privire la dobândă erau explicate plecând de la productivitatea fizică a capitalului. În explicarea fenomenului dobânzii la capital, timpul sau preferința pentru timp a agenților economici joacă un rol hotărâtor. Preferința pentru timp îi face pe indivizi fie să consume, fie să economisească. Observând că pentru orice individ bunurile prezente au valoare mai mare decât cele viitoare, este lesne de înțeles că sursa și izvorul dobânzii este diferența dintre valoarea bunurilor prezente și a celor viitoare.

Aprecierile subiective ale indivizilor fac ca aceștia să se raporteze în diverse moduri față de bunurile prezente și viitoare din trei motive:

a. repartizarea nevoilor prezente și viitoare în funcție de resurse;


136

b. ierarhizarea nevoilor, ceea ce-l determină pe individ să prefere satisfacerea nevoilor prezente în detrimentul celor viitoare;

c. superioritatea bunurilor prezente față de cele viitoare. Conform teoriei lui Eugen von Böhm Bawerk, dobânda poate fi privită

din două perspective: psihologică și tehnică. Din punct de vedere psihologic, individul preferă să consume în prezent și nu să amâne consumul pe viitor, iar din punct de vedere tehnic amânarea consumului sau economisirea reprezintă condiția esențială pentru formarea capitalului, sporind, astfel, eficiența muncii viitoare.

Prețul sau valoarea de schimb își găsește fundament în valoarea subiectivă determinată de concurența vânzătorilor și a cumpărătorilor, spune Böhm Bawerk. Astfel, prețul se formează atunci când oferta făcută de vânzătorul marginal (vânzătorul cel mai dispus să vândă) întâlnește cererea cumpărătorului marginal (cumpărătorul cel mai puțin dispus să cumpere). Punctul de intersecție al acestei perechi marginale (vânzătorul marginal și cumpărătorul marginal), precum și evaluările lor subiective, determină nivelul prețului și, desigur, prețul pentru fiecare produs separat.

Friedrich von Wieser (1851-1926) este recunoscut ca fiind primul teoretician care a introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se în principal pe lucrările lui Johann Heinrich von Thünen (1783-1850).

Preocupările științifice ale economistului austriac sunt multiple, dar poate cea mai importantă este dezvoltarea teoriei subiective a valorii. Principala sa operă Natural Value, apărută în anul 1889, este dedicată în întregime procesului de formare a valorii.

Ca și pentru Menger, valoarea bunurilor, spune Wieser are ca izvor valoarea nevoilor individului, iar o abordare corectă a teoriei valorii bunurilor necesită o abordare la fel de corectă a valorii nevoilor.

Utilitatea nu poate fi sursa valorii. Bunurile care sunt de prisos, deși utile, sunt lipsite de valoare.

Wieser identifică valoarea unui bun cu utilitatea marginală. În acest sens, el consideră că valoarea unui bun este identică cu satisfacția ultimei unități consumate din bunul respectiv, adică utilitatea marginală.

De asemenea, autorul consideră că utilitatea socială poate fi maximă doar în condițiile unei concurențe libere pe piață. Efectele nocive ale monopolului, despre care el vorbește în opera Valoarea naturală, afectează și diminuează în același timp utilitatea la nivelul societății. În cadrul acestui demers, Wieser demonstrează că există o diferență majoră între utilitate și valoare de schimb, mai ales în acele condiții în care nu prevalează concurența liberă. În asemenea condiții, susține autorul, valoarea de schimb este influențată de doi factori, pe de o parte de utilitatea mărfii iar, pe de altă parte, de puterea de cumpărare distribuită la nivelul societății. Acest fapt și, totodată, implicațiile utilității la nivelul economiei reale fac ca producția să fie orientată, în special, către nevoile indivizilor foarte bogați și mai puțin către cei cu putere de cumpărare mult diminuată. Cu cât diferențele la nivelul puterii de cumpărare


137

sunt mai mari, cu atât vor fi mai vizibile anomaliile la nivelul producției. Astfel, producția va furniza desfrâu și lăcomie celor bogați, în timp ce va fi surdă la nevoile celor săraci. În concluzie, spune Wieser, distribuția puterii de cumpărare la nivelul societății este factorul principal care determină orientarea producției și a consumului spre activități care nu servesc la nimic economiei reale. Consumul este risipit pe plăceri inutile în loc să fie orientat spre nevoile simple ale celor mai săraci104.

Alături de teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la dezvoltarea gândirii economice sunt teoria imputației și a costurilor alternative.

Prin imputație, Wieser (și, de altfel, întreaga școală neoclasică), înțelege operațiunea de transfer a unei părți atât din utilitatea creată, cât și din prețul bunurilor de rang inferior asupra bunurilor de rang superior (bunurile intermediare). Ceea ce vrea să spună Wieser este faptul că prețul factorilor de producție este influențat de prețul outputului final. Argumentele lui Wieser sunt, evident, de natură subiectivă și se sprijină pe utilitatea marginală a resurselor și nu pe costurile fizice.

În ceea ce privește costul alternativ, acesta este definit de F. von Wieser ca fiind acel cost al unei alegeri sacrificate. În terminologia cunoscută astăzi, identificăm în definiția lui Wieser, costul de oportunitate.

Cercetările începute de Carl Menger, Eugen von Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser sunt continuate și dezvoltate de a doua generație a Școlii Austriece. Cei mai importanți reprezentanți în cadrul celei de-a doua generație sunt Ludwig von Mises și Friedrich von Hayek.

Ludwig von Mises (1881-1973) se naște în fostul imperiu Austro-Ungar, în regiunea Galiția, aparținând astăzi Ucrainei. În anii petrecuți în Austria își finalizează studiile de licență și doctorat în economie și drept.

Între anii 1909-1934 deține funcția de consilier economic în cadrul Camerei de Comerț, dar în același timp activează și ca profesor la Universitatea din Viena.

Până când părăsește Austria, Ludwig von Mises contribuie la îmbogățirea literaturii de specialitate prin apariția câtorva opere remarcabile în domeniu și anume: Teoria banilor și a creditului (1912), Națiune, Stat și Economie (1919), Socialismul – o analiză economică și sociologică, (1927), Critica Intervenționismului (1929).

Din păcate, majoritatea operelor lui Mises apărute în această perioadă a rămas fără ecou în lumea economică. Acest fapt a fost cauzat, pe de o parte faptului că școala austriacă de economie își pierduse din vigoare odată cu moartea lui Eugen von Böhm Bawerk și retragerea din activitate a lui Carl Menger și Friedrich von Wieser, iar pe de altă parte a barierei de limbă, opera lui Mises, nefiind la ora respectivă tradusă în limba engleză.

În anul 1934 părăsește Austria și după o ședere de doi ani la Geneva, ajunge în 1940 în Statele Unite ale Americii. Aici, după multe eforturi și într-un mediu academic total ostil, Mises reușește continuarea tradiției Școlii

104 Wieser von Friedrich, Natural Value (1889), Liberty Fund, Inc., p.68


138

Austriece, cu mult mai multă vigoare, devenind un simbol al libertății economice și al doctrinei laissez-faire. În 1949, Ludwig von Mises tipărește una dintre cele mai cunoscute și importante lucrări ale sale, cu un imens ecou în literatura economică, denumită și biblia economică a omului civilizat. Este vorba despre Acțiunea Umană. Un tratat de teorie economică.

Perioada în care Ludwig von Mises continuă tradiția Școlii Austriece și conduce lupta împotriva oricărei ideologii ce aduce atingere libertății economice nu îi este deloc favorabilă. Declanșarea Marii Depresiuni din 1929-1933 pune sub semnul întrebării virtuțile pieței libere. În acest context, se nasc o nouă doctrină, o nouă paradigmă și un nou leader, keynesismul și John Maynard Keynes, iar doctrina liberală lăsată moștenire de Adam Smith și de alți remarcabili gânditori ai școlii clasice de economie primește primele lovituri. Este vremea când keynesismul câștigă bătălia, nu numai pe scena ideologică, ci și în aproape toate mediile academice.

Pentru Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek și mulți alți economiști liberali (fie că sunt afiliați la curentul Școlii Austriece, fie că nu) lupta este grea, dar nu imposibilă. Valorile promovate și îmbrățișate de Adam Smith trebuiau acum reabilitate pe o scenă a ideilor și faptelor total nefavorabilă.

În spatele succesului răsunător al doctrinei keynesiste pentru aproape patru decenii, liberalismul nu a încetat niciodată să existe, nu și-a pierdut din vigoare. În acest context, atât Mises, Hayek și alți apărători ai doctrinei liberale se manifestă ca ultraliberali, fiind convinși că dereglările la nivel financiar și economic ce au culminat cu Marea Criză nu se datorează câtuși de puțin liberalismului ci, dimpotrivă, spune Mises, economia a suferit de prea puțin liberalism.

Confirmarea faptului că liberalismul nu a încetat să existe și nu și-a pierdut din consistență, este faptul că odată ce doctrina keynesistă înregistrează primele deziluzii la nivel economic (stagnare economică și inflație), doctrina liberală ocupă din nou primul loc pe scena doctrinară, iar în anul 1974 Friedrich von Hayek, student și discipol al lui Ludwig von Mises primește premiul Nobel în economie pentru cercetări în domeniul teoriei monetare și asupra fluctuațiilor economice.

Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul de studiu al științei economice îl constituie comportamentul uman. Pentru Mises, știința economică este o știință teoretică care nu emite judecăți de valoare. Știința economică nu este o știință a alegerii scopurilor, de aceea nu-i poate comunica individului cum trebuie să acționeze, dar îl poate ghida spre acele acțiuni dacă acesta dorește să atingă anumite scopuri.

Domeniul de studiu al științei economice este acțiunea umană, pe care Mises o numește praxeologie105, în sensul acțiunii ca atare. Pilonul praxeologiei este deci, pentru Mises, omul care acționează, care își stabilește obiective și se străduiește să le atingă. Un astfel de om este înzestrat cu voință

105 ramură a științei care studiază structura generală a acțiunilor umane și a condițiilor eficacității acestora


139

liberă, iar comportamentul unui astfel de individ nu va putea niciodată fi cuantificat, nu va putea fi prins în modele sau legi istorice cantitative.

O astfel de abordare ridică întrebarea dacă putem vorbi despre economie ca despre o știință. Da, spune Mises, economia este o știință a acțiunii umane diferită de fizică sau matematică, de aceea obiectivitatea științei economice este limitată. Axiomele acceptabile pe care s-a clădit știința economică au fost construite prin introspecție în natura și esența acțiunii umane. Mijloacele și nu scopurile fac obiectul de studiu al științei economice, iar în acest sens putem vorbi despre economie ca o știință subiectivă. “Totodată, obiectivitatea științei noastre constă tocmai în acest subiectivism. Deoarece este subiectivistă și ia judecățile de valoare ale oamenilor care acționează drept date ultime, care nu se pretează la nici un fel de examen critic suplimentar, ea însăși se situează deasupra tuturor controverselor dintre partide și facțiuni, este indiferentă față de conflictele tuturor școlilor dogmatice și de doctrine etice, este liberă de evaluări, judecăți și de idei preconcepute, este universal validă și este absolut și în întregime umană.”106

În lipsa proprietății private, nu poate exista o economie de piață liberă. În cadrul unei economii de piață, unde proprietatea este privată, individul este liber să acționeze. Într-o astfel de economie, societatea nu-l poate face pe individ să coopereze sau nu. Din contră, în economia de piață, necooperarea se penalizează de la sine, iar coordonarea tuturor acțiunilor indivizilor are loc prin intermediul pieței.

Fiecare individ, prin propriile sale acțiuni se integrează natural în ansamblul social al producției fără să existe niciun fel de conflict între interesul său personal și interesul societății.

În viziunea lui Mises, libertatea reprezintă acea situație în care fiecare individ (așa cum a spus-o și Adam Smith) își servește concetățenii dar este și el, la rândul său, servit de ei. Libertatea unui individ într-o economie de piață, spune Mises, nu poate fi perfectă din punct de vedere metafizic, dar ea capătă sens numai în cadrul societății.

Dincolo de proprietatea privată, societatea impune constrângeri, iar piața nu mai deține supremația. Iar pentru Mises, economia de piață, rezultat al unui lung proces evolutiv, este un sistem social de diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

În cadrul economiei de piață: a. fiecare individ acționând, nu numai că își servește semenii și este servit de

aceștia, dar “fiecare persoană este atât un mijloc cât și un scop în sine, un scop ultim pentru ea însăși și un mijloc pentru alte persoane, în eforturile pe are le depun acestea pentru atingerea propriilor lor scopuri”107;

b. piața ghidează cel mai bine deciziile și activitățile individului spre acele lucruri care deservesc dorințele atât ale sale proprii, cât și pe ale semenilor săi;

106 Mises von Ludwig, Human Action. A Treatise on Economics, LvM Institute, Auburn, 1998, p.21 107 Ibidem, p.259


140

c. fiecare individ este liber, nu este supus vreunui despot sau țar, și se integrează fără să fie constrâns în acest sistem bazat pe cooperare;

d. piața este o entitate colectivă, sensul acesteia fiind determinat tocmai de acei indivizi care se integrează urmărindu-și propriul interes.

Ceea ce asigură dinamicitate pieței sunt judecățile de valoare ale indivizilor care influențează modul de acțiune, iar starea pieței depinde de formarea și structura prețurilor și a schimburilor care iau naștere din interacțiunea actorilor din piață.

Piața, ne spune Mises, este un proces natural, în funcționarea sa nu există nimic mistic, ci are la bază acțiunile umane.

Pentru Mises, guvernul cel mai bun nu este nicidecum acela care guvernează cel mai puțin. Guvernul sau statul pot deține și gestiona o proprietate publică, dar cu condiția ca această proprietate publică să se supună suveranității consumatorului. Dacă așa stau lucrurile, o asemenea situație nu schimbă cu nimic structura economiei de piață, nu-i diminuează câtuși de puțin virtuțile.

Ca să înțelegem deplin un sistem economic, Mises ne îndeamnă să privind dincolo de lucrurile pe care le vedem, să ne îndreptăm simțurile spre lucrurile care nu pot fi percepute în mod direct.

Scopul suprem al economiei de piață este consumatorul. Într-o economie de piață, adevărații stăpâni ai sistemului economic nu sunt patronii sau antreprenorii care dețin afaceri, ci consumatorii. Când consumatorul încetează a mai credita patronul sau antreprenorul din varii motive obiective, acești oameni de afaceri sunt nevoiți fie a părăsi piața, fie a-și ajusta acțiunile conform dorințelor consumatorului.

Deci, consumatorul este stăpânul pieței, el decide și transmite ordine prin intermediul prețurilor. Faptul că este stăpânul pieței, nu-l împiedică pe consumator să fie uneori și nesăbuit. “El are dreptul de a comite greșeli, nimeni nu-l poate împiedica să le comită, dar trebuie să plătească, desigur, pentru greșelile sale. Afirmând supremația consumatorului sau suveranitatea sa, nu afirmăm că el nu face greșeli, că ar fi un om care știe întotdeauna ce este mai bine pentru el. Consumatorii cumpără sau consumă, adesea, lucruri pe care nu s-ar cădea să le cumpere sau să le consume”108. Dar tocmai acest drept de a greși face diferența dintre sclavie și libertate.

Piața este un centru de comandă către care converg acțiunile umane și din care radiază aceste acțiuni. Structura prețurilor formate liber pe piață, fără nicio intervenție din partea statului, îi determină pe producători să anticipeze corect ce se produce, cum se produce și pentru cine se produce.

Altfel spus, deciziile consumatorilor de a cumpăra sau de a nu cumpăra, determină în ultimă instanță (prin intermediul prețurilor) ce urmează să se producă, cum să se producă și pentru cine să se producă. Acestea sunt ordinele de care patronii sau antreprenorii trebuie să țină seama. O nesupunere a producătorilor înseamnă faliment. Consumatorii în viziunea lui Mises, sunt

108 Mises von Ludwig, Economia în șapte lecții (1978), Institutul LvM, p.44


141

“șefii nemiloși, plini de capricii și mofturi schimbătoare și imprevizibile. Pentru ei nu contează decât propria lor satisfacție. Lor nu le pasă câtuși de puțin de meritele trecute și de interesele speciale. Dacă li se oferă ceva care le place mai mult sau care este mai ieftin, ei își abandonează foștii furnizori. În calitate de cumpărători și consumatori, ei au inimile împietrite și nemiloase, fiind lipsiți de orice compasiune pentru alții”109.

Forța care-i determină pe patroni sau antreprenori să își asume responsabilitatea de a intra pe piață este profitul. Orice producător, odată intrat pe piață trebuie să știe că sursa profitului este capacitatea lui de a anticipa cel mai bine ce își dorește consumatorul. Consumatorul, acel individ capricios, mofturos și imprevizibil poate răsturna structurile sociale, pe bogat îl poate face sărac, iar pe sărac îl poate face bogat. Dacă consumatorul își permite luxul de a fi capricios, mofturos și imprevizibil, producătorul nu se poate bucura de acest lux, el fiind permanent atent la nevoile cumpărătorilor. Producătorul nu poate face cheltuieli acolo unde vrea el, ci numai acolo unde consumatorul este dispus să refinanțeze, cumpărându-i produsele.

Deși în teorie, consumatorul și producătorul sunt diferiți, în practică nu este nicio diferență între acești doi actori. Consumatorul trebuie mai întâi să fie și el un producător, în sensul producerii venitului pe care îl cheltuie. Pentru că, ne spune Mises, consumatorul este cel care plătește în ultimă instanță salariile muncitorilor, fie că este vorba de o vedetă de cinema, fie că este vorba de salariul femeii de serviciu.

În cadrul unei economii de piață, competiția socială, pe care Mises o mai numește și competiție catalactică110, stă la baza strădaniilor fiecărui individ în parte (consumator și producător) de a se depăși reciproc. Fiecare om, prin modul său de acționa, este parte a domeniului de cercetare a catalacticii, iar orice acțiune întreprinsă de el este subiect al praxeologiei.

Competiția socială nu este o luptă, ci o emulație între indivizi, iar cel care eșuează este așezat de sistemul social în locul care îi este adecvat pe măsura capacităților lui, fizice și intelectuale.

Absența competiției sociale se traduce la Mises în existența unui sistem socialist. Rolul competiției sociale sau catalactice este acela de a garanta satisfacția consumatorilor în cadrul unor condiții economice date.

Una din marile contribuții ale Școlii Austriece este introducerea timpului în analiză. La fel procedează și Mises. În capitolul V din Acțiunea umană, autorul tratează timpul drept un factor praxeologic. Individul care acționează nu poate ignora scurgerea timpului, el face distincție între timpul dinaintea acțiunii și timpul de după acțiune. Orice acțiune este, în esență, o formă de planificare, iar scopul ei vizează un efect în viitor, deoarece acțiunea nu poate influența niciodată trecutul, ci numai viitorul. Și de ce acționează indivizii? Fiecare individ, în parte, acționează ca urmare a anticipării unor insatisfacții viitoare care s-ar materializa dacă acesta nu acționează.

109 Ibidem, p. 270 110 termenul de catalaxie este propus de Friedrich von Hayek reprezentând o formă a ordinii spontane


142

În analiza cauzală a lui Mises, timpul se comportă ca o resursă rară, el trebuie economisit. Economisirea timpului este total diferită de economisirea bunurilor și serviciilor. Chiar dacă individul ar fi plasat într-o economie a abundenței, în care nevoile sale ar fi împlinite în totalitate fără a trebui să muncească pentru ele, timpul ca urmare a ireversibilității, ar fi singura resursă ce trebuie economisită.

Odată ce individul este conștient de curgerea timpului, el trebui să acționeze, să aleagă într-un mediu al incertitudinilor deoarece incertitudinea viitorului, spune Mises, este implicată în noțiunea de acțiune111.

De asemenea, introducerea timpului în analiză, văzut ca o variabilă, a oferit posibilitatea Școlii Austriece de a demonstra logic legitimitatea perceperii de dobândă. Preferința de timp explică fenomenul dobânzii originare.

Dobânda originară nu reprezintă, pentru Mises, un preț ce se naște pe piață din interacțiunea cererii și a ofertei de capital. Din contră, cum dobânda originară influențează dimensiunea stocului de bunuri consumate în viitor, ea va determina, în cele din urmă, cererea și oferta de capital sau bunuri de capital.

Dobânda originară este o realitate a acțiunii umane și nu va dispărea niciodată ca urmare a preferinței de timp a indivizilor, deoarece aceștia sunt obligați să decidă între satisfacerea dorințelor într-un viitor apropiat sau satisfacerea dorințelor într-un viitor mai îndepărtat.

Dobânda originară este raportul dintre aprecierile subiective ale valorii bunurilor prezente și viitoare. Un asemenea raționament conduce spre concluzia că oamenii nu economisesc capital pentru că există dobândă, pentru că existența dobânzii, spune Mises, nu stimulează economisirea și abținerea de la consumul imediat.

În ceea ce privește economisirea, autorul Acțiunii umane consideră necesar să opereze o distincție între ceea ce numește el economisirea simplă și economisirea capitalistă.

Economisirea simplă reprezintă amânarea consumului pentru un moment ulterior, când bunurile acumulate se vor consuma în totalitate.

Economisirea capitalistă reprezintă o acumulare de bunuri ce nu are ca scop un consum ulterior, ci este destinată continuării producției, scopul fiind majorarea producției de bunuri.

Ludwig von Mises este primul economist care declară și demonstrează în același timp că în socialism nu este posibil calculul economic.

Calculul economic, în termeni monetari, reprezintă fundamentul intelectual al economiei de piață.

Calculul monetar își găsește expresia numai în sfera activității economice.

111 Ibidem, p.106


143

În articolul Calculul economic în societatea socialistă, publicat în anul 1920, calculul monetar, ne spune Mises, îndeplinește toate cerințele impuse de calculul economic:

- deschide drumul spre activități economice cu potențial; - permite extinderea judecăților de valoare la toate bunurile de ordin superior; - transformă valoarea într-un fenomen calculabil.

Problema calculului economic este reluată în Capitolul XI din Acțiunea umană. Scopul acțiunii umane este întotdeauna obținerea unor rezultate numărabile și măsurabile în aceeași măsură. Calculul economic poate fi atât o estimare numerică a unui rezultat anticipat, cât și măsurarea acțiunilor trecute. Calculul economic într-o economie de piață nu poate servi altor scopuri decât celor de rentabilitate. Patronul sau antreprenorul nu poate produce pentru consumatori fără să cunoască mărimea rezultatelor sale. Pentru orice antreprenor, rezultatele trecute reprezintă punct de plecare în anticiparea celor viitoare. De aceea, spune Mises, trebuie să cunoaștem diferența dintre calculul economic pe care-l fac oamenii de afaceri atunci când fac prognoze și alte calcule de mărimi economice ce servesc altor scopuri. Contabilitatea analizează cu precizie și rigoare rezultatele din trecut, dar omul practic, în viziunea lui Mises, privește spre viitor.

Datele finale ale calculului economic sunt prețurile de piață, de aceea calculul economic este în esență o imagine a profiturilor private și nu a bunăstării sociale. Chiar și în condiții de incertitudine, calculul economic dă rezultate, deoarece incertitudinea însoțește acțiunea umană, supusă ea însăși unui viitor necunoscut.

Un sistem socialist, în absența unui sistem liber de prețuri, nu poate face apel la calculul economic, de aceea acumularea de capital este o problemă ce nu poate fi rezolvată. “O astfel de societate socialistă este lipsită de orice metodă de stabilire a faptului că echipamentul său de capital este în creștere, sau în descreștere.”112

O economie de piață solidă din punct de vedere social și economic se bazează pe libertatea individului, iar când această libertate există, ea trebuie mai întâi să fie economică, deoarece fără o astfel de libertate celelalte forme ale ei sunt amăgitoare.

Înlocuirea economiei de piață cu orice altă formă nu-i mai dă individului libertatea de acțiune, acesta având doar obligația de a se supune.

Pentru Mises, sistemul capitalist bazat pe proprietatea privată și libertate individuală este un sistem perfectibil. El poate fi îmbunătățit fără însă a-i strica fundația. Neintervenția guvernului în mersul liber al pieței nu înseamnă, pentru Ludwig von Mises, absența acestuia. Guvernul sau statul au atribuții precise, menite a face ca întreg sistemul să funcționeze în siguranță. Statul, este de părere autorul, nu este un scop, este un mijloc. El trebuie să asigure protecția și ordinea socială pentru toți cetățenii săi, să protejeze

112 Ibidem p.845


144

economia de piață împotriva fraudei și a violenței, atât în plan intern, cât și extern.

Așa cum unui om, spune Mises, care recunoaște din plin beneficiile benzinei, dar în același timp refuză să o bea, nu i se poate spune că este împotriva folosirii acesteia în scopurile adecvate, tot așa nici autorului, însuși, nu-i putem aduce nici o acuză atunci când declară că atribuțiile statului trebuie să fie limitate, în cadrul unui sistem liber, în sistemul economiei de piață.

În lupta sa ideologică, Ludwig von Mises este susținut cu aceeași vigoare de un alt mare economist, reprezentant al Școlii Austriece, Friedrich von Hayek (1899-1992).

Friedrich von Hayek s-a născut la Viena în anul 1899, devenind unul din cei mai prolifici economiști ai secolului XX.

Între anii 1923-1924, la recomandarea unui alt economist remarcabil Joseph Alois Schumpeter, studiază câteva luni în Statele Unite ale Americii cursuri de politică monetară. Întors la Viena, continuă cercetările în domeniul teoriei monetare și publică primele articole. Tot în această perioadă devine asistentul lui Ludwig von Mises pe care, totodată, îl sprijină să înființeze Institutul austriac pentru cercetări economice, pe care Hayek îl conduce în calitate de director până în anul 1931. Timp de aproximativ 3 ani, 1929-1931, va ocupa o catedră la Universitatea din Viena. În anul 1931, Hayek este invitat la Londra să țină o serie de prelegeri pe tema ciclului economic și a fluctuațiilor economice precum și asupra pericolelor ce amenință liberalismul pur.

La Londra, Hayek rămâne până în anul 1950 unde activează ca profesor la London School of Economics. Aici îl întâlnește pe John Maynard Keynes, profesor la Universitatea Cambridge, a cărui doctrină triumfă peste tânăra generație de economiști și, evident, se impune în mediul academic.

Cu argumente de ordin metodologic și epistemologic, Hayek demonstrează că intervenționismul lui Keynes este imposibil pe termen lung. Astfel, prin Hayek, discipolul lui Mises, ultraliberalismul devine principala caracteristică a Școlii Austriece. În 1944, îi apare una din cele mai importante lucrări, Drumul către servitute, care odată cu apariția îi atrage recunoașterea pe plan internațional.

În 1950, Friedrich von Hayek pleacă în Statele Unite ale Americii unde întâlnește un mediu academic și intelectual mult mai deschis valorilor liberale decât cel din Anglia. Aici, va activa ca profesor la Universitatea din Chicago. Preocupările lui, din această perioadă, continuă apărarea ideilor liberalismului și statului de drept precum și a mijloacelor prin care o societate se poate menține liberă. Conferințele, prelegerile precum și eseurile ce abordau problema libertății și a statului de drept s-au concretizat în apariția cărții Constituția libertății (1960). Apărută într-o perioadă în care intervenționismul părea că a salvat capitalismul de la dispariție și comunismul fusese impus cu forța în unele state est-europene, cartea Constituția libertății nu a primit recunoașterea cuvenită decât odată cu redescoperirea lui Hayek în anul 1974


145

atunci când i se decernează premiul Nobel pentru economie, iar liberalismul își câștigă din nou un loc binemeritat pe scena ideologică.

În perioada 1973-1979, Hayek publică Drept, legislație și libertate. O nouă formulare a principiilor liberale de justiție şi economie politică, o trilogie considerată una din cele mai importante lucrări dedicate liberalismului și valorilor sale din secolul XX.

Volumul I al trilogiei intitulat Reguli și ordine, apare în anul 1973 și expune principalele concepte pe care se fundamentează o constituție care asigură libertatea individuală.

Mirajul justiției sociale este titlul volumului II, ce apare în anul 1976, în care Hayek analizează critic teoria utilitarismului, pozitivismul legal și justiția socială.

În anul 1979, apare și ultimul volum al trilogiei, Ordinea politică a oamenilor liberi, în care autorul, printr-o expunere clară a filosofiei sale, relevă principiile politice fundamentale care susțin și prezervă o societate liberă.

Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul demers întreprins de Friedrich von Hayek are ca fundație solidă individul și libertatea.

Libertatea individuală are sens, la Hayek, doar atunci când se bazează pe recunoașterea inevitabilă a ignoranței în ceea ce privește factorii care pot influența deciziile fiecărui individ. Existența libertății, nu numai că face posibilă îndeplinirea scopurilor noastre, dar stă la baza incertitudinii și imprevizibilului. Incertitudinea, fiind o caracteristică permanentă a acțiunii umane, face loc concurenței și inovării, iar individul acționând în baza informațiilor unice pe care le deține nu face altceva decât să-și atingă scopurile, evident, în cadrul unor limite cunoscute.

Originalitatea lui Hayek străbate întreaga sa operă, concretizată în reformularea principiilor care stau la baza unui liberalism modern, adaptabil vremurilor de astăzi. Față de individul, agentul economic, zugrăvit de clasici, cel al lui Hayek este un personaj social, se manifestă liber și învață permanent de pe urma “speranțelor năruite”.

Adevărata libertate, în viziunea lui Hayek, nu este atunci când știm sigur că efectele acțiunilor noastre vor fi benefice. “Libertatea înseamnă, în mod necesar, că se vor întâmpla multe lucruri care nu ne vor fi plac. Credința noastră în liberate nu se bazează pe rezultate previzibile în anumite circumstanțe, ci pe convingerea că, în ansamblu, ea va genera forțe a căror finalitate va fi benefică”113.

În opera lui Hayek, libertatea nu poate avea sens în afara responsabilității, nu poate exista libertate fără responsabilitate. Ca individul să fie cu adevărat liber, va trebui în același timp să suporte consecințele acțiunilor sale, iar societatea este cu adevărat liberă atunci când individul acceptă poziția pe care o ocupă ca rezultat al acțiunilor sale.

113 Hayek A. Friedrich, Constituția Libertății, (1960), Institutul European, 1998, p.55


146

Scopul suprem al libertății nu poate fi decât egalitatea în fața legii. Dar egalitatea care sprijină libertatea, fără a-i impune limite, este doar acel tip de egalitate care se manifestă în ceea ce privește regulile de drept și de comportament. În legătură cu vreun alt tip de egalitate, nu se poate vorbi de prezervarea libertății individuale.

Egalitatea nu reprezintă pentru Hayek decât o idealizare a invidiei, de aceea pentru a înțelege adevăratul sens al acesteia într-o societate liberă, indivizii nu ar trebui să fie duși în eroare de conceptul egalității efective.

Fundamentul proprietății private este libertatea, iar egalitatea în fața legii pe care se sprijină aceasta conduce la inegalități materiale. Poate fi blamată libertatea pentru rezultate inegale la nivelul societății? Nicidecum, deoarece indivizii sunt diferiți, iar tratându-i în mod egal, rezultatul nu poate fi decât o inegalitate. Deci, concluzionează Hayek, „unicul mod de a asigura egalitatea de condiție este acela de-ai trata în mod diferit”114.

Friedrich von Hayek este împotriva oricărei forme sub care se poate manifesta colectivismul și coerciția.

Statul de drept zugrăvit de autor nu este un stat inactiv, el are atribuții bine delimitate și este chemat atunci când ordinea spontană este împiedicată spre a conduce la armonie în societate. Ca și în opera lui Mises, cel mai bun stat este, pentru Hayek, acela care urmărește, în primul rând, să conserve libertatea ca valoare supremă a oricărui individ. Deși realitatea faptică demonstrează că intervenția guvernului în mersul economiei s-a soldat de cele mai multe ori cu rezultate nefericite, totuși, este de părere Hayek, atunci când preocupările guvernului în probleme economice nu aduc atingere statului de drept sau economiei de piață, acestea nu ar trebui nici respinse, nici acceptate, ci mai întâi analizate din punct de vedere al eficienței economice. Un stat inactiv dar care aduce atingere principiului libertății poate fi mult mai dăunător economiei de piață decât un stat activ care se limitează la asigurarea mijloacelor eficiente funcționării economiei.

Deși statul de drept este văzut într-o cu totul altă lumină de către Hayek, respectarea acestuia este o condiție necesară, dar nicidecum suficientă pentru o economie liberă de piață. Mergând mai departe, Hayek consideră că democrația nu înseamnă libertate, ea este o metodă de a atinge anumite scopuri, cum este libertatea, dar nu este un scop în sine. La fel ca în orice alt sistem, și în democrație este necesară existența de garanții instituționale în ceea ce privește libertatea individuală. Democrația, atenționează Hayek, conduce de cele mai multe ori spre demagogie.

Fără să se abată de la concepția clasică și neoclasică, economia de piață este, pentru Hayek, un sistem ce se poate autoregla. Însă termenul de economie de piață utilizat pentru a descrie un sistem care se ajustează spontan i se pare nepotrivit, de aceea propune ca economia de piață să se numească catalaxie.

114 Ibidem, p.109


147

Catalaxia, ca și obiect de studiu, cuprinde totalitatea fenomenelor de piață ca efect al acțiunilor indivizilor care urmăresc atingerea scopurilor propuse fie materiale, fie ideale.

Catalaxia reprezintă, pentru Hayek, ordinea spontană care ia naștere pe piață, firesc, ca rezultat al interacțiunilor mai multor economii. O economie reprezintă, pentru Hayek, o practică socială ce se caracterizează prin urmărirea unitară a scopurilor și unde cunoașterea modului prin care sunt atinse aceste scopuri este dată (de exemplu, o firmă, o gospodărie). Catalaxia reprezintă un ansamblu de firme, de gospodării care nu urmăresc un scop comun. Acest scop se concretizează firesc, ca urmare a interacțiunilor tuturor firmelor și gospodăriilor în cadrul schimbului. Catalaxia sau ordinea spontană are la bază reciprocitatea în sensul armonizării diferitelor scopuri în beneficiul reciproc al tuturor participanților115.

Creșterea șanselor de câștig reprezintă imboldul care-i face pe indivizi să se angajeze, fără nici o constrângere din afară, în acest joc catalactic. Jocul catalactic este, întotdeauna, creator de avuție și se autoîntreține deoarece se bazează pe schimbarea permanentă a datelor. Pentru a fi posibil, jocul catalactic trebuie să se desfășoare pe scena unei piețe unde domină concurența și descentralizarea. În afara acestora, pilonul central care face ca optimul catalactic să poată fi atins, este informația deoarece, în viziunea lui Hayek, economia de piață este o economie a informațiilor. Transmiterea optimă a informației în piață nu o poate face decât concurența prin prețuri. Modul în care este folosită informația, pe care fiecare individ, într-o formă sau alta, o posedă, imprimă superioritate sistemului economic. În acest fel, indivizii care mai înainte de a poseda informația, trebuie să o producă, cunosc dinainte posibilitățile și oportunitățile, dar nu și rezultatele.

Deși indivizii atrași în acest joc catalactic, deoarece este creator de bogăție, sunt înarmați cu informații prețioase, ei nu vor putea ști, cu exactitate, dinainte care sunt efectele acțiunilor lor. Într-o asemenea situație, în care rezultatele sunt supuse incertitudinii și fiecare participant la jocul catalactic acționează conform propriilor convingeri, este lipsit de sens să ne gândim la o distribuție justă a acestora. Despre justețe putem vorbi doar când analizăm comportamentul jucătorilor pe piață dar nu putem invoca o justețe a rezultantei. Inegalitățile, în ceea ce privește redistribuirea rezultatelor la nivelul economiei (catalaxiei), au rolul de a transmite informații în piață pentru atragerea forței de muncă și capital spre acele capacități cu adevărat productive. Suprimarea acestor inegalități va determina guvernul să-și asume această sarcină prin dirijare și control, subminând eficiența pieței libere.

Baza filosofiei lui Hayek este cunoașterea abordată, atât sub aspect practic, cât și sub aspect abstract.

Cunoașterea, spune Hayek, este abstractă în măsura în care simțurile percepute de individ îi dau acestuia destule motive de a acționa. Cunoașterea

115 Hayek A. Friedrich, Law, Legislation and Liberty, vol. II, The Mirage of Social Justice, The University of

Chicago Press, 1973, p.110


148

practică reprezintă volumul de informații stocate de individ și care-i trasează acestuia regulile după care acționează. Aceste reguli, proprii fiecărui individ sau jucător din piață, sunt instrumentele selecției naturale în cadrul competiției.

Acest sistem spontan de reguli este un sistem eficient care asigură transmiterea culturală deoarece aceste reguli, este de părere Hayek, nu sunt un produs al cauzalității biologice, ci sunt învățate, stocate și au supraviețuit unui proces evolutiv.

În concluzie, Hayek este împotriva oricărei intervenții din partea statului în mersul economiei, în special în mecanismul de formare a prețurilor. Libertatea individuală sprijinită pe proprietatea privată este esența teoriei lui Hayek. Individul, ca personaj social creionat de Hayek, este un produs al selecției naturale și de aceea el este capabil sa-și creeze propriul sistem de reguli sociale, morale etc. Acest lucru conduce la ideea că liberalismul economic nu poate ființa dincolo de cel politic.

Economia de piață și ordinea spontană au făcut posibile dezvoltarea și progresul societăților, de aceea nici planificarea și nici economia mixtă nu își pot găsi corespondent în opera lui Hayek. Locul unde se manifestă cel mai bine libertatea nu poate fi decât piața dacă nu-i sunt încălcate regulile. Jucătorii care iau parte la jocul catalactic sunt recompensați nu pentru acțiunile lor trecute, ci pentru acțiunile lor viitoare, recompensa fiind pe măsura capacității acestora de a face față schimbărilor.

Cu toate acestea, liberalismul lui Hayek este adaptabil împrejurărilor, autorul lăsând loc dezbaterilor asupra liberalismului și a valorilor sale, fără a-i schimba structura lăsată moștenire de părintele economiei și asumată de reprezentanții de seamă ai școlii clasice de economie.

“Cea mai frumoasă șansă hărăzită vreodată lumii a fost abandonată, fiindcă pasiunea pentru egalitate a zădărnicit speranța de libertate.”116

116 Lord Acton, citat de Friedrich A. Hayek în Drumul către Servitute


149

Sarcina de lucru 6

Influența și contribuțiile Școlii Austriece la dezvoltarea gândirii ecnomice. Catalaxia în opera lui F.v.Hayek.


150

Test de aut

oevaluare

Rezumat Una dintre școlile de gândire cu cele mai mari contribuții în cadrul gândirii economice este Școala Austriacă de economie.

Printre primii reprezenanți ai Școlii Austriece îi regăsim, alături de Carl Menger, pe Eugene Böhm Bawerk și Friedrich von Wieser, toți profesori de economie la universități din Austria.

Întregul demers științific al Școlii Austriece se clădește pe principiul individualismului metodologic. Principiul individualismului metodologic statuează că toate analizele economice se construiesc plecând de la individ, singurul capabil să facă alegeri prin manifestarea preferințelor.

În contradicție cu teoria valorii-muncă susținută de întreaga școală clasică de economie, unde valoarea apare în cadrul producției și a schimbului, iar sursa și izvorul acesteia este munca, Carl Menger susține că toate bunurile economice au valoare.

Eugen von Böhm Bawerk este cunoscut ca un apărător al liberalismului și, evident, un antimarxist convins. El este printre primii economiști care încearcă să demonteze întregul sistem de gândire marxist considerat a fi bazat pe o eroare fundamentală.

Cea mai importantă contribuție a economistului austriac la dezvoltarea gândirii economice este analiza factorului timp asupra estimării valorii bunurilor.

Friedrich von Wieser (1851-1926) este recunoscut ca fiind primul teoretician care a introdus termenul de utilitate marginală, bazându-se în principal pe lucrările lui Johann Heinrich von Thünen (1783-1850). Alături de teoria valorii, alte două mari contribuții ale lui Wieser la dezvoltarea gândirii economice sunt teoria imputației și a costurilor alternative.

Întregul demers științific al lui Mises se bazează pe faptul că obiectul de studiu al științei economice îl constituie comportamentul uman. Pentru Mises, știința economică este o știință teoretică care nu emite judecăți de valoare. Știința economică nu este o știință a alegerii scopurilor, de aceea nu-i poate comunica individului cum trebuie să acționeze, dar îl poate ghida spre acele acțiuni dacă acesta dorește să atingă anumite scopuri.

Mergând pe mâna clasicilor și în asentimentul lui Mises, întregul demers întreprins de Friedrich von Hayek are ca fundație solidă individul și libertatea.

Originalitatea lui Hayek străbate întreaga sa operă, concretizată în reformularea principiilor care stau la baza unui liberalism modern, adaptabil vremurilor de astăzi. Față de individul, agentul economic, zugrăvit de clasici, cel al lui Hayek este un personaj social, se manifestă liber și învață permanent de pe urma “speranțelor năruite”.

Catalaxia reprezintă, pentru Hayek, ordinea spontană care ia naștere pe piață, firesc, ca rezultat al interacțiunilor mai multor economii.


151

Test de autoevaluare

1. Orice lucru se supune legității cauză-efect în opinia lui....................

a. Aristotel;

b. Carl Menger;

c. Adam Smith;

d. Gottfried Haberler

2. Ca urmare a deciziilor indivizilor care pot fi raționale sau iraționale, bunurile în opinia lui Menger sunt:

a. raționale și iraționale;

b. reale și ireale;

c. reale și imaginare;

d. reale și raționale.

3. Valoarea unui bun este pentru Menger:

a. o judectă subiectivă;

b. intrinsecă bunului respectiv;

c. nu este intrinsecă bunului respectiv;

d. este munca.

4.Capitalul pentru E.Bohm Bawerk :

a. este creator de valoare; b. nu este creator de valoare; c. este un ansamblul de bunuri complementare; d. este un ansamblu de bunuri și servicii destinate consumului final.

5.Ce reprezintă producția ocolită pentru E.Bohm Bawerk:

a. producția capitalistă; b. producția realizată fără mijloace de producție; c. producția realizată cu mijloace de producție; d. producția directă.

6.Utilitatea socială este maximizată, în opinia lui Friedrich von Wieser:

a.atunci când pe piață domină un climat de concurență liberă; b.atunci când pe piață nu domină un climat de concurență liberă;

c. atunci când concurența pe piață este imperfectă;

d.doar în condiții de oligopol.

7.Știința economică este pentru Ludwig von Mises:

a.știința care studiază comportamentul uman; b.o știința care emite judecăți de valoare; c.o știință care nu emite judecăți de valoare; d.o știință a alegerii.

8.Praxeologia reprezintă:

a.ramură a științei care studiază comportamentul consumatorului; b..ramură a științei care studiază comportamentul producătorului; c. .ramură a științei care studiază structura acțiunii umane; d. .ramură a științei car studiază formarea prețului pe piața cu concurență perfectă.


152

9.Pentru F.v.Hayek, libertatea:

a. stă la baza planificării economiei;

b. stă la baza profitului;

c.stă la baza incertitudinii și imprevizibilului;

d.stă la baza formării prețurilor și a coturilor de producție.

10.Catalaxia reprezintă:

a.ansamblul fenomenelor de piață ce rezultă în în urma intervenției statului în formarea prețurilor; b.ordinea spontană c.totalitatea fenomenelor ce au loc în cadrul instituțiilor publice; d.ansamblul fenomenelor de piață ce au loc în cadrul unei economii mixte

Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare .1-b,d; 2-c; 3-a,c; 4-b,c; 5-a,c; 6-a; 7-a,c; 8-c; 9-c; 10-b



153

9. CICLUL ECONOMIC

Ciclul economic 153 Rezumat 165





La sfârşitul modulului, se va şti: cauzele fluctuațiilor economice;

teorii endogene și exogene ale ciclului economic

să se explice şi interpreteze datele și informaţiile din punct de vedere cantitativ şi calitativ pentru formularea de argumente şi decizii concrete asociate activității economice;



Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul

1825, odată cu accelerarea ritmului de creștere economică în condițiile progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor - fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.

Cu mult înainte de analiza ciclicității activității economice, știința economică s-a preocupat de problema echilibrului economic, ca stare ideală a economiei de piață.

De la François Quesnay la John Maynard Keynes și până astăzi, teoriile centrate pe creștere economică și echilibru s-au dezvoltat continuu, gânditorii aparținând diferitelor curente și ideologii, aducând în discuție și dezechilibrele care însoțesc acest proces, inclusiv crizele economice.

De-a lungul istoriei, economia mondială, din nefericire, a experimentat perioade dificile de recesiune sau depresiune în timpul cărora activitatea economică a fost marcată de șomaj, contracții ale piețelor monetare, financiare, ale burselor de valori și alte dezechilibre.


154

Teoriile economice moderne au reușit să reducă curbele sinusoidale aducând ciclul economic la două mari faze care se deosebesc una de alta, dar se intercondiționează reciproc: faza de expansiune sau creștere economică și faza de recesiune sau descreștere economică.

Astfel, în ultimul secol, crizele economice și financiare au putut fi evitate sau limitate la nivel regional fără consecințe catastrofale.

Nu același lucru îl putem afirma când ne referim la Marea Criză din 1929-1933 și la recenta criză din 2007-2013 când politicile economice au dat greș în a evita aceste două mari șocuri economice.

Din lecțiile desprinse de Marea Criză care a avut loc în urmă cu 80 de ani și din experiența trăită, putem afirma că fenomenul de criză este evenimentul de implozie-explozie de maximă intensitate cu cea mai mare acoperire spațială și concentrare temporală. De aceea, specialiștii în domeniu au studiat și studiază în profunzime acest fenomen pentru a ne oferi lecții ce trebuie învățate de generațiile viitoare. Din fericire, o criză de aceste proporții se întâmplă rar, poate de aceea, lecțiile trecutului devin desuete, informația se învechește, iar noi interpretăm fenomenul prin prisma altor paradigme ceea ce sigur vor face și generațiile viitoare daca se vor întâlni cu o altă mare criză.

Un lucru care ne face să privim înainte este acela că, în general, crizele sunt trecătoare. Este adevărat, ele dispar după ce lasă în urmă economii dezechilibrate, probleme grave și tulburări majore. Odată ce criza ia sfârșit, adică ciclul economic vechi părăsește scena, un alt ciclu economic începe.

Analizând evoluția societății umane, și nu numai, din punct de vedere economic, pe o perioadă lungă de timp, observăm că aceasta nu este liniară, ascendentă sau descendentă, ci ea trece prin anumite faze comparabile ca trăsături principale, dar nu ca durată și ca amploare.

În literatura economică, ciclul economic desemnează fluctuațiile, perioadele de creștere și descreștere economică, evaluate prin variația unor indicatori statistici de referință: venit național, producție, grad de ocupare a forței de muncă, investițiile și economiile, cererea agregată, oferta agregată și este asociat pur și simplu cu perioada de la începutul unei contracții a activității economice de ansamblu, până la începutul celei următoare. Astfel, dinamica activității economice este oscilantă, fiind însoțită în timp de creșteri, stagnări sau descreșteri.


155

Figura 10

Ciclul economic în SUA în perioada 1821-2010 Sursa datelor: http://www.usgovernmentrevenue.com

Prin ciclu economic, Keynes înțelege acea mișcare care “pe măsură ce sistemul progresează în, de exemplu, direcția ascendentă, forțele care îl propulsează în sus își pun laolaltă efortul și au un efect cumulativ una asupra alteia, dar în mod treptat își pierd forța, până când la un anumit punct tind să fie înlocuite de forțele care operează în direcția opusă;care la rândul lor își reunesc puterea pentru un timp și se accentuează una pe alta, până când ele, atingându-și punctul maxim de dezvoltare, scad și fac loc celor opuse lor”117. Din punct de vedere structural, fluctuațiile economice pot fi sezoniere, determinate de factori naturali sau sociali previzibili, fluctuații întâmplătoare determinate de factori naturali sau sociali imprevizibili și fluctuații ciclice determinate de factori interni proprii activității economice și care se repetă la anumite intervale de timp, fără a putea fi încadrate în niște termene exacte, riguroase. Din aceste motive, cauzele fluctuațiilor ciclice se găsesc în sfera economicului, iar factorii exogeni pot influența, dar nu pot determina fluctuațiile ciclice.

Factorii care provoacă schimbări majore în activitatea economică sunt aceia care intervin în echilibrul walrasian, adică setul de cantități și prețuri relative care nu mai au forța necesară de a ajusta oferta și cererea de bunuri și servicii pe toate piețele din economie118. TEORII ALE CICLULUI ECONOMIC Pentru a înțelege pe deplin fenomenul de ciclicitate a activității economice, înainte de a prezenta tipologia ciclului economic, este necesar să amintim, pe scurt, teoriile care încearcă să explice acest fenomen.

117 Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Editura Publica, București, 2009, p.384 118 Mankiw Gregory N., Real Business Cycles: A New Keynesian Perspective, Journal of Economic Perspectives- vo1ume3, Number 3, pag 79-90, 1989

1821

1826

1831

1836

1841

1846

1851

1856

1861

1866

1871

1876

1881

1886

1891

1896

1901

1906

1911

1916

1921

1926

1931

1936

1941

1946

1951

1956

1961

1966

1971

1976

1981

1986

1991

1996

2001

2006

PIB

(va

riaț

ie p

roce

ntua

lă)


156

În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de interes major, caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două mari teorii care încearcă să explice cauzele ciclului economic: A. Teoria exogenă a ciclului economic sau teoria ciclului economic real (Real Business Cycle) consideră că fluctuațiile economice sunt generate de șocurile exogene din cadrul variabilelor reale (schimbări în domeniul tehnologic, în comportamentul și preferințele consumatorilor, în prețul petrolului etc.) iar sistemul economic poate fi modelat ca un sistem stabil capabil să se întoarcă la starea de echilibru odată ce șocurile perturbatoare dispar. Primele cercetări asupra acestei teorii aparțin lui Slutsky (1937) și Frisch (1933) plecând de la ipoteza piețelor perfecte și a așteptărilor raționale. Cercetările de mai târziu care au dominat și încă mai domină literatura de specialitate au pus bazele, cu ajutorul lui lucrărilor lui Kydland și Prescot (1982) primului model matematic pentru ciclul economic real. Ideea generală în cadrul acestei teorii este aceea că șocurile exogene ce intervin în cadrul variabilelor reale afectează direct eficiența capitalului și a forței de muncă. Aceste schimbări afectează la rândul lor deciziile agenților consumatori și producători și în cele din urmă outputul. B. Teoria endogenă a ciclului economic presupune că fluctuațiile economice sunt cauzate de procesele intrinseci care destabilizează sistemul economic. În cadrul teoriilor endogene există mai multe teorii care explică evoluția ciclică a activității economice: 1. Teoria subconsumului sau insuficiența cererii are la bază inegalitățile existente în repartizarea veniturilor ceea ce afectează procesul de producție și duce la creșterea șomajului cu efecte negative suplimentare asupra cererii. În cadrul acestui proces cumulativ are loc declanșarea crizei economice. Comportamentul de consum al indivizilor este explicat de Keynes cu ajutorul legilor psihologice demonstrând că odată cu creșterea venitului, crește și consumul dar într-o proporție mai mică decât venitul. Mai târziu, Milton Friedman pe baza ipotezei venitului permanent, avansează ideea că există o anumită inerție a consumului în raport cu venitul, bogăția fiind elementul care determină consumul și nu venitul119. 2. Teoria ciclului reinvestițional elaborată de economistul rus Mikhail Ivanovich Tugan-Baranovsky în 1894 și completată în 1937 de G. Haberler susține că evoluția ciclică și fazele sale își au originea în procesul de înlocuire a capitalului fix, alternând perioade de înlocuire amplă a acestuia cu altele când refacerea este nesemnificativă. Înlocuirea aproape în totalitate a capitalului fix (pe baza retehnologizării) constituite trecerea la un nou ciclu economic120. 3. Teoria supraacumulării de capital demonstrează faptul că fenomenele ciclice se declanșează ca urmare a investițiilor masive efectuate într-o anumită perioadă, ceea ce face ca piața să fie suprasaturată de noile produse și pe care cererea nu are capacitatea să le absoarbă. În acest fel, structurile existente nu mai sunt capabile de a produce progres. Pentru a depăși faza descendentă a

119 Friedman Milton, The Permanent Income Hypothesis, Princeton University Press, p.20-37, 1957 120 Haberler von Gotfried, Prosperity and Depression, Columbia University Press, New York, 1937


157

ciclului economic, Schumpeter este de părere că prin procesul de distrugere creatoare, vechiul mod tehnologic trebuie înlocuit dând naștere, în acest mod, unei noi perioade de expansiune economică. 4. Teoria suprainvestiției asociată cu numele lui Friedrich Hayek consideră că principala cauză a ciclului economic se găsește în sfera monetară, mai precis în diferența dintre rata efectivă a dobânzii percepută de bănci și rata naturală a dobânzii. Daca rata efectivă a dobânzii se află sub cea de echilibru are loc o majorare a volumului de credite, iar structura de producție este în mod nejustificat prelungită. O rată mică a dobânzii încurajează, de asemenea, noi investiții de cele mai multe ori ineficiente și nerentabile. Criza se declanșează odată ce băncile conștientizează depășirea limitelor admise și restricționează expansiunea creditelor, iar investitorii descoperă că investițiile sunt nerentabile punând brusc capăt structurii de producție.

Trebuie să menționăm că la baza teoriei suprainvestiției se află teoria lui David Ricardo, unul dintre primii economiști care s-a ocupat de analiza ciclului economic. Ricardo a reușit să explice schimbările intervenite în comportamentul prețurilor bazându-se pe modificările apărute în oferta monetară a băncilor care creștea în perioadele de avânt și scădea în perioadele de recesiune.

Teoria ricardiană consideră că perioada de avânt, boom-ul inflaționist, are la bază intervenția guvernului pe piața monetară, iar recesiunea este procesul prin care economia de piață se ajustează, eliminând excesele și restabilind ordinea economică. Astfel, teoria ricardiană analizează recurența ciclului economic, dar nu explică erorile agenților economici atunci când recesiunea se instalează în urma perioadei de avânt.

După Marea Criză din anii 1929-1933, economiștii s-au concentrat mult mai mult asupra fenomenelor macroeconomice care determină apariția ciclului economic, căutând să explice fenomenele care îl generează, precum și descoperirea pe baza metodelor cantitative a unor modele de predicție.

Astfel, în capitolul 22 intitulat “Însemnări asupra ciclului comercial” din lucrarea “Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”, John Maynard Keynes consideră că teoria ocupării forței de muncă “ar fi capabilă” să explice fenomenul ciclului economic121.

La Keynes, esența fenomenului de ciclicitate derivă în principal din fluctuația productivității marginale a capitalului însoțită uneori și de alte variabile ale sistemului economic, însă pe termen scurt.

Keynes, neavând încredere într-un sistem economic care se poate regla singur, vede intervenția statului ca fiind singura soluție eficientă. În accepțiunea sa, decizia de economisire este dependentă de venitul indivizilor, în timp ce decizia de investiție depinde de așteptările investitorilor. Dacă așteptările sunt cele prevăzute de investitori, atunci va avea loc un volum mare de investiții, altfel în cazul unor așteptări negative, volumul investițiilor va fi




158

mic, ceea ce poate cauza o contracție a cererii agregate și în cele din urmă o depresiune. În viziunea lui Keynes, soluția constă în încurajarea consumului prin diferite mijloace, îndeosebi prin redistribuirea veniturilor, astfel încât un nivel dat al ocupării forței de muncă poate fi asigurat de un volum mai mic de investiții. TIPOLOGII ALE CICLULUI ECONOMIC ȘI FAZELE ACESTUIA Analiza dezvoltării și creșterii economice are în vedere stările diferite prin care economia trece, stări care se numesc faze ale ciclului economic. În cadrul unui ciclu economic, fazele acestuia se înlănțuiesc, iar raporturile dintre ele devin cauzale, având ca efect schimbări de ordin calitativ și cantitativ în viața economică a societății. Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice implică înțelegerea cauzelor și a modului în care variabilele economice cuprinse în mișcarea ondulatorie își modifică dinamica proprie făcând, astfel, trecerea de la o fază la alta a ciclului economic.

Chiar dacă părerea economiștilor, aparținând diferitelor curente, este unanimă în ceea ce privește definirea ciclului economic, diversitatea opiniilor se manifestă atunci când se pun în discuție cauzele ciclului economic.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau aduse în discuție crizele de scurtă durată, decenale, explicate fie prin factori exogeni, fie prin factori endogeni, după care cercetările s-au aplecat asupra crizelor de lungă durată, seculare. În urma cercetărilor întreprinse s-a observat o diversificare a crizelor: economice, financiare, valutare, bancare, structurale etc.

Schumpeter consideră că ciclul economic poate avea două faze (expansiunea și depresiunea) sau patru faze (prosperitatea, recesiunea, depresiunea și înviorarea). Schumpeter susține că împărțirea procesului evolutiv în două sau patru faze nu este doar pur descriptiv. Fiecare fază a ciclului economic este un fenomen distinct nu doar prin caracteristicile economice, ci și prin setul de forțe care îl domină și generează aceste caracteristici122. Perioadele de recesiune și depresiune sunt asociate cu scăderea prețurilor și a output-ului, prăbușirea burselor, rate înalte ale dobânzii, iar perioada, înviorarea și prosperitatea sunt asociate cu creșterea productivității, a încrederii consumatorilor, a cererii agregate și a prețurilor.

La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe baza cercetărilor și concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a ciclului economic. Astfel, în funcție de durată și factorul generator, Schumpeter

122 Schumpeter Joseph Alois, Business Cycles: A theoretical, historical and statistical analysis of the Capitalist process, Mc Graw-Hill, New York, 1939, p.163


159

prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă în economie, existența unui ciclu neînsemnând excluderea altuia123. Denumire Perioada (ani) Factorul generator KITCHIN

3-5 variaţii la nivelul stocurilor

JUGLAR 8-11 variații la nivelul investițiilor fixe și expansiunea creditului

KUZNETS

15-25 variații la nivelul infrastructurii

KONDRATIEFF 40-60 descoperirea și implementarea noilor tehnologii

Ciclul Kitchin La începutul secolului XX (1923), Joseph Kitchin, statistician englez, pe baza analizelor ratei dobânzii și ale altor variabile (analiza fiind realizată pe economiile Statelor Unite ale Americii și Angliei) descoperă un ciclu economic scurt, de aproximativ 40 de luni. Ciclul descris de Joseph Kitchin prin legile neoclasice de echilibru este considerat a avea la bază fluctuații la nivelul stocurilor întreprinderilor. În perioada de progres economic, firmele reacționează prin creșterea producției, refacerea stocurilor, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă. După o anumită perioadă de timp (3-5 ani) piața este suprasaturată de mărfuri, iar decalajul dintre cerere și ofertă duce la nesincronizări ale anticipărilor firmelor cu realitățile pieței124. Ciclul Kitchin are două faze: expansiunea și încetinirea activității economice, trecerea de la faza de expansiune la faza de încetinire făcându-se fără apariția vreunei crize majore. Ciclul Juglar

O primă analiză a ciclului economic, prin prisma fenomenului de recurență, s-a datorat economistului și statisticianului francez Clement Juglar, care a studiat fluctuațiile înregistrate de rata dobânzii și de preț și pe baza cărora a descoperit în 1860, un ciclu economic (numit și ciclu decenal) cu alternanțe de perioade de prosperitate și regres pe o durată de 8-11 ani.

Ciclurile Juglar sunt cicluri endogene (consecință a forțelor din interiorul sistemului economic), fiind generate de variații la nivelul procesului investițional precum și de politicile bancare pe termen lung.

În urma analizelor întreprinse (pe economiile Franței, Angliei și Statelor Unite ale Americii) Juglar surprinde un factor comun care face ca aceste țări să fie predispuse la o criză economică, și anume expansiunea necontrolată a creditului. Expansiunea creditului generează o dezvoltare a activității economice, dar în același timp face ca economia în cauză să devină

123 Nicolas Quarré, Business Cycles in Europe, Solvay Brussels School of Economics and Management, 2009, p. 10 124 Groot De Bert, Franses H. Philip, Universal Cycle Periods, NRI Research Paper Series, 2009, p.6


160

din ce în ce mai instabilă. Semnele unei perioade de prosperitate sunt chiar simptomele care generează o criză economică125.

Ciclul Juglar are patru faze: expansiunea când cererea agregată în creștere stimulează ocuparea și investițiile, recesiunea când acumularea capacităților în exces are ca efect diminuarea ratei efective a profitului, ceea ce duce la stagnarea activității economice în ansamblul său, făcând astfel, trecerea la următoarea fază, depresiunea când dinamica produsului intern brut real devine negativă cu implicații directe asupra ocupării forței de muncă și a investițiilor. Reînnoirea capitalului și impulsionarea procesului investițional marchează trecerea la faza de înviorare, premisă pentru trecerea la un nou ciclu decenal.

Cercetările empirice (Freeman și Louça, 2001) duc la concluzia că în perioada de după Marea Criză și până în anul 1975, ciclul Juglar a fost mai puțin prezent, după 1975, dezbaterile teoretice susținând cu argumente actualitatea acestui ciclu.

Ciclul Kuznets Un alt ciclu economic relevant în literatura de specialitate este ciclul

Kuznets, asociat cu fluctuațiile ritmului investițiilor în construcții durând între 15 și 25 de ani. Primele analize ale lui Kuznets asupra “mișcărilor secundare seculare” apar în 1927 și 1930, concluzia desprinsă fiind aceea că fluctuațiile producției sunt similare cu cele ale prețurilor. Kuznets, prin cercetările de mai târziu (1966, 1971) demonstrează o legătură directă între ciclul economic, creșterea economică și dezvoltarea economică, complexitatea fenomenului de ciclicitate fiind asociată unui sistem economic diversificat.

De asemenea, Kuznets, bazându-se pe date statistice, indică faptul că o creștere a populației are rol hotărâtor în generarea fluctuațiilor economice. Factorii demografici, în special dinamica pozitivă a natalității și a migrației au influențat considerabil ciclul economic în Statele Unite ale Americii126.

Unul dintre continuatorii cercetărilor empirice ale lui Kuznets asupra teoriei ciclului economic, Moses Abramovitz (1968) concluzionează faptul că ciclul Kuznets a existat doar în perioada 1840-1914, iar durata medie a ciclului a fost de 14 ani127.

Ciclul Kondratieff Ideea existenței unui ciclu lung în capitalism nu a fost în centrul

cercetărilor economice decât la începutul secolului XX, când ritmul dezvoltării economice a fost întrerupt brusc, urmat de perioade lungi de stagnare și contracție.

125 Juglar Clement, Des Crises Commerciales: Et De Leur Retour Periodique En France, En Angleterre Et Aux

Etats-Unis, 1862, disponibil la http://gallica.bnf.fr./ark://12148/bpt6k1060720 126 Kelley Allen C., Demographic Cycles and Economic Growth: The Long Swing Reconsidered, The Journal of Economic History, Vol. 29, No. 4, Cambridge University, 1969, p. 634 127 Groot De Bert, Franses H. Philip, Universal Cycle Periods, The Nyenrode Research and Innovation Institute, NRI Research Paper Series, 2009, p.9


161

În 1913 doi economiști olandezi mai puțin cunoscuți, Jacob van Gelderen și Samuel de Wolff propuneau existența unui ciclu economic de aproximativ 50-60 de ani. Însă primul economist, care a adus în atenția comunității științifice internaționale ciclul lung, este economistul rus Nikolai Kondratieff.

În literatura economică, ciclul Kondratieff, supranumit și superciclu reprezintă oscilațiile activității economice care însoțesc sistemul capitalist cu o durată medie de 50 de ani, variind între 40 și 60 de ani.

Pe baza unor cercetări statistice asupra fluctuațiilor pe termen lung a producției și a prețurilor (analiza fiind realizată asupra economiilor Statelor Unite ale Americii, Franței și Angliei) Kondratieff observă perioade de creștere accelerată a unor ramuri din economie, alternate cu creșteri mai lente. Teoria ciclului lung Kondratieff, deși nu este acceptată în unanimitate, reprezintă un fundament solid al cercetărilor ulterioare asupra fluctuațiilor activității economice. Și în rândul economiștilor care au acceptat existența ciclului Kondratieff nu este un consens în ceea ce privește începutul și sfârșitul superciclului. Cercetătorii care au dubii în legătură cu această teorie consideră că fiecare ciclu economic este unul structural determinat de caracteristici unice și care nu se pot repeta.

Fără să găsească o explicație universal acceptată, bazându-se doar pe date statistice, Kondratieff consideră că la baza fluctuațiilor nivelului producției și a prețurilor care generează ciclurile lungi stau progresele tehnologice, lucru confirmat mai târziu de Schumpeter și alți economiști.

Kondratieff identifică 3 faze: faza de expansiune, faza de stagnare și faza de recesiune, cu o dinamică internă ce se bazează pe acumularea (în faza ascendentă) și devalorizarea (în faza descendentă) a capitalului, motorul dezvoltării capitalismului. Astăzi se vorbește despre patru faze ale ciclului denumite sugestiv și anotimpurile lui Kondratieff.

FAZA A (ASCENDENTĂ)

PRIMĂVARA

Noile tehnologii sunt în fază experimentală, se reia activitatea de creditare, se stimulează procesul investițional

VARA

Noile tehnologii implementate modifică configurația economiei și a fluxurilor de capital, se dezvoltă sectorul privat, crește încrederea investitorilor și a populației

FAZA B (DESCENDENTĂ)

TOAMNA

Are loc o distribuție nesustenabilă a capitalului prin apariția bulelor speculative, banii devin din ce în ce mai ieftini, se distorsionează modul în care investitorii și populația percep riscul


162

IARNA

Excesele din perioada de ascensiune duc inevitabil către recesiune și depresiune. În această ultimă fază a ciclului economic cererea se contractă, dinamica producției devine negativă și are loc un proces autoreglator de reajustare structurală a economiei necesar întoarcerii la normalitate.

Kondratieff observă că în timpul perioadei de recesiune a unui ciclu lung au loc descoperiri și invenții importante în tehnologia de producție, iar aplicarea acestora coincide cu perioada ascendentă a următorului ciclu128. Noile inovații exploatate într-o fază ascendentă a ciclului Kondratieff nu sunt singurele care precedă perioada de depresiune din faza descendentă a ciclului. Apariția și dezvoltarea rețelei de căi ferate au stat la baza inovațiilor din secolul XX cu efecte uriașe în domeniul ingineriei. De aceea, cercetările ulterioare s-au concentrat mai puțin pe progresele tehnologice din punct de vedere cronologic și statistic și au încercat să evidențieze strânsele legături dintre noile descoperiri de-a lungul timpului129.

Pe baza propriei teorii, Kondratieff a identificat două cicluri lungi: 1. ciclul I în perioada 1790-1849; 2. ciclul II în perioada 1850- 1896 (începutul celui de-al treilea ciclu economic a

fost considerat anul 1897) Teoreticienii ciclului economic, continuând cercetările lui Kondratieff

au propus, următoarele cicluri economice: 3. ciclul III în perioada 1897 – 1939; 4. ciclul IV în perioada 1939-1971; 5. ciclul V din 1971 până astăzi.

În cadrul teoriilor asupra ciclului economic, un loc important îl ocupă paradigma Schumpeter-Freeman-Perez care identifică existența a cinci cicluri lungi. Dezvoltând ideea lui Schumpeter, unde locul principal în procesul inovațional îl ocupă individul antreprenor, Freeman și Perez lărgesc câmpul de cercetare încorporând în analizele lor și mediul instituțional.

Mai mult, Perez, asociind perioada de expansiune a creditului (bulele speculative) cu perioada de acumulare a fiecărui ciclu economic sau revoluție tehnologică, demonstrează că un rol fundamental în propagarea acestora îl are capitalul financiar130.

128 Korotayev, Andrey V., Sergey Tsirel, V., A Spectral Analysis of World GDP Dynamics: Kondratieff Waves,

Kuznets Swings, Juglar and Kitchin Cycles in Global Economic Development, and the 2008–2009 Economic Crisis, 2010, disponibil la http://escholarship.org/uc/item/9jv108xp, p.3

129 Freeman Christopher, Innovation and Long Cycles of Economic Development, Economics Department, University of Campinas, 1982, disponibil la http://www.globelicsacademy.org/pdf/JoseCassiolato_2.pdf, p.6 130 Perez Carlota, Finance and Technical Change: A Long-term View, African Journal of Science, Technology, Innovation and Development , Vol. 3, No. 1, 2011, p. 15


163

Cele cinci revoluții tehnologice care stau la baza ciclurilor lungi sunt următoarele131:

� Prima revoluție tehnologică, 1771- revoluția industrială; � A doua revoluție tehnologică, 1829 – mașina cu aburi și dezvoltarea rețelei de

căi ferate; � A treia revoluție tehnologică, 1875 – oțelul, electricitatea și ingineria grea; � A patra revoluție tehnologică, 1908 - industria petrolului, industria

automobilului și producția în masă; � A cincea revoluție, 1971 – tehnologia informațiilor și telecomunicațiilor.

Conform acestei teorii, astăzi ne aflăm la sfârșitul celui de-al cincilea ciclu Kondratieff așteptând o perioadă de progres tehnologic care, prin introducerea de noi paradigme ale cunoașterii științifice, ne conduce spre cel de-al șaselea ciclu secular.

Evoluția în timp a activității economice presupune existența simultană a ciclurilor economice, cele lungi înfășurându-le pe cele scurte și determinând în practică deformări ale fazelor acestora în ceea ce privește durata sau intensitatea.

Analizând al doilea ciclu lung Kondratieff, Schumpeter observă că peste faza de depresiune Kondratieff care începe în 1870 se suprapune faza de prosperitate Juglar.

De asemenea, referindu-se la Marea Depresiune din 1929-1933, Schumpeter (într-o scrisoare adresată lui Arthur Spiethoff în 1931) susține că aceasta ar putea fi explicată prin existența simultană a ciclurilor Kondratieff, Juglar și Kitchin, aflate în faza descendentă132. Extrapolând teoria lui Schumpeter la recenta criză economică (2007-2013) și reprezentând grafic existența simultană a celor trei cicluri, observăm că din anul 2007, ciclul Juglar și ciclul Kitchin intră în faza descendentă înfășurate de un Kondratieff aflat și el în faza descendentă. Tragem, deci concluzia, că acest lucru ar putea fi o explicație, alături de multe altele, a crizei economice cu care ne-am confruntat recent.

Alături de cele prezentate mai sus, fenomenul complex al ciclicității a atras atenția multor economiști și cercetători în domeniu. În anul 1878, Wiliam Stanley Jevons, în lucrarea „Commercial Crises and Sun Spots” analizează fenomenul de ciclicitate, încercând ca și ceilalți să explice periodicitatea activității economice. Jevons, plecând de la ideea că fenomene precum crizele sunt aleatoare, demonstrează, pe baza seriilor statistice, că există o legătură între acestea și unele variabile aleatoare extrinseci sistemelor economice133.

Școala Austriacă vede ciclul economic prin reprezentanții săi, îndeosebi Ludwig von Mises, ca pe o consecință firească a creșterii masive a creditelor

131 Ibidem, p.16 132 Geiger Niels, Cycles “versus” growth in Schumpeter - a graphical interpretation of some core theoretical remarks, University of Hohenheim, Department of Economics, Stuttgart, Germany, May 2012, p.6 133 Maddison A., Fluctuations in the momentum of growth within the capitalist epoch, Cliometrica, 2007, p.146


164

bancare, a unei politici monetare neadecvate care conduce la relaxarea condițiilor de creditare și, în cele din urmă, la acumularea de active toxice printr-o creștere a prețurilor și o diminuare a ratei dobânzii practicată de către bănci sub nivelul său real sau natural.

În prima fază, această situație avantajează investitorii care pot lua credite pentru investiții în condiții mult relaxate ceea ce duce la un randament crescut al investițiilor. Majorarea volumului producției, ca urmare a creșterii profitabilității, influențează majorarea prețurilor pe piața factorilor de producție (muncă și capital, în special). Creșterea factorilor de producție va influența negativ randamentul investițiilor. Cum relaxarea pe piața creditelor nu poate fi de lungă durată, creșterea costurilor de producție implică o creștere a prețurilor produselor finale. Situația de criză se instalează atunci când producătorii nu-și pot vinde mărfurile la prețurile existente pe piață. O scădere a prețurilor, pentru a nu acumula stocuri, înseamnă pierderi imense înregistrate de investitorii care au fost avantajați inițial de banii ieftini de pe piața monetară.

Conform raționamentului lui Mises, perioada de avânt economic indusă de expansiunea creditelor în care sunt încălcate legile naturale ale pieței, reprezintă de fapt perioada de regres, în timp ce perioada de depresiune și criză, atunci când sistemul se reajustează la condițiile reale ale pieței, reprezintă perioada de progres economic134.

Teoria austriacă a ciclului economic are la bază cercetările economistului suedez Knut Wicksell. În cartea sa, Interest and Prices, autorul analizează modul în care ecartul dintre rata dobânzii practicată de către bănci și rata reală a dobânzii influențează prețurile din economie. Wicksell este primul economist care definește rata reală sau naturală a dobânzii ca fiind acea rată care asigură echilibrul pe piața mărfurilor și stabilitatea prețurilor.

Cercetarea asupra ciclului economic, a avut ea însăși un caracter ciclic. Se poate observa că după Marea Depresiune din anii 1929-1933, literatura de specialitate consacrată acestei probleme a cunoscut o perioadă de avânt până în anii 1950-1960. În deceniile 7 și 8, această complexă problemă a ciclicității a fost ignorată cu excepția câtorva lucrări importante aparținând lui J.R. Kicks (1950, O contribuție la teoria ciclului economic), H. Guitton (1951, Fluctuațiile economice) etc.

După această perioadă, atenția economiștilor a fost din nou centrată pe analiza ciclurilor economice, îndeosebi pe ciclul Kondratieff. Astfel, mulți autori cu viziuni ideologice diferite și-au publicat rezultatele cercetărilor, iar diversitatea școlilor de gândire a făcut ca în timp diferențele dintre ele să fie estompate și să apară noi teorii hibride (Freeman, Perez care consideră că interacțiunea dintre mediul instituțional, infrastructură și buchetul de inovații este forța motrice a ciclului Kondratieff).

134

Mises Von Ludwig, Human Action. A treatise on Economics, Fourth Revised Edition, Fox&Wilkes, 1996, p.575


165

O abordare complexă și cuprinzătoare a problemei ciclului economic presupune cunoașterea tuturor aspectelor economiei de piață indiferent de factorii care influențează și favorizează ciclurile economice. Aprofundarea problematicii în cauză a fost extinsă la nivel macroeconomic, unde erau posibile, cu ajutorul datelor statistice pe o perioadă mare de timp, încercări de predicție a fenomenului de ciclicitate.

Controversele la care au dat naștere aceste opinii, criticile reciproce, precum și dialogul pe această temă au contribuit la dezvoltarea și îmbogățirea gândirii economice, iar astăzi interesul majorității economiștilor, îmbinând analiza calitativă cu cea cantitativă, vizează în ce măsură este posibilă dominarea, controlul şi predicţia ciclului economic sau chiar eliminarea sa.

Rezumat Dezvoltarea ciclică a economiei mondiale a început în anul

1825, odată cu accelerarea ritmului de creștere economică în condițiile progresului științific și tehnic, ceea ce a dus la accentuarea oscilațiilor și fluctuațiilor - fenomene economice fundamentale și repetabile precum criza, depresiunea, renașterea și prosperitatea.

În literatura economică, ciclul economic desemnează fluctuațiile, perioadele de creștere și descreștere economică, evaluate prin variația unor indicatori statistici de referință: venit național, producție, grad de ocupare a forței de muncă, investițiile și economiile, cererea agregată, oferta agregată și este asociat pur și simplu cu perioada de la începutul unei contracții a activității economice de

Sarcina de lucru 7

Teorii ale ciclului economic Ciclul Kondratieff – caracteristici și importanță


166

Tes

Test de autoevaluare 1. Teoria subconsumului, teoria supraacumulării de capital fac parte din cadrul: a. teoriei endogene a ciclului economic; b. teoriei exogene a ciclului economic; c. teoriei consumatorului; d. teoriei haosului. 2. Conform teoriei suprainvestiției: a. principalul factor cauzator al ciclului economic este de natură fiscală b. principalul factor cauzator al ciclului economic este de natură monetară; c. principalul factor cauzator al ciclului economic este deficitul de forță de muncă; d. principalul factor cauzator al ciclului economic sunt investițiile neproductive. 3. Ciclul Juglar este determinat de: a. variații la nivelul investițiilor; b. variații la nivelul stocurilor; c. relaxarea politicii monetare; d. variații la nivelul infrastructurii. 4. Faza de expansiune descrisă de C.Juglar indică: a. o diminuare a cererii agregate și stimularea ocupării și investițiilor; b. o creștere a cererii agregate cu efect de impulsionare asupra ocupării și investițiilor; c. o creștere a cererii agregate cu efect de impulsionare asupra productivității marginale a investițiilor; d. o creștere a investițiilor. 5. Fazele ciclului economic identificate de N.Kondratieff sunt: a. expansiunea; b. stagnarea;

ansamblu, până la începutul celei următoare. Astfel, dinamica activității economice este oscilantă, fiind însoțită în timp de creșteri, stagnări sau descreșteri.

În cadrul cercetărilor economice care au vizat, pe lângă alte probleme de interes major, caracteristicile ciclice ale evoluției economice se desprind două mari teorii care încearcă să explice cauzele ciclului economic: teoria exogenă și teoria endogenă a ciclului economic. Descrierea proceselor care au loc în cadrul activității economice implică înțelegerea cauzelor și a modului în care variabilele economice cuprinse în mișcarea ondulatorie își modifică dinamica proprie făcând, astfel, trecerea de la o fază la alta a ciclului economic.

La începutul secolului XX, Schumpeter și alți economiști, pe baza cercetărilor și concluziilor anterioare încearcă o primă tipologie a ciclului economic. Astfel, în funcție de durată și factorul generator, Schumpeter prezintă patru tipuri de cicluri economice care coexistă în economie, existența unui ciclu neînsemnând excluderea altuia: ciclul

Kitchin, ciclul Juglar, ciclul Kuznets, ciclul Kondratieff.


167

c. criza; d. recesiunea.

Răspunsuri la întrebările din testul de autoevaluare 1-a; 2-b; 3-a,c; 4-b; 5-a,b,d


DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE Anul I, Semestrul...

Documents

Transcript of DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE Anul I, Semestrul...