Dizer Ta Tie

34
Consilierea părinților care au copii cu deficiență mentală Existenţa unui copil cu deficienţă mintală într-o familie are repercursiuni majore asupra întregii familii. Nu de puţine ori, părinţii îşi instituţionalizează copiii, chiar dacă ei nu necesită internare permanentă în centre de recuperare. În obiectivele centrelor de plasament şi ale instituţiilor de profil, aceşti părinţi au ocupat un loc mărginaş, de multe ori lovindu-se de acuzaţiile personalului, aceştia fiind consideraţi vinovaţi pentru situaţia copilului lor. Afectivitatea părinţilor nu poate fi substituită de către personalul din centrele de plasament şi de aceea dorim să venim în ajutorul lor, deoarece ajutându-i pe ei, îi ajutăm pe copii. Lucrarea de faţă a fost gândită din perspectiva psihologului practician din centrele de plasament, care se confruntă zilnic cu mentalităţile rigide, atât ale părinţlori acestor copii cât şi ale celor care se ocupă de educaţia şi îngrijirea acestor copii deficienţi. Consilierea părinţilor va urmări, în principal două aspecte esenţiale: 1.învăţarea unor comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienţi în procesul de educare a copiilor. 2.depăşirea de către aceştia a dificultăţilor de natură psihologică pe care le presupune existenţa în viaţa lor a unui copil deficeint mintal. Vom trata pe scurt aceste două aspecte: 1. Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu deficienţă mintală Familia deţine rolul cel mai important în educaţia copilului iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influenţează nefast dezvoltatrea armonioasă a copilului. De asemenea, erorile de educaţie familială (severitate, autoritate excesivă, părinte posesiv) inhibă voinţa şi dezvoltatea afectivă a copilului. Apar tulburări ale caracterului şi spiritului său, este tulburtă judecata, capacitatea de decizie, conduita. „Cook observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai grav, cu atât mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului şi, prin aceasta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale; mamele mongoloizilor şi ale infirmior motori cerebrali, par, în special, reci şi autoritatre” ( Perron Roger 1979, pag. 410). Noi credem că este vorba de o supracompensare din partea mamei, deoarece intervine sentimentul de vinovăţie şi deci responsabilitatea creşte faţă de copil. Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate şi prin deţinerea totală a controlului asupra existenţei copilului, poate controla acum evimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate, evită şi încearcă să stăpânească şi să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin aceasta nu face altceva decât să accentueze starea copilului şi să-i diminueze şi mai mult şansele. Nu se poate generaliza, deoarece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, tipul relaţiilor părinţi-copii se dezvoltă, în mod difert, în funcţie de personalitatea părinţilor, precum şi de particularităţile copilului însuşi. „Capacitatea de adaptare a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este mult condiţionată de calitatea relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu Anca 2004, pag. 63)

description

ghgffrty

Transcript of Dizer Ta Tie

Page 1: Dizer Ta Tie

Consilierea părinților care au copii cu deficiență mentală

Existenţa unui copil cu deficienţă mintală într-o familie are repercursiuni majore asupra întregii familii. Nu de puţine ori, părinţii îşi

instituţionalizează copiii, chiar dacă ei nu necesită internare permanentă în centre de recuperare. În obiectivele centrelor de plasament şi ale

instituţiilor de profil, aceşti părinţi au ocupat un loc mărginaş, de multe ori lovindu-se de acuzaţiile personalului, aceştia fiind consideraţi vinovaţi

pentru situaţia copilului lor. Afectivitatea părinţilor nu poate fi substituită de către personalul din centrele de plasament şi de aceea dorim să

venim în ajutorul lor, deoarece ajutându-i pe ei, îi ajutăm pe copii.

Lucrarea de faţă a fost gândită din perspectiva psihologului practician din centrele de plasament, care se confruntă zilnic cu mentalităţile rigide,

atât ale părinţlori acestor copii cât şi ale celor care se ocupă de educaţia şi îngrijirea acestor copii deficienţi.

Consilierea părinţilor va urmări, în principal două aspecte esenţiale:

1.învăţarea unor comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienţi în procesul de educare a copiilor.

2.depăşirea de către aceştia a dificultăţilor de natură psihologică pe care le presupune existenţa în viaţa lor a unui copil deficeint mintal.

Vom trata pe scurt aceste două aspecte:

1. Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu deficienţă mintală

Familia deţine rolul cel mai important în educaţia copilului iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influenţează nefast dezvoltatrea

armonioasă a copilului. De asemenea, erorile de educaţie familială (severitate, autoritate excesivă, părinte posesiv) inhibă voinţa şi dezvoltatea

afectivă a copilului. Apar tulburări ale caracterului şi spiritului său, este tulburtă judecata, capacitatea de decizie, conduita.

„Cook observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai grav, cu atât mama este mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea

copilului şi, prin aceasta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale; mamele mongoloizilor şi ale infirmior motori cerebrali, par, în special, reci

şi autoritatre” ( Perron Roger 1979, pag. 410). Noi credem că este vorba de o supracompensare din partea mamei, deoarece intervine sentimentul

de vinovăţie şi deci responsabilitatea creşte faţă de copil. Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate şi prin deţinerea totală

a controlului asupra existenţei copilului, poate controla acum evimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate, evită şi încearcă să stăpânească

şi să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin aceasta nu face altceva decât să accentueze starea copilului şi să-i diminueze şi

mai mult şansele.

Nu se poate generaliza, deoarece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, tipul relaţiilor părinţi-copii se dezvoltă, în mod difert, în funcţie de

personalitatea părinţilor, precum şi de particularităţile copilului însuşi. „Capacitatea de adaptare a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este

mult condiţionată de calitatea relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu Anca 2004, pag. 63)

Părinţii trebuie să înţeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care potenţialităţile copilului sunt dezvoltate la maximum. Este

nevoie însă de mult calm şi răbdare, deoarece efectele subtile ale educaţiei nu se pot obţine de la o zi la alta.

2. Atitudinea părinţilor faţă de copilul cu deficienţă mintală

Cercetările din domeniu au reliefat că atitudinea părinţilor dar şi reacţia mediului social este mai puţin favorabilă copiilor cu deficienţă mintală

decât faţă de cei care au handicap fizic. Deci, un copil cu deficieţă mintală este mai greu de acceptat pentru familie şi pentru societate decât un

copil care are alte tipuri de deficienţe.

Totuşi, s-a constat o preocupare deosebită pe care părinţii copilului deficient mintal o au pentru viitorul său.

Page 2: Dizer Ta Tie

M. Chiva, ( apud Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru 1980) studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul deficient mintal, arată că ea

depinde de mai mulţi factori printre care:

■Gradul deficientului sau al anomaliei pe care o prezintă;

■Factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care mama trăieşte această realitate;

■Nivelul de aspiraţie famililă şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale;

■Măsura în care copilul nu a corespuns aşteptărilor paterne, în sensul unei realizări intelectuale şi profesionale.

Se întâlnesc părinţi care trăiesc un profund sentiment de culpabilitate faţă de copil, se simt, fără să ştie, într-un mod foarte desluşit, răspunzători

că au dat naştere unui copil cu handicap şi faţă de situaţia lui. Sunt cazuri în care în relaţia dintre părinţi planează o suspiciune, o tensiune, fiecare

considerând că în familia celuilalt a existat o situaţie a cărei efect a apărut la copil.

O altă atitudine a părinţilor este reliefată în cazurile când părinţii mai au copii care sunt normal dezvoltaţi din punct de vedere psihic şi fizic. Pot

apărea situaţii în care copiii normali să nu se simtă suficient de mult valorizaţi deoarece polul atenţiei părinţilor este îndreptat spre copilul cu

nevoi speciale. Mariana Roşca, mergând pe aceaşi linie, a sesizat un aspect în relaţiile intrafamiliale care merită să fie menţionat: „ Nu sunt

excepţionale nici cazurile când părinţii nu ştiu să formeze la ceilalţi copii o atitudine adecvată faţă de fratele lor anormal. Arătâdu-i acestuia o

atenţie deosebită, pot crea la ceilalţi copii un sentiment de gelozie” (Roşca Mariana 1967 pag. 258)

Mulţi părinţi trăiesc o stare de jenă atunci când ies cu copilul în societate. Multora le este greu şi jenă să audă vorbindu-se în spatele lor de faptul

ca au un copil cu handicap. Se simt stânjeniţi de faptul că sunt priviţi sau chiar ocoliţi. Atitudinea mediului înconjurător, uneori ostilă, crează un

sentiment de disconfort şi de jenă la aceşti părinţi care au ieşit cu copilul lor la o plimbare prin parc, la cumpărături sau se îndreaptă spre casă,

într-un mijloc de transport în comun.

După părerea noastră se pot distinge, în linii mari, patru comportamente ale părinţilor faţă de copilul deficient mintal:

1. există părinţi care alintă copilul prea mult, în mod excesiv şi din această cauză apar o serie de aspecte negative în procesul educaţional al

minorului care vor duce la unele carenţe în dezvoltarea personalităţii copilulului şi la dezvoltarea unor trăsături negative ale caracterului.

2. alţi părinţi, care spre deosebire de prima situaţie, îşi izolează copilul atât din pricina atitudinii de respingere pe care o are mediul din jurul

familiei, precum şi din pricina dificultăţilor de adaptare şi de acceptare a situţiei în care se află, ca părinţi ai unuicopil cu nevoi speciale. Este o

situaţie care trebuie înlăturată sau diminuată, pe cît posibil, deoarece copilul deficient mintal are nevoie de compania şi de societatea celor

normali. Chiar dacă părinţii sunt expuşi privirilor neînţelegătoare şi netolerante ale celor din jur, părinţii trebuie să meargă în continuare cu

copilul lor în locuri publice pentru că acesta are nevoie de societatea adulţilor.

3. există cazuri în care, din cauza gravităţii handicapului, copiii necesită instituţionalizare într-o instituţie specializată în care să beneficieze de o

îngrijire adecvată. Unii dintre părinţi acceptă cu greu despărţirea de copilul lor. Aici intervine rolul psihologului din instituţie, de a explica şi

lămuri părinţilor faptul că oricât s-ar ocupa de copil în familie, acesta se va dezvolta mai bine într-o asemenea instituţie specializată în

recuperarea copiluli cu handicap grav. Binenţeles că se va păstra legătura cu familia, copilul mergând cât mai des în familie. Totuşi, sunt şi părinţi

care se simt uşuraţi de o asemenea povară şi au sentimentul că pot să trăiască “şi pentru ei”. Din nefericire, în ţara noastră există prea puţine

alternative viabile şi răspândite la instituţionalizarea copiilor cu handicap grav şi de aceeea este necesară crearea cât mai repede a unor centre de

recuperare şi îngrijire care să funcţioneze la nivelul comunităţii şi care să permită familiilor să-şi menţină copiii în familie şi să beneficieze de

consultanţa de specialitate. Crearea unor astfel de centre în care copiii să fie asistaţi pe o perioadă determinată iar familiile să beneficieze de

consiliere şi de sprijin, ar uşura atât viaţa părinţilor cât şi a copiilor, dându-le şansa să fie lângă părinţii lor şi în acelaşi timp să beneficieze de o

îngrijire adecvată.

Page 3: Dizer Ta Tie

4. situaţia cea mai gravă este aceea în care părinţii îşi abandonează copilul într-o instituţie de ocrotire a minorilor. În ţara noastră, nu puţine sunt

cazurile în care copiii sunt abandonaţi încă de la naştere în maternităţi. Dar, deloc de neglijat este numărul mare de copii care ajung în centre de

plasament după ce au trăit un timp lângă părinţi şi care din vari motive ajung într-o astfel de instituţie.

Profilul terapeutic al familiei cu copiii deficenţi mintali.

În consilierea părinţilor copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină cont şi de următoarele nevoi ale familiei:

1.nevoia de sprijin, pentru că aceştia cred că, în situaţia lor, cu copilul deficent instituţionalizat, nimeni nu-i mai poate ajuta

2.nevoia de a fi informaţi asupra bolii şi a consecinţelor pe termen lung ale acesteia asupra evoluţiei copilului

3.nevoia de a fi înţeleşi, de le fi înţeleasă situaţia şi dificultăţile prin care trec, dar să nu fie compătimiţi

4.nevoia de a se ocupă de ceilalţi copii şi de a nu periclita viitorul acestora din pricina îngrijirii permanente pe care o necesită copilul deficient

5.nevoia de a nu fi condamnaţi pentru că şi-au instituţionalizat copilulul, deoarece asta nu înseamnă că şi-au abandonat copilul, ci doar că, nu au

mai putut să facă nimic pentru copilul lor, iar internarea într-o instituţie specializată era unica ultima soluţie pe care o mai puteau lua pentru fiul

lor.

6.nevoia de consiliere şi de suport deoarece se simt singuri şi consideră că nu pot fi înţeleşi decât de părinţi care se află într-o situaţi similară

Vom acorda un interes deosebit nevoilor părinţilor, considerându-i ca fiind cei prin intermediul cărora evoluţia copilului va fi mai bună.

Înainte de a propune un model de consiliere a părinţilor care au copii cu deficienţă mintală, considerăm necesar să facem câteva remarci

referitoare la atitudinea pe care psihologul este indicat să o adopte în relaţia sa cu părinţii

În primul rând, psihologul trebuie să explice familiei că, indiferent de gradul de deficienţă, copilul deficient are nevoie de afectivitatea părinţilor.

Ca orice copil şi acesta are nevoie de afectivitate. În majoritatea cazurilor, ameliorarea afecţiunilor copilului s-a putut realiza datorită climatului

afectiv pe care părinţii l-au construit. De exemplu, în cadrul grupurilor de suport, acest subiect, al copiilor cu deficienţă severă care au avut o

progresie în munca de corectare datorită afectivităţii, va fi prezentat şi supus părerilor membrilor grupului.

Este o condiţie obligatorie ca atunci când copiii merg în familie, de regulă pentru câteva zile, să se continue munca pe care personalul centrului de

plasament o desfăşoară cu copilul. Acesta trebuie să se continue pe aceeaşi linie pe care copilul o urmează în cadrul instituţiei. De aceea,

psihologul va trebui să indice familiei acele scopuri concrete a căror atingere este posibilă şi care se integrează în procesul educativ urmat în

centrul de plasament.

Părinţilor li se va explica faptul că nu trebuie să aibă aşteptări foarte mari, că nu trebuie să ceară şi nici să aştepte foarte mult de la copilul lor.

Adaptarea aşeptărilor părinţilor la posibilităţile reale ale copilului va constitui o prioritate, acolo unde este cazul, în consilierea părinţilor. Se va

explica părinţilor care este riscul neacceptării posibilităţilor reale ale copilului şi că acest lucru va putea genera anumite consecinţe pe care ei ca

părinţi le vor resimţi din plin. Riscul acestui raport- espectanţe – posibilităţi, neadecvat, este instalarea unor stări depresive, insomnii, stare

generală de oboseală, tulburări somatice, complexe de inferioritate, surmenaj, descurajare, tendinţă de abandon şi reacţii de demisie, sentimente

de neputinţă şi culpabilizare, etc. O acceptare şi o înţelegere a faptului că posibilităţile copilului sunt limitate are consecinţe favorabile asupra

părinţilor. Atingerea unui scop de către familie are darul de a o mobiliza şi încuraja în continuarea demersului recuperator, sentimentul că nu totul

este pierdut pentru copilul lor, că se poate face ceva. Această corelare a espectanţelor părinţilor cu posibilităţile copilului induce acestora în cazul

celui mai mic succes al copilului, bucurie, sentmente pozitive faţă de copil şi creşte capacitatea familiei de a se mobiliza spre o mai atentă

preocupare faţă de acesta.

Accentuăm două aspecte pe care noi le considerăm extrem de importante pentru reuşita demersului recuperator comun întreprins de către familie

şi echipa pluridisciplinară din cadrul instituţiei:

Page 4: Dizer Ta Tie

a) Se va sugera în aşa fel încât să nu deranjeze, ideea ca părinţii să acorde mai mult credit sfaturilor ce vin dinspre membrii echipei

pluridisciplinare, care se ocupă în cadrul instituţiei în mod direct de recuperarea copilului, decât sfaturilor venite din afară sau propriilor concepţii

despre educaţie. Se va încerca să se explice că normele educative aplicate copiilor fără probleme pe care îi au, chiar dacă au dat rezultate în

educarea şi disciplinarea acestora, nu au aceleaşi şanse de succes şi pentru copilul cu deficienţă mintală. Obţinerea unor rezultate pozitive are la

bază şi consensul părinţilor cu cel al specialiştilor din echipa pluridisciplinară în ceea ce priveşte concepţiile educative şi recuperatorii ce trebuie

aplicate în munca cu copilul.

b) Scopurile trebuie să fie concrete şi cât mai mult posibil să vizeze aspecte practice Cele mai importante scopuri practice au în vedere autonomia

personală, autoservirea, învăţarea unor gesturi de bază utile. Scopurile trebuie foarte clar formulate.

Deoarece situaţia în care se află aceste familii este destul de delicată, intervenţia psihologului trebuie făcută cu atenţie. Psihologul trebuie să se

încadreze în câteva principii generale care să guverneze relaţia cu părinţii, dar pe care le considerăm specifice acestui tip de relaţii:

1.Trebuie să manifeste o atitudine empatică sau chiar binevoitoare faţă de familie, tocmai datorită faptului că pentru părinţi situaţia este foarte

delicată şi lasă urme adânci în viaţa lor şi pentru că aceştia se simt neînţeleşi, deşi nu doresc compasiunea oamenilor.

2.Trebuie să dea dovadă de mult tact şi de mult bun simţ

Nu de puţine ori părinţii, din pricina sentimentului de vinovăţie, se simt oarecum „vânaţi” şi cred că sunt acuzaţi de cei din jur şi de cei care le

îngrijesc copilul în Centrul de Plasament. De aceea nu se simt foarte confortabil în discuţiile cu specialiştii din centru.

3. Perseverenţă şi devotament

Părinţii copiilor au sentimente puternice!

Unii părinţi nu sunt mulţumiţi de condiţiile instituţionalizării şi de modul în care sunt trataţi copiii. Pe lângă acest fapt tendinţa de demisie, de

renunţare intervine şi ea, ca un factor asupra căruia psihologul va interveni.

4.Evitarea criticii aduse familiei

Chiar dacă în unele situaţii familia apare criticabilă, acest lucru trebuie evitat şi, cu înţelepciune, trebuie oferite soluţii. Critica sau reproşurile

asupra familiei nu sunt menite să aducă un surplus motivaţional sau de susţinere şi, de regulă, au efecte dăunătoare. Critica poate duce la

accentuarea stării de neputinţă şi demisie, la autoculpabilizare, complexe de inferioritate, care nu au cum să ajute demersului comun al

psihologului şi al familiei de a oferi cât mai multe şanse copilului deficient mintal pentru ameliorarea consecinţelor deficienţei.

Acestea fiind stabilite vom încerca să stabilim, în linii mari, un program terapeutic succint aplcabil părinţilor intervievaţi oferind unele linii

generale.

1.Evaluarea părinţilor

Chiar dacă au avut loc mai multe întrevederi cu părinţii, mai sunt unele aspecte ale profilului psihologic, nu numai al părinţilor, ci al întregii

familii, care trebuie stabilite. În afara celor deja cunoscute, scopul acestei evaluări este de a stabili problemele familiei pentru ca, ulterior, să

putem stabili un program de intervenţie.

Vom examina părinţii cu un teste de personalitate (eventual teste proiective) precum şi un test sau chestionar pentru a măsura satisfacţia maritală.

Considerăm că prin intermediul acestor teste vom obţine date importante, care ne vor ajuta în demersul terapeutic.

2. Stabilirea unei direcţii de referinţă

Page 5: Dizer Ta Tie

Vom încerca să stabilim măsura frecvenţei unor comportamente semnificative semnalate în etapa anterioară cu privire la relaţia psiholog-părinte.

Pentru a decela relaţiile părinte-copil vom apela, pe lângă demersrile făcute, la următoarele tehnici:

■observaţia reacţiilor din relaţia părinte-copil în sala de aşteptare din instituţie, atunci când părintele vine să-şi viziteze copilul sau când doreşte

să-l ia acasă,

■observaţiile făcute de către psiholog la vizitele efectuate la domiciliul părinţilor, atunci când sunt prezenţi şi copiii acestora. Date importante ne

pot fi oferite şi de către asistenţii sociali care vizitează regulat familiile,

■chestionare sau fişe ale comportamentelor completate de către educatori şi care surprind aspecte comportamentale specifice ale copilului în

cadrul instituţiei. Chestionarele ne sunt utile pentru a stabili frecvenţa cu care acestea se desfăşoară în cadrul familiei,

■Fişe ale comportamentelor copilului întâlnite în familie, completate de către părinţi. Importanţa acestora rezidă din faptul că ne permite să facem

o comparaţie elocventă între diferenţele şi asemănările modului de comportare a copilului, atât în cadrul instituţiei, cât şi în mediul familial.

Considerăm că prin aceste patru metode vom obţine date care ne vor ajuta în efortul nostru de a optimiza relaţia părinte-copil.

3. Învăţarea de către părinţi a unor moduri de a răspunde adecvat reacţiilor copiilor şi de a discrimina comportamentele

Cei mai mulţi dintre părinţi au spus că întâmpină probleme în disciplinarea copilului, întâmpină dificultăţi în aş învăţa copilul să reacţioneze

pozitiv. În cadrul acestor întrevederi, psihologul va oferi soluţii acestor probleme.

Cele mai importante probleme în relaţia părinte-copil sunt date de faptul că părinţii nu discriminează comportamentele şi nu ştiu să reacţioneze

adecvat, în sensul de a şti când şi cum să răspundă pozitiv sau negativ sau deloc copilului. Psihologul va explica părinţilor cum să manevreze

aprobarea şi să arate interes pentru comportamentele pozitive, înainte de a ignora sau a o pedepsi. Rolul esenţial al psihologului este de a-i ajuta

să definească aceste comportamente.

Părinţii reacţionează, de cele mai multe ori, spontan la comportamentul negativ. Aceasta se explică în primul rând datorită uzurii psihice survenite

de-a lungul timpului şi de la faptul că nu cunosc metode de disciplinare pozitivă. Aceştia nu reuşesc să se stăpânească atunci când ar trebui să

ignore anumite comportamente.

Cel mai des eşec al părinţilor îl constituie faptul că nu reuşesc să ofere un răspuns potrivit comportamentului copilului.

4. Stabilirea unui program concret şi periodic

Acesta survine după ce părinţii au reuşit să-şi însuşească sau să-şi dezvolte deprinderile de a răspunde pozitiv, negativ sau de a ignora

comportamentul copiilor.

Pentru început, programul trebuie să cuprindă mai puţine comportamente, acestea mărindu-se în funcţie de experienţa acumulată de părinţi şi de

capacitatea acestora de a rezolva dificultăţile întâlnite în corectarea copilului.

5. Etapa post-consiliere

În aceasta vom urmări ca părinţii să menţină achiziţiile terapeutice însuşite în etapele anterioare şi vom analiza cu ajutorul bilanţurilor sistematice

calitatea relaţiei părinte-copil şi a stării de echilibru familial existente, comparativ cu cea observată înainte de terapie.

Terapiile multiple de familie şi terapiile de grup

Dintre terapiile de familie care considerăm că au eficienţă asupra familiei copilului cu nevoi speciale, prezentăm pe scurt psihoterapiile multiple

şi grupurile de suport. Ambele reunesc mai multe familii în procesul terapeutic. Considerăm că terapiile de familie individuale sunt suficient de

bine cunoscute şi eficacitatea lor este apreciată şi de aceea nu ne mai oprim asupra lor.

Page 6: Dizer Ta Tie

Terapia multiplă de familie

Termenul a fost introdus de către Carl Wells şi Peter Laqueur în anul 1963, deşi aceasta a fost practicată de autori încă din anul 1951.

„Scopul terapiei multiple îl reprezintă modelarea comportamentului de sprijin şi rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o

experienţă de comunicare în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin într-o manieră coterapeutică.

Modificarea interacţiunilor familiale are la bază modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia şi optimizarea propriului

comportament în familie, pe baza experienţelor altor familii cu probleme similare sau diferite.” (Mitrofan Iolanda; Vasile Diana 2001 pag. 22)

În cadrul acestei terapii, pentru o mai bună integrare a familiei în procesul terapeutic, terapeutul se poate folosi de o metodă complementară:

vizita la domiciliu, prilej de a colecta informaţii preţioase în elaborarea profilului familiei. Vizita la domiciliu este indicată mai ales în cazul

familiilor reticiente sau neîncrezătoare, deoarece duce la creşterea încrederii în terapeut, este un bun prilej de autoexplorare şi ulterior duce la

creşterea încrederii în sine.

Avantajele şi efectele terapiei multiple de familie

Avantajul major îl constituie faptul că în cadrul terapiei multiple, familiile pot confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu

realitatea comportamentală a membrilor acestora.

Un avantaj special îl prezintă pentru familiile cu un membru spitalizat sau bolnav cronic deoarece este un bun prilej de a le scoate din starea de

izolare socială în care se află, oferindu-le modalităţi de adaptare şi interacţiune cu copilul afectat.

Efectele terapiei multiple sunt: ( Mitrofan Iolanda, Vasile Diana 2001 pag 23 )

1.Potenţarea capacităţii familiilor de „a supravieţui” prin învăţarea unui mod mai eficient de a percepe şi mânui pericolele: – externe: fizice şi

biologice – interne: conflicte blocate, refuzurile mutuale, descurajările;

2.Creşterea stabilităţii familiei prin reechilibrare;

3.Creşterea încrederii familiilor în propriile lor capacităţi de autorezolvare a problemelor şi de depăşire a situaţiilor de criză.

Grupurile de suport

Motivul esenţial pentru care considerăm că grupurile de suport sunt indicate în terapia familiilor cu copii deficienţi mintal deoarece pot valorifica

experienţa comună a acestor părinţi în îngrijirea copiilor deficecinţi şi se pot sprijini şi realmente pot reprezenta cea mai veridică şi adecvată

metodă terapeutică. În interviurile pe care le-am efectuat a reieşit faptul că părinţii consideră că pot fi înţeleşi doar de către cei aflaţi într-o situţie

similară.

Interacţiunile dintre aceşti părinţi mai pot fi benefice şi din următoarele motive:

1.oferă garanţia că experienţa lor este înţeleasă,

2.reprezintă pentru toţi participanţii o sursă de informare, în sensul că pot beneficia de experienţa celor aflaţi într-o situaţie similară,

3.pot include părinţi care au copiii cu nevoi speciale, nu numai cu deficienţă mintală, deoarece handicapul copiilor provoacă, în general aceleaşi

stări sufleteşti, deci, într-un fel pot beneficia de experienţe comune.

În opinia Iolandei Mitrofan şi Doru Buzducea (2002 pag.188) „regulile de bază sunt: confidenţialitate şi respect unul faţă de celălalt. Prezenţa a

doi traineri este de preferat, întrucât prezintă oportunitatea explorării unor perspective diferite şi reduce din stresul care l-ar putea năpădi pe unul

singur, oferă echilibru şi stabilitate grupului, elimină deficienţele care ar putea apărea, asigură continuitate atunci când unul dintre ei lipseşte.”

Scopul grupului de suport este acela de a dezvolta protecţie, mediu securizant, unde părinţii să aibă oportunitatea de a căpăta încredere şi de a

discuta cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare.

Page 7: Dizer Ta Tie

S-a observat că starea părinţilor depinde într-o foarte mare măsură de evoluţia copilului şi de modul în care părinţii se raportează la aceasta.

Rezultate pozitive în consilierea şi psihoterapia părinţilor se vor remarca în măsura în care starea copilului se va îmbunătăţi prin aportul pe care

părinţii îl aduc dezvoltării copilului.

(Lucrare publicată)

Carti importante:

1.Sheeran, T., Marvin, R., Pianta, R., (1997). Mothers’ resolution of their child’s

diagnosis and self-reported measures pf parenting stress, marital relations, and social support,

Pediatric Psychology, University of Virginia, no. 22, pp 197-212;

2. Rodriguez-Sanchez, E., Perez-Penaranda, A., Losaba-Baltar, A., Perez-Arechaederra,

D., Gomez-Marcos, M.A., Patino-Alonso, A., Garcia-Ortiz, L., (2011). Relationships between quality of life and family function in caregiver, în BMC Family Practice, BioMed

Central Ltd, Spania;

3. Power, P.W., Dell Orto, A.E., (2004). Families Living with Chronic Illness and

Disability. Interventions, Challenges and Opportunities, Springer Publishing Company, Inc;

4. Oşvat, C., (2010), Impactul dizabilităţii copilului asupra familiei în contextul actual,

volumul Conferinţei naţionale „Educaţie şi Schimbare Socială”, Editura Universităţii din

Oradea, Oradea;

5. Mitrofan, I., Buzducea, D., (2002). Psihologia pierderii şi terapia durerii, Editura SPER,

Bucureşti;

6. Mardare, E.I., (2010). Servicii de consiliere şi terapie adresate familiilor afectate de

stres, în Buzducea, D., (coordonator). Asistenţa socială a grupurilor de risc, Editura Polirom,

Iaşi;

7. Magill-Evans, J. coord. (2001). Are families with adolescents and young adults with

cerebral palsy the same as other families?, Developmental Medicine and Child Neurology,

43: 466-472;

8. Horton, T., Wallander, J., (2001). Hope and Social Support as Resilience Factors

Against Psychological Distres of Mothers Who Care for Children with Chronic Physical

Conditions, Rehabilitation Psychology, vol. 46, no. 4, 382-399;

9. Chelemen, I., (2006). Impactul psiho-social asupra familiei ca urmare a dizabilităţii

copilului, Editura Universităţii din Oradea, Oradea;

10. 12. VASIAN, T. Intervenţia psihologică în vederea schimbării atitudinilor parentale ca

modalitate de prevenţie a comportamentului dezadaptativ la copilul cu dizabilităţi. În:

Page 8: Dizer Ta Tie

Profilaxia tulburărilor comportamentale la minori: Inovaţii, provocări şi tendinţe în

educaţia modernă, Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică a psihologilor (9; 24-25

mai, 2013; Chişinău). Chişinău: Reclama, 2013, p. 116-119. ISBN 978-9975-4454-8-1.

11. VASIAN, T. Relaţia atitudine parentală – personalitatea copilului cu dizabilităţi. În:

Kreatikon: „Creativitate – Formare – Performanţă”: Simpozionul Naţional cu participare

internaţională: Ediţia a X-a, 5-6 apr. 2013. Iaşi: Performantica, 2013, p. 596-602. ISSN

2068-1372

12. Mitrofan I. ş. a. Cursa cu obstacole a dezvoltării umane: psihologie, psihopatologie,

psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil şi familie. Iaşi: Polirom, 2003. 475 p

13. 61. Popescu O. Laborator P.E.U.: dezvoltare şi transformare în grup. Bucureşti: Editura SPER,

2010. 96 p.

14. Vasian T. Familia copilului cu dizabilităţi. În: Inclusiv Eu. Analiză, reflecţii, concluzii...

Chişinău, 2008, p. 44-50

15. Grusec J.E. Les attitudes et croyances parentales et leur impact sur le développement des

enfants. In: Encyclopédie sur le développement des jeunes enfants. Montréal, Québec:

Centre d’excellence pour le développement des jeunes enfants et Réseau stratégique de

connaissances sur le développement des jeunes enfants, 2008, p. 1-5. http://www.enfantencyclopedie.com/documents/GrusecFRxp.pdf.

(vizitat 08.07.2009).

TESTE:

1. Testul atitudinilor parentale, A.Варга şi В. Столин2. ”Sociograma familiei” după Э. Эйдемиллер (varianta adaptată de В. Ткачёва)3. Tehnica de studiere a autoaprecierii Дембо-Рубинштейн (fişa de răspuns)

Trainingul urmăreşte realizarea următoarelor sarcini:

identificarea cauzelor dificultăţilor familiale;�

înţelegerea efectelor experienţelor negative în relaţia copil-părinte asupra personalităţii�

copilului;

conştientizarea propriilor atitudini în raport cu copilul cu dizabilităţi;�

identificarea punctelor forte în cunoaşterea propriului copil şi valorizarea lor;�

dezvoltarea sensibilităţii faţă de identitatea copilului şi problemele cu care se confruntă;�

optimizarea relaţiilor interpersonale din cadrul familiei;�

învăţarea modalităţilor optime de relaţionare cu copilul cu dizabilităţi;�

abilitarea părinţilor în luarea deciziilor şi rezolvarea problemelor familiale;�

Page 9: Dizer Ta Tie

învăţarea modalităţilor de a face faţă stresului;�

identificarea şi monitorizarea resurselor parentale în depăşirea situaţiilor problemă.�

Strategiile de intervenţie: evaluarea unor situaţii problematice; dezbaterea în grup; exerciţii

de autocunoaştere; experienţe de încurajare; metafora; tehnici de relaxare, cu scopul rezolvării

unor probleme legate de afectivitate, trăirea experienţelor trecute sau elaborarea altor noi. Dintre

cele comportamentale sunt: antrenarea abilităţilor sociale, structurarea zilelor privind relaţia cu

copilul, evaluarea activităţilor realizate cu succes, expunerea graduală [37, p.145-147]. Formele de

lucru oscilează de la cele individuale la cele de grup (grup mare, grupuri mici). Fiecare şedinţă

finisa cu o sarcină ce trebuia realizată acasă, în familie.

Programul trainingului e axat pe trei direcţii de bază:

4. Cunoaşterea de sine a părinţilor (ca mamă, soţie, fiică, prietenă, reprezentant al

comunităţii);

5. Conştientizarea relaţiilor interpersonale din cadrul familiei (la nivel de cuplu, la nivel

părinte-copil, relaţiile dintre copii);

6. Cunoaşterea şi schimbarea atitudinilor parentale în raport cu copilul cu dizabilităţi.

Şedinţa 1. Cine sunt eu?

Scopul şedinţei:

• cunoaşterea reciprocă a participanţilor; 205

• crearea unei atmosfere favorabile lucrului în grup prin confirmarea unor reguli ale

participării;

• favorizarea spiritului de colaborare, a sentimentului de apartenenţă la grup;

• dezvoltarea încrederii dintre membrii grupului şi a coeziunii de grup;

• dezvoltarea capacităţilor de autoprezentare.

Exerciţiul „Autoprezentarea”

Fiecare participant se prezintă grupului.

Exerciţiul „Regulile grupului”

Fiecare membru primeşte câte o fişă pe care este notat începutul unei fraze: În comunicare

cu membrii grupului aş dori ca ...; În comunicare cu membrii grupului nu aş dori ca ...; Aş dori să

ne centrăm mai mult pe ...; Aş dori să nu acordăm atenţie ...; Vom utiliza cu succes timpul dacă ...;

Vom irosi timpul dacă ... . Fiecare participant completează fraza, apoi transmite fişa celuilalt. În

final se vor stabili regulile grupului.

Page 10: Dizer Ta Tie

Exerciţiul ”Interviul reciproc”

Fiecare dintre participanţi găseşte în auditoriu o persoană pe care nu o cunoaşte sau o

cunoaşte foarte puţin şi realizează un interviu reciproc pentru a se prezenta reciproc în grupul

mare.

Exerciţiul ”Pomi şi fructe” [66, p. 72-73].

Exerciţiul dat are drept scop cunoaşterea interpersonală aprofundată a participanţilor, cu

utilizarea imaginaţiei active, având ca finalitate desenarea, caracterizarea şi prezentarea pomului

care-i simbolizează.

Exerciţiu de totalizare

Fiecare membru îşi expune părerea în raport cu ce i-a plăcut şi ce nu i-a plăcut.

Temă pentru acasă

Identificarea unei situaţii în care persoana a manifestat neîncredere, cu analiza şi expunerea

gândurilor, a emoţiilor şi a acţiunilor. Identificarea soluţiilor pentru manifestarea încrederii în

aceeaşi situaţie.

Şedinţa 2. Valorificarea eului

Scopul şedinţei:

• stabilirea modului de autoapreciere;

• instituirea unei atitudini pozitive faţă de sine; 206

• depăşirea rezistenţelor şi pregătirea pentru jocul de rol;

• dezvoltarea autoaprecierii şi autoafirmării;

• dezvoltarea încrederii dintre membrii grupului şi a coeziunii de grup.

Exerciţiul ”Salutul”

Analiza temei efectuate acasă.

Povestirea despre cele mai frecvente cauze ale insuccesului.

Exerciţiul ”Diploma mea”

Joc de rol „Eu pot” [130].

Participanţii formează perechi a câte doi, jucând o situaţie dificilă din propria experienţă

(atitudinea negativă a mediului social faţă de copil, trăirile părintelui legate de adaptarea şcolară a

copilului, conflictele interpersonale dintre soţi).

Participanţii joacă două roluri:

- unul care identifică soluţii şi le aplică, utilizând gesturi, mimică, posturi, acţiuni şi fraze

de tipul „Eu pot”, „Eu ştiu”, „Eu am dreptate”, „Voi reuşi”;

Page 11: Dizer Ta Tie

- altul (a doua persoană din pereche) împiedică soluţionarea situaţiei, creând diverse

bariere.

După soluţionarea situaţiei membrii grupului se schimbă cu rolurile.

Exerciţiul „Relaxare musculară”

Toţi participanţii execută instrucţiunile moderatorului în scopul restabilirii echilibrului

emoţional [66, p. 27-29].

Exerciţiul ”Mulţumesc, eu ştiu acest lucru”

Temă pentru acasă

Notarea aprecierilor primite de la persoanele dragi şi repetarea lor în situaţii de impas.

Şedinţa 3. Eu şi familia mea

Scopul şedinţei:

• analiza şi jocul de rol a situaţiilor tipice comunicării intrafamiliale;

• distrugerea stereotipurilor intrafamiliale şi crearea unei atmosfere favorabile;

• sporirea coeziunii familiale;

• identificarea rolului şi locului în cadrul familiei.

Exerciţiul ”Numele preferat” 207

Participanţii prezintă aprecierile la adresa sa, identificate în tema pentru acasă. Membrii

grupului rostesc concomitent una dintre aprecieri.

Metafora ”Familia mea”

Membrii grupului răspund cerinţei moderatorului „Cu ce asociaţi familia dvs. şi ce element

reprezentaţi?”. Ulterior vor reprezenta grafic simbolul asociativ.

Exerciţiul ”Sacul fermecat”

Participanţii extrag câte un obiect din ”sacul fermecat”, indentificând caracteristici comune

dintre obiect şi propria familie.

Tehnica „Scaunului fierbinte”

Analiza şi depăşirea situaţiilor de conflict din cadrul familiei copilului cu dizabilităţi.

Exerciţiul „Relaxare musculară”

Toţi participanţii execută instrucţiunile moderatorului în scopul restabilirii echilibrului

emoţional [66, p. 27-29].

Feed-beack

Fiecare participant continuă enunţul „Plec acasă cu gândul ...”

Temă pentru acasă

Page 12: Dizer Ta Tie

Notarea evenimentelor fericite petrecute în familie.

Şedinţa 4. Rolurile parentale

Scopul şedinţei:

• identificarea rolurilor parentale;

• identificarea dificultăţilor în exercitarea rolurilor parentale cu care se confruntă membrii

familiilor dezintegrate;

• categorizarea rolurilor parentale după principiul eficienţei;

• însuşirea noilor modele de relaţionare în cadrul familiei.

Activitate energizantă „Mulţumesc-poftim”

Moderatorul anunţă plecarea sa într-o călătorie, în care îi va lua cu sine pe cei care vor

merita. Transmite un obiect fiecărui participant, utilizând sintagma „mulţumesc-poftim”, care

reprezintă principiul alegerii însoţitorilor.

Este discutată necesitatea utilizării sintagmei „mulţumesc-poftim” în comunicarea

intrafamilială. 208

Joc de rol „Femeia şi bărbatul – roluri inversate”

Participanţii se grupează perechi, care vor exersa rolul de mamă şi respectiv – tată.

Moderatorul propune o situaţie care provoacă nemulţumire legată de familie, relaţia cu copilul,

serviciu, vecinii. Perechile alcătuiesc scenariile, împart rolurile şi prezintă situaţia, apoi fiecare

participant îşi expune opinia asupra comportamentului jucat. Se discută circumctanţele care au

generat situaţiile prezentate.

Exerciţiul ”Negativ-pozitiv”

Fiecare participant are sarcina de a nota un şir de caracteristici negative ale partenerului

său, cărora să le atrubie în coloniţa alăturată câte o caracteristică pozitivă, reformulând şi

parafrazând (spre exemplu, „el permanent lipseşte din familie – el lucrează enorm de mult”). Apoi

sunt analizate afirmaţiile negative şi identificate cauzele care le generează. Moderatorul

menţionează impactul nu doar a circumstanţelor care au determinat apariţia dificultăţilor, ci şi

impactul propriei experienţe de viaţă.

Exerciţiul „Cum ne exprimăm furia fără a agresa” [44, p. 82-83].

Se analizează o listă cu fraze şi se decide dacă ele exprimă o furie asumată sau nu. Se

discută asupra modalităţilor de exprimare constructivă a furiei (în baza informaţiei expuse de

autorul exerciţiului) [44, p. 79-82].

Exerciţiul „Cum fac faţă furiei”

Page 13: Dizer Ta Tie

Se aplică chestionarul de autoevaluare „Reacţionaţi constructiv la furie” [44, p. 83-85]. Se

analizează răspunsurile. Se identifică răspunsurile pentru care au fost obţinute puncte negative şi

se determină în grup alte modalităţi de a reacţiona la respectivele situaţii.

Exerciţiul de vizualizare „Refugiul imaginar”

Activitatea constă în inducerea stării de relaxare prin crearea şi vizualizarea unui refugiu

mental, în care se poate retrage ori de câte ori se simte copleşit de emoţii negative [17, p. 173-

175].

Metafora „Vântul şi soarele” [162, p. 69].

Temă pentru acasă

Analiza situaţiilor din viaţa de familie în care au fost exprimate sentimente de furie vis-avis

de copil, partener. Identificarea unor modalităţi constructive de exprimare a furiei în situaţiile

analizate.

Şedinţa 5. Părinţii – cele mai importante persoane în viaţa unui copil209

Scopul şedinţei:

• identificarea importanţei părintelui în viaţa copilului;

• delimitarea drepturilor şi responsabilităţilor parentale în viaţa unui copil;

• dezvoltarea competenţelor părinţilor în pregătirea copilului pentru viaţa independentă;

• dezvoltarea competenţelor în construirea unei relaţii armonioase cu copilul.

Exerciţiu energizant ”Răspunsul pe cerc”

Fiecare participant oferă câte o întrebare grupului la care aceştia trebuie să răspundă.

Exerciţiul ”Copilăria mea”

Se propune părinţilor să-şi amintească şi să relateze o situaţie din copilărie în care o

persoană i-a marcat prin felul în care a procedat. În expuneri participanţii se vor ghida de

întrebările: „Cine au fost cei care v-au influenţat formarea Dvs ca persoană?, Prin ce gânduri,

emoţii, fapte v-au marcat aceste persoane?, Care sunt consecinţele încurajării, pedepsei, susţinerii

copilului?, În ce cazuri vă puteţi identifica cu această persoană în relaţia cu propriul copil? ”.

Metafora „Părintele, un grădinar” (adaptat după „Învăţătorul, un grădinar”) [59, p. 256].

Exerciţiul „Cât de bine îmi cunosc copilul” [110, p. 132].

Părinţii sunt invitaţi să răspundă la câteva întrebări:

- Care este mâncarea preferată a copilului?

- Ce preferă cel mai mult să facă?

- Ce-şi doreşte să primească în dar de ziua sa de naştere?

Page 14: Dizer Ta Tie

- Ce vrea să devină?

- De ce îi este frică cel mai mult?

- Cine este prietenul lui?

Acasă părintele va adresa aceleaşi întrebări copilului său. Se vor confrunta răspunsurile şi

dacă cel puţin în 50 la sută din răspunsuri coincid, copilul are noroc de un părinte bun.

Exerciţiul ”Marea realizare a copilului meu”

Părintele identifică şi descrie o situaţie din viaţa copilului său din ultima perioadă care l-a

surprins plăcut (ceva util, frumos şi toată familia a fost fericită). Apoi vor relata asupra trăirilor,

reacţiilor comportamentale proprii şi a celorlalţi membri ai familiei, generate de această situaţie.

Fiacare participant se vor expune asupra rolului laudei/încurajărilor pozitive în educaţia copilului.

Exerciţiul „Norul de idei”210

Moderatorul prezintă o situaţie în raport cu care participanţii oferă strategii de soluţionare.

Participanţii notează propriile idei, anexându-le pe „norul” care încurajează sau descurajează

copilul. În final sunt analizate strategiile prezentate prin identificarea celor oportune.

Moderatorul oferă materialele informative „Modalităţi de încurajare” şi „Cum îi

comunicăm copilului că avem încredere în el” [8, p. 14].

Exerciţiu de mediere „Globul de cristal al copilăriei” [131, p. 27-31].

Temă pentru acasă

Aplicarea în cel puţin două situaţii de relaţionare cu copilul a modalităţilor de încurajare

însuşite.

Şedinţa 6. Comunicarea în familie

Scopul şedinţei:

• definirea elementelor de comunicare între părinţi şi copii;

• identificarea barierelor de comunicare între părinţi şi copii;

• însuşirea stilurilor de comunicare şi identificarea propriului stil;

• dezvoltarea abilităţilor de comunicare asertivă în relaţia cu copilul;

• dezvoltarea abilităţilor de îmbunătăţire a comunicării dintre părinţi şi copii.

Analiza temei efectuate acasă.

Exerciţiu ”Încurcătura” [22, p. 93].

La dorinţă un participant este invitat după uşă. Membrii grupului se împart în trei grupuri,

care vor rosti simultan câte un vers dintr-o poezie foarte cunoscută tuturor. Participantul trebuie să

Page 15: Dizer Ta Tie

ghicească care este poezia. Împreună se identifică şi analizează barierele în comunicare.

Exerciţiul ”Comportamente verbale şi nonverbale în cazul ascultării active şi ignorării

interlocutorului”

La dorinţă trei participanţi sunt invitaţi după uşă, care vor povesti grupului o situaţie

semnificativă din viaţa lor. Grupul va reacţiona în trei moduri: în primul caz va manifesta

ascultare activă, oferind feed-back pozitiv; în cel de-al doilea caz va ignora participantul şi

relatările lui; în cel de-al treilea caz va manifesta ironie şi derâdere.

Se analizează în grup comportamentul nonverbal al participanţilor şi trăirile acestora prin

stabilirea semnificaţiei ascultării active în cadrul unei comunicări eficiente.

Exerciţiul „Clepsidra” 211

Participanţii sunt invitaţi să-şi imagineze propriile emoţii negative ca fiind un nisip roşuaprins

într-o clepsidră. Se explică că oricât de mult nu s-ar strădui persoana, firicelele de nisip nu

pot rămâne în partea de sus a clepsiderei. Participanţii sunt încurajaţi să-şi imagineze cum emoţiile

lor negative se scurg încet prin clepsidră, până când partea de sus rămâne goală. Procesul se repetă

până la liniştire completă [17, p. 176].

Exerciţiul ”Întrebări deschise”

Moderatorul explică specificitatea întrebărilor deschise şi închise, avantajele şi

dezavantajele acestora. Participanţii exersează asupra formulării întrebărilor deschise.

Exerciţiul ”Identificarea stilurilor de comunicare”

Moderatorul prezintă şi explică grupului stilurile de comunicare: asertiv, agresiv şi pasiv.

Participanţii se grupează în trei echipe. Se oferă o situaţie de dificultate în comunicarea dintre

părinţi şi copii, în care ei vor reacţiona utilizând cele trei stiluri de comunicare. Acestea vor fi

prezentate prin joc de rol în grupul mare. Moderatorul va sublinia cel mai eficient stil de

comunicare în relaţia părinţi-copii.

Metafora „Pomi şi roade”

Temă pentru acasă

Analiza propriului comportament în relaţia cu copilul şi utilizarea stilului de comunicare

asertiv.

Şedinţa 7. Stiluri parentale

Scopul şedinţei:

• cunoaşterea stilurilor parentale: părintele liberal, părintele-cloşcă, părintele democrat,

părintele de ghiaţă;

Page 16: Dizer Ta Tie

• recunoaşterea propriului stil parental;

• identificarea caracteristicilor stilului specific copilului;

• înţelegerea diferenţelor dintre stilul parental şi stilul copilului.

Exerciţiul „Racul, lebăda şi ştiuca”

Se pregătesc 4 tipuri de instrucţiuni (spre exemplu, duceţi toate scaunele înafara sălii;

aduceţi toate scaunele la loc; puneţi câte un pix pe fiecare scaun etc.) Fiecare participant ptimeşte

câte o instrucţiune. La semnal participanţii trebuie să îndeplinească fiecare instrucţiunea sa.

Tabloul general aduce aminte subiectul fabulei despre rac, broască şi ştiucă. 212

Analiza temei efectuate acasă.

Exerciţiul ”Stiluri parentale”

Participanţii formează 4 echipe (divizarea în echipe prin decupajele alese). Se distribuie

în fiecare grup informaţia foarte simplificată cu descrierea unui stil parental (părintele liberal,

părintele-cloşcă, părintele democrat, părintele de ghiaţă). Se citeşte, se discută (cu sprijinul

moderatorului). Se fac analogii cu experienţa personală a fiecărui participant (dacă au întâlnit

astfel de părinţi...). Se completează păianjenul cu descrierea stilului propus (caracteristici pozitive,

negative). Se descrie (verbal, în scris, grafic...) portretul copilului unui părinte de acest stil (cum se

simte, ce fel de copil creşte...). Fiecare grup prezintă stilul parental analizat prin jocul de rol.

Exerciţiul „Dulce şi sărat”

Participanţilor li se propune să se servească dintr-un bol cu dulciuri şi biscuiţi. În

continuare vor numi atâtea lucruri/activităţi pe care le fac cu plăcere câte bomboane au luat din bol

şi atâtea lucruri/activităţi neplăcute câţi biscuiţi săraţi au servit.

Se listează pe poster şirul activităţilor realizate cu copilul din plăcere şi viceversa.

Exerciţiul „Facem lucrurile cu plăcere”

Participanţii discută asupra lucrurilor pe care le realizează din plăcere. Apoi se

generalizează condiţiile ce contribuie la acest lucru. Se transpun situaţiile descrise în viaţa

copilului. Se confruntă condiţiile listate în prima discuţie şi se selectează cele valabile şi pentru

copil. Moderatorul propune transferul activităţii realizate în viaţa de zi cu zi şi relaţia părintecopil.

Concluzionează că fiecare copil are anumite responsabilităţi în viaţa de familie, şcoală,

cercul de prieteni. Unele se realizează din plăcere, altele din datorie sau sub influenţa anumitor

circumstanţe. Părintele poate contribui esenţial la mărirea numărului de activităţi ale copilului pe

care acesta să le facă cu plăcere.

Vizionarea filmului „Stiluri parentale”.

Page 17: Dizer Ta Tie

Exerciţiul „Relaxare rapidă” [22, p. 183].

Basmul terapeutic „Dragostea maternă” [59, p. 255].

Temă pentru acasă

Ancorarea copilului într-o activitate comună plăcută, realizată zilnic.

Şedinţa 8. Atitudini parentale

Scopul şedinţei:

• cunoaşterea atitudinilor parentale şi tipologizarea lor; 213

• identificarea punctelor forte în cunoaşterea propriului copil;

• dezvoltarea unei atitudini de toleranţă faţă de identitatea copilului;

• dezvoltarea sensibilităţii faţă de copil şi problemele cu care se confruntă;

Exerciţiul „Prezentarea inversă”

Fiecare părinte joacă rolul propriului copil din numele căruia se prezintă.

Analiza temei efectuate acasă

Exerciţiul „Continuă enunţul”

Fiecare participant continuă enunţul: „Îmi doresc ca copilul meu să...”.

Exerciţiul „Puncte slabe şi tari”

Fiecare participant are sarcina de a nota un şir de caracteristici negative ale copilului său,

cărora să le atrubie în coloniţa alăturată câte o caracteristică pozitivă, reformulând şi parafrazând

(spre exemplu, „el niciodată nu ascultă ce-i spun eu – el îşi are punctul său de vedere”). Apoi sunt

analizate afirmaţiile negative şi identificate cauzele care le generează. Moderatorul menţionează

impactul nu doar a circumstanţelor care au determinat apariţia dificultăţilor, ci şi impactul

propriei experienţe de viaţă.

Metafora „Lecţia de viaţă”(vizionare).

Definirea conceptului de atitudine: „Metafora: Atitudinea – fereastra prin care văd lumea”

[41, p. 24-29].

Prezentarea informaţiei despre atitudinile parentale şi tipologizarea lor.

Se discută despre diversele tipuri ale atitudinilor parentale în baza exemplelor [110, p. 79-

81; 106, p. 78-80].

Testul „Atitudinea mea faţă de copil este...”

Moderatorul prezintă instrucţiunea testului de determinare a atitudinilor parentale. După

completarea chestionarului moderatorul oferă interpretarea acetuia [175].

Tehnica „Scaunului fierbinte”

Page 18: Dizer Ta Tie

Perceperea empatică a stărilor prin care trece copilul cu dizbilităţi. Analiza şi evaluarea

propriului copil prin prisma perceperii empatice.

Exerciţiul „Mândria mea”

Fiecare participant continuă enunţul: „Mă mândresc cu copilul meu...”.

Temă pentru acasă

Realizarea exerciţiului „Ce fel de părinte sunt?”, care permite determinarea propriilor

atitudini manifestate faţă de copil prin prisma lui. Părintele îi va povesti un basm terapeutic 214

copilului său, pe care acesta îl va continua, iar în baza enunţurilor aduse părintele va concluziona

despre felul cum este văzut el de către copil şi cum atitudinea lui îl influenţează [110, p. 48-49].

Notarea a 10 situaţii în care părintele oferă feed-back pozitiv copilului.

Şedinţa 9. Atitudini parentale

Scopul şedinţei:

• consolidarea cunoştinţelor vis-a-vis de atitudinile parentale;

• identificarea punctelor forte în cunoaşterea propriului copil şi valorizarea lor;

• dezvoltarea unei atitudini de toleranţă faţă de identitatea copilului;

• dezvoltarea sensibilităţii faţă de copil şi problemele cu care se confruntă.

Exerciţiul „Adevărat sau fals”

Fiecare participant prezintă trei afirmaţii despre sine: două false şi una adevărată. Grupul

decide care din afirmaţiile expuse este reală [22, p. 53].

Analiza temei efectuate acasă

Exerciţiul „Discuţii familiale: atitudini de acceptare, respingere şi infantilizare”

Participanţii vor forma trei grupuri. În cadrul fiecărui grup se vor repartiza următoarele

roluri: mamă, tată, copil. Moderatorul prezintă o situaţie în care grupurile vor reacţiona, adoptând

cele 3 tipuri de atitudini.

Exerciţiul „Călătorie imaginară” [146, p. 23].

Urmând instrucţiunile moderatorului participanţii vor încerca să exprime cât mai complex

gândurile, emoţiile şi atitudinea faţă de copil.

Studiu de caz

Moderatorul propune spre analiză un studiu de caz, care elucidează situaţia a două mame

care educă copii cu dizabilităţi şi care manifestă atitudini diferite în relaţia cu aceştia [130].

În final se discută în cadrul grupului următoarele aspecte:

- Care dintre destinele mamelor v-au marcat?

Page 19: Dizer Ta Tie

- Ce i-a ajutat mamei să depăşească obstacolele?

- Care sunt sutiaţiile din propria experienţă pe care le-aţi depăşit?

- Care sunt modalităţile prin care aţi reuşit să depăşiţi obstacolele?

Mdetafora „Segregarea” [191, p. 176-177].

Feed-back 215

Fiecare participant spune ce a aflat, ce l-a impresionat în cadrul şedinţei, celalţi îi oferă

aplauze.

Temă pentru acasă

Oferirea încurajărilor pozitive la fiecare activitate realizată reuşit sau mai puţin reuşit de

către copil.

Şedinţa 10. Totalizarea rezultatelor şi finisarea activităţii grupului

Scopul şedinţei:

• consolidarea cunoştinţelor acumulate în cadrul trainingului;

• totalizarea rezultatelor trainingului;

• stabilirea unor moduri de dezvoltare a abilităţilor cultivate în training.

Exerciţiul „Spirit de echipă” [66, p. 95].

Moderatorul propune un şir de sarcini pe care urmează să le realizeze un număr anumit de

participanţi (spre exemplu: să se ridice 4 participanţi, să zâmbească 7, etc.), convenind fără a se

sfătui.

Exerciţiul „Ce am învăţat despre mine, despre şi pentru copilul meu”

Participanţii continuă enunţurile: „Am aflat că ...”; „Am descoperit ...”; „M-a impresionat

...”; „Am fost decepţionat ...”; „Cel mai important lucru pentru mine a fost ...”. După continuarea

enunţurilor se discută asupra aspiraţiilor de viitor ale fiecărui participant.

Exerciţiul „Maşina timpului” [66, p. 96-97].

Moderatorul invită participanţii într-o călătorie imaginară cu „maşina timpului”,

transpunându-se imaginar în viitorul apropiat. Se analizează locul, persoanele cu care se întâlneşte

participantul, acţiunile pe care le întreprinde, trăirile proprii. Călătoria imaginară continuă,

parcurgând distanţa de un an, apoi de cinci ani, în fiecare caz analizându-se aceleaşi circumstanţe.

Exerciţiul „Floarea-soarelui” [66, p. 99-100].

Moderatorul propune participanţilor să închidă ochii şi să-şi amintească: cum au venit în

grup; pe cine cunoşteau mai puţin; cum s-au simţit la prima şedinţă. Exerciţiul continuă cu

sugestii, elemente de relaxare şi reflecţii asupra achiziţiilor acumulate în cadrul programului.

Page 20: Dizer Ta Tie

Exerciţiul „Eu ştiu, eu pot, eu fac”

În corespundere cu cele însuşite în cadrul programului, participanţii continuă cele trei

enunţuri. 216

Scrisoare de împuternicire

Moderatorul oferă fiecărui participant câte o scrisoare personalizată de împuternicire cu

următorul mesaj:

„Fecare eveniment din viaţa cuiva, fiecare gând, fiecare decizie, fiecare strop de dragoste şi

fiecare interacţiune cu o altă persoană sunt precum firele ditr-o ţesătură. Zi după zi, fire închise la

culoare şi fire deschise la culoare, sunt ţesute împreună şi par, de multe ori, fără nici o logică, dar

în final formează o imagine.

Ţesătura vieţii tale este frumoasă! Toate lucrurile bune – fericirea şi împlinirea, dragostea

pe care ai dat-o şi pe care ai primit-o, vieţile care au fost mai bune datorită ţie - sunt firele deschise

la culoare.

Firele închise la culoare sunt dificultăţile şi dezamăgirile, încercările şi lacrimile. Şi acestea

sunt necesare, deoarece ele fac ca firele deschise la culoare să pară şi mai luminoase şi ajută la a

da ţesăturii tale strălucirea sa bogată şi caldă.

Nimeni nu a ţesut vreodată o ţesătură exact ca a ta şi nimeni nu ar putea-o face.

Viaţa ta este unică. Şi are un mesaj unic.

Te-ai gândit la chemarea ta?

Deschide-ţi inima şi sufletul spre noi cunoaşteri. Copilul, aşa cum este el, îţi aduce cu sine

un dar de neimaginat. Primeşte-l! Poate anume el este cel care îţi va înmulţi firele deschise la

culoare şi va colora imaginea vieţii tale în culori dumnezeieşti”.

Psihopatologia mamelor cu copii autisti comparata cu cea a mamelor cu copii retardati mental 

Scopul acestui studiu este acela de a evalua anxietatea, depresia, alexitimia (n.trad. capacitatea de exprimare verbala a propriilor emotii si sentimente) si simptomele psihologice generale la mamele cu copii autisti in comparatie cu cele ale mamelor cu copii retardati mental. 40 de mame cu copii autisti si 38 de mame cu copii retardati mental au fost incluse in studiu. Dupa un interviu clinic, au fost efectuate teste psihometrice penrtu depresie, anxietate, alexitimie iar pentru simptomele psihologice generale a fost folosit chestionarul simptomelor de stres SCL-90 (in engl: Symptom Distress Check List). Rata de non-depresie a fost de 27.5 % la mamele cu copii autisti in timp ce pentru mamele copiilor cu retard mental a fost de 55 %. Nu s-au observat diferente privind anxietatea si alexitimia intre cele doua grupuri. Aspectele psihopatologice la mamele cu copii autisti au fost mai frecvente decat in cazul mamelor cu copii retardati mental in toate subcategoriile chestionarului SCL-90 (somatizarea obsesiv-compulsiva, sensibilitatea interpersonala, depresia, anxietatea, furie-ostilitate, anxietatea fobica, ganduri paranoide, psihotism). Mamele copiilor autisti sufera de un stres psihologic mai mare decat mamele cu copii retardati mental. 

Introducere 

De la nasterea unui copil cu dizabilitati, parintii au spus ca au trecut prin sentimente complexe printre care si sentimentul pierderii unei persoane iubite. Reactia la aceasta pierdere urmeaza modelul soc, refuz, nefericire, depresie si acceptare-adaptare la adulti. Sentimentele de

Page 21: Dizer Ta Tie

vinovatie, depresia si anxietatea sunt parti ale acestui proces iar la unii parinti dureaza mai mult decat cateva luni pentru a ajunge in faza de acceptare-adaptare, acestia dezvoltand smptome mai severe decat ceilalti parinti. Rutina de ingrijire zilnica, problemele economice, primirea ajutorul potrivit si educatia sunt principalele greutati intampinate de parintii copiilor cu dizabilitati. Diagnosticele confuze, problemele de comportament si de sanatate, precum si sentimentul de insingurare se adauga acestor greutati. O dizabilitate severa inseamna un copil mai dependent, o mai mare responsabilitate care apasa pe umerii parintilor ceea ce le induce o anxietate crescuta. Studiile arata ca parintii unui copil autist se confrunta cu o supra-anxietate determinata de copilul care manifesta lipsa relatiilor sociale, intarzierea sau absenta dezvoltarii vorbirii, miscari stereotipe, hiperactivitate si lipsa contactului ocular. Mamele copiilor autisti sunt mai introvertite si mai nevrotice decat grupul normal de control. Si parintii copiilor autisti si cei ai copiilor cu sindrom Down sunt supra-anxiosi, supra-sensibili, severi in maniere si mai frustrati la critici. Studiile arata ca parintii copiilor cu dizabilitati indeplinesc criteriile de depresie intr-o proportie de 35 – 53 %. Parintii copiilor autisti au un numar mai mic de prieteni decat parintii copiilor cu Sindrom Down. Mamele copiilor autisti sunt mai predispuse la stres in comparatie cu mamele copiilor cu Sindrom Down. Cele mai multe din aceste studii au fost efectuate cu peste 10 ani in urma cand interventia medicala, educationala si sprijinul social erau limitate in comparatie cu situatia actuala si includeau un numar limitat de subiecti, evaluari nestandardizate, grup de control format din oameni reprezntand populatia normala si se concentrau mai mult pe personalitate decat pe psihopatologie. In acest studiu avem ca scop evaluarea anxietatii, depresiei, alexitimiei si simptomele psihologice generale in cazul mamelor cu copii autisti si in comparatie cu mamele copiilor retardati mental. 

Familia - rol esenţial în recuperarea şi integrarea copilului cu dizabilităţi

Părinţii copiilor cu dizabilităţi au multe dileme şi întrebări la care, în cele mai multe cazuri, nu găsesc răspunsuri sau soluţii. Una dintre acestea

este: „De ce a trebuit să mi se întâmple tocmai mie aşa ceva?” Unii părinţi nu reuşesc să se împace niciodată  cu această situaţie. Ei nu admit

această realitate, o resping, se luptă cu ea, uneori forţând unele explicaţii: „Copilul este deştept dar e distrat”, „Înţelege totul dar nu vorbeşte încă

” etc. Unii dintre aceştia amână chiar prezenţa la specialişti aşteptând o minune. Alţii trec în extrema cealaltă făcând din copil un caz medical

cronic ducând până abandonarea în vreo instituţie sanitară sau de protecţie.

 

Copilul meu este „handicapat”?

Dacă diagnosticul medical este definitivat şi evidenţiază o dizabilitate va apărea aproape obsesiv o întrebare dureroasă: „Copilul meu este

handicapat”? (în literatura de specialitate termenul „handicapat” se înlocuieşte cu cel de dizabilitate dar marea majoritate a populaţiei îl foloseşte

încă). Dacă răspunsul este da, are şanse de recuperare şi normalizare? Va deveni el un om la fel ca toţi ceilalţi, va face şcoală, va avea o profesie,

va avea o viaţă socială normală la maturitate? Iată alte întrebări la care părinţii trebuie să găsească răspunsuri dar, mai ales, soluţii.

 

Ce trebuie să facă părinţii după ce se confirmă diagnosticul ? Câteva recomandări.

Dacă deficienţa (senzorială, fizică, psihică, etc.) nu este severă atunci este recomandat a se evita îngrijorarea excesivă precum şi informarea

pripită, panicarea copilului;

Să înlăture gândurile negative, să nu dea afecţiunii copilului semnificaţii catastrofice, mistice, să nu se auto-învinovăţească pentru dizabilitatea

copilului (natura nu pedepseşte pe nimeni!);

Să apeleze cu încredere la specialişti (medici, psihologi, logopezi, psihopedagogi), ca un act de normalitate şi civilizaţie, nu ca o soluţie disperată;

Să sfătuiască rudele, vecinii, educatorii să-l respecte şi să-l trateze în mod normal pe copil;

Să nu se deprime şi să nu plângă în faţa copilului – copilul ar putea fi afectat şi ar suferi mai mult de pe urma suferinţei celorlalţi decât a proprie

deficienţe;

Să-l înscrie la grădiniţă, în funcţie de vârstă,  la şcoală (indiferent de tipul sau nivelul dizabilităţii);

Să-l iubească, să-l protejeze şi  să-l ajute, dar fără excese.

Tratarea ca pe un copil normal dar şi apelul la specialişti.

 

Page 22: Dizer Ta Tie

Rolul familiei este fundamental, atât în ceea ce priveşte recuperarea medical-psihologică cât şi în ceea ce priveşte integrarea şi educaţia pentru

societate. Un copil poate fi abandonat într-un colţ de pat, ajungând să se legene compulsiv sau, dimpotrivă, poate fi înscris la şcoală, dus  la

psiholog, logoped, medic, integrat social. Varianta a două oferă oportunitatea normalizării prin recuperare în timp ce prima condamnă copilul la

izolare şi nedezvoltare. Este foarte important şi climatul moral, social din familie, calitatea relaţiilor dintre părinţi precum şi condiţiile materiale

(spaţiu, aerisire, prezenţa jucăriilor şi facilităţilor de joc).

În concluzie: este recomandat ca părinţii să-l trateze pe copilul cu dizabilităţi, în cadrul relaţiei de comunicare şi interacţiune cotidiană, ca pe

orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituţionale, sanitare şi educaţionale pentru a-l recupera şi integra social.

Psiholog Corina Ciobanu,

Psiholog Petru Ştefăroi

(Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava)

Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceavhttp://www.monitorulsv.ro/Sanatate/2008-11-03/Familia-rol-esential-in-recuperarea-si-integrarea-copilului-cu-dizabilitati#ixzz3M0VELOuX

Provocări generate de colaborarea cu părinţii

Colaborarea cu părinţii implică provocări pentru toţi profesioniştii. Diverşi

practicieni, bine intenţionaţi, sesizează anumite probleme pe care le au copiii MIHAELA CIOBANU GRASU 18 80

şi-i îndrumă pe părinţi către SEC. În schimb, în multe situaţii, se confruntă cu

rezistenţa părinţilor, fie din teama de etichetare, respingere sau orientare a copilului

spre şcoala specială, fie datorită comodităţii:

Unii nu acceptă, mama are impresia că o să-i dăm copilul afară din şcoală.

Le explicăm că suntem aici ca să lucrăm cu acest copil, nu putem să dăm copilul

afară din şcoală, că am rămâne fără obiectul muncii. Noi îi vrem binele copilului...

(interviu profesor de sprijin).

Avem cazuri cu care ne luptăm de ani de zile ca părintele să îi scoată

copilului un certificat ... dacă îmi ia statul copilul...îl asiguri că o să înveţe în

continuare aici. Sunt oameni simpli, needucaţi, au un univers îngust de cunoştinţe

... sunt mai greu de convins (interviu profesor psihopedagog).

Pentru părinţi e comod să nu meargă (...), îi plimbă la psiholog, la psihiatru,

ancheta socială acasă, duci hârtii, mai trebuie ceva, te întoarce înapoi, parcă ... şi

atunci e, nu e comod. Pe de altă parte există beneficiul material, dar nu la toţi,

depinde de grad... (interviu profesor de sprijin).

Specialiştii din cadrul SEC au remarcat că cea mai mare rezistenţă la ideea că

au un copil cu dizabilităţi se întâlneşte la părinţii cu studii superioare, care depăşesc

cel mai greu dezamăgirea că nu este copilul dorit:

Page 23: Dizer Ta Tie

Cel mai greu acceptă familiile de intelectuali, foarte greu şi foarte mult pierd

copiii. Durează 2, 3 ani până acceptă familia că acel copil are o problemă şi ajung

la servicii care l-ar putea ajuta (interviu specialist SEC).

Familiile cu un statul socioeconomic mai modest acceptă mai uşor problemele

copilului, deoarece se bazează pe o filozofie de tipul asta ne-a dat Dumnezeu,

aceasta este crucea şi trebuie să o ducem (...) şi iau lucrurile ca atare (interviu

specialist SEC). Ele solicită mai repede ajutorul, dar uneori nu au resursele

necesare pentru a susţine recuperarea copilului.

Comunicarea diagnosticului pe care îl are copilul trebuie făcută cu

responsabilitate şi profesionalism, deoarece de buna pregătire a părinţilor depinde

viitoarea colaborare cu familia:

E mai greu de lucrat cu părinţii decât cu copiii. Nici nu şti cum să

procedezi, nu poţi să le dai nici speranţe deşarte, că nu-i firesc, nici nu poţi să-i

spui direct, pentru că reacţiile sunt diverse, şi atunci, de fiecare dată, trebuie să

foloseşti diplomaţia şi să ai grijă cum pui problema, cum le transmiţi

diagnosticul, ce le prezinţi pe viitor ca evoluţie, pentru că unii specialişti sunt

foarte direcţi şi chiar îi sperie, alţii preferă să nu le spună totul (interviu

specialist SEC).

Este de dorit ca toţi părinţii să adopte o atitudine realistă, de acceptare a

diagnosticului copilului şi de încredere în sfatul specialiştilor. Pentru a se ajunge la

această situaţie este nevoie să se acorde o importanţă mare prezentării perspectivelor

pe care le are copilul, să se ofere posibilitatea părinţilor de a-şi împărtăşi temerile şi

sentimentele prin care trec.

cop: Evaluarea tulburărilor depresive şi anxios depresive la mamele copiilor afectaţi de boli cronice neurologice sau psihiatrice şi a implicaţiilor lor.

Date curente: Disfuncţionalitatea relaţiilor din cuplul mamă - copil în cadrul tulburărilor de ataşament în perioada copilăriei timpurii sunt bine cunoscute, iar studiile longitudinale ale acstor copii au evidenţiat instalarea în timp a variate tulburări - de la tulburări de adaptare la tulburări de conduită, de personalitate sau chiar depresii severe. Fără să se afirme explicit, mama sau familia sunt considerate vinovate de efectele negative ale tulburărilor de ataşament asupra copilului, astfel încât în majoritatea studiilor longitudinale starea psihică a mamei este uitată / neglijată. Se discută despre "binomul mamă -copil" doar la vârsta de sugar sau copil mic, sunt studiate efectele negative ale anumitor "stiluri parentale" asupra copilului, este dianosticată şi tratată anxietatea de separare a copilului. Mama este uitată, cu excepţia psihoterapiei de familie, când este inclusă în program. Observaţiile empirice au evidenţiat demult dificultatea crescută a relaţiilor medic - pacient / psiholog - pacient în cazul bolilor neuro - psihice, dificultate indusă de atitudinea şi comportamentul mamei, respectiv a familiei. Dincolo de dificultatea specifică pediatriei - în care medicul, respectiv psihologul se confruntă nu cu un pacient ci cu două persoane (copilul şi mama), în cazul bolilor cronice şi mai ales a bolilor neuro-psihice se constată la întreaga familie şi mai intens la mamă - o stare de tensiune crescută şi perturbatoare, cu numeroase connotaţii psihiatrice sau psihologice. Medicul, respectiv psihologul este obligat să se implice în disfuncţionalităţile relaţiilor mamă - copil, sau ale cuplului parental, sau ale familiei în general şi o face în mod matematic, situându-se pe poziţia de advocat al copilului. Inclusă în programe de psihoterapie familială, această "cea de a doua parte" a binomului mamă - copil este tratată în stilul justiţiar adoptat faţă de datornici, uitându -se prea des că acea mamă este o fiinţă cu nevoi afective, sociale şi chiar spirituale, că în definitiv şi la urma urmei, s-a născut şi a trăit până la apariţia copilului ca o fiinţă liberă, iar boala copilului o privează de toate aceste atribute. Desigur, nu toate mamele reacţionează la fel, dar o bună parte fac depresii, uneori severe şi în majoritatea cazurilor, mascate. Ne-am propus să obiectivăm aceste tulburări.

Page 24: Dizer Ta Tie

Date actuale: Ca şi copilul, mama este sensibilă la stressul psihosocial. Apariţia copilului bolnav în familie, complexul de vinovăţie şi conflictele în cuplu, dezamăgirea şi pe de altă parte dificultăţile de comunicare cu copilul handicapat, sau cu retard în dezvoltare sau "doar" cu un temperament dificil afectează sever ambele componente ale binomului: mama şi copilul, şi încă din copilăria timpurie. Survine ceea ce Rutter numeşte "interacţiune maladaptativă părinte-copil", ceea ce echivalează cu prăbuşirea scutului de protecţie faţă de psihopatologie - la copil. Efectul este cumulativ în timp. Boala copilului este un stressor serios pentru mamă. Indiferent de tulburarea iniţială, neurologică sau psihică, treptat se instalează depresia la mamă sau la ambii părinţi, iar factorii genetici, învăţarea socială şi emoţională şi stresurile secundare determină apariţia unui cerc vicios în care va fi cuprins şi copilul, care învaţă dă fie depresiv. Numeroase studii - începând cu Hammer (1988) până laAbela et al (2006) sau Joorma et al (2007) - pornind de la copilul sau adolescentul cu depresie, au studiat starea psihologică a mamei şi/sau a familiei, demonstrând prezenţa depresiei la adult într-un procent impresionant (78%), cu ani de zile înainte de instalarea depresiei la copil. În multe cazuri, rolul cauzal în geneza psihopatologiei individuale îl joacă patternurile maladaptative de interacţiune familială (Gorell Barnes, 1994), care conduc la internalizarea unui "model de lucru" în stabilirea interrelaţiilor, model constând în stategii de coping maladaptative - atât pentru copil cât şi pentru mamă / familie (Rutter,1999). În vulnerabilitatea copilului faţă de psihopatologie factorul protectiv cel mai important este reprezentat de existenţa unei mame "suportive", care furnizează copilului căldură, înţelegere, sprijin. O mamă depresivă nu mai are disponibilităţile necesare emoţionale şi energetice şi astfel se permanentizează cercul vicios între patologia mamei şi copilului.

Material şi metodă: Au fost examinate psihiatric şi psihologic mamele copiilor cu boli cronice neuro-psihice internate împreună cu aceştia în Clinica de neurologie şi psihiatrie pediatrică din Târgu-Mureş. Am pornit de la ipoteza că acei copii care au o patologie neuro-psihică persistentă, complexă şi rebelă la tratament au un deficit de coping, indus de starea depresivă, respectiv suferinţa neuro-psihică a mamei. Mamele au fost examinate de medicul copilului, li s-au administrat şi interpretat de către psiholog Interviul Clinic Semistructurat, scale şi chestionare (Beck, Hamilton pentru depresie şi pentru anxietate, Scala disperării /Hopelessness scale, Chestionarul PISI / Psychological Immune System Inventory), iar în final au fost văzute de medicul psihiatru de adulţi, care le-a fixat diagnosticul şi le-a prescris tratament medicamentos şi psihoterapeutic. În prezenta lucrare sunt analizate doar rezultatele Interviului clinic semistructurat şi ale scalei Beck, cât şi diagnosticul final, urmând ca celelalte rezultate să fie prezentate ulterior. Copii au fost de asemenea consultaţi şi evaluaţi de medic şi de psiholog.

Discuţia rezultatelor: Am constatat prezenţa într-un număr impresionant a depresiei la mame

-     fie sub forma depresiei mascate - manifestată în special prin îngrijorare exagerată, iritabilitate până la cverulenţă, ulburări de somn, simptome psiho-somatice, semne de epuizare psihică, complexe de vinovăţie, lipsa speranţei, stima de sine scăzută, asociate în general cu o atitudine exagerat de hiperprotectivă faţă de copil, fie -sub forma unor depresii severe, la unele cazuri chiar episod depresiv major. În ceea ce priveşte copilul, am constatat - pe lângă patologia de bază

-     inversarea raporturilor normale: mama devine subordonata copilului şi / sau prezenţa unei relaţii disfuncţionale cu mama, al cărei aspect variază în funcţie de vârsta copilului, oscilând între o iritabilitate exagerată, dificultăţi de control a impulsurilor cu agresivitate, opoziţionism, crize de afect, spasmul hohotului de plâns - la copiii sub 5 - 7 ani, iar la cei peste 7 ani şi la adolescenţi -comportament revendicativ, tulburare de opoziţie - sfidare, tulburări de conduită şi uneori depresie manifestă. Între mama depresivă şi copilul "greu educabil" şi opoziţionist se dezvoltă un cerc vicios care conduce la agravarea progresivă a situaţiei ambilor factori implicaţi. Depresia mamei constituie un factor de risc major pentru o viitoare patologie psihică la copil, cât şi pentru o structurare dizarmonică a personalităţii. Netratarea mamei echivalează cu ignorarea unui pacient cu patologie severă.

Concluzii: În neuro-psihiatria pediatrică este necesară o nouă perspectivă, duală, care să înglobeze examinarea, diagnosticarea şi tratarea mamei copilului bolnav, dacă se doreţte vindecarea acestuia.

‘”Orice schimbare deranjeaza echilibrul familiei. Schimbarile materialului din care este tesutǎ familia de obicei submineaza stabilitatea care a fost

prezenta pana atunci. O familie al carei echilibru a fost deranjat reactioneaza uneori în mod rigid fata de relatii. Alegerea rigiditatii sau a

flexibilitatii reflecta nivelul de toleranta al sistemului atunci cand e prezenta o stare temporara de echilibru instabil si tulburare, pana cand

sistemul isi gaseste un mod de a se echilibra.

Aproape sigur ca fiind parintele unui copil cu autism sa citesti despre modul in care copilul cu autism influenteaza familia nu este un lucru tocmai

placut; insa acest lucru este real si mi se pare absolut necesar, ca pe langa studiile despre autism sa se vorbeasca si despre familiile acestor copii.

Atunci cand se vorbeste despre recuperarea copilului cu autism trebuie sa avem in vedere faptul ca autismul nu «se vindeca » pur si simplu. Un

copil cu autism va deveni un adult care va trebui sa invete sa traiasca cu « autismul » iar familia acestuia trebuie sa fie pregatita din timp pentru a

se putea descurca cu eventualele probleme care vor aparea cand copilul va creste. Prin terapie se poate recupera enorm de mult din deficite dar

anumite trasaturi si caracteristici ale autismului raman indiferent de cat de mult isi doresc parintii ca acestea sa dispara.

(*Mi se pare absolut necesar sa precizez aici un lucru foarte important. In prezent sunt foarte multi copii cu anumite tulburari de dezvoltare care

sunt incadrati in spectrul autist. Unii dintre ei sunt foarte putin afectati de autism si vor avea sanse mari sa fie recuperati in totalitate. Trebuie sa

avem foarte mare grija si sa facem minutios evaluarea copilului inainte de a face un prognostic in fata parintilor. Trebuie sa stim sa le dam

speranta atunci cand copilul are sanse reale de recuperare, dar in acelasi timp trebuie sa facem diferentierea si sa le explicam atunci cand autismul

are si alte deficiente asociate iar sansele de recuperare sunt minime.*)

Page 25: Dizer Ta Tie

Familia reprezinta o unitate in sine, un corp organic in care au loc procese dinamice în fiecare componenta a sa, ca si interacţiuni intre membrii

sai. Ea este mai mult decat suma partilor sale, are caracteristici si calitati ce emana din interactiunea constanta dintre membrii ei.

Familia este un sistem activ aflat într-o stare de flux continuu. O persoana are nevoie de diferentiere ( individualizare) fata de familie, nevoie

aflata in conflict cu nevoia contrastanta de coeziune. Situatia ideala este aceea in care familia le ofera membrilor ei atat armonie si sprijin pe

termen lung, cat si posibilitatea de a se individualiza si separa de ea devenind mai putin dependenti de familie.

Doi adulti provenind din doua lumi diferite se unesc in scopul de a trai ca o singura unitate. Ei isi costruiesc un sistem întretesut cu credintele,

valorile si filozofia de viata personala a fiecaruia. Isi creeaza propria „culoare” a familiei, pe masura ce isi cladesc si isi dezvolta unitatea

familiala. Aceasta „culoare” pe de o parte distinge membrii familiei de altii, iar pe de alta parte intareste legatura dintre ei.

Orice schimbare deranjeaza echilibrul familiei. Schimbarile materialului din care este tesutǎ familia de obicei submineaza stabilitatea care a fost

prezenta pana atunci. O familie al carei echilibru a fost deranjat reactioneaza uneori in mod rigid fata de relatii. Alegerea rigiditatii sau a

flexibilitatii reflecta nivelul de toleranta al sistemului atunci cand e prezenta o stare temporara de echilibru instabil si tulburare, pana cand

sistemul isi gaseste un mod de a se echilibra. Din acest motiv este preferabil sa nu descriem familia ca inflexibila în general, ci în contextul unui

cadru temporal specific.

Un copil diferit ( cu autism sau alte probleme de dezvoltare) creeaza o stare de echilibru deranjat si de dezechilibru in familie, atat in momentul

aflarii diagnosticului cat si mai tarziu. Cand familia aude diagnosticul tulburarii, intre membrii sai se creeazǎ o stare de echilibru deranjat. Sunt

evidente reactii similare cu cele avute in caz de tragedie, precum socul, negarea, vina, „nimeni nu întelege”, izolarea panica, mania, acceptare si

speranta.

In momentul diagnosticarii copilului structura si echilibrul familiei se modifica, toate resursele acesteia focalizandu-se pe nevoile copilului cu

autism. Copilul începe sǎ ocupe un loc central în familie. Echilibrul şi relaţiile intrafamiliale sunt afectate de el în mod predominant.

Problemele devin mai pregnante dupa diagnosticare insa membrii familiei sunt de cele mai multe ori „in criza” dinainte de aflarea diagnosticarii.

Anomaliile comportamentale ale copilului, intarzierea limbajului, lipsa de comunicare a copilului, tulburarile de somn, bajbaiala diagnostica isi

pun amprenta asupra vietii de familie si asupra stategiilor de management al stresului.

Relatiile maritale se modifica in timp iar comunicarea dintre memebri familiei are de suferit. De la focalizarea intereselor asupra intretinerii

relatiei maritale si planuri de viitor, totul devine focalizat pe copil.

Parintii copilului cu autism, pe fondul problematicii si cerintelor acestuia, manifesta structuri specifice in sfera emotionala marcate de

conflicte interioare si inatisfactii, obiectivate comportamental specific.

Familia trece printr-un impas la aflarea vestii ca in locul copilului sanatos, asteptat si mult dorit, s-a nascut un copil cu autism. Prezenta copilului

cu autismdetermina modificari care afecteaza atat echilibrul interior cat si echilibrul exterior al familiei, in special relatia familie – societate.

In cazul parintilor copiilor cu autism, estimarea de sine poarta amprenta unor stresori specifici si se obiectiveaza comportamental prin diminuarea

si gravitarea relatiilor interpersonale in jurul copilului si a problematicii acestuia.

Apar probleme de genul:

Probleme de interactiune sociala

Parintii copiilor cu autism se confrunta zilnic cu dificultati datorate unui diagnostic incorect, cu probleme legate de medii inadecvate, lipsa de

personal, lipsa unor persoane care sa fie bine pregatite pentru a se ocupa de copiii cu autism.

Mediul familial este primul mediu social in care ia nastere si se desfasoarǎ viata oricarui copil. Primul pas catre recuperarea copilului cu autism

este sprijinirea acestuia pentru achizitionarea unor abilitati sociale. Scopul trebuie sa fie, de asemenea, imbunatatirea calitatii vietii familiei, caci

Page 26: Dizer Ta Tie

bunastarea copilului ai a familiei sunt indisociabile.

Familiile au nevoie de sprijin pentru a se descurca cu copilul lor cu autism imediat ce apar dificultatile, iar o diagnosticare timpurie urmata de o

terapie timpurie il poate ajuta pe copil sa nu sufere din cauza consecintelor secundare ale tulburarii (cum ar fi anxietate cronica, teama si conduita

dificila) si ii poate maximiza copilului invatarea si dezvoltarea.

 

Probleme de comunicare

Relatia noului nascut cu parintii se dezvolta in primele luni de viata prin comunicare non-verbala. Toata lumea cunoaste codul care ia nastere in

mod spontan intre mama si copil chiar de la inceput: schimbul de priviri, ganguritul, miscarile necoordonate. La fel, limbajul copilului se dezvolta

spontan prin contactul cu cei apropiati, ajutandu-l sa devina o persoana asemanatoare cu cei din jur.

Copilul cu autism este privat de posibilitatea de a primi si trimite semne de dragoste, de a-si exprima sentimentele, nevoile.

Parintii observa repede problemele sale de comunicare, dar deseori incearca sa-si potoleasca temerile, agatandu-se de cuvintele de consolare ale

prietenilor.(“Fiecare copil se dezvolta in ritmul sau… Nu este nimic in neregula cu copilul dumneavoastra”).

Copiii cu autism care vorbesc nu sunt feriti de interpretari gresite ale comportamentului lor, din cauza vorbirii lor ecolalice si a faptului ca pentru

a intelege un mesaj, ei au nevoie nu doar sa decodeze cuvinte sau fraze ci si sa le puna intr-un context (prezent sau trecut). Aceasta este ceva ce

copiii cu autism nu reusesc sa faca, nici macar cei care vorbesc. Ei nu pot descifra mesaje communicative care pentru noi sunt foarte clare.

Probleme de comportament

Viata de familie este afectata de timpuriu de problemele de comportament ale copilului, mai ales daca este un comportament agresiv sau

autostimulativ. Nimic nu este mai dureros pentru parinti decat sa fie martorii ai comportamentului autoagresiv al copilului (lovire, zgariere,

lovirea capului de perete) sau sa-si insoteasca copilul intr-un grup de copii de aceeasi varsta si sa-l vada devenind agresiv cu acestia (pocnindu-i,

muscandu-i). Chiar si manifestarile mai putin grave, tipatul, izbucnitul in lacrimi sau in cascade de ras fara un motiv aparent, aruncatul de obiecte

si toate celelalte tipuri de activitati stereotipe ii fac pe parinti sa se simtǎ neputinciosi neştiind ce sa faca in aceste situatii.

Deseori tulburarile de comportament carora oricum li se face fata cu greu, sunt insotite de tulburari de somn si de alimentatie, hiperactivitate.

O plimbare in parc poate deveni usor o goana epuizanta. Chiar si parintii copiilor cu autism linistiti, nu sunt feriti de epuizare nervoasa. Izolarea

copilului lor, orele petrecute urmarind miscarile mainilor si ale degetelor ii obliga pe parinti sa-l faca pe copil sa se implice intr-o activitate, cu

orice pret, chiar daca eforturile lor, duc de cele mai multe ori la si mai multǎ frustrare. Relatiile din familie devin încordate, fratii si surorile

copilului sunt neglijati, familia se aflǎ intr-o situatie de stres.

Poate parea greu de acceptat, tanand cont ca terapia copilului ocupa si asa destul de mult timp, insa consilierea familiala poate juca un rol

important in viitorul relatiilor familiale. Daca se va pastra echilibrul in relatiile dintre membri familiei implicit si copilul va avea de castigat pe

termen lung.”””

Fragment din lucrarea de licenta “Impactul copilului cu autism asupra familiei”