MUSTAŢĂ GHEORGHE

DIN GÂNDIREA AVVEI GHELASIE

IAŞI 2007

2

CUPRINS

LACRIMILE ŞI PLÂNSUL …………………………………….. 3

Lacrimile şi plânsul în viziunea Avvei Ghelasie …...….. 15

Printre LACRIMILE şi Plânsul Păcatului.

Lacrimile căzute din Cer …………..…………..…. …….19

IDEILE OMULUI DESPRE OM DE LA ANTICI PÂNĂ LA AVVA GHELASIE ………………………..……..... 21

Profunzimea Gândirii Avvei Ghelasie ……...………….. 30 AVVA GHELASIE DESPRE AUTOIMUNIZARE ŞI DESPRE RELAŢIILE OMULUI CU LUMEA …………..…... 38

3

LACRIMILE ŞI PLÂNSUL

Lacrima este expresia unei suferinţe profunde, dar poate exprima în aceeaşi măsură şi bucuria, regretul sau dorul, iubirea sau dezamăgirea. O paletă întreagă de stări sufleteşti îşi află oglindirea în roua lacrimilor.

Când am citit că eschimoşii diferenţiază circa 100 de tipuri de zăpadă, fără să folosească lupa sau microscopul, am refuzat să cred. Când am aflat că Henri Coandă a fotografiat circa 1250 de fulgi de zăpadă şi că a diferenţiat 25 de tipuri de fulgi, toţi cu simetrie hexaradiară, dar cu nesfârşite variaţii, m-am minunat. În ultimul timp am acumulat suficiente informaţii pentru a înţelege că apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu şi că în funcţie de anumiţi factori, poate cristaliza în variate forme, nu numai hexaradiare. Acum nu mă îndoiesc de faptul că multitudinea de tipuri de lacrimi, determinate de varii stări sufleteşti, cristalizează în mod diferit. Ar fi extrem de interesant de urmărit acest aspect, deoarece lacrimile au o încărcătură diferită în funcţie de starea noastră sufletească.

La naştere, fiinţa umană intră în viaţă odată cu primul ţipăt, care este asociat unei prime lacrime. Într-o interpretare fiziologică, acest ţipăt reprezintă doar prima inspiraţie a nou-născutului. Se marchează astfel sfârşitul purgatoriului dintre cele două vieţi (intrauterină şi extrauterină) şi începutul timpului biologic pentru fiecare fiinţă umană. Numărătoarea inversă a timpului biologic este marcată de aceste evenimente.

Plânsul copilului la naştere a fost interpretat în fel şi chip. Vechii greci considerau că fiinţa umană, atât de nedestoinică la naştere, îşi plânge soarta. Nou-născutul se teme de încercările vieţii, de infinitatea Universului şi de inospitalitatea lui. Viaţa liniştită intrauterină ia sfârşit şi începe traiectoria vieţii adevărate. La naştere, copilul spală în lacrimi aşternutul, înconjurimea imediată şi profunzimile universului, pe care nu le cunoaşte şi de care se sperie.

4

Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi singur! Mi-e foame, mi-e frig! Ajutaţi-mă! Acesta este codul lacrimilor - şi cineva trebuie să-l descifreze. Lacrimile naşterii sunt primele semnale S.O.S. Sunt primele chemări. Limbajul lacrimilor este limbajul intrării în viaţa extrauterină. Soarta copilului depinde de cei care-i pot decoda acest limbaj subtil. De fapt, sunt folosite simultan două sisteme de comunicare: ţipătul şi lacrimile. Acestea se adresează unor receptori diferiţi, dar conţinutul informaţional este acelaşi.

Lacrimile naşterii sunt lacrimi de durere, toate celelalte interpretări sunt simbolice. Primul ţipăt marchează, aşa cum precizam, prima inspiraţie, deci intrarea în funcţiune a plămânilor şi preluarea în stăpânire a propriului corp, adică intrarea cu adevărat în viaţa extrauterină. Fără declanşarea respiraţiei, nou-născutul nu-şi poate continua viaţa.

Aerul pătruns în căile respiratorii înaintează ca o avalanşă în plămâni, producând destinderea alveolelor şi realizarea primului schimb de gaze. Alveolele pulmonare sunt turtite (comprimate) înainte de prima respiraţie şi prezintă o secreţie lichidă în lumen, iar fibrele nervoase din pereţii alveolelor sunt în aşteptarea trezirii lor la activitate. Aerul pătruns odată cu prima inspiraţie se rostogoleşte ca o avalanşă de zăpadă pornită din piscurile munţilor şi devine din ce în ce mai puternică şi mai ameninţătoare. Tot aşa, aerul pătruns prin căile nazale, faringe, laringe şi trahee înaintează în bronhii, bronhiole şi sacii alveolari, determinând dilatarea alveolelor, cu toată opoziţia pe care o întâmpină. Alveolele se dilată, trezind la viaţă fibrele nervoase care, fiind întinse la maximum, dau senzaţii dureroase la deşteptarea lor atât de grăbită şi de agitată. Expiraţia apare ca o ripostă a inspiraţiei surprinzătoare, aerul fiind eliminat în mare parte, producând astfel vibrarea puternică a corzilor vocale şi intrarea lor în funcţiune, ceea ce se soldează cu apariţia primului ţipăt, ţipătul vieţii. Această expiraţie elimină şi o parte din lichidul depozitat în lumenul alveolelor. O dată pornit, mecanismul respiraţiei

5

declanşează sistemul respirator automat şi viaţa intră în linie dreaptă în traiectoria sa: către cucerirea lumii şi către moarte.

Celor două sisteme de semnalizare li se alătură surâsul. Acesta apare mult mai târziu. Cu mare subtilitate observă Plinus: „Cât despre râs, pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce şi cel mai naiv nu este acordat nici unui copil înainte de a 40-a zi a vieţii sale”.1 Surâsul este plin de nuanţe. Râsul, o caracteristică umană, definitorie, este provocat de o sincopă a logicii, de o ieşire din albia bine conturată a normalului, a raţiunii, a firescului. Surprinderea acestor ieşiri provoacă râsul. Surâsul însă, este altceva. Surâsul este lăsat de la Dumnezeu, este înscris în elicea vieţii, este sistemul de semnalizare care topeşte nepăsarea, ranchiuna, indolenţa şi chiar mânia. Surâsul copilului este asemenea unei ploi mănoase, după o lungă secetă. Surâsul copilului este plin de înţelesuri, însemnând bucurie, plăcere, chemare, recunoaştere, mulţumire, încredere, alinare, recompensă... Surâsul se asociază cu fluidul ochilor. Ochii şi faţa îţi vorbesc, iar vorbele vin din abisul sufletului, din toate colţurile inimii, în întregul univers. Nu ne trebuie altceva atunci când un prunc ne surâde. De ce ne surâde? Ne surâde pentru că are nevoie de noi, ne surâde pentru că ne consideră semenii lui cei mai apropiaţi, ne surâde ca să-şi arate prinosul de mulţumire. Ne surâde doar atunci când se simte bine în universul său. Ne surâde nouă deoarece am intrat deja în şi facem parte din împărăţia lui. Surâsul este o chemare sinceră de a sta cât mai mult în preajma sa. Surâsul este un laţ care te ţintuieşte locului fără a avea păreri de rău. Surâsul este de la Dumnezeu. După 40 de zile, copilul schiţează un surâs în mod spontan, neprogramat. Acest surâs nu este conştient. El este schiţat odată cu îndeplinirea condiţiilor care au fost înscrise în informaţia sa genetică pentru declanşarea sa. Este „surâsul social”, cu care fiecare fiinţă umană este înzestrată de la naştere. Este arma sau unealta seducerii, cu care copilul îşi apropie semenii.

1 Mustaţă Gh., Mustaţă Mariana, 2002, Homo sapiens sapiens. Origine si evolutie. Edit ”Vasile Goldis” University Press, Arad, p.26

6

Surâsul nu înseamnă doar „nu mă lăsaţi”, înseamnă mult mai mult. Surâsul deschide şi inimile cele mai împietrite. Surâsul este oglinda sufletului, care se oferă pentru a fi înţeles.

Spunem că surâsul vine de la Dumnezeu deoarece şi copii orbi şi copii surzi care, practic, nu au nici o legătură cu cei din jur, surâd. Părinţii lui Edi („copilul minune” cu voce de aur, care ne-a fermecat la un concurs „Vreau să fiu mare vedetă”) au declarat că abia după 8 luni de la naşterea lui Edi şi-au dat seama că este orb. Orbi au fost şi ei şi medicii şi toţi cei din preajma lui Edi. Cu siguranţă că Edi l-ea surâs tuturor şi ei au crezut că el îi vede, îi recunoaşte şi se bucură de prezenţa lor.

* * *

Aşa cum limbajul este deosebit de nuanţat, tot aşa sistemul

de semnalizare al lacrimilor prezintă nesfârşite faţete. De câte ori nu vărsăm noi lacrimi... Am putea crede că toate sunt la fel. Cum apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu, tot aşa lacrimile nu sunt aceleaşi, din varii motive, odată ce reflectă stări sufleteşti diferite. Putem vorbi despre lacrimile iubirii, de lacrimile disperării, lacrimile bucuriei, lacrimile speranţei, lacrimile tristeţii, lacrimile împlinirii, lacrimile însingurării, lacrimile dorului, lacrimile chemării, lacrimile melancoliei, lacrimile compasiunii, lacrimile privegherii, lacrimile milei, lacrimile despărţirii şi multe, multe alte tipuri de lacrimi.

Pe bună dreptate, Plinius considera că: „Omul este singurul animal pe care natura îl azvârle în ziua naşterii sale, gol pe pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi plânsetelor. Nici un animal nu este condamnat la lacrimi din prima zi a naşterii sale”2.

Lacrimile naşterii sunt lacrimile intrării în viaţă, lacrimile care scaldă înconjurimea imediată şi cimentează legăturile cu semenii, în primul rând cu mama. Au o încărcătură emoţională

2 Idem

7

particulară. În primul rând, provoacă bucuria părinţilor, bucuria de a primi în cămin rodul iubirii. Lacrimile naşterii sunt mărgăritarele pe care nou-născutul le aduce din viaţa de dincolo. De aceea, ele au o încărcătură sfântă de viaţă şi de iubire. Copilul îşi găseşte liniştea lângă mama sa. Plânsul nu este o obişnuinţă, ci un limbaj.

Lacrimile şi cu acompaniamentul lor sonor reprezintă sistemele de semnalizare pe care le foloseşte nou-născutul. Plânsul copilului este ca o ploaie care răcoreşte pământul şi aduce îndestulare. Izvorul lacrimilor alimentează pârâul vieţii. Râul lacrimilor este „un râu pornit din Eden”, vorba lui R. Dawkins, care leagă generaţiile între ele pe drumul vieţii.

Lacrimile solicită o chemare, o îndurare, o vorbă bună, o atingere caldă, o apropiere de la inimă la inimă. Nu poţi să nu fii impresionat atunci când, apropiindu-te de un copil care plânge, îi întrerupi izvorul lacrimilor, îi aduci alinarea, căldura şi liniştea de care are nevoie. Ochii sunt asemenea unui izbuc, care acumulează, acumulează şi iar acumulează lacrimi, pe care apoi le proiectează în afară. Lacrimile îşi taie făgaş şi apoi se scurg în cascadă. Cascadele sunt despărţite de sughiţuri, prin pauze respiratorii, şi se reiau fără încetare până întâlnesc în cale o inimă, un suflet sensibil, care le descifrează mesajul.

Lacrimile şi suspinul se asociază ca ziua cu Soarele şi ca noaptea cu Luna. Suspinul este tresărirea duhului. Iisus a fost chemat de Maria şi de Marta, surorile lui Lazăr, pe care Iisus îl iubea, pentru că era bolnav. Mergând în Betania, după moartea lui Lazăr, a fost întâmpinat de Marta, care i-a spus că Lazăr a murit de patru zile şi că dacă ar fi venit El n-ar fi murit: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan, 11, 21). Iar Iisus i-a zis: „Fratele tău va învia”. Atunci Marta a mers şi a chemat-o şi pe Maria. Aceasta a venit în grabă şi, împreună cu ea au venit şi alţi iudei, care căutau s-o liniştească. Maria i-a zis aceleaşi cuvinte ca şi Marta, căzând la picioarele Lui:

8

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11, 32). Iisus a fost impresionat de moartea lui Lazăr şi de durerea surorilor lui, Maria şi Marta, pe care le iubea, ca şi pe fratele lor. Părerea de rău determinată de moartea lui Lazăr şi durerea celor două surori şi a iudeilor care le însoţeau i-au provocat un suspin lui Iisus, un suspin al duhului: „Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine” (Ioan, 11, 33).

Iisus a suspinat cu Duhul din iubire, impresionat de durerea oamenilor. Dumnezeu – Omul trăind între oameni a suferit asemeni oamenilor, chiar dacă ştia că înviindu-l pe Lazăr o va face spre slava Sa şi a lui Dumnezeu Tatăl.

Iisus a lăcrimat pentru Lazăr. Lacrima lui Iisus a fost lacrima dumnezeiască a învierii lui Lazăr. Lacrima este picătura de dumnezeire pe care o purtăm şi noi în suflet. Lacrima vărsată nu te coboară, ci te înalţă.

Lacrima este o dovadă că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi după asemănarea sa. Lacrima este picătura unirii cu Dumnezeu.

„Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră aşezată pe ea” (Ioan, 11, 38).

Dacă lacrimile reprezintă adesea durerea exteriorizată, suspinul este mai mult o durere interiorizată. Cu toată fiinţa Sa, Iisus îl plângea pe Lazăr. Mare este iubirea lui Dumnezeu!

Plânsul şi tânguirea sunt fructele durerii. Ele pot aduce însă liniştea sufletească, sau cel puţin împăcarea cu situaţia creată, iar întristarea se poate schimba în bucurie.

Vorbindu-le apostolilor despre faptul că El va pleca la Tatăl, Cel care L-a trimis, şi că după puţin timp va reveni, Iisus le atrage atenţia că: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16, 20).

Tânguirea este însoţită de lacrimi, lacrimi bogate, lacrimi mărunte sau lacrimi uscate. Tânguirea este supapa sufletului, este

9

implorarea divinului sau a semenilor, este descărcarea inimii şi curăţarea gândurilor de toată întinăciunea.

Iisus, Dumnezeu-Omul, a venit între oameni, însă aceştia l-au batjocorit, l-au schingiuit şi l-au răstignit. Miile de oameni care s-au bucurat de învăţămintele Lui, cei ajutaţi prin minunile Sale, cei pentru care Şi-a dat sângele şi viaţa, L-au părăsit. Doar Ioan şi femeile mironosiţe au îngenunchiat la înălţarea Lui pe cruce. Deznădăjduit, însingurat, în ceasul al nouălea: „Isus a strigat cu glas mare zicând: Elli, Elli, lama sabathani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei, 27, 46). Dumnezeu Tatăl nu I-a răspuns, dar a vărsat o lacrimă şi L-a chemat la locul Său, de-a dreapta Sa. „Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46).

Lacrimile lui Iisus s-au unit cu lacrimile Tatălui. Prin lacrimile Sale, Iisus a mântuit creaţia. Lacrima lui Dumnezeu purifică Universul şi spală toată întinarea. Lacrimile de căinţă ne mântuie de păcate, lacrimile vărsate în timpul rugăciunii ne spală de toată întinarea şi ne înalţă către Dumnezeu. Lacrimile durerii ne alină suferinţa. Lacrimile sincere sunt mărgăritarele împăcării cu semenii. Lacrimile pocăinţei deschid porţile Raiului. Lacrimile bucuriei sunt fructele muncii dăruite, lacrimile dorului micşorează distanţele, iar lacrimile rătăcitului pregătesc calea întoarcerii acasă. Lacrimile însoţesc suspinul şi jalea. Lacrimile de doliu se transformă în bocete. Plânsul este însoţit de lacrimi care curg râuri, râuri. Plânsul de doliu începe ca o ploaie torenţială de vară şi se transformă într-o ploaie mocănească de toamnă. Plânsul este expresia întrupată a durerii, este ploaia regretelor. Plânsul de doliu nu trebuie înăbuşit, ci trebuie să i se dea frâu liber, căci lacrimile durerii spală sufletul; altfel, lacrimile se adună în interiorul sufletului şi îşi croiesc albii adânci ce te pot marca pentru toată viaţa. Lacrimile de doliu exprimă regretele, şterg urmele lăsate de neglijenţă, de uitare, cu voie sau fără voie, în relaţia cu răposatul.

10

Lacrimile de doliu spală toată întinarea trecutului şi readuc la suprafaţă iubirea, preţuirea şi iertarea.

Lacrimile doliului reprezintă puntea suspinelor pe care o va trece cel dispărut în drumul său către liniştea veşniciei. Ele aduc iertarea, atât a celui care plânge cât şi a celui plâns.

Bocetul este un requiem dedicat celui plecat în umbra viselor. Bocetul este muzica durerii, care ne încarcă inima şi sufletul cu pioşenie, este expresia jalei care s-a lăsat ca o pâclă deasă peste semenii celui regretat. Bocetul este strigătul realizat al durerii, este fructul disperării, este ploaia regretelor şi rodul remuşcărilor, este arătarea la faţă a semenilor celui dispărut, este evaluarea vieţii celui care s-a stins.

Există comunităţi umane care angajează bocitoare profesioniste pentru perioada privegherii. Într-un anume sens, bocitoarele sunt asemenea lăutarilor, căci ele fac muzica despărţirii. Priveghiul este momentul despărţirii, a împăcării cu ideea că cel plecat ar putea fi mulţumit de rămasul bun luat de semenii săi, de cei apropiaţi lui.

Plânsul privegherii spală păcatele, curăţă sufletele, apropie oamenii în durere, deschide calea dispărutului spre liniştea vieţii eterne. Bocetul nu este un spectacol, este un ritual al trecerii din viaţă, o descătuşare a sufletului şi a inimii.

Plânsul înfundat (înăbuşit) este un plâns interiorizat, asemănător valurilor ascunse ale mărilor şi ale oceanelor ce nu ajung la suprafaţă, dar care sunt mai mari decât talazurile bătute de vânt. Ele reflectă o durere interioară ce se vrea exteriorizată, dar care erodează mai puternic fiinţa umană.

Suspinul este respiraţia durerii. Plânsul cu suspine este un plâns sacadat, care „saltă cămaşa de pe tine”. Suspinele apar ca o supapă prin care se eliberează durerea sufletului, ca o respiraţie ce eliberează conştiinţa.

Plânsul înfundat este mai tulburător decât cel exteriorizat. Dacă lacrimile bucuriei se transformă în plâns, atunci

acesta reflectă toată îndârjirea, efortul şi încleştarea cu care a fost

11

obţinut succesul. Este o rememorare a lacrimilor ce au curăţit mizeria şi greutăţile întâmpinate pe parcurs.

Taina lacrimilor, care reprezintă limbajul sufletului, este profundă şi greu de descifrat. Lacrimile nu sunt literele unui alfabet, ce au o structură informaţională complexă. Este suficientă o singură lacrimă pentru a înţelege frământările dramatice a unui suflet.

Lacrima despărţirii de fiinţa iubită nu este o literă, nu este un cuvânt, nici un vers, ci un întreg poem. Lacrimile dezvăluie starea sufletească. Decodificarea lor solicită cunoaştere, experienţă, răbdare şi dăruirea sufletească. Lacrima este asemenea unei opere de artă: văzută de toţi, dar înţeleasă şi interpretată doar de unii, şi în mod diferit. Lacrima dorului ne dezvăluie conţinutul unei vieţi, un roman fluviu. Cine poate s-o descifreze? Doar iubitul care se aflat la mare distanţă.

Lacrima iubirii lui Dumnezeu este luată de îngeri, citită de sfinţi şi ridicată în slava cerului la Dumnezeu; ea cade pentru a se înălţa.

Suntem oare capabili să descifrăm tainele şi mesajele lacrimilor? Nu le putem înţelege decât cu sufletul şi cu inima.

Taina lacrimilor este nesfârşită. Lacrima este icoana sufletului. Lacrima este elixirul ochilor. Lacrima este mărgăritarul durerii. Lacrima este fructul sufletului. Lacrima este podoaba genelor. Lacrima este izvorul iubirii lui Dumnezeu. Lacrima este suspinul fecioarelor. Lacrima este limbajul sufletului. Lacrima este oglinda inimii. Lacrima este seva durerii. Lacrima este nectarul bucuriei. Lacrima este roua trupului. Lacrima este perla ochilor. Lacrima este cristalul gândurilor.

12

Lacrima este ocheanul sufletului. Lacrima este durerea mută. Lacrima este oceanul iubirii divine. Lacrima este izvorul puţului. Lacrima este picătura care moare, evaporându-se după ce a purtat un mesaj. Lacrima este simbolul al durerii şi al intercesiunii. Lacrima este picătura de chihlimbar a inimii. Lacrima este izvorul puţului lui Iacov, din care şi-a ostoit setea Iisus. Lacrimile sunt fiicele ochilor şi ale sufletului. Lacrimile iubirii topesc gheţarii inimilor. Lacrimile disperării rănesc sufletul. Lacrimile bucuriei îţi dau aripi şi te înalţă în slava cerului. Lacrimile tristeţii coboară ceaţa sufletului. Lacrimile speranţei deschid pârtii în drumurile înzăpezite. Lacrimile uitării cheamă amintirile. Lacrimile împlinirii îţi dau aripi şi te înalţă în spirit. Lacrimile însingurării întunecă turnul de cleştar. Lacrimile melancoliei sunt ca puhoaiele revărsării apelor. Lacrimile milei deschid drumul către rai. Lacrimile privegherii îl păstrează pe cel plecat în inimile noastre. Lacrimile despărţirii deschid abisurile. Lacrimile compasiunii scaldă inima, dar nu o spală de toată Întinarea lumii. Lacrimile altruistului sunt perlele unui suflet nobil dispus să facă sacrificii pentru semenii săi. Lacrimile isihaştilor reprezintă roua lui Dumnezeu care ne spală de păcate. Lacrima răzbunării este o perlă magică plină de succes şi de ură.

13

Lacrimile plictiselii (căscatului) sunt roadele leneşului. Lacrima împăcării este formată din două picături: bucuria şi iertarea. Lacrimile bunicilor sunt picăturile de ploaie care, prin lumina nepoţilor formează curcubeul familiei. Lacrimile miresei sunt ca o ploaie mănoasă ce aduce rodul căsniciei. Uneori, lacrimile bunicilor pot reflecta durerea cea de pe urmă. Lacrimile reprezintă stări sufleteşti şi mesaje cu puternice încărcături emoţionale. Lacrimile spală păcatele. Lacrimile spovedaniei sunt ecoul părerii de rău. Lacrimile mărturisirii bat la porţile divine. Lacrimile limpezesc apele smolite ale iadului. Lacrimile primenesc sufletul şi îl curăţă de toată întinarea. Lacrimile dau strălucire şi profunzime ferestrelor ochilor. Lacrimile reflectă lumina interioară. Lacrimile înmoaie şi inima împietrită. Lacrimile hrănesc speranţele. Lacrimile dorului unesc sufletele la distanţă. Lacrimile reprezintă liantul îndrăgostiţilor. Lacrimile de bucurie înseninează cerul. Lacrimile împlinirii învăluie Universul. Lacrimile disperării înalţă fântâni arteziene către Dumnezeu. Lacrimile dragostei deschid şi cele mai ferecate porţi. Lacrimile sunt punţi de legătură între oameni şi între oameni şi Dumnezeu. Lacrimile sfinţilor vărsate pentru semenii lor formează izvorul tămăduirii.

14

Lacrimile părinţilor pentru copii lor sunt asemenea agheazmei mari. Lacrimile vărsate de copii pentru părinţii lor sunt asemenea mirului.

15

Lacrimile şi plânsul în viziunea Avvei Ghelasie

Avva Ghelasie ne deschide o altă cale în înţelegerea

lacrimilor. Pentru el, lacrimile sunt căzute din Rai. „TAINA LACRIMILOR este un paradox al unei

„suferinţe” ascunse, care în LACRIMI se „REMEMOREAZĂ”. Natura creată de DUMENEZEU este în sine Bună şi nu poate fi distrusă, dar i se poate „adăuga” o „ardere”, cu o „înfăţişare inversată” chiar.

Dar, paradoxal, peste „pojghiţa arsă” şi uscată, iese dinlăuntrul Fiinţial propriu, tocmai această TAINĂ de LACRIMI, în care se „REMEMOREAZĂ” CHIPUL BUN şi Sfânt, ce parcă „STRIGĂ” mut şi într-o adâncă „părere de rău, dar totodată într-o „Minunată” „răcorire – mângâiere”.

Tot aşa, LACRIMILE sunt şi „Suferinţă şi ALINARE”, şi „uitare şi Reamintire”, şi „părere de rău şi Reîntoarcere”.

Se zice că toţi care mor lăcrimează şi mai mult, de cei ce „plâng fuge moartea”. LACRIMILE văzute în starea lor, sunt ca nişte „SCÂNTEI Orbitoare”.

Păcatul produce acest fenomen şi cu primii care păcătuiesc, Îngerii căzuţi şi demonizaţi, de aici începe şi LĂCRIMAREA.

LACRIMILE au devenit apoi „pocăinţă, Milă, Rugă” etc., dar tot acest complex este legat de „arderea în focul deznădejdii şi totodată NĂDEJDII”.

Acest paradox de „întuneric şi LUMINA, de moarte şi VIAŢĂ, de deznădejde şi NĂDEJDE, de Suferinţă şi ALINARE, formează „TAINA LACRIMILOR”.3

Avva Ghelasie ne tălmăceşte anumite taine ale creaţiei. El ne spune că Fiul lui Dumnezeu, din neţărmurită iubire faţă de

3 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Cântarea Originilor), Colecţia Isihasm, 157-158

16

TATĂL, S-a gândit să-I facă o surpriză. Să realizeze din trupul Său o creaţie, în care să facă şi un Om după chipul şi asemănarea Sa şi, mai mult decât atât, chiar El să se întrupeze şi să devină Dumnezeu-Om. Toate acestea Le-a înscris într-o carte, CARTEA VIEŢII. Fiul Lui Dumnezeu I-a prezentat CARTEA VIEŢII TATĂLUI, iar TATĂL L-a BINECUVÂNTAT.

„La început era CUVÂNTUL prin care toate s-au făcut” (Ioan 1, 1-3) Şi „La început a făcut DUMNEZEU (CUVÂNTUL) Cerul şi Pământul” (Facere, 1,1) „PĂRINTE, EU, FIUL Tău absolut, Eu, CHIPUL Tău de CUVÂNT, Iată îţi aduc un Dar, O „CARTE” în care Cânt Şi într-o „Limbă de Creaţie” IUBIREA MEA, ce se Cuvine Ţie să se ÎNCHINE” Şi TATĂL BINECUVÂNTEAZĂ LOGOSUL CREATOR iese din INCREAT în Spaţiu de Creaţie. Cine este „Omul-Sămânţa primordială” La început Spaţiul n-a existat El s-a născut Din CUVÂNTUL CREATOR Pe care LOGOSUL DIVIN L-a SCRIS Într-o CARTE cât o Lume, Cer şi Pământ. Din CARTEA DIVINĂ Curge o APĂ VIE Şi iese LUMINĂ. Din care se Naşte Lumea. Şi CARTEA mai întâi Este pusă într-un ALTAR de Cer

17

Unde se creează Lumea îngerilor Urmând să se facă Şi ALTARUL Pământesc Unde CARTEA Se va DESCHIDE din peceţi Doar pe ALTARUL Pământesc Se va CITI CARTEA ...”4

Continuând firul prezentării, Avva Ghelasie arată că, după

ce DUMNEZEU a făcut Cerul şi Pământul, îngerii, care au fost primii creaţi şi care erau organizaţi într-o ierarhie îngerească, cu Luceafărul în frunte, stăteau în jurul CĂRŢII VIEŢII, care era cu peceţile închise, aşteptând venirea Fiului lui Dumnezeu pentru desfacerea peceţilor şi desfăşurarea creaţiei. Arhanghelii Mihail şi Gavril stăteau de gardă şi păzeau CARTEA. Deodată, Luceafărul se ridică şi pretinde să deschidă el peceţile, deoarece creaţia cu chipul omului nu trebuie să aibă chipul Fiului lui Dumnezeu, ci al îngerilor, deoarece îngerii au fost creaţi primii.

Au început discuţii contradictorii, deoarece arhanghelii Mihail şi Gavril nu permiteau ruperea peceţilor, ştiut fiind că deschiderea peceţilor şi împlinirea creaţiei se cuveneau a fi făcute numai de Fiul lui Dumnezeu.

Luceafărul însă, îndemnat de trufia de a purcede la citirea CĂRŢII VIEŢII s-a asociat cu mai mulţi îngeri şi a forţat ruperea peceţilor.

„Îngerul Luceafăr se „aşezase” pe SCAUNUL ÎNALT pe care era CARTEA DIVINĂ; ce acum ruptă şi sfărâmată, căzuse pe jos şi nimeni nu o mai băga în seamă. Doar Gavril îşi reveni şi o luă plângând în hohote.

4 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 1998, Moşul din Carpaţi (NEOFIT Pustnicul), Colecţia Isihasm, 60-61

18

Deodată, totul se „întunecă” şi un vuiet înfricoşător se stârni, de căzu Luceafărul de pe SCAUN, făcându-se un „gol” în care se prăvăliră toţi îngerii ce i se închinară. Şi întunericul era aşa de tare, de se „înnegriră” toţi cei căzuţi.

Şi încet, încet, reapăru LUMINA şi liniştea reveni...”5

Şi astfel, îngerii trufaşi au căzut din înaltul cerului şi s-au transformat în demoni, iar Luceafărul a devenit Lucifer, care este împăratul întunericului. După cum spune Avva Ghelasie, lăcrimarea începe de la îngerii căzuţi şi demonizaţi. Acestea sunt, însă, lacrimile păcatului.

„Lacrimi de Cer, Picuri de Duh Din îngeraşi Şi căzuţi, În care minunat Se „răcoresc” Şi mereu îşi REAMINTESC De CHIPUL Îngeresc”6

Lacrimile au devenit apoi „pocăinţă, milă, rugă şi nesfârşite altele”.

În versurile sale Avva Ghelasie surprinde parte din tainele lacrimilor.

5 Ibidem, p. 70 6 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Căutarea Originilor), Colecţia Isihasm, p. 158

19

Printre LACRIMILE şi Plânsul Păcatului Lacrimile căzute din Cer

LACRIMA

SCÂNTEIE Dar minunat De Cer sfărâmat! LACRIMILE se fac

Picuri Peste focul de iad Strigăt Oprit, *** Prăvălit, O, LACRIMĂ, Înger Căzut! DOR de Cer LACRIMA. Strigăt mut. Păcatul din cer În propriu Plâns O, LACRIMĂ ** TAINA PESTE păcat Curg LACRIMI din Cer, Şoaptă

De Înger Cad îngerii. Crucificat!7

Cum Adam şi Eva au căzut şi ei în păcat în Rai, lacrimile

lor se vor face Plânsul păcatului Omului. „LACRIMA de Om, Căzută din Rai! Rai sfărâmat, Otravă de Şarpe Fior de moarte Rai picurat Într-o AMINTIRE

7 Ibidem, p. 156

20

De tăcută Zvârcolire, De DOR neîmpăcat În VIS Fără ÎMPLINIRE LACRIMA! Pomul morţii Ce minunat A rodit O FLOARE, O STEA CHIPUL VIEŢII Reînviat! Plângi Omule! În fiecare LACRIMĂ Ai Raiul pierdut Dar şi RECÂŞTIGAT.”8

Ar fi o împietate să comentez versurile Avvei Ghelasie, căci fiecare parte surprinde multiplele nuanţe ale lacrimii şi ale plânsului. Reiau cu litere mari: PLÂNGI, OMULE! ÎN FIECARE LACRIMĂ AI RAIUL PIERDUT DAR ŞI RECÂŞTIGAT!

8 Ibidem, p. 161

21

IDEILE OMULUI DESPRE OM DE LA ANTICI PÂNĂ LA AVVA GHELASIE

Complexă este fiinţa umană! Greu de definit şi greu de înţeles. Când cred că am reuşit s-o intuiesc mai bine 1001 de motive îmi demonstrează că m-am înşelat. Aproapele meu, prietenul meu, omul de la care aştept pacea şi liniştea sufletească, mi se poate întoarce şi devine potrivnic. Expresia „apără-mă de prieteni, că de duşmani mă apăr singur” este uneori atât de adevărată, încât începi să te întrebi: ce este omul?

O astfel de întrebare a preocupat pe fiecare dintre semeni de când omul a devenit om. Cine suntem, de unde venim şi încotro mergem? În timp, asemenea întrebări ajung să capete sens filosofic. Filosofii antici au încercat să răspundă la aceste întrebări, răspunsurile lor fiind foarte diferite. Pentru vechii iudei, natura omului este viciată de păcat. Primii oameni au înfrânt interdicţia divină de a se înfrupta din pomul cunoaşterii şi astfel au pierdut binefacerile primei aşezări şi ale nemuririi. Ca urmare, omul va trebui să muncească şi să se hrănească cu sudoarea frunţii iar în locul nemuririi pe care o avusese, va trebui să se înmulţească asemenea animalelor.

Vechii greci vedeau omul în alte culori, parcă mai apropiate de realitate.

Platon încearcă să definească omul şi să-l aşeze la locul cuvenit. Mitul pe care îl povesteşte Protagoras, în încercarea sa de a desluşi natura omului, vorbeşte de vremea în care existau zeii, dar fiinţele muritoare nu apăruseră încă. Atunci zeii au hotărât să creeze fiinţe muritoare, făcându-le dintr-un amestec de humă, apă şi de alte substanţe prelucrate prin foc. Făcând toate animalele, dar înainte de a le însufleţi, zeii i-au însărcinat pe Prometeu şi pe Epimeteu să le înzestreze cu însuşirile şi calităţile de care au nevoie. Ei au primit cu împărţirea acestor daruri. Prometeu s-a lăsat convins, aşa că Epimeteu s-a apucat de treabă rămânând ca Prometeu doar să urmărească munca. Epimeteu a înzestrat unele

22

animale cu blănuri, pe altele cu fălci puternice sau ghiare tăioase, cu solzi sau cu pene, toate arătându-şi astfel splendoarea şi armonia. Când a ajuns însă la înzestrarea omului, toate darurile fuseseră deja împărţite. Şi cum nu putea lua înapoi ceea ce dăruise deja, singura soluţie rămasă pentru salvarea fiinţei umane a fost să fure îndemânarea artistică de la Hefaistos şi de la Atena, dar si focul, fără de care omul ar fi fost neputincios în lupta cu viaţa. Spre deosebire de animale omul îndeplineşte îndemânările artistice şi abilitatea tehnică.

Aşadar însuşirea esenţială a omului este cunoaşterea, virtutea şi înţelepciunea politică rămânând în plan secundar. Nu ne îndoim de faptul că înţelepciunea politică se câştigă mai greu, deci analizăm comportamentul politicienilor contemporani, generator a numeroase nereguli şi neîmpliniri.

Plinius constata denivelarea existentă între sufletul omului, între excelenta lui tehnică şi inferioritatea etică şi politică, explicându-şi-o prin timpul istoric lung scurs de la primirea acestor daruri.

Vechii greci au înţeles unele dintre insuficienţele naturale ale omului, printre care şi cea a perversităţii, care face din om duşmanul cel mai mare al omului şi al întregii naturi.

Plinius îl coboară pe om în planul naturii, alături de celelalte fiinţe vii, deşi îi rezervă un loc excepţional, cel de rege al naturii.

Chiar de la naştere, omul se deosebeşte de celelalte animale prin totala sa nepregătire pentru viaţă, prin totala sa dependenţă de părinţi şi, în genere, de semenii săi. Puiul de găină, la câteva ore de la ieşirea din găoace, purcede în căutarea hranei, alături de mama sa, numai puiul de om are nevoie de nesfârşită îngrijire până devine capabil să-şi urmeze mama.

Plinius dovedeşte un subtil spirit de observaţie când afirma că: „Omul este singurul animal pe care natura îl azvârle în ziua naşterii sale, gol pe pământul gol, lăsându-l pradă gemetelor şi plânsetelor. Nici un animal nu este condamnat la lacrimi din prima zi a vieţii sale.

23

Cât despre râs pe Hercule! – însuşi râsul cel mai precoce

şi cel mai naiv nu este acordat unui copil înainte de a 40-a zi a vieţii sale”.

Totuşi, anticii au fost mereu, pe de altă parte, impresionaţi de măreţia omului. Cicero îl readuce pe om în planul măreţiei sale şi îl îndeamnă să fie mândru că este om. El consideră că raţiunea este o însuşire dominantă a omului, din care decurg setea sa de cunoaştere, iubirea pentru artă, respectul pentru maeştri şi aspiraţia către formele estetice înalte.

Optimismul Renaşterii îl aşează pe om pe tronul creaţiei, reîntronându-l ca rege al creaţiei. Având în sine puteri nemărginite, fiind liber şi încercat de răspunderi morale, omul îşi alege singur ţelul. Giovanni Pico de la Mirandola, umanistul italian, îl consideră pe om: „superior îngerului, care nu poate fi decât înger, în timp ce el poate fi bestie sau Dumnezeu”.9

Pico de la Mirandola surprinde în copilul nou-născut neputinţa de a se integra în viaţă, dar şi faptul că omul este o „creatură de natură variabilă, multiformă şi nestatornică, creatură cameleonică”10.

El sesizează că, în timp ce toate fiinţele au fost create după modelele eterne şi se prezintă astfel în toată splendoarea lor, pentru om n-a mai rămas nici un model, odată ce Epimeteu l-a văduvit de o înzestrare naturală propice. Atunci Dumnezeu a hotărât ca noua fiinţă, neputând primi nimic, numai al ei, să aibă comun tot ceea ce deosebeşte celelalte fiinţe. Astfel omul poate fi totul, se poate plăsmui pe sine în orice chip, poate să se modeleze după prototipul ce i se pare mai bun. Cu mare subtilitate surprinde Pico de la Mirandola aceste caracteristici ale omului, dar mai ales nestatornicia sa, care îl poate transforma într-o fiinţă cameleonică.

9 Mircea Florian citându-l pe Plinius în „Recesivitatea ca structură a lumii”. Ed. Eminescu, 1987, p. 253 10 Ibidem, p. 253

24

Poartă în minte, iubite cititor, aceste informaţii şi uită-te în jurul tău. Cu siguranţă că vei sesiza nestatornicia multora dintre semenii tăi, vei rămâne oripilat de cameleonismul unora.

F.K. Schumann ne convinge că: „Omul este forma care se prinde pe sine, care se cunoaşte pe sine, dar niciodată ca determinată în sine”.11 Oricât de mult ar trăi omul, ai putea descoperi în comportamentul său noi şi nebănuite faţete.

Blaise Pascal recunoaşte fragilitatea structurii fizice a omului, însă consideră că cealaltă latură, cea spirituală, îl înalţă nespus de mult: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, o picătură de apă este suficient să-l omoare! Insă... Este o trestie gânditoare.”

Revenim din nou cu întrebarea: Ce este omul? Aristotel sesizează cele două laturi definitorii ale fiinţei

umane, cele două esenţe, dar nu ştie care dintre ele este dominantă: „Omul este cu necesitate un animal, dar nu este numai un animal”. Formula lui Aristotel a fost aproape în mod unanim acceptată, dar nu a fost încă pe deplin elucidată.

În monumentala sa carte, Recesivitatea ca structură a lumii Mircea Florian se întreabă: „Este oare omul o fiinţă unică, incomparabilă fiindcă este singura fiinţă vie care nu este animal, care este doar un nonanimal”?12

De la Aristotel şi până astăzi, omul şi-a găsit locul în lumea animală, iar C. Linné l-a botezat Homo sapiens sapiens şi l-a plasat între Primate, unde a rămas pentru totdeauna.

A existat vreodată convingerea că omul se reduce la pură animalitate, fie şi una specifică? Se pare că nu.

Punând accentul pe animalitatea sau nonanimalitatea omului, Werner Sombart a găsit de cuviinţă să împartă

11 F.K. Schumann, Gestalt und Geschichte, 1941, citat de Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 253 12 Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 257

25

concepţiile omului despre esenţa lui în două grupe: animalism şi hominism.

În ce constau concepţiile animaliste? Dacă religia creştină consideră că omul este format din trup

şi suflet, o interpretare pur animalistă va pune accent pe latura biologică a omului, în timp ce interpretarea hoministă va lua în consideraţie latura spirituală.

Ce ar trebui să înţelegem prin latura biologică? Prin structura sa internă omul, se aseamănă extrem de mult cu animalele superioare (Primate-Mamifere) şi se integrează în natură asemenea tuturor vieţuitoarelor.

Democrit a reuşit că nimeni altul dintre contemporanii săi să surprindă caracteristicile omului:

„Oamenii de altă dată erau mai primitivi şi cu totul lipsiţi de experienţă; ei nu cunoşteau nici un meşteşug, nici cultura pământului sau altceva. Ei nu cunoşteau nici ce este boala sau moartea ci, întinzându-se pe pământ ca pe culcuşul lor, ei îşi dădeau sufletul fără să înţeleagă ce se întâmplă cu ei. Întreţinând prietenii numai între ei îşi duceau viaţa în hoarde, se mutau cu turmele după locurile de hrană. Ei porneau împreună contra animalelor sălbatice şi luptau goi, cu mâinile goale. Aşa goi cum erau, fără acoperământ şi mulţi neştiind să pună deoparte roadele pământurilor şi pomilor, gândindu-se numai la hrana zilnică, atunci când venea iarna mulţi îşi pierdeau viaţa. Treptat, având nevoia ca învăţătoare, ei s-au furişat în scorburile pomilor, în desişuri, în spărturile stâncilor, în peşteri ...

Ei duceau o viaţă simplă şi sobră, în prietenie, însă fără cunoaşterea familiei. Nu şi-au instituit regi, nici conducători, nici stăpâni, nici războaie, nici acte de violenţă şi jafuri, ei duceau o viaţă în prietenie, libertate şi cumpătare”.13

13 Ibidem, p. 257

26

Pictura realizată de Democrit omului primitiv reprezintă un model de ceea ce numim o concepţie animalistă. Aşa era omul primitiv: de o inteligenţă naturală.

Democrit nu ţine seama de faptul că omul a fost aşa de la început, dar cu timpul, prin munca şi inteligenţa sa, s-a eliberat de servituţiile animalităţii şi s-a plăsmuit pe sine ca fiinţă superioară.

Un animalism trucat apare şi la unii reprezentanţi moderni ai acestui concept, care pun accentul pe unele comportamente de-a dreptul animalice ale omului. Chiar dacă omul a reuşit ca printr-o tehnică din ce în ce mai modernă să-şi asigure o existenţă paradisiacă, el a rămas o brută, un animal de pradă în comportament.

În lucrarea sa Der Mensch und die Technic (1937), Oswald Sprengler arată:”Tehnica, superioritatea şi mândria omului nu aduc pe Pământ paradisul, ci dezvăluie adevărata natură a omului. Omul este tehnician fiindcă este un luptător. Omul este un animal de pradă ... Omul este o bestie care trăieşte pentru a prăda: civilizaţia a luat naştere din considerarea lumii ca obiect de pradă”.14

La început, am fost revoltat de gândirea lui Sprengler. Mi s-a părut jignitoare o astfel de judecată asupra omului modern. Treptat însă, mi-am revenit. Am privit realitatea din jurul meu şi am acceptat ideea că tot ceea ce s-a realizat prin tehnică a fost îndreptat în primul rând împotriva omului. Astăzi se oferă Premiul Nobel celor mai mari oameni de ştiinţă, literaţilor, economiştilor etc. Nu trebuie să uităm însă că Nobel a fost cel ce a descoperit dinamita folosită în primul rând în război. Energia atomului a fost descătuşată de om, însă a devenit cea mai puternică armă de nimicire în masă. Cu adevărat, omul se dovedeşte a fi un animal de pradă. Însă, animalele de pradă nu atacă decât pentru a-şi ostoi foamea, în timp ce omul atacă pentru a-şi hrăni orgoliile şi pentru a acapara teritorii.

14 Oswald Sprengler, Der Mensch und die Technik, 1931, p. 4, citata de Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 259

27

Analiza lui Oswald Sprengler, este perfect valabilă şi în timpurile noastre, merge mult mai departe:

„Tragedia omului este că, în ciuda teribilei sale porniri de a supraveghea natura prin maşină, el va ieşi învins... Aşa începe o mare catastrofă istorică: odată cu civilizaţia faustiană se va prăbuşi şi tehnica modernă. Se va întrona o oboseală tehnică, fiindcă maşina nu este o necesitate vitală”.15

Oboseala tehnică începe să se manifeste mai ales în ţările industrializate. Ţări precum SUA, Germania, Canada etc. au nevoie de zeci de mii de specialişti în informatică pentru a putea folosi sofisticatele maşini electronice de calcul. Se formează o pătură socială de specialişti care ştiu să lucreze, ceilalţi fiind depăşiţi de tehnica modernă, obosiţi de binefacerile inteligenţei umane.

Animalul de pradă nu se simte bine decât la putere. Omul a devenit o fiinţă impulsivă, doritoare de putere şi de erotism, o fiinţă pe care civilizaţia a îmbolnăvit-o sub presiunea mincinoasă a moralei sau a raţiunii. Suntem în plină apocalipsă morală şi spirituală. Latura specific umană este din ce în ce mai slabă. Nu poţi deschide televizorul fără să constaţi starea jalnică şi imorală a politicienilor, fără să te îngreţoşezi de atâta prostituţie şi perversiune. Femeia a devenit un bun de consum călcat în picioare de o întreagă faună subumană. Sexul şi perversiunea sexuală au ajuns la paroxism.

Paul Ernst definea omul ca fiinţa care se minte pe sine. Iar Alfred Seitel afirma în cartea sa, Conştiinţa ca destin, că:

„Omul este o fiinţă bolnavă de putere, care duce distrugerea până la distrugere de sine. Puterea se exteriorizează în epoca decadenţei, sau făţiş - până la cinism, sau îmbracă haina ideologiei, a conştiinţei şi ştiinţei.

Dezumanizarea omului prin tehnică, exponentul voinţei umane de putere, reprezintă orgoliul satanic al ştiinţei. Tehnica a

15 Ibidem, p. 259

28

dezlănţuit forţe care au înrobit pe om şi l-au determinat să încerce spasmodic a anula efectele dăunătoare ale maşinii prin sport. Dar sportul a degenerat în record, o altă formă a mecanizării”.16

Am fost învăţat să percep altfel omul şi chiar credeam că acesta reprezintă cu adevărat altceva. Este adevărat că sunt oamenii ce merită toată preţuirea, oamenii adevăraţi. Însă evenimentele petrecute de la căderea „cortinei de fier” şi manifestările fără reţinere ale unor oameni mă determină să-l admir pe Paul Ernst, (care a sfârşit scurta lui viaţă prin sinucidere), să-l admir pentru profunzimea înţelegerii sale. Oamenii pot fi aşa, fiinţe cameleonice care oscilează între diavol şi Dumnezeu. Depinde între ce fel de oameni trăieşti. Nu spun că Ceauşescu nu a fost o fiinţă bolnavă de putere, dar am simţit, după 1990, că mulţi politicieni l-au întrecut. Iar exterioarizarea dorinţei de putere capătă cele mai neînchipuite forme. Este adevărat şi faptul că tehnica a dezlănţuit forţe care l-au înrobit pe om. În ceea ce priveşte sportul, trăim cele mai cumplite dezamăgiri.

Dacă acestea sunt părerile animaliştilor, atunci ce au de spus hominiştii?

Din moment ce omul a primit numele de Homo sapiens sapiens, înseamnă că accentul s-a pus pe înţelepciunea sa. Omul este o fiinţă raţională: „Inteligenţa este o funcţie biologică, un instrument al voinţei de a trăi”, spune Schopenhauer.

Omul este o fiinţă cu dominantă cerebrală, iar raţiunea nu este un element divin, ci unul terestru, nu produs al organizării superioare a creierului, cu rădăcini adânci în luma animalelor. Bergson remarcă faptul că: „Inteligenţa umană este tehnică, cum nu este psihismul animal”.

Omul nu este doar un Homo sapiens, ci şi un constructor de unelte, un Homo faber. Chiar dacă fondul originar al omului este dominat de impulsuri animalice, ceea ce face din el cu precădere o

16 Paul Ernst, Conştiinţa ca destin, 1917, p. 78 citat de Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii, p. 259

29

fiinţă impulsivă şi nicidecum o fiinţă raţională, se admite totuşi, că omul evoluează spre raţiune, spre un ţel superior.

Hominiştii nu pot rupe complet omul de animalitate, însă constată că, pe măsură ce omul îşi plămădeşte propria viaţă, pe măsură ce procesul de hominizare avansează, animalul din el se pierde, lăsând loc umanului. Cu alte cuvinte, omul creează o animalitate nouă, fără a modifica esenţial formele animalităţii. Cu toate acestea, omul rămâne tributar animalului, aşa cum spiritul rămâne tributar materiei. Prin munca fizică, prin cultură, omul şi-a creat un mediu nou, propriu sieşi, care ţine de ceea ce astăzi numim civilizaţie şi care-l îndepărtează de animal.

Omul devine om prin educaţie. Trebuie să admitem că, la naştere puiul de om nu este om. El devine om în mediul social. „Omul este singura creatură care trebuie să fie educată” spune Kant în lucrarea sa, Pädagogik. El nu a văzut că şi animalele îşi educă progeniturile, însă este adevărat că educaţia lor nu este comparabilă cu educaţia umană. Pe bună dreptate, Mircea Florian afirma că: „Omul se formează pe sine. Este rezultatul muncii sale. Este statuia care se sculptează singură. Omul se creează pe sine într-o lume pe care n-a creat-o ci a găsit-o ca dată. Omul transformă lumea şi totodată se transformă pe sine, luând ca punct de plecare datul”.17

17 Mircea Florian, 1987, Recesivitatea ca structură a lumii, Ed. Eminescu, p. 298

30

Profunzimea Gândirii Avvei Ghelasie

Referatul Biblic ne descrie modul în care Dumnezeu a făcut creaţia. Facerea lumii nu este relatată într-un limbaj simplu, accesibil, astfel încât să-l înţeleagă tot omul.

Se spune că Dumnezeu a făcut la început cerurile şi pământul. Apoi Dumnezeu a zis „Să fie lumină” - şi a fost lumină. Facerea lumii continuă şi Dumnezeu continuă să comande („să zică”). În ziua a treia, El a zis: „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor şi cari să aibă în ei sămânţa lor pe pământ”. În ziua a cincea, Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare, şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului”, iar în ziua a şasea, Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor”.

Cuvântul care zideşte. După cum ţine să precizeze Avva Ghelasie, Dumnezeu a făcut lumea printr-un „ACTIV de CUVÂNT DIVIN: CUVÂNTUL ce Purcede LOGHII. Raţiunile şi pune în MIŞCARE HARUL – Energia DIVINĂ”.18

Cuvântul lui Dumnezeu se materializează. Se spune că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Nu este aşa. Dumnezeu a făcut lumea prin zidirea cuvintelor. Dumnezeu ZICE şi astfel lumea se face.

Şi, totuşi, când Dumnezeu l-a făcut pe om nu a procedat la fel. Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea Noastră...” Această zicere pare mai curând un sfat privind modul în care trebuie să fie făcut omul. Facerea omului este o creaţie specială. Dumnezeu creează un Chip deosebit faţă de celelalte creaţii.

18 Ieromonah Ghelasie Gheorghe, 2003, Chipul Omului (Cântarea Originilor), Colecţia Isihasm, p. 11

31

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Facere 2, 7)

Omul este o copie creată după Chipul lui Dumnezeu: Suflarea Divină îl face pe om o fiinţă vie, după Chipul lui Dumnezeu. După cum spune Avva Ghelasie: „CUVÂNTUL este o Transmitere de o ANUNŢATĂ COMUNICARE, pe când SUFLAREA implică toată FIINŢA. În CUVÂNT este ACTIVUL, iar în SUFLARE este OGLINDIREA CHIPULUI ÎNTREG FIINŢIAL”.19

Dumnezeu ne pecetluieşte cu CHIPUL SĂU, „CHIP din care se NAŞTE direct CUVÂNTUL şi din CUVÂNT apoi Raţiunile şi Memorialurile (p. 12). Ne oferă întregul. Numai acest întreg ne menţine în asemănarea cu Dumnezeu.20

Remarca Avvei Ghelasie este deosebit de subtilă. El consideră că omul nu este Raţiune-Memorial din care se actualizează CUVÂNTUL, ci este CHIP, din CHIP se naşte direct CUVÂNTUL, iar din acesta apar apoi Raţiunile şi Memorialul.

„Conştiinţa de Om nu este Raţiunea, ci CHIPUL de NAŞTERE al LIMBAJULUI.

Cât LIMBAJ are Omul atâta are şi CONŞTIINŢĂ şi apoi o anumită capacitate de Raţiune şi Memorial”.21

În Rai, Dumnezeu l-a pus pe om să înveţe limbajul. I-a cerut lui Adam să pună nume tuturor animalelor. Şi copilul trebuie să înveţe mai întâi limbajul şi apoi începe să gândească. Faptul că omul are atâta conştiinţă cât limbaj are, ne arată puterea cuvântului, a limbajului. Cu alte cuvinte, dacă ştiu ce limbaj ai, atunci ştiu cine eşti. Limbajul se învaţă. Limbajul ne pune în lumină CHIPUL de Om. „Omul are LIMBAJUL – CHIPUL de Om – CONŞTIINŢA, care

19 Ibidem, p. 11 20 Ibidem, p. 12

30 21 Ibidem, p. 12

32

generează Mintea şi Simţurile. Şi această generare se face în raport cu ÎNVĂŢAREA LIMBAJULUI”.22

Chipul de om ne este suflat de Dumnezeu. Suflarea Lui Dumnezeu este cea care ne face vii şi ne dă Chipul Său. „SUFLAREA este BAZA – VIULUI din care se NAŞTE şi CUVÂNTUL”.23

Cuvântul stă la baza limbajului, iar limbajul se învaţă. Pentru menţinerea CHIPULUI de Om este important să ne creăm un limbaj care să ne menţină în legătură cu Dumnezeu. Învăţarea se realizează acasă, la şcoală, la biserică şi în societate. O societate care nu asigură o educaţie adecvată spiritului uman poate conduce la ruperea prin păcat a CHIPULUI DE Om.

Avva Ghelasie atrage atenţia asupra stării grave în care se găseşte lumea de azi: „Paradoxal, lumea de astăzi este „aproape incultă”, dar are pretenţia de un „intelectualism superior”, încât mulţi refuză cele „simple”.24

Trebuie să înţelegem că: „RAŢIUNILE NECREATE, sunt deci VIU de ACT PERSONAL şi totodată HAR – Energie DIVINĂ”.25

Avva Ghelasie vrea să ne convingă de faptul că: „Teologic, se spune că Lumea este Creată de ACTIV Spiritual şi „SUPORT HARIC” DIVIN, de unde concretizarea de Spirit şi Trup, fără despărţire sau amestecare.

Cerul (cu Îngerii – Duhurile Create) este Creaţia cu Predominare Spirituală. Se zice că Fiecare înger este un LOGHI DIVIN în ACT Creativ şi astfel Îngerii au Spirit ca Suflet şi Trup tot ca Spiritualitate (de Făptură Înger).

Biblic, atenţie, trupul este în ambele accepţiuni ca Trup – material şi ca Trup – Spiritual, ca Spirit în materie şi ca Spirit în Spiritualitate.

22 Ibidem, p. 14 23 Ibidem, p. 12 24 Ibidem, p. 20 25 Ibidem, p. 6

33

Ce trebuie bine evidenţiat este faptul că nu se confundă „SPIRITUALITATEA DIVINĂ” cu Spiritualitatea Creată”.26

Vom înţelege deci că Natura creată nu este numai materială, ci şi spirituală. Ea are o dublă structură: Spirit şi materie, care se găsesc într-o unitate nedespărţită şi neamestecată, ceea ce ne explică înrudirea dintre Spirit şi trup.

Dacă o gravă cădere morală a unora semenii noştri ne îndreptăţeşte să spunem că omul poate fi cea mai mare bestie de pe Terra, că el este singurul inamic al naturii, atunci cum putem înţelege faptul că, totuşi, fiinţa umană poate fi cu adevărat rege a creaţiei şi că poate intra în dialog cu Dumnezeu?

Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în scrierile Avvei Ghelasie:

„Chipul de Om este SUPRA – Structură şi aceasta este Asemănarea Creativă a CHIPULUI LUI DUMNEZEU (Facerea, 1, 25). DUMNEZEU înainte de Creaţia Omului, face „SFAT să Creeze CHIPUL de Om şi în vederea acestuia ia „Ţărâna – înrudirea” cu Natura Lumea şi SUFLĂ CHIPUL de Om, pe care se PECETLUIEŞTE pentru VEŞNICIE.

Şi ÎNTRUPAREA SUFLĂRII – Asemănării CHIPULUI DUMNEZEIESC, în Trupul Lumii, generează Sufletul”.27

Avva Ghelasie tălmăceşte Facerea într-un stil personal. „DUMNEZEU nu SUFLĂ Sufletul în Ţărână cu PECETEA Sa HARICĂ, ci SUFLĂ – CHIP de Om, iar Sufletul se generează din acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ şi LEGARE de Trup – Ţărână – Lume”.28

Avva Ghelasie ne învaţă să înţelegem că „Cerul şi Pământul, Spiritul şi Trupul sunt „deodată”, fără despărţire sau amestecare”.29

26 Ibidem, p. 6 27 Ibidem, p. 3 28 Ibidem, p. 4 29 Ibidem, p. 4

34

Pentru a întări cele spuse, Avva Ghelasie ţine să precizeze: „DIVINUL „ZICE şi se Face” (Facere 1) şi nimic nu se face fără „ZICEREA – ACTIVULUI DIVIN”.30

După cele spuse de Avva Ghelasie despre Facere, trebuie să înţelegem, că Dumnezeu nu „însămânţează” cuvintele pentru a rezulta cele materiale, ci Creează deodată şi direct cele materiale şi „totodată PECETLUIEŞTE ACTIVUL său DIVIN – LOGHII în cele Create”.31

„Omul, prin păcat, şi-a rupt CHIPUL de Om – Persoană şi de aici se confundă adesea omul cu „părţile” Sale, unii oprindu-se pe trup, alţii pe Suflet sau pe un amestec ocult psiho-fizic. Strict Biblic Creştin, se are în Vedere „READUNAREA” părţilor şi refacerea INTEGRITĂŢII – Om, CHIPUL propriu-zis, ce poate face Adevărata Duhovnicie, VIAŢA INTERPERSONALĂ cu DIVINUL”.32

Natura creată nu este numai materială, ci şi spirituală. Ea are o dublă structură, spirit şi materie, care formează o unitate, de unde şi înrudirea dintre trup şi spirit. Viul divin creează deodată spiritul şi materia, creează întregul naturii create. Din acest întreg se generează apoi spiritul şi materia, ca raţional şi senzitiv.33

După Avva Ghelasie, Dumnezeu nu creează structuri, ci direct formele şi făpturile: „El Zice şi se Face”.

„Creaţia lui DUMNEZEU este în Dublul Aspect, ca Spirit şi materie, Suflet şi Trup, într-o UNITATE şi ÎNRUDIRE de Relaţie”.34

Însă Avva Ghelasie ne atrage atenţia că omul trebuie considerat în integritatea sa de Chip uman şi doar apoi în structurile sale de trup şi de suflet.35

30 Ibidem, p. 5 31 Ibidem, p. 5 32 Ibidem, p. 3 33 Ibidem, p. 7 34 Ibidem, p. 9 35 Ibidem, p. 10

35

Doar păcatul protopărinţilor noştri a rupt trupul şi sufletul de Chipul de Om. Astfel, păcatul nu permite refacerea integrităţii chipului de om. Ne tot întrebăm de ce oamenii se comportă atât de diferit? De ce oamenii sunt atât de nedefiniţi şi de nestatornici, de ce oscilează între demoni şi Dumnezeu?

Avva Ghelasie intuieşte un răspuns plauzibil: „omul prin păcat şi-a rupt CHIPUL de Om”.

S-a rupt unitatea şi omul căzut în păcat pune accentul pe doar una din componentele sale. Pentru unii, contează doar trupul. Mănâncă pentru plăcerea trupului şi se străduiesc să-şi satisfacă toate plăcerile simţurilor. Dezvoltă până la paroxism sexul şi perversiunile sexuale, îşi modifică sexul după ambiţii deşarte, îşi schimbă chipul folosind diferite artefacte (silicon, operaţii estetice...) se comportă împotriva firii, ajungând până la practici satanice.

Te întrebi, în mod firesc, cum este posibil ca o mamă să-şi omoare progenitura imediat după naştere sau înainte de naştere prin avort. Astăzi, avortul este considerat o practică absolut firească, nicidecum o pruncucidere. Sclavagismul sexual a luat proporţii îngrijorătoare în ultimele decenii. Neosclavagismul depăşeşte cu mult proporţiile sclavagismului antic şi medieval. Milioane de oameni migrează în diferite zone geografice ale lumii în căutarea unui loc de muncă, cei mai mulţi lucrând la negru şi fiind exploataţi sau pur şi simplu vânduţi ca sclavi sub privirile indolente sau cointeresate a autorităţilor care trebuie să vegheze la respectarea legii. Ziua de muncă de 8 ore rămâne undeva în trecut. Acum, în multe instituţii şi intreprinderi se lucrează până la 10-12 ore pe zi - şi asta în numele democraţiei! Este incredibil, dar o tânără în jur de 20 de ani a muncit până a murit din cauza epuizării. Nu poţi să crezi că oamenii au decăzut atât de mult încât salariatele dintr-o instituţie poartă pampers deoarece nu au voie să meargă la toaletă în timpul programului. Aceasta este dezumanizarea. Aceştia sunt stăpâni satanici.

36

În ceea ce priveşte componenta spirituală a Chipului de Om, trebuie să spunem că trăim într-o societate în care valorile morale nu mai reprezintă nimic. Mass-media a devenit un adevărat pericol. Nu poţi deschide televizorul fără să dai peste violenţă, sex, perversiune sexuală sau politică pestilenţială. Sunt posturi de televiziune care îţi prezintă numai crime sau toate atrocităţile care se petrec în lume.

Mafia s-a organizat începând de la vârful societăţii, iar parlamentarii nu ştiu decât să-şi mărească salariile şi să-şi oficializeze acţiunile ilicite. Biserica nu mai face faţă presiunilor sataniste sau atacurilor venite din afară.

A căsători între ei bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei şi a ridica homosexualitatea şi pedofilia la nivelul drepturilor omului, garantate de stat, înseamnă a acţiona asupra unităţii de bază a vieţii sociale – familia, şi a compromite total esenţa creştinismului. Degradarea morală a societăţii umane în timpurile noastre depăşeşte cu mult căderea morală a sodomienilor.

Pe de altă parte, sunt şi în zilele noastre sfinti care trăiesc în comuniune cu Dumnezeu, care şi-au ispăşit păcatele şi au reuşit să-şi restabilească Chipul de Om.

Nu dorim să insistăm asupra acestor aspecte deoarece s-ar putea scrie tomuri întregi. Ne întrebăm doar, de ce am ajuns aici? Aici Avva Ghelasie ne atrage atenţia asupra facerii omului: „DUMNEZEU nu SUFLĂ Sufletul în Ţărână cu PECETEA Sa HARICĂ, ci SUFLĂ un SUPRA-CHIP de Om, iar Sufletul se generează din acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ şi LEGARE de Trup – Ţărână-Lume”.36

Într-o interpretare comună, se consideră că omul este asemenea celorlalte fiinţe ale creaţiei datorită ţărânei din care a fost făcut trupul lui Adam. Ţărâna este biologicul fiinţei umane, în timp ce sufletul este suflare de viaţă de la Dumnezeu.

36 Ibidem, p. 3-4

37

Avva Ghelasie consideră că DUMNEZEU suflă asupra lui Adam un SUPRA-CHIP de Om, adică CHIPUL SĂU DIVIN, prin care se face asemănarea omului cu DUMNEZEU, iar sufletul este generat tocmai de acest ACTIV de SUFLARE DIVINĂ.

În interpretarea comună ,asemănarea omului cu Dumnezeu este dată de suflarea Divină, deci Chipul de Om este confundat cu sufletul. Avva Ghelasie ne învaţă că chipul de om, şi de aici „chipul şi asemănarea” cu Dumnezeu, provin din suflarea directă de către DUMNEZEU a SUPRA-CHIPULUI de Om, care generează şi sufletul.

Deci, Dumnezeu creează Cerul (Lumea Spirituală sau Îngerii) şi Pământul (Lumea materială, lumea trupească). Aşadar, Pământul trebuie privit ca Univers Cosmic, în timp ce planeta Pământ trebuie înţeleasă ca Pământ – Grădină Rai.37 Cu alte cuvinte, Cerul este creaţia predominant spirituală, ceea ce înseamnă că îngerii au spiritul ca suflet şi trupul tot ca spiritualitate (Făptura Înger). Acest aspect este greu de descifrat. Trebuie însă să acceptăm că poate exista spirit în spiritualitate şi spirit în materie.

Foarte important este să nu confundăm spiritualitatea Divină cu spiritualitatea creată.

Ce este omul şi ce cată el să fie? Putem înţelege omul din trei perspective: hoministă, animalistă şi teologică. Am pus în discuţie cele trei perspective. Nu trebuie să alegem o singură cale pentru a înţelege omul, ci trebuie să ştim a face o sinteză. Nu trebuie să creştem animalul din noi şi să-l înălţăm (prin căderea în păcat), ci trebuie să cinstim CHIPUL lui DUMNEZEU şi să ne păstrăm Chipul de Om.

37 Ibidem, p. 4

38

AVVA GHELASIE DESPRE AUTOIMUNIZARE ŞI

DESPRE RELAŢIILE OMULUI CU LUMEA

Mănăstirea Frăsinei reprezintă pentru noi Athosul Carpatin. Străjuită de culmi muntoase şi invadată de verdeaţa codrilor Mănăstirea se găseşte într-un „colţ de Rai”. Glasul clopotelor se aude până în depărtare, iar rugăciunile monahilor se înalţă către Dumnezeu legând Pământul cu Cerul.

Avva Ghelasie ne vorbea de Athosul Carpatin străjuit de Icoana Maicii Domnului cea nezugrăvită de mână. Dacă Mănăstirea Frăsinei, a Sfântului Calinic de la Cernica este piatra de hotar a Athosului Carpatin, atunci cu siguranţă că în jurul Mănăstirii se găseşte a douAa Grădina a Maicii Domnului. Aici au pătimit şi s-au mistuit în rugăciune slăvind pe Dumnezeu Sfântul Calinic, Avva Ghelasie, Părintele Lavrenţiu şi mulţi monahi care odihnesc în pace în cimitirul Mănăstirii, veghind şi acum asupra acestor locuri sfinte şi asupra întregii ţări care se găseşte într-o perioadă de mare cumpănă şi de sminteală. Îl văd pe Avva Ghelasie, cu ochiul minţii, trebăluind şi rugându-se printre stupurile de albine, între butoiaşul său transformat în bibliotecă şi loc de fierbinte rugăciune şi de asceză şi coliba cilindrică în care îşi pregătea pâinea harică şi hrana vie pe care o sacraliza şi cu care ne îmbia să ne „împrietenim”.

Înzestrat fiind de Dumnezeu cu Harul cunoaşterii a putut să cuprindă tainele credinţei şi ale iubirii de Dumnezeu şi să dezlege multe dintre enigmele vieţii şi ale Cosmosului. Cei care nu l-au cunoscut, care n-au stat în jurul său măcar o noapte şi care n-au primit în mod direct sfaturi de învăţătură creştină nu pot să-i aprecieze profunzimile gândirii şi harul duhovniciei.

Scrierile sale par ermetice, dar apropiindu-te cu răbdare de ele şi citindu-le şi re-re-citindu-le descoperi comori nebănuite.

39

Sunt biolog evoluţionist şi de mai bine de 45 de ani încerc să descifrez tainele naturii şi ale vieţii, dar n-am reuşit pe deplin. Avva Ghelasie însă m-a ajutat să-l descopăr pe Dumnezeu în perfecţiunea Creaţiei Sale. Nu am întâlnit un alt om care să înţeleagă atât de bine subtilitatea vieţii, care să se simtă atât de bine integrat în Natură. Fără a face studii savante de ecologie a înţeles că în natură „totul depinde de totul” şi că Natura reprezintă UNIMEA în care toate fiinţele sunt egale, egale în ceea ce priveşte natura viului şi manifestarea sa ca un tot unitar. Există o ierarhie a viului, iar omul este o fiinţă aparte, care încoronează creaţia şi face unirea creaţiei cu divinitatea.

Din când în când mă mai aplec asupra scrierilor Avvei Ghelasie. De data aceasta mi-au ieşit în cale însemnările sale despre Autoimunizare şi Autovaccin. Deşi am mai citit aceste însemnări, am descoperit atât de multe sensuri şi de subtilităţi încât mi-am propus să consemnez ceva în scris.

Am descoperit în acest eseu multe aspecte care ţin de înţelegerea esenţei vieţii şi despre modul în care omul trebuie să se comporte şi să se integreze în natură.

Oamenii de ştiinţă şi filosofii încearcă să elucideze tainele vieţii şi să definească fenomenul vital, însă nu au reuşit nici până astăzi să înţeleagă pe deplin esenţa acestui fenomen cosmic. Sunt nesfârşite încercări de a defini viaţa, însă nici una nu este atotcuprinzătoare.

Pentru a înţelege viaţa ca fenomen cosmic şi biosfera ca pe o împlinire a întregului ar trebui, mai curând, să ne aplecăm asupra fenomenului vital şi să-i descifrăm caracteristicile.

Istoria biologiei ne reflectă istoria înţelegerii vieţii în evoluţia ştiinţelor biologice.

Căutând să esenţializeze structurile celulare biologii au pus accentul, la început, pe metabolism, ca atribut primordial al vieţii. Au asociat apoi metabolismul cu reproducerea sau mai precis cu autoreproducerea. Acest criteriu folosit în sens „fundamentalist” a condus la excluderea virusurilor din rândul fiinţelor vii. Virusurile

40

au puse la punct mecanismele de reproducere, însă aceasta este executată de celula gazdă.

Elucidarea structurii acizilor nucleici şi înţelegerea rolului lor în transmiterea informaţiei genetice au condus la ideea că tocmai acizii nucleici ar reprezenta structura definitorie a vieţii. Erwin Schrödinger leagă viaţa de fenomenul de entropie, fiinţele vii reprezentând adevărate „insule antientropice”.

Spre sfârşitul secolului al XX-lea au apărut o serie de teorii moderne care abordează fenomenul vital prin prisma teoriei sistemelor complexe. Teoria sistemelor complexe dezvăluie o caracteristică esenţială a vieţii – organizarea structurilor biologice în reţea. Aşa cum afirmă Fritjof Capra: „oriunde vedem viaţă, vedem reţele”.38

Viaţa înseamnă reînnoire continuă, cu păstrarea modelelor de reţea caracteristice speciei. Chiar fiinţa umană îşi schimbă celulele de nenumărate ori în timpul existenţei sale, deci rămâne aceeaşi individualitate.

Humberto Maturana şi Francisco Varela descoperă autoregenerarea structurilor vitale şi constată o adevărată dinamică a autoregenerării acestor structuri pe care o numeşte „autopoiesis”.39

Pe bună dreptate Luis Pier Luigo consideră că: „viaţa nu poate fi atribuită unei singure componente moleculare (nici chiar ADN-ului sau ARN-ului), ci doar întregii reţele metabolice mărginite”.40

Au fost identificate două tipuri de reţele interne interconectate în organism: o reţea metabolică prin care hrana introdusă în organism este transformată în metaboliţi, consideraţi cărămizile din care sunt constituite anumite structuri celulare (ADN, ARN, enzime, proteine etc.) şi o a doua reţea ce asigură

38 F. Capra, 2004, Conexiuni ascunse, Ed. Tehnică, p. 29 39 Ibidem, p. 29 40 Ibidem, p. 29

41

formarea structurilor celulare şi care cuprinde întregul sistem genetic, cât şi o serie de structuri funcţionale ce depăşesc acest sistem, formând aşa-numita reţea epigenetică. Aceste două tipuri de reţele sunt strâns interconectate şi formează aşa-numita reţea celulară autopoietică.

Noul concept de abordare a structurilor vitale ne asigură înţelegerea vieţii ca un tot în care structurile genetice şi cele biochimice se interconectează fiind, la rândul lor, controlate de constrângerile fizice şi chimice ale mediului.

Ilya Prigogine în a sa teorie a structurilor disipative consideră că viaţa reprezintă o structură disipatoare departe de echilibru ce îşi menţine nivelul local de autoorganizare pe seama producerii de entropie în mediu.41 El consideră că esenţa vieţii este apariţia comportamentului organizat. Pentru ca viaţa să poată continua trebuie să fie capabilă de regenerare, deci să creeze ordine din ordine.

Prin apariţia spontană a ordinii trebuie să înţelegem o capacitate sporită de autoorganizare şi de emergenţă a structurilor vitale.

Viaţa presupune emergenţă; prin emergenţă trebuie să înţelegem geneza unui sistem nou pentru integrarea unor sisteme mai simple existente. . Cu alte cuvinte, trecerea de la un nivel de complexitate la altul superior implică apariţia unor sisteme emergente.42

Sistemele vii sunt autopoietice şi disipative şi au capacitate de emergenţă.

Teoria sistemelor disipative ne permite să considerăm că materia vie şi viaţa au apărut ca urmare a unui lung şir de procese evolutive. Este ca şi cum Oceanul Primordial, cu supa sa organică

41 Ilya Prigogine, Isabele Stengens, 1997 – Între eternitate şi timp, Ed. Humanitas, p. 141 42 Ibidem

42

şi fină, ar fi avut o evoluţie către un mediu capabil să genereze viaţă, printr-o fertilizare continuă a mediului prebiotic.43

Viaţa n-a apărut brusc pe Terra, a avut loc, cu siguranţă, o pregătire a fenomenelor vitale.

De altfel, Alexandros Kalomiros (2003) a încercat să facă o apropiere între ştiinţă şi religie, căutând să găsească elementele comune, nu contradictorii. Kalomiros consideră că înainte de a purcede la geneza vieţii Dumnezeu a avut grijă să pregătească apa, s-o fertilizeze prin Duhul Sfânt: „Un aspect foarte important asupra căruia trebuie să ne oprim este sensul pasajului: „Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Geneza 1,2). Aceste cuvinte au o semnificaţie fundamentală şi sunt începutul vieţii pe pământ. Sfântul Vasile cel Mare ne explică sensul lor: „Duhul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, pentru că Scriptura foloseşte pentru duhul lui Dumnezeu o denumire ca aceasta şi nimeni altfel nu e numit Duhul lui Dumnezeu decât Duhul Sfânt, care completează Dumnezeiasca şi fericita Treime (...) Cum „se purta” Duhul pe deasupra apei? Nu-ţi voi spune cuvântul meu, ci pe acela al unui bărbat sirian, care era tot atât de departe de înţelepciunea lumii pe cât era aproape de ştiinţa adevărată. Acesta spunea că, în limba siriană, cuvântul „se purta” arată mai mult decât cuvântul grec, pentru că limba siriană e înrudită cu limba ebraică şi deci mai aproape de ceea ce au vrut să spună Scripturile. Înţelesul acestui cuvânt ar fi următoarele: cuvântul „se purta” spune el, se interpretează prin „încălzire şi dădea putere de viaţă ouălor”, după chipul găinii care cloceşte şi dă putere de viaţă ouălor”.44

43 Gh. Mustaţă, Mariana Mustaţă, 2006, Strategii evolutive şi semiotice ale vieţii, Ed. Junimea, p. 33 44 Alexandros Kalomiros, 2003, Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi Omului. Ed. Deisis, Sibiu, p. 34

43

A. Kalomiros apelează şi la scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, care interpretează în mod asemănător pasajul: „Şi duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”.

„În acest punct, Sfântul Ioan Gură de Aur e încă şi mai limpede. El spune: „După părerea mea, aceste cuvinte arată că în apă era o energie plină de viaţă – nu era doar simplu o apă stătătoare şi nemişcată, ci era mişcătoare, avea putere de viaţă în ea. Fiindcă ceea ce-i nemişcător este nefolosit, nemişcător, pe când ceea ce se mişcă e în stare să facă multe. Deci, ca să ne arate că apa aceasta, multă şi nespus de întinsă, avea o putere plină de viaţă. Moise a spus: „şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”. Nu fără rost o spune mai dinainte atât dumnezeiasca Scriptură şi pentru că avea să ne spună mai târziu că prin porunca Creatorului universului au fost şi animalele aduse la fiinţe din aceste ape. Aceea ce ne învaţă încă de pe acum că apa aceasta nu e o simplă apă, ci una în mişcare, care se frământa şi cuprindea totul.45

Am insistat asupra acestor citate deoarece apar aceste puncte de vedere extrem de interesante şi de asemănătoare. Sfinţii Părinţi prezintă unele aspecte care par a fi de mare actualitate, deoarece astăzi urmând principiile teoriei disipative, viaţa a apărut într-un mediu oceanic pregătit etapă cu etapă pentru zămislirea progenoţilor.

Biologia modernă cuprinde între caracteristicile vieţii următoarele: autoconservarea, iritabilitatea şi un anumit grad de libertate.

Autoconservarea organismelor se realizează pe trei căi: - autoreproducerea la nivel individual; - autoreproducerea la nivelul speciei; - autoevoluţia.

Autoreproducerea la nivel individual însemnă capacitatea organismelor de a-şi autorepara anumite structuri uzate. Prezentam

45 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facerea: III,1:P.S.B. 21, p. 47-48

44

faptul că unele celule ale organismului mor şi cât sunt înlocuite de altele tinere. Edificarea organismelor (inclusiv a organismului uman) se realizează prin naşteri celulare şi morţi celulare succesive. Dacă un vas de sânge se rupe se produce o hemoragie externă sau internă, în funcţie de poziţia vasului. Imediat se declanşează în organism o succesiune de procese care conduc la reparaţia vasului de sânge şi la repunerea lui în funcţiune. Astfel de procese se petrec la toate fiinţelor vii.

După cum afirma Avva Ghelasie: „În aria „VIU” DUMNEZEU a pus „Taina Autoapărării” zis a „imunităţii” ca medicină”.46

Această capacitate de regenerare este proprie tuturor organismelor şi tuturor structurilor vii. Avva Ghelasie descoperă însă o altă caracteristică a fiinţelor vii „autoapărarea”, care n-a fost sesizată de biologi. Autoeproducerea la nivelul speciei este reproducerea sau înmulţirea organismelor. Indivizii au o existenţă efemeră, oricât de lungă ar fi ea, în timp ce speciile au o longevitate bine marcată în timp geologic.

Autoevoluţia este o caracteristică a fiinţelor vii asigurată de acel principiu al emergenţei de care aminteam mai sus. Fiinţele care se nasc nu reiau în ciclul lor ontogenetic caracteristicile fiinţelor primitive ale speciei, ci folosesc unele dintre acumulările structurale, fiziologice şi comportamentale ale speciei.

Iritabilitatea este o caracteristică a fiinţelor vii. Este o proprietate prin care organismele primesc anumite informaţii din mediu, le decodifică şi dau răspunsuri adecvate. Până şi o amoebă, care este la limita de jos a organizării celulare şi organismice intră în dialog cu mediul (peristaza), tinde către hrană şi evită substanţele toxice şi diferite alte primejdii.

Avva Ghelasie arăta că: „Orice „comunicare” produce un „schimb” de informaţii şi zise energii pe care le zicem „Memorii Comunicative”. 47

46 Ghelasie Gh., 2001, Autoimunizarea şi Autovaccinul, Colecţia Isihasm, p. 3 47 Ibidem, p. 3

45

Fără a menţiona în scrierile sale Avva Ghelasie mânuieşte foarte bine şi pe înţelesul lor unele principii biosemiotice ale comunicării organismelor. Organismele intră în comunicare cu semenii şi cu indivizii altor specii prin diferite semne şi semnale realizând un dialog semiotic. Multe informaţii sunt memorizate şi păstrate pentru uzul viitor, formează aşa-numitele

„Memorii Comunicative”, cum le numeşte Avva Ghelasie. Nici o fiinţă nu trăieşte singură, ci în comunicare cu semenii şi cu fiinţele celorlalte specii din biocenoza respectivă. Dialogul semiotic care se realizează între fiinţe face posibilă tăria comunităţii respective.

„Aceste „Memorii Comunicative” acţionează pe „Memorialul” celor din jur şi în mod particular – individual şi în măsura agresivităţii sau pozitivităţii acestora, fac ataşări în Memorialul celorlalte, şi aşa le distrug sau le ajută, le împrumută cele bune”.48

Ne surprinde profunzimea gândirii Avvei Ghelasie. Merită ca aceste aspecte să le dezvoltăm cu studenţii la cursul de Evoluţionism.

„Chiar şi „Substanţa anorganică” este „Purtătoare de Memorii Comunicative”, din care ies zisele „energii” şi alte informaţii”.49

Gândind Universul în totalitatea sa Avva Ghelasie şi-a dat seama că toate structurile materiale emit semne şi semnale şi sunt purtătoare de informaţii, de memorii comunicative.

Dacă am putea auzi muzica sferelor (muzica corpurilor astrale) şi am putea decodifica mesajele transmise de stele, nove, supernove, planete şi de găurile negre, am privi cu alţi ochi Universul.

Metafora folosită de Avva Ghelasie este plină de talc şi de subtile învăţăminte: „Nimeni nu ştie cât „Suferă” Natura,

48 Ibidem, p. 4 49 Ibidem, p. 4

46

toxicitatea şi agresiunile păcatelor Omului, „PLÂNSUL” Naturii cine îl „aude” se îngrozeşte”.50

Comportamentul unor oameni nu este, uneori, doar inuman, ci nenatural (antinatural). Omul este singurul inamic al naturii dintre toate speciile care populează Terra. Este omul căzut în păcat, care provoacă răni grave şi cicatrici hidoase în natură. Dacă oamenii ar putea auzi „plânsul” Naturii, aşa cum spune Avva Ghelasie, şi-ar schimba radical comportamentul.

Gradul de libertate pe care îl au fiinţele vii depinde de capacitatea lor de a transforma mediul extern în mediu intern.

Speciile care au un mediu intern bine format şi circulant pot să asigure o oarecare homeostazie a acestuia. Pe baza unor mecanisme de feed-back se poate asigura contracararea unor factori distructivi ai mediului, ceea ce asigură fiinţei respective o oarecare libertate de acţiune. La organismele superioare se poate asigura chiar o anumită anticipare a schimbării condiţiilor de mediu ceea ce face posibilă o acţiune ante-factum, cu alte cuvinte funcţionarea unui feed-before ceea ce permite un înalt grad de emergenţă şi de adaptare.

Ca o caracteristică a vitalului trebuie să fie acceptată capacitatea autoapărării organismelor vii de care vorbeşte Avva Ghelasie. Autoapărarea trebuie văzută nu ca o luptă fizică cu anumiţi duşmani, ci ca o imunitate a organismelor la anumiţi factori biotici şi abiotici ai mediului.

Această observaţie este deosebit de profundă şi de interesantă. Este vorba de un proces de imunitate care asigură organismelor o protecţie faţă de factorii mediului: „În orice „VIU” DUMNEZEU a pus „Taina Autoapărării” zis o imunitate „ca medicina”.51

Avva Ghelasie înţelege ca nimeni altul „Taina Autoapărării” atâta timp cât vorbeşte şi de o imunitate psihică. Consideră că toate speciile sunt perfect şi armonios integrate în mediul lor de viaţă.

50 Ibidem, p. 2 51 Idem

47

În eseul „Autoimunizarea şi Autovaccinul” găseşti, la tot pasul lansate idei de o surprinzătoare profunzime şi subtilitate. „DUMNEZEU în Preştiinţa Sa a Creat Natura Vie, ca să fie un „suport” de Viaţă şi pentru Om”.52

Expresia „DUMNEZEU în Preştiinţa Sa” dezvăluie gândirea Avvei Ghelasie despre inteligenţa divină. Se vorbeşte mult despre „inteligenţa materiei”, despre capacitatea acesteia de a se autoorganiza.

„Sistemelor vii” nu le este caracteristică doar complementaritatea dintre tendinţele de autoafirmare şi de integrare, ci şi alte caracteristici de aceeaşi importanţă, cum ar fi autoîntreţinerea, care se manifestă prin autoreînnoire, autoreparaţie (autovindecare), homeostază şi adaptare, autotransformare şi autotranscendenţă, manifestate prin procese de învăţare, dezvoltare şi evoluţie.”53

Natura este inteligent structurată. În natură nu este nimic în plus şi nu lipseşte nimic. Structurile şi procesele biologice sunt perfect realizate parcă de o inteligenţă superioară.

„Dacă privim lumea din jurul nostru, vedem că nu suntem aruncaţi în haos, ci facem parte dintr-o mare ordine, dintr-o mare simfonie a vieţii. Fiecare moleculă din corpul nostru a făcut cândva parte din corpuri anterioare – vii sau nevii – şi va face parte din corpuri viitoare. În acest sens, corpul nostru nu va muri, ci va trăi”.54

Inteligenţa divină este descoperită de Avva Ghelasie în structura furnicii şi a florilor, în arhitectura omului şi a Cosmosului. Omul fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este un rege al naturii şi realizează unirea întregii Naturi cu Dumnezeu: „Omul este Chipul de Taină al UNIRII Naturii cu DIVINUL şi acest „fapt” are astfel baza lui tot de Taină”.55

52 Idem 53 Fritjof Capra, 2004, Momentul adevărului, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 369 54 Ibidem, p. 108 55 Gheorghe Ghelasie, opera citată, p. 2

48

Acesta este omul de dinaintea căderii în păcat. Omul căzut în păcat s-a desprins de natură şi, mai mult decât atât, se întoarce împotriva Naturii. Omul a devenit unicul duşman al Naturii. Omul al cărui chip este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este iubit de toate fiinţele, dar: „Păcatul a învrăjbit pe Om cu Natura şi au început să se distrugă reciproc”.56

Depărtându-se de natură omul nu o mai poate înţelege. Împarte animalele în folositoare şi dăunătoare, plantele în bune şi rele şi nu mai înţelege că fiecare specie îşi are rolul şi menirea sa în lumea vie. Astăzi doar primitivii din Australia şi din Amazonia sunt înfrăţiţi cu natura şi ştiu să folosească plantele în terapeutica omului, nici nu fac cancer. Aceşti oameni înţeleg ceea ce nu înţeleg cei din ţările civilizate, că: „Plantele nu au „Creier” dar au totuşi un „Psihic de Taină” care poate „recepţiona” cele din jur şi mai ales pe Om”.57

Isihastul Ghelasie nu era rupt de lume şi de ştiinţă, nu trăia într-un turn de fildeş înălţând doar închinări lui Dumnezeu. Ştiinţa probează că şi plantele au trăiri afective, că urmăresc cu emoţie activităţile şi comportamentele oamenilor, că şi ele comunică cu lumea şi cu Universul. Vederea Avvei Ghelasie este însă o vedere cu mintea, este o revelaţie. Ceea ce ne învaţă el este o chemare la ieşirea din păcat: „Se ştie deja, că PLANTELE îndeosebi şi unele Animale, chiar şi gâze şi Vieţuitoare minuscule sunt foarte receptive la „cele” ce face Omul”.58

Pentru a ne convinge de spusele sale Avva Ghelasie insistă: „Sunt proverbiale Legăturile dintre unele Animale şi Om, chiar şi plante (…). Se vorbeşte că în casa în care moare Stăpânul „înainte” se „ofilesc” florile şi cad unii copaci, sau mor unele Animale. Se ştie că în boli grele, florile şi plantele din Camere, de asemenea se ofilesc şi chiar mor”.59

56 Idem 57 Idem 58 Idem 59 Idem

49

Ce-i de făcut? Nu rămâne altceva de făcut decât să ne reîmprietenim cu natura: „Nu putem face aceasta decât cu Natura „apropiată” unde stăm şi locuim. Cei ce umblă din „loc în loc” nu o mai pot face”.60

Ce trebuie să înţelegem din aceste învăţături? Trebuie să înţelegem în primul rând cât de ancorat era Avva Ghelasie în cunoaşterea lumii şi a tainelor naturii.

Noi, biologii, am învăţat să înţelegem faptul că între speciile unei biocenoze s-au stabilit nesfârşite interrelaţii, că speciile nu numai că au capacitatea de a comunica între ele, dar şi suferă adaptări speciale care să le asigure convieţuirea. Raporturile dintre specii s-au cimentat în timp atât de puternic încât putem afirma că fiecare specie depinde în existenţa sa de toate celelalte specii. Aici se aplică perfect principiul ecologic că „totul depinde de totul”. Speciile dintr-un ecosistem nu depind doar de toate celelalte specii ci depind şi de locul în care trăiesc, de apa pe care o folosesc pentru existenţa lor,de lumina şi de tăria Soarelui, de atracţia Lumii, de curenţii de aer care au o mişcare locală caracteristică. Eminentul genetician Nicolae Vavilov a definit drept „centru genetic mondial” locul în care a apărut o specie, a evoluat şi a supravieţuit în timp geologic în strânse interrelaţii cu toate celelalte specii, cu solul, cu apa, cu vântul, cu tot ce mişcă sub bolta cerească a acelui loc.

Profundă şi subtilă este această înţelegere. Am învăţat şi încep să înţeleg că apa nu este aceeaşi în timp şi în spaţiu. Eschimoşii ştiu să deosebească circa 100 de tipuri de zăpadă, nu privind fulgii la microscop, ci urmărindu-i în asocierea lor, în mişcarea lor în aer, în consistenţa pe care o dau stratului de omăt etc. Henri Coandă a înţeles ca nimeni altul dintre europeni imensa variabilitate a fulgilor de zăpadă. A fotografiat sute de fulgi de zăpadă şi a descoperit nesfârşita variabilitate a cristalizării apei, deşi simetria hexaradiară este universală. A realizat primul Muzeu

60 Idem

50

al Fulgilor de Zăpadă din lume. Se găseşte la Ploieşti. A înţeles că apa fiind atât de diferită în timp şi spaţiu îşi pune amprenta asupra tuturor vieţuitoarelor. El considera că chiar şi rasele umane sunt mult influenţate de natura şi calitatea apei.

Masaru Emoto, în a sa carte „Mesajele ascunse din apă” ne prezintă zeci de tipuri de cristalizare a fulgilor de zăpadă. El vrea să ne convingă de faptul că apa are o anumită sensibilitate şi că posedă o anumită memorie. Apa s-ar comporta şi s-ar cristaliza în funcţie de modul în care este tratată de om. Dacă îi vorbeşte frumos cristalizează frumos, dacă o batjocoreşti nici măcar nu mai formează fulgi sau ormează fulgi cu adevărat diformi.

„Înţelege că unii oameni nu conştientizează semnificaţia cuvântului sau conceptului de Dumnezeu. Subiectul principal al acestei cărţi este apa. Şi cu cât vei înţelege mai mult apa, cu atât îţi va fi mai greu să negi existenţa lui Dumnezeu. Mi-ar plăcea să meditezi asupra simţirilor tale legate de acest subiect în timp ce priveşti la fotografiile cristalelor ce le vei descoperi în această carte” – spune Masaru.61

Emoto Masaru îl descoperă pe Dumnezeu în fulgii de zăpadă. Avva Ghelasie îl descoperă pe Dumnezeu în fiecare gâză, în fiecare floare, în fiecare fiinţă care face parte din Creaţie.

Avva Ghelasie ne învaţă că noi ne simţim cel mai bine în locurile noastre natale. Că noi ne integrăm în natura în care ne-am născut şi am crescut. Fructele cele mai bune sunt cele din mediul nostru. Legumele şi în general mâncarea cea mai bună este aceea din zona noastră. Organismul nostru se acordează la natura locului. Mâncarea pe care am mâncat-o la mama acasă este cea mai potrivită pentru organismul nostru, care şi-a format un sistem de secreţie enzimatică în concordanţă cu natura hranei folosite. Centrul nostru genetic este cel în care ne-am născut. Prin centru genetic nu trebuie să înţelegem o arie foarte restrânsă. Românii au un anumit stil de viaţă, au o bucătărie care intră în ceea ce numim

61 Masaru Emoto, 2006, Mesajele ascunse din apă, Ed. Adevăr Divin, p. 12

49

51

specific naţional. Şi, totuşi, bucătăria moldovenilor diferă în multe privinţe de cea a ardelenilor sau a bănăţenilor. Nu mai vorbim de specificul bucătăriei din alte ţări din apropiere sau de aiurea. Plantele din zona noastră (legume, fructe de tot felul), chiar şi laptele vacilor sau al oilor prezintă o anumită încărcătură locală, asemenea apei, care se armonizează foarte mult cu specificul organismului nostru, cu felul de a fi. Asta nu înseamnă că fructele exotice, că anumite produse animale din alte zone sunt toxice şi nu pot fi consumate, sunt însă străine de organismul nostru solicitându-l mult mai mult pentru asimilarea lor.

Vorbeam de interrelaţiile care se stabilesc între speciile unei biocenoze, de faptul că totul depinde de totul.

Noi ocupăm o anumită poziţie în lanţurile trofice ale unei biocenoze. Plantele reprezintă producătorii. Ele fiind organisme autotrofe sintetizează substanţe organice pornind de la substanţe minerale, apă şi CO2, pe care le prelucrează în procesul de fotosinteză. Plantele folosesc apa şi substanţele minerale din orizontul local. Ele folosesc atât substanţele biogene cât şi unele noxe, unele substanţe poluante care se găsesc în solul şi în apa din locul respectiv. Deşi plantele care aparţin unei specii nu se diferenţiază cu nimic în ceea ce priveşte habitusul, indiferent de locul în care cresc, în ceea ce priveşte conţinutul biochimic pot să apară diferenţe radicale. Substanţa organică de natură vegetală oferită de plante este folosită de consumatorii fitofagi. Aceştia transformă substanţa organică de natură vegetală în substanţă organică de natură animală cu alte caracteristici. Iepurele, albiliţa verzei, musca verzei chiar dacă vor consuma numai şi numai varză vor forma substanţe organice de natură animală total diferite. Nu este acelaşi lucru să consumi carne de iepure hrănit cu varză sau să consumi larve de albiliţa verzei sau de musca verzei. Deşi aceste animale au consumat aceeaşi hrană formează substanţe organice foarte diferite. Substanţele organice trec dintr-un organism în altul suferind modificări particulare pentru fiecare specie. Chiar dacă suntem din aceeaşi familie şi unul este mai mult vegetarian, iar altul mai mult carnivor, stilul de viaţă îşi pune puternic amprenta

52

asupra organismului. Multe plante nu sunt numai alimente pentru organism, ci adevărate medicamente. Morcovul, ceapa, usturoiul, varza etc. ajută foarte mult organismul şi pot avea un efect benefic în anumite boli, ne apără faţă de agresivitatea mediului. Pot avea funcţia unor adevărate vaccinuri.

În acest sens Avva Ghelasie ne dă foarte multe poveţe. Trebuie însă să le înţelegem cu adevărat efectul şi să le folosim cu luare aminte. O importanţă majoră o au plantele din orizontul local deoarece: „Plantele sunt primele ce iau „legătura Comunicativă” şi ac primele „APĂRĂRI” faţă de agresivităţile poluante şi distrugătoare”.

În boli se vorbeşte să se mănânce multe „plante verzi” şi Crude, Sucuri etc.

Dar nenorocirea este că noi luăm de la piaţă, din locuri Străine – depărtate Plante obişnuite cu „poluanţii de acolo” ce nu au legătură, cu cei de la noi unde locuim”.62

Trebuie să înţelegem faptul că, dacă în mediul în care trăim sunt răspândite unele substanţe poluante ele acţionează atât asupra noastră cât şi asupra plantelor şi a animalelor. Chiar dacă pătrund în plante ele sunt metabolizate, acţiunea lor toxică poate fi mult redusă. Consumând aceste plante ele pot avea efectul unui vaccin pregătindu-ne organismul, întărindu-l în asemenea măsură încât atunci când venim în contact direct cu acelaşi poluant noi suntem oarecum imunizaţi. Au fost alertate mecanismele de autoapărare şi organismul devine mai rezistent. Dacă vom consuma plante, fructe sau seminţe străine acestea pot conţine alte noxe, care nu există în mediul nostru şi, în loc să ne imunizeze adaugă la noxele locale altele străine, care sunt mai greu de suportat şi de eliminat: „Dacă mâncăm un aliment venit de departe, ce are în el „poluările de acolo”, el nu are anticorpii toxinelor din locul unde locuim, ba m ai mult ni se adaugă şi unele toxine străine.

Totodată, organismul nostru este slăbit nu mai este capabil să facă „anticorpi” la acele toxine, de unde alergiile la

62 Ghelasie Gheorghe, opera citată, p. 4

53

majoritatea alimentelor, cum se zice „incompatibile” cu organismul nostru”.63

Curiozitatea, ispita sau chiar nevoia ne determină, totuşi, să consumăm şi unele produse vegetale din alte zone ale lumii decât din ţara noastră. Ce putem face? Avva Ghelasie ne sfătuieşte să facem un „auto-vaccin”. Ce reprezintă acesta?

„Aşa, faceţi un „Ceai tare – concentrat” din alimentele ce le cumpăraţi şi cu o oră înainte de a le mânca, beţi încet câteva linguri,ţinute cate 5 minute în gură.

Amestecaţi şi cu puţine alimente crude, din cele ce aţi făcut Ceaiul. Aşa se obţine un fel de „Vaccin” ce trezeşte „sistemul imunitar” al organismului”.64

Este foarte interesant ceea ce ne sfătuieşte Avva Ghelasie. Noi trebuie să provocăm organismul înainte de a consuma anumite vegetale străine, să-l obişnuim cu produsul, să declanşăm o reacţie de apărare a acestuia, secreţia unor „anticorpi”, astfel încât organismul să nu fie luat pe nepregătite şi să primească deodată o cantitate mare din produsul străin. Se realizează astfel o „împrietenire” a organismului cu produsul respectiv. Acesta ar fi un autovaccin. Suntem însă avertizaţi că, un astfel de vaccin nu trebuie făcut decât dintr-un singur aliment. Să nu combinăm mai multe alimente străine deoarece toxinele se însumează şi ne produc necazuri.

Folosind gândirea biosemiotică trebuie să înţelegem că un astfel de vaccin informează organismul asupra naturii şi a calităţii alimentului respectiv, realizează o „comunicare”, care poate fi pozitivă sau negativă şi în funcţie de care organismul nostru răspunde.

„Memoriile Comunicative” sunt capacitatea oricărei substanţe de a se „recepţiona reciproc”. Sunt la început o ORIENTARE, apoi o LEGĂTURĂ pozitivă sau negativă şi din

63 Ibidem, p. 5 64 Idem

54

aceasta apoi ies distrugerile sau Asocierile Bune UNITIVE, cu declanşări de zise energii şi informaţii”.65

Autovaccinul realizează o împrietenire a organismului cu alimentul respectiv: „Sistemul nostru IMUNITAR face şi „Apărarea”, dar mai mult „ÎMPRIETENIREA”, Suportarea reciprocă, acea Taină de a fi „Împreună în mod paşnic şi pozitiv ajutător”.66

Împrietenirea cu un fruct se poate face, după cum afirma Avva Ghelasie, ţinând mai mult timp fructul respectiv în mână. Ca şi cum între fruct şi organism ar avea loc un schimb informaţional. De fapt chiar are loc un schimb de informaţie. Într-o astfel de situaţie fructul s-ar comporta asemenea unui autovaccin. Asemenea unui autovaccin s-ar comporta şi prima muşcătură dintr-un aliment dacă ţii alimentul mai mult timp în gură şi îl mesteci încet, îmbibându-l cu salivă. Se realizează astfel o împrietenire a organismului cu alimentul, efectul fiind asemănător celui provocat de un autovaccin.

„Toată Creaţia lui DUMNEZEU este un VIU de Taină şi VIUL înseamnă tocmai această „LEGĂTURĂ PRIETENOASĂ” nedistrugătoare, conlocuitoare şi de Ataşări pozitive”.67

Chiar ne putem împrieteni cu o substanţă nocivă, cu o otravă? Se pare că da. Rasputin, care a uimit lumea prin comportamentul său paranormal, a simţit că adversarii lui îi pregătesc o otrăvire. Cum cianura de potasiu era cea mai puternică otravă şi era folosită în astfel de ocazii a hotărât să se „împrietenească” cu aceasta. A început să ia zilnic cianură de potasiu pornind de la cele mai infime doze. Organismul s-a obişnuit cu otrava, a căpătat imunitate. Adversarii lui Rasputin chiar au procedat la otrăvirea sa cu cianură de potasiu. Mare le-a fost uimirea când au văzut că Rasputin nu a murit. Genetica

65 Ibidem, p. 6 66 Ibidem, p. 7 67 Idem

55

modernă ne dă explicaţia acestui fenomen. În organism se pot găsi anumite gene care sintetizează unele enzime care neutralizează toxina (otrava). Dacă se ia otrava respectivă în cantităţi foarte mari, dar într-o mărime progresivă organismul reuşeşte să supravieţuiască şi devine imun.

Ce se întâmplă? La o doză foarte mică de otravă gena respectivă reuşeşte să neutralizeze otrava sintetizând enzima necesară. Dacă doza de otravă este prea mare o singură genă nu poate face faţă. Dacă mărim progresiv cantitatea de otravă atunci organismul multiplică gena respectivă şi face faţă impactului provocat de otravă. Cu cât mărim doza de otravă cu atât se multiplică şi numărul genei folositoare. Se ajunge ca gena să fie multiplicată în sute de exemplare făcând astfel faţă la concentraţii destul de mari de otravă. În felul acesta se realizează o imunizare a organismului sau, aşa cum spunea Avva Ghelasie, o împrietenire a organismului cu otrava.

Imunitatea organismului uman s-a realizat în timpul evoluţiei speciei Homo sapiens sapiens în contact strâns cu mediul biotic şi abiotic. Astfel s-au individualizat multiple gene care ne conferă imunitate la anumite specii de agenţi patogeni. Fiecare rasă umană prezintă imunitate faţă de antigenii unor agenţi patogeni cu care vine în contact. Apar astfel diferenţe între rasele umane în ceea ce priveşte capacitatea de imunitate. Diferenţa apare nu numai între rasele umane, ci chiar şi în interiorul aceleaşi rase în funcţie de zona geografică în care trăieşte fiecare populaţie umană. Revenim astfel al semnificaţia locului natal, la „împrietenirea” organismului cu celelalte specii şi cu factorii mediului (peristazei). Înţelegerea acestui fenomen este vitală pentru sănătatea noastră. În acest domeniu insistă Avva Ghelasie şi ne învaţă să ne provocăm organismul la „împrietenirea” cu produsele străine existenţei noastre folosind ceaiul autovaccin.

„Se dovedeşte că pe „duşman” trebuie să-l faci „Conlocuitor paşnic”, până la îmblânzire şi Împrietenire.

56

Permanenta gardă de atac şi apărare, dă rezultate provizorii şi slabe, ce în imunitate la bolnavi este fără rezultatele aşteptate”.68

Înainte de a mânca un produs străin este bine să facem un „ceai autovaccin” pentru a pregăti organismul. În cazul persoanelor grav bolnave consumarea produsului străin trebuie să treacă prin două etape: mai întâi se prepară „ceaiul autovaccin” însă acesta nu se consumă direct. Punem din acest ceai peste un pumn de boabe de grâu şi lăsăm să stea câteva zile până când boabele de grâu încep să încolţească. Încolţind boabele de grâu folosesc substanţele din „ceaiul autovaccin” şi le metabolizează îmblânzindu-le (reducându-le toxicitatea). Boabele încolţite se pun la uscat şi apoi se consumă treptat. Oferim astfel contactul organismului bolnav cu substanţele străine şi îl imunizăm. Abia acum putem consuma fără griji aceste produse străine convinşi fiind că vor fi asimilate de organism şi benefice. Acesta este numit de Avva Ghelasie un „autovaccin VIU”. Grâul a preparat anticorpi împotriva produselor străine şi noi oferim organismului bolnav anticorpi gata preparaţi: „Acest autovaccin VIU, ne oferă şi nouă celor bolnavi, anticorpi gata preparaţi, pe care organismul nostru nu-i mai poate face”.69

Plină de taine este gândirea Avvei Ghelasie. Ei consideră că noi putem realiza şi un „autovaccin psihic”. Nu am mai întâlnit această expresie şi nici nu bănuiam că ar putea fi realizat un astfel de vaccin.

Avva Ghelasie porneşte de la starea de stress în care am ajuns să trăim în zilele noastre. La tot pasul putem intra în conflict cu semenii fie în familie, fie la instituţia în care lucrăm, fie pe stradă sau în aglomeraţiile urbane. Putem trăi cu o permanentă stare de frică, suntem aproape tot timpul timoraţi. Nu mai găsim linişte şi pace şi ziua ne poate fi stricată de dimineaţă. Cum putem scăpa de o astfel de angoasă? Printr-un autovaccin psihic – ne recomandă Avva Ghelasie. Iată cum putem proceda: „În Credinţă şi Dragoste şi iertare, cala un foc, fierbeti aceste frici si porniri

68 Idem 69 Ibidem, p. 8

57

negative si faceţi un Ceai psihic tare” şi beţi-l „încet şi mestecaţi” bine, neutralizând tot ceea ce este rău”.70

Avva Ghelasie se întoarce astfel cu faţa la Dumnezeu. Iisus a propovăduit iubirea fata de aproapele nostru şi faţă de Dumnezeu, ne-a dat poruncă să iertăm de 70 de ori câte 7 greşalele greşiţilor noştri. Iubirea, dragostea şi iertarea devin esenţele „autovaccinului psihic”.

„Focul este Credinţa în DUMNEZEU, Dragostea şi Iertarea şi propria ta Voinţă este Apa.

Orice astfel de frici, de porniri negative, de ură, de răzbunare, de ţinere de minte a răului, „fierbeţi-le” în acest autovaccin”.71

Ceaiul psihic” al Avvei Ghelasie este o revelaţie venită de la Dumnezeu. Cum poţi să linişteşti un suflet chinuit, un suflet bântuit de toate angoasele lumii decât cerându-i iubire, iertare şi credinţă în Dumnezeu? Acestea sunt tăriile „ceaiului psihic” care nu numai că te liniştesc, dar te şi înalţă către divinitate.

„Crede şi tu pentru o oră-două cât iei acest autovaccin, crede într-o SUPRAMINUNE că toate dintr-o dată se fac bine şi nimic nu te mai vatămă. Frica de vătămare de distrugere ne autodistruge şi pe noi până în subconştient.

Renunţă şi tu la toate în FOCUL Dragostei şi iertării şi să te simţi şi tu pentru 1-2 ore „LIBER” de tot răul”.72

Şi pentru a ne convinge să folosim acest autovaccin Avva Ghelasie ne spune mai departe: „Acest IMPOSIBIL este RAIUL ce de fapt ar trebui să-l avem noi permanent în noi, dar păcatele şi slăbiciunile pătimaşe se scot afară în „lumea distrugerilor şi a morţii”.73

70 Ibidem, p. 9 71 Idem 72 Ibidem, p. 10 73 Idem

58

În ceea ce priveşte autovaccinul viu problema este mai complexă. Doar folosind principiile biosemiotice mai putem înţelege câte ceva. Toate fiinţele vii emit semne şi semnale în mediu. Acestea sunt pricepute de alte fiinţe, sunt decodificate (traduse) iar în funcţie de natura informaţiilor înmagazinate în aceste semne şi semnale se declanşează un anumit comportament. Când vorbim de biosemiotică nu trebuie să ne referim doar la fiinţe, ci şi la celule. Celulele organismelor pluricelulare realizează un dialog semiotic între ele şi cu întregul pe care îl formează organismul. Celulele îşi conjugă acţiunile sau şi le opun în realizarea unor procese vitale şi în mecanismul de adaptare. Este vorba de o inteligenţă a viului, care funcţionează perfect pe baza sistemului informaţional. Comunicarea între organisme, de orice natură ar fi ea, este vitală pentru existenţa acestora. Avva Ghelasie mai sesizează un aspect. În trecerea de la un organism la altul, substanţele organice suferă anumite modificări, cele toxice îşi reduc toxicitatea.

„Folosiţi autovaccinurile Vii; care vă ÎMRIETENEŞTE cu Natura pe care DUMNEZEU a Creat-o ca Suport Viu. În acest Viu este şi Viaţa noastră biologică, care trebuie să se „LEGE” cu Viul iinţial Nemuritor din noi, ce ni l-a DĂRUIT DUMNEZEU care ne-a Creat”.74

Am văzut că grâul încolţit în ceaiul autovaccin neutralizează substanţele toxice prin anticorpii specifici acestora. Grâul încolţit consumat ne dă anticorpi gata formaţi. În cazul unei boli mai grave grâul încolţit şi imunizat se pune în altă apă cu boabe de grâu sănătoase şi se repetă astfel până la a treia generaţie de grâu încolţit. Se obţine astfel un vaccin viu dătător de imunitate. Vaccinul viu nu trebuie făcut în mod obligatoriu numai sub formă de ceai. Plantele trăind într-un mediu poluat alături de noi filtrează aerul şi sintetizează anticorpi pentru neutralizarea unor poluanţi. Este suficient să rupi o frunzuliţă din planta ţinută în mediul

74 Ibidem, p. 17

59

poluant şi să o mesteci în gură mai mult timp pentru a primi anticorpi gata preparaţi de plantă.

În camera în care locuim, în bucătărie sau în biroul de lucru este bine să ţinem plante (aloe, muşcate, diferite plante ornamentale sau chiar iarbă). Este bine să avem ghivece cu grâu sau orez şi să consumăm din frunzele lor pentru a ne imuniza. În parcuri, în pajişti, în locurile în care mergem la picnic este bine să rupem câte o frunzuliţă, două din anumite plante şi să le mestecăm încet, multă vreme sau să strivim frunzuliţele între degete şi să le mirosim îndelung. Aşa ne vom autoimuniza.

Avva Ghelasie ne recomandă ca atunci când avem o boală grea cu eliminare de spută, flegmă, puroi sau diferite secreţii otrăvitoare să le strângem într-un vas mare în care, în timpul nopţii să introducem un ghiveci cu o plantă. Să repetăm aceasta vreo 3 zile la rând, apoi să luăm câte o frunzuliţă, să o spălăm bine şi să o mestecăm. Stând în mediul respectiv planta s-a autoimunizat împotriva acelor substanţe toxice şi periculoase şi astfel putem să obţinem şi noi o imunizare benefică.

Am văzut câini şi pisici care consumă uneori anumite ierburi. Am aflat că aceste animale, prin excelenţă carnivore, folosesc plantele ca leac împotriva durerilor de cap, a crampelor intestinale etc. Pare ceva de domeniul SF, însă reprezintă realităţi bine cunoscute.

„Când mergeţi prin Parcuri, luaţi câte o frunză (nu floare că este toxică) şi zdrobiţi-o între degete şi mirosiţi-o îndelung, că prin miros inhalaţi memorii imunitare.

Plimbatul prin Natură, printre Flori aduce astfel de Vaccinuri Vii”.75

Oamenii de la ţară cresc muşcate în glastre deoarece le înfrumuseţează casa şi le-o curăţă. Mergeţi mai departe şi rupeţi câte o frunză şi o frecaţi între degete, apoi o mirosiţi îndelung că veţi avea mult de câştigat în sănătate.

Un colţ de natură frumoasă, un colţ de Rai, nu numai că te binedispune, dar îţi întăreşte şi sănătatea, acţionează asupra ta ca

75 Ibidem, p. 14

60

un autovaccin psihic. Ţine mai mult timp în mână o floare frumoasă, fără s-o rupi, te încarcă cu voie bună şi te imunizează faţă de relele lumii. Mângâie o frunză, fără s-o rupi şi-i vorbeşti frumos, împrieteneşte-te cu ea şi vei avea un efect benefic. Când intri într-un parc, într-un codru sau într-o poiană salută plantele, vorbeşte cu ele, mulţumeşte-le pentru faptul că există şi pentru că sunt contemporane cu tine. Te vei simţi bine, uşurat şi mângâiat la suflet.

De fiecare dată trebuie să conştientizăm că suntem în conexiune cu tot ce ne înconjoară, că toate fiinţele formau o mare familie, o lume.

Avva Ghelasie este categoric atunci când ne porunceşte că: „Nu se admite Vaccin din materii animale şi umane ca urină, fecale sau alte materii ce organismul le evacuează”.76

Doar vracii şi vrăjitoarele (fermecătoarele) folosesc diferite materii („apa de la morţi”, spălături de transpiraţie, urină, fecale, secreţie de menstruaţie etc.) pentru a face rău unor persoane.

Nu am crezut vreodată că legăturile noastre cu celelalte fiinţe vii pot fi atât de subtile şi, totuşi, atât de puternice.

„Un autovaccin rapid, mai ales la răceli şi gripă este să suflaţi 15 minute peste Ghiveciul cu o Plantă luaţi o frunza şi zdrobiţi-o între degete şi mirosiţi-o îndelung. Se poate şi mânca câte o bucăţică după o spălare cu Apă călduţă. Faceţi asta de 3-4 ori pe zi”.77

Numai un sfânt vede natura aşa cum o vedea Avva Ghelasie. Trebuie să-i cinstim pe sfinţi şi să le urmăm sfaturile duhovniceşti. Avva Ghelasie ne atrage atenţia că noi am uitat că facem parte din natură, că ne-am creat un habitat artificial între patru pereţi sau între 365 de camere (împărat şi proletar) şi ne izolăm de natură, ne ascundem, ne furişăm şi încercăm din toate puterile să nu fim deranjaţi de aceasta. Avva Ghelasie ne

76 Ibidem, p. 13 77 Ibidem, p. 18

61

sfătuieşte să mergem în natură aşa cum mergem în vizită la nişte prieteni. Mergem în codru sau la „iarbă verde” ca să ne reîntâlnim cu fiinţele de acolo. Să ne bucurăm de răcoarea pădurii, să ascultăm concertul păsărilor, să ne bucurăm de darurile oferite de pădure (de fragi, de zmeură, de diferite ciuperci comestibile etc.). Să discutăm cu plantele, să ne bucurăm de întâlnirea cu unele animale (cerbi, căprioare, veveriţe, furnici, buburuze …) de frumuseţea florilor şi de adierea vântului. Să mergem în natură ca într-un templu, ca în casa lui Dumnezeu.

Dacă mergem în străinătate când revenim acasă să sărutăm pământul în care ne-am născut, să luăm un pumn de ţărână şi să-l purtăm dintr-o mână în alta pentru a primi din Memoriile pământului strămoşesc. Asemenea păsărilor migratoare bucură-te când revii acasă, chiar dacă ţi-ai făcut casă în altă parte. Ai văzut că moleculele din corpul nostru au hălăduit prin zeci de corpuri din lumea largă. Pe unele morminte cresc arbori falnici. Aceştia readuc la viaţă ţărâna celor trecuţi în lumea umbrelor.

Toate fiinţele de pe Terra sunt legate unele de altele formând UNIMEA BIOSFEREI. Fiinţele care trăiesc astăzi reprezintă doar o verigă din LUNGUL LANŢ AL FIINŢELOR care se întinde de la începutul timpului biologic şi va continua în veacul veacurilor.

Aşa cum prin corpul tău circulă sânge din sângele neamului tău, tot aşa şi prin fiinţele din locurile natale circulă informaţiile Memoriilor Comunicative ale tuturor generaţiilor trecute din veacul veacurilor.