MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE

LUCRARE DE DIZERTAŢIE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Conf.univ.dr. OLTEANU GABRIEL

ABSOLVENT,

COTAN LAURENŢIU

BUCUREŞTI

2010

1

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE „Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE POLIŢIE

DEPARTAMENTUL STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT,DOCTORAT ŞI

PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

TEMA:

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ

SEMNALMENTELE EXTERIOARE CU AJUTORUL

SISTEMELOR BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT.

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:

Conf.univ.dr. OLTEANU GABRIEL

ABSOLVENT,

COTAN LAURENŢIU

BUCUREŞTI

2010

2

C U P R I N S

CAPITOLUL I

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ-GENERALITĂŢI......................................pag.4

1.1. Identificarea criminalistică-noţiune; obiect................................................................pag.4

1.2. Principiile identificării criminalistice.........................................................................pag.5

1.3. Etapele identificării criminalistice.............................................................................pag.6

1.4. Metodele identificării criminalistice..........................................................................pag.7

CAPITOLUL II

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE.

REALIZAREA PORTRETULUI VORBIT...............................................................................pag.9

SECŢIUNEA I – ELEMENTE INTRODUCTIVE..........................................................pag.9

2.1.1. Fundament ştiinţific................................................................................................pag.9

2.1.2. Scurtă privire istorică............................................................................................pag.10

2.1.3. Principii fundamentale ale identificării după trăsăturile exterioare......................pag.11

2.1.4. Noţiuni generale despre semnalmente..................................................................pag.11

SECŢIUNEA II – DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE

(TRĂSĂTURILE STATICE).......................................................................................................pag.13

2.2.1. Sexul.....................................................................................................................pag.13

2.2.2. Vârsta....................................................................................................................pag.13

2.2.3. Statura...................................................................................................................pag.13

2.2.4. Constituţia fizică (corpolenţa)...............................................................................pag.14

2.2.5. Aspectul general (ţinuta).......................................................................................pag.14

2.2.6. Forma liniilor de contur ale corpului uman...........................................................pag.14

2.2.7. Capul.....................................................................................................................pag.14

2.2.8. Gâtul......................................................................................................................pag.47

2.2.9. Umerii...................................................................................................................pag.47

2.2.10. Bustul..................................................................................................................pag.47

2.2.11. Membrele............................................................................................................pag.48

3

SECŢIUNEA III – DESCRIEREA ELEMENTELOR DINAMICE..............................pag.49

SECŢIUNEA IV.............................................................................................................pag.52

2.4.1. Semnele particulare...............................................................................................pag.52

2.4.2. Îmbrăcămintea şi alte obiecte folosite ca accesorii. Deghizarea...........................pag.55

2.4.3. Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică................................................pag.57

CAPITOLUL III

IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL SISTEMELOR

BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT…………………………………………………….pag.58

SECŢIUNEA I - SISTEMELE DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK ŞI

APLICAŢIA SOFT E-FIT – PREZENTARE GENERALĂ……………………….…………...pag.58

SECŢIUNEA II- REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT.........................................pag.59

3.2.1 Consideraţii generale..............................................................................................pag.59

3.2.2 Interviul în cazul realizării portretului robot……………………………………..pag.62

SECŢIUNEA III- SISTEMULUI IMAGETRAK CA SISTEM DE RECUNOAŞTERE ŞI

COMPUNERE FACIALĂ………………………………………………………………………pag.64

3.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de recunoaştere şi compunere facială…..pag.64

3.3.2. Facilităţile bazei de date Imagetrak……………………………………………...pag.64

3.3.3. Posibilităţile sistemului Imagetrak………………………………………….…...pag.65

3.3.4. Modul de lucru în sistemul Imagetrak………………………………….……….pag.65

CONCLUZII..................................................................................................................pag.68

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................pag.72

4

CAPITOLUL I – IDENTIFICAREA CRMINALISTICĂ-GENERALITĂŢI

1.1. IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ - NOŢIUNE; OBIECT

Identificarea criminalistică a apărut şi s-a dezvoltat ca o parte de sine stătătoare a ştiinţei

criminalistice, fiind impusă de nevoile practicii de descoperire şi cercetare a infracţiunii şi a

infractorului1, aceasta fiind definită ca “stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor sau a obiectelor

care se află în legatura cauzală cu fapta cercetată, prin metode ştiintifice criminalistice, în scopul

obţinerii de probe judiciare”2.

Problemele ştiinţifice ale identificării criminalistice au fost puse de către A. Bertillon, în

deceniul al VII-lea al secolului trecut, el însă nu a studiat problema identificării criminalistice în

ansamblul ei, ci numai în legatură cu identificarea recidiviştilor şi cu expertiza grafologică.

Printre primii aderenţi la sistemul de identificare bazat pe masurători antropomorfice ale

acestuia se numără dr. Mina Minovici, de numele căruia se leagă începuturile criminalisticii în

România, strâns legate de medicina legală.

Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a

instrumentului vulnerant a determinat elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu,

Mina Minovici punând bazele Institutului de Medicină Legală din Bucureşti, o adevarată premieră

mondială în 18933.

Dat fiind că savârşirea oricărei infracţiuni este de neconceput fără existenţa unui infractor,

rezultă că obiectul principal al identificării criminalistice îl reprezintă persoana. În al doilea rând,

legătura dintre acesta şi faptă se stabileşte mijlocit, prin intermediul obiectelor care aparţin

infractorului sau pe care acesta le-a folosit, le-a purtat etc., de unde includerea în sfera identificării

criminalistice şi a obiectelor. În sfârşit, deşi statistic figurează rar, pot forma obiect al identificării şi

animalele.

În ceea ce priveşte însuşirile lucrurilor şi fiinţelor, nu se poate admite cuprinderea lor printre

obiectele identificării criminalistice, însuşirile ce definesc, particularizează obiectul, tocmai acestea

1I. Anghelescu, D. Nicolae, Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 103.

2 ibidem.

3 L. Ionescu, D.Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 42.

5

stau la baza identificării, deci nu se poate pune semnul egalităţii între ce se identifică şi prin ce se

identifică4.

Plecându-se de la necesităţile cerute de practica criminalistică s-a impus sistemul de

clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie de mai multe criterii.

După scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în obiecte ce

urmează a fi identificate (obiecte-scop) şi obiecte ce servesc la identificarea acestora, denumite

obiecte-mijloc de identificare.

Un alt criteriu este cel al căutării şi identificării, după care există obiectele căutate, ale căror

urme au fost descoperite în câmpul infracţional şi obiectele verificate, presupuse că au creat urmele

descoperite la locul faptei5.

Această clasificare a obiectelor identificării criminalistice (care se completează şi cu alte

criterii, mai puţin importante) pare mai mult teoretică, pentru majoritatea experţilor însă lucrurile

fiind în practică, mult mai clare: pe de o parte există obiectul incriminat, iar pe de altă parte obiectul

de comparat6.

1.2. PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Temeiul ştiintific al oricărui proces de cunoaştere a realităţii obiective este determinat de

anumite reguli de bază, ce constituie punctul de plecare şi izvorul obţinerii de rezultate care să

reflecte riguros exact realitatea.

În mod firesc şi procesul de identificare criminalistică este guvernat de principii ce conferă

acestei activităţi un caracter ştiinţific indiscutabil, rezultatele obţinute servind şi conducând la aflarea

adevărului în procesul penal.

Aceste principii fundamentează ştiinţific activitatea de identificare criminalistică, activitate

care nu se desfăşoară la întâmplare, ci în baza unor metode riguros elaborate în timp. Aşadar, aceste

reguli de bază sunt urmatoarele:

a. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte-scop (de identificat) şi obiecte-mijloc (care

servesc la identificare). Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează

compararea. Are o deosebită importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de “identitate” şi

“asemănare”. Obiectul creator de urmă nu este identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă.

4 idem, p.87.

5 E. Stancu, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor-curs de criminalistică, Bucureşti, 1986, p.29-30.

6 L. Ionescu, D. Sandu, op.cit., p. 94.

6

b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.

Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor prin uzuri, alterări,

imbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar

fi posibil. Stabilitatea trăsăturilor nu este una de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilitaţii

totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în

sensul înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării, fenomen, persoană,

lucru, la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile

relevate în cursul cercetării lor din punct de vedere al criminalisticii. Revine criminalistului sarcina

de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de identificat.

c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice este un principiu al stabilirii

identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii. Examinarea

analitică presupune o abordare atentă, amănunţită, de natură a duce la o clară surprindere a

elementelor caracteristice ale obiectului supus examinării. Examinarea sintetică se realizează prin

surprinderea în dinamică a specificitaţii elementelor.

d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea în activitatea concretă de cercetare a cauzelor,

organele judiciare fiind chemate să observe atributul fundamental al existenţei cauzalitaţii ca un

factor necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea

unei memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoanele în

vârstă, etc7.

1.3. ETAPELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

Identificarea constituie scopul final al activităţii criminalistice, însă nu trebuie subestimată

nici stabilirea grupei din care face parte obiectul sau persoana, deoarece nu întotdeauna este posibilă

identificarea, fiindcă urmele găsite pot să nu continue, în masură suficientă, elementele caracteristice

individuale ale acestora. Alteori, identificarea nu este posibilă datorită lipsei unor cunoştinţe de

specialitate sau stadiului la care a ajuns ştiinţa criminalisticii8.

În literatura de specialitate s-a conturat opinia potrivit căreia procesul de identificare

criminalistică parcurge, în esenţă, două etape principale:

7 S.Alămoreanu, Criminalistica,note de curs, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000, p. 19-20.

8 M.Basarab, Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1969, p. 37.

7

a. într-o primă etapă are loc identificarea sau delimitarea grupului căruia îi aparţine obiectul

scop al identificării,

b. în etapa a doua se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau

determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta concretă9.

Aşadar, procesul de identificare începe cu stabilirea grupei sau a genului din care face parte

obiectul, fenomenul sau fiinţa ce urmează să fie identificată.

Stabilirea genului sau grupei poate să fie generală sau specială. Această corelaţie poate avea

mai multe trepte, fiind preferabilă folosirea unei noţiuni speciale cât mai restrânse, care să cuprindă

un numar cât mai mic de cazuri speciale şi să fie relativ cât mai apropiată de identitate. Cu cât

elementele speciale cunoscute vor fi mai numeroase, cu atât stabilirea identitaţii va fi mai sigură.

Pentru identificare se folosesc atât elemente generale, cât şi individuale, proprii unor

obiecte, fenomene sau fiinţe, cum ar fi: abateri de la tipul mediu, normal, întâlnite rar în practică,

forme, situaţii, semne mărunte, deformaţiuni, etc.

Caracterul individual al obiectului, fenomenului, fiinţei se manifestă însă nu numai prin

semne speciale, ci şi prin combinaţiuni speciale de semne generale comune.

Identificarea, ca procedeu, constă în stabilirea punctelor comune şi a deosebirilor după care

acestea se explică şi se apreciază ştiinţific10

.

1.4. METODELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE

a. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi a reflectării lor

în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, subgrupe, categorii,

etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor ce individualizează

un anumit obiect, fenomen, fiinţă.

b. Analizele diverse pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale

chimică (comatografie, sinteză, precipitare, etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge),

prin examinări traseologice, de balistică, ş.a. Se va avea în vedere la aprecierea rezultatelor

variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului mijloc. Realitatea există ca o contopire

complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea, (de exemplu, în cazul examinării scrisurilor şi

în special a semnăturilor) asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie.

9 E. Stancu, op. cit., p. 35.

10 M. Basarab, op.cit., p. 38.

8

În sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în

limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.

c. Confruntarea este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Sunt

utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografii de examinare, etc.) care permit

mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor.

d. Juxtapunerea este un procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizată de exemplu la

identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii, de proiectile sau la identificarea

unui topor după striaţiile de pe trunchiul arborilor tăiaţi cu acesta. Procedeul este extrem de eficace

dar presupune corecta folosire a unghiului de iluminat, în caz contrar putând interveni excluderi

eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistente.

e. Suprapunerea serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,

prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a

obiectelor, modul şi locul de realizare a urmei în litigiu, modul de realizare a urmei de comparaţie.

Finalul examinării criminalistice, fundamentată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi

aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor11

.

11

S. Alămoreanu, op.cit., p. 21-22.

9

CAPITOLUL II - IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ SEMNALMENTELE

EXTERIOARE. REALIZAREA PORTRETULUI VORBIT

SECŢIUNEA I – ELEMENTE INTRODUCTIVE

2.1.1. FUNDAMENT ŞTIINŢIFIC

Necesitatea identificării unei persoane după semnalmente apare cu prilejul descoperirii şi

demascării infractorilor, a urmăririi şi reţinerii învinuiţilor şi condamnaţilor care se ascund, a căutării

persoanelor dispărute, a descoperirii unor cadavre neidentificate.

Problema identificării persoanelor după semnalmente se poate ridica şi în cauzele civile, ca

de pildă în cazul urmăririi pârâtului care se sustrage de la plata obligaţiei de întreţinere sau în cazul

recunoaşterii unei persoane ce reapare după o absenţă îndelungată12

.

Fundamentul ştiinţific al acestei identificari îl constituie individualitatea şi relativa

stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecarui individ adult. Descrierea semnalmentelor -

cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de metoda portretului vorbit - are în vedere

caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei.

În descriere sunt vizate volumul, forma, poziţia şi culoarea părţilor observate, fiecare

element fiind apreciat nu în funcţie de un anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente

anatomice care alcătuiesc ansamblul descris13

.

Trebuie de asemenea să se aibă în vedere faptul că există şi situaţii de asemănare între

persoane şi nu numai între rude (apropiate sau mai îndepărtate), dar acest fenomen nu trebuie

supraapreciat, deoarece, în primul rând, asemănările foarte mari nu se întâlnesc decât destul de rar,

iar în al doilea rând, oricât de mare ar fi asemănarea, ea nu se referă decât la un anumit număr de

trăsături şi niciodată nu este identică. Fiecare persoană prezintă trăsături care o deosebesc de alte

persoane şi care asigură posibilitatea identificării individuale14

.

12

S. A. Golunski, Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 227. 13

E. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 190-191. 14

S. A. Golunski, op. cit., p. 227.

10

2.1.2. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

Pentru a întelege exact acest gen aparte de identificare, nu este lipsit de interes să amintim

că încă din antichitate au fost semnalate preocupări de găsire a anumitor modalitaţi adecvate de

identificare a celor urmăriţi15

.

Specialiştilor în acest gen de identificare le este familiar clasicul exemplu al descrierii

semnalmentelor din primul mandat de arestare cunoscut în istorie, emis la Alexandria, în anul 145 î.

Hr.16

.

În acest mandat se spune printre altele că “un tânăr sclav aparţinând lui Aristogene, deputat

de Alabanda, a fugit din Alexandria. Sclavul se numeşte Herman, este imberb, are picioare drepte, o

cută în bărbie, o cicatrice deasupra comisurii stângi a buzelor, un tatuaj cu litere barbare pe mâna

dreaptă, poartă o centură care conţine monede de aur”, etc.

La începutul erei noastre au fost date uitării asemenea practici şi singurii care au rămas să

privească atent înfăţişarea omului au fost artiştii, dintre care s-a distins Leonardo da Vinci, ale cărui

observaţii şi cercetări au servit nu numai oamenilor de ştiinţă, ci şi acelora care au avut capacitatea

să impună cuceririle în domeniul justiţiei.

Sistemul buletinelor de urmărire este întâlnit în secolul XVIII, pentru ca odată cu inventarea

fotografiei de către Daguerre (1839) să se înceapă introducerea albumelor fotografice ale

infractorilor.

În descrierea şi fixarea înfăţişării persoanei infractorilor, mai ales în scopul identificării lor

ulterioare, un pas important l-a făcut Alphonse Bertillon, considerat întemeietorul poliţiei ştiinţifice

moderne.

Acesta, pe lângă înregistrarea antropometrică, a elaborat câteva metode de identificare pe

baza semnalmentelor exterioare, a căror valabilitate se menţine şi astazi. Avem în vedere metoda

portretului vorbit şi albumul fotografic, ultimul marcând un salt calitativ în fotografia

semnalmentelor17

.

15

E. Locard, Traite de criminalistique, Editura J. Desvigne, Lyon, 1939, p. 176 aminteşte pe cercetătorul Heindel care,

studiind papirusuri egiptene, descoperă în ele două metode de descriere a persoanei, descrierea amplă şi descrierea

prescurtată, apud E. Stancu, Tratat de criminalistică, p.189. 16

Wolfgang Werner, Echec au crime, histoire de la criminologie, Editura Casterman, Bruxelles, 1966, p. 21-22, apud E.

Stancu, Tratat de criminalistică, p.189. 17

Alphonse Bertillon, Identification antropometrique, Paris, 1883, p.98 şi Instruction signalatiques, Paris, 1888, p. 222,

apud E. Stancu, Tratat de criminalistică, p. 190.

11

2.1.3. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE IDENTIFICĂRII DUPĂ TRĂSĂTURILE

EXTERIOARE

Pentru obţinerea unui portret robot cât mai fidel, în descrierea sistematică a trăsăturilor

fizice ale unei persoane în vederea identificării acesteia, este necesar a se respecta urmatoarele reguli

fundamentale:

a. descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să fie sistematică şi amănunţită;

b. se descriu două categorii de trăsături, anatomice şi funcţionale;

c. se studiază atât variaţii morfologice cât şi fenomene patologice (anatomice sau

funcţionale);

d. se acordă o mare importanţă trăsăturilor feţei care se fixează din două poziţii

determinante, din plan frontal şi din profil;

e. se va acorda o importanţă deosebită folosirii unei terminologii unitare, precise;

f. diferite părţi ale corpului se caracterizează după mărime, formă, poziţie, iar unele dintre

ele şi după culoare;

g. semnalmentele prezintă şi anumite trepte în care se exprimă caracterul pregnant al

acestora;

h. în completarea caracteristicilor corpului, pentru identificarea persoanei după

semnalmente se folosesc şi caracteristicile îmbrăcămintei18

.

2.1.4. NOŢIUNI GENERALE DESPRE SEMNALMENTE

Descrierea semnalmentelor se referă la caracteristicile întregului corp, insistându-se asupra

construcţiei anatomice şi asupra particularităţilor morfologice ale acestuia şi mai ales asupra

particularităţilor de structură ale feţei si ale urechii drepte.

Descrierea semnalmentelor corpului şi ale feţei se face atât sub aspect static cât şi dinamic.

În descrierea aspectului static se insistă asupra diferitelor variaţii morfologice, precum şi

asupra anomaliilor şi a infirmităţilor evidente, iar în descrierea aspectului dinamic se inistă asupra

aspectului funcţional, asupra particularităţilor procesului de mişcare.

18

S. A. Golunski, op.cit., p. 228-230.

12

O atenţie deosebită se acordă descrierii trasăturilor feţei şi urechii drepte privind persoana

din faţă şi din profilul drept, întocmai ca în cele două poziţii obligatorii ale fotografiei de

identificare. Atât descrierea trăsăturilor feţei, cât şi a caracteristicilor corporale se va face ţinând

seama de volumul, forma, culoarea, poziţia şi particularităţile părţii descrise, dar şi de întreg

ansamblul din cara face parte.

Forma diferitelor părţi descrise se apreciază după conturul liniei exterioare, iar poziţia lor

relativă în cadrul ansamblului din care fac parte, după două planuri imaginare aşezate vertical şi

orizontal.

Descrierea trasăturilor caracteristice se face după o gradaţie, care nu trebuie să depăşească

anumite limite, pentru a nu stânjeni clasificarea fişelor.

În general se folosesc cinci gradaţii ca: foarte mare, mare, mijlociu sau potrivit, mic şi foarte

mic, dar sunt unele excepţii când suntem nevoiţi să folosim mai multe gradaţii, ca pentru descrierea

culorii părului şi a ochilor, formei capului, etc.

Amănuntele descrierii vor fi mai mult sau mai puţin numeroase şi în raport cu scopul

urmărit prin descrierea semnalmentelor şi cu posibilitaţile de utilizare. Astfel, descrierea unei

persoane în vederea urmăririi active se face mai sumar decât descrierea unei persoane în vederea

recunoaşterii de către rude sau prieteni.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în mod direct de către organul de urmărire penală

se face mult mai complet decât descrierea după relatările unui martor ocular, din ce îşi aminteşte

despre persoana descrisă, de multe ori aceasta putând fi greşită sau imprecisă. Pentru recunoaşterea

persoanelor prin intermediul martorilor este preferabil să se folosească una din metodele tehnice de

identificare, suplinind prin forma intuitivă a imaginilor neconcordanţa sau neînţelegerea sensului

terminologiei ştiinţifice. În plus, forma vizuală este mult mai directă decât formularea exactă a unei

caracteristici de semnalmente, percepută adeseori în condiţii nesatisfăcătoare. Aceleaşi considerente

stau şi la baza recunoaşterii prin martori a unei persoane prezentate împreună cu altele, în grup19

.

19

C. Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 424.

13

SECŢIUNEA A II-A – DESCRIEREA SEMNALMENTELOR ANATOMICE

(TRĂSĂTURILE STATICE)

Trăsăturile anatomice se pot observa indiferent dacă corpul este în mişcare sau în repaos20

,

vizând elementele caracteristice privind statura, constituţia fizică, aspectul general al persoanei,

forma capului şi a feţei, etc. În mod convenţional, în aceste semnalmente se includ şi sexul şi vârsta.

2.2.1. SEXUL este apreciat prin observare directă, luând în seamă elementele ce

diferenţiază bărbaţii de femei. Când observarea şi reţinerea semnalmentelor se face cu persoana de

faţă, în caz de dubii se poate proceda la determinarea medico-legală a sexului.

2.2.2. VÂRSTA se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucât pot fi prezenţi o serie de

factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică şi cea aparentă. Dintre aceşti factori

menţionăm tipul constituţional, starea generală a organismului persoanei, condiţiile de viaţă şi de

muncă, bucuriile şi suferinţele persoanei.

Etapele fiziologice ale vârstei sunt apreciate în practica medico-legală, astfel:

-viaţa intrauterină – până la nastere

-copilăria - până la 14 ani,

-tinereţea - între 14 şi 30 de ani,

-maturitatea - între 30 şi 60 de ani,

-bătrâneţea - peste 60 de ani.

Pentru că aprecierea vârstei este extrem de relativă, în practică se admit toleranţe, în special

pentru ultimele trei etape fiziologice, în ordinea 3, 5, respectiv 10 ani21

.

2.2.3. STATURA poate fi apreciată în trei gradaţii: scundă, mijlocie, înaltă.

În cazul bărbaţilor adulţi se consideră scunzi cei a căror înălţime este cuprinsă între 1,60 şi

1,74 m şi înalţi cei a căror înălţime depăşeşte 1,74 m. Pentru caracterizarea taliei femeilor, aceste

limite se micşorează cu 5 cm22

.

La aprecierea înalţimii se au în vedere prezenţa pălăriilor, căciulilor, coafura, tocurile

încălţămintei care se scad pentru a se putea aprecia înălţimea reală. Mai menţionăm că la înălţime

putem întâlni şi limite extreme - foarte înalt (gigantism) şi foarte scund (nanism)23

.

20

M. Basarab, op. cit. , p. 232. 21

C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993, p. 19. 22

S. A. Golunski, op. cit., p. 20. 23

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 20.

14

2.2.4. CONSTITUŢIA FIZICĂ (CORPOLENŢA) se determină după sistemul osos

(scheletul), muscular şi adipos. După primii doi factori distingem oameni robuşti (solizi), mijlocii

(atletici) şi slabi (uscăţivi), iar după al treilea factor persoane slabe, mijlocii şi grase.

2.2.5. ASPECTUL GENERAL (ŢINUTA) unei persoane poate fi apreciat ca sportiv,

elegant, greoi, atletic sau legat de o anumită profesie: marinar, balerin, ofiţer, etc.

2.2.6. FORMA LINIILOR DE CONTUR ALE CORPULUI UMAN

Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa ţinutei acesteia.

Poate fi un contur drept, încovoiat, cu piept proeminent sau cu cocoaşă. Umerii pot fi apreciaţi după

înclinaţie, putând fi orizontali, ridicaţi, coborâţi, precum şi după volumul lor (lăţime), fiind mari,

mijlocii, mici. Se reţin fenomene de asimetrie, atât în privinţa volumului, cât şi a înclinaţiei, atunci

când acestea sunt prezente. Membrele, atât cele superioare, cât şi cele inferioare se descriu după

lungimea şi grosimea acestora. Eventualele particularităţi la mâini, picioare, degete se reţin ca fiind

semne particulare (picioare în X, K, O, prezenţa platfusului, polidactilia, lipsa unui deget)24

.

2.2.7. CAPUL

Descris din faţă, capul poate avea următoarele forme : ovală, rotundă, dreptunghiulară,

pătrată, triunghiulară şi rombică.

ovală rotundă dreptunghiulară

24 idem, p.20-21.

15

pătrată triunghiulară rombică

Din profil, capul prezintă următoarele variaţii de formă : contur normal, alungit ţuguiat,

turtit parietal, cu occipital turtit şi cu occipital bombat.

contur normal contur alungit contur ţuguiat

contur turtit parietal occipital turtit occipital bombat

16

Forma feţei privită atât din faţă, cât şi din profil, se repartizează pe trei zone distincte zona

frontală (regiunea dintre inserţia părului şi rădăcina nasului), zona nazală (de la rădăcina nasului

până la baza acestuia) şi zona bucală (de la baza nasului până la vârful bărbiei)25

.

1 - zona frontală,

2 - zona nazală,

3 - zona bucală

Într-o figură armonioasă, cele trei zone reprezintă câte 1/3 din întreaga figură. În această

situaţie se apreciază că zonele respective sunt de mărime mijlocie. Dar, de cele mai multe ori apar

diverse variaţii în care una din zone este mai mare sau mai mică iar celelalte zone suferă modificări

în compensare. În acelaşi timp, figura umană poate fi apreciată şi sub aspectul lăţimii în anumite

zone, precis delimitate (dintre cele două oase parietale, dintre cele două oase zigomatice şi dintre

extremităţile mandibulei).

După descrierea formei capului şi a feţei în ansamblu, se trece la analiza separată a fiecărei

părţi a feţei, insistându-se asupra caracteristicilor individuale şi îndeosebi asupra particularităţilor26

.

Astfel:

a. PĂRUL se descrie apreciindu-se linia de inserţie, culoarea, natura, desimea, coafura,

lungimea, lipsa părului.

25

C. Suciu., op. cit., p. 425. 26

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 21.

17

- linia de inserţie a părului se observă la partea superioară a porţiunii verticale a osului

frontal, ea neavând de fapt locul de implantare a părului pe suprafaţa capului. Această linie se poate

încadra în una din formele: dreaptă, ondulată, ascuţită, circulară în sus şi circulară în jos.

dreaptă ondulată ascuţită

circulară în sus circulară în jos

- culoarea se notează cu zece variante: negru-albăstrui, negru, castaniu-închis, castaniu-

deschis, blond-roşcat, blond-auriu, blond-cenuşiu, platinat, cărunt şi alb. Se noteză, când este cazul,

prezenţa încărunţirii şi gradul de răspândire: pe tâmple, în partea parietală, occipitală (păr cărunt

izolat, şuviţe de păr cărunt, încărunţire totală). O particularitate mai rar intâlnită o constituie parul

albinoşilor;

18

- natura părului. După această caracteristică părul se împarte în: drept, ondulat şi creţ.

drept ondulat creţ

- după desime părul poate fi des, normal şi rar;

des normal rar

- după lungime, distingem păr lung, mediu, scurt;

lung mediu scurt

- coafura poate varia între păr purtat cu cărare în partea stângă, în partea dreaptă, la mijloc,

păr purtat peste cap, tuns scurt, ras complet. Favoriţii pot fi apreciaţi după lungime (lungi, mijlocii,

scurţi) şi după direcţia lor (drepţi, oblici);

19

- calviţia (chelia) se notează poziţia acesteia (frontală, frontal-parietală, totală), precum şi

gradul de chelire (de la rărirea părului până la chelirea totală)27

.

frontală frontal-parietală totală

b. FRUNTEA este amplasată pe porţiunea verticală a osului frontal, fiind limitată în partea

superioară de inserţia părului iar la cea inferioară de baza arcadelor. Se descrie înălţimea, lăţimea,

înclinaţia, particularitaţile.

- înălţimea frunţii reprezintă distanţa măsurată pe mediana care uneşte locul de unde începe

părul până la rădăcina nasului; ea se determină în comparaţie cu zona nasului şi a gurii. Astfel,

fruntea poate fi: înaltă, mijlocie sau mică;

înaltă mijlocie mică

- lăţimea se determină după mărimea distanţei dintre tâmple, fruntea putând fi: îngustă,

medie, lată;

îngustă medie lată

27

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 22, C. Suciu, op. cit., p. 435-436, S. A. Golunski, op. cit, p. 236.

20

- înclinarea frunţii se observă din plan lateral, raportând înclinarea reală la un plan vertical

şi imaginar ce străbate baza şi rădăcina nasului. În raport cu acest plan imaginar, fruntea poate fi:

verticală, proeminentă, oblică . Poziţia normală a unei frunţi va fi fruntea puţin înclinată.

verticală proeminentă oblică

- ca particularităţi ce pot fi menţionate la descrierea frunţii sunt: bose frontale proeminente,

arcade proeminente, frunte concavă, frunte concavă cu arcade proeminente, frunte foarte înaltă cu

contur curbat. Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Mărimea lor variază cu unghiul de

înclinare a frunţii şi anume cu cât fruntea este mai înclinată, ele sunt mai mari şi invers. Sinusul este

o proeminenţă osoasă deasupra rădăcinii nasului, în partea de mijloc a frunţii iar bosele frontale sunt

proeminenţe osoase în părţile laterale superioare ale frunţii.

Alte particularităţi ale frunţii constau în ridarea excesivă a acesteia, fie în două-trei şanţuri

adânci, fie în ridări numeroase dar puţin adânci, care însă acoperă întreaga frunte. Ridurile adânci

pot avea forma unor vălurele, pot fi curbate cu marginile în coborâre, pot prezenta frânturi în

coborâre în zona centrală sau dispuse neregulat28

.

bose frontale arcade frunte

proeminente proeminente concavă

28

S. A. Golunski, op. cit., p. 232, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 22, C. Suciu, op. cit., p. 428, M. Basarab, op. cit.,

p. 234.

21

frunte concavă frunte foarte înaltă

cu arcade proeminente cu contur curbat

c. SPRÂNCENELE sunt formaţiuni musculo-cutanate şi sunt dispuse deasupra, de o parte

şi de alta a arcadelor.Ele se examinează după lungime, grosime, arcuire, desime, direcţie şi poziţia pe

care o ocupă faţă de globul ocular.

- după amplasare: reunite, apropiate, depărtate,ridicate, coborâte;

reunite apropiate depărtate

ridicate coborâte

- după direcţie: orizontale, oblice interior, oblice exterior;

orizontale oblice interior oblice exterior

22

- după formă: rectilinii, arcuite,unghiulare, sinuase;

rectilinii arcuite

unghiulare sinuase

- după lungime: scurte, mijlocii, lungi;

scurte mijocii lungi

- după lăţime: înguste, mijlocii, late, pensate;

înguste mijlocii

late pensate

23

Culoarea sprâncenelor se apreciază în raport de culoarea părului de pe cap, fiind mai

deschise sau mai închise decât acesta.

Ca particularităţi în descrierea sprâncenelor se menţionează sprâncenele stufoase sau cu

ţepi, sprâncenele coborâte pe ochi, încărunţite sau prezentând forme specifice datorită unor cicatrici.

De asemenea se menţionează dacă sprâncenele lipsesc de tot sau sunt depilate complet sau în parte şi

dacă sunt desenate într-o altă poziţie29

.

d. OCHII sunt situaţi în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia. Globul ocular este

format din retină, ca formaţiune fotoreceptoare şi din o serie de alte elemente care asigură

proiectarea pe retină a razelor luminoase, sosite din mediul înconjurător.

- poziţia ochilor se apreciază după amplasarea unghiurilor interne sau externe.Astfel , există

ochi drepţi, ochi cu comisurile interne coborâte şi ochi cu comisurile externe coborâte ;

drepţi comisurile interne comisurile externe

coborâte coborâte

- mărime ochilor: mari,mijlocii, mici;

mari mijlocii mici

- aşezarea în orbite: normală, înfundată şi proeminentă;

normală înfundată proeminentă

29

C. Suciu, op. cit., p. 428, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 24, S. A. Golunski, op. cit., p. 232.

24

- culoarea este dată se pigmentaţia irisului, în funcţie de care ochii pot fi: negri, căprui,

verzi, albaştrii;

negi căprui

verzi albastii

- pleoapele sunt în număr de două: una superioară şi una inferioară, ele mărginind orificiul

palperbral (deschizătura ochilor).Pleoapele se descriu atunci cînd la ele sunt sesizate unele

particularităţi, cum ar fi culoarea deosebită sau faptul ca sunt coborâte pe ochi;

- genele sunt fire de păr implantate pe marginea pleoapelor, groase, rigide, arcuite,

îndreptate în sus, în jos sau înainte. Pot fi: lungi, potrivite sau scurte, dese, potrivite sau rare. Se

menţionează dacă sunt acoperite cu rimel şi intercalate sau prelungite cu gene artificiale;

- ca particularităţi se menţionează: lipsa totală de culoare a irisului, culoarea diferită a celor

doi ochi, opacitatea corneei, prezenţa cataractei, dilataţia pupilei, inelul alb al pupilei (gerantoxon).

Pot exista particularităţi ale pleoapei, precum: negi, inflamaţii cronice, răsfrângerea pleoapei

inferioare, cicatrici, pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare, grosimea exagerată a

pleoapelor. Ca anomalii ale ochilor de notează strabismul, prezenţa albeţei, lipsa globului ocular,

prezenţa protezei de ochi (ochi de sticlă). Strabismul poate fi convergent (orientarea globului ocular

către unghiul interior al ochiului) sau divergent (orientarea globului ocular către unghiul exterior al

ochiului). Poate fi prezent la un şingur ochi sau la ambii ochi30

.

30

C. Suciu, op. cit., p. 428-430, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 23, S. A. Golunski, op. cit., p. 232-233.

25

e. NASUL este primul segment al aparatului respirator, având caracteristici specifice

fiecărui individ şi dublu rol (respirator şi olfactiv). Este unul din elementele dominante în compoziţia

feţei. O faţă privită frontal va fi dominată de forma ochilor şi a nasului, iar privită din profil, conturul

nasului va fi elementul dominant, cel mai caracteristic, care va asigura un anumit caracter întregii

înfăţişări.

Observarea nasului se poate face din plan frontal sau din profil. Descrierea trebuie

raportată la poziţia din care a fost văzut.

- rădăcina nasului se află între cei doi ochi şi arcadele sprâncenelor, formând o

scobitură.Această profunzime poate fi mică, mijlocie sau mare.

mică mijlocie mare

Din profil se poate observa plasarea radăcinii nasului în raport cu globul ocular: ridicată, în

acelaşi plan sau coborâtă.

ridicată în acelaşi plan coborâta

26

Din plan frontal se poate aprecia lăţimea rădăcinii cu cele trei dimensiuni: lată, mijlocie sau

îngustă.

lată mijlocie îngustă

- conturul nasului începe din partea cea mai scobită a rădăcinii nasului şi se termină la

vârful acestuia. Se observă în general şi cel mai corect din profil şi are următoarele forme: rectiliniu,

concav, convex, acvilin(coroiat).

rectiliniu concav convex acvilin

27

- baza nasului.Din punct de vedere al directiei baza nasului poate fi: orizontală, ridicată sau

coborâtă

.

orizontală ridicată coborâtă

Din punct de vedere al laţimii, care de fapt este şi laţimea nasului, baza nasului poate fi:

mare, mijlocie sau mică.

mare mijlocie mică

- înălţimea nasului este apreciată mai ales din profil şi cuprinde intervalul dintre punctul

cel mai profund al rădăcinii nasului şi punctul cel mai de jos al locului de fixare a foselor nazale pe

obraz. Înălţimea nasului se notează ca fiind mare, mijlocie sau mică.

28

mare mijlocie mică

- proeminenţa nasului reprezintă distanţa măsurată de la locul unde sunt fixate fosele nazale

şi până la cel mai proeminent punct nazal şi este apreciată ca mare, mijlocie sau mică.

mare mijlocie mică

Particularităţi. Nasul poate prezenta o serie de particularităţi cum ar fi: nări depărtate sau

lipite, osul nazal zdrobit, vârful nasului deviat dreapta sau stânga, nas ondulat, nas în şa vârful

nasului în formă de sferă, vârful nasului bilobat, vârful nasului turtit, culoarea deosebită a nasului,

nuanţă roşie, roşie-maro, violetă, indicând ori unele boli de piele ori consumul excesiv de alcool31

31

C. Suciu, op. cit., p. 430-431, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 24-25, S. A. Golunski, op. cit., p. 234.

29

Profilul fronto-nazal

Conturul figurii observat din planul lateral evidenţiază unele particularităţi ale zonei fronto-

nazale, alcătuită din prelungirea liniei frunţii peste linia dosului nasului. În literatura de specialitate

această zonă este denumită profil fronto-nazal, ce începe de la linia de inserţie a părului şi se termină

la vârful nasului.

Sunt întâlnite următoarele forme de profil:

- profil continuu (grecesc), formând o linie aproape dreaptă;

- profil frânt – are forma unei linii frânte, datorită rădăcinii nasului care e de profunzime

mică;

30

- profil paralel – este prezent atunci când linia frunţii este paralelă cu linia nasului. În acest

caz fruntea este retrasă, dar peste nivelul nasului, care este rectiliniu şi are o rădăcină profundă;

- profil unghiular – combinaţia unei frunţi verticale sau uşor retrase, cu un nas rectiliniu,

având o rădăcină bine conturată (adâncită);

31

- profil arcuit – este dat de o frunte bombată şi un dos al nasului convex sau acviliniu;

- profil ondulat – prezintă o frunte bombată şi un nas concav (cârn)32

.

Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă între baza nasului şi vârful bărbiei, fiind

conturat de structura şi dezvoltarea maxilarelor superior şi inferior. Acest profil poate fi:

32

C. Panghe, C. Dumitrescu,Portretul vorbit, Serviciul Cultural, Presă si Editorial al Ministerului de Interne, 1974, p. 49,

apud C. Dumitrescu, E. Gacea, op cit., p. 25.

32

- prognat – dur, cu oase maxilare bine dezvoltate, proeminente;

- ortognat – atunci când oasele maxilare sunt fără ridicături, şterse;

- retrognat – atunci când maxilarul inferior este retras.

33

-maxilar inferior proeminent - atunci când bărbia este bine reliefată33

.

f. ZONA BUCALĂ formează treimea inferioară a figurii umane, fiind limitată superior de

locul de întâlnire a bazei nasului cu şanţul subnazal, iar inferior de vârful bărbiei. Principalele

elemente ale acestei zone sunt:

- şanţul subnazal (distanţa naso-labială) este cuprinsă între baza nasului şi marginea

exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înălţimii şi lăţimii sale.

Înălţimea şanţului subnazal poate fi mică, mijlocie sau mare.

mică mijlocie mare

Lăţimea şanţului subnazal poate fi mică, mijlocie sau mare.

mică mijlocie mare

33

C. Panghe, C. Dumitrescu, op.cit., p. 52, apud C. Dumitrescu, E. Gacea,op.cit., p. 26.

34

- gura constituie prima porţiune a aparatului digestiv, reprezentată printr-o cavitate care

conţine limba şi dinţii şi prin care sunt introduse alimentele în organism.

Gura se observă din plan frontal, apreciindu-se dimensiunile ei, respectiv mare, mijlocie,

mică, cât şi amplasarea propriu-zisă a acesteia, determinată de poziţia comisurilor.

mică mijlocie mare

Se pot întâlni guri orizontale, cu comisuri coborâte şi respectiv cu comisuri ridicate.

comisuri orizontale comisuri coborâte comisuri ridicate

Ca particularităţi ale gurii pot fi: gură oblică, gură exagerat de mare, gură în formă de inimă

etc.

oblică exagerat de mare in forma de inimă

În cadrul descrierii gurii se va da o mare atenţie buzelor, formaţiuni cărnoase, care

delimitează gura şi acoperă dinţii şi reproduc exact în regiunea bucală forma arcadelor alveolo-

dentare, formaţiuni ce se unesc lateral, formând comisurile gurii.

35

După grosime, buzele pot fi socotite: subţiri, mijlocii, groase.

subţiri mijlocii groase

Ca proeminenţă, avem următoarele situaţii: buza superioară proeminentă, buza inferioară

proeminentă, ambele buze proeminente.

superioară inferioară ambele

proeminentă proeminentă proeminente

Ca particularităţi ale buzelor se menţionează: cicatrici, malformaţii (de exemplu: “buza de

iepure”, buză parţial despicată, constituind o anomalie congenitală), accentuarea brazdei mediane la

buza inferioară, atârnarea buzei inferioare.

Dinţii se găsesc în cavitatea bucală, sunt fixaţi în alveolele dentare ale maxilarului şi

mandibulei printr-o articulaţie proprie, fiind în număr de 32 la adult, când se formează dentiţia

permanentă. În general se descriu doar incisivii şi caninii, celelalte două feluri de dinţi, molari şi

premolari sunt mai greu observabili. Astfel, ca mărime, dinţii se împart în foarte mici, mici, potriviţi,

mari, foarte mari. Dacă prezintă o formă lată, se menţionează ca particularitate.

După culoare, se împart în albi, gălbui, gri, negri. Aşezarea dinţilor se referă atât la

orientarea lor, cât şi la gruparea în maxilare. Astfel, dinţii pot fi calificaţi ca: drepţi, ieşiţi în afară,

orientaţi spre înăuntru, iar după grupare se împart în regulaţi, rari sau îngrămădiţi.

Sub aspectul uzurii, se menţionează dacă sunt rupţi sau tociţi din cauza alimentaţiei, a

profesiunii sau a fumatului cu portţigaret sau pipă, dacă au plombe, sunt îmbrăcaţi sau prinşi în

proteză, dacă au dentina atacată într-un mod specific (sticlarii, lucrătorii în mercur, cofetarii, etc.).

Ca particularităţi ale gurii în legătură cu vizibilitatea danturii se menţionează cele două

extremităţi, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau acoperirea dinţilor în timpul vorbirii, astfel

încât aceştia nu pot fi descrişi, lipsa unor dinţi.

36

- bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i forme

caracteristice. Ea se examinează din planul frontal, sub aspectul înălţimii şi lăţimii şi din plan lateral,

din punct de vedere al înclinaţiei.

Înălţimea bărbiei: mare, mijlocie, mică.

mare mijlocie mică

Lăţimea bărbiei: mare, mijlocie, mică.

mare mijlocie mică

Sub aspectul înclinării, bărbia poate fi: retrasă, verticală sau proeminentă.

retrasă verticală proeminentă

37

Ca particularităţi ale bărbiei pot fi întâlnite: bărbie dublă, bărbie cu gropiţă, bărbie bilobată

şi bărbie plată.

dublă cu gropiţă

bilobată plată

- barba şi mustăţile se apreciază atunci când sunt prezente la o persoană după formă,

mărime, culoare.

Barba este formată din părul care creşte la bărbaţi pe bărbie şi obraji. După lungimea

părului poate fi mare, mijlocie sau mică. După formă, există mai multe variante: barbişon (cuprinde

toată faţa, dar părul este scurt), guler (este o continuare a perciunilor şi cuprinde întreaga faţă până

sub bărbie), muscă (este un mănunchi de fire sub buza inferioară), cioc (are dimensiuni mici şi

cuprinde întreaga bărbie).

Mustaţa este formată din părul care creşte deasupra buzei superioare la bărbaţi şi poate fi

mare, mijlocie sau mică. După formă, poate fi: cu colţurile ridicate, cu colţurile drepte, cu colţurile

coborâte, tăiată mărunt pe buze, coadă de rândunică, sub formă de muscă (smoc de păr situat în zona

mediană a nărilor), formă plină, lăsată pe gură, arcuită.

38

Barba şi mustaţa au în mod obişnuit aceeaşi culoare cu aceea a părului, dar se pot diferenţia

uneori, caz în care se menţionează culoarea. De asemenea se menţionează dacă sunt complet albe,

precum şi densitatea părului.

În cazul în care este vorba despre o femeie care are păr pe faţă (hirsutism) se va menţiona

locul unde se află, mărimea lui şi densitatea (mult, puţin, fire izolate)34

.

g. URECHILE se află printre elementele esenţiale ale figurii care permit atât identificarea

persoanelor, cât şi diferenţierea lor căci structura cartilagiului rămâne neschimbată toată viaţa şi

prezintă forme strict individualizate la fiecare persoană. Descrierea urechii se rezumă numai la

pavilionul exterior al acesteia, fiind singura parte accesibilă unei examinări mijlocite şi curente

34

C. Suciu, op. cit., p. 433-435, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 28-29, S. A. Golunski, op. cit., p. 234-237,

M.Basarab, op. cit., p. 235-236

39

În legătură cu aspectul său general, urechea poate fi de formă rotundă, ovală, triunghiulară

şi rectangulară.

rotundă ovală triunghiulară rectangulară

Din punct de vedere al înălţimii, urechea poate fi: mare, mijlocie, mică.

mare mijlocie mică

40

Din punct de vedere al lăţimii, urechea poate fi: lată, mijlocie, îngustă.

lată mijlocie îngustă

Ca poziţie faţă de cap, depărtarea urechii poate fi: totală, nulă, superioară sau inferioară.

totală nulă superioară inferioară

41

Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente caracteristice, dintre care

cinci ridicături şi trei depresiuni. Acestea sunt: helixul (marginea), antehelixul, tragusul,

antetragusul, lobul, conca (orificiul auditiv), depresiunea digitală şi depresiunea luntrei.

- helixul este marginea exterioară, bordura urechii, fiind împărţit în trei zone: helix originar,

superior şi posterior.

Helixul originar poate fi lung, mijlociu sau scurt, apreciind întinderea sa din concă până la

vârful superior al urechii.

lung mijlociu scurt

42

Helixul superior începe de la vârful urechii şi se termină la îndoitura dinapoi a acesteia; se

poate aprecia după lungime (lung, mijlociu, scurt) şi după lăţime (lat, mediu, îngust).

lung mijlociu scurt

lat mediu îngust

Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părţii superioare a urechii şi ajunge până

la lob; şi acesta poate fi apreciat după lungime şi lăţime în cele trei gradaţii.

43

lung mijlociu scurt

lat mediu îngust

- antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, fiind o proeminenţă

cartilaginoasă, de formă concavă, rectilinie sau convexă, amplasată fie în acelaşi plan, fie sub ori

peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri legate de dezvoltarea antehelixului în sensul că

poate fi şters (aproape absent) sau hipertrofiat;

concav rectiliniu convex

44

în acelaşi plan sub nivelul helixului peste nivelul helixului

şters hipertrofizat

- tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând peretele anterior

al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de faţă, iar vârful se află înspre marginea

posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior. Tragusul poate fi ascuţit, şters (aproape absent)

sau bine conturat;

ascuţit şters bine conturat

45

- antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului şi deasupra

lobului urechii, fiind format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puţin dezvoltat. Se descrie după

înclinaţie (orizontal, oblic), formă (concav, rectiliniu, convex) şi mărime (mic, mijlociu, mare);

orizontal oblic

concav rectiliniu convex

mic mijlociu mare

46

- lobul este amplasat în partea inferioară a urechii, în continuarea helixului posterior şi sub

antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii, prezentând valoroase elemente de individualizare,

legate de mărime, formă, aderenţă şi alte particularităţi. După mărime, lobul poate fi mic, mijlociu,

mare, iar după formă: oval, rotunjit sau ascuţit. După aderenţă, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.

Alte particularităţi: absenţa parţială sau totală a lobului, mărimea exagerată, riduri, crestături, negi,

perforaţia pentru cercei, prezenţa părului;

mic mijlociu mare

oval rotunjit ascuţit

lipit semilipit liber

47

- conca sau canalul auditiv extern este un orificiu ce poate fi apreciat după mărime (mică,

mijlocie, mare) şi profunzime, care variază în funcţie de forma şi poziţia celorlalte elemente ale

pavilionului urechii;

mică mijlocie mare

- depresiunea digitală (fosa digitală) este situată în partea superioară a pavilionului urechii,

între partea anterioară a helixului şi partea superioară a antehelixului;

- depresiunea luntrei (fosa naviculară) este situată către regiunea posterioară a helixului şi

a antehelixului35

.

2.2.8. GÂTUL

Dintre caracteristicile gâtului se notează înălţimea şi grosimea, gâtul putând fi: scurt,

mijlociu, lung şi respectiv gros, de grosime mijlocie şi subţire. Dintre particularităţile gâtului se

acordă atenţie proeminenţei cartilagiului faringelui (nodul lui Adam).

2.2.9. UMERII

Se descriu după lăţime, putând fi înguşti, mijlocii şi laţi, precum şi după înclinare, putând fi

coborâţi, drepţi (orizontali) şi ridicaţi; îmbrăcămintea poate ascunde aceste caracteristici.

2.2.10. BUSTUL

Pentru caracterizarea bustului se descriu lăţimea pieptului şi conturul spinării. După lăţime,

bustul poate fi îngust, mijlociu şi lat, iar conturul spinării depinde de linia coloanei vertebrale, care

este determinată de obişnuinţa ţinutei corpului.

35

C. Suciu, op. cit., p. 436-437, C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 28-29, S. A. Golunski, op. cit. p. 235-236.

48

De obicei, spinarea prezintă mici sinuozităţi în regiunea gâtului şi a pieptului – spre înafară,

iar în regiunea şalelor spre înăuntru. În cazul unei bombări exagerate a vertebrelor spinării se

formează cocoaşa. În cazul unor sinuozităţi puţin exprimate a vertebrelor în regiunea spinării şi a

şalelor, spinarea se consideră dreaptă.

În cazul femeilor se va preciza proeminenţa bustului, care poate fi puţin proeminent,

proeminent sau foarte proeminent, precum şi înclinaţia sânilor, aceştia fiind drepţi, lăsaţi sau foarte

lăsaţi.

2.2.11. MEMBRELE

Se precizează lungimea mâinilor, lungimea şi lăţimea încheieturilor, lungimea şi grosimea

degetelor de la mâini, grosimea şi lungimea picioarelor. Ca anomalii se notează lipsa sau deformarea

unui membru, ori a vreunui deget, umflarea şi deformarea încheieturilor, asimetria36

.

36

S. A. Golunski, op. cit., p. 238-239.

49

SECŢIUNEA III – DESCRIEREA ELEMENTELOR DINAMICE

Descrierea semnalmentelor anatomice se completează cu descrierea caracteristicilor

dinamice, legate de caracterul funcţional al organismului. Semnalmentele dinamice se referă deci, la

acele trăsături fizice ale unei persoane ce pot fi examinate numai în mişcare37

. Acestea sunt:

2.3.1. Ţinuta corpului depinde de felul de contractare a muşchilor, de armonia mişcărilor,

etc. Astfel, deosebim atitudini rigide, uneori caracteristice anumitor profesiuni (militari, contabili),

atitudini mobile (relaxate), atitudini de deferenţă, sportive, agresive, cochete, servile etc. Tot ca

atitudine trebuie considerată şi poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării, vorbirii (cum ar fi

ţinerea mâinilor pe şolduri, în buzunarele hainelor sau pantalonilor, la încheietura hainei, la spate,

etc.). Felul atitudinii generale a corpului nu este o formă definitiv stabilă, putând fi uşor deghizată

prin jucarea unui anumit rol după interesul pe care o persoană îl poartă în anumite situaţii şi totuşi

unele aspecte de bază sunt păstrate prin deprindere şi acestea revin în ţinuta corpului ca o constantă.

2.3.2. Poziţia capului se încadrează, de obicei, în ţinuta generală a corpului, totuşi poate

prezenta unele caracteristici proprii printr-o anumită poziţie mai constantă. Capul poate fi ţinut drept,

aplecat înainte sau înapoi, spre dreapta sau spre stânga. În măsura în care această poziţie nu e

întâmplătoare, ci revine în dinamismul mişcărilor, se va nota ca un element caracteristic.

2.3.3. Alura mersului unei persoane poate constitui un element valoros în identificarea

acesteia, datorat stereotipului dinamic ce se creează în timpul exercitării mişcărilor specifice. Mersul

fiecărei persoane dobândeşte caracteristici proprii, determinat de modul de corelare a elementelor

mersului cu mişcările corpului. În aprecierea acestui semnalment funcţional, se au în vedere o serie

de elemente ale mersului, precum: lungimea şi lăţimea pasului, unghiul de deschidere format de

talpa piciorului faţă de axa mersului, felul în care talpa piciorului se detaşează de sol (glisează, se

ridică), dacă mersul este armonios sau corpul rămâne rigid, mişcarea mâinilor, etc.

Antrenarea corpului în mişcările mersului poate avea forme exagerate, cum ar fi mersul cu

balansarea umerilor, ondulaţiile bazinului etc. În acelaşi timp, mersul unei persoane mai poate fi

caracterizat ca: bărbătesc, femeiesc, legănat, sportiv, rigid, anemic, defectuos.

37

I. Anghelescu, D. Nicolae, op. cit., p. 175.

50

2.3.4. Expresia fizionomiei (mimica) este determinată de starea de contracţie a muşchilor

feţei, de expresia privirii, mişcărilor buzelor, etc. şi constituie un element relativ stabil în înfăţişarea

unei persoane. Mimica poate fi spontană (de plâns, râs, mânie, emoţii puternice), convenţională

(zâmbet, mină gravă, întristată, datul din cap în semn de salut, de afirmare, de negare) şi originală

(tipică unei singure persoane – precum mişcări al ochilor, buzelor, nărilor, sprâncenelor, rotirea

capului, etc.). Expresia feţei poate fi calmă, enervată, flegmatică, mirată, confuză, distrată sau

obosită.

În descrierea expresiei fizionomice se acordă o atenţie deosebită privirii, care antrenează nu

numai mişcările ochilor, ci şi o parte a muşchilor feţei. Felul de a privi al unei persoane nu este legat

numai de deprinderi şi de întreaga sa personalitate, ci şi de anumite stări psihofiziologice prin care

trece, de vârstă, de prezenţa anumitor boli, de umiditatea lacrimală a ochilor şi de întreaga mimică a

feţei. Cele mai întâlnite “expresii ale privirii” sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă, bănuitoare,

neîncrezătoare, mirată. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fixe, drepte, oblice,

fugitive.

În legatură cu mimica feţei se află şi “expresia buzelor”, apreciată atunci când persoana

vorbeşte sau nu vorbeşte, existând forme obişnuite (normale), de indiferenţă, de ironie, de tristeţe. Se

reţin ca elemente de individualizare muşcatul buzelor, unele ticuri nervoase ca rictusul, strânsul

(scrâşnitul) şi suptul dinţilor.

2.3.5. Vocea şi vorbirea

Vocea se poate prezenta în funcţie de mai multe criterii – după claritate, există voce clară

sau răguşită; după timbru: nazală, bărbătească, feminină, infantilă; după vârstă: voce de copil, de

adult, de bătrân. Vocea poate prezenta anumite particularităţi. Astfel, obstrucţiile nazale sau deviaţia

septului determină voci înfundate, guturale, nazalizate; prezenţa polipilor dă voci răguşite, sunete

uneori bitonale; pronunţia unor consoane poate fi şuierată, opacă, cuvântul incomplet emis, alteori

vorbirea este greoaie, învălmăşită, leneşă, bâlbâită, sâsâită, graseiată; unele persoane folosesc

accentul unei alte limbi, pot avea ticuri verbale.

Sub aspectul calităţii vorbirii se pot distinge: vorbirea scurtă şi corectă, vorbirea scurtă şi

incorectă, vorbirea în fraze lungi – corecte sau incorecte, etc. Mai pot fi întâlnite erori gramaticale

(dezacorduri), folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a neologismelor. Printre alte particularităţi

menţionate în literatura de specialitate se poate avea în vedere şi rapiditatea vorbirii, ce poate, astfel,

fi: obişnuită, rară, rapidă sau schimbătoare38

.

38

C. Panghe, C. Dumitrescu,op.cit. , p. 100, apud C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 30.

51

2.3.6. Obişnuinţele în diverse activităţi pot fi considerate şi ele semnalmente funcţionale.

Este vorba de fumător – nefumător, modul de aprindere şi de stingere a ţigării, toaletă aleasă sau

neglijentă, exalivaţie frecventă şi altele39

.

39

C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 29-32, C. Suciu, op. cit., p. 441-442, S. A. Golunski, op. cit., p. 240-241.

52

SECŢIUNEA IV – SEMNELE PARTICULARE. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI ALTE

OBIECTE FOLOSITE CA ACCESORII (DEGHIZAREA). TRANSFORMAREA

FIZIONOMIEI PRIN CHIRURGIE ESTETICĂ

2.4.1. SEMNELE PARTICULARE reprezintă anumite defecte anatomice şi funcţionale

sau se datorează anumitor malformaţii congenitale, intervenţiilor chirurgicale, accidentelor,

diferitelor acumulări sau deformări cantitative sau lipsei unor organe sau părţi ale acestora din corpul

omenesc, tatuajului artistic sau profesional, etc.

Descrierea semnelor particulare aflate pe corp se face indicând natura semnului, locul pe

care îl ocupă raportat la diferitele membre ale corpului, forma, mărimea, culoarea. Se va indica dacă

semnul se află pe partea din faţă sau pe spatele corpului, dacă este format la suprafaţa pielii sau în

adâncime, dacă este un semn temporar sau permanent.

Cele mai importante semne particulare sunt următoarele:

a. cicatricile pot avea origine diversă. Unele sunt de natură traumatică, altele de natură

chirurgicală sau provenite din arsuri, degerături sau din contactul cu unele substanţe chimice.

Cicatricile posttraumatice apar ca urmare a unor răniri ce afectează stratul dermic al pielii, iar cele de

natură chirurgicală se datorează inciziilor practicate în acest scop. Cicatricile se descriu în cele mai

mici detalii, făcându-se referire la culoare, formă, dimensiuni, amploare. Culoarea lor poate fi: albă,

roz, roşie, vânătă sau chiar neagră. Cicatricile albe sunt, de regulă, în stadiul definitiv, pe când

celelalte sunt în curs de formare, în diverse etape. Forma cicatricilor poate fi liniară, semicirculară,

semiovală, iar după dimensiune se apreciază ca mici, mijlocii, mari şi cu redarea în centimetri sau

milimetri, în cazul cadavrelor neidentificate.

b. culoarea pielii poate constitui un semn particular, ea oferind unele indicii referitoare la

starea de sănătate a persoanei, rasa din care face parte ori alte aprecieri. Astfel, culoarea galbenă sau

galben-cenuşie se întâlneşte la hepatici, coloraţia roşie a nasului, a obrazului este specifică

alcoolicilor. Coloraţii diferite de restul pielii pot fi ca urmare a acţiunii unor agenţi externi de natură

chimică sau termică (opărirea cu apă fierbinte sau alte substanţe în stare de fierbere). Pielea bronzată

se datorează expunerii la soare şi poate varia în funcţie de durata şi momentul zilei în care s-a

realizat această expunere (astfel, persoana poate avea pielea roşie, cu diferite cicatrici ca urmare a

îndepărtării unui strat de piele ori poate avea pielea maronie, mai mult sau mai puţin intens).

53

Culoarea pielii reprezintă criteriul principal de clasificare a raselor umane (deşi există

uneori probleme în a încadra o persoană într-o anumită rasă), clasificare ce nu este exhaustivă. În

principiu, se consideră că există următoarele rase umane: caucaziană (culoarea pielii: alb-roz),

mongoloidă (culoarea pielii: galbenă) şi negroidă (culoarea pielii: maro). La acestea se mai pot

adăuga rasa polineziană, amerindiană, aborigenii australieni ş.a., ce cuprind însă un număr redus de

indivizi40

.

c. petele (părticele ale corpului, diferit colorate), negii (excrescenţe mici, rotunde care apar

pe piele), aluniţele (mici excrescenţe pigmentate pe piele) sau alte semne din naştere sunt elemente

valoroase în identificarea persoanelor şi se descriu atent, apreciind dimensiunea, forma, poziţia şi

culoarea lor.

d. ridurile se descriu după formă, adâncime şi zona unde se găsesc.

- ridurile frontale se prezintă sub forma unor cute orizontale, arcuite sau sinuoase, uneori în

forma literei “V”, alteori sub forma unor linii paralele sau aşezate neregulat, putând acoperi întreaga

frunte, mijlocul acesteia ori numai zona de deasupra rădăcinii nasului, unde pot fi întâlnite şi în

poziţie verticală. Pot fi adânci sau de suprafaţă;

- ridurile oculare se formează în jurul ochilor şi se pot găsi sub ochi, având formă arcuită

sau sub forma unor pungi simple, duble sau triple, datorate vârstei sau oboselii. Altele se formează la

unghiurile externe ale ochilor, când au forma unui evantai, cu partea deschisă spre oasele temporale,

denumite şi “ laba gâştii”;

- ridurile bucale sunt aşezate în jurul gurii şi sunt dispuse oblic, unele pornind din

vecinătatea aripilor nasului până la comisurile gurii, altele fiind amplasate în jurul acestora ori în

jurul buzelor (deasupra buzei superioare ori dedesubtul buzei inferioare).

Ridurile pot fi prezente şi pe obraz, orientate în general oblic, uneori având formă arcuită

sau a literei “V”, cu deschiderea spre urechi ori spre gură şi ochi. De asemenea, mai pot fi dispuse şi

în zona tâmplelor, a tragusului, pe gât, etc.

e. semnele particulare ca urmare a practicării unor meserii constau în modificări ale unor

părţi ale corpului, ca urmare a exercitării îndelungate a acestora. În literatura de specialitate se

menţionează:

- cizmarii au bătături deasupra genunchilor (datorită loviturilor de ciocan) şi la mâini (ca

urmare a ţinerii cuţitului), precum şi înfundarea coşului pieptului;

- croitorii şi frizerii au bătături pe degete din cauza foarfecelor;

- fierarii au podul palmei întărit datorită ciocanului;

- plăpumarii au îngroşări la nivelul gleznelor (ca urmare a obiceiului de a sta “turceşte”);

40

I. Dunăreanu, Elemente de antropologie, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2000, p. 79.

54

- muncitorii care manevrează substanţe pulverulente, minerale şi minereuri au încrustaţii cu

praf pe mâini şi pe faţă, etc.41

.

f. tatuajul a fost adus în Europa de către marinari, îndeosebi din regiunile de SE ale

continentului asiatic, el fiind cunoscut din cele mai vechi timpuri şi menţionat de o serie de texte

greceşti şi latineşti. Tatuajul este rezultatul imprimării unor desene, cifre pe anumite părţi ale

corpului omenesc prin introducerea pe sub piele, prin anumite tehnici, a unor substanţe colorate.

Se cunosc două tehnici de bază pentru tatuare, executate cu instrumente anume şi cu efecte

diferite; acestea sunt tatuajul în relief, obţinut prin incizii largi, făcute în piele (practicat şi astăzi de

populaţii din diverse părţi ale globului – Asia, Africa, Australia) şi tatuajul imprimat prin

împunsături şi introducerea de substanţe colorate.

Părţile preferate pentru tatuaj sunt braţele şi pieptul, dar nu sunt excluse nici celelalte părţi

ale corpului şi în unele cazuri se pot întâlni tatuări pe întreaga suprafaţă a corpului, cu excepţia pielii

de pe cap, palma mâinilor şi a picioarelor.

Tatuajul are o mare valoare ca element de identificare, pentru că, după plastica definiţie a

lui Lacassagne, “il dit souvent plus que le nom”. Simplul examen al desenului (subiectul acestuia)

constituie un preţios punct de orientare pentru stabilirea clasei sociale, a îndeletnicirii individului, a

trecutului şi moravurilor acestuia.

Tatuajul poate fi voluntar sau involuntar.

- tatuajul involuntar este consecinţa unui accident, a unei intervenţii medicale, a unei

crime; de cele mai multe ori, este inerent meseriei sau profesiunii.

tatuajul accidental: incrustaţii de pulbere de cărbune în caz de explozie într-o mină;

petele de arsură cauzate de contactul cu un lichid caustic;

tatuajul criminal: zona tatuată în caz de împuşcare, urma lăsată de un instrument înroşit

în foc, petele lăsate prin stropirea cu un lichid caustic;

tatuajul medical: coloraţia închisă căpătată de piele în locurile unde s-au realizat

intervenţii chirurgicale;

tatuajul profesional: incrustaţiile în piele ale prafului de cărbune (mineri), ale pulberei

de metale (lucrătorii strungari).

- tatuajul voluntar este urmare a dorinţei persoanei de a se tatua şi el furnizează date cu

valoare identificatoare. Se întâlneşte la foştii deţinuţi, prostituate, marinari, excepţional la

intelectuali, ca un produs al snobismului, al modei42

. O clasificare interesantă a tatuajului voluntar,

în funcţie de motivele folosite, a fost făcută de doctor Nicolae Minovici. Astfel, tatuajul poate fi:

41

M. Minovici, Tratat complet de medicină legală, Atelierele Grafice SOCEC&CO, Bucureşti, 1930, p. 1030-1031. 42

idem, p.1031.

55

mistic – embleme religioase, îngeri, sfinţi, biserici;

patriotic sau istoric – decoraţii, eroi, figuri din istorie;

războinic – embleme, lozinci, semne de luptă;

erotic – figuri şi inscripţii obscene;

afectiv – simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei;

profesional – figuri şi inscripţii ce înfăţişează specificul meseriei;

criminal – obiecte sau scene de crime;

homosexual – scene obscene, de pederastie sau lesbianism43

.

Tatuajul se descrie ca formă, subiect reprezentat, mărime, culoare, poziţia aflată pe corp.

Culoarea tatuajului va diferi după substanţa introdusă, putând fi albastră, verde, roşie sau neagră, iar

forma şi mărimea după modelul ornamental ales ori după cauza care l-a determinat (la cele

profesionale sau terapeutice). Pe lângă o descriere exactă, atunci când este posibil, tatuajul se va

fotografia la scară, atât la persoane, cât şi la cadavre44

.

2.4.2. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI ALTE OBIECTE FOLOSITE CA ACCESORII.

DEGHIZAREA

Deşi obiectele de îmbrăcăminte nu prezintă caracteristici constante, totuşi, uneori, ele pot fi

utile pentru identificarea persoanei după trăsăturile exterioare. Prin îmbrăcăminte înţelegem acele

obiecte utilizate pentru îmbrăcat (costume, paltoane, pulovere, fuste, etc.) şi pentru încălţat (pantofi,

ghete, cizme, sandale etc.). Asupra persoanelor se pot afla şi alte obiecte portabile, precum: pachete,

cărţi, reviste, ziare, etc., mai ales femeile, uneori însă şi bărbaţii folosesc accesorii precum: poşete,

inele, brăţări, eşarfe, broşe, ceasuri, etc.

Reţinerea caracteristicilor acestor obiecte portabile poate juca un rol important la

identificarea persoanei care le deţinea, mai ales dacă unele sunt foarte rare, originale, extravagante.

Caracteristicile îmbrăcămintei şi ale altor obiecte portabile pot fi notate în acele cazuri în

care reţinerea altor semnalmente prezintă dificultăţi. Se vor nota: denumirea obiectului, materialul

din care este confecţionat, culoarea, forma, numărul, marca. Se acordă atenţie gradului de folosire,

de uzură, petelor, gradului de murdărie, urmelor de reparaţii.

43

idem, p. 1033-1034. 44

C. Suciu, op. cit., p. 438- 440, C. Dumitrescu, E: Gacea, op. cit., p. 32-36.

56

Cu prilejul descrierii obiectelor de îmbrăcăminte de pe cadavre trebuie sa se arate dacă

acestea corespund numărului respectiv al victimei (dacă sunt sau nu mai mari sau mai mici decât

măsura victimei).

La folosirea caracteristicilor îmbrăcămintei pentru identificarea unei persoanei, trebuie să se

aibă în vedere faptul că aceste caracteristici duc indirect la identificare, căci o persoană poate purta

îmbrăcămintea alteia. În scopul simulării, uneori infractorii se dezbracă, lasând la locul faptei obiecte

străine sau aruncă lângă cadavru obiecte ce nu aparţin victimei.

Valoarea identificativă a acestor obiecte se apreciază în legătură cu alte date culese în

cauză, astfel încât să se înlăture orice îndoială cu privire la apartenenţa lor45

.

La descrierea caracteristicilor exterioare ale unei persoane sau la încercarea identificării

după o descriere făcută trebuie să se ţină seama şi de posibilităţile de deghizare, fie în cursul

săvârşirii, fie ulterior. Deghizarea poate fi completă sau parţială. Ea se poate aplica la îmbrăcăminte,

la ţinută, la timbrul vocii, la expresivitatea feţei, la mers, la statură, etc. O deghizare poate reuşi, dar

nu poate dura prea mult, de aceea infractorii versaţi preferă deghizarea în timpul săvârşirii

infracţiunii, pentru derutarea eventualilor martori oculari şi nu după aceea, în cursul urmăririi lor.

Ca mijloace curente folosite în deghizare pot fi menţionate: haine străine, peruca, barba,

mustăţile false, machiajul feţei, vopsirea ei cu permanganat de potasiu pentru a părea arsă de soare,

injecţii subcutanate cu parafină în ţesutul cărnos al nasului, modificându-i pentru un timp conturul

muchiei şi mărindu-i volumul, tăierea unghiurilor exterioare ale ochilor sau alte intervenţii

chirurgicale ale pleoapelor sau ale restului feţei, îndeosebi a nasului şi a gurii. În aceste cazuri

deghizarea primeşte un caracter de permanenţă46

.

45

S. A. Golunski, op. cit., p. 241. 46

C. Suciu, op. cit., p. 441-442.

57

2.4.3. TRANSFORMAREA FIZIONOMIEI PRIN CHIRURGIE ESTETICĂ

Chirurgia estetică a realizat progrese remarcabile în ultimele decenii, fapt ce permite unei

persoane interesate să se ascundă, să-şi poată modifica expresia feţei astfel încât să nu fie

recunoscută nici de cunoscuţii săi, pentru a putea folosi cu succes actele sau paşapoartele altor

persoane.

Aceste progrese vor putea servi tot mai mult la modificarea aspectului exterior al

infractorilor urmăriţi, transformările fizionomiei personale prin chirurgie estetică dând rezultate

deosebit de bune în cazurile când fizionomia persoanei respective prezintă o malformaţie evidentă

care îşi pune amprenta pe întreaga înfăţişare, cum este de exemplu o pleoapă căzută pe ochi, un nas

diform, buze foarte răsfrânte, etc.

Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică este urmărită de către infractori în două

cazuri: fie pentru a-şi asigura o deghizare reuşită, cu scopul de nu semăna cu el însuşi, fie pentru a

semăna cu o altă persoană a cărei identitate urmează să şi-o însuşească47

.

47 idem, p. 442.

58

CAPITOLUL III

IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL SISTEMELOR

BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT

SECŢIUNEA I - SISTEMELE DE RECUNOAŞTERE FACIALĂ IMAGETRAK ŞI

APLICAŢIA SOFT E-FIT – PREZENTARE GENERALĂ.

Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK şi aplicaţia soft E-FIT net sunt

destinate să funcţioneze în baza Legii de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române şi

Instrucţiunilor M.A.I, ca baze de date operative a Poliţiei, pentru a stoca fotografii, semnalmente,

semne particulare şi date de identificare ale unor categorii de persoane cercetate de poliţie, în

vederea stabilirii pe baza acestora şi a portretului robot obţinut cu E-FIT net, a algoritmului de

căutare facială LFA, a identităţii persoanelor şi clarificarea unor aspecte de interes operativ în

activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK este dotat pentru fiecare staţie

cu un software specializat pentru construcţie facială E-FIT net care permite operatorilor

antrenaţi special să reproducă cu precizie tipologii de imagini faciale bazate pe descrierile martorilor

sau victimelor.

E-FIT net este unicul softwear specializat în acest sens, până acum recunoscut şi a fost

proiectat să includă factorii psihologici care afectează pozitiv abilităţile noastre la reactualizarea

imaginilor faciale în conjuncţie cu interviul de realizare a portretului robot, după toate regulile

tactice ale ascultării martorilor.

E-FIT net este dotat în acest moment cu un anumit număr de baze de date imagini şi cu un

editor de imagini specializat şi limitat, dar lucrează în tandem cu un alt editor profesional de tipul

Picture Publisher 8 sau Adobe Photoshop care permite orice modificare de formă, expresie sau

culoare cerute de către martori. De asemenea, această aplicaţie este într-o continuă transformare şi

înoire ajungându-se ca în prezent să fie testată o variantă de portret robot tridimensională.

Sistemul automatatizat IMAGETRAK este o bază de date criminalistică a poliţiei române,

constituită în scopul realizarii activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,

59

precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice de către structurile/unităţile Ministerului

Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor acestora.

Baza de date IMAGETRAK conţine fotografii judiciare de semnalmente, semne particulare,

tatuaje şi alte menţiuni de interes judiciar privind identitatea persoanelor ce fac obiectul activităţilor

descrise mai sus.

Structurile/unităţile Poliţiei Române, precum şi alte structuri din Ministerul Administraţiei

şi Internelor care desfăşoară, potrivit competenţelor, activităţile prevăzute mai sus, în calitate de

operatori ai bazei de date IMAGETRAK, prelucrează date cu caracter personal în condiţiile Legii

nr. 238 din 10 iunie 2009 privind reglementarea prelucrării datelor cu caracter personal de către

structurile/unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor în activităţile de prevenire, cercetare şi

combatere a infracţiunilor, precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice.

SECŢIUNEA II - REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT.

3.2.1 Consideraţii generale

În domeniul judiciar, interviul reprezintă o tehnică de cooperare verbală între două

persoane – anchetatorul şi anchetatul – ce permite anchetatorului să obţină date de la anchetat cu

privire la opiniile, atitudinile, motivaţiile acestuia etc.

Interviul este metoda cea mai folosită pentru obţinerea de informaţii de la şi despre

persoana interogată, în care operatorul de interviuri are libertatea de a schimba ordinea întrebărilor,

de a le explica sensul, de a adăuga unele întrebări suplimentare şi chiar de a le schimba formularea.

Moser (1967) distinge două tipuri de interviu: interviul formal şi interviul informal.

Autorul susţine că există mulţi alţi termeni cu ajutorul cărora se face distincţia între interviul formal

şi informal (structurat şi nestructurat, global şi formativ, inflexibil şi flexibil, standardizat şi

calitativ, controlat şi necontrolat, extensiv şi intensiv). Interviul informativ are la rândul său mai

multe variante (interviul complet direcţionat, interviul conversaţie sau cauzal şi interviul ghidat sau

concentric).

60

Interviul formal se caracterizează prin aceea că intervievatul răspunde la o serie de

întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt dinainte stabilite. Răspunsurile sunt înregistrate

textual sau într-o formă standardizată de către operatorul de interviu. Operatorul nu are libertatea să

schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor, el poate numai să orienteze desfăşurarea interviului

în limitele permise de instrucţiuni.

Interviul informal se află în cea mai mare parte în mâinile operatorului şi ale

interlocutorului său. Se caracterizează printr-o mai mare libertate acordartă operatorului în a dirija

cursul interviului. Odată precizată tema generală a interviului persoana intervievată este lăsată să

vorbească în legătură cu tema respectivă fără a i se impune un anumit algoritm. Operatorul nu

intervine decât atunci când se consideră că intervievatul are nevoie să fie susţinut pentru a continua

relatarea sau atunci când doreşte să elucideze anumite aspecte rămase neclare.

Succesul acestui tip de interviu depinde foarte mult de calitatea operatorului. Acestuia îi

revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, acea relaţie de comunicare care să-l

determine pe cel intervievat să răspundă în cunoştinţă de cauză la toate întrebările adresate.

Intervievatul trebuie încurajat să vorbească despre subiectul supus investigaţiei, iar cursul

interviului este dirijat în cea mai mare măsură de el.

Interviul informal pretinde evident mai multă pricepere decât interviul formal. El reclamă

mai mult decât urmărirea atentă a instrucţiunilor.

Aptitudinea de a determina pe intervievat să-şi dezvăluie cunoştinţele, părerile,

sentimentele, cu privire la problemele ce fac obiectul interviului, nu este o însuşire la îndemâna

oricărei persoane.

Nu întâmplător se afirmă că interviul este mai mult o artă decât o tehnică. Conducerea

interviului informal pretinde inteligenţă, înţelegere, tact, cultură, interes, răbdare, etc. şi o cunoaştere

mai profundă a temelor supuse interviului, decât se cere într-un interviu formal.

În raportul asupra unui interviu informal “operatorul este mai prezent” deât într-un

chestionar standard de anchetă.

Desfăşurarea interviului şi implicit fidelitatea şi validitatea acestuia , poate fi influenţată de

diverşi factori de natură obiectivă sau subiectivă, internă sau externă.

Astfel, vârsta, sexul, statusul socioprofesional, aspectul fizic, îmbrăcămintea sau vocea celui

ce intervievează, pot influenţa calitatea răspunsurilor la întrebări.

Succesul unui interviu poate fi influenţat şi de mediul ambiant, de tipul şi locul de

desfăşurare, de influenţa pe care prezenţa unei a treia persoane o poate avea asupra interlocutorului,

etc.

61

Relaţia de comunicare se poate realiza numai printr-o atitudine agreabilă, politicoasă a

operatorului, care trebuie să-i explice pe larg adevăratul scop al interviului, să-i trezească încrederea,

dorinţa de a coopera. Operatorul trebuie să aibă o conduită naturală, să nu creeze inpresia că este

un reprezentant al unui for superior.

După ce relaţia de comunicare s-a realizat şi intervievatul este pus în situaţia de a răspunde

la întrebări, sarcina operatorului de interviu este aceea de a utiliza cât mai eficient toţi factorii

pozitivi care pot incita intervievatul să răspundă la întrebări. Experienţa şi pregătirea profesională a

operatorului de interviu şi în acest caz are un rol hotărâtor în diminuarea dezavantajelor acestui tip

de interviu adică : (operatorul de interviu poate include anumite expresii, formulări, etc. care pot

modifica sensul iniţial, sau poate reţine greşit ori omite unele răspunsuri). O mare parte a erorilor

realizate în acest tip de interviu se datorează opiniilor operatorilor de interviu, personalităţii lor,

modului în care aceştia pun întrebările, înregistrează şi interpretează răspunsurile.

Una din cele mai interesante constatări în studiile intreprinse de “National Opinion

Research Center” din Anglia arată că erorile operatorilor de interviu provin nu atât de la

caracteristicile lor sociale şi personale sau de ideologia lor, cât de anticipaţiile lor asupra vederilor şi

comportamentului interlocutorului.

Se evidenţiază trei tipuri de anticipaţie :

Anticipaţiile de structură-atitudine. Răspunsurile la primele întrebări din interviu dau

operatorului de interviu o indicaţie cu privire la atitudinea interlocutorului şi continuă – considerând

că acesta este consecvent în atitudine – să interpreteze răspunsurile ulterioare în virtutea acestei

anticipaţii.

Anticipaţiile de rol. Operatorul î-şi face de la începutul interviului o impresie despre

interlocutor – în privinţa vârstei, tipului social, ocupaţiei, personalităţii etc.

Dacă în continuare operatorul de interviu primeşte răspunsuri îndoielnice, ambigue sau

marginale, el le poate interpreta în virtutea răspunsurilor pe care le anticipase de la acest tip de

persoană.

-Anticipaţiile de probabilitate. Operatorul de interviu anticipează o anumită distribuţie a

opiniilor şi interpretează răspunsurile îndoielnice în virtutea acestei anticipaţii.

O altă sursă a erorilor poate fi intervievatul. Acesta poate da alt răspuns decât cel corect din

cauză că nu-l cunoaşte, din cauză că îl înşeală memoria, pentru că nu înţelege întrebarea sau pentru

că nu doreşte să-l dea. Deşi aceste erori sunt atribuite mai degrabă intervievatului decât operatorului

de interviu, cauza este în esenţă reacţia unuia faţă de celălalt.

62

3.2.2 Interviul în cazul realizării portretului robot

Interviul în cazul realizării portretului unui infractor având interlocutor martorul sau

victima unei infracţiuni judiciare este o combinare a celor două tipuri de interviu prezentate mai sus

(formal şi informal), precum şi o formă mai simplificată de interviu anamnestic privind realizarea

unui portret psihologic al interlocutorului.

Stabilirea portretului psihologic al interlocutorului se va desfăşura în mod natural, fără a

nota nimic în scris, în jurul unor teme ca :

-mediul material şi social de origine – structura şi condiţiile materiale ale familiei, părinţii

(însuşiri psihice, nivelul cultural, profesiunea), relaţii în viaţa de familie ;

-pregătirea generală şi profesională – şcoli urmate, obiectele de învăţământ preferate,

metodele de pregătire preferate, calificativele obţinute ;

-stagiul militar – dacă este cazul, adaptarea la regimul de disciplină militară;

-evoluţia profesională – calificarea profesională şi locurile de muncă schimbate (motivul

schimbării locului de muncă) , profesiile exercitate anterior, motivaţia pentru profesia actuală,

integrarea în colectivul de muncă etc.;

-nivelul material, social şi modul de viaţă actual – starea familiei, eventtualele greutăţi ;

-conduita – manifestările intervievatului în diversele împrejurări ale activităţii şi vieţii

cotidiene, la locul de muncă, în familie, în diverse situaţii critice;

-relaţiile fundamentale (atitudinea) - faţă de oameni în general, faţă de muncă şi valorile

sociale, precum şi faţă de sine ;

-proiecte planuri, aspiraţii – eventualele obiective pe care le urmăreşte subiectul în

activitatea profesională, de familie, căile la care recurge pentru satisfacerea aspiraţiilor, nivelul de

viaţă, etc.

Interviul pentru realizarea portretului robot parcurge pe scurt următoarele etape :

a) stabilirea unei relaţii socio-afective cu martorul sau victima intervievată ;

-prezentarea numelui şi calităţii specialistului care conduce interviul de realizare portret

robot ;

-informarea martorului sau victimei despre scopul prezenţei sale în laboratorul de realizare a

portretului robot ;

-intervievatul este informat cu privire la infracţiunea care face obiectul realizării portretului

robot, infracţiune în care el a fost martor sau victimă;

63

c) stabilirea stării de normalitate psiho-sociologică a martorului sau victimei în momentul

realizării portretului robot (este apt sau inapt) : grad de oboseală, alimentaţie , consum de alcool sau ,

medicamente cu influenţă asupra funcţiilor psihice ale intervievatului ;

d) informarea pe scurt a martorului sau victimei asupra metodei de realizare a portretului

robot precum şi a staţiei grafice cu ajutorul căreia se realizează;

e) stimularea, motivarea – conştientizarea rolului pe care martorul sau victima îl are în

identificarea autorului în cauza care face obiectul investigaţiei.

(captarea atenţiei, stimularea interesului şi motivaţiei, elogierea rolului martorului sau a

victimei pe care îl poate avea în identificarea autorului)

f) realizarea portretului vorbit, a schiţei portret şi a portretului robot din imagini reale de

către martor sau victimă.

În toată această etapă se are în vedere:

-stimularea reactualizării de către martor sau victimă a contextului spaţio-temporal în care

acesta s-a aflat în momentul comiterii infracţiunii ;

-intervenţia specialistului în reactualizarea şi desenarea unor semnalmente caracteristice

definitorii pentru fizionomia prezumtivului autor;

-stabilirea unor posibile denaturări şi corectarea acestora totuşi cu acordul martorului sau

victimei ;

g) listarea imaginii astfel obţinute şi prezentarea ei intervievatului ;

64

SECŢIUNEA III - SISTEMULUI IMAGETRAK CA SISTEM DE RECUNOAŞTERE

ŞI COMUNERE FACIALĂ

3.3.1. Consideraţii generale privind sistemul de recunoaştere şi compunere facială

Sistemul de recunoaştere şi compunere facială (Imagetrak) înlocuieşte cu succes clasoarele

clasice cu fotografii de semnalmente, folosite de formaţiunile poliţiei pentru identificarea

persoanelor, prin prelucrarea şi stocarea la nivel naţional a fotografiilor şi a datelor de stare civilă ale

persoanelor cercetate de poliţie în stare de arest sau libertate, ca urmare a comiterii de infracţiuni

prin diverse moduri de operare. Fotografia este digitalizată în limbaj pentru computer, procesată şi

stocată într-o bancă de date.

Sistemul Imagetrak este destinat activităţilor operative ale poliţiei şi, de la finele

trimestrului II 2004, este instalat, personalizat şi în stare de exploatare.

Sistemul este integrat la nivel naţional şi are în componenţă un server de date central,

instalat la Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la care

sunt conectate prin inelul de comunicaţii 42 de staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la Direcţia

Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

3.3.2. Facilităţile bazei de date Imagetrak

♦ are capacitatea de a stoca date de stare civilă pentru un N număr de aproximativ 500.000

de persoane;

♦ pentru fiecare persoană din cele 500.000, stochează un număr de maxim şase fotografii

digitale (trei pentru identificarea persoanei, una frontală şi două profil iar celelalte trei sunt pentru

semnalmente şi semne particulare-cicatrice, tatuaje).

65

3.3.3. Posibilităţile sistemului Imagetrak.

a) Căutarea în baza de date se face foarte rapid, în funcţie de următorii parametri:

♦ semnalmente;

♦ semne particulare;

♦ date de stare civilă;

♦ fotografii digitale cu ajutorul algoritmului LFA- potrivire facială;

♦ portret robot - realizat cu ajutorul aplicaţiei E-FIT.

b) Listarea de rapoarte despre persoanele înregistrate cu fotografii şi date de interes

operativ.

c) Acces pe reţeaua M.A.I.

d) Acces la distanţă pentru furnizorii sistemului în vederea intervenţiei cât mai rapide pentru

înlăturarea eventualelor probleme apărute la sistem.

e) Obţinerea facilă de diferite rapoarte.

f) Softul personalizat în limba română.

g) Permite importul de imagini digitale.

♦ imagine cadru (Frames) din cadrul unui film de supraveghere;

♦ fotografii scanate;

♦ imagini cu portret robot.

Softul pentru portret robot suportă format JPEG, TIFF GIF şi BMP. Posibilitatea editării

imaginii: scalare, decuplare, strălucire, contrast etc.

h) Permite una sau mai multe căutări în baza de date.

♦ rezultatul acestei căutări este o lista de candidaţi, afişată în ordinea punctajului obţinut.

i) Filtre de căutare care permit reducerea timpului de căutare.

3.3.4. Modul de lucru la sistemul Imagetrak

Sistemul IMAGETRAK este interconectat prin intermediul reţelei de comunicaţii a

Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Staţiile de lucru ale Sistemului IMAGETRAK sunt instalate în spaţii special amenajate

conform cerinţelor furnizorului de echipament, asistenţa de specialitate în ceea ce priveşte

remedierea unor eventuale probleme apărute la reţeaua de comunicaţii ce pot afecta fluxul normal de

lucru, este asigurată de specialiştii Serviciului de Comunicaţii şi Informatică.

Staţiile de lucru IMAGETRAK sunt utilizate de:

66

a) poliţişti din cadrul Serviciilor criminalistice pentru înregistrarea, verificarea şi

actualizarea datelor menţionate în fişele IMAGETRAK;

b) poliţişti din alte structuri de poliţie numai pentru verificări de date în interes operativ

potrivit sarcinilor de serviciu;

c) unităţile de învăţământ din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor în scopul

instruirii cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare privind păstrarea secretului de serviciu şi

confidenţialitatea datelor cu caracter personal.

Accesul la înregistrările din baza de date IMAGETRAK se face numai de către persoanele

autorizate să utilizeze staţiile de lucru pe bază de nume_utilizator şi parolă, cu respectarea

dispoziţiilor legale în vigoare privind prelucrarea şi protecţia datelor cu caracter personal.

Verificarea unei persoane în baza de date a Sistemului IMAGETRAK se poate realiza după

următoarele criterii:

a) date cu caracter personal;

b) descriere fizică (semnalmente, semne particulare, tatuaje);

c) înregistrări (faptă, apartenenţă la grupuri, etc.);

d) după imagini (fotografii digitale sau fotografii scanate, portrete robot) cu ajutorul

algoritmului de recunoaştere facială;

e) după orice atribut introdus ca pick-list.

Rezultatul verificărilor în baza de date IMAGETRAK poate fi materializat în următoarele

tipuri de rapoarte:

- poster urmărit

- raport-înregistrare cu fotografie nouă

- raport obţinut în urma efectuării şirului de suspecţi cu ajutorul algoritmului LFA

(potrivirea facială)

Inregistrările din baza de date IMAGETRAK sunt utilizate numai în interes judiciar.

67

realizarea portretului robot cu ajutorul aplicaţiei e-fit

aplicaţia imagetrak- cautarea persoanei

68

CONCLUZII

CAP I. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ DIN PUNCT DE

VEDERE GENERAL AXÂNDU-SE PE: DEFINIŢIE, PRINCIPII, ETAPELE

IDENTIFICĂRII, METODELE IDENTIFICĂRII.

Identificarea criminalistică este definită ca: stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor

sau a obiectelor care se află în legatura cauzală cu fapta cercetată, prin metode ştiintifice

criminalistice, în scopul obţinerii de probe judiciare

Principiile identificării criminalistice sunt urmatoarele:

a. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte-scop (de identificat) şi obiecte-mijloc (care

servesc la identificare).

b. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.

c. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice este un principiu al stabilirii

identităţii, generat de către caracterul dinamic, unitar dar şi contradictoriu, al realităţii.

d. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea în activitatea concretă de cercetare a cauzelor,

organele judiciare fiind chemate să observe atributul fundamental al existenţei cauzalitaţii ca un

factor necesar al mişcării.

Etapele identificării criminalistice sunt în numar de două:

a. într-o primă etapă are loc identificarea sau delimitarea grupului căruia îi aparţine obiectul

scop al identificării,

b. în etapa a doua se finalizează procesul de identificare prin individualizarea sau

determinarea obiectului concret, aflat în raport cauzal cu fapta concretă

Metodele identificării criminalistice:

a. Observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor generale şi a reflectării

lor în obiectul de identificat.

b. Analizele diverse pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale

chimică (comatografie, sinteză, precipitare, etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge),

prin examinări traseologice, de balistică, ş.a.

c. Confruntarea este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă.

d. Juxtapunerea este un procedeu de stabilire a continuităţii liniare.

e. Suprapunerea serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,

prin suprapunerea imaginilor lor.

69

CAP II. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ

SEMNALMENTELE EXTERIOARE FIIND STRUCTURAT PE PATRU SECŢIUNI:

Secţiunea I- Fundamentul ştiinţific

Fundamentul ştiinţific îl constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor

somatice ale fiecarui individ adult. Descrierea semnalmentelor - cunoscută în literatura de

specialitate sub denumirea de metoda portretului vorbit - are în vedere caracteristicile întregului

corp, accentul fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei.

Pentru obţinerea unui portret robot cât mai fidel, în descrierea sistematică a trăsăturilor

fizice ale unei persoane în vederea identificării acesteia, este necesar a se respecta urmatoarele reguli

fundamentale:

a. descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să fie sistematică şi amănunţită;

b. se descriu două categorii de trăsături, anatomice şi funcţionale;

c. se studiază atât variaţii morfologice cât şi fenomene patologice (anatomice sau

funcţionale);

d. se acordă o mare importanţă trăsăturilor feţei care se fixează din două poziţii

determinante, din plan frontal şi din profil;

e. se va acorda o importanţă deosebită folosirii unei terminologii unitare, precise;

f. diferite părţi ale corpului se caracterizează după mărime, formă, poziţie, iar unele dintre

ele şi după culoare;

g. semnalmentele prezintă şi anumite trepte în care se exprimă caracterul pregnant al

acestora;

h. în completarea caracteristicilor corpului, pentru identificarea persoanei după

semnalmente se folosesc şi caracteristicile îmbrăcămintei

Secţiunea II-Descrierea semnalmentelor anatomice statice cuprinde:

1. Sexul 7. Capul

2. Vârsta 8. Gâtul

3. Statura 9. Umerii

4. Constituţia fizică (corpolenţa) 10. Bustul

5. Aspectul general (ţinuta) 11. Membrele

6. Forma liniilor de contur ale corpului uman

O atenţie deosebită a fost acordată descrierii elementelor componente ale capului: părul,

fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, zona bucală, urechile care se caracterizează după mărime, formă,

culoare, poziţionare şi particularităţi.

70

Secţiunea III-Descrierea elementelor dinamice:

- ţinuta corpului,

- poziţia capului,

- alura mersului,

- expresia fizionomiei,

- vocea şi vorbirea,

- obişnuinţele în diverse activităţi.

Secţiunea IV-Semnele particulare.Îmbrăcămintea şi alte obiecte folosite ca accesorii

(deghizarea).Transformarea fizionomiei prin chirurgie estetică.

CAP IV. TRATEAZĂ IDENTIFICAREA PERSOANELOR CU AJUTORUL

SISTEMELOR BIOMETRICE IMAGETRAK ŞI E-FIT.

Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK şi aplicaţia soft E-FIT net sunt

destinate să funcţioneze ca baze de date operative a Poliţiei, pentru a stoca fotografii,

semnalmente, semne particulare şi date de identificare ale unor categorii de persoane cercetate de

poliţie, în vederea stabilirii pe baza acestora şi a portretului robot obţinut cu E-FIT net, a

algoritmului de căutare facială LFA, a identităţii persoanelor şi clarificarea unor aspecte de interes

operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Sistemul automatatizat IMAGETRAK este o bază de date criminalistică a poliţiei române,

constituită în scopul realizarii activităţilor de prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor,

precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice de către structurile/unităţile Ministerului

Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor acestora.

Baza de date IMAGETRAK conţine fotografii judiciare de semnalmente, semne particulare,

tatuaje şi alte menţiuni de interes judiciar privind identitatea persoanelor ce fac obiectul activităţilor

descrise mai sus.

Realizarea portretului robot cuprinde:

Interviul formal se caracterizează prin aceea că intervievatul răspunde la o serie de

întrebări al căror număr, ordine şi formulare sunt dinainte stabilite. Răspunsurile sunt înregistrate

textual sau într-o formă standardizată de către operatorul de interviu. Operatorul nu are libertatea să

schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor, el poate numai să orienteze desfăşurarea interviului

în limitele permise de instrucţiuni.

Interviul informal se află în cea mai mare parte în mâinile operatorului şi ale

interlocutorului său. Se caracterizează printr-o mai mare libertate acordartă operatorului în a dirija

cursul interviului. Odată precizată tema generală a interviului persoana intervievată este lăsată să

71

vorbească în legătură cu tema respectivă fără a i se impune un anumit algoritm. Operatorul nu

intervine decât atunci când se consideră că intervievatul are nevoie să fie susţinut pentru a continua

relatarea sau atunci când doreşte să elucideze anumite aspecte rămase neclare.

Interviul pentru realizarea portretului robot parcurge pe scurt următoarele etape :

a) stabilirea unei relaţii socio-afective cu martorul sau victima intervievată ;

-prezentarea numelui şi calităţii specialistului care conduce interviul de realizare portret

robot ;

-informarea martorului sau victimei despre scopul prezenţei sale în laboratorul de realizare a

portretului robot ;

-intervievatul este informat cu privire la infracţiunea care face obiectul realizării portretului

robot, infracţiune în care el a fost martor sau victimă;

c) stabilirea stării de normalitate psiho-sociologică a martorului sau victimei în momentul

realizării portretului robot (este apt sau inapt) : grad de oboseală, alimentaţie , consum de alcool sau ,

medicamente cu influenţă asupra funcţiilor psihice ale intervievatului ;

d) informarea pe scurt a martorului sau victimei asupra metodei de realizare a portretului

robot precum şi a staţiei grafice cu ajutorul căreia se realizează;

e) stimularea, motivarea – conştientizarea rolului pe care martorul sau victima îl are în

identificarea autorului în cauza care face obiectul investigaţiei.

(captarea atenţiei, stimularea interesului şi motivaţiei, elogierea rolului martorului sau a

victimei pe care îl poate avea în identificarea autorului)

f) realizarea portretului vorbit, a schiţei portret şi a portretului robot din imagini reale de

către martor sau victimă.

În toată această etapă se are în vedere:

-stimularea reactualizării de către martor sau victimă a contextului spaţio-temporal în care

acesta s-a aflat în momentul comiterii infracţiunii ;

-intervenţia specialistului în reactualizarea şi desenarea unor semnalmente caracteristice

definitorii pentru fizionomia prezumtivului autor;

-stabilirea unor posibile denaturări şi corectarea acestora totuşi cu acordul martorului sau

victimei ;

g) listarea imaginii astfel obţinute şi prezentarea ei intervievatului ;

72

BIBLIOGRAFIE

Alămoreanu, Sorin – Criminalistica, note de curs, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000;

Anghelescu, Ion, Nicolae, Dan – Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1984;

Basarab, Matei – Criminalistică, Litografia Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,

1969;

Buquet, Alain – Manuel de criminalistique moderne, Ed. Presses Universitaires de

France, 2001;

Buş, Ioan - Psihologie judiciară, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000;

Dumitrescu, Constantin, Gacea, Eugen – Elemente de antropologie judiciară, Editura

Ministerului de interne, Bucureşti, 1993;

Dunăreanu, Ion – Elemente de antropologie, editura Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş,

2000;

Golunski, S. A. – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;

Ionescu, Lucian, Sandu Dumitru – identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1990;

Marţian, Iovan – Studii de psihologie judiciară, Editura Vasile Goldiş, University Press,

Arad, 2000;

Stancu, Emilian – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor-curs de criminalistică,

Bucureşti, 1986;

Stancu, Emilian – Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001;

Suciu, Camil – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;

Revista „Criminalistica”, nr.1/1999;

Revista de criminologie, de criminalistică şi penologie, nr.2/1999