Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

111
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA” DEPARTAMENTUL MASTERATE, DOCTORATE ŞI PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ – REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE TEZĂ DE DOCTORAT CONDUCĂTOR DE DOCTORAT Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU DOCTORAND RALUCA DINU BUCUREŞTI 2012

description

LUCRARE

Transcript of Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

Page 1: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DEPARTAMENTUL MASTERATE, DOCTORATE ŞI PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ

JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ – REALITĂŢI ŞI PERSPECTIVE

– TEZĂ DE DOCTORAT –

CONDUCĂTOR DE DOCTORAT Prof. Univ. Dr. DUMITRU MAZILU

DOCTORAND RALUCA DINU

BUCUREŞTI 2012

Page 2: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

Motto: Ubi societas, ibi jus

Page 3: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

2

C U P R I N S ARGUMENTUM ……………………………………………......15 CAPITOLUL I – SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ..19

1.1. Istoria şi teoria dreptului internaţional public din perspectiva instanţelor internaţionale ................19

1.2. Distincţia între jurisdicţiile internaţionale publice şi jurisdicţiile internaţionale private .....................23

1.3. Caracteristicile şi clasificarea instanţelor internaţionale .......................................................24 CAPITOLUL II – CALIFICAREA DIFERENDULUI ŞI A SITUAŢIEI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC .....26

2.1. Conceptul de diferend şi justiţiabilitatea acestuia ....26 2.2. Distincţia între situaţie şi diferend în dreptul

internaţional public ..................................................27 2.2.1. Diferende juridice şi diferende politice .....28 2.2.2. Relaţia dintre Curtea Internaţională de

Justiţie şi Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte acţiunile în faţa acesteia şi acţiunile paralele ale Consiliului de Securitate ....................................................................29

CAPITOLUL III – ELEMENTE DE COMPARAŢIE DIN PERSPECTIVA CONSTITUIRII ÎNTRE ARBITRAJ ŞI REGLEMENTAREA JUDICIARĂ A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE, CA MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ....30 3.1. Reguli aplicabile arbitrajului internaţional .............30

3.1.1. Înfiinţarea şi compunerea tribunalului arbitral 32 3.1.1.1. Tribunalul arbitral cu arbitru unic 32 3.1.1.2. Comisii paritare mixte ................32 3.1.1.3. Tribunale arbitrale cu număr impar

de arbitri ......................................32 3.1.1.4. Tribunale arbitrale mixte (TAM) 32

3.1.2. Instituţionalizarea arbitrajului internaţional 32

Page 4: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

3

3.1.2.1.Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) .32 3.1.2.2. Centrul Internaţional pentru

Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) ............32 3.1.2.3. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a

Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CCA OSCE) .33 3.1.2.4. Mecanismele jurisdicţionale de

soluţionare a diferendelor din cadrul NAFTA (Acordul Nord-Atlantic de Liber Schimb) ..................................................................................33

3.2. Constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională (CPJI) şi a Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ)...34 3.2.1. Consideraţii introductive .........................34

3.2.2. Caracteristici specifice CPJI ŞI CIJ din punct de vedere al organizării şi funcţionării ...........................34 3.2.2.1. Judecătorii CPJI şi CIJ ................35

3.2.2.2. Camerele CPJI şi CIJ ..................35 3.2.2.3. Grefa CIJ .....................................35 3.3. Jurisdicţia internaţională penală .............................35 3.3.1. Preliminarii ...............................................35 3.3.2. Crearea Tribunalelor penale

internaţionale ad-hoc ..................................................................35 3.3.2.1. Constituirea Tribunalelor de la

Nürnberg şi Tokio .........................................................................35 3.3.2.2. Noţiuni generale privind

clasificarea tribunalelor penale internaţionale ad-hoc ...................35 3.3.2.3. Tribunalul Penal Internaţional

pentru fosta Iugoslavie (TPII) şi Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda (TPIR) ...................................................................35

3.3.2.4. Tribunalele penale internaţionale ad-hoc de generaţia a doua: Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL), Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice (Tribunalul Special pentru Cambodgia – TSC) şi curţile speciale cu participare internaţionale: Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est, Tribunalul Special Irakian (TSI) şi Tribunalul Special pentru Liban (TSL) ..................35

3.3.2.4.1. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL) …...35

Page 5: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

4

3.3.2.4.2. Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice (Tribunalul Special pentru Cambodgia - TSC) ……..36

3.3.2.4.3. Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est ….36

3.3.2.4.4. Tribunalul Special Irakian (TSI) …………...36

3.3.2.4.5. Tribunalul Special pentru Liban (TSL) .....................36

3.3.3. Curtea Penală Internaţională (CPI) – elemente de context istoric ..........................................................36

3.3.3.1. Aspecte instituţionale interne ale CPI 36 3.3.3.2. Aspecte instituţionale externe: Curtea Penală Internaţională şi Consiliul de Securitate al ONU ...37

3.3.3.3. Conferinţa de Revizuire a Statutului de la Roma a Curţii Penale Internaţionale ....................37 3.4. Un sistem de drept pentru soluţionarea diferendelor privind dreptul mării - înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM) .........................................................................38 3.4.1. Aspecte introductive .................................38

3.4.2. Crearea TIDM ca instituţie permanentă specializată pentru soluţionarea diferendelor privind dreptul mării .38

3.4.3. Organizarea TIDM ..................................38 3.4.3.1. Judecătorii ...................................38 3.4.3.2. Camerele TIDM ..........................38 3.4.3.3. Grefa TIDM ................................38

3.5. Instituirea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), a Tribunalului Uniunii Europene (TUE) şi a Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) .......39 3.5.1. Consideraţii introductive – organele jurisdicţionale europene ………………39 3.5.2. Curtea de Justiţie de la Luxemburg …...40 3.5.2.1. Componenţa Curţii de Justiţie ….40 3.5.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie ….40 3.5.3. Tribunalul Uniunii Europene …………..40

Page 6: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

5

3.5.3.1. Necesitatea constituirii Tribunalului de Primă Instanţă .............40 3.5.3.2. Organizarea Tribunalului Uniunii Europene ..................................................40 3.5.4. Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene .................................................40 3.5.4.1. Înfiinţarea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul funcţiei publice ..............................................40 3.5.4.2. Componenţa Tribunalului Funcţiei Publice .....................................................40

3.6. Mecanismul de protecţie al drepturilor omului – constituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) ....40 3.6.1. Dreptul fundamental între definiţie şi efecte juridice ...............................................................................40 3.6.2. Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului – înfiinţarea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) ......................................................41 3.6.3. Reforma introdusă de Protocolul nr.11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 ................42 3.6.4. Evoluţia mecanismului de control de la Strasbourg prin adoptarea Protocolului nr.14 la Convenţie ...42 3.6.5. Componenţa şi organizarea CEDO ……...43 3.6.5.1. Judecătorii ……………………...43 3.6.5.2. Secţiuni, Comitete şi Camere ale CEDO …………………………..43 3.6.5.3. Grefa CEDO …………………...43 3.6.6. Agentul Guvernamental pentru CEDO .43 CAPITOLUL IV – CONCURENŢA COMPETENŢELOR INTERNAŢIONALE ŞI FENOMENUL DE FORUM SHOPPING ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE ……..43 4.1. Dezvoltarea exponenţială a relaţiilor internaţionale, factor de proliferare a instanţelor internaţionale în sistemul jurisdicţiilor international ……..43 4.2. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale – consecinţe şi soluţii ……………..44

Page 7: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

6

4.3. Fenomenul de forum shopping în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina, 2009) ……….44 CAPITOLUL V – DELIMITĂRI DE COMPETENŢE ÎNTRE PRINCIPALELE INSTANŢE ARBITRALE ŞI JURISDICŢIONALE INTERNAŢIONALE …………………45 5.1. Arbitrajul internaţional: delimitări de competenţe între Curtea Permanentă de Arbitraj, Tribunalele arbitrale mixte, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE şi Mecanismele jurisdicţionale NAFTA ……….45 5.1.1. Preliminarii ……………………………...45 5.1.2. Competenţa Curţii Permanente de Arbitraj .45 5.1.3. Contribuţia Curţii Permanente de Arbitraj la arbitrajul între state ………………………………46 5.1.3.1. Rolul Curţii Permanente de Arbitraj la soluţionarea altor diferende între state – Tribunalele arbitrale mixte 46 5.1.3.2. Relaţia Curţii Permanente de Arbitraj cu dreptul mării ……………………………………...46 5.1.3.3. Curtea Permanentă de Arbitraj şi litigiile dintre un stat şi persoane private ………………………...46 5.1.4. Arbitrajul interstatal instituţionalizat …46

5.1.4.1. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) ………….46 5.1.4.2. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE 46 5.1.4.3. Mecanismele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor din cadrul NAFTA ……………………..46 5.2. Funcţia contencioasă a Curţii Internaţionale de Justiţie 47

5.2.1. Consacrarea principiului jurisdicţiei facultative a CIJ ………………………...47

5.2.2. Excepţia privitoare la jurisdicţia „obligatorie” a CIJ …………………….47 5.2.3. Competenţa ratione personae …………..47

5.2.4. Competenţa ratione materiae (art.36 din Statutul CIJ) …………………………...48

5.2.4.1. Modalităţi de sesizare a Curţii: Convenţia specială sau clauza compromisorie, acordul

Page 8: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

7

compromisoriu, declaraţia facultativă şi forum prorogatum (art.38 alin.5 din Regulile de procedură ale CIJ) ………………………..48 5.2.4.2. Diferendele de ordin juridic deduse judecăţii Curţii, precum şi deciziile abstracte care privesc o chestiune de drept ………………………………………………..48 5.2.4.3. Principiul kompetenz-kompetenz .48

5.2.4.4. Dreptul aplicabil – art.38 din Statutul CIJ ……………………..48

5.2.4.4.1. Convenţiile internaţionale 48 5.2.4.4.2. Cutuma internaţională 48 5.2.4.4.3. Principiile generale de drept 48

5.2.4.4.4. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi profesionişti în drept public …….48

5.2.5. Evaluarea sintetică a hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie în procesul Delimitarea maritimă în Marea Neagră din 3 februarie 2009 (România c. Ucraina) …48

5.3. Competenţa contencioasă a Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării …………………………….49

5.3.1. Sistemul procedural al Convenţiei ONU privind dreptul mării ………………………………………….49 5.3.1.1. Competenţa ratione personae ….49

5.3.1.2. Competenţa ratione materiae ….49 5.3.2. Dreptul aplicabil TIDM ………………...50 5.3.3. Excepţii de la jurisdicţia obligatorie a

TIDM în cazurile contencioase ……….50 5.3.4. Concurenţa competenţelor CIJ şi a TIDM ……………………………………50

5.4. Competenţa Curţii Penale Internaţionale …………51 5.4.1. Delimitarea competenţelor CPI ………..51 5.4.1.1. Competenţa ratione materiae ….51 5.4.1.2. Competenţa ratione personae ….52 5.4.1.3. Competenţa ratione temporis …..52 5.4.1.4. Competenţa ratione loci ………..52 5.4.2. Principiul complementarităţii Curţii

Penale Internaţionale ………………………………………..53

Page 9: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

8

5.5. Delimitări de competenţe între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul Uniunii Europene şi Tribunalul Funcţiei Publice …………………………………………………53

5.5.1. Recunoaşterea personalităţii juridice a Uniunii Europene …………………………………………...53

5.5.2. Elemente privind evoluţia şi extinderea competenţelor Curţii de Justiţie de la Luxemburg ………….54

5.5.3. Concurenţa competenţelor Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia drepturilor omului ……………………….55

5.5.4. Cooperarea între instanţele naţionale şi CJUE în ceea ce priveşte trimiterile preliminare …………….55

5.5.5. Competenţele specifice Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ....……………………………………………56 5.5.5.1. Recursul în interpretare ………...56

5.5.5.2. Acţiunile directe ………………..56 5.5.6. Competenţa Curţii Europene de Justiţie şi

a Tribunalului Uniunii Europene de a se pronunţa în temeiul unei clauze de arbitraj sau a unui acord special ……………...56

5.5.7. Jurisdicţia nelimitată a CJUE şi a Tribunalului Uniunii Europene în ceea ce priveşte acţiunile referitoare la sancţiuni …………………………………………57

5.5.8. Relaţia dintre Tribunalului Uniunii Europene şi Tribunalul Funcţiei Publice din punct de vedere al competenţei .57

5.5.9. Consideraţii privind competenţa penală a Uniunii Europene ………………………………………….58

5.5.10. Limitarea şi cazurile de necompetenţă ale Curţii de Justiţie de la Luxemburg ……………………………58 5.6. Funcţia contencioasă a Curţii Europene a Drepturilor Omului ……………………………………………..59 5.6.1. Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 ………………………………………………….59 5.6.1.1. Competenţa ratione materiae ….59 5.6.1.2. Competenţa ratione personae …..60

Page 10: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

9

5.6.1.3. Competenţa ratione loci şi ratione temporis ………………………...60 5.6.2. Reformarea mecanismului de control al aplicării Convenţiei ………………………………………….60 5.6.3. Fenomenul de forum shopping în sistemul CEDO şi CJUE în domeniul protecţiei drepturilor omului …60

5.6.4. România în faţa CEDO: Hotărârea G.C.P. c. România (plângerea nr.20899/03) din 20 decembrie 2011 ……….61

CAPITOLUL VI - PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE ….61 6.1. Consideraţii introductive …………………………..61 6.1.1. Principii şi reguli ………………………...62 6.1.2. Noţiunea de procedură ………………….62 6.1.3. Principii generale ale dreptului procesual în ceea ce priveşte arbitrajul şi calea judiciară ……………………...63 6.2. Principii fundamentale şi constituţionale ………....63 6.2.1. Egalitatea părţilor ……………………...63 6.2.2. Principiul unei bune administrări a justiţiei ..64 6.3. Principii ale dreptului procesual stricto sensu ……….64 6.3.1. Definirea obiectului litigiului: regula ne eat judex ultra petita partium ………………………………….64 6.3.2. Conţinutul şi sarcina probei ……………65 6.4. Principii de fond referitoare la procedură ………...65 6.4.1. Obligaţia generală de loialitate a părţilor (Principiul bunei credinţe) …………………………………. …65 6.4.2. Interzicerea abuzului de procedură ……...66 6.4.3. Principiul estoppel (venire contra factum

proprium) ……………………………….66 6.4.4. Adagiul nemo ex propria turpitudine

commodum capere potest ………………67 CAPITOLUL VII – PROCEDURA ÎN FAŢA PRINCIPALELOR INSTANŢE ARBITRALE ŞI JURISDICŢIONALE INTERNAŢIONALE ………………....67 7.1. Procedura reglementării arbitrale a diferendelor ...67

Page 11: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

10

7.1.1. Tendinţe de jurisdicţionalizare a procedurii arbitrale – Curţi şi Tribunale arbitrale internaţionale ………..67 7.1.1.1. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) 67 7.1.1.2. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) ………….67 7.1.1.3. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCA OSCE) …..………………………………………67 7.1.1.4. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM) ………………………………………...67 7.1.2. Aspecte comparative privind caracteristicile şi temeiul procedurii arbitrale şi ale căii judiciare ……………...68 7.1.3. Procedura arbitrală ……………………68 7.1.3.1. Consideraţii generale …………..68 7.1.3.2. Fazele procedurii arbitrale ……..68 7.1.3.2.1. Faza scrisă …………..68 7.1.3.2.2. Faza orală …………...68

7.1.4. Aspecte privind extinderea eficienţei procedurale arbitrale în Regulile arbitrale UNCITRAL din anul 2010 …………...69

7.1.5. Sentinţa arbitrală ……………………….69 7.1.5.1. Motivarea sentinţei arbitrale ……..69 7.1.5.2. Obligativitatea sentinţei arbitrale 69 7.1.5.3. Caracterul neexecutoriu al sentinţei arbitrale …………………………69 7.1.5.4. Viciile sentinţei arbitrale – Căi de atac 69 7.1.5.5. Rectificarea erorilor …………....69 7.2. Procedura în faţa Curţii de Justiţie Internaţională .69 7.2.1. Studiu introductiv privind procedura în faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională …………...69 7.2.2. Procedura contencioasă în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie ………………………………………70 7.2.2.1. Alegerea limbilor de lucru ale Curţii (art.39 din Statutul CIJ) …………………………………...70 7.2.2.2. Sesizarea CIJ (art.40 din Statutul CIJ) .70 7.2.2.3. Fazele procedurii în faţa CIJ (art.43 din Statutul CIJ) ………………………………………70

Page 12: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

11

7.2.2.3.1. Faza scrisă (art.43 alin.2 din Statutul CIJ) …………………………………………………70 7.2.2.3.2. Faza orală (art.43 alin.5 şi art.46 din Statutul CIJ) …………………………………….….70 7.2.3. Chestiuni procedurale …………………..70 7.2.3.1. Procedura incidentală în cazul obiecţiilor preliminare (art.79 din Regulile de procedură ale CIJ) .70

7.2.3.1.1. Condiţii necesare obiecţiilor preliminare …70 7.2.3.1.2. Efectele obiecţiilor preliminare …………….70 7.2.3.2. Măsurile conservatorii (art.41 din Statutul CIJ şi art.75 alin.1 din Regulile de procedură ale CIJ) …70 7.2.3.3. Neprezentarea unei părţi (art.53 din Statutul CIJ) .................................70 7.2.3.4. Intervenţia unui stat terţ (art.62 şi 63 din Statutul CIJ) ………..70 7.2.4. Deliberarea şi hotărârea CIJ ...................70 7.2.4.1. Aspecte privind secretul deliberărilor 70 7.2.4.2. Condiţiile şi caracterul definitiv ale hotărârii CIJ (art.56 şi 60 din Statutul CIJ şi art. 95 alin.1 din Regulile de procedură ale CIJ) ………………………………….71 7.2.4.3. Obligativitatea şi interpretarea hotărârilor CIJ (art.60 teza a doua din Statutul CIJ) ……………71 7.2.4.4. Revizuirea hotărârii CIJ (art.61 din Statutul CIJ) …………………….71 7.2.4.5. Rectificarea erorilor ……………71 7.2.4.6. Redeschiderea procedurii în condiţii speciale ………………………...71 7.2.5. Procedura consultativă …………………71 7.2.5.1. Consideraţii generale …………..71 7.2.5.2. Procedura avizelor consultative (art.65 şi urm. din Statutul CIJ) ………………………………….71 7.3. Aspecte procedurale specifice Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării …………………………….72

Page 13: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

12

7.3.1. Soluţionarea diferendelor potrivit Secţiunii 1 Partea XV din Convenţia ONU privind dreptul mării …….72 7.3.2. Chestiuni procedurale ………………...72 7.3.2.1. Procedura incidentală în cazul măsurilor conservatorii (art.290 din Convenţia ONU privind dreptul mării) …….72 7.3.2.2. Procedura incidentală în cazul eliberării prompte a unei nave sau a echipajului acesteia (art.292 din Convenţia ONU privind dreptul mării) …………………………….72 7.3.3. Procedura consultativă …………………73 7.4. Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale …..73 7.4.1. Principii de funcţionare ale CPI ……….73 7.4.2. Exercitarea şi declanşarea jurisidicţiei penale internaţionale ………………………………………73 7.4.2.1. Fazele declanşării procedurii în faţa CPI 73 7.4.2.2. Declanşarea jurisdicţiei internaţionale penale permanente ………………………………..74 7.4.2.2.1. Sesizarea Procurorului de către un stat parte la Statutul de la Roma ……………. ………….74 7.4.2.2.2. Sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU ……………………………74 7.4.2.2.3. Sesizarea ex officio a Procurorului …………...74 7.4.3. Mecanisme de control a declanşării jurisdicţiei CPI ………………………………………………….74 7.4.3.1. Mecanisme judiciare …………...74 7.4.3.1.1. Aplicarea principiului complementarităţii ……..74

7.4.3.1.2. Autorizarea începerii unei investigaţii proprio motu de către Procuror ……………………….74

7.4.3.1.3. Revizuirea deciziei Procurorului de a nu declanşa anchetă sau de a nu declanşa urmărirea penală după efectuarea unei anchete, conform art.53 din Statut 7.4.3.2. Mecanisme politice ………….....74 7.4.3.2.1. Suspendarea unei anchete sau urmăriri penale de către Consiliul de Securitate al ONU ……….74

Page 14: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

13

7.4.3.2.2. Revocarea din funcţie a Procurorului şi aplicarea de sancţiuni disciplinare acestuia de către Adunarea Statelor Părţi …………………………………...74 7.4.4. Rolul Consiliului de Securitate în ceea ce priveşte crima de agresiune …………………………………....74

7.4.5. Cooperarea CPI cu statele şi organizaţiile international …………………………...75

7.4.5.1. Cooperarea CPI cu statele părţi ..75 7.4.5.2. Cooperarea României cu CPI ….75

7.5. Procedura în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Tribunalului Uniunii Europene şi a Tribunalului Funcţiei Publice ...75

7.5.1. Tratatul de la Lisabona – o nouă procedură pentru dezvoltarea edificiului european ………….75 7.5.2. Aspecte introductive ……………………75

7.5.3. Procedura în cazul acţiunilor directe ….76 7.5.3.1. Faza scrisă ……………………...76 7.5.3.2. Faza orală ………………………76 7.5.3.3. Conexarea cazurilor ……………76 7.5.3.4. Intervenţia ……………………...76 7.5.3.5. Închiderea procedurii …………76 7.5.4. Procedura în cazul unei trimiteri preliminare 76 7.5.5. Procedura în cazul unui apel/recurs împotriva unei decizii a Tribunalului Uniunii Europene ……76 7.5.6. Particularităţi ale procesului în faţa Tribunalului Funcţiei Publice …………………………………77 7.6. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 77 7.6.1. Generalităţi ……………………………...77 7.6.2. Procedura referitoare la admisibilitate ..77 7.6.2.1. Condiţii comune tuturor cererilor 77 7.6.2.2. Condiţii specifice cererilor individuale 77

7.6.2.3. Faza decizională a procedurii ….77 7.6.3. Procedura referitoare la fond …………..78

7.6.3.1. Procedura în faţa Camerelor …...78 7.6.3.2. Procedura în faţa Comitetelor ….78 7.6.4. Hotărârile CEDO ……………………….78 7.6.4.1. Pronunţarea hotărârii …………...78

Page 15: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

14

7.6.4.1.1. Motivarea hotărârii ….78 7.6.4.1.2. Conţinutul hotărârii …78 7.6.4.1.3. Hotărârea privind reparaţia ………………...78 7.6.4.2. Executarea hotărârii ……………78 7.6.4.2.1. Interpretarea hotărârii 78 7.6.4.2.2. Revizuirea hotărârii …78 7.6.4.2.3 Forţa obligatorie a hotărârii 78 7.6.4.2.4. Sfera de aplicare a hotărârilor Curţii ………78 7.6.4.2.5. Hotărârile „pilot” ……...78 CAPITOLUL VIII – CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA REFERITOARE LA REALITĂŢILE ŞI PERSPECTIVELE PRIVIND JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ 78

8.1. Dezvoltarea dreptului internaţional în temeiul principiului pacta sunt servanda ………………………………..78 8.2. Rolul şi importanţa instanţelor jurisdicţionale şi arbitrale internaţionale în dreptul internaţional contemporan ..79 8.3. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale – consecinţe şi soluţii ……………………………...81

8.4. Preeminenţa Curţii Internaţionale de Justiţie asupra curţilor internaţionale …………………………………………..82

8.5. Reflecţii asupra competenţei extrateritoriale şi constituţionale a CEDO, precum şi asupra forţei obligatorii a hotărârii CEDO …………………………………………………83

8.6. Scurte consideraţii privind reformele jurisdicţiilor comunitare. Soluţii privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului …………………..85

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ …………………………….86

Page 16: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

15

ARGUMENTUM

Subiectul tezei de doctorat „Jurisdicţia internaţională – realităţi şi perspective” are în vedere multiplicarea jurisdicţiilor internaţionale şi construirea progresivă a sistemului acestora, care contribuie decisiv la creşterea rolului dreptului internaţional în societatea internaţională contemporană şi la crearea ordinii publice internaţionale.

Studierea jurisdicţiilor internaţionale constituie expresia unei alinieri necesare la practica europeană şi este, în acelaşi timp, răspunsul firesc faţă de o creştere constantă, în România, a interesului faţă de jurisprudenţa internaţională.

Aşa cum scria profesorul Demetru Negulescu în 1937, judecător la Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, că „funcţia esenţială a instanţelor internaţionale este de a fi un factor în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional”, tot astfel Napoleon, după ce cucerise aproape întreaga Europă, avea să înţeleagă, în sfârşit, la Sfânta Elena, insula unde fusese exilat, că viitorul Europei nu poate fi în niciun caz un viitor al războaielor, al confruntărilor dintre naţiuni. „Naţiunile Europei au toate motivele să pună capăt războaielor dintre ele şi să se constituie într-o federaţie. Europa este o provincie a lumii şi un război între europeni devine un adevărat război civil”, scria acesta în 1821.

Dacă imediat după al doilea război mondial, relaţiile internaţionale beneficiau de două instanţe permanente (Curtea Internaţională de Justiţie, ca succesoare a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională şi Curtea Permanentă de Arbitraj), astăzi există peste 30 de instanţe cu caracter universal, regional sau subregional, cu competenţe mai mult sau mai puţin specializate.

Justiţia internaţională şi mecanismele care o pun în acţiune – instanţele jurisdicţionale şi arbitrale – reprezintă o modalitate importantă de aplicare a dreptului internaţional, de influenţare a creării, dezvoltării şi evoluţiei dreptului internaţional, constituind astfel factori de realizare şi de consolidare a ordinii publice internaţionale.

Astfel, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a exercitat şi continuă să exercite o influenţă considerabilă asupra

Page 17: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

16

sistemului românesc de drept, determinând ajustări necesare ale legislaţiei româneşti sau adaptări ale practicii administrative ori judecătoreşti la standardele europene. Totodată, după aderarea României la Uniunea Europeană, statul român a devenit parte la sistemul juridic comunitar, putând fi chemat în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de la Luxemburg, iar judecătorii români pot solicita direct acestei instanţe, pe calea recursului prealabil, interpretarea unor norme comunitare relevante pentru speţe aflate pe rolul instanţelor naţionale. De altfel, procesul privind delimitarea spaţiilor maritime dintre România şi Ucraina în Marea Neagră, aflat din anul 2004 pe rolul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga şi soluţionat la începutul anului 2009 în favoarea noastră, este primul dosar contencios al României în faţa justiţiei internaţionale.

În ultimii ani, s-a constatat o creştere dinamică a numărului de organe judiciare internaţionale, fenomen numit „proliferarea tribunalelor şi a curţilor internaţionale”, şi atribuirea unui anumit grad de jurisdicţie obligatorie pentru aproape toate noile instituţii judiciare. În fapt, este vorba despre şase noi curţi permanente, care au început sa funcţioneze în ultimul deceniu: Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM), Organul de Apel al sistemului Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OA OMC), Curtea Spaţiului Economic European (Curtea EFTA), Curtea Centramericană de Justiţie (CCJ), Curtea Economică a Comunităţii Statelor Independente (Curtea CSI), Curtea de Justiţie a Pieţei Comune a Africii de Est şi Sud (Curtea COMESA). Este o dezvoltare remarcabilă, având în vedere că înainte de anii ’90 doar şase curţi funcţionau propriu-zis (Curtea Internaţională de Justiţie, Curţile de Justiţie ale Comunităţilor Europeană, Andină şi Benelux şi Curtea Europeană şi Interamericană a Drepturilor Omului). Toate aceste curţi au fost învestite cu un anumit grad de jurisdicţie obligatorie asupra părţilor la instrumentele lor constitutive.

Pe lângă cele şase curţi care au început să funcţioneze, alte câteva curţi internaţionale sunt în curs de a fi create. Astfel, Curtea Penală Internaţională (CPI), Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice a Africii de Vest (Curtea ECOWAS), Curtea

Page 18: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

17

Caraibiană de Justiţie (Curtea CARICOM), Curtea Permanentă de Revizuire a MERCOSUR şi Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor pot începe să funcţioneze în viitorul apropiat. Toate aceste instituţii se aşteaptă să exercite puteri jurisdicţionale obligatorii largi asupra părţilor la instrumentele lor constitutive.

O altă dezvoltare notabilă a ultimilor ani a fost stabilirea de noi organe arbitrale permanente şi obligatorii învestite cu largi competenţe materiale. Astfel de mecanisme arbitrale instituţionalizate au fost introduse în anii ’90 în contextul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (sistemul de paneluri), Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) şi MERCOSOR (Piaţa Comună a Sudului). Aceste dezvoltări sunt impresionante în contrast cu cele două proceduri de arbitraj instituţionalizat preexistente în domeniul dreptului internaţional public (Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) şi Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)).

Acest fenomen de proliferare sau multiplicare a jurisdicţiilor internaţionale îşi găseşte motivaţia în dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor internaţionale, ceea ce a determinat normarea, de către dreptul internaţional, de noi raporturi internaţionale, în domenii foarte diferite, în creşterea influenţei şi acţiunii, în plan internaţional a unor actori nonstatali, care nu sunt încă subiecte de drept internaţional, mai ales în sfera economică, dar şi a drepturilor omului (ei devenind părţi în procedurile instanţelor), precum şi în necesitatea unei justiţii internaţionale mai rapide şi mai puţin costisitoare (CIJ este numită, din această perspectivă, de unii autori, ca „justiţie de lux”).

Apariţia acestui mare număr de instanţe internaţionale ridică, în principal, problema coerenţei sistemului şi, în consecinţă, problema efectelor slabei sale coerenţe asupra dreptului internaţional public, ca sistem.

Această problemă a coerenţei sistemului instanţelor internaţionale denotă existenţa unei suprapuneri a competenţelor sau jurisdicţiilor acestor instanţe, prin suprapunerea clasică a competenţelor CIJ cu cele ale unui tribunal arbitral pe care îl pot constitui părţile unui diferend; suprapunerea competenţelor între

Page 19: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

18

CIJ şi TIDM, (de exemplu, în cazul delimitărilor de spaţii maritime); suprapunerea competenţelor materiale CIJ – alte instanţe (de exemplu, CEDO şi TPII), chiar dacă există diferenţe în privinţa competenţei personale; precum şi suprapunerea competenţelor între jurisdicţii regionale în anumite domenii (de exemplu, drepturile omului) între CJCE şi CEDO etc.

Efectul principal al suprapunerii competenţelor este fenomenul de forum shopping, adică alegerea preferenţială a jurisdicţiei pe care partea sau părţile o apreciază ca fiind mai favorabilă, în funcţie de anumite elemente: autoritatea instanţei şi notorietatea judecătorilor, jurisprudenţa anterioară a instanţei, durata procedurii, caracterul obligatoriu al măsurilor conservatorii, precum şi existenţa unui mecanism eficient de monitorizare a executării hotărârilor şi, respectiv, de obligare la executare, în caz de nerespectare iniţială a hotărârilor.

Lucrarea pe care am elaborat-o cuprinde toate aceste problematici, în încercarea de a promova noi consideraţii de ordin juridic şi practic, soluţii ce ar putea fi imaginate pentru a evita efectele menţionate mai sus atunci când se creează noi instanţe, în care competenţele acestora să fie clar delimitate, statutele acestora să prevadă regulile litispendenţei şi autorităţii de lucru judecat, iar CIJ să fie împuternicită cu competenţe de instanţă de apel pentru alte instanţe internaţionale sau cu posibilitatea de a soluţiona recursuri în interpretare din partea altor instanţe internaţionale. Doresc să-mi exprim, pe această cale, mulţumirile mele domnului profesor universitar doctor Dumitru Mazilu, pentru deosebita onoare de a-l avea ca îndrumător, pentru sugestiile exprimate în scopul îmbunătăţirii activităţii mele de cercetare în acest domeniu, precum şi celorlalte cadre didactice din Catedra de Drept Public şi Relaţii Internaţionale a Academiei de Poliţie, pentru sprijinul şi respectul acordat pe parcursul întregului stagiu de doctorat.

Page 20: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

19

CAPITOLUL I SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

SECŢIUNEA 1.1. ISTORIA ŞI TEORIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC DIN PERSPECTIVA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE

„Sistemul juridic este mai mult sau mai puţin asociat gândirii filosofice, condiţiilor politice şi curentelor ideologice1”, iar „teoriile dreptului ... reprezintă una dintre principalele cauze ale moralei îndoielnice printre studenţii la drept internaţional2”.

Rolul dreptului internaţional, analizat din perspectiva sferei conceptuale şi a practicii statelor, poate apărea diferit în funcţie de valorile politice, interesele şi priorităţile anumitor actori internaţionali, însă poate fi considerat un criteriu de control al celor aflaţi în poziţii dominante. Instrumentalism şi formalism, dreptul internaţional implică două standarde de clasificare a ceea ce trebuie să reprezinte un avocat internaţional şi două criterii ale practicii profesionale: stereotipul „avocatului”, a subiectului puternic care deţine alternative multiple din punct de vedere politic şi „judecătorul”, care cercetează legalitatea unei anume conduite internaţionale. Dezvoltarea dreptului internaţional s-a realizat în primul rând prin rolul său general de creare şi menţinere a păcii internaţionale, a securităţii şi justiţiei în relaţiile dintre state, începând din antichitate, când Herodot numea în secolul al VI-lea î.Hr. „comerţul tacit” raporturile dintre cartaginezi şi un trib din nordul Africii, între persoane având culturi dintre cele mai diferite3.

Aceste scopuri atât de evidente, precum pacea, securitatea internaţională sau justiţia, existente la nivel abstract, au fost încălcate, iar rezolvarea diferendelor şi a situaţiilor cu caracter internaţional au impus crearea unor jurisdicţii internaţionale, al

1 K. Olivecrona, Law as Fact, London: Stevens and Sons. 2nd edition, 1971, p.27 2 I. Brownlie, International Law at the Fiftieth Anniversary of the United Nations, Martinus Nijhoff, 1995, p.22 3 A se vedea Herodot, Istorii, 478 î.Hr., p.336

Page 21: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

20

căror rol principal este de a soluţiona aceste diferende, de a interpreta dreptul internaţional şi de a aplica dreptul internaţional existent. Pentru aceasta este necesară, ulterior clarificării corecte a situaţiei de fapt conexe unui diferend internaţional, identificarea dreptului internaţional existent aplicabil, art.38 alin.1 lit.d) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie4 (CIJ) definind, în acest sens, hotărârile judecătoreşti, inclusiv pe cele ale jurisdicţiilor internaţionale, ca „mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept”. Nu este vorba doar despre stabilirea dreptului pozitiv aplicabil unei anumite situaţii de fapt, ci şi despre identificarea normelor cutumiare noi5.

Astfel, în lumea antică, un rol important în crearea acestor jurisdicţii l-a constituit existenţa celor trei zone din vechea Eurasie, care erau caracterizate printr-o reţea densă de state mici, independente, având o comunitate spirituală şi un sistem de valori mai mult sau mai puţin comune: Mesopotamia, India de Nord, precum şi Grecia Clasică. Modelul clasic de imperiu multinaţional este Roma: anumite concepte filosofice au fost preluate de la greci, dar cel mai important principiu de drept este acela că în amalgamul sistemelor de drept al diferitelor state, anumite reguli esenţiale de conduită se regăsesc în toate societăţile. Această idee se desprinde din Retorica6 lui Aristotel şi din Republica7 lui Cicero, care definea dreptul natural ca fiind „extins la întreaga comunitate, constant şi etern”.

Evul mediu a constituit era dreptului natural, conceptele acestuia dezvoltându-se sub autoritatea Bisericii catolice şi reflectând moştenirea tradiţiei şcolii stoice şi romane.

Perioada clasică, cuprinsă între anii 1600 şi 1815, se caracterizează printr-un nou spirit, al cărui reprezentant central a fost Hugo Grotius. Principala sa lucrare „Despre dreptul războiului şi al păcii” a fost publicată la Paris în 1625, fiind o operă atât de vastă, încât s-a afirmat că poate fi studiată pe durata existenţei unei

4 Statutul CIJ face parte integrantă din Carta ONU 5 B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.2 6 Aristotel, Retorica, p.1370 7 M. T. Cicero, De Re Publica, pp.68-69

Page 22: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

21

persoane8. Lui Grotius i s-a atribuit meritul de „laicizare” a dreptului natural, parţial pe baza opiniilor din prologul cărţii sale, conform cărora „dreptul natural este acelaşi chiar dacă Dumnezeu nu ar exista”. În realitate, acesta a fost numai un criteriu de a se alătura tradiţiei raţionaliste a dreptului natural, moştenite de la gândirea catolică medievală, distinct de filosofia voluntaristă, care devenise concepţia dominantă a protestantismului.

Secolul al XIX-lea (1815-1919) este secolul cel mai puţin analizat din punct de vedere al dreptului internaţional. Se poate afirma că au existat trei mari curente de opinie în această perioadă: curentul pozitivist, vechiul drept natural şi curentul istoricist sau romantic, tendinţa dominantă fiind dată de curentul pozitivist.

Termenul „pozitivism” a fost creat de filosoful francez Auguste Comte, în anul 1830 şi definea termeni precum „ştiinţific”, „obiectiv” sau „empiric”, în opoziţie cu teoriile speculative sau religioase ori ipotetico-deductive.

În secolul al XIX-lea au fost înfiinţate două mari instituţii profesionale şi anume: Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, ambele în anii 1870. Această perioadă s-a caracterizat prin creşterea rolului avocaţilor internaţionali şi prin evitarea chestiunilor de ordin politic, dreptul internaţional devenind materie de studiu în cadrul universităţilor.

Era pozitivistă s-a distins prin rolul comunităţii internaţionale de a „legifera” prin intermediul tratatelor multilaterale, cele mai multe dintre acestea referindu-se la conflictele armate. Exemplul cel mai concludent în acest sens a fost Declaraţia de la Paris din 1856, încheiată sub forma unui tratat de pace, care punea capăt războiului din Crimeea9. 8 O mare parte a studiului lui Grotius a fost efectuată de către oameni de ştiinţe politice şi mai puţin de către avocaţi internaţionali. Remarcabil este faptul că nu există niciun studiu complet şi accesibil în limba engleză din concepţia şi influenţa sa juridică internaţională. A se vedea, în acest sens, W. S. M. Knight, The Life and Works of Hugo Grotius, Sweet and Maxwell, Londra, 1925 şi R. Tuck, The Rights of War and Peace: Political Thought and the International Order from Grotius to Kant, Oxford University Press, 1999 9 În următorii 5 ani care au urmat războiului din Crimeea, Declaraţia de la Paris a fost ratificată de 40 de state

Page 23: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

22

Apogeul legislaţiei internaţionale din secolul al XIX-lea, precum şi diplomaţia parlamentară şi încheierea tratatelor a fost atins de Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale10. Cea mai mare realizare a secolului al XIX-lea s-a repurtat în domeniul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. Deşi se admitea la o scara largă faptul că problemele privind securitatea nu erau deferite justiţiei, acest secol a reprezentat un pas înainte în practica arbitrajului interstatal, începând cu Tratatul Jay, în care SUA şi Marea Britanie au decis să stabilească o comisie de arbitraj, compusă din cetăţeni ai ambelor ţări, pentru a soluţiona chestiuni legate de neutralitate şi de sechestru, care au intervenit de-a lungul anilor între cele 2 state.

Perioada interbelică s-a caracterizat prin constituirea Ligii Naţiunilor11, în cadrul Tratatului de la Versailles, din 1919, care avea ca obiective principale dezarmarea, prevenirea războaielor prin intermediul securităţii colective, rezolvarea disputelor între naţiuni prin negociere, diplomaţie, precum şi menţinerea păcii. Această perioadă s-a fundamentat pe un spirit efervescent şi experimental, fără precedent în domeniul dreptului internaţional. În această epocă s-a constituit Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională12 (CPJI) ca instanţă permanentă, cu sediul la Haga. Această Curte nu avea jurisdicţie obligatorie pentru toate diferendele, însă a soluţionat anumite cazuri, consolidând pentru prima dată o practică juridică substanţială în domeniul dreptului internaţional.

Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) în anul 1945, care a înlocuit Societatea Naţiunilor, a reprezentat un moment decisiv în crearea noii ordini mondiale. A fost astfel constituită Curtea de Justiţie Internaţională (CIJ), care nu avea 10 Convenţia din 1899 privind reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale a fost încheiată la Haga la 17 iulie, iar cea din 1907 la 18 octombrie 11 Societatea Naţiunilor a fost o organizaţie internaţională înfiinţată în iunie 1919 în urma Tratatului de la Versailles, în perioada sa de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 şi 23 februarie 1935, având 58 de membri 12 Protocolul privind constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională a fost semnat la Geneva, la 3 decembrie 1920. Înfiinţarea CPJI era prevăzută în Pactul Societăţii Naţiunilor

Page 24: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

23

încă jurisdicţie obligatorie asupra statelor. ONU a realizat într-o oarecare măsură întoarcerea la sistemul de dominaţie al marilor puteri, instituit după anul 1815.

SECŢIUNEA 1.2. DISTINCŢIA ÎNTRE JURISDICŢIILE INTERNAŢIONALE PUBLICE ŞI JURISDICŢIILE INTERNAŢIONALE PRIVATE

În epoca statelor moderne, justiţia a preluat esenţialul: astfel că înainte de chestiunea separării puterilor, aceasta a devenit, în principiu, o funcţie regală. Această funcţie incumbă astăzi instituţiilor publice specializate, organizate ierarhic, justiţia privată nemaiexistând. Însă, înainte de toate, esenţialmente contractuală şi comercială, această justiţie este în mod oficial subordonată celei statale: întotdeauna „ad-hoc”, chiar dacă se exercită prin intermediul unor instituţii permanente, arbitrajul fiind supus controlului tribunalelor publice şi aprobat de acestea. Astfel, modelul jurisdicţiilor internaţionale este produsul statului, nefiind însă vorba despre un organ public oarecare, natura sa fiind specială, iar funcţia specifică13.

Spre deosebire de jurisdicţia străină, care, prin definiţie, decurge din cea a unui stat determinat, jurisdicţia internaţională sau europeană nu depinde de suveranitatea vreunui stat. Cel mai bun exemplu îl reprezintă Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) de la Haga, responsabilă cu soluţionarea diferendelor între două puteri străine, nefiind produsul vreunui stat anume. Pentru această raţiune, instanţa internaţională sau europeană este în general compusă din judecători aparţinând unor state diferite, cu scopul de a realiza în alcătuirea sa un melanj de naţionalităţi, care are în vedere diferitele sisteme juridice naţionale. Fără îndoială, în lipsă unei puteri executive internaţionale superioare, corespunzătoare executivelor naţionale, executarea hotărârilor în statul în cauză poate întâmpina dificultăţi, însă, cu toate acestea, ele constituie veritabile hotărâri judecătoreşti14.

13 A nu se confunda jurisdicţiile internaţionale sau comunitare/europene cu jurisdicţiile străine, specifice dreptului internaţional privat, care depind de suveranitatea statală şi care sunt solicitate să decidă supra litigiilor internaţionale între persoane private 14 R. Perrot, Institutions judiciaires, Domat, Paris, 2006, pp.243-244

Page 25: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

24

Formula cea mai simplă este cea a acordurilor, numite „de cooperare”, având ca obiect unic stabilirea unei jurisdicţii a cărei singură misiune este de a ajunge la o reglementare jurisdicţională de prevenire a conflictelor eventuale care pot periclita statele contractante. În această situaţie, suntem în prezenţa unei jurisdicţii internaţionale.

Următoarea etapă obligatorie în care această jurisdicţie este prevăzută în acorduri, numite „de integrare” are ca obiectiv realizarea unei veritabile comunităţi între mai multe state. Jurisdicţia astfel creată devine unul dintre pilonii unei noi ordini juridice în formare. În acest ultim caz, renunţările la suveranitate sunt mai extinse şi, din acest motiv, astfel de acorduri sunt acceptate numai între anumite state, unde există o încredere reciprocă şi care împărtăşesc anumite principii comune. Astfel, se poate vorbi despre jurisdicţii europene15.

SECŢIUNEA 1.3. CARACTERISTICILE ŞI CLASIFICAREA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE Din punct de vedere terminologic, prin „mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor” se înţelege arbitrajul şi calea judiciară (art.33 alin.1 din Carta ONU).

Instanţele internaţionale se clasifică în funcţie de mai multe criterii. A. După modalitatea de soluţionare jurisdicţională,

există instanţe arbitrale (ad-hoc şi permanente) şi instanţe jurisdicţionale propriu-zise.

B. După subiectele care pot participa la procedură, sunt instanţe de tip clasic, în sensul că la procedură pot participa doar statele. Printre acestea, exemplificăm: Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj (până în 1993), Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE.

Totodată, există instanţe de generaţia a doua, adică la procedură pot participa şi alte subiecte. Acestea sunt: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la care pot participa state, persoane fizice şi grupuri de persoane fizice, organizaţii neguvernamentale, deci persoane juridice; Tribunalul 15 R. Perrot, op. cit., p.245

Page 26: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

25

Internaţional pentru Dreptul Mării, privitor la care precizăm că în procedura din faţa Camerei pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine pot participa nu doar state, ci şi entităţi nestatale implicate în activităţi din Zona Internaţională a Teritoriilor Submarine, şi anume o organizaţie internaţională, Autoritatea Internaţională a Teritoriilor Submarine, numită „Întreprinderea” – organul prin care Autoritatea exercită funcţiile relative la exploatarea şi explorarea zonei, precum şi persoane fizice sau juridice care au raporturi contractuale cu Autoritatea sau „Întreprinderea”; Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, la care iau parte state, persoane fizice, persoane juridice, organe ale Uniunii Europene; după anul 1993, la Curtea Permanentă de Arbitraj pot participa, pe lângă state, şi alte subiecte, şi anume organizaţii interguvernamentale şi „părţi private”, iar la Curtea Penală Internaţională şi la tribunalele penale speciale pot participa numai persoane fizice.

C. După întinderea competenţei, instanţele sunt cu vocaţie universală: Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării ş.a.; instanţe cu vocaţie regională: Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE etc.; instanţe cu vocaţie subregională: Tribunalul de Justiţie al Comunităţii Andine, Curtea de Justiţie a ECOWAS, Curtea Centramericană de Justiţie ş.a.

D. După felul competenţei materiale, există instanţe cu competenţă generală: de exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea Penală Internaţională, Curtea Permanentă de Arbitraj şi instanţe cu competenţă specializată: de exemplu, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Penală Internaţională ş.a16.

16 B. Aurescu, op.cit, p.8

Page 27: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

26

CAPITOLUL II CALIFICAREA DIFERENDULUI ŞI A SITUAŢIEI ÎN

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

SECŢIUNEA 2.1. CONCEPTUL DE DIFEREND ŞI JUSTIŢIABILITATEA ACESTUIA

Referitor la chestiunea calificării diferendului, semnalăm că există o restricţie în ceea ce priveşte sesizarea CIJ, în sensul că potrivit art.36 din Statutul CIJ, aceasta soluţionează numai diferende, nu şi „situaţii”, în timp ce Consiliul de Securitate al ONU poate să le gestioneze şi pe acestea din urmă.

În cazul majorităţii curţilor şi tribunalelor, un alt aspect al acestei condiţii a justiţiabilităţii este ca diferendul să se menţină până la momentul adoptării deciziei. Altfel spus, majoritatea curţilor va putea refuza să soluţioneze diferende care sunt ipotetice sau au devenit ipotetice. Aşa cum arăta judecătorul Fitzmaurice în cazul Camerunul de Nord (Camerun c. Marea Britanie, 1961), „curţile nu se pronunţă juridic in abstracto (...). Rolul lor este de a proteja drepturile existente şi curente, să asigure respectarea obligaţiilor existente şi curente, să acorde reparaţii concrete, dacă a fost comisă o încălcare sau să emită hotărâri în legătură cu situaţii legale existente şi concrete”. O abordare diferită este adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în cazul Irlanda c. Regatul Unit din 197817, CEDO arătând că funcţia sa nu este „doar de a decide în cazuri aduse în faţa ei, dar, mai general, de a elucida, salvgarda şi dezvolta regulile instituite de Convenţie”. O altă condiţie de admisibilitate consacrată a fost formulată în termeni mai largi în Carta ONU decât în Pactul Ligii Naţiunilor şi se referea la faptul că diferendul trebuie să fie internaţional, ceea ce înseamnă că nu trebuie să vizeze o problemă care intră sub „jurisdicţia exclusivă” a fiecărui stat18. 17 Seria A nr.25, p.90, alin.239 18 N. Quoc Din, P. Daillier, M. Forteau, A. Pellet, Droit international public, 8e édition, LGDJ, Paris, 2009, p.939

Page 28: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

27

Noutatea cea mai interesantă rezidă în prevederile art.99 din Cartă, care autorizează Secretarul General al ONU să sesizeze Consiliul de Securitate cu o problemă, acoperind astfel noţiunile de „situaţie” şi de „diferend”. Carta ONU urmăreşte să faciliteze accesul statelor nemembre la organele Organizaţiei, ţinând cont de faptul că pacea este indivizibilă.

Pentru a fi justiţiabil, precizăm că nu este suficient ca dezacordul să fi devenit un diferend; este necesar, de asemenea, ca diferendul să fie susceptibil de o decizie juridică, la care Curtea să poată aplica reguli şi principii de drept pentru a soluţiona disputa.

SECŢIUNEA 2.2. DISTINCŢIA ÎNTRE SITUAŢIE ŞI DIFEREND ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Carta ONU nu include, în prevederile sale, definirea noţiunilor de situaţie şi diferend, ceea ce a dus la anumite divergenţe de apreciere ale căror consecinţe pot fi adesea defavorabile.

Noţiunea de „situaţie”, care se sprijină pe cea de „diferend” apare în Carta ONU şi în alte acorduri internaţionale, însă are o sferă de cuprindere mai mare. În termenii art.34 din Cartă, se vorbeşte despre „orice situaţie care poate determina un dezacord între naţiuni sau poate genera un diferend”, dar, totodată, nu este necesar a se ajunge la un diferend propriu-zis.

În doctrină, prin diferend se înţelege „o controversă în care nu se poate face abstracţie de individualitatea părţilor în cauză”, acesta fiind un criteriu subiectiv. Dimpotrivă, situaţia reprezintă o noţiune obiectivă, similară unei „împrejurări” izolate de conduita statelor care sunt implicate şi susceptibilă de a fi analizată independent de această conduită.

Distincţia între situaţie şi diferend este consacrată de numeroase dispoziţii ale Cartei ONU, pe lângă art.1 alin.1 mai sus menţionat, şi de art.11 alin.3, art.12 alin.1, art.34, art.35 alin.1, art.99 etc., care au efecte în materia sesizării organelor ONU, întinderea competenţelor acestora, procesul de decizie etc. ONU s-a angajat progresiv să extindă posibilitatea de intervenţie preventivă19. 19 Declaration on the Prevention and Removal of Disputes and Situations Which May Threaten International Peace and Security and on the Role of the

Page 29: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

28

2.2.1. Diferende juridice şi diferende politice Doctrina a încercat să definească, după un criteriu obiectiv,

justiţiabilitatea prin natură a litigiilor internaţionale. Distincţia coincide cu cea a conflictelor „juridice” – justiţiabile – şi conflicte „politice” – nejustiţiabile. Numai primele sunt susceptibile de o soluţionare paşnică judiciară, însă schimbând datele problemei, trebuie să se identifice criteriul conflictului „politic” sau cel al conflictului „juridic”, procedându-se prin eliminare.

Jurisprudenţa recentă a CIJ respinge categoric toate tentativele de limitare a competenţei sale pe baza argumentului privind diferendul politic: „Nicio dispoziţie a Statutului sau a Regulilor de procedură ale CIJ nu îi interzice acesteia să se sesizeze referitor la un diferend pentru simplul motiv că acel diferend conţine şi alte aspecte, oricât de importante ar fi acestea”; dacă Curtea, contrar jurisprudenţei constante, acceptă o asemenea orientare, decurge o restricţie nejustificată a rolului său în materie de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale20”.

În doctrină, ca şi în practică, se distinge adesea între diferende „juridice” şi diferende „politice”. Art.36 din Carta ONU prevede că „în general, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii”, iar art.36 din Statutul CIJ defineşte obiectul acestor diferende.

Dimpotrivă, diferendele „juridice” acoperă întotdeauna interesele politice. Pentru acest motiv, nu se poate face o delimitare clară între acestea. Ponderea unui element sau altul, într-un caz anume, nu poate influenţa decât asupra alegerii procedurilor de soluţionare, care, în orice etapă a litigiului, trebuie să aibă un caracter paşnic21. United Nations in this Field, A/RES/43/51, A 68-a sesiunea plenară a Adunării Generale a ONU din 5 decembrie 1988 20 CIJ, a se vedea cazul Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran, Rec. 1980, p.20, par.37; cazul Activităţi militare în Nicaragua, Rec. 1984, pp.439-440, par.5 şi cazul Acţiuni armate frontaliere şi transfrontaliere (Nicaragua c. Honduras), Rec.1988, p.91, par.52 21 N. K. Tarassov, Droit international – Bilan et perspectives, Tome I, Éditions A. Pedone, Paris, 1991, p.529

Page 30: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

29

2.2.2. Relaţia dintre Curtea Internaţională de Justiţie şi Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în ceea ce priveşte acţiunile în faţa acesteia şi acţiunile paralele ale Consiliului de Securitate

În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate, art.24 alin.1 din Carta ONU conferă acestuia „responsabilitatea primară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, însă CIJ are, de asemenea, un rol special în acest domeniu.

Astfel, conform art.2 alin.3, Carta ONU solicită membrilor Organizaţiei să-şi soluţioneze diferendele prin mijloace paşnice, încât pacea şi securitatea internatională să nu fie periclitate. Aceste modalităţi sunt variate, începând cu negocierea şi terminând cu soluţionarea judiciară, aşa cum prevede art.33 din Cartă, însă, potrivit art.36, ca regulă generală, disputele juridice trebuie deferite de către părţi CIJ, în conformitate cu prevederile Statutului Curţii.

Consecinţa naturală a acestei convergenţe a atribuţiilor specifice ale Consiliului de Securitate şi ale CIJ este necesitatea cooperării între cele două instituţii, ale căror particularităţi sunt prevăzute atât în Carta ONU, cât şi în Statutul Curţii.

În ce priveşte competenţa contencioasă, jurisdicţia Curţii se extinde numai asupra acelor cazuri pe care părţile i le supun. Comparativ, jurisdicţia Consiliului de Securitate este universală şi poate să se sesizeze asupra oricărui diferend sau situaţie care ar antrena un diferend22.

Spre deosebire de CIJ, Consiliul de Securitate îşi exercită direct puterile sale în privinţa soluţionării diferendelor, atunci când examinează o cauză, fiind în drept să deschidă o anchetă. Chiar şi fără o abilitare specială, Consiliul poate întotdeauna să decidă cunoaşterea elementelor unei cauze23. Acesta încredinţează 22 Menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul de Securitate şi Curtea Internaţională de Justiţie, declaraţia preşedintelui CIJ, G. Guillaume, în faţa Consiliului de Securitate, la cea de-a 44 sesiune a Adunării Generale a ONU, 31 octombrie 2000 23 De exemplu, în cazul unei anchete obişnuite, în anul 1977 referitor la un atac al mercenarilor la Benin; în anul 1981, referitor la atacul aeroportului din Seychelles sau în anul 1993, în privinţa situaţiei din Bosnia-Herţegovina (A se vedea Rezoluţia nr.819/1993)

Page 31: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

30

unor subcomisii, subcomitete, misiuni speciale, echipe de observatori ori anumitor membri ai săi punerea în aplicare a puterilor de anchetă. În regulă generală, Consiliul de Securitate nu acţionează singur, întrucât structura sa nu îi permite acest lucru, ci prin intermediul unei comisii interguvernamentale sau al unor personalităţi ale căror rezultate sunt avizate de acesta24.

Consiliul de Securitate adresează o invitaţie părţilor de a recurge la o modalitate de soluţionare determinată. Consiliul poate face recomandări referitoare la mijloacele de soluţionare paşnică a unui litigiu în două cazuri de intervenţie din oficiu: potrivit art.33 alin.2 din Carta ONU, în cazul Indonezia, acesta a încurajat Olanda şi Indonezia să accepte o misiune de bune oficii; iar potrivit art.36 alin.1, Consiliului i se permite să fie mai precis şi să recomande o „astfel de procedură sau metodele de aplanare corespunzătoare”, pe care le consideră adecvate, aşa cum a fost în cazul Strâmtorii Corfu, care, prin Rezoluţia din 9 aprilie 1947, recomanda Regatului Unit şi Albaniei să defere litigiul lor CIJ.

Activitatea celor două organe principale ale ONU, unul politic, celălalt judiciar, este complementară.

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE COMPARAŢIE DIN PERSPECTIVA CONSTITUIRII ÎNTRE ARBITRAJ ŞI REGLEMENTAREA JUDICIARĂ A DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE, CA MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE A

DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

SECŢIUNEA 3.1. REGULI APLICABILE ARBITRAJULUI INTERNAŢIONAL

Arbitrajul a fost definit de CDI ca „o procedură pentru soluţionarea diferendelor între state pe baza unei sentinţe arbitrale, potrivit dreptului şi ca urmare a unui angajament acceptat 24 A se vedea, cu titlu de exemplu, comisia de mediere în cazul Caşmirului (1948); comisia de conciliere în cazul Congo (1960); o personalitate în cazul Palestina (1948) şi Cipru (1964) etc.

Page 32: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

31

voluntar”. Profesorul Schwarzenberger a afirmat că: „Singura diferenţă între arbitraj şi reglementarea judiciară constă în metoda alegerii membrilor acestor organe; în timp ce, în cazul arbitrajului, acest lucru este realizat de către părţile diferendului, reglementarea judiciară presupune existenţa unui tribunal preconstituit cu propriile complete de judecată şi cu propriile reguli de procedură pe care părţile la un diferend trebuie să le accepte25”.

Arbitrajul este definit, de regulă, ca o modalitate jurisdicţională de soluţionare a diferendelor, prin care părţile unui diferend – potenţial sau existent – îl supun în principiu, prin cauză compromisorie sau acord compromisoriu, deciziei unui terţ – o persoană sau mai multe – care este rezultatul unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre, de regulă definitivă, şi pe care părţile îşi iau angajamentul să o respecte26.

Temeiul arbitrajului este, deci, reprezentat de acordul părţilor, exprimat prin clauză compromisorie sau prin acord compromisoriu.

Clauza compromisorie27 poate fi de tip special (pentru diferendele ce pot apărea în legătură cu tratatul în care este inclusă) ori de tip general (pentru toate diferendele ce pot să apară între părţi), care se constituie într-un articol sau mai multe dintr-un tratat bilateral sau multilateral.

Acordul compromisoriu se încheie ulterior apariţiei unui diferend. Alte două modalităţi de a recurge la arbitraj pot fi

declaraţia facultativă, respectiv tratatul de arbitraj permanent. Acesta din urmă se aseamănă cu clauza compromisorie prin aceea că a fost încheiat anterior unui anumit diferend şi cu acordul compromisoriu, deoarece este un tratat dedicat în întregime reglementării modului de soluţionare prin arbitraj a unui diferend, după apariţia acestuia28.

25 G. Schwarzenberger, Manual of International Law, 6th edition, 1976, p.195 26 B. Aurescu, op. cit., p.36 27 Prima clauză compromisorie în practica bilaterală a României a fost cea inserată în art.132 din Tratatul consular româno-italian din anul 1881 28 Practica încheierii de tratate de arbitraj permanent a fost întâlnită mai ales înainte de primul război mondial şi, mai rar în perioada interbelică, fiind abandonată după al doilea război mondial

Page 33: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

32

3.1.1. Înfiinţarea şi compunerea tribunalului arbitral În cadrul unei justiţii neinstituţionalizate, statele au

libertate deplină în alegerea formulei de arbitraj şi a structurii tribunalului arbitral. Acordul părţilor stabileşte obiectul litigiului sau a litigiilor, precum şi durata predeterminată a acestora. În principiu, caracterul ocazional al acestui organism subzistă, în ciuda tentativelor de instituţionalizare.

3.1.1.1. Tribunalul arbitral cu arbitru unic 3.1.1.2. Comisii paritare mixte 3.1.1.3. Tribunale arbitrale cu număr impar de arbitri 3.1.1.4. Tribunale arbitrale mixte (TAM) 3.1.2. Instituţionalizarea arbitrajului internaţional 3.1.2.1. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) Rolul principal în realizarea acestei proceduri a fost

conferit Curţii Permanente de Arbitraj (CPA), care a fost înfiinţată la Haga în 1899, fiind confirmată prin Convenţia de la Haga din 190729. Coordonatele principale generale privitoare la constituirea şi funcţionarea acestui important organism pentru soluţionarea diferendelor internaţionale sunt şi astăzi cele statornicite prin cele două convenţii. Desigur, pe parcursul timpului, mai ales în desfăşurarea activităţii practice, s-au adus anumite îmbunătăţiri activităţii Curţii30.

3.1.2.2. Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI)

Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) reprezintă o altă procedură de arbitraj instituţionalizat în domeniul dreptului internaţional public, pe lângă CPA, care a fost creat la iniţiativa Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială). CIRDI este o instituţie specializată a ONU, înfiinţată prin Convenţia pentru reglementarea diferendelor privind investiţiile între state şi naţionali ai altor state

29 A se vedea S. Bastid, Cours de droit international public, Paris, 1964-1965, pp.860 şi urm. 30 D. Mazilu, Dreptul internaţional public, ediţia a V-a, Editura Lumina Lex, vol.II, Bucureşti, 2010, p.324

Page 34: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

33

(Convenţia CIRDI31), adoptată în 1965 la Washington şi intrată în vigoare în octombrie 196632.

3.1.2.3. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CCA OSCE)

Sfârşitul Războiului rece a permis de a se lua în considerare, la începutul anilor ’90, crearea unui mecanism paneuropean de soluţionare paşnică a diferendelor, anume „Mecanismul de la Valetta”, instituit în anul 1991. Astfel, Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCA OSCE) a fost creată prin Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE/OSCE, adoptată la 26 octombrie 1992, prin consens, în cadrul Consiliului de Miniştri al OSCE şi a intrat în vigoare la 5 decembrie 199433.

3.1.2.4. Mecanismele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor din cadrul NAFTA (Acordul Nord-Atlantic de Liber Schimb)

Mecanismele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor din cadrul NAFTA (Acordul Nord-Atlantic de Liber Schimb) au fost create prin Tratatul NAFTA, semnat la 11 şi 17 decembrie 1992 şi intrat în vigoare în anul 1994, tratat încheiat între SUA, Canada şi Mexic şi având ca obiective eliminarea barierelor comerciale pentru bunuri şi servicii şi promovarea concurenţei loiale, a investiţiilor şi protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în statele membre.

31 În prezent, există 157 de state membre la Convenţia CIRDI, iar dintre acestea, 147 de state şi-au depus instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare a Convenţiei 32 România a semnat Convenţia la 6 septembrie 1974 şi a depus instrumentul de ratificare la 12 septembrie 1975; Convenţia a intrat în vigoare pentru România la 12 octombrie 1975 33 România a participat în grupul de 10 experţi, conduşi de Robert Badinter, care a redactat proiectul Convenţiei, alături de prof. univ. dr. Raluca Miga-Beşteliu, şi a ratificat Convenţia prin Legea nr.5/1996, cu o rezervă

Page 35: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

34

SECŢIUNEA 3.2. CONSTITUIREA CURŢII PERMANENTE DE JUSTIŢIE INTERNAŢIONALĂ (CPJI) ŞI A CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE (CIJ) 3.2.1. Consideraţii introductive

Ideea creării unei structuri judiciare permanente, paralelă cu cea din ordinea juridică internă a statelor, care să soluţioneze diferendele internaţionale, a constituit un mijloc de expresie pentru mulţi autori şi a suscitat iniţiative din partea multor state. La Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907, această structură judiciară permanentă s-a redus la o listă de arbitri, prin intermediul căreia părţile la o procedură arbitrală puteau alege arbitri care să judece litigiul respectiv. Este interesant de notat că prima încercare de creare a unei veritabile instanţe judiciare internaţionale a fost în perioada Conferinţei de pace de la Haga din anul 1907 prin Tratatul de la Washington, în care statele Americii Centrale – Guatemala, Salvador, Nicaragua, Costa Rica şi Honduras – au înfiinţat Curtea de Justiţie a Americii Centrale, cu sediul în Costa Rica, iniţial la Cartago şi ulterior la San José.

3.2.2. Caracteristici specifice CPJI şi CIJ din punct de

vedere al organizării şi funcţionării În relaţia dintre CPJI şi CIJ din anul 1946, intenţia era

de continuitate a celor două Curţi: în timpul celui de-al doilea război mondial, arhivele CPJI rămăseseră intacte în Palatul Păcii de la Haga, astfel încât CIJ a putut prelua sediul şi arhivele fostei Curţi. Statutul noii Curţi se întemeia pe versiunea finală a predecesoarei sale, dispoziţiile şi chiar numerotarea articolelor fiind paralele în ambele versiuni. Introducerea unor noi dispoziţii s-a realizat de către Comitetul IV al Conferinţei Internaţionale a ONU de la San Francisco (UNCIO), din 1945.

O caracteristică a CIJ, excepţională pentru o instanţă superioară, mai ales pentru o jurisdicţie care are o competenţă partajată cu alte instanţe internaţionale, în special cu instanţe arbitrale, este aceea că, în exercitarea jurisdicţiei sale, Curtea este în acelaşi timp o instanţă de prim grad şi o instanţă în faţa căreia nu este posibil recursul, adică are o poziţie ambivalentă.

Page 36: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

35

În ceea ce priveşte numărul membrilor Curţii, acesta a variat, însă de la adoptarea Protocolului pentru Revizuirea Statutului CPJI din 1929 – în forma revăzută a art.3 şi, în special, Statutul CIJ din 1946, în art.3 alin.1 – numărul judecătorilor s-a menţinut la 15, cu un cvorum de 9 membri, astfel cum se prevede în art.25 alin.3 din Statut.

3.2.2.1. Judecătorii CPJI şi CIJ 3.2.2.2. Camerele CPJI şi CIJ 3.2.2.3. Grefa CIJ

SECŢIUNEA 3.3. JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ PENALĂ 3.3.1. Preliminarii Dreptul internaţional penal suscită un interes legitim

datorită proiectelor avansate în lupta împotriva impunităţii. În etapa actuală de dezvoltare continuă, simbolizat de intrarea în vigoare a Statutului de la Roma privind Curtea Penală Internaţională, dreptul internaţional penal se confruntă cu două mari provocări referitoare la coerenţa şi eficacitatea sa.

3.3.2. Crearea Tribunalelor penale internaţionale ad-hoc Crearea unor tribunale penale internaţionale nu este o

idee recentă. Pe lângă dezbaterile referitoare la crearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente, care au fost iniţiate încă din perioada interbelică, a existat după primul război mondial decizia înfiinţării unui tribunal penal special (Înaltul Tribunal Internaţional) care să-l judece, pentru crime de război, pe fostul împărat german Wilhelm al II-lea, în conformitate cu art.227 al Tratatului de la Versailles din 1919, nu pentru crime de război sau pentru crime contra păcii, ci pentru „ofensa supremă adusă moralei internaţionale şi sanctităţii tratatelor”.

3.3.2.1. Constituirea Tribunalelor de la Nürnberg şi Tokio 3.3.2.2. Noţiuni generale privind clasificarea tribunalelor

penale internaţionale ad-hoc 3.3.2.3. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie

(TPII) şi Tribunalul Penal Internaţional pentru Ruanda (TPIR) 3.3.2.4. Tribunalele penale internaţionale ad-hoc de

generaţia a doua: Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL),

Page 37: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

36

Camerele Extraordinare pentru Judecarea Crimelor Comise în perioada Kampuchiei Democratice (Tribunalul Special pentru Cambodgia – TSC) şi curţile speciale cu participare internaţionale: Instanţele penale speciale pentru Timorul de Est, Tribunalul Special Irakian (TSI) şi Tribunalul Special pentru Liban (TSL)

3.3.3. Curtea Penală Internaţională (CPI) – elemente de

context istoric Comisiei de Drept Internaţional i-a revenit misiunea de a

elabora Proiectul unei jurisdicţii penale internaţionale şi Proiectul unui Cod al Crimelor contra Păcii şi Securităţii Umanităţii, la propunerea Adunării Generale a ONU. Abia după declanşarea conflictului din Iugoslavia, problema instituirii unei instanţe penale internaţionale a fost reluată, iar CDI a fost împuternicită, la 25 noiembrie 1992, să pregătească Statutul Curţii Penale Internaţionale34.

În 1996, Adunarea Generală a ONU a instituit un Comitet Pregătitor pentru stabilirea CPI (PrepCom), în cadrul căruia s-au purtat negocieri ce au dus la adoptarea Statutului de la Roma. Statutul CPI, care cuprinde 128 articole, a fost adoptat de către Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor (15 iunie - 17 iulie 1998) de la Roma, la 17 iulie 199835.

3.3.3.1. Aspecte instituţionale interne ale CPI Curtea, cu sediul la Haga, este o instituţie independentă, care

nu face parte din cadrul ONU, dar care menţine o relaţie de cooperare cu aceasta şi este compusă din judecători, Secţii şi Camere, Biroul Procurorului, Grefa, precum şi alte birouri.

Funcţia jurisdicţională a Curţii este exercitată de judecători repartizaţi în 3 Camere: Camera preliminară, Camera de primă instanţă şi Camera de apeluri. Paralel, acţiunea publică este exercitată de Biroul Procurorului care funcţionează în mod independent. În ceea ce priveşte Grefa, aceasta este condusă de un Grefier responsabil de toate aspectele nejudiciare, de administrarea şi serviciile Curţii.

34 D. Mazilu, op. cit., p.552 35 La Statut nu se pot face rezerve, iar amendamentele la Statut se pot face numai după 7 ani de la intrarea în vigoare, cu excepţia unor modificări exclusiv de tip procedural ale unor articole enumerate exhaustiv în art.122

Page 38: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

37

3.3.3.2. Aspecte instituţionale externe: Curtea Penală Internaţională şi Consiliul de Securitate al ONU

Acţionând în virtutea Capitolului VII din Cartă, Consiliul de Securitate sesizează Procurorul cu „o situaţie în care una sau mai multe crime sunt susceptibile de a se fi comis”, acesta depăşind obstacolul suveranităţii statale, care se manifestă prin acceptarea competenţei Curţii de către statele în cauză.

Totuşi, în virtutea aceluiaşi Capitol VII, competenţele Consiliului de Securitate comportă limitări care sugerează o anumită prudenţă în analiza practicii recente a Consiliului de Securitate. Potrivit art.1 din Convenţia de la Roma din 1998, „aceasta este complementară jurisdicţiilor penale naţionale”, dacă acestea din urmă îşi îndeplinesc rolul potrivit dreptului internaţional conform opiniei Curţii. Într-adevăr, regulile privind subsidiaritatea CPI pun accentul pe existenţa unei obligaţii statale nonformale, dar care să includă punerea în aplicare a procedurilor judiciare eficiente de urmărire, la nivel naţional, a încălcărilor dreptului umanitar36.

3.3.3.3. Conferinţa de Revizuire a Statutului de la Roma a Curţii Penale Internaţionale

În perioada 31 mai – 11 iunie 2010, reprezentanţii a 84 din cele 111 state părţi la Statutul de la Roma la momentul respectiv, ai statelor având statutul de observator şi a celor aproximativ 2500 de organizaţii civile care activează în domeniul drepturilor omului s-au reunit la Kampala, în Uganda pentru prima Conferinţă de Revizuire a Statutului de la Roma al CPI.

Agenda Conferinţei, aprobată în cadrul celei de-a opta sesiuni a Adunării Statelor Părţi de la Haga, din noiembrie 2009, a fost structurată pe următoarele teme majore: exerciţiul de evaluare a justiţiei penale internaţionale; propuneri de amendare a Statutului – crima de agresiune, art.124; propunerea belgiană referitoare la incriminarea utilizării armelor chimice şi biologice în conflictele armate cu caracter neinternaţional; precum şi executarea sentinţelor (propunerea norvegiană). 36 A se vedea M. Politi, Le Statut de la Rome de la Cour pénale internationale: Le point de vue d’un négociateur, RGDI, 1999, p.843

Page 39: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

38

SECŢIUNEA 3.4. UN SISTEM DE DREPT PENTRU SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR PRIVIND DREPTUL MĂRII - ÎNFIINŢAREA TRIBUNALULUI INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII (TIDM)

3.4.1. Aspecte introductive Convenţia ONU privind dreptul mării37, din 1982, este

principalul instrument juridic în ceea ce priveşte dreptul mărilor şi al oceanelor. Numărul mare de ratificări şi aderări (162 de state părţi, dintre care 161 de state şi o organizaţie internaţională – Uniunea Europeană), împreună cu influenţa sa asupra practicii reprezintă manifestarea puternică a dreptului cutumiar.

3.4.2. Crearea TIDM ca instituţie permanentă specializată

pentru soluţionarea diferendelor privind dreptul mării TIDM a fost creat prin Convenţia de la Montego Bay

(art.287 din Convenţie), ca jurisdicţie permanentă specializată pentru soluţionarea diferendelor referitoare la domeniul reglementat de Convenţie. Anexa VI la Convenţie este Statutul TIDM, care este inspirat din Statutul CIJ în mai multe prevederi ale sale. Sediul TIDM este la Hamburg38, acesta fiind operaţional din 1996, iar prima hotărâre a fost pronunţată în decembrie 199739.

3.4.3. Organizarea TIDM 3.4.3.1. Judecătorii 3.4.3.2.Camerele TIDM 3.4.3.3. Grefa TIDM

37 România a ratificat Convenţia de la Montego Bay prin Legea nr.110/1996 privind ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea la Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 21 noiembrie 1996 38 Alegerea oraşului-port Hamburg de către reprezentanţii statelor care au participat la cea de-a treia Conferinţă ONU privind dreptul mării (UNCLOS III) s-a întemeiat pe lunga tradiţie privind comerţul şi transporturile maritime internaţionale, astfel cum se prevede în art.1 alin.2 al Statutului TIDM 39 B. Aurescu, op. cit., p.82

Page 40: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

39

SECŢIUNEA 3.5. INSTITUIREA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE (CJUE), A TRIBUNALULUI UNIUNII EUROPENE (TUE)40 ŞI A TRIBUNALULUI FUNCŢIEI PUBLICE AL UNIUNII EUROPENE (TFP)

3.5.1. Consideraţii introductive – organele jurisdicţionale europene

Semnate la 25 martie 1957 şi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958, Tratatele de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) au creat o nouă instanţă jurisdicţională, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), comună celor trei comunităţi. Prin semnarea, în aceeaşi zi, a Convenţiei privind unele instituţii comune acestor comunităţi, s-a decis înlocuirea Curţii CECO41 cu CJCE.

În anul 1988, prin Decizia nr.88/591 a Consiliului, a fost creat Tribunalul de Primă Instanţă42 (TPI), actualmente Tribunalul Uniunii Europene (TUE) sau Tribunalul, potrivit Tratatului de la Lisabona, pentru a facilita activitatea Curţii Europene de Justiţie, creându-se astfel un organism cu două grade de jurisdicţie.

40 Denumirea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi cea a Tribunalului de Primă Instanţă au fost modificate în „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”, respectiv „Tribunalul Uniunii Europene”, conform Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) 41Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost fondată în 1951 (Tratatul de la Paris), de Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda pentru a partaja resursele de oțel și cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. CECO a reprezentat aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministrul de externe francez Robert Schuman, fiind promovat intens de Statele Unite ale Americii. CECO a devenit fundația pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană şi în final, Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht). Tratatul de la Paris a intrat în vigoare la 23 iulie 1952, și spre deosebire de Tratatul de instituire a Comunității Europene, a avut o durată limitată la 50 de ani. În consecință, CECO a încetat să existe la 23 iulie 2002, iar responsabilitățile și bunurile sale au fost preluate de CE. 42 Tribunalul de Primă Instanţă a fost creat ca urmare a semnării Actului Unic European, care a fost adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987

Page 41: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

40

Datorită creşterii volumului activităţii Tribunalului şi potrivit Tratatului de la Nisa, care oferă Curţii posibilitatea de a solicita crearea unor camere jurisdicţionale, proiectul de transferare a litigiilor privind funcţia publică europeană spre o nouă jurisdicţie specializată a dus la crearea unui nou tribunal, Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene (TFP), prin Decizia Consiliului Uniunii Europene nr.2004/52/CE din 2 noiembrie 2004.

3.5.2. Curtea de Justiţie de la Luxemburg 3.5.2.1. Componenţa Curţii de Justiţie 3.5.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie

3.5.3. Tribunalul Uniunii Europene 3.5.3.1. Necesitatea constituirii Tribunalului de Primă Instanţă 3.5.3.2. Organizarea Tribunalului Uniunii Europene 3.5.4. Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene

3.5.4.1. Înfiinţarea unei jurisdicţii specifice pentru contenciosul funcţiei publice

3.5.4.2. Componenţa Tribunalului Funcţiei Publice

SECŢIUNEA 3.6. MECANISMUL DE PROTECŢIE AL DREPTURILOR OMULUI – CONSTITUIREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (CEDO) 3.6.1. Dreptul fundamental între definiţie şi efecte juridice

Importanţa drepturilor individului pentru organizarea politico-juridică a societăţilor occidentale este evocată de pluralitatea termenilor utilizaţi pentru a le descrie: acestea, într-un traseu istoric către conceptul de drept fundamental, au fost pe rând drepturi naturale ale omului, libertăţi publice sau drepturi publice subiective. Este important de precizat că fiecare astfel de categorie reprezintă un anumit moment al drepturilor individului, iar cel mai cunoscut dintre toate, conceptul de drept al omului reprezintă conceptualizarea primară a drepturilor individului sub forma unor principii inspirate de doctrina dreptului natural modern, care legitimează puterea politică îndepărtată de sub puterea

Page 42: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

41

monarhului şi fundamentează legislaţia noilor ordini juridice ce vor structura societăţile formate din filosofia republicană.

3.6.2. Sistemul de protecţie şi control al respectării

drepturilor omului – înfiinţarea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

Ca o consecinţă a Declaraţiei universale a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, au fost încheiate convenţii regionale între mai multe state în scopul de a garanta anumite libertăţi fundamentale inerente demnităţii umane: dreptul la viaţă, interzicerea sclaviei, a torturii, libertatea de gândire, de expresie, dreptul la un proces echitabil etc. O astfel de convenţie a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 195043, între statele membre ale Consiliului Europei44. Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cunoscută sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului, şi-a extins sfera de acţiune asupra tuturor statelor care au fost acceptate în cadrul Consiliului Europei, actualmente 47 de state membre şi 6 state nemembre (Canada, Mexic, SUA, Vatican, Japonia şi Israel).

Obiectivul acestei Convenţii este de a organiza o veritabilă protecţie internaţională a drepturilor omului şi de a instaura în cadrul democraţiilor europene un regim de drept comun al drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

43 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953; România a ratificat Convenţia prin Legea nr.30/1994, aceasta intrând în vigoare pentru ţara noastră la 20 iunie 1994 44 Consiliul Europei este o organizaţie internaţională, interguvernamentală şi regională. Acesta a fost înfiinţat la 4 mai 1949, reunind toate statele democratice ale Uniunii Europene, precum şi alte state din centrul şi estul Europei. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg. Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de „Adunarea Parlamentară”, alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă, interguvernamentală, denumită „Comitetul Miniștrilor”, compus din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliului Europei. România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005 - mai 2006

Page 43: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

42

3.6.3. Reforma introdusă de Protocolul nr.11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950

Protocolul adiţional nr.11, adoptat la 11 mai 1994 a realizat susbtituirea celor 3 organe cu putere decizională în materia drepturilor omului existente la vremea respectivă – Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului45 şi Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei – un organ permanent unic – Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin Protocolul nr.11 la Convenţie se înfiinţează o Curte unică, prin contopirea Comisiei şi a Curţii anterioare, în timp ce Comitetul Miniştrilor îşi păstrează atribuţiile de monitorizare a măsurilor concrete şi generale de executare a hotărârilor CEDO.

3.6.4. Evoluţia mecanismului de control de la

Strasbourg prin adoptarea Protocolului nr.14 la Convenţie Creşterea masivă a numărului de cereri supuse jurisdicţiei

Curţii şi numărul mare de cauze pendinte au generat dificultăţi cu care s-a confruntat Curtea, fiind necesară o nouă reformă a mecanismului CEDO. Astfel, în anul 2001 a început un nou proces de reformare a mecanismului de control al aplicării Convenţiei, proces ce a dus la adoptarea, la 12 mai 2004, a Protocolului nr.14 al Convenţiei de către Comitetul Miniştrilor. Un alt obiectiv al reformei a fost acela de a preveni încălcarea drepturilor omului la nivel naţional, precum şi accelerarea executării hotărârilor Curţii46. Protocolul nr.14 a intrat în vigoare la 1 iunie 2010, ca urmare a depunerii ultimului instrument de ratificare de către Rusia, şi are ca scop garantarea pe termen lung a eficacităţii Curţii, prin optimizarea mecanismului de filtrare şi procesare a cererilor47.

45 Acest organism a fost creat în anul 1958 şi a început să-şi desfăşoare activitatea în anul 1959 46 B. Selejan-Gutan, Noua reformă a mecanismului de control al aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului – Protocolul nr.14, RDP nr.1/2005, p.140 47 România a semnat Protocolul nr.14 la 13 mai 2004, care este şi data deschiderii spre semnare

Page 44: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

43

3.6.5. Componenţa şi organizarea CEDO 3.6.5.1. Judecătorii 3.6.5.2. Secţiuni, Comitete şi Camere ale CEDO 3.6.5.3. Grefa CEDO 3.6.6. Agentul Guvernamental pentru CEDO Instituţia care reprezintă statul român la CEDO este

Agentul Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului48, care funcţionează din iulie 2003, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (MAE). Acesta este ajutat de 2 coagenţi, dintre care unul este şeful Oficiului Agent guvernamental din MAE, iar altul funcţionează în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, la Strasbourg. Oficiul Agent guvernamental a fost reorganizat în 2003, după model francez, cuprinzând diplomaţi cu pregătire juridică şi magistraţi detaşaţi49.

CAPITOLUL IV

CONCURENŢA COMPETENŢELOR INTERNAŢIONALE ŞI FENOMENUL DE FORUM

SHOPPING ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECŢIUNEA 4.1. DEZVOLTAREA EXPONENŢIALĂ A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE, FACTOR DE PROLIFERARE A INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE

Dezvoltarea exponenţială a relaţiilor internaţionale a dus la transformarea sau la reconfigurarea unor prerogative ale statelor, preocupate de protecţia economică şi teritorială, confruntate cu mecanisme infra sau supranaţionale, care îşi vedeau ameninţată

48 Această instituţie este reglementată de H.G. nr.868/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.556 din 1 august 2003 49 Aceştia sunt detaşati de la instanţe şi/sau din cadrul Ministerului Justiţiei

Page 45: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

44

suveranitatea. Această perioadă de tranziţie caracterizată prin conflicte şi diferende s-a reflectat în apariţia unor noi cauze.

Această evoluţie s-a accelerat în ceea ce priveşte instanţele internaţionale, de la crearea CPJI în 1920, care a fost pentru o perioadă unica instanţă internaţională. Înlocuirea acesteia cu CIJ, în anul 1945, a coincis mai mult sau mai puţin cu dezvoltarea noilor jurisdicţii internaţionale, iniţial pe plan regional şi ulterior la nivel universal: în 1950 CEDO, în anul 1957 CJCE, iar în anul 1981, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a pronunţat prima sa hotărâre.

Procesul s-a extins la scară mondială în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, prin înfiinţarea TIDM, în anul 1996, în temeiul Convenţiei ONU privind dreptul mării din 1982. Acordul de la Marrakech, din 1994, instituia mecanismul cvasi-jurisdicţional de soluţionare a diferendelor OMC. În sfârşit, CPI a devenit realitate, prin intrarea în vigoare a Statutului său la 1 iulie 2002.

SECŢIUNEA 4.2. FENOMENUL DE FORUM SHOPPING ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE – CONSECINŢE ŞI SOLUŢII

Efectul principal al suprapunerii competenţelor este fenomenul de forum shopping, adică alegerea preferenţială a jurisdicţiei pe care partea ori părţile o apreciază ca fiind mai favorabilă, în funcţie de anumite elemente: autoritatea instanţei şi notorietatea judecătorilor, jurisprudenţa anterioară a instanţei, durata procedurii, caracterul obligatoriu al măsurilor conservatorii (care este un element de atractivitate al TIDM), existenţa unui mecanism eficient de monitorizare a executării hotărârii şi, respectiv, de obligare la executare, în caz de nerespectare iniţială a hotărârilor. SECŢIUNEA 4.3. FENOMENUL DE FORUM SHOPPING ÎN CAZUL DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA C. UCRAINA, 2009)

Referitor la cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră, soluţionat în anul 2009 (România c. Ucraina) menţionăm că, teoretic, ar fi fost competent pe fond pentru rezolvarea delimitării maritime şi TIDM, dacă România şi Ucraina l-ar fi ales în Acordul Conex, instanţă permanentă specializată în diferende privitoare la

Page 46: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

45

aplicarea dreptului mării. De asemenea, mai exista opţiunea de a fi constituit un tribunal arbitral ad-hoc, creat numai pentru rezolvarea acestui diferend, dacă cele două state ar fi convenit acest lucru.

Totuşi, în 1997, când a fost finalizat Tratatul politic de bază cu Ucraina, TIDM abia începea să funcţioneze. Până la acea dată, Tribunalul de la Hamburg nu fusese sesizat cu cazuri de delimitare maritimă. Or, prin comparaţie, CIJ avea deja în 1997 un număr mare de cazuri de acest tip. Mai mult decât atât, jurisprudenţa CIJ produsese deja o influenţă considerabilă asupra dezvoltării dreptului mării.

CAPITOLUL V

DELIMITĂRI DE COMPETENŢE ÎNTRE PRINCIPALELE INSTANŢE ARBITRALE ŞI

JURISDICŢIONALE INTERNAŢIONALE SECŢIUNEA 5.1. ARBITRAJUL INTERNAŢIONAL: DELIMITĂRI DE COMPETENŢE ÎNTRE CURTEA PERMANENTĂ DE ARBITRAJ, TRIBUNALELE ARBITRALE MIXTE, TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII, CURTEA DE CONCILIERE ŞI ARBITRAJ A OSCE ŞI MECANISMELE JURISDICŢIONALE NAFTA

5.1.1. Preliminarii O dezvoltare notabilă a ultimilor ani a fost stabilirea de noi

organe arbitrale permanente şi obligatorii, învestite cu largi competenţe materiale. Astfel de mecanisme arbitrale instituţionalizate au fost introduse în anii ’90 în contextul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) – sistemul de paneluri50: Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) şi Mecanismele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor din cadrul NAFTA (Acordul Nord-Atlantic de Liber Schimb).

5.1.2. Competenţa Curţii Permanente de Arbitraj Temeiul arbitrajului este reprezentat de acordul părţilor,

exprimat prin clauza compromisorie – de tip special, pentru diferende ce 50 Y. Shany, The Competing Jurisdiction of International Courts and Tribunals, Oxford University Press, 2004, p.6

Page 47: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

46

pot apărea în legătură cu tratatul în care este inclusă; de tip general, pentru toate diferendele ce pot să apară între părţi – care se constituie într-un articol sau mai multe dintr-un tratat bilateral ori multilateral sau prin acordul compromisoriu, care se încheie ulterior apariţiei unui diferend.

Deosebit de importantă este stabilirea de către părţi a limitelor competenţei tribunalului arbitral, adică formularea exactă a problemei care trebuie soluţionată de acesta. Deşi din folosirea procedurii arbitrale de-a lungul timpului rezultă principiul care este, de altfel, comun şi reglementării judiciare, conform căruia tribunalul arbitral este judecătorul propriei competenţe (kompetenz-kompetenz), precizarea corectă a limitelor competenţei permite adoptarea unei soluţii valide: în caz de depăşire a competenţei (pronunţare ultra petitia), sentinţa poate fi anulată.

5.1.3. Contribuţia Curţii Permanente de Arbitraj la

arbitrajul între state 5.1.3.1. Rolul Curţii Permanente de Arbitraj la

soluţionarea altor diferende între state51 – Tribunalele arbitrale mixte

5.1.3.2. Relaţia Curţii Permanente de Arbitraj cu dreptul mării 5.1.3.3. Curtea Permanentă de Arbitraj şi litigiile dintre

un stat şi persoane private 5.1.4. Arbitrajul interstatal instituţionalizat 5.1.4.1. Centrul Internaţional pentru Reglementarea

Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) 5.1.4.2. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE 5.1.4.3. Mecanismele jurisdicţionale de soluţionare a

diferendelor din cadrul NAFTA

51 Competenţa CPA se referă şi la diferendele interstatale, aşa cum a fost cazul compromisului de arbitraj încheiat la 7 iulie 2008 de Guvernul statului Sudan cu Armata populară de eliberare a Sudanului, prin care supun arbitrajului diferendul privitor la frontierele zonei Abyei şi încredinţează CPA administrarea procedurii. Compromisul prevedea, de fapt, aplicarea Regulilor opţionale ale CPA privind arbitrarea diferendelor între două părţi, dintre care numai una este stat

Page 48: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

47

SECŢIUNEA 5.2. FUNCŢIA CONTENCIOASĂ A CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE

5.2.1. Consacrarea principiului jurisdicţiei facultative a CIJ Afirmarea principiului jurisdicţiei facultative52 a fost

consacrat în numeroase decizii ale CIJ, cum este cazul, de exemplu, a Deciziei din 15 iunie 1954, privind cazul Aur monetar recuperat la Roma în 1943: „Curtea nu îşi poate exercita jurisdicţia referitor la un stat dacă nu are consimţământul acestuia din urmă”, „conform unui principiu fundamental în care niciun stat nu poate fi supus jurisdicţiei Curţii, fără ca acesta să consimtă la aceasta53”.

5.2.2. Excepţia privitoare la jurisdicţia „obligatorie” a CIJ Excepţia referitoare la jurisdicţia „obligatorie” se

referă, în realitate la consimţământul statelor de a recurge la reglementarea jurisdicţională a diferendelor într-un caz anume. Acest consimţământ este necesar, dar nu are în vedere un diferend născut. Consimţământul de a se supune jurisdicţiei Curţii priveşte diferendele eventuale, mai mult sau mai puţin determinate. Jurisdicţia Curţii este „obligatorie”, deoarece acordul părţilor este conţinut anterior într-un act juridic obligatoriu. Această obligaţie rezultă, după caz, fie dintr-un consimţământ convenţional, deci reciproc, fie din acordul a două consimţăminte unilaterale54.

5.2.3. Competenţa ratione personae Competenţa CIJ, funcţiile sale îşi au fundamentul juridic în

acordul de voinţă al părţilor – state suverane şi independente, competenţa ratione personae fiind asigurată astfel numai de state (art.34 alin.1 din Statut). Numai acest acord de voinţă constituie punctul de plecare al judecăţii în faţa Curţii. Principial, în limitele

52 A nu se confunda „jurisdicţia facultativă” care se referă la angajamentul de a recurge la o jurisdicţie internaţională, a cărei hotărâre are un caracter obligatoriu, şi „funcţia consultativă”, care are în vedere natura activităţii deferite jurisdicţiei, care, în această a doua ipoteză, nu este decât un aviz fără forţă obligatorie 53 Aplicarea Convenţiei asupra genocidului din 26 februarie 2007 54 N. Quoc Din, P. Daillier, M. Forteau, A. Pellet, op. cit., p.995

Page 49: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

48

fixate de Cartă şi de Statut, se poate vorbi de o competenţă în materie contencioasă şi de o competenţă în materie consultativă.

5.2.4. Competenţa ratione materiae (art.36 din Statutul CIJ) 5.2.4.1. Modalităţi de sesizare a Curţii: convenţia

specială sau clauza compromisorie, acordul compromisoriu, declaraţia facultativă şi forum prorogatum (art.38 alin.5 din Regulile de procedură ale CIJ)

5.2.4.2. Diferendele de ordin juridic deduse judecăţii Curţii, precum şi deciziile abstracte care privesc o chestiune de drept

5.2.4.3. Principiul kompetentz-kompetenz 5.2.4.4. Dreptul aplicabil – art.38 din Statutul CIJ 5.2.4.4.1. Convenţiile internaţionale 5.2.4.4.2. Cutuma internaţională 5.2.4.4.3. Principiile generale de drept 5.2.4.4.4. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai

calificaţi profesionişti în drept public

5.2.5. Evaluarea sintetică a hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie în procesul Delimitarea maritimă în Marea Neagră din 3 februarie 2009 (România c. Ucraina)

Apreciem că hotărârea CIJ, din 3 februarie 2009, reprezintă o decizie solid fundamentată, care confirmă atât drepturile României asupra unei suprafeţe de 80% din aria în care pretenţiile părţilor s-au suprapus, cât şi legitimitatea strategiei urmate de echipa pledantă a României, care a invocat argumente referitoare la lipsa de efect a Insulei Şerpilor asupra liniei provizorii de echidistanţă, arătând că aceasta este o „stâncă”, în sensul art.121 alin.3 din Convenţia privind dreptul mării, fără a exclude ideea că, în ipoteza în care nu ar fi fost o stâncă, ar avea în orice caz, doar un efect limitat sau niciun efect.

Pretenţia pe care a avansat-o România a fost una rezonabilă, care a evitat tendinţa obişnuită de a exagera, adoptată de majoritatea părţilor la litigii internaţionale în domeniul

Page 50: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

49

delimitărilor maritime, în speranţa că instanţa internaţională (Curtea sau Tribunalul) va împărţi pe jumătate pretenţiile părţilor55.

SECŢIUNEA 5.3. COMPETENŢA CONTENCIOASĂ A TRIBUNALULUI INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII

5.3.1. Sistemul procedural al Convenţiei ONU privind dreptul mării

Potrivit art.287 din Convenţie, un stat este liber să aleagă, printr-o declaraţie scrisă, unul sau mai multe dintre mijloacele de rezolvare a diferendelor referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei, atunci când semnează, ratifică sau aderă la aceasta ori în oricare alt moment ulterior, după cum urmează: TIDM, constituit în conformitate cu Anexa VI; CIJ; un tribunal arbitral constituit conform Anexei VII; un tribunal arbitral special înfiinţat potrivit Anexei VIII, pentru una sau mai multe dintre categoriile de diferende specificate în această anexă. Dacă părţile nu au făcut aceeaşi alegere a instanţei, diferendul va fi supus arbitrajului.

5.3.1.1. Competenţa ratione personae Competenţa contencioasă ratione personae a TIDM se

referă nu doar la statele părţi la Convenţia ONU, dar şi la entităţi nestatale, precum Autoritatea Internaţională a teritoriilor submarine, numită Întreprinderea56, la persoane fizice sau juridice care au raporturi contractuale privind activităţile economice desfăşurate în Zona Internaţională a teritoriilor submarine.

5.3.1.2. Competenţa ratione materiae Ratione materiae, TIDM are competenţa să soluţioneze

toate diferendele şi cererile care îi sunt supuse în conformitate cu Convenţia din 1982, chestiunile care sunt prevăzute în mod special în oricare alt acord care îi conferă competenţă (art.288 alin.1 din Convenţie şi art.21 din Statut), precum şi orice diferend privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei, aflat deja în vigoare la

55 J. Crawford, V. Lowe, A. Pellet, D. Müller, S. Olleson, membrii echipei internaţionale de jurişti ai României în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina) din cadrul CIJ 56 Întreprinderea a fost creată în virtutea art.156 din Convenţie

Page 51: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

50

intrarea în vigoare a Convenţiei din 1982, care se referă la o problemă vizată de Convenţie (art.22 din Statut).

5.3.2. Dreptul aplicabil TIDM Dreptul aplicabil al TIDM se întemeiază pe dispoziţiile

Convenţiei şi pe celelalte reguli de drept internaţional care nu sunt incompatibile cu aceasta, Tribunalul putând soluţiona o cauză şi în echitate, dacă părţile sunt de acord (art.23 din Statutul TIDM şi art.293 din Convenţie), precum şi pe regulile, reglementările şi procedurile emise de Autoritatea Internaţională, clauzele oricărui contract privind activităţi desfăşurate în Zona Internaţională (art.38 din Statut).

5.3.3. Excepţii de la jurisdicţia obligatorie a TIDM în

cazurile contencioase Posibilitatea ca o parte la o dispută să se adreseze unilateral

TIDM, referitor la procedura privind soluţionarea obligatorie prevăzută de Secţiunea a 2-a a Părţii XV din Convenţie, face obiectul a numeroase excepţii. Astfel de excepţii sunt de două categorii: excepţii generale, aplicabile tuturor părţilor Convenţiei şi excepţii facultative, care sunt lăsate la aprecierea părţilor.

5.3.4. Concurenţa competenţelor CIJ şi a TIDM În anii care au urmat imediat după intrarea în vigoare a

Convenţiei, au fost exprimate anumite temeri, în special de către doi judecători ai CIJ, referitoare la faptul că noua procedură de soluţionare a diferendelor prevăzută de Convenţia de la Montego Bay ar duce la fragmentarea dreptului internaţional57. Aceste temeri, despre care unii autori58 au spus că sunt exagerate, s-au dovedit a fi nejustificate. TIDM şi tribunalele instituite conform Anexei VII nu au fost în dezacord cu jurisprudenţa CIJ, ci au recurs

57 A se vedea G. Guillaume, The Future of International Judicial Institutions, 1995, ICLQ, pp.848, 854-855 şi S. Oda, The ICJ viewed from the Bench, 1995, Recueils des Cours 9, pp.139-155 58 A se vedea, de exemplu J. I. Charney, The Implications of Extending International Dispute Settlement System: The 1982 Convention on the Law of the Sea, 1996, AJIL, p.69

Page 52: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

51

la aceasta, citând-o în diferite speţe59, însă se observă că, în practică, TIDM are o abordare mai flexibilă privitor la urgenţa şi protejarea drepturilor părţilor în cadrul disputelor, decât cea pe care o are CIJ. Singura temere în materie ar fi diferenţa de opinie între TIDM şi tribunalul instituit potrivit Anexei VII în cazul Tonul cu înotătoare albastre din Pacific, în ceea ce priveşte interpretarea precedentului pentru aplicarea art.281 şi 282 din Convenţie.

SECŢIUNEA 5.4. COMPETENŢA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

5.4.1. Delimitarea competenţelor Curţii Penale Internaţionale Determinarea competenţei CPI este esenţială „pentru

asigurarea unei activităţi jurisdicţionale eficiente şi pentru atingerea obiectivelor pe care aceasta le are, de a pune capăt impunităţii autorilor celor mai grave crime care îngrijorează întreaga comunitate internaţională” – preambulul Statutului CPI, pentru a-şi afirma prestigiul şi autoritatea de care are nevoie în funcţionarea ei şi chiar pentru existenţa ei, ca atare60. În situaţia de faţă, nu se ridică probleme speciale în privinţa actelor care intră sub jurisdicţia Curţii (ratione materiae, ratione personae, ratione temporis şi ratione loci) şi nici despre faptul că cei judecaţi de aceasta sunt persoane fizice, ci ar fi trebuit să rezulte din Statutul CPI, în mod indubitabil, cine anume sunt aceste persoane care ar trebui deferite Curţii; acest aspect este controversat, dar rămâne de o importanţă capitală pentru viabilitatea jurisdicţiei internaţionale recent înfiinţate.

5.4.1.1. Competenţa ratione materiae Competenţa ratione materiae este limitată conform

Statutului de la Roma la 4 categorii de crime: crima de genocid (art.6), crime împotriva umanităţii (art.7), crime de război (art.8), crima de agresiune (ce va fi definită printr-o modificare ulterioară a Statutului). Conform art.1 şi 5, competenţa CPI se extinde asupra

59 A se vedea, de exemplu, cazul Saiga, cazul Tonul cu înotătoare albastre din Pacific şi cazul Fabrica Mox 60 I. M. Anghel, Consideraţiuni cu privire la jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale (Haga), RDP nr.4/2005, p.60

Page 53: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

52

celor mai grave crime ce privesc comunitatea internaţională, în ansamblul ei. Pentru definirea crimei de agresiune a fost creat un grup de lucru special, în cadrul căruia România a fost activă, prin încercarea de a oferi o definiţie crimei de agresiune.

5.4.1.2. Competenţa ratione personae Potrivit art.12 şi 13 din Statut, Curtea îşi exercită

jurisdicţia numai asupra a trei categorii de persoane fizice: persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe teritoriul statelor parte la Statut sau al statelor care au recunoscut competenţa Curţii (art.12 alin.2 lit.a); cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut competenţa Curţii (art.12 alin.2 lit.b); orice persoană care a comis o crimă ce intră sub incidenţa Curţii, indiferent dacă statul al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia s-a comis crima respectivă, este stat parte la Statut sau a recunoscut competenţa Curţii atunci când Consiliul de Securitate al ONU, acţionând conform Cap.VII din Carta ONU, deferă cazul Procurorului Curţii (art.13 lit.b). Menţionăm că şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii pentru crimele ce intră în competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda lor, respectiv, de subordonaţii lor (art.28 din Statut).

5.4.1.3. Competenţa ratione temporis Competenţa ratione temporis se extinde numai asupra

crimelor săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului, adică 1 iulie 2002 sau după intrarea în vigoare a Statutului, pentru statul care a devenit parte la Statut după 1 iulie 2002 (art.11 din Statut), Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia şi asupra unor fapte incriminate de Statut, comise anterior ratificării Statutului de la Roma, în cazul în care, statele care au ratificat mai târziu Statutul consimt în acest sens, conform art.12 alin.3, funcţionând permanent, iar nu temporar, limitat în timp ad-hoc61.

5.4.1.4. Competenţa ratione loci Competenţa ratione loci va avea relevanţă numai dacă

singurul criteriu care va atrage jurisdicţia va fi cel al teritoriului unde a fost comisă fapta incriminată de Statut. În acest sens, Curtea va avea competenţă asupra crimelor împotriva umanităţii, genocidului, 61 Spre deosebire de Tribunalele penale ad-hoc, CPI nu are competenţă retroactivă

Page 54: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

53

crimelor de război şi crimei de agresiune (atunci când va fi definită), comise pe teritoriul unui stat parte la Statut sau pe teritoriul unui stat care a acceptat jurisdicţia Curţii, potrivit art.12 alin.3.

5.4.2. Principiul complementarităţii Curţii Penale

Internaţionale În ceea ce priveşte complementaritatea62 faţă de

jurisdicţiile naţionale, precizăm că acesta este un ultim criteriu de declanşare a jurisdicţiei Curţii. Dacă în cazul tribunalelor penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie, Ruanda, Sierra Leone şi Liban, jurisdicţia acestora are preeminenţă asupra jurisdicţiilor naţionale, conform Statutului de la Roma, jurisdicţiile naţionale sunt cele care vor avea preeminenţă asupra jurisdicţiei de la Haga. Principiul complementarităţii este expresia compromisului între promotorii unei curţi competente să judece în primă instanţă orice infracţiune care preocupă, prin gravitatea sa, comunitatea internaţională, în ansamblul său, şi statele care au dorit şi susţinut păstrarea prerogativelor suverane în ce priveşte exercitarea jurisdicţiei asupra acestor persoane. Statutul prevede că responsabilitatea primară pentru judecarea crimelor aflate în jurisdicţia CPI aparţine statului, CPI devenind competentă când acesta nu acţionează sau nu doreşte să acţioneze ori nu poate (sistemul judiciar nu mai funcţionează), respectiv deferă CPI această sarcină63.

SECŢIUNEA 5.5. DELIMITĂRI DE COMPETENŢE ÎNTRE CURTEA DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE, TRIBUNALUL UNIUNII EUROPENE ŞI TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

5.5.1. Recunoaşterea personalităţii juridice a Uniunii Europene Prin Tratatul de la Lisabona s-a recunoscut expres

personalitatea juridică internaţională a Uniunii Europene (art.47 TUE), art.335 TFUE menţionând o capacitate juridică funcţională, aceasta fiind consacrată deja atât de Curtea de Justiţie a

62 Preambulul şi art.1 din Statut 63 Un rol important în evaluarea existenţei sau nu a competenţei CPI revine, prin urmare, procurorului

Page 55: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

54

Comunităţilor Europene, cât şi de alte instanţe naţionale pe cale pretoriană. Un exemplu, în acest sens, este hotărârea CJCE, dată în cazul Comisia c. Consiliul (AETR), din 31 martie 1971, prin care a stabilit că „în relaţiile externe, Comunitatea are capacitatea de a stabili legături contractuale cu state terţe64”.

5.5.2. Elemente privind evoluţia şi extinderea

competenţelor Curţii de Justiţie de la Luxemburg În ceea ce priveşte evoluţia competenţelor Curţii de

Justiţie, menţionăm că Tratatele comunitare iniţiale au atribuit în mod expres acesteia competenţa de a soluţiona: recursul în anulare (art.33 Tratatul CECO, art.230 Tratattul CE, art.14 Tratatul CEEA); recursul în carenţă (art.232 Tratatul CE, art.35 Tratatul CECO); excepţia de nelegalitate (art.156 Tratatul CEEA, art.36 şi art.241 Tratatul CE); recursul prejudiciar (art.234 Tratatul CE, art.105 Tratatul CEEA şi art.41 Tratatul CECO, având în vedere diferenţele de reglementare dintre cele trei tratate); recursul iniţiat de funcţionarii publici comunitari (art.236 Tratatul CE); recursul privind repararea pagubelor cauzate de instituţiile comunitare sau de funcţionarii ori agenţii comunitari (art.235 şi art.288 Tratul CE, art.40 Tratatul CECO, art.151 Tratatul CEEA); clauza compromisorie cuprinsă în contractele încheiate în numele Comunităţii; recursul împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă, limitat la aspecte de drept; reexaminarea (în mod excepţional) deciziilor Tribunalului de Primă Instanţă privind soluţionarea de către acesta a contestaţiilor împotriva soluţiilor camerelor jurisdicţionale sau privind pronunţarea unei hotărâri prejudiciare, atunci când există un risc serios de afectare a unităţii şi coerenţei dreptului comunitar; recursul pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce revin statelor membre în virtutea dispoziţiilor Tratatelor; litigiile apărute între statele membre, privind obiectul Tratatului, dacă litigiul îi este atribuit conform unui compromis încheiat între părţi (art.239 Tratatul CE, art.89 Tratatul CECO, art.154 Tratatul CEEA); litigiile apărute între Comisie şi statele membre (art.169 din Tratatul CE, art.88 din Tratatul CECO, art.141 64 Hotărârea CJCE 22/70, par.14

Page 56: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

55

din Tratatul CE); litigii apărute numai între statele membre (art.227 din Tratatul CE şi art. 143 Tratatul CEEA).

Extinderea competenţelor Curţii de Justiţie s-a realizat atât prin dispoziţii ale tratatelor ulterioare (Maastricht, Amsterdam, Nisa), cât şi prin acorduri convenţionale65.

5.5.3. Concurenţa competenţelor Curţii Europene de

Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia drepturilor omului

În ceea ce priveşte controlul respectării drepturilor fundamentale garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene66, drepturi care au o valoare juridică obligatorie, se pune întrebarea dacă există un eventual conflict de competenţă între Curtea Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Potrivit dispoziţiilor art.52 alin.3 din Cartă, în măsura în care aceasta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate de Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca cele prevăzute de Convenţie, însă această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii Europene să confere o protecţie mai largă. Totuşi, nici Carta, nici Tratatul de la Lisabona nu extind competenţa Curţii de Justiţie la materii care sunt de competenţa Curţii de la Strasbourg, şi anume materii care nu intră în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii Europene.

5.5.4. Cooperarea între instanţele naţionale şi CJUE în

ceea ce priveşte trimiterile preliminare Trimiterile preliminare reprezintă cel mai important

instrument de cooperare între Curtea de Justiţie şi jurisdicţiile naţionale, menit să asigure aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene: „întrebările preliminare privind interpretarea sunt 65 De exemplu, prin acorduri s-a stipulat competenţa Curţii de a interpreta, la cererea instanţelor naţionale: Convenţia privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice (29 februarie 1968); Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială (27 septembrie 1968) 66 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, nr.303 din 14 decembrie 2007

Page 57: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

56

mijlocul esenţial de a impune jurisdicţiilor naţionale interpretarea corectă a dreptului comunitar67”, în timp ce „întrebările preliminare referitoare la validitate constituie un mijloc de aplicare a principiului ierarhiei surselor de drept comunitar68”.

5.5.5. Competenţele specifice Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Competenţele specifice ale Curţii de Justiţie se referă la

două mari categorii de cauze, şi anume: recursul în interpretare (fostul art.234 TCE, art.267 TFUE) şi acţiunile directe care sunt îndreptate împotriva instituţiilor Uniunii.

5.5.6. Competenţa Curţii Europene de Justiţie şi a

Tribunalului Uniunii Europene de a se pronunţa în temeiul unei clauze de arbitraj sau a unui acord special

Potrivit art.335 TFUE (fostul art.282 TCE), Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne. Participarea Uniunii la tranzacţiile juridice pot da naştere la dispute care trebuie soluţionate. Art.272 TFUE (fostul art.238 TCE) autorizează Uniunea şi părţile contractante să confere jurisdicţie Curţii de Justiţie să se pronunţe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia. În absenţa unei asemenea clauze, instanţele naţionale au competenţă, potrivit dreptului naţional, să soluţioneze orice fel de dispută69.

67 P. Manin, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Editions A. Pedone, Paris, 2004, p.443 68 P. Manin, ibidem 69 În absenţa unei clauze de arbitraj, CJUE sau Tribunalul nu are competenţă asupra contractului în care una dintre părţi intentează un proces potrivit art.268 TFUE (fostul art.235 TCE). În acest caz, faptul că părţile au supus disputa CJUE sau Tribunalului nu poate fi considerată o exprimare a intenţiei lor de a conferi Curţii jurisdicţie asupra disputelor care iau naştere dintr-un angajament: a se vedea ordinul CJCE din 18 iulie 1997 în cauza T-180/95 Nutria c. Comisie, Rec. p.II-1317, par.37-40

Page 58: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

57

5.5.7. Jurisdicţia nelimitată a CJUE şi a Tribunalului Uniunii Europene în ceea ce priveşte acţiunile referitoare la sancţiuni

Sfera de cuprindere a „jurisidicţiei nelimitate”70 a Curţii în ceea ce priveşte acţiunile împotriva sancţiunilor nu a fost pe deplin determinată. Este cert că jurisdicţia nelimitată extinde puterile Curţii în două sensuri. În primul rând, permite Curţii să determine drepturile personale sau „subiective” ale părţilor în procedură, ceea ce înseamnă că nu mai trebuie să investigheze legalitatea actului contestat. În acest sens, Curtea poate lua în considerare chestiuni la care nu era autorizată să se pronunţe privitor la verificarea legalităţii procedurilor actului contestat71. În al doilea rând, atunci când CJUE are o competenţă nelimitată, aceasta posedă o serie mai mare de sancţiuni, decât în procedurile în care numai legalitatea actului contestat este în discuţie.

5.5.8. Relaţia dintre Tribunalul Uniunii Europene şi Tribunalul Funcţiei Publice din punct de vedere al competenţei

Potrivit Tratatului de la Lisabona, Tribunalul are competenţa să judece în primă instanţă acţiunile menţionate la art.263, 265, 268, 270 şi 272 TFUE, cu excepţia celor care sunt atribuite unui tribunal specializat, instituit în conformitate cu art.257 şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie; funcţionează ca instanţă de apel, în judecarea căilor de atac împotriva deciziilor tribunalelor specializate şi ca instanţă de recurs pentru deciziile tribunalelor specializate, limitat la aspecte de drept.

Deciziile TFP pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau în cazul în care Regulamentul

70 În limba franceză, „pleine juridiction”; în limba germană „Verfahren mit unbeschränkter Ermessensnachprüfung” 71 Opinia avocatului general al CJCE M. Lagrange, în cauzele conexate 2 şi 3/60 Niederrheinische Bergwerks-Aktiengesellschaft and Unternehmensverband des Aachener Steinkohlenbergbaues c. High Authority, 1961, Rec. pp.133-152; precum şi cauza 20/59 Italy c. High Authority , 1960, Rec. pp.325-339: „jurisidicţia nelimitată care permite ca orice propunere să fie făcută nu numai pe baza legalităţii, ci şi pe baza oricărui motiv care ar justifica nerespectarea actului respectiv”.

Page 59: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

58

privind înfiinţarea sa prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt. Acest recurs poate fi introdus în termen de 2 luni în faţa Tribunalului.

5.5.9. Consideraţii privind competenţa penală a Uniunii Europene Despre competenţa penală a Uniunii Europene şi despre

modul de exercitare a acesteia ne referim, în primul rând, la modul de repartizare a unei competenţe de drept penal între pilonii Uniunii (cel comunitar şi, respectiv, al treilea pilon, în privinţa cooperării în materie penală), iar în al doilea rând, la clarificarea modului de exercitare şi a întinderii competenţei de drept penal a Uniunii, Curtea de Justiţie oferind un răspuns mai detaliat în considerentele hotărârii în cauza C-440/05 Comisia c. Consiliul72 din 23 octombrie 2007.

5.5.10. Limitarea şi cazurile de necompetenţă ale Curţii

de Justiţie de la Luxemburg Limitarea competenţelor Curţii de Justiţie este expres

prevăzută în textul tratatelor. Astfel, în domeniul cooperării poliţiilor şi a cooperării judiciare penale, „Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice validitatea sau proporţionalitatea operaţiilor desfăşurate de poliţie sau de alte servicii represive ale statelor membre, nici pentru a statua asupra exercitării responsabilităţilor care revin statelor membre pentru menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii lor interne” (art.K7(35) par.5 din Tratatul de la Maastricht); în materie de vize, azil, imigraţie şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor, în urma modificărilor din Tratatul de la Amsterdam73, prin derogare de la dispoziţiile art.234 TCE, „numai instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt susceptibile de recurs jurisdicţional de drept intern vor putea să ceară Curţii de Justiţie să statueze cu titlu prejudiciar, dacă estimează că o decizie a Curţii asupra acestei chestiuni este necesară pentru ca aceasta să se poată pronunţa”.

72 CJCE, Rec. 2005, p.I-7879 73 Dispoziţiile în materie de vize, azil, imigraţie şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor, care iniţial au făcut obiectul Titltului VI al Tratatului de la Maastricht, au fost transferate prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam în Titlul IV, art.61-68, fiind incluse în primul pilon comunitar

Page 60: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

59

Tratatul de la Lisabona stabileşte în mod expres şi cazurile de necompetenţă ale Curţii de Justiţie, şi anume: în privinţa dispoziţiilor privind politica externă şi de securitate comună şi a actelor adoptate în temeiul acestora (art.275 alin.1), fiind, însă, competentă să controleze respectarea deciziilor art.40 din TUE şi să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la art.263 al patrulea paragraf din prezentul tratat, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul Titlului V Capitolul 2 din TUE (art.275 alin.2); precum şi în privinţa exercitării atribuţiilor sale privind dispoziţiile părţii a treia, Titlul V Capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne (art.276).

SECŢIUNEA 5.6. FUNCŢIA CONTENCIOASĂ A CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

5.6.1. Sistemul de protecţie şi control al respectării drepturilor omului prevăzut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950

Principiul esenţial al activităţii CEDO este cel al subsidiarităţii: CEDO nu reprezintă încă o cale de atac sau un nivel suplimentar de recurs faţă de căile naţionale de atac. Se spune, deseori, că judecătorul naţional este principalul factor de aplicare a Convenţiei. CEDO intervine numai în cazul în care sistemul judiciar naţional nu poate asigura respectarea sau repararea încălcărilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie şi de Protocoale. CEDO are un rol corector subsidiar74.

5.6.1.1. Competenţa ratione materiae Privitor la competenţa ratione materiae, Convenţia se

referă la încălcări ale drepturilor şi ale libertăţilor fundamentale prevăzute de aceasta şi de Protocoalele adiţionale. Precizăm că nu 74 B. Aurescu, op. cit., p.237

Page 61: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

60

pot fi examinate de CEDO plângeri ce vizează încălcări ale unor drepturi şi libertăţi care nu sunt prevăzute de Convenţie şi de Protocoalele adiţionale. Pe cale jurisprudenţială, însă, CEDO a extins uneori, prin interpretare, câmpul aplicării Convenţiei75.

5.6.1.2. Competenţa ratione personae Referitor la competenţa ratione personae, aceasta cuprinde

state, în procedurile interstatale, atât ca reclamanţi, cât şi ca pârâţi; Curtea poate fi sesizată şi de persoane fizice, organizaţii neguvernamentale, grupuri de persoane fizice, care sunt reclamanţi în procedură, calitatea de pârât putând-o avea numai statele.

5.6.1.3. Competenţa ratione temporis şi ratione loci Competenţa ratione temporis are în vedere încălcările care

s-au produs ulterior intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv, de exemplu, în cazul României, 20 iunie 1994, iar competenţa ratione loci priveşte teritoriile statelor părţi, teritorii unde statele părţi exercită un control general, jurisprudenţa înţelegând noţiunea de jurisdicţie în sensul de „autoritate”.

5.6.2. Reformarea mecanismului de control al aplicării Convenţiei În anul 2000 a început un nou proces de reformare a

mecanismului de control al aplicării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, proces ce a dus, la 24 mai 2004, la adoptarea Protocolului nr.14 la Convenţie, prin care se încearcă o fluidizare a fluxului din ce în ce mai mare al cererilor adresate Curţii, o consolidare a sistemului de executare a hotărârilor Curţii şi, totodată, va permite aderarea Uniunii Europene, având în vedere dobândirea personalităţii juridice de către aceasta, la Convenţie.

5.6.3. Fenomenul de forum shopping în sistemul CEDO

şi CJUE în domeniul protecţiei drepturilor omului În ceea ce priveşte relaţia dintre Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

75 De exemplu, deşi neprevăzut expres de Convenţie sau de Protocoalele adiţionale, dreptul la un mediu sănătos a fost considerat ca fiind apărat de Convenţie ca o parte componentă a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut de art.8 din Convenţie

Page 62: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

61

precum şi la interpretarea Convenţiei, precizăm că acestea sunt instanţe diferite şi autonome care, deşi veghează ca instanţe supranaţionale de control la respectarea dreptului, se deosebesc din punct de vedere al competenţelor, structurii, sediului materiei etc.

Prin referirea în art.6 al TUE la drepturile fundamentale, consacrate la 4 noiembrie 1950, în Convenţie, ca standard de apreciere a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, se produce astfel interdependenţa şi conexiunea celor două sisteme juridice, articolul amintit transformând Convenţia într-un document juridic de importanţă majoră atât pentru Consiliul Europei, cât şi pentru Uniunea Europeană76.

5.6.4. România în faţa CEDO: Hotărârea G.C.P. c.

România (plângerea nr.20899/03) din 20 decembrie 201177 În speţă, reclamantul, resortisant român, a fost acuzat în

perioada 1997-1999 de comiterea unor infracţiuni, printre care fraudă, falsificarea unor documente şi delapidare. Statul român a fost obligat la plata a 2000 de euro către reclamant, pentru daunele morale suferite, statuând în acelaşi timp că nu se impunea plata de daune materiale, întrucât, aşa cum şi Guvernul a susţinut, nu a existat o legătură cauzală între încălcarea Convenţiei şi presupusul prejudiciu suferit de reclamant.

CAPITOLUL VI

PRINCIPIILE DREPTULUI PROCESUAL ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE

SECŢIUNEA 6.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Existenţa principiilor generale de drept procedural în sfera activităţii tribunalelor şi curţilor internaţionale a fost deseori

76 I. E. Rusu, Relaţia dintre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului de către cele două instanţe, Noua Revistă de Drepturile Omului nr.2/2006, Editura C. H. Beck, p.23 77 Hotărârea este disponibilă pe site-ul CEDO, http://www.echr.coe.int, nefiind publicată oficial încă în limba română

Page 63: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

62

controversată78. Cu toate acestea, este incontestabil că de la arbitrajele Jay de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, s-a dezvoltat o jurisprudenţă care a stabilit progresiv o serie de reguli şi principii generale despre soluţionarea pe cale arbitrală sau judiciară a disputelor. Astfel, de exemplu, sfera de cuprindere în care o decizie trebuie să evidenţieze motivele pe care se întemeiază reprezintă un element care nu exista la origine; totuşi, de la adoptarea Convenţiei de la Haga privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale din 1907, acest principiu este incontestabil79.

6.1.1. Principii şi reguli Principiul de drept reprezintă o normă generală, apreciată

ca fiind concludentă în cadrul raportului alcătuit dintr-o serie de norme mai detaliate80. Principiul este, aşadar, un tip de normă „constituţională” care aparţine unei ordini juridice: exprimă o regulă juridică importantă sau reprezintă un standard al unei norme juridice care implică diferite chestiuni de drept.

O regulă de drept simplă nu poate avea astfel un rol constituţional, fiind mai restrânsă. Aplicarea şi efectele sale sunt explicate mult mai clar.

6.1.2. Noţiunea de procedură În contextul procedurilor judiciare81, termenul „procedură”

lato sensu acoperă toate regulile referitoare la acţiunea judiciară internaţională. Acestea includ regulile care guvernează structura curţii, chestiunile referitoare la competenţă şi admisibilitate, condiţiile obiective şi subiective pentru introducerea cererilor, precum şi modalităţile conform cărora cazul va fi soluţionat. În sens restrâns, termenul „procedură judiciară” se referă numai la 78 Asupra acestei chestiuni, a se vedea H. Thirlway, Procedure of International Courts and Tribunals, EPIL III, pp.1128-1133, Oxford University Press, 2003 79 A se vedea L. Delbez, Les principes généraux du contentieux international, LGDJ, 1962, p.124 80 Pentru o dezbatere mai detaliată, a se vedea R. Kolb, Les maximes juridiques en droit international public: questions historiques et théoriques, RBDI 32, 1999, pp.407-434 81 A se vedea J. C. Witenberg şi J. Desrioux, L’organisation judiciaire, la procédure et la sentence internationales, 1937, Strupp-Schlochauer, p.110

Page 64: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

63

ultimul aspect, care cuprinde toate regulile şi principiile privitoare la maniera în care procesul este condus.

6.1.3. Principii generale ale dreptului procesual în ceea ce priveşte arbitrajul şi calea judiciară

Diferenţa principală între arbitrajul ad-hoc (neinstituţionalizat) şi calea judiciară constă în faptul că procedurile acestora diferă în ceea ce priveşte voinţa părţilor într-un litigiu82. În cadrul arbitrajului ad-hoc, părţile sunt suveranii procedurilor; aceştia sunt domini negotii. În acest fel, acestea decid în legătură cu obiectul litigiului, aleg arbitrii, decid asupra procedurii de urmat şi ulterior determină toate chestiunile pertinente pentru dezbaterea cazului. În acest caz, arbitrii sunt doar reprezentanţi; ei decid în numele lor şi nu în numele unei colectivităţi – există numai datorită voinţei părţilor şi nu obţin independenţă cu privire la acestea83.

SECŢIUNEA 6.2. PRINCIPII FUNDAMENTALE ŞI CONSTITUŢIONALE

6.2.1. Egalitatea părţilor Principiul egalităţii părţilor este un principiu fundamental al

procedurilor judiciare. Acesta nu se limitează la procedura în faţa CIJ, dar este un principiu cu o sferă de cuprindere universală, aplicându-se tuturor tipurilor de proceduri judiciare şi arbitrale. Acest principiu defineşte structura procedurii, care trebuie să fie contradictorie (egalitatea armelor): aceleaşi drepturi trebuie să fie acordate tuturor părţilor, precum şi o acţiune comună pentru a egaliza eventualele inegalităţi între părţi, în măsura în care ar putea influenţa posibilitatea unui rezultat corect al procesului. Egalitatea este inerentă procedurii judiciare, însă decurge din dreptul internaţional general, din egalitatea suverană a statelor şi din 82 Potrivit lui R. Kolb, Théorie du ius cogens international, PUF, Paris, 2001, p.212 şi urm. G. Abi-Saab observa că, „rolul predominant al părţilor care controlează compunerea organului arbitral şi derularea procesului de la început până la final este rezervat lacunelor pe care părţile le pot utiliza în orice moment” (Cours général de droit international public, Rec. des Cours, 1987-VII, p.246) 83 Ca o consecinţă a acestui fapt, convenţia arbitrală a fost denumită „legea arbitrajului”

Page 65: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

64

principiul consimţământului liber exprimat în alegerea procedurii. Principiul egalităţii este totodată fundamental, nu numai structural, având originea în cadrul justiţiei materiale.

6.2.2. Principiul unei bune administrări a justiţiei Principiul a fost subliniat în contextul procedurii lipsei unei

părţi în cazul Nicaragua: „Dispoziţiile Statutului şi ale Regulilor de procedură referitoare la prezentarea pledoariilor şi a probelor sunt destinate să asigure o administrare corespunzătoare a justiţiei şi oportunităţi corecte şi egale pentru fiecare parte pentru a combate argumentele oponenţilor. Tratamentul acordat de Curte comunicărilor sau probelor care provin de la partea lipsă trebuie să fie determinate de importanţa dată acestor probe şi să nu fie susceptibil de o definire rigidă privitor la forma unei reguli generale clare84”.

SECŢIUNEA 6.3. PRINCIPII ALE DREPTULUI PROCESUAL STRICTO SENSU

6.3.1. Definirea obiectului litigiului: regula ne eat judex ultra petita partium

Principiul ne ultra petita s-a aplicat mult timp în practica arbitrală a secolelor XIX şi XX. Sancţiunea pentru orice încălcare a principiului de către judecător era nulitatea sentinţei pentru „exces de putere85”, arbitrul fiind numai un reprezentant obişnuit al părţilor în litigiu şi constituie o aplicare restrânsă a principiului extra compromissum, arbiter nihil facere potest. Regula litigiilor private a fost menţinută de către CIJ, încă de la început, aceasta afirmând că în cazul Asylum (Cerere pentru interpretare) că: „Trebuie să se ţină cont de principiul potrivit căruia este de datoria Curţii nu numai să răspundă întrebărilor cuprinse în cererile părţilor, ci şi să se abţină de la soluţionarea aspectelor care nu sunt incluse în acele cereri86”. Principiul a fost reiterat în cazul Platoul continental (Libia c. Malta): „Curtea nu trebuie să

84 ICJ Reports, 1986, pp.14, 26 par.31 85 Potrivit lui F. Castberg, L’excès de poivoir dans la justice internationale, Rec. des Cours 35, 1931-I, pp.353-472 86 ICJ Reports, 1950, pp.395, 402

Page 66: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

65

exceadă competenţei conferite acesteia de către părţi, dar trebuie… să exercite acea competenţă până la capăt87”.

6.3.2. Conţinutul şi sarcina probei Chestiunile privind conţinutul şi sarcina probei sunt extrem

de complexe, astfel încât numai anumite aspecte vor fi dezbătute aici, fără a analiza subiectul din punct de vedere monografic. Sistemul privat al litigiilor de la Curte determină ca „sarcina probei” – Verhandlungsmaxime să aparţină părţilor. Acest lucru înseamnă că este în sarcina părţilor să aducă la cunoştinţa judecătorilor, în forma prevăzută de Statut şi de Regulile de procedură, toate informaţiile pe care le consideră relevante pentru aplicarea normelor juridice în cauză.

SECŢIUNEA 6.4. PRINCIPII DE FOND REFERITOARE LA PROCEDURĂ

6.4.1. Obligaţia generală de loialitate a părţilor (Principiul bunei credinţe)

Principiul fundamental general, cel mai cunoscut, care se aplică procedurilor judiciare, în general, este reprezentat de prevederea potrivit căreia, prin angajarea în cadrul procedurilor în faţa unui tribunal internaţional, părţile intră într-o relaţie juridică caracterizată de încredere reciprocă. Astfel, părţile sunt obligate la aceasta, în virtutea unui angajament de loialitate între ele şi faţă de Curte88. Această obligaţie decurge din principiul bunei credinţe, recunoscut în dreptul înternaţional şi stipulat în art.2 alin.2 din Carta ONU, ca obligaţie generală a statelor membre. Principiul bunei credinţe conţine o serie de „concretizări” în domeniul dreptului procesual89.

87 ICJ Reports, 1985, pp.13, 23 par.19 88 Potrivit lui A. P. Sereni, Principi generali di diritto e processo internationale, A. Giufré, Milano, 1965, p.1714 89 Pentru o analiză detaliată, a se vedea R. Kolb, La bonne foi en droit international public. Contribution à l’étude des principes généraux du droit, PUF, Paris, 2000, pp.579 şi urm.

Page 67: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

66

6.4.2. Interzicerea abuzului de procedură Abuzul de procedură este o aplicare specială a interzicerii

abuzului de drepturi, care este un principiu general aplicabil atât dreptului internaţional, cât şi celui naţional90. Acesta consistă din utilizarea drepturilor sau a instrumentelor procedurale de către o parte sau de către mai multe părţi, în sensul că sunt contrare celor pentru care drepturile procedurale sunt stabilite, în special având scopuri frauduloase, al căror obiectiv este de a vătăma sau de a obţine avantaje nejustificate ori de a reduce sau de a înlătura eficacitatea altor acţiuni. Pot fi adăugate şi acţiunile cu rea intenţie. Existenţa unui astfel de abuz nu este facil de admis, acesta trebuie să fie demonstrat.

6.4.3. Principiul estoppel91 (venire contra factum proprium) Principiul estoppel (despre interzicerea principiului venire

contra factum proprium) „operează conform presupunerii că o parte a fost determinată să acţioneze pe baza asigurării date de cealaltă parte sau a unei alte conduite a celeilalte părţi, într-o manieră în care ar fi prejudiciată, în scopul ca cealaltă parte să-şi schimbe calitatea”92. Astfel, cu anumite condiţii restrictive93, legea nu permite primei părţi să-şi schimbe calitatea în detrimentul celeilalte părţi; sau, dacă îşi schimbă calitatea, va deveni răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Prima parte este obligată în virtutea încrederii (sau a aparenţei) create deliberat.

90 R. Kolb, La bonne foi en droit international public, PUF, 2000, pp.429 şi urm. 91 A se vedea R. Kolb, op. cit., pp.357 şi urm.; I. C. McGibbon, Estoppel in International Law, ICLQ 7, 1958, pp.468 şi urm. şi A. Martin, L’estoppel en doit international public, Paris, 1979 92 H. Mosler, General Course on Public International Law, în Rec. des Cours 140, 1974-IV, pp.1-320, p.147 93 Aceste condiţii se consideră a fi următoarele: a) o conduită iniţială lipsită de echivoc a unei părţi, care poate fi atribuită acesteia; b) o bona fide efectivă a celeilalte părţi bazată pe acea conduită, care instigă la a adopta o anumită conduită de către cealaltă parte; c) prejudiciul suferit de către cealaltă parte, rezultat din încrederea sa întemeiată pe calitatea celeilalte părţi (cu condiţia ca cealaltă parte era liberă să-şi schimbe calitatea) sau o schimbare relativă a calităţii părţilor, prima parte îmbunătăţindu-şi calitatea. Pentru o analiză detaliată, a se vedea R. Kolb, op. cit., pp.359 şi urm.

Page 68: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

67

6.4.4. Adagiul nemo ex propria turpitudine commodum capere potest

Adagiul nemo ex propria turpitudine commodum capere potest decurge din adaptarea dreptului roman în Evul mediu; acesta operează, similar principiului estoppel, fie la nivelul dreptului material, fie la nivelul dreptului procesual. În acest ultim caz, acest adagiu este apropiat principiului estoppel: o parte care solicită un anumit fapt sau o anumită cerere nu va avea dreptul să beneficieze de pe urma acestuia/acesteia, din cauza unei culpe comise în acest context. Nu trebuie dovedit un anume prejudiciu, din moment ce este esenţial să se sancţioneze culpa prin faptul de a nu permite părţii să beneficieze de conduita sa culpabilă. Culpa la care se referă acest adagiu presupune, în mod obişnuit, un act ilegal, dar uneori consistă dintr-o conduită reprobabilă sau dintr-o neglijenţă.

CAPITOLUL VII

PROCEDURA ÎN FAŢA PRINCIPALELOR INSTANŢE ARBITRALE ŞI JURISDICŢIONALE

INTERNAŢIONALE

SECŢIUNEA 7.1. PROCEDURA REGLEMENTĂRII ARBITRALE A DIFERENDELOR

Ca orice jurisdicţie, organul arbitral respectă anumite formalităţi în derularea procedurii: o fază scrisă, care este urmată de una a dezbaterilor orale. Voinţa de a asigura o egalitate strictă a părţilor este, totuşi, mai accentuată în plan internaţional decât cea în faţa tribunalelor interne.

7.1.1. Tendinţe de jurisdicţionalizare a procedurii arbitrale – Curţi şi Tribunale arbitrale internaţionale

7.1.1.1. Curtea Permanentă de Arbitraj (CPA) 7.7.1.2. Centrul Internaţional pentru Reglementarea

Diferendelor privind Investiţiile (CIRDI) 7.1.1.3. Curtea de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCA OSCE) 7.1.1.4. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM)

Page 69: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

68

7.1.2. Aspecte comparative privind caracteristicile şi temeiul procedurii arbitrale şi ale căii judiciare

În ceea ce priveşte caracteristicile procedurii, semnalăm că aceasta se definesc prin caracterul contradictoriu; egalitatea părţilor şi existenţa dreptului la apărare; la existenţa unei faze scrise şi a unei faze orale. Totodată, instanţele se pot pronunţa atât în drept, cât şi în echitate, dacă părţile diferendului nu decid altfel.

Sentinţa este pronunţată fie de un organ arbitral, fie de o instanţă judiciară independentă, este obligatorie pentru părţi şi, de regulă, definitivă.

Existenţa unor căi de recurs se întâlneşte mai ales în cazul instanţelor din domeniul drepturilor omului – de exemplu, posibilitatea de a solicita trimiterea cauzei în faţa Marii Camere a CEDO, dacă hotărârea nu a fost pronunţată chiar de Marea Cameră – ori în domeniul dreptului internaţional penal – de pildă, camerele de apel în cazul tribunalelor penale ad-hoc sau al CPI.

Deosebirile dintre cele două proceduri se referă la constituire, organizare şi durată, dreptul aplicabil, regulile de procedură aplicabile şi în ceea ce priveşte sentinţa.

7.1.3. Procedura arbitrală 7.1.3.1. Consideraţii generale Regulile care caracterizează procedura arbitrală sunt:

egalitatea părţilor, reprezentarea echitabilă a acestora, deplina libertate în prezentarea cazului etc. Prima dintre aceste reguli are valoarea unui principiu general şi se materializează în comunicarea reciprocă a probelor, în dreptul fiecăruia dintre litiganţi de a formula cereri şi de a le contesta pe cele ale părţii adverse, precum şi de a fi audiată înainte de a se pronunţa sentinţa.

7.1.3.2. Fazele procedurii arbitrale 7.1.3.2.1. În cadrul fazei scrise, se transmit, de regulă,

simultan, memorii şi contramemorii şi, eventual, replici şi duplici, care sunt confidenţiale.

7.1.3.2.2. În cadrul fazei orale, părţile sunt audiate în ordinea alfabetică sau prin tragere la sorţi, iar dezbaterile sunt, de regulă, secrete. Tribunalul poate dispune măsuri conservatorii, poate asculta martori şi dispune expertize, precum şi cercetări la faţa locului.

Page 70: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

69

7.1.4. Aspecte privind extinderea eficienţei procedurale arbitrale în Regulile arbitrale UNCITRAL din anul 2010

Regulile revizuite prevăd că, în cazul în care înştiinţarea de arbitraj include şi informaţia solicitată în cererea introductivă, reclamantul să poată decide echivalarea celor două cereri, accelerând astfel procesul. De asemenea, această modificare reflectă practica arbitrală curentă, mai ales când este vorba de mai mulţi reclamanţi sau pârâţi. Noile Reguli dispun ca înştiinţarea de arbitraj să conţină limba şi locul arbitrajului, precum şi un nou art.4 intitulat „Răspunsul la înştiinţarea de arbitraj”, în care sunt prevăzute anumite răspunsuri obligatorii şi discreţionare, asigurând astfel o strutură logică mult mai clară faţă de Regulile din 1976.

7.1.5. Sentinţa arbitrală Sentinţa este actul prin care un tribunal arbitral se pronunţă,

cu forţă obligatorie, numai pentru părţi şi numai pentru speţa dată şi, în principiu, definitivă, însă nu şi executorie. La deliberări trebuie să participe toţi membrii tribunalului; necesitatea ajungerii la adoptarea unei sentinţe a dus la stabilirea unei reguli conform căreia „orice hotărâre trebuie luată cu majoritatea de voturi a membrilor” (art.78 alin.2 din Convenţie).

7.1.5.1. Motivarea sentinţei arbitrale 7.1.5.2. Obligativitatea sentinţei arbitrale 7.1.5.3. Caracterul neexecutoriu al sentinţei arbitrale 7.1.5.4. Viciile sentinţei arbitrale – Căi de atac 7.1.5.5. Rectificarea erorilor

SECŢIUNEA 7.2. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE INTERNAŢIONALĂ 7.2.1. Studiu introductiv privind procedura în faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională

Această Curte era sesizată fie prin intermediul unui compromis, aceasta fiind regula generală, întrucât competenţa sa era, în principiu, facultativă, fie pe calea unei cereri unilaterale, adică printr-o citare directă în cazuri excepţionale în care competenţa sa era obligatorie şi în caz de litigiu între statele care au subscris la clauza opţională prevăzută la art.36 alin.2. CPJI a fost

Page 71: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

70

sesizată de 11 ori prin intermediul compromisului, însă în două cazuri94, Castellorizo şi Borchgrave, procesele au fost scoase de pe rol în urma înţelegerii dintre părţi.

7.2.2. Procedura contencioasă în faţa Curţii

Internaţionale de Justiţie Fazele procedurii contencioase principale sunt constituite din

sesizarea Curţii, reprezentarea părţilor, intervenţiile, dezbaterile, probele, deliberările şi pronunţarea sentinţei, în timp ce procedura subsidiară este alcătuită din măsurile conservatorii, excepţiile preliminare, cererile reconvenţionale, înţelegerile amiabile şi desesizările.

7.2.2.1. Alegerea limbilor de lucru ale Curţii (art.39 din Statutul CIJ)

7.2.2.2. Sesizarea CIJ (art.40 din Statutul CIJ) 7.2.2.3. Fazele procedurii în faţa CIJ (art.43 din Statutul CIJ) 7.2.3. Chestiuni procedurale 7.2.3.1. Procedura incidentală în cazul obiecţiilor

preliminare (art.79 din Regulile de procedură ale CIJ) 7.2.3.1.1. Condiţii necesare obiecţiilor preliminare 7.2.3.1.2. Efectele obiecţiilor preliminare

7.2.3.2. Măsurile conservatorii (art.41 din Statutul CIJ şi art.75 alin.1 din Regulile de procedură ale CIJ)

7.2.3.3. Neprezentarea unei părţi (art.53 din Statutul CIJ) 7.2.3.4. Intervenţia unui stat terţ (art.62 şi art.63 din Statutul CIJ) 7.2.4. Deliberarea şi hotărârea CIJ După ce reprezentanţii părţilor, consilierii şi avocaţii vor fi

prezentat, sub controlul Curţii, toate susţinerile lor, preşedintele va declara închise dezbaterile. Curtea se va retrage pentru deliberare. Deliberările Curţii vor decurge în secret şi vor rămâne secrete (art.54 din Statutul CIJ).

7.2.4.1. Aspecte privind secretul deliberărilor

94 Cazurile Castellorizo (Delimitarea privind apele teritoriale între Insulele Castellorizo şi Coastele Anatoliei, 1933) şi Borchgrave (Belgia c. Spania, 1937), Seria A/B CPJI

Page 72: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

71

7.2.4.2. Condiţiile şi caracterul definitiv ale hotărârii CIJ (art.56 şi 60 din Statutul CIJ şi art.95 alin.1 din Regulile de procedură ale CIJ)

7.2.4.3. Obligativitatea şi interpretarea hotărârilor CIJ (art.60 teza a doua din Statutul CIJ)

7.2.4.4. Revizuirea hotărârii CIJ (art.61 din Statutul CIJ) 7.2.4.5. Rectificarea erorilor 7.2.4.6. Redeschiderea procedurii în condiţii speciale 7.2.5. Procedura consultativă 7.2.5.1. Consideraţii generale În competenţa Curţii intră şi avizele consultative95 asupra

oricărei chestiuni juridice, la cererea oricărei instituţii autorizate prin Carta ONU sau în conformitate cu dispoziţiile acesteia96.

Chestiunile asupra cărora se solicită avizul consultativ al Curţii vor fi expuse acesteia într-o formulare precisă, însoţită de documentele care ar putea servi la elucidarea aceste chestiuni. Avizele nu generează obligaţii pentru părţile care le solicită şi nici pentru terţi, ci au o valoarea orientativă pentru acestea97, contribuind la soluţionarea cât mai corectă, conform cu principiile dreptului internaţional, a diferendului respectiv (art.65 din Statut).

7.2.5.2. Procedura avizelor consultative (art.65 şi urm. din Statutul CIJ)

În ceea ce priveşte procedura, aşa cum se prevede în art.68 din Statut, Curtea, în exercitarea funcţiilor sale consultative, se va călăuzi şi după dispoziţiile prezentului Statut care se aplică în materie contencioasă, în măsura în care le va considera aplicabile. Procedura poate fi greoaie, având în vedere numărul mare de state şi de organizaţii internaţionale care participă la procedura scrisă – respectiv 46, inclusiv Palestina – sau orală.

95 A se vedea M. O. Hudson, Les avis consultatifs de la Cour Permanente de Justice Internationale, în R.C. vol.8, 1934, pp.580 şi urm. 96 D. Mazilu, op. cit., p.332 97 Ch.de Visscher, Aspects recents du droit procedural de la Cour Internationale de Justice, op. cit., pp.19 şi urm.

Page 73: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

72

SECŢIUNEA 7.3. ASPECTE PROCEDURALE SPECIFICE TRIBUNALULUI INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII

7.3.1. Soluţionarea diferendelor potrivit Secţiunii 1 Partea XV din Convenţia ONU privind dreptul mării

Secţiunea 1 a Părţii XV a Convenţiei ONU privind dreptul mării asigură soluţionarea disputelor referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei, dacă este posibil, de către părţile diferendului prin intermediul negocierilor ori prin mijloace diplomatice sau juridice stabilite de către părţi, aşadar pe căi consensuale.

7.3.2. Chestiuni procedurale 7.3.2.1. Procedura incidentală în cazul măsurilor

conservatorii (art.290 din Convenţia ONU privind dreptul mării) Potrivit art.290 din Convenţie, un stat care a instituit o

procedură în faţa unui alt stat parte, conform Secţiunii a 2-a a Părţii XV, poate solicita măsuri conservatorii, în raport cu circumstanţele, pentru a apăra drepturile părţilor în litigiu sau pentru a preveni daunele grave pe care le-ar putea suferi mediul marin până la pronunţarea deciziei finale. Solicitări pentru acordarea de măsuri provizorii au fost făcute în 4 din cele 19 cazuri ale TIDM, şi anume: Saiga, Southern Bluefin Tuna (Tonul cu înotătoare albastre din Pacific), Fabrica MOX şi Pretenţii teritoriale ale Malaeziei în şi în vecinătatea Strâmtorii Johor.

7.3.2.2. Procedura incidentală în cazul eliberării prompte a unei nave sau a echipajului acesteia (art.292 din Convenţia ONU privind dreptul mării)

Potrivit art.292 din Convenţie, atunci când un stat deţine o navă ce arborează pavilionul unui alt stat parte, într-o manieră în care nu a respectat dispoziţiile Convenţiei privitoare la eliberarea promptă a navei sau a echipajului acesteia, imediat ce a fost depusă o cauţiune rezonabilă sau o altă garanţie financiară98, problema eliberării sau a punerii în libertate poate fi adusă în faţa unei curţi sau a unui tribunal desemnat de comun acord de către părţi; sau dacă un asemenea acord nu a fost realizat în termen de 10 zile de la 98 Există alte două prevederi în Convenţie: art.73 referitor la asigurarea respectării legilor şi a reglementărilor statului riveran şi art.226 privitor la anchetarea navelor străine

Page 74: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

73

imobilizarea navei sau de la arestarea echipajului, această problemă poate fi adusă în faţa unei curţi sau a unui tribunal stabilit, conform art.287, de către statul care a procedat la imobilizare sau la arestare, ori în faţa TIDM, cu condiţia ca părţile să nu convină altfel. Curtea sau Tribunalul la care au convenit părţile poate determina cauţiunea sau altă garanţie financiară, şi o dată ce aceasta a fost depusă, statul care a imobilizat acea navă trebuie să o elibereze imediat.

7.3.3. Procedura consultativă Solicitarea unor astfel de avize asupra unei chestiuni juridice

care apare în legătură cu domeniul de activitate al Adunării sau al Consiliului Autorităţii Internaţionale a Teritoriilor Submarine trebuie să conţină o descriere precisă a chestiunii respective. Toate documentele relevante trebuie anexate solicitării sau transmise cât mai curând posibil şi trebuie să cuprindă numărul de copii impuse de Grefă (art.131 alin.1 şi 2 din Regulile de procedură).

SECŢIUNEA 7.4. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE 7.4.1. Principii de funcţionare ale CPI

Aceste principii de funcţionare se referă la adagiile: non bis in idem, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, neretroactivitatea ratione personae, răspunderea penală individuală a persoanelor fizice sub 18 ani la momentul comiterii crimei, lipsa pertinenţei calităţii oficiale, precum şi răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici, imprescriptibilitatea crimelor care sunt în competenţa Curţii, precum şi comiterea crimei cu intenţie.

7.4.2. Exercitarea şi declanşarea jurisdicţiei penale

internaţionale 7.4.2.1. Fazele declanşării procedurii în faţa CPI Din punct de vedere al declanşării jurisdicţiei penale

internaţionale, există două faze ale acesteia: faza îndeplinirii criteriilor de exercitare sau a precondiţiilor de exercitare a

Page 75: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

74

jurisdicţiei99, ca fază prealabilă declanşării jurisdicţiei Curţii şi faza declanşării efective a jurisdicţiei Curţii.

Un ultim criteriu de declanşare a jurisdicţiei CPI este reprezentat de complementaritatea acesteia faţă de jurisdicţiile naţionale, conform Statutului de la Roma, acestea din urmă având preeminenţă asupra jurisdicţiei de la Haga. Există, însă, cazuri în care instanţele naţionale nu funcţionează. În acest moment, considerat a fi excepţia, intervine CPI, care completează jurisdicţiile naţionale, acţionând în locul lor.

7.4.2.2. Declanşarea jurisdicţiei internaţionale penale permanente 7.4.2.2.1. Sesizarea Procurorului de către un stat

parte la Statutul de la Roma 7.4.2.2.2. Sesizarea Procurorului de către Consiliul

de Securitate al ONU 7.4.2.2.3. Sesizarea ex officio a Procurorului

7.4.3. Mecanisme de control a declanşării jurisdicţiei CPI 7.4.3.1. Mecanisme judiciare 7.4.3.1.1. Aplicarea principiului complementarităţii

7.4.3.1.2. Autorizarea începerii unei investigaţii proprio motu de către Procuror

7.4.3.1.3. Revizuirea deciziei Procurorului de a nu declanşa anchetă sau de a nu declanşa urmărirea penală după efectuarea unei anchete, conform art.53 din Statut

7.4.3.2. Mecanisme politice 7.4.3.2.1. Suspendarea unei anchete sau urmăriri penale

de către Consiliul de Securitate 7.4.3.2.2. Revocarea din funcţie a Procurorului şi aplicarea

de sancţiuni disciplinare acestuia de către Adunarea Statelor Părţi 7.4.4. Rolul Consiliului de Securitate în ceea ce priveşte

crima de agresiune Rolul Consiliului de Securitate este preconizat în contextul

definiţiei crimei de agresiune, având în vedere competenţele sale în caracterizarea unui anumit comportament statal ca agresiune, 99 Art.12 din Statutul CPI

Page 76: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

75

conform Cartei ONU şi Rezoluţiei nr.3314 din 1974 a Adunării Generale a ONU.

7.4.5. Cooperarea CPI cu statele şi organizaţiile internaţionale

7.4.5.1. Cooperarea CPI cu statele părţi 7.4.5.2. Cooperarea României cu CPI

SECŢIUNEA 7.5. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE A UNIUNII EUROPENE, A TRIBUNALULUI UNIUNII EUROPENE ŞI A TRIBUNALULUI FUNCŢIEI PUBLICE

7.5.1. Tratatul de la Lisabona – o nouă procedură pentru dezvoltarea edificiului european

Într-o formulă generală, adaptată noului statut conferit jurisdicţiilor Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona, art.270 TFUE stipulează ca regulă generală: „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe asupra oricărui litigiu dintre Uniune şi agenţii acesteia, în limitele şi în condiţiile stabilite prin Statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii”.

7.5.2. Aspecte introductive

Diferitele tipuri de competenţă ale Curţii de Justiţie generează 6 tipuri de proceduri, şi anume: procedura în cazul acţiunilor directe, care este urmată de reclamant în situaţia în care acesta sesizează Curtea cu un caz împotriva unui anume pârât, indiferent de felul cazului; procedura în cazul unei trimiteri preliminare, în conformitate cu art.267 TFUE (art.234 TCE); procedura în care Consiliul, Comisia sau un stat membru solicită o trimitere preliminară, potrivit art.68 alin.3 din TCE privind interpretarea Titlului VI din TCE (vize, azil, imigrare şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor) sau privind actele instituţiilor Uniunii privitoare la acel titlu100; procedura aplicabilă diferendelor care rezultă din aplicarea art.35

100 Regulile referitoare la procedură sunt prevăzute la art.109a din Regulile de procedură ale CJUE

Page 77: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

76

TUE101; procedura în cazul unui apel împotriva unei decizii a Tribunalului; precum şi procedura în cazul revizuirii unei decizii a Tribunalului102.

7.5.3. Procedura în cazul acţiunilor directe

În cazul acţiunilor directe, Curtea ori Tribunalul sunt sesizate printr-o cerere adresată grefei, care procedează la publicarea unei comunicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) vizând obiectul, părţile, motivele şi concluziile reclamantului acesteia.

7.5.3.1. Faza scrisă 7.5.3.2. Faza orală 7.5.3.3. Conexarea cazurilor 7.5.3.4. Intervenţia 7.5.3.5. Închiderea procedurii 7.5.4. Procedura în cazul unei trimiteri preliminare Decizia jurisdicţiei naţionale de sesizare a Curţii de Justiţie

conform procedurii trimiterii prejudiciale este notificată de grefierul Curţii părţilor în cauză, statelor membre ale Uniunii Europene şi Comisiei, precum şi Consiliului sau Băncii Centrale Europene, în cazul în care actul a cărui validitate sau interpretare este contestată provine de la aceste instituţii, şi Parlamentului European şi Consiliului dacă actul a cărei validitate ori interpretare este contestată a fost adoptat în comun de cele două instituţii. Aceasta se publică în JOUE103.

7.5.5. Procedura în cazul unui apel/recurs împotriva

unei decizii a Tribunalului Uniunii Europene Procedura în faţa Curţii de Justiţie în cazul unui apel

împotriva unei decizii a Tribunalului Uniunii Europene constă

101 Regulile referitoare la procedură sunt prevăzute la art.109b din Regulile de procedură ale CJUE 102 Regulile de procedură ale CJUE, art.37 alin.1; Regulile de procedură ale Tribunalului, art.43 alin.1 103 Prin analogie cu art.16 alin.6 din Regulile de procedură ale CJUE

Page 78: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

77

dintr-o fază scrisă şi una orală, limba cauzei fiind limba utilizată în cazul deciziei împotriva căreia se introduce apelul.

7.5.6. Particularităţi ale procesului în faţa Tribunalului

Funcţiei Publice În raport cu natura competenţelor conferite şi specificul

litigiilor deduse judecăţii, Regulamentul de procedură al TFP aduce o serie de inovaţii vizând 3 elemente principale: raţionalizarea procedurii, căutarea, în orice stadiu al procedurii, a posibilităţii unei rezolvări amiabile a litigiului şi suportarea cheltuielilor de judecată, conform regulii „perdantul plăteşte”.

SECŢIUNEA 7.6. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI 7.6.1. Generalităţi

Funcţionarea sistemului european de protecţie a drepturilor omului s-a caracterizat prin urmărirea unei reale eficacităţi, fiind conceput astfel încât să permită o protecţie efectivă şi concretă a drepturilor garantate prin Convenţie. Este raţiunea pentru care procedura Protocolului nr.11 este semnificativă pentru o anumită continuitate, mecanismul de control rezultat din acest Protocol generează inovaţii majore, în primul rând eliminarea clauzelor facultative de acceptare a acţiunii individuale şi a jurisdicţiei obligatorii a Curţii104. În schimb, dispoziţiile referitoare la utilizarea limbilor pe parcursul procedurii nu au avut modificări importante, limbile oficiale ale Curţii fiind engleza şi franceza105.

7.6.2. Procedura referitoare la admisibilitate 7.6.2.1. Condiţii comune tuturor cererilor 7.6.2.2. Condiţii specifice cererilor individuale 7.6.2.3. Faza decizională a procedurii

104 J.-F. Flauss, La nouvelle procédure, în Le Protocole no.11 à la Convention européenne des droits de l’homme, Bruylant-Nemesis, 2005, pp.53 şi urm. 105 Art.3 alin.1 din Regulamentul Curţii

Page 79: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

78

7.6.3. Procedura referitoare la fond 7.6.3.1. Procedura în faţa Camerelor 7.6.3.2. Procedura în faţa Comitetelor 7.6.4. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului

7.6.4.1. Pronunţarea hotărârii 7.6.4.2. Executarea hotărârii

CAPITOLUL VIII

CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA REFERITOARE LA REALITĂŢILE ŞI PERSPECTIVELE

PRIVIND JURISDICŢIA INTERNAŢIONALĂ 8.1. DEZVOLTAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL ÎN TEMEIUL PRINCIPIULUI PACTA SUNT SERVANDA Principiul pacta sunt servanda este prevăzut în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor care dispune că „orice tratat în vigoare este obligatoriu pentru părţi şi trebuie îndeplinit cu bună credinţă de către acestea”. Buna credinţă este, în sine, un principiu juridic care face parte din cadrul principiului pacta sunt servanda106.

Importanţa fundamentală a acestui principiu a fost confirmată de CIJ în anul 1997, în cazul Gabčikovo-Nagymaros, care a susţinut stricta sa observaţie. Cazul privea punerea în aplicare în anul 1977 a unui tratat care avea în vedere construirea unui sistem hidroelectric de conducte de-a lungul malurilor Dunării în Ungaria şi Slovacia.

Dreptul internaţional penal este, cu siguranţă, un nou domeniu în dezvoltare al dreptului internaţional şi acest lucru este justificat de necesitatea de a răspunde mai eficient şi hotărât atrocităţilor în continuă creştere comise atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Acesta a contribuit şi la o abordare mai riguroasă a diferitelor categorii de crime; o altă contribuţie importantă a fost realizată de Statutul CPI, care este primul tratat internaţional ce dezbate principiile generale ale dreptului internaţional penal şi alte aspecte importante ale dreptului internaţional. 106 Yearbook of the International Law Commission, 1996, vol.II, Partea a 2-a, p.211

Page 80: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

79

Relaţiile economice internaţionale s-au extins în ultimele decenii şi au contribuit la interacţiunea cu alte domenii ale dreptului internaţional, ca de pildă relaţionarea dreptului internaţional economic cu drepturile omului şi cu dreptul internaţional al mediului înconjurător, care au demonstrat că acestea nu mai pot fi separate. Evoluţiile recente în domeniul dreptului financiar internaţional şi al comerţului internaţional au semnalat că alte domenii de reglementare ale dreptului internaţional au o influenţă decisivă asupra dreptului economic internaţional.

Dreptul mării a beneficiat de transformări remarcabile în ultimii 50 de ani, fiind necesar în continuare să se acţioneze pentru a se ajunge la un echilibru în acest sens. Se consideră că principală problemă se referă la percepţie, aşa cum s-a exprimat CIJ în cazurile Marea Nordului, în contextul delimitării frontierelor maritime, în sensul că „uscatul domină marea107”.

8.2. ROLUL ŞI IMPORTANŢA INSTANŢELOR JURISDICŢIONALE ŞI ARBITRALE INTERNAŢIONALE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Rolul instanţelor internaţionale în etapa actuală constă în identificarea existenţei elementelor material şi subiectiv ale unei norme cutumiare şi a caracteristicilor sale, sentinţele acestora devenind veritabile probe ale cutumei108, în identificarea zonelor care nu beneficiază încă de norme de drept internaţional, în speţă relaţiile internaţionale lato sensu încă nereglementate de dreptul internaţional şi fundamentarea necesităţii reglementării lor, precum şi în influenţarea procesului de creare a dreptului internaţional şi de modificare sau adaptare a celui existent109. 107 A se vedea cazul Platoul continental al Mării Nordului, ICJ Reports, 1969, p.3 par.69 108 Exemple de cazuri de identificare a cutumelor internaţional sunt mai ales în jurisprudenţa CIJ: pentru cutume bilaterale („Dreptul de trecere prin teritoriul indian” – Portugalia c. India, 1960, „Templul Preah Vihear” – Cambodgia c. Thailanda, 1962) şi pentru cutume generale („Platoul continental al Mării Nordului” – Danemarca şi Olanda c. Germania, 1969) 109 Raţionamentele CIJ în speţa „Platoul continental al Mării Nordului” (Danemarca şi Olanda c. Germania, 1969) au influenţat dezbaterile la a Treia Conferinţă privind Dreptul Mării, finalizată cu adoptarea Convenţiei de la

Page 81: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

80

Un alt rol se întemeiază pe realizarea funcţiei dreptului internaţional de ordonare a relaţiilor internaţionale. Jurisdicţiile internaţionale au un aport de substanţă la îndeplinirea acestei funcţii, prin creşterea siguranţei în dreptul internaţional, după anii ’90 având loc o multiplicare fără precedent a numărului instanţelor internaţionale. Acest lucru s-a realizat prin creşterea numărului de cazuri de pe rolul acestora, precum şi prin eliminarea, de pe agenda politică bilaterală a unor state, a anumitor probleme pentru soluţionarea cărora, prin mijloace politico-diplomatice, este necesară luarea unor decizii sensibile110.

Avantajul recurgerii la acest mijloc de soluţionare a diferendelor este acela de a elimina rolul argumentelor politice, faţă de cazul mijloacelor politico-diplomatice, în favoarea recurgerii la normele de drept internaţional.

Un alt scop al acestor instanţe îl reprezintă asigurarea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin soluţionarea diferendelor, în special a celor care privesc chestiuni teritoriale sau folosirea forţei ori ameninţarea cu folosirea forţei; prin utilizarea măsurilor conservatorii, adaptate de curţi şi tribunale, inclusiv în legătură cu aspecte teritoriale ori folosirea forţei sau ameninţarea cu folosirea forţei, acestea având caracter obligatoriu şi trebuind respectate111.

Montego Bay din 1982; în cadrul jurisdicţiilor internaţionale, judecătorul sau arbitrul nu poate elabora norme. În caz de lacună, se poate soluţiona în echitate (aceeaşi situaţie este şi când părţile sunt de acord în acest sens) şi se poate semnala necesitatea reglementării sau propune indirect, prin soluţia dată (care este obligatorie numai pentru părţile diferendului), anumite căi de reformare sau de modificare a normelor existente 110 De exemplu, cazurile de delimitări maritime sau de litigii cu caracter teritorial, precum şi efectul recurgerii la CIJ asupra detensionării relaţiilor bilaterale ale statelor implicate în cazul „Avena şi alţi cetăţeni mexicani” (Mexic c. SUA, 2001) 111 A se vedea decizia CIJ în cazul „LaGrand” (Germania c. SUA, 2001)

Page 82: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

81

8.3. FENOMENUL DE FORUM SHOPPING ÎN SISTEMUL JURISDICŢIILOR INTERNAŢIONALE – CONSECINŢE ŞI SOLUŢII

Multiplicarea jurisdicţiilor internaţionale şi a numărului de diferende supuse acestora spre soluţionare ridică şi problema fragmentării dreptului internaţional, ca rezultat al unor soluţii diferite de interpretare şi aplicare a dreptului internaţional unor situaţii similare de fapt şi care are, ca efect posibil, fenomenul de forum shopping, adică alegerea instanţei cu jurisprudenţă mai favorabilă dintre mai multe instanţe cu competenţă concurentă112.

Având în vedere acest fenomen de forum shopping, se pune astfel întrebarea dacă există un sistem al jurisdicţiilor internaţionale. S-a afirmat că absenţa unor legături instituţionalizate între componentele ansamblului instanţelor internaţionale şi a unor reguli de gestionare a relaţiilor dintre acestea reprezintă un obstacol în calea definirii acestui sistem ca ansamblu.

Un remediu împotriva fragmentării parţiale a dreptului internaţional l-ar constitui atitudinea pe care trebuie să o adopte instanţele arbitrale şi judiciare internaţionale.

Se mai consideră şi că eventualitatea unui forum shopping poate avea şi efecte stimulative asupra dreptului internaţional, în sensul dezvoltării de soluţii de sporire a coerenţei şi ariei de reglementare a sistemului. Problema reală a dreptului internaţional ar fi, de fapt, insuficienţa sa „maturitate” şi tendinţa permanentă a subiectelor de drept internaţional, mai ales a statelor, de a eluda dreptul internaţional, în realizarea anumitor interese specifice de pe agenda lor de politică externă.

Astfel, statutele jurisdicţiilor încep să includă regula competenţei exclusive pentru anumite domenii, aşa cum este cazul CJUE, reguli care trimit la competenţa exclusivă a altor curţi pentru anumite domenii (de exemplu, CCJ respectă competenţa exclusivă în materia drepturilor omului a CIADO), regula autorităţii de lucru

112 Pe agenda Comisiei de Drept Internaţional (CDI) este înscris încă din anul 2000 subiectul fragmentării dreptului internaţional; totuşi CDI a decis să nu examineze tema din punct de vedere instituţional, inclusiv din perspectiva jurisdicţiilor internaţionale

Page 83: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

82

judecat sau regula litispendenţei (de pildă, CCA OSCE nu judecă diferendele pentru care s-a pronunţat deja un alt for sau cu privire la care alt mecanism de soluţionare a fost declanşat).

8.4. PREEMINENŢA CURŢII INTERNAŢIONALE DE JUSTIŢIE ASUPRA CURŢILOR INTERNAŢIONALE

Hotărârile CIJ au o influenţă deosebită asupra activităţii Comisiei de Drept Internaţional (CDI), aceasta din urmă a confirmat ceea ce preşedintele Schwebel a identificat drept factori fundamentali a unei „autorităţi intrinsece” hotărârile Curţii şi coerenţa jurisprudenţei sale, caracteristice rolului unic al CIJ, ca fiind „principalul organ judiciar al ONU113 şi cea mai veche instanţă cu cea mai bogată istorie, cea mai vastă, cea mai condensată competenţă şi cu cea mai rafinată jurisprudenţă114” .

Este notabil, de asemenea, că o dată cu proliferarea instanţelor internaţionale, stabilitatea CIJ apare intactă. În timpul preşedinţiei judecătorului Schwebel (1997-2000), care s-a suprapus parţial cu cea a preşedintelui TIDM, Mensah (1996-1999), Curtea a desfăşurat cea mai intensă activitate, având pe rol 22 de cauze. Ambasadorul S. Rosenne afirma: „Astfel cum nu există o ierarhie a curţilor şi tribunalelor internaţionale, preeminenţa CPJI şi actuala CIJ este astăzi general acceptată. Orice alt organ judiciar care ignoră punctele de vedere şi deciziile CIJ îi periclitează stabilitatea. Acumularea constantă a precedentelor judiciare a dus la crearea unui organism fundamental al jurisprudenţei internaţionale”115.

113 A se vedea A şasea Adunare Anuală a şefilor celor 6 organe principale ale ONU – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, ECOSOC, Consiliul de Tutelă, CIJ şi Secretariatul, din data de 2 decembrie 2004 114 Declaraţia preşedintelui CIJ Schwebel la cea de-a 54-a Adunare Generală, UN Doc A/54/PV.39, pp.1-5, 29 octombrie 1999, ICJ Communiques no.1999/46, ICJ Yearbook 1999-2000, pp.282-288 (no.54). Despre „autoritatea intrinsecă”, a se vedea H. Lauterpacht, op. cit, p.22 115 S. Rosenne, Law and Practice, vol.III, Brill Academic Pub, 2005, pp.1609-1615

Page 84: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

83

8.5. REFLECŢII ASUPRA COMPETENŢEI EXTRATERITORIALE ŞI CONSTITUŢIONALE A CEDO, PRECUM ŞI ASUPRA FORŢEI OBLIGATORII A HOTĂRÂRII CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi o jurisdicţie constituţională? CEDO este gardianul ordinii publice constituţionale europene a drepturilor omului, iar chestiunea care ar putea fi dezbătută este de a şti dacă nu ar fi oportun ca aceasta să devină o jurisdicţie constituţională116. Chestiunea este importantă şi cu consecinţe majore: oferind Curţii posibilitatea de a se consacra unor funcţii şi decizii constituţionale, rolul acesteia s-ar schimba, întrucât ar consta în pronunţarea unor decizii de principiu destinate elaborării şi chiar consolidării ordinii publice europene a drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept.

În realitate, Curtea ar trebui să aibă, în acelaşi timp, o funcţie de control individual şi o misiune de natură constituţională. Funcţia sa principală constă în asigurarea controlului de conformitate cu Convenţia a oricărei intervenţii din partea statului asupra drepturilor fundamentale şi constatarea oricărei încălcări imputabile statului pârât. Cea de-a doua funcţie a determinat Curtea să definească principiile şi standardele comune în materie de drepturi ale omului şi să stabilească nivelul de protecţie minimă pe care statele trebuie să îl respecte117.

Relevanţa unei concepţii extrateritoriale în ceea ce priveşte competenţa teritorială a CEDO. Este legitimă stabilirea unei legături între victima unei încălcări a drepturilor omului şi statul membru responsabil pentru încălcarea respectivă. Această legătură poate fi destul de superficială, întrucât este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra părţii interesate, aceasta permiţând o internaţionalizare a protecţiei drepturilor fundamentale118.

116 J. F. Flauss, Faut-il transformer la Cour européenne des droits de l’homme en jurisdiction constituonelle?, D. 2003, Chron., pp.1638 şi urm. 117 A se vedea, în acest sens, Grupul înţelepţilor, Rapport d’étape au Comité des ministres, SAGES, 2006, 05 FR Fin., 3 mai 2006, pct.18 118 J. A. Carrillo-Salcedo, Article 1er, în L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l’homme, Editura Economica, Paris, 1995, p.137

Page 85: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

84

Singura chestiune importantă este de a şti dacă autorităţile statului exercită un control efectiv asupra persoanelor care invocă o încălcare a Convenţiei europene la momentul comiterii faptelor. Este vorba despre un aspect esenţial şi prezintă mai puţină importanţă dacă fapta litigioasă a fost comisă în afara frontierelor statului în cauză, contrar principiului de drept internaţional care permite statului de a-şi defini întinderea propriei sale jurisdicţii. În domeniul Convenţiei, statul nu poate îndepărta din jurisdicţia sa conduita persoanelor fizice care fac obiectul răspunderii sale, chiar şi dincolo de frontierele sale119.

Forţa obligatorie a hotărârii CEDO şi judecătorul european. Judecătorii CEDO nu sunt obligaţi prin deciziile pronunţate anterior, întrucât regula precedentului din dreptul anglo-saxon nu se aplică, având în vedere că această Convenţie este un instrument care trebuie să se adapteze facil la evoluţiile sociale. De altfel, Curtea a reamintit frecvent că nu este obligată prin deciziile sale anterioare120.

Cu toate acestea, este adevărat că instanţa europeană nu a consacrat totuşi regula precedentului cu rigoarea celei anglo-saxone. Caracterul evolutiv al Curţii şi al interpretării sale nu este repus cu totul în discuţie: în cauza Chapman, judecătorii reamintesc necesitatea de a ţine cont de evoluţia situaţiilor. Ceea ce poate fi schimbat, se referă la o motivare mai puternică din partea Curţii a hotărârilor sale.

119 A se vedea, de exemplu, răspunderea Turciei cu privire la conduita soldaţilor săi în Cipru pe parcursul evenimentelor din 1973: Comisia, Cipru c. Turcia, Culegere nr.8007/77, DR 13, pp.221 şi urm. 120 A se vedea, de exemplu, cauza Cossey din 27 septembrie 1970; F. Matscher, Quarante ans d’activité de la Cour européenne des droits de l’homme, RCADI 1997, tome 270, p.274

Page 86: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

85

8.6. SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND REFORMELE JURISDICŢIILOR COMUNITARE. SOLUŢII PRIVIND ADERAREA UNIUNII EUROPENE LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Reformele jurisdicţiilor comunitare, care au început cu Actul Unic European şi până la Tratatul de la Lisabona, nu au vizat structura judiciară începută în anul 1950. Pilonul său, procedura prejudicială a rămas neschimbată, iar celelalte instrumente judiciare au avut numai modificări minore.

Spre deosebire de jurisdicţiile internaţionale clasice, a căror competenţă se întemeiază pe consimţământul statelor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene exercită o jurisdicţie obligatorie şi o competenţă exclusivă. Deciziile sale sunt obligatorii şi executorii pe teritoriul statelor membre. Curtea este deschisă statelor membre, instituţiilor Uniunii şi, în anumite condiţii mai restrictive, persoanelor fizice şi juridice121.

Consecinţele pe care aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le-ar putea antrena în relaţiile dintre Curtea de la Luxemburg şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt de ordin politic şi juridic, în ceea ce priveşte materia protecţiei drepturilor fundamentale, în situaţia în care un act al Uniunii este susceptibil de a fi încălcat aceste drepturi.

Pe de o parte, principiul subsidiarităţii, inerent regimului Convenţiei, impune ca instanţa de la Strasbourg să poată fi sesizată după epuizarea căilor de atac interne. O asemenea sintagmă, „căi de atac interne” potrivit art.35 alin.1 din Convenţie, trebuie să cuprindă în egală măsură diferitele căi de atac în faţa instanţelor Uniunii, pe lângă cele ale statelor membre, acolo unde este cazul.

Pe de altă parte, în cadrul Uniunii, Curtea de Justiţie este singura competentă, în privinţa exercitării controlului de legalitate asupra actelor instituţiilor, să constate nevaliditatea unor asemenea acte. Jurisdicţiile naţionale, chiar dacă au capacitatea de a examina validitatea acestora, nu pot constata nevaliditatea unui

121 R. Mehdi, L’ordre juridique communautaire, în vol. L’Union Européenne. Edition Traité de Lisabonne, La documentation Français, Paris, 2008, p.40-51

Page 87: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

86

asemenea act şi trebuie să se limiteze în această situaţie la suspendarea procesului în vederea trimiterii cauzei Curţii de Justiţie122.

Concluzionând, precizăm că raporturile dintre cele două Curţi trebuie să se menţină pe baze constructive, pentru a le organiza corespunzător şi pentru a spori protecţia drepturilor fundamentale. Acest sistem al protecţiei drepturilor fundamentale vizează identificarea punctelor de convergenţă dintre diferitele instanţe, în vederea asigurării armoniei şi echilibrului relaţiilor reciproce, o veritabilă obligaţie pentru o colaborare loială.

Din această perspectivă, există întrebarea dacă pluralitatea instanţelor de judecată competente în materie de drepturi fundamentale nu permite îmbogăţirea dezbaterilor cu privire la valorile constituţionale ale Europei şi perfecţionarea protecţiei acestora, într-un sistem diversificat de tradiţii. Acest sistem judiciar poate garanta o justiţie constituţională europeană.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

TRATATE, CONVENŢII, ACORDURI, PROTOCOALE,

REZOLUŢII

1. Acordul de la Londra, august 1945 2. Acordul european privind persoanele participante la

proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, 5 martie 1996

3. Actul General de Arbitraj din 1928 4. Act general revizuit pentru soluţionarea paşnică a disputelor

internaţionale, 28 aprilie 1949 (United Nations, Treaty Series, vol.161, nr.2119

5. Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 21 noiembrie 1996

122 A se vedea jurisprudenţa Foto-Frost, CJCE, 22 octombrie 1987, cauza 314/85, ECR p.4199

Page 88: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

87

6. Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA), competenţă şi admisibilitate, ICJ Reports, 1984

7. Aplicarea Convenţiei internaţionale asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială (Georgia c. Federaţia Rusă), măsuri conservatorii, ICJ Reports, 2008

8. Avizul consultativ privind consecinţele juridice ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia, 1970

9. Avizul consultativ din 21 noiembrie 1925, în Interpretarea Tratatului de la Lausanne, Seria B, nr.12 Avizul din 8 iulie 1996 privind Legalitatea ameninţării sau utilizării armelor nucleare, ICJ Reports

10. Avizul din 9 iulie 2004 privind Consecinţele juridice privind construirea unui zid pe teritoriul palestinian ocupat, ICJ Reports, 2004

11. Avizul consultativ al CPJI din 1923 referitor la Decretele privind naţionalitatea, Seria B nr.4 (Franţa c. Marea Britanie);Avizul consultativ din 29 aprilie 1999 în cazul Cumarawamy, ICJ Reports, 1999

12. Avizul din 23 octombrie 1956 referitor la Hotărârile TAOIM privind pretenţiile contra UNESCO, ICJ Reports

13. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C nr.303 din 14 decembrie 2007

14. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Office of Public Information, United Nations, New York, 1975

15. Carta Organizaţiei Unităţii Africane, Addis Abeba, 25 mai 1963 16. Carta drepturilor fundamentale ale omului – Tratatul privind

Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), 2007 17. Cea de-a doua conferinţă internaţională de pace, Actes et

Documents, vol.II, Deuxième Commission, Haga, 1907 18. Chestiuni referitoare la obligaţia de urmărire sau extrădare

(Belgia c. Senegal), măsuri conservatorii, ICJ Reports, 2009 19. Comitetul Pregătitor al Curţii Penale Internaţionale,

PCNICC/1999/L.5/REV.1/Add.1 20. Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de la Roma, 17 iulie 1998 21. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1953 22. Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a

diferendelor din 1957 – United Nations, Treaty Series, vol.320, nr.4646

Page 89: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

88

23. Convenţia ONU cu privire la Dreptul Mării din 12 decembrie 1982, semnată la Montego Bay în Jamaica, ratificată de România prin Legea nr.110/1996

24. Convenţia ONU privind dreptul mării: Basic Texts 1998, 1999 25. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul

CSCE/OSCE, 15 decembrie 1992 26. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, Roma, 4 noiembrie 1950 27. Convenţiile cu privire la reglementarea paşnică a

diferendelor internaţionale, Haga, 1899 şi 1907 28. Convenţia privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi

persoanelor juridice, 29 februarie 1968 29. Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea

deciziilor în materie civilă şi comercială, 27 septembrie 1968 30. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 23 mai 1969 31. Convenţia Americană a Drepturilor Omului, adoptată la San

José, noiembrie 1969 32. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul

CSCE/OSCE, 15 decembrie 1992, Stockholm 33. Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de către

Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 34. Convenţia Porter din 1907, adoptată la cea de-a doua

Conferinţă de pace de la Haga 35. Decizia-cadru nr.2005/667/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 de

consolidare a cadrului penal pentru aplicarea legii împotriva poluării cauzate de nave, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr.255

36. Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în JOCE seria L nr.190, ediţie specială, 19/vol.06

37. Decizia-cadru 2008/978/JAI a Consiliului din 18 decembrie 2008 privind mandatul european de obţinere a probelor în scopul obţinerii de obiecte, documente şi date în vederea utilizării acestora în cadrul procedurilor în materie penală, publicată în JOUE seria L nr.350

38. Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a deciziilor de condamnare între statele membre ale Uniunii Europene, cu ocazia unei noi proceduri penale, publicată în JOUE seria L nr.220

39. Decizia nr.88/591 din octombrie 1988 a Consiliului

Page 90: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

89

40. Decizia 2004/752/CE Euratom privind instituirea TFP 41. Decizia 2008/79/CE, Euratom a Consiliului din 20 decembrie

2007 de modificare a Protocolului privind Curtea de Justiţie, publicată în 2008, JOUE seria L nr.24

42. Declaraţiile de la Alger ale Guvernului algerian, adoptate în 1981 Pactul Ligii Arabe, 22 martie 1945

43. Declaraţia de la Manila din 1982 cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

44. Diferendul privind frontiera dintre uscat, mare şi insulă, ICJ Reports, 1990

45. Documents de la Conférence des Nations Unies sur l’organisation internationale, vol.14, 1920

46. Dreptul de trecere pe podul Great Belt (Finlanda c. Danemarca), măsuri conservatorii, ICJ Reports, 1991

47. Efectul acordării de despăgubiri formulat de Tribunalul Administrativ al ONU, ICJ Reports, 1954

48. Hotărârea CJCE în cauza 6/64 Flaminio Costa/ENEL, Rec. 1964 49. Interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Montreal din

1971 privitoare la incidentul aerian de la Lockerbie (Jamahiriya Arabă Libiană c. SUA), măsuri conservatorii, ICJ Reports, 1992

50. Legea 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, publicată în Monitorul Oficial al României nr.107 din 12 februarie 2008

51. Notă informativă privind introducerea de proceduri preliminare de către instanţele naţionale (JOUE, 2009, seria C nr.297)

52. Official Records of the General Assembly, Fifty-ninth Session, Supplement No.10 (A/59/10)

53. Official Records of the General Assembly, Sixtieth Session, Supplement No.10 (A/60/10)

54. Opinia separată a judecătorului Shahabuddeen în disputa dintre Salvador şi Honduras privind Frontiera dintre uscat, insulă şi mare, Cerere de intervenţie, ordinul din 28 februarie 1990, ICJ Reports, 1990

55. Ordonanţa din 10 iulie 2002, cazul Activităţi armate pe teritoriul statului Congo, Congo c. Ruanda

56. Pactul Societăţii Naţiunilor a fost aprobat la Versailles, la 28 aprilie 1919 57. Pactul Briand-Kellogg, semnat la 27 august 1928

Page 91: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

90

58. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16 decembrie 1966

59. Pactul de la Bogota, 30 aprilie 1948 (United Nations, Sistematic Survey of Treaties, 1928-1948)

60. Protocolul Convenţiilor de la Geneva din 1958 asupra dreptului mării

61. Protocolul privind constituirea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, semnat la Geneva, la 3 decembrie 1920

62. Protocolul nr.14 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Strasbourg, 13 mai 2004

63. Proclamaţia specială a Comandantului Suprem Aliat, pe baza Declaraţiei de la Potsdam, 1945

64. Rapport d’étape au Comité des ministres, SAGES, 2006, 05 FR Fin., 3 mai 2006

65. Regulamentul UNTAET nr.15/2000 66. Reguli de procedură ale Curţii, CPJI, Seria D, nr.1, prima şi

a doua ediţie 67. Rezoluţia Consiliului de Securitate 731/1992 din 21 ianuarie 1992 68. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.827 din 25 mai 1993 69. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.955 din 8 noiembrie 1994 70. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.57/26 „Prevenirea şi

soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor”, 19 noiembrie 2002 71. Rezoluţia nr.1757 a Consiliului de Securitate, 30 mai 2007 72. Rezoluţia din 19 mai 2010 referitoare la aspectele instituţionale

ale aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

73. Rezoluţia 37/10 a Adunării Generale a ONU din 15 noiembrie 1982 – Declaraţia Adunării Generale ONU privitor la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale

74. Rezoluţia nr.827/1993 – Consiliul de Securitate la 25 mai 1993 75. Rezoluţia 284/1970 referitoare la Consecinţe juridice pentru statele

membre privind prezenţa continuă a Africii de Sud în Namibia 76. Rezoluţia nr.1261/XIII din 14 noiembrie 1958 77. Rezoluţia nr.1560/2004 din 14 septembrie 2004 78. Rezoluţia nr.1710/2006 din 29 septembrie 2006 79. Rezoluţia nr. 573 din 4 octombrie 1985 privitoare la atacurile

Israelului asupra ţintelor Organizaţiei de Eliberare a Palestinei 80. Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, 1957

Page 92: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

91

81. Statutul TPII, 1993 82. Statutul TPIR, 1994 83. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, 1945 84. Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la Uniunea

Europeană, ratificat de România prin Legea nr.157/2005 85. Tratatul încheiat între Germania şi Elveţia, 1921 86. Tratatul de la Neuilly, art.179, Anexa, Paragraful 4, CPJI, Seria A nr.3 87. Tratatul de la Maastricht, 1 noiembrie 1993 88. Tratatul de la Amsterdam, 1 mai 1999 89. Tratatul de la Lisabona, 2007 90. Tratatul de la Nisa,1 februarie 2003 91. Tratatul de la Locarno din 1925

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. ABI-SAAB, G. – Les exceptions préliminaires dans la

procédure de la Cour internationale, A. Pédone, Paris, 1967 2. ALLAND, D. – Droit international public, PUF, Paris, 2000 3. APOSTOLIDES, C. (coord.) – Les arrêts de la Cour

Internationale de Justice, Éditions Universitaires de Dijon, 2005 4. AMERASINGHE, C. F. – The Law of International Civil Service

applied by International Administrative Tribunals, Clarendon Press, 1988 5. ARBOUR, L.; ESER, A.; AMBOS, K.; SANDERS, A. – Le

Procureur d’une Cour pénal internationale permanente, Freiburg im Breigau, 2000: Edition Iuscrin, Max-Plank-Institute, Germany, 1998

6. ASCENSIO, H.; DECAUX, E.; PELLET, A. (coord.) – Droit international penal, Pedone, Paris, 2000

7. AURESCU, B. – Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

8. BANTEKAS, I.; NASH, S.; MACKAREL, M. – International Criminal Law, London, Cavendish Publishing Limited, 2001

9. BASTID, S. – Cours de droit international public, Paris, 1964-1965 10. BÂRSAN, C. – Convenţia europeană a drepturilor omului.

Comentariu pe articole, vol.1, Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

11. BEDJAOUI, M. – Universalisme et regionalisme au sein de la Cour Internationale de Justice: la constitution de Chambre ad-hoc, în Liber Amicorum Prof. Dr. D. José Pérez Montero, 1988, vol.I

Page 93: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

92

12. BERGER, V. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 6-a, Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2008

13. BLUMANN, C.; DUBOUIS, L. – Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris, 2004

14. BOGDAN, D.; SELEGEAN, M. (coord.) – Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

15. BOLINTINEANU, A.; NĂSTASE, A.; AURESCU B. – Drept internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

16. BOREL, E. – Les problèmes actuels dans le domaine du développement de la justice internationale, Editura Orel Fussli, 1928

17. BRUNS, V. – La Cour permanente de Justice internationale. Son organisation et sa compétence, Rec. de Cours 62, 1967

18. CAPTANT, D. – Les effets juridiques des droits fondamentaux en Allemagne, Dalloz, Paris, 2001

19. CARTOU, L. – Communautés Européennes, Dalloz, Paris, 1991 20. CASSESE, A. – International Criminal Law, Oxford

University Press, London, 2006 21. CĂLINOIU, C. DUCULESCU, V. – Drept constituţional

european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008 22. CEDRAS, J, – La justice pénale aux États-Unis, Economica, 1990 23. CHINKIN, C. – The Statute of International Court of Justice,

Oxford University Press, 2006 24. CIOCHINĂ-BARBU, I. – Drept instituţional al Uniunii

Europene, Editura Wolters Kluwer România, 2010 25. COHEN-JONATHAN, G. – Quelques considérations sur la

réparation accordées aux victimes d’une violation de la Convention européenne des droits de l’homme, Compendiu P. Lambert, Bruylant- Bruxelles, 2000

26. COHEN-JONATHAN, G. – La Convention européenne des droits de l’homme, Economica, Paris, 1989

27. COLLIER, J.; LOWE, V. – The Settlement of Disputes in International Law. Institutions and Procedures, Oxford University Press, London, 2000

28. COMBACAU, J.; SUR, S. – Droit international public, ediţia a 6-a, Montchrestien, Paris, 2004

29. CHAPPEZ, J. – Le règle de l’épuisement des recours internes, Pedone, Paris, 1972

Page 94: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

93

30. CHRISTIANOS, V.; PICOD, F. – Les modifications récents du règlement de procédure de la Cour de justice des Communautés européennes, Dalloz, Paris, Chronique, 1991

31. CHURCHILL, R. R. – Some Reflections on the Operation of the Dispute Settlement System on the UN Convention on the Law of the Sea During its First Decade, în The Law of the Sea – Progress and Prospects, Oxford University Press, London, 2006

32. CLOŞCĂ, I. – Despre diferendele internaţionale şi căile soluţionării lor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

33. CRYER, R.; FRIMAN, H.; ROBINSON, D.; WILMHURST, E. – An Introduction to International Criminal Law and Procedure, Cambridge University Press, 2007

34. CUKWURAH, A. O. – The Settlement of Boundary Disputes in International Law, Oceana Publications, 1967

35. CUNY, L. – L’OSCE et le règlement pacifique des différends: La Cour de conciliation et d’arbitrage, IUHEI, Geneva, 1997

36. DAMROSCH, L.F. – The Statute of International Court of Justice, Oxford University Press, 2006

37. DELBEZ, L. – Les principes généraux du contentieux international, LGDJ, Paris, 1962

38. DELEANU, S.; COSTAŞ, C. F.; IONIŢĂ, B. – Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer România, Bucureşti, 2007

39. DIACONU, N. – Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2011

40. DOEHRING, K. – Unlawful Resolutions of the Security Council and their Legal Consequences, Max Planck UNYB, 1997

41. DÖRMANN, K. – Elements of War Crimes under the Rome Statute of the ICC, Cambridge University Press, 2003

42. DUCULESCU, V.; DUCULESCU, G. – Justiţia europeană, mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

43. DUFOUR, A. – „Pufendorf” în The Cambridge History of Political Thought, 1450–1700, J. H. Burns, Cambridge, U.K. and New York, 1991

44. DUPUY, P.-M. – Droit international public, ed. a 5-a, Dalloz, Paris, 2000 45. DUPUY, P.-M. – The Statute of Internaţional Court of Justice

– A Commentary, Oxford University Press, 2006 46. DUŢU, M.; DUŢU, A. – Dreptul contenciosului european,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

Page 95: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

94

47. ECOBESCU, N.; MICU, N.; NIŢELEA, M. – Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 2003

48. EIRIKSSON, G. – The International Tribunal for the Law of the Sea, Martinus Nijhoff, The Hague/London, 2000

49. EISEMANN, P.M. – La convention de Stockholm relative à la conciliation et à l’arbitrage au sein de l’OSCE. Quelques observations iconoclastes, în E. Decaux, L.A. Sicilianos, „La CSCE. Dimension humaine et règlement des différends”, Monchrestien, Paris, 1993

50. EISEN, T. J. – Litispendence between the International Court of Justice and the Security Council, T.M.C. Asser Instituut, 1988

51. ELFERINK, O. A. G., ROTHWELL, D. R. – (eds.), Oceans Management in the 21st Century: Institutional Frameworks and Responses, Martinus Nijhoff, Leiden, 2004

52. FABIAN, G. – Drept instituţional comunitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006

53. FASSBENDER, B. – The United Nations Charter As The Constitution Of The International Community, Martinus Nijhoff Publishers, 2009

54. FAVOREAU, L. ŞI ALŢII – Droit des libertés fondamentales, Dalloz, Paris, 5e édition, 2009

55. FAVRET, J.-M. – Droit et pratique de l’Union europèenne, 6e édition, Gaulino éditions, Paris, 2009

56. FITZMAURICE, G. – Livre du centenaire 1873-1973, Institut de Droit International, Basel: Editions S. Karger, 1973

57. FLAUSS, J.-F. – Faut-il transformer la Cour européenne de l’homme en juridiction constitutionnelle ?, în Recueil Dalloz, 2003

58. FLEMING, D. – The United States and the world Court, Editura Doubleday, Doran, Garden City, 1945

59. La FONTAINE, H. – Pasicrisie Internationale: Histoire documentaire des arbitrages internationaux, 1794-1900, Bern, Stämpfli, 1902

60. FRANK, T. – The „Power of Appreciation”: Who is the Ultimate Guardian of UN Legality?, AJIL 86, 1992

61. FRANQUEVILLE, B. De – L’oeuvre de la C.P.J.I., 2 vol. Paris, 1928 62. FUEREA, A. – Drept comunitar european. Partea generală,

Editura All Beck, Bucureşti, 2008 63. FUEREA, A. – Manualul Uniunii Europene, ed. a III-a, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2011

Page 96: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

95

64. GAJA, G. – The Statute of the International Court of Justice – A Commentary, Oxford University Press, London, 2006

65. GARDINER, R. K. – International Law, Pearson Longman, 2003 66. GEAMĂNU, G. – Dreptul internaţional contemporan, Editura

Didactică şi Pedagogică, ediţia a 2-a, vol.2, Bucureşti, 1975 67. GEAMĂNU, G. – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977 68. GLASER, S. – Droit international penal conventionnel,

Bruxelles, 1970 69. GLAHN, G. VON; TAULBEE, J.L. – Law Among Nations, An

Introduction to Public International Law, 9th edition, Longman, 2009 70. GORDON, W. C. – Admission to Membership in the United

Nations, vol.47, 1949 71. GROTIUS, H. – De iure belli ac pacis, Editura Ştiinţifică, 1968 72. GUGGENHEIM, P. – Traité de droit international public,

Librairie Georg, Geneva, 1967, tome II 73. GUILLAUME, G. – Les grandes crises internationales et le

droit, Éditions du Seuil, 1994 74. GUINCHARD, S. (coord.) – Droit et pratique de la procédure

civile, Dalloz, Paris, 1998 75. GUYOMAR, G. – Commentaire du Règlement de la Cour

internationale de Justice, interprétation et pratique, adopté le 14 avril 1978, interprétation et pratique, Pedone, Paris, 1983

76. GUYOMAR, G. – Commentaire du Règlement de la Cour internationale de Justice, interprétation et pratique adopté le 14 avril 1978, interprétation et pratique, Pedone, Paris, 1983

77. HARTLEY, T. C. – European Union Law in Global Context. Texts, Cases and Materials, Cambridge University Press, London, 2004

78. HARRIS, D. J. – Cases and Materials on International Law, 4th edition, Sweet and Maxwell, Londra, 1991

79. HEGEL, G.F. – Lectures on the Philosophy of World History, Nisbet, Cambridge University Press, 1975

80. HERODOT – Istorii, 478 î.Hr. 81. HIGGINS, R. – Fifty Years of the International Court of

Justice, Cambridge University Press, 1996 82. HIGGINS, R. –Problems and Process: International Law and

How We Use it, Clarendon Press, Oxford, 1994

Page 97: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

96

83. HILL, N.L. – The Interpretation of the Decisions of International Courts, Georgetown LJ 22, 1933-1934

84. HUDSON, M. O. – The Permanent Court of International Justice 1920-1942: a treatise, The Macmillan Company, New York, 1943

85. HUDSON, M. O. – The PCIJ and the question of American participation, Cambridge, 1925

86. JACQUÉ, J.-P. – Droit institutionnel de l’Union Européenne, 3éme edition, Dalloz, Paris, 2004

87. JENKS, C. W. – The Prospects of International Adjudication, Londra şi New York, Stevens and Sons Ltd. and Oceana Publications, 1964

88. JULLY, L. – Les reserves aux conventions multilaterals, în Friends Warte, vol.51, 1951-1953

89. CARR, R. K. –The Supreme Court and Judicial Review, Farrar & Rinehart, 1942

90. KEEN, M. – The Laws of War in the Late Middle Ages, Routledge & K.Paul, 1965

91. KLEIN, E. – Paralleles Tätigwerden von Sicherheitsrat und Internationalem Gerichstof bei friedensbedrohenden Streitigkeiten în Völkerrecht als Rechtsordnung Internationale Gerichtsbarkeit Menschenrechte: Festschrift für Hermann Mosler (R. Bernhardt, W. Geck, G. Jaenicke, H. Steinberger, ediţia din 1983)

92. KOLB, R. – Théorie du ius cogens international, PUF, Paris, 2001 93. KOLB, R. – General Principles of Procedural Law, în The

Statute of International Court of Justice – A Commentary, Oxford University Press, 2006

94. KOLB, R. – La bonne foi en droit international public. Contribution à l’étude des principes généraux du droit, PUF, Paris, 2000

95. KRUGER, H. Ch. – Reflections on some aspects of just satisfaction under the European Convention on Human Rights, în Compendiu Eissen, Bruylant, 1995

96. KNIGHT, W. S. M. – The Life and Works of Hugo Grotius, Sweet and Maxwell, Londra, 1925

97. LAMBERT, P. – Les opiniosn séparées de M. le judge Pettiti, Compendiu Pettiti, Bruylant, 1998

98. LAMBERT, E. – Les effets des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, Th. Strasbourg, 1998

99. LAPRADELLE, A.; POLITIS, N.E. – Recueil des arbitrages internationaux, vol.II, Les Editions Internationales, 1923

Page 98: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

97

100. LATTANZI, F. – The Rome Statute and State Sovereignty. ICC Competence, Jurisdictional Links, Trigger Mechanism, în Essays on the Rome Statut of the International Criminal Court, vol. I, Edited by F. Lattanzi şi W. Schabas, 1999

101. LAUTERPRACHT, H. – The Development of International Law by the International Court, Grotius Classic Reprint Series, 1958

102. LAUTERPACHT, E.; VIRALLY, M. – International Law Reports, Cambridge University Press, 1991

103. LENAERTS, K.; ARTS, D.; MASELIS, I.; R. Bray (edit.) – Procedural Law of the European Union, Second Edition, Thomson Sweet and Maxwell, London, 2006

104. LA ROSA, A. M. – Jurisdictions pénales internationales, la procedure et la preuve, PUF, Paris, 2003

105. LUCCHINI, L. – Droit de la mer, tome 2, vol.1, Pédone, Paris, 1996 106. MANIN, P. – Droit constitutionnel de l’Union Européenne,

Editions A. Pedone, Paris, 2004 107. MANOLACHE, O. – Tratat de drept comunitar, Editura C. H.

Beck, Bucureşti, 2006 108. MARCU, V.; DIACONU, N. – Drept comunitar general,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 109. MAZILU, D. – Dreptul comerţului internaţional. Partea

specială, Editura Lumina Lex, ed. a 4-a, Bucureşti, 2005 110. MAZILU, D. – Dreptul comerţului internaţional. Partea

generală, Editura Lumina Lex, ed. a 4-a, Bucureşti, 2005 111. MAZILU, D. – Integrare Europeană. Drept comunitar şi

instituţii europene, Editura Lumina Lex, ed. a 3-a, Bucureşti, 2005 112. MAZILU, D.; ŞANDRU, D. M. – Practica jurisdicţională şi

arbitrală de comerţ internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 113. MAZILU, D. – Dreptul mării – Concepte şi instituţii consacrate

de Convenţia de la Montego Bay, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 114. MAZILU, D. – Dreptul internaţional public, vol. I şi II, ediţia a

IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010 115. MEHDI, R. – L’avenir de la justice communautaire, enjeux et

perspectives, La Documentation française, Paris, 1999 116. MERRILLS, J. G. – International Dispute Settlement, 4th

edition, Cambridge University Press, 2005 117. MIGA-BEŞTELIU, R. – Drept internaţional public, vol.II,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008

Page 99: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

98

118. NĂSTASE, A.; AURESCU, B.; JURA, C. – Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

119. NEFF, S. C. – A Short History of International Law, în International Law, Oxford University Press, Second Edition, 2006

120. NELSON M. DOLLIVER, L. – Reflections on the 1982 Convention on the Law of the Sea, în The Law of the Sea, Oxford University Press, 2006

121. NESI, G.; POLITI, M. – The Rome Statute of the International Criminal Court: a challenge to impunity, Aldershot, Hants, England; Burlington, 2001

122. NORTHHEDGE, F. S. – The League of Nations: Its Life and Times 1920-1946, Leicester University Press, 1986

123. NOVACOVITCH, M. – Les compromis et les arbitrages internationaux du XIIe au Xve siècle, Pedone, Paris, 1905

124. NUSSBAUM, A. – A Concise History of the Law of Nations, New York, 1947

125. ODA, S. – The ICJ viewed from the Bench, 1995, Recueils des Cours 126. OLIVECRONA, K. – Law as Fact, London: Stevens & Sons.

Second edition 1971 127. ONICA-JARKA, B. – Jurisdicţia internaţională penală,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006 128. PALMISANO, G. – Cooperation of Non-States Parties, The

International Criminal Court, Comments on the Draft Statute, F. Lattanzi (ed.), University of Teramo, Editoriale Scientifica, 1998

129. PĂTULEA, V. – Proces echitabil. Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2007

130. PELLA, V. V. – Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului, Bucureşti, 1925

131. PELLA, V. V. – Towards an International Criminal Court, Bruxelles, 1930

132. PELLET, A. – The Statute of Internaţional Court of Justice – A Commentary, Oxford University Press, 2006

133. PERROT, R. – Institutions judiciaires, Domat, Paris, 2006 134. PETITI, L.-E. ; DECAUX, E. ; IMBERT P.-H. (coord.) – La

Convention européenne des droits de l’homme, Editura Economica, Paris, 1995 135. PETRESCU, O.-M. – Procedura aplicabilă în faţa instanţelor

comunitare, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008

Page 100: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

99

136. POPESCU, D. – Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia civilă internaţională, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976

137. PRADEL, J. – L’incidence de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme sur le droit pénal français, Colloque Poitiers/Nimegue, PUF, 1992

138. PRESCURE, T.; CRIŞAN, R. – Arbitrajul comercial – Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

139. QUOC DIN, N.; DAILLIER, P.; FORTEAU, M.; PELLET, A. – Droit international public, 8e édition, LGDJ, Paris, 2009

140. RASMUSSEN, H. – On Law and Policy in the European Court of Justice, Editura Nijhoff, 1986

141. REISMAN, W. M. – Nullity and Revision: the Review and Enforcement of International Judgements and Awards, Yale University Press, 1971

142. RENUCCI, J. F. – Droit européen de droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2009

143. RIDEAU, J. – Droit institutionnel de l’Union et des Communautées Européenne, ediţia a 3-a, LGDJ, 1999

144. RIZOIU, R.; NITELEA, M. (coord.) – Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Selecţiuni 1998-2004), Bucureşti, 2004

145. ROSENNE, S. – Procedure in the International Court – A Commentary on the 1978 Rules of the International Court of Justice, Martinus Nijhoff Publishers, 1983

146. ROSENNE, S. – Intervention in the International Court of Justice, Martinus Nijhoff Publishers, 1993

147. ROSENNE, S. – Provisional Measures in International Law, The International Court of Justice and the International Tribunal for the Law of the Sea, Oxford University Press, 2005

148. ROSENNE, S. – Law and practice, vol.III, Brill Academic Pub, 2005 149. ROSENNE, S. – The Law and Practice of the International

Court, 1920-2005: The Court and the United Nations, Martinus Nijhoff Publishers, vol.I, 2006

150. ROUSSEAU, C. – Droit international public, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1953

151. SALVIOLI, G. – La jurisprudence de la C.P.J.I., în Recueil des Cours, 1926, II

Page 101: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

100

152. SANDS, P. – From Nürnberg to Hague. The Future of the International Criminal Justice, Kluwer Law International, 2002

153. SANDS, Ph. – Vers une transformation du droit international in Droit international. Perspectives anglo-saxonnes du droit international, Pédone, Paris, 2000

154. SAURON, J.-L. – Procédures communautaires et européenes, Éditions Gualino, Paris, 2008

155. SCHERMERS, N. G.; WAELBROECK, D. – Judicial Protection in the European Communities, 5th ed., Editura Kluwer Law and Taxation Publishers, 1992

156. SCHWARZENBERGER, G. – Manual of International Law, 6th edition, 1976

157. SCHWARZENBERGER, G. – International Law as Applied by Courts and Tribunals, London, Stevens, 1968

158. SCHWARZENBERGER, G. – International Judicial Law, Stevens, 1986

159. SCOTT, M. – The International Status of South-West Africa, în I.A. vol.34, 1958

160. SCOTT, J. B. – The Reports to the Hague Conferences of 1899 and 1907, Oxford: The Clarendon Press; London 1917

161. SERENI, A. P. – Principi generali di diritto e processo internazionale, A. Giuffré, Milano, 1955, în Diritto internazionale, vol.IV, 1965

162. SETTE-CAMARA, J. – Les modes de réglement obligatoire, în Droit international – Bilan et perspectives, Tome I, Éditions A. Pedone, Paris, 1991

163. SHAHABUDDEEN, M. – Precedent in the World Court, Grotius, Cambridge, 1996

164. SHANY, Y. – The Competing Jurisdiction of International Courts and Tribunals, Oxford University Press, 2004

165. SHIHATA, I. F. – The Power of the International Court to Determine its Own Jurisdiction. Compétence de la compétence, Matinus Nijhoff, 1965

166. SKOURIS, V. – L’urgence dans la procédure applicable aux renvois préjudiciels, în Liber amicorum en l’honneur de Bo Vesterdorf, Editura Bruylant, Bruxelles, 2007

167. SOYER, Cl.; de SALVIA, M. – Le recours individuel supranationel, Mode d’emploi, LGDJ, Paris, 1992

Page 102: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

101

168. SUDRE, F. – Droit international et européen des droits de l’homme, PUF, Paris, 8e édition revue et argumentée, 2006

169. TARASSOV, N. K. – Droit international – Bilan et perspectives, Tome I, Éditions A. Pedone, Paris, 1991

170. THIRLWAY, H. – Procedure of International Courts and Tribunals, EPIL III, Oxford University Press, 2003

171. THIRLWAY, H. – The International Court of Justice, în International Law, second edition, Oxford University Press, 2006

172. TOFFIN, L. – La dissidence à la C.P.J.I., Imprimerie d’Art, Paris, 1937

173. TOMUSCHAT, C. – The Statute of International Court of Justice – A Commentary, Oxford University Press, 2006

174. TREVES, T. – The Law of the Sea, Oxford University Press, 2006 175. TREVES, T. – International Organisations as Parties to

Contentious Cases: Selected Aspects, în International Organisations and International Disputes Settlement – Trends and Prospects, B. de Chazournes, L. Romano, C. Mackenzie, 2002

176. TRIFFTERER (ed.), O. – Commentary on the Rome Statute of the International Criminal Court, Observers Notes, Article by Article, Nomos Verlagsgesellschaft, Baden-Baden, 1999

177. TSARPALAS, A. – Le moment et la durée des infractions pénales, LGDJ, Paris, 1968

178. TUCK, R. – The Rights of War and Peace: Political Thought and the International Order from Grotius to Kant, Oxford University Press, 1999

179. VINCENT, J.; GUINCHARD, S.; MONTAIGNER G.; VARINARD, A. – Institutions juridictionnelles, Précis Dalloz, nr.87-4, art.579, NCPC, 10e édition, 2009

180. VISSCHER, CH. De – Aspects recents du droit procedural de la Cour Internationale de Justice, LGDJ, Paris, 1968

181. VOICAN, M.; BURDESCU, R.; MOCUŢA, G. – Curţi internaţionale de justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

182. WACHSMANN, P. – La nouvelle structure, în Le Protocole no.11 à la Convention européenne des droits de l’homme, Bruxelles, Bruylant, 1995

183. WITENBERG, J.C.; DESRIOUX, J. – L’organisation judiciaire, la procédure et la sentence internationales, Editura Strupp-Schlochauer, 1937

Page 103: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

102

184. WOOD, M. – The Security Council and International Criminal Law, RRDI nr.5/2007, Editura C. H. Beck

185. WOLFF, C. – Cosmologia Generalis, Editura J. Ecole, Frankfurt a. M/Leipzig, 1731

186. YEE, S. – Towards an International Law of Co-progressiveness, Martinus Nijhoff Publishers, 2004

187. ZIMMERMANN, A.; OELLERS-FRAHM, F.; DENZA, E.; AZNAR-GOMEZ, K.; DUGARD, M. J.; JENNINGS, R., PALCHETTI, P. ANDERSON, D. H. – The Statute of International Court of Justice – A Commentary, Oxford University Press, 2006

REVISTE ŞI ARTICOLE DE SPECIALITATE, MONOGRAFII, RAPOARTE ALE CPA, CPJI ŞI CIJ

1. ABI-SAAB, G. – The International Court as a World Court, în

Lowe/Fitzmaurice – Fifty Years of the ICJ, Cambridge University Press, 1996 2. ALTER, K. J. – Puterea politică a Curţii Europene în timp şi

spaţiu, RRDE nr.4/2010 3. ANGHEL, I. M. – Consideraţiuni cu privire la jurisdicţia

Curţii Penale Internaţionale (Haga), RDP nr.4/2005 4. BANU, M. – Despre competenţa penală a Comunităţii

Europene şi despre modul de exercitare a acesteia. Observaţii pe marginea hotărârii Curţii de Justiţie din 23 octombrie 2007 în cauza C-440/05 Comisia/Consiliul, RRDC nr.3/2008

5. BÂRSAN, C.; FRICERO, N. – Du Protocole no 14 bis au protocole 14: une efficacité toujours accrue!; NRDP nr.4/2010, Editura Universul Juridic

6. BECKETT, E. – Les questions d’intérêt général au point de vue juridique dans la jurisprudence de la C.P.J.I., Recueil des Cours, 1932, I şi 1934, IV

7. BEDJAOUI, M. – La fabrication des décisions de la Cour internationale de justice, în La méthode de travail du juge international, Nemesis-Bruylant, 1987, Coll. „Justice” nr.17

8. BERTRAND, B. – Cohérence normative et désordres contentieux. À propos de l’adhésion de l’Union européenne à la Convention européenne des droits de l’homme, RDP nr.1/2012, LGDJ

9. BOYLE, A. E. – The Southern Bluefin Tuna Arbitration, ICLQ, 2001

Page 104: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

103

10. BROWN, E. D. – The M/V Saiga Case on Prompt Release of Detained Vessels: The First Judgement of the ITLOS, 1998, 22 Marine Policy 307

11. BROWN, C. – International Tribunal for the Law of the Sea: Provisional Measures before the ITLOS: The MOX Plant Case, 2002

12. BUSTAMANTE, A. – La Cour permanente de justice internationale, seria A, CPIJ, 1925

13. CASSESE, A. – On Current Trends towards Criminal Prosecution and Punishment of Breaches of International Humanitarian Law, EJIL 1, 1998

14. CASSESE, A. – The Statute of International Court: some Preliminary Reflections, European Journal of International Law, vol.10, nr.1, Oxford University Press, 1999

15. CASTELLO, J. E. – Plus ça change, plus c’est la même chose: eight revisions not adopted in the 2010 UNCITRAL Rules, ASA Bulletin 2010

16. CHARNEY, J. I. – The Implications of Extending International Dispute Settlement System: The 1982 Convention on the Law of the Sea, 1996, AJIL

17. CHESNEAUX, J. – Dix questions sur la mondialisation in Les frontières de l’economie: Le Monde diplomatique, JDI nr.18, Paris, 1996

18. CHIRIŢĂ, R. – România în faţa CEDO în perioada ianuarie 2010 – august 2010, Curierul Judiciar nr.9/2010, Editura C. H. Beck

19. CHURCHILL, R. R. Dispute Settlement under the UN Convention on the Law of the Sea: Survey for 2004, 2006, 21 IJMCL

20. CIOBANU, D. – Litispendence between the I.C.J. and the political Organs of the U.N. în Gross – Future of the ICJ, vol.I, 1996

21. COHEN-JONATHAN, G. – Journée IHEE sur le Protocole no.11, Strasbourg, octombrie 1994

22. COLSON, D. A.; HOYLE, P. – Satisfying and Procedural Prerequisites to the Compulsory Dispute Settlement Mechanisms of the 1982 Law of the Sea Convention: Did the Southern Bluefin Tuna Tribunal Get it Right?, 2003 ODIL

23. CONSTANTIN, V. – Justiţiabilitatea diferendelor internaţionale, Pandectele Române, Editura Wolters Kluwer, supliment 2007

24. COUSTON, M. – La multiplication des jurisdictions internationales. Sens et dynamiques, JDI nr.1, Paris, 2002

Page 105: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

104

25. D’ASPREMONT, J.; VERMEER-KUNZLI, A. – The Special Tribunal for Lebanon: Introductory Note, Leiden Journal of International Law, vol.21, nr.2/2008, Cambridge University Press

26. DAUSES, B.; HENKEL, M. A. – Streithilfe durch natürliche oder juristische Personen in Verfahren vor dem EuGH und EuG, 2000, EuZW

27. DANWITZ, T. Von – Despre dezvoltarea ordinii juridice a Uniunii după Lisabona – Condiţii, provocări şi perspective, RRDE nr.3/2011

28. DELICOSTOPOULOS, I. S. – Un pouvoir de pleine juridiction pour la Cour européenne des droits de l’homme, NYU School of Law, Jean Monnet Center, www.jeanmonnetprogram.org/papers.

29. DRĂGHICI, S. – Dreptul fundamental între definiţie şi efecte juridice, NRDO nr.1/2009, Editura C. H. Beck

30. FITZMAURICE, G. – Law and Procedure of the International Court of Justice: 1951-1954, General Principles and Sources of International Law, BYBIL 35, vol.II, 1959

31. FLAUSS, J. F. – La réparation due en cas de violation de la CEDH, Journ. Trib. (Dr. Eur.), 1996

32. FLAUSS, J.-F. – La nouvelle procédure, în Le Protocole no.11 à la Convention européenne des droits de l’homme, Bruylant-Nemesis, 2005

33. FRANK, T. – The „Power of Appreciation”: Who is the Ultimate Guardian of UN Legality?, AJIL 86, 1992

34. FRANCKS, E. – Reasonable Bond, în The Practice of the ITLOS, 2002, 32 California Western International Law Journal 303

35. FREESTONE, D.; OUDE ELFERINK, A. – Flexibility and Innovation in the Law of the Sea: Will the LOS Convention amendment procedures ever be used?, în Ed. A. Oude Elferink, Stability and Change in the Law of the Sea: The Role of the LOS Convention, Martinus Nijhoff, Haga, 2005

36. GARGIULO, P. – The Controversial Relationship Between the International Criminal Court and the Security Council, în Essays on the Rome Statute of the international Criminal Court, vol.I, edited by F. Lattanzi and W.A. Schabas: Editrice il Sirente, 1999

37. G. de GEOUFFRE de La PRADELLE – La fonction des jurisdictions de l’ordre international, JDI nr.2/1998, Editions du Juris-Classeur, Paris

Page 106: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

105

38. GERKRATH, J. – L’effet contraignant des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme à travers le prisme de la Cour constitutionnelle allemande, RTDH 2006

39. GOLDSTONE, R. – A Court That Needs a Fair Trail - The US is on the Wrong Side of History in Opposing an International War-crimes Court, time, vol.152, nr.5, 1998

40. GOURON-MAZEL – La Cour de cassation face à la Convention européenne des droits de l’homme, JCP, 1996.I.3937

41. GROZA, A. – Condiţiile de admisibilitate privind trimiterile preliminare, Pandectele Române nr.2/2012, Editura Wolters Kluwer

42. GUILLAUME, G. – Le précédent dans la justice et l’arbitrage international, JDI nr.3/2010, Editions du Juris-Classeur, Paris

43. GUYOMAR, G. – Annuaire Français de Droit International, 1962 44. GUYOMAR, G. – Commentaire du Règlement de la Cour

internationale de Justice, interprétation et pratique, 1973 45. GUILLAUME, G. – The Future of International Judicial

Institutions, 1995, ICLQ 46. GUILLAUME, G. – L’unité du droit international public

est-elle aujourd’hui en danger?, RIDC no.1/2003, Société de Législation Comparée

47. HAFNER, G.; BOON, K.; RUBESAME, A.; HUSTON, J. – A Response to the American Views as Presented by R. Wedgwood: European Journal of International Law, vol.10, nr.1, Oxford University Press, 1999

48. HAMMARSKJÖLD, A. – Revue de droit international et de législation comparée, 1928;

49. T. VAN DE HOUT, T. – La Cour permanente d’arbitrage: un état des lieux, JDI nr.3/2008, JurisClasseur

50. HOUT, T. T. Van den – La Cour permanente d’arbitrage: un état des lieux, JDI nr.3/2008, Clunet

51. HUDSON, M. O. – Les avis consultatifs de la Cour Permanente de Justice Internationale, în R.C. vol.8, 1934

52. HUYETTE, M. – Le contradictoire en assistance éducative, l’indispensable réforme de l’article 1187 NCPC, D., 1998 Chron

53. IONESCU, V. – Consecinţele recunoaşterii exprese în Tratatul de la Lisabona a personalităţii juridice internaţionale a Uniunii Europene, RRDI nr.9/2009

Page 107: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

106

54. JENNINGS, R. – The Internal Judicial Practice of the International Court of Justice, BYBIL 59, 1988

55. JULLY, L. – Les reserves aux conventions multilaterale, în Friends Warte, vol.51, 1951-1953

56. KWIATKOWSKA, B. – The Ireland v. United Kingdom (MOX Plant) Case: Applying the Doctrine of Treaty Parallelism, 2003 18 IJMCL

57. KIRSCH, P; HOLMES, J. T. – The Birth of the International Court: The 1998 Rome Conference, Can YIL, 1998

58. KOLB, R. – Les maximes juridiques en droit international public: questions historiques et théoriques, RBDI 32, 1999

59. KOLB, R. – General Principles of Procedural Law, în A. Zimmermann, C. Tomuschat, K. Oellers-Frahm – The Statute of International Court of Justice, Oxford University Press, 2006

60. LAMM, V. – Quatre nouvelles déclarations d'acceptation de la juridiction obligatoire de la CIJ, RGDIP, 1996

61. LAMARA, R. – Reglement pacifique des differends entre Etats, doc.A/C.65/35 din 10 noiembrie 1980

62. LAMBERT, P. – La pratique de la tierce intervention devant la Cour européenne des droits de l’homme: l’expérience de l’intervention des barreaux, RTDH, 2006

63. LAUTERPACHT, H. – The Development of International Law by the P.C.I.J., Londra, 1934

64. LAUTERPACHT, H. – Annu. de l’Inst. de Droit Internat. 45, 1954 65. LECUYER, Y. – Le secret du délibéré, les opinions

séparées et la transparence, RTDH 2004 66. LOWE, A. V. – The M/V Saiga: The First Case in the

International Tribunal for Law of the Sea, 1999 48, ICLQ 187 67. LOWE, A. V.; CHURCHILL, R. R. – The International

Tribunal for the Law of the Sea: Survey for 2001, 2002 17 IJMCL 463 68. MARGUENAUD, J.-P.; MAULEON, ADDE E. – Les

leçons du droit de la Cour européenne en matière d’opposabilité d’une décision jurisprudentielle, LPA 2005, nr.184

69. MATSCHER, F. – Quarante ans d’activité de la Cour européenne des droits de l’homme, RCADI 1997, tome 270

70. MEHDI, R. – L’ordre juridique communautaire, în vol. L’Union Européenne. Edition Traité de Lisabonne, La documentation Français, Paris, 2008

Page 108: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

107

71. MOLINIER, J. – L’apport du tribunal de première instance au droit du contentieux communautaire, Rev. Marché commun, UE, nr.392/1995

72. MOLNAR, G. F. – Un nou tribunal ad-hoc – Tribunalul Special pentru Liban, RRDI nr.8/2009, Editura C. H. Beck

73. NEGULESCU, D. – Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, Comunicare prezentată la 27 februarie 1931 la Academia Diplomatică Internaţională din Paris, Bulletin de l’Académie Diplomatique Internationale no.2/1931

74. NEGULESCU, D. – Revue générale de droit international public, 1926 75. OXMAN, B. H. – Comments on the ”Horizontal” Growth of

International Courts, în The Legalization of International Relations, 96th ASIL Annual Meeting, 2002

76. RIVIERE, F. – Les opinions séparées des juges à la Cour européenne des droits de l’homme, Bruylant, 2004

77. SIR NEILL, P. – The European Court of Justice: A Case Study in Judicial Activism, European Policy Forum, 1995

78. PALMISANO, G. – La nuova Corte Penale Internationale e il problema degli stati terzi, în Rivista della cooperazione giuridica internazionale, 1999, n.1

79. PEREIRA, DA SILVA, F. – La réforme de la C.P.J.I., thèse Genève, 1934

80. POLITI, M. – Le Statut de la Rome de la Cour pénale internationale: Le point de vue d’un négociateur, RGDI, 1999

81. POLAKIEWICZ JACOB-FOLTZER, J. V. – The European Human Rights Convention în domestic Law în States where direct Effect is given to the Convention, Human Rights Law Journ. 1991, vol.12

82. POPESCU, C. L. – Acordul asupra aplicării provizorii a anumitor dispoziţii din Protocolul nr.14 şi Protocolul nr.14 bis la Convenţia europeană a drepturilor omului, NRDO nr.2/2009

83. RANJEVA, R. – Environnement, la Cour internationale de Justice et sa Chambre spéciale pour les questions d’environnement, AFDI 40, 1994

84. ROBESCU, C. – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene, RRDC nr.2/2009, Editura Wolters Kluwer România

85. RUBIN, A. P. – The International Criminal Court: Possibilities for Prosecutorial abuse, www.law.duke.edu/journals/lcp/articles/lcp64d Winter2001p.153.htm, 2001

Page 109: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

108

86. RUSU, I. E. – Relaţia dintre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea Convenţiei europene a drepturilor omului de către cele două instanţe, Noua Revistă de Drepturile Omului nr.2/2006, Editura C. H. Beck

87. SARMIENTO, D. – L’Arrêt Melki: esquisse d’un dialogue des juges constitutionnels et européens sur toile de fond française, în Revue trimestrielle de droit européen, 2010

88. SAVU, T. – Obiectivele şi competenţele Uniunii europene consacrate de Tratatul de la Lisabona, RRDC nr.1/2008

89. SCHWEBEL, S. M. – Authorising the Secretary-General of the United Nations to Request Advisory Opinions of the International Court of Justice, AJIL 78 1984

90. SCHEFFER, D. – The United Nations and the International Criminal Court, 93 American Journal of International Law, 1993

91. SCHABAS, W. A. – The TS for Lebanon: Is a Tribunal for an International Character Equivalent to an International Criminal Court?, Leiden Journal of International Law, vol.21, nr.2/2008, Cambridge University Press

92. SCOTT, J. B. – The Hague Conventions and Declarations of 1899 and 1907, New York, Oxford University Press, 1915

93. SELEJAN-GUTAN, B. – Noua reformă a mecanismului de control al aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului – Protocolul nr.14, RDP nr.1/2005

94. SELEJAN–GUŢAN, B. – Reforma mecanismului de control al aplicării Convenţiei europene a drepturilor omului: câteva observaţii privind Protocolul nr.14, Pandectele Române, supliment 2007, Editura Wolters Kluwers România

95. SANCHEZ RODRIGUEZ, L. I. – Un arbitrage territorial strictement latino-canadien dans l’affaire de la „Laguna del desierto”, AFDI, 1994

96. STAHN, C. – The Ambiguities of the Security Council Resolution 1422 (2002), în European Journal of International Law, vol.14, 2003, nr.1

97. STANCU, I. G. – Rolul justiţiei internaţionale în prevenirea şi reprimarea folosirii forţei: jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, RRDI nr.8/2009, Editura C. H. Beck

Page 110: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

109

98. STEPHENS, T.; ROTHWELL, D. R. – Case Note: The Volga (Russian Federation v. Australia) ITLOS No.11 (23 December 2002), 2004, 35 Journal of Maritime Law and Commerce 283

99. STRAPATSAS, N. – Universal Jurisdiction and the International Criminal Court, Manitoba Law Journal, vol.29, nr.1, 2002

100. SUDRE, F. – La réforme du mécanisme de contrôle de la Convention européenne des droits de l’homme: le Protocole 11 additionnel à la Convention, JPC 1995.I.3849

101. TANAKA, Y. – Prompt Release in the United Nations Convention on the Law of the Sea: Some Reflections on the ITLOS Jurisprudence, 2004, 51 Netherlands International Law Review

102. THIRLWAY, H. – Law and Procedure, Part Twelve, BYIL, 2003 103. TIZZANO, A. – Les Cours européennes et l’adhésion de

l’Union à la CEDH, Il Diritto dell’Unione Europea, Giuffrè Editore, Milano, XVI, nr.1/2011

104. TOADER, C. – Un model de celeritate în materia cooperării judiciare: procedura preliminară de urgenţă (PPU), RRDE nr.3/2010, Editura Wolters Kluwer

105. TREVES, T. – The Role of Universal International Organisations in Implementing the 1982 UN Law of the Sea Convention, T.A. Clingan and A.H. Soons, Implementing the Law of the Sea Convention through Insternational Institutions: proceedings of the 23rd Annual Conference of the Law of the Sea Institute,Law of the Sea Institute, 1989

106. ŢIGĂU, R. – Conferinţa de Revizuire a Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, RRDI nr.10/2010, Editura C. H. Beck

107. VAILHE, J. – L’apport des opinions individuelles des juges dans l’analyse de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, RSC, 1998

108. VELU, J. – Les effets des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, în Introduire un recours à Strasbourg, 1987

109. WOOD, M. – The Security Council and International Criminal Law, RRDI nr.5/2007, Editura C. H. Beck

110. WEBER, A. – La réforme de la Cour Éuropéenne des Droits de l’Homme: progrès ou regression dans la protection des droits de l’homme en Europe?, în Europe des libertés nr.13, 2004

111. YEE, S. – Arguments for Cleaning up Article 38 (1) b) and c) of the ICJ Statute, RRDI nr.4/2007

Page 111: Dinu Raluca Jurisdictia Internationala

110

112. ZAKR, N. – Les aspects institutionnels de la Cour pénale internationale, JDI nr.2/2002, JurisClasseur, Paris

113. ZOLLER, E. – Observations sur la révision et l’interprétation des sentinces internationales, AFDI 24, 1978

114. ZWANENBURG, V. M. – The Statute of an International Criminal Court and the United States: Peacekeepers under Fire?, European Journal of International Law, vol.10, nr.1, Oxford University Press, 1999

INDEX DE ADRESE WEB

1. Site-ul Curţii Permanente de Arbitraj (CPA): www.pca-cpa.org 2. Site-ul Tribunalului de Reclamaţii pentru Iran-SUA:

www.iusct.org 3. Site-ul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ): www.icj-cij.org 4. Site-ul Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării (TIDM):

www.itlos.org, www.tiddm.org 5. Site-ul Curţii de Conciliere şi Arbitraj a OSCE (CCAOSCE):

www.osce.org/cca/ 6. Site-ul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie

(TPII): www.un.org.icty 7. Site-ul Tribunalului Penal Internaţional pentru Ruanda (TPIR):

www.ictr.org 8. Site-ul Tribunalului Special Irakian (TSI): www.cs-sl.org 9. Site-ul Curţii Penale Internaţionale (CPI): www.icc-cpi.int 10. Site-ul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO):

www.echr.coe.int 11. Site-ul Curţii Interamericane a Drepturilor Omului (CIADO):

www.corteidh.or.cr 12. Site-ul Curţii Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor

(CADOP): www.africa-union.org, www.achpr.org 13. Site-ul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE):

www.curia.europa.eu/ 14. Site-ul Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor

privind Investiţiile (CIRDI): www.worldbank.org/icsid/ 15. Site-ul Organului de Soluţionare a Diferendelor în cadrul OMC

(OSD): www.wto.org/english/tratop-e/dispu-e