Didactica Educatiei Fizice Valabila 2012 (2)

PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI

SPORTULUI ŞCOLAR

Capitolul 1. Obiectul, ramurile şi funcţiile didacticii generale a

Educaţiei Fizice şi Sportului

1.1. Generalităţi

Obiectivul educaţiei este de a forma personalităţi complexe, armonioase, iar contextul

în care se realizează este şcoala, principalul agent educativ şi căreia îi revine sarcina de a

înzestra tinerii cu competenţele necesare mersului înainte al societăţii.

Procesul care se desfăşoară în aceste condiţii are un caracter sistemic, iar situaţiile

educaţionale care se creează au o structură tridimensională, bazată pe „modelul triunghiului

pedagogic”, propus de J. Houssaye (1993), cuprinzând trei elemente: profesorul,

elevul/studentul, cunoaşterea (M. Călin, 1996; I. Al. Dumitru, 2001; M. Momanu, 2002).

Problemele legate de pregătirea motrică a individului se integrează în problematica

studiată de didactică şi mai precis de didactica specialităţii (atât a educaţiei fizice, ca

disciplină de învăţământ, cât şi ca didactica a diferitelor discipline, ramuri, probe sportive).

Astfel, procesul de învăţământ, ca proces de instruire şi educaţie are un rol hotărâtor în

realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor , rol subliniat

de oameni importanţi ai domeniului nostru de activitate, pedagogi, psihologi, fiziologi şi

stipulat în Legea învăţământului.

.Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. Termenul de didactică

provine din grecescul didaktike = a învăţa; didaskein = a învăţa pe altul; didascal =

învăţător; didasco = învăţ.

În concepţia lui Jan Amos Comenius, didactica se identifică cu întreaga pedagogie.

Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării sale: ”Didactica Magna” - arta universală

de a învăţa pe toţi, totul. În această lucrare sunt expuse atât principiile sale pedagogice şi

metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului de educaţie, cât şi toate aspectele

legate de organizarea unei şcoli.

Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale, alături de bazele

social-filosofice ale educaţiei şi de teoria educaţiei. În ultimele decenii prin extinderea

cercetării, didactica îşi justifică statutul de ştiinţă distinctă în ansamblul ştiinţelor educaţiei.

Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul procesului de

învăţământ; sistemul de învăţământ; tehnologia instruirii; principiile didactice; metodele de

învăţământ; formele de organizare a procesului de învăţământ; formele şi metodele de

evaluare a rezultatelor procesului de învăţământ.

Didactica se defineşte prin următoarele aspecte:

Caracterul explicativ - prin care se definesc componentele procesului de învăţământ,

specificul lor, natura relaţiilor dintre ele.

Caracterul reflexiv – prin care se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor

componente ale procesului.

Caracterul normativ - rezultat din elaborarea unor norme referitoare la: organizarea şi

desfăşurarea procesului de învăţământ, cerinţele ce trebuie respectate pentru realizarea

obiectivelor stabilite, modalităţile concrete de acţiune şi interacţiune în cadrul acestui proces.

1.2. Didactica specialităţii – metodica educaţiei fizice

Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigură premisa elaborării

metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare la toate disciplinele, în cazul nostru

Educaţia Fizică.

Didactica generală orientează metodica, aceasta fiind o didactică aplicată, care asigură

perfecţionarea continuă a problemelor specifice, legate de predarea şi asigurarea unor

cunoştinţe la un anumit obiect de învăţământ.

Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Atât didactica cât şi

metodica se intercondiţionează.

Metodica este o ştiinţă normativă şi în acelaşi timp şi explicativă. Ea studiază nu

numai procesul de transmitere a cunoştinţelor şi al formării deprinderilor la obiectul respectiv,

ci tinde să soluţioneze toate problemele pe care le ridică învăţarea la obiectul respectiv.

Metodica educaţiei fizice precizează: scopul, obiectivele, locul şi rolul educaţiei fizice

în formarea personalităţii, conţinutul, formele de organizare, principiile, strategiile didactice.

Metodica face legătura dintre Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, ştiinţa Educaţiei

Fizice şi Sportului şi practică. Ea este o teorie a practicii eficiente sau o parte a practicii.

Metodica contribuie la organizarea logică a procesului instructiv – educativ - evaluativ

ţinând cont de: particularităţile de vârstă şi sex, dezvoltarea stadială a gândirii, condiţiile de

mediu, bază materială şi alte elemente ce decurg din particularităţile domeniului studiat. Are

ca obiect de studiu ”… legile procesului instructiv-educativ, sistemul metodico-organizatoric

de valorificare a formelor de practicare exerciţiilor fizice în scopul optimizării procesului de

dezvoltare fizică şi funcţională, îmbunătăţirea capacităţii de efort a organismului,

perfecţionarea capacităţii motrice generale simultan cu influenţarea sferei psihice a

individului” (E. Firea, 1984).

Problemele pe care încearcă să le soluţioneze:

Rolul Educaţiei Fizice în formarea tinerei generaţii şi locul acesteia în

curriculumul diferitelor subsisteme ale sistemului de învăţământ;

Obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului, particularizate la nivelul fiecărui

subsistem;

Strategiile didactice, metodele şi procedeele didactice utilizate în Educaţie Fizică;

Principiile didactice ale Educaţiei Fizice şi Sportului;

Programa şcolară pentru diferite tipuri de şcoli;

Conţinutul procesului instructiv-educativ-evaluativ şi metodologia realizării

acestuia potrivit stadiilor de dezvoltare a gândirii copilului, a dezvoltării sale morfo-

funcţionale, particularităţilor de sex;

Creşterea eficienţei procesului de învăţământ prin raţionalizarea şi sistematizarea

mijloacelor;

Sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sport atât în

şcoală cât şi în afara ei;

Metodica organizării, conducerii şi evaluării procesului de învăţământ de către

profesor şi a autoconducerii şi a autoevaluării de către elevi a practicării independente a

exerciţiilor fizice (managementul activităţii).

Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului şcolar îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia cognitivă, de cunoaştere manifestată prin analiza procesului didactic ;

2. Funcţia normativă asigură familiarizarea profesorilor cu anumite norme ale

activităţii didactice; studiază şi elaborează sistemul de cerinţe, reguli care încadrează

activitatea didactică eficientă;

3. Funcţia tehnică, pe baza acestei funcţii se pun în valoare cele mai noi realizări ale

tehnicii şi se corelează cu cele clasice în scopul creşterii eficienţei procesului de învăţământ

(Gh. Cârstea, 1993, 1997, 2000).

1.3. Ramurile metodicii – didacticii educaţiei fizice

Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale, este prezentă în toate treptele sistemului de

învăţământ. Problemele care apar în desfăşurarea acestei activităţi necesită diversificarea şi

aprofundarea metodicilor/didacticilor de predare la nivelul fiecărui subsistem. Astfel putem

vorbi de:

Metodica Educaţiei Fizice a tinerei generaţii:

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani;

- Metodica E.F. în învăţământul primar - 7-10 ani;

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul gimnazial -10-14 ani;

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal;

- Metodica Educaţiei în învăţământul profesional;

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul special;

- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior;

Metodica Educaţiei Fizice în armată;

Metodica Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor.

1.4. Finalităţile educaţionale în Educaţie fizică şi Sport

Educaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui scop, a unui proiect

de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului, prototipul de

personalitate către care tindem. Prin finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al

perfecţiunii umane.

Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin:

Idealul educativ

Obiectivele educaţiei

Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile şi

obiectivele E.F.S., probleme dezbătute în cadrul Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului.

În lucrarea de faţă, ne vom referi în mod strict la finalităţile educaţiei fizice şcolare.

Pornind de la ideea că, vigoarea fizică constituie fundamentul şi în acelaşi timp

suportul activităţii intelectuale, politehnice şi morale, care împreună trebuie să modeleze

profilul elevului de astăzi şi a cetăţeanului de mâine, profil caracterizat prin: ”…să fie stăpân

pe el însuţi, deschis tuturor schimbărilor, critic, autocritic, integrat în opera sa, nesatisfăcut şi

prin urmare în căutarea autodepăşirii…” (B. Schwartz, Educaţia de mâine), educaţia fizică

trebuie să asigure formarea unui tineret sănătos, dinamic, capabil de activităţi creative, în

vederea formării unei personalităţi integrale, creative şi autonome.

1.4.1. Obiectivele generale ale Educaţiei fizice şi Sportului sunt finalităţi ce decurg

din idealul educaţional, din idealul educaţiei fizice.

Aceste obiective se particularizează pe fiecare subsistem al educaţiei fizice a

tinerei generaţii şi astfel putem vorbi despre obiectivele educaţiei fizice şcolare, obiective

pe care le putem grupa după influenţele pe care le exercită asupra tinerei generaţii.

Tabel nr. 1

Clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE

OBIECTIVE FIZIOLOGICE OBIECTIVE INSTRUCTIV-

EDUCATIVE OBIECTIVE SOCIALE

1. Întărirea stării de

sănătate, creşterea rezistenţei

organismului la influentele

de mediu;

2. Sporirea capacităţii

motrice şi intelectuale

3. Influenţarea creşterii

normale şi dezvoltare fizică

armonioasă;

4. Prevenirea, corectarea

atitudinilor deficiente;

5. Educarea esteticii

corporale şi a expresivităţii

mişcărilor.

1. Formarea deprinderilor

motrice de bază şi aplicativ –

utilitare;

2. Dezvoltarea/educarea

aptitudinilor motrice;

3. Iniţierea în practicarea

anumitor ramuri sportive;

4. Educarea trăsăturilor pozitive

de caracter, calităţi morale şi de

voinţă.

1. Stimularea interesului

pentru practicarea

independentă a exerciţiilor

fizice;

2. Lărgirea orizontului de

cunoaştere prin însuşirea

unui sistem de valori şi norme

necesare practicării E.F.;

3. Crearea motivaţiei durabile

pentru practicarea

exerciţiilor fizice;

4. Crearea unor relaţii

eficiente între elev-profesor,

elev-elev.

Concretizarea acestor obiective generale la nivelul fiecărui subsistem al sistemului de

învăţământ o reprezintă obiectivele cadru/competenţele generale şi obiectivele de

referinţă/competenţele specifice, acestea din urmă reprezentând operaţionalizarea celor

dintâi. Aceste obiective/ competenţe sunt cuprinse în programele şcolare.

1.4.2. Funcţiile Educaţiei Fizice Şcolare

Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal. Prin funcţii se

realizează idealul E.F.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre aspiraţiile individuale şi

cerinţele sociale.

Funcţiile E.F.S. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice sub

diferite forme şi efectul acestora în viaţa de zi cu zi.

După I. Şiclovan (1979) ”…prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele

destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând

unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului.” Clasifică funcţiile în două categorii:

1. Funcţii specifice:

Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;

Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice;

2. Funcţii asociate:

Funcţia igienică;

Funcţia educativă;

Funcţia recreativă;

Funcţia de emulaţie;

Aceste funcţii ale E.F.S. se transferă la nivelul subsistemelor E.F. şi exercită influenţe,

unele imediate altele tardive ( influenţează activitatea viitoare a absolventului sau a

maturului).

Evaluare 1. Rolul educaţiei fizice în formarea tinerei generaţii şi locul

ei în curriculum-ul diferitelor subsisteme, obiectivele acesteia,

strategiile didactice, programa şcolară, sistemul formelor de

organizare a procesului instructiv educativ în şcoală şi în afara ei,

sunt câteva probleme pe care încearcă să le soluţioneze:

a) Teoria educaţiei fizice;

b) Curriculum-ul nucleu;

c) Didactica generală;

d) Didactica educaţiei fizice/metodica.

2. Metodica educaţiei fizice şi sportului şcolar prezintă următoarele

ramuri:

a) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul preprimar;

b) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul primar;

c) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul gimnazial;

d) Metodica predării educaţiei fizice în armată;

e) Metodica predării educaţiei fizice profesionale;

f) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul liceal şi

profesional;

g) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul special;

h) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul superior.

S-au strecurat două greşeli. Menţionaţi-le, prin bifarea literelor

respective

3. Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani; Metodica E.F.

în învăţământul primar - 7-10 ani; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul

gimnazial -10-14 ani; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal; Metodica

Educaţiei în învăţământul profesional; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul

special; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior sunt ramurile:

a) Metodicii Educaţiei Fizice în armată;

b) Metodicii Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor;

c) Metodicii Educaţiei Fizice a tinerei generaţii

4. Bifaţi obiectivele educaţiei fizice şcolare cu caracter fiziologic:

a) Influenţarea creşterii normale şi dezvoltare fizică armonioasă;

b) Formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare; c) Stimularea interesului pentru practicarea independentă a

exerciţiului fizic;

d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente.

5. Stimularea interesului pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice;

Lărgirea orizontului de cunoaştere prin însuşirea unui sistem de valori şi norme

necesare practicării E.F.; Crearea motivaţiei durabile pentru practicarea exerciţiilor

fizice; Crearea unor relaţii eficiente între elev-profesor, elev-elev sunt:

a) Obiective instructiv-educative;

b) Obiective opereţiunale;

c) Obiective sociale;

d) Obiective fizologice

6. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului şcolar reprezintă:

a) Obiective operaţionale rezultate din programa şcolară;

b) Modele finale cerute de societate;

c) Destinaţii constante, care derivă din ideal;

d) Modele operaţionale.

Capitolul 2. Procesul de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport

2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ

Conceptul de proces de învăţământ: ”… este ansamblul acţiunilor organizate,

planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza

unor documente, a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi

educarea tinerilor”. (E. Macavei, 1997).

Procesul de învăţământ are un caracter unitar, doar din punct de vedere didactic

distingem etapele de: predare, învăţare, evaluare.

Esenţa procesului de învăţământ în general şi în particular cel al educaţiei fizice, se

exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui:

Proces de cunoaştere – procesul de învăţământ este nu numai un proces

pedagogic ci şi un proces de investigare, de descoperire a adevărului. În virtutea acestei

afirmaţii, elevul nu este numai un simplu receptor al actului de comunicare al profesorului, ci,

va fi cel care află singur adevărul folosind operaţiile gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea,

comparaţia, generalizarea şi concretizarea rezultatelor, ca urmarea a procesului de investigare

şi descoperire independentă.

Baza procesului de cunoaştere, izvorul acestuia îl constituie practica.

Aceasta reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu obiectele şi

fenomenele realităţii, ci şi criteriul de evaluare a autenticităţii cunoştinţelor ştiinţifice,

reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii (noţiuni, principii, legi, teorii) sunt

confirmate sau infirmate.

Cele două trepte ale cunoaşterii ştiinţifice: treapta senzorială şi treapta logică se

întrepătrund, prima având corespondent perceperea activă a materialului didactic de către

elevi, cea de a doua, prin gândirea abstractă, înţelegerea şi formarea generalizărilor.

Prin disciplinele de învăţământ se dobândeşte experienţa de cunoaştere, se însuşesc

cunoştinţe din diferite domenii, se organizează şi se structurează repertoriul de cunoaştere.

Prin procesul de cunoaştere se urmăreşte formarea :

1. Culturii generale – privită ca ansamblul cunoştinţelor, atitudinilor şi

convingerilor din principalele domenii ale cunoaşterii şi activităţii practice. Este utilă

adaptării şi integrării sociale, comunicării cu semenii şi însuşirii profesiunii, reprezentând

fundamentul oricărei profesiuni.

2. Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de

învăţământ şi reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe , priceperi şi deprinderi

necesare cunoaşterii teoretice şi exersării practice a unei profesiuni. Se fundamentează pe

cultura generală şi oferă un suport solid competenţei şi eficienţei. Nivelul culturii profesionale

exprimă calitatea modului de exercitare a profesiunii şi reprezintă asamblarea structurală a

cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dintr-un domeniu profesional strict delimitat.

3. Concepţia despre lume şi viaţă – este ansamblul structurat al atitudinilor şi

convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realităţii.

Proces bilateral – în procesul de învăţământ participă şi interacţionează cei doi

factori (poli) importanţi: profesorul şi elevul, educatorul şi educatul. Caracterul bilateral

constă tocmai din interacţiunea, cooperarea şi conlucrarea acestora, în vederea realizării

obiectivelor propuse.

Între profesor şi elevi are loc un proces de comunicare, un permanent schimb de

mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice.

Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje cu conţinut specific,

între profesor şi elevi. Scopurile comunicării didactice sunt multiple: transmiterea şi

asimilarea informaţiei; rezolvarea de probleme; formarea unor capacităţi, convingeri,

sentimente, atitudini; adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnicile de

învăţare; evaluarea rezultatelor.

Predarea - este o activitate programată, organizată, conştientă a profesorului, de

transmitere a unui sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale cunoaşterii umane.

Învăţarea - este o activitate programată, organizată şi conştientă de asimilare a

cunoştinţelor teoretice şi practice pe baza predării şi studiului individual, precum şi totalitatea

acţiunilor elevului pentru a răspunde cât mai adecvat obiectivelor urmărite în predare.

Potrivit dicţionarului de psihologie “învăţarea este o activitate de însemnătate

fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psiho comportamentală, care în esenţă,

constă în asimilarea activă de informaţii însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi

deprinderi”.

I.P. Pavlov (1951), fiziolog rus, analizează două activităţi nervoase legate de învăţare:

reflexele necondiţionate sau înnăscute, care sunt legături constante între stimulii din mediu ce

acţionează asupra organelor senzoriale şi anumite reacţii ale organismului, cum ar fi clipitul,

retragerea imediată a mâinii când este atinsă o plită încinsă; reflexe condiţionate sau învăţate,

care se formează în anumite condiţii şi pot avea o durată variabilă.

Fiziologul P.K. Anohin completează informaţiile despre reflexele condiţionate, iar

psihologul american E. Thorndike a stabilit că învăţarea se realizează printr-o serie de “

încercări şi erori”. Ca şi Pavlov, Thorndike este de părere că învăţarea se bazează pe

conexiuni formate în creier, descriind “ legea efectului “, conform căreia când o legătură între

un stimul şi o activitate este însoţită şi urmată de o satisfacţie ea se întăreşte, iar reversul

determină o slăbire şi chiar dispariţia fenomenului. Acestui fenomen de întărire în învăţare ia

acordat o mare importanţă B.F. Skinner. El diferenţiază două tipuri de reflexe condiţionate:

reflexe de tip S şi reflexe de tip R, numită şi condiţionare operantă.

J.S. Bruner (1974) relevă faptul că omul învaţă intenţionat, iar după părerea lui există

trei modalităţi fundamentale prin care se cunoaşte lumea: modalitatea activă, care se

desfăşoară prin acţiune, exersare; modalitatea iconică, care se bazează pe organizarea

senzorială şi pe utilizarea unor imagini schematice; modalitatea simbolică prin care imaginile

sunt înlocuite cu simboluri ale lucrurilor.

R. Gagne (1977) consideră că învăţarea constă în modificările capacităţii umane care

poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere. În opinia acestui autor,

învăţarea unei capacităţi superioare se bazează pe o învăţare realizată înainte.

D.P. Ausubel (1976) concepe învăţarea ca proces de asimilare şi integrare a noilor

achiziţii în contextul celor anterioare.

Analizând opinia autorilor citaţi, învăţarea este o activitate de adaptare suplă la

împrejurările noi ale vieţii. În activitatea de învăţare se asimilează noi valori care asigură o

adaptare superioară la mediu. Învăţarea are deci o finalitate concretă şi conştientă. Omul nu

învaţă pentru a şti cât mai mult ci învaţă pentru a şti şi a putea să acţioneze cât mai bine cu

scopul de a obţine o adaptare mai adecvată la mediu.

Învăţarea presupune întotdeauna o modificare sau schimbare de durată, stabilă a

comportamentului. Ea are un înţeles larg, concretizat prin asimilarea unei largi şi variate game

de informaţii: concepte, operaţii, relaţii, structuri, conduite, atitudini, scheme mentale şi un

înţeles restrâns care se referă la activitatea în şcoală, învăţarea şcolară fiind o formă specială a

învăţării general umane.

Tipuri de învăţare:

învăţare perceptivă, care se referă la ceea ce percepem;

învăţare motrică;

învăţare verbală, prin care se însuşeşte comunicarea verbală cu cei din jur;

învăţarea asociativă, de asociere a unui stimul cu altul;

învăţarea repetitivă, reluarea aceleaşi situaţii sau stimulări; (A. Tucicov-Bogdan).

Din punct de vedere pedagogic: este un proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare

a deprinderilor şi priceperilor necesare în activitatea viitoare;

Din punct de vedere psiho-comportamental: reprezintă dobândirea de către individ a

unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării;

Învăţarea implică atât procesele psihice cognitive superioare cât şi pe cele inferioare.

Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de

comportamente senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă. Începe încă din stadiul

iniţial al dezvoltării copilului fiind ancorată în reacţiile motrice naturale înnăscute. Învăţarea

în domeniul activităţilor corporale cuprinde pe lângă învăţarea gestuală, motrică (realizată la

nivel de priceperi, deprinderi, obişnuinţe), forme ale învăţării inteligente ( prin însuşirea de

noţiuni, concepte) şi elemente ale învăţării creative.

Învăţarea poate fi privită ca:

rezultat , în cazul în care ne referim la cunoştinţe, priceperi, deprinderi, obişnuinţe;

proces, când facem referire la mecanismele care condiţionează învăţarea;

acţiune operaţională, dirijată pedagogic în care se folosesc termenii: predare, instruire,

exersare, autoinstruire, verificare.

Ce se învaţă ?

În procesul instructiv-educativ învăţarea priveşte în egală măsură activitatea

intelectuală şi cea practică. Rezultatele învăţării sunt: cunoştinţe, priceperi, deprinderi care

îmbină elementele teoretice cu cele practice.

În Educaţie fizică şi sport, atribuţiile profesorului sunt:

- stabilirea obiectivelor instructiv-educative şi operaţionale în conformitate cu

curriculumul şi cu particularităţile de vârstă;

- selecţionarea sistemelor de acţionare cele mai eficiente în realizarea obiectivelor;

- programarea conţinutului pe etape, corectarea în caz de nevoie a acestei programări;

- evaluarea eficientă a activităţii desfăşurate în raport cu obiectivele propuse pentru a

fi realizate;

- formarea unor trăsături moral-volitive şi cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter;

După opinia lui H. Morine şi G. Morine ar exista şase roluri didactice principale ale

profesorilor:

- furnizor de informaţii;

- model de comportament;

- creator de situaţii de învăţare;

- consilier şi orientator;

- evaluator şi terapeut:

- organizator şi conducător

Atribuţiile elevilor sunt:

- să execute exerciţiile indicate de profesor fiind informaţi asupra obiectivelor

urmărite;

- să-şi raporteze activitatea desfăşurată la modelul indicat de profesor, tinzând să-l

realizeze;

- utilizând analiza şi sinteza să distingă ceea ce este corect şi incorect în realizarea

exerciţiului învăţat;

- să caute să înlăture execuţiile deficitare fără a diminua preocupările pentru

consolidarea execuţiilor corecte;

- să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice, pentru a face faţă

noilor cerinţe;

- să-şi formeze obişnuinţe legate de realizarea unei ţinute corporale corecte;

Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de interacţiunea dintre

informaţie şi influenţele ce se emană de la profesor şi consecinţele lor pe planul dezvoltării

psihice a elevului.

Informarea constă transmiterea şi însuşirea unor cunoştinţe ,organizate în sisteme

informaţionale din diferite domenii de cunoaştere. Prin informaţii se formează capacităţi de

cunoaştere, percepere şi observare, memorie gândire, imaginaţie; se formează atitudini faţă de

cunoaştere şi învăţare; se formează dorinţa de performanţă.

Formarea constă în efectele multiple produse în planul dezvoltării psihice a elevilor,

în planul personalităţii lor, în educarea atitudinilor, aptitudinilor şi trăsăturilor pozitive de

caracter şi voinţă.

Strategia învăţământului contemporan cere un echilibru între ce, cât, cum, să înveţe

elevul, folosind învăţarea personală, strâns legată de fapte, acţiuni practice, de logică şi

creativitate.

Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învăţământ este un proces

complex.

Din punct de vedere informaţional-cibernetic, procesul de învăţământ este un sistem

de emitere-recepţie, de comandă şi execuţie. Fiind un sistem cibernetic prezintă anumite

caracteristici: este un sistem deschis în relaţie cu mediul; are intrări şi ieşiri; este un sistem cu

autoreglare; este un sistem care emite şi recepţionează informaţiile, memorează, le

prelucrează, le transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune şi o transmite.

Procesele implicate într-un proces cibernetic sunt: organizarea; comanda; strategia:

controlul; autoreglarea;

Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare, prin reglare reducându-se

entropia (dezordinea).Principalele mecanisme de reglare sunt: feedback şi feedbefore.

Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în care răspunde

finalităţilor macro structurale ale educaţiei, relevate la nivelul idealului şi al scopurilor

educaţionale.

Alte caracteristici : caracter deschis, dinamic, complex, este o modalitate de

comunicare interumană.

2.2. Conţinutul procesului de învăţământ

Generalităţi

Analizând din punct de vedere sintetic, conţinutul procesului de învăţământ include un

ansamblu de valori selecţionate din diferite domenii ale culturii umane, integrate şi ordonate

în documentele şcolare, vehiculate şi asimilate apoi în activitatea de predare şi respectiv de

învăţare, în vederea realizării finalităţilor educaţiei.

Din punct de vedere analitic, conţinutul procesului de învăţământ se poate defini – ca

un ansamblu coerent şi organizat de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, aptitudini, modele

atitudinale şi comportamentale, convingeri, concepţii despre om şi menirea sa ,ce urmează a fi

elaborate etapizat în perioada şcolarităţii, asimilate şi integrate în structura personalităţii celui

educat, în diferite subsisteme ale acesteia.

Conţinutul procesului de învăţământ ilustrează nivelul de cultură şi civilizaţie al

comunităţii, tendinţele ei de dezvoltare economică, culturală, nivelul gândirii pedagogice şi

psihologice. El este asigurat prin disciplinele de învăţământ, care sunt structuri organizate de

informaţii selectate dintr-un domeniu tehnic, ştiinţific, artistic, prelucrate didactic şi

prezentate în forme accesibile. Selecţia şi fixarea conţinutului procesului de învăţământ este

un act de mare responsabilitate şi presupune respectarea unor indicatori de pertinenţă.

În Educaţie fizică şi antrenamentul sportiv, operaţia de definire a conţinutului

procesului de învăţământ se rezumă la componentele sale structurale şi la caracterul de sistem

al acestora. Aceste componente reprezintă elementele modelului structural de Educaţie Fizică.

Educaţia Fizică este singura disciplină din planul de învăţământ care vizează starea de

sănătate a individului şi singura a cărei conţinut nu este concentrat într-un manual (excepţie

şcolile normale şi Liceele cu program sportiv.).

Însuşirea conţinutul procesului de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport constituie

atât un obiectiv cât şi un mijloc.

Constituie un obiectiv pentru că: priceperile, deprinderile, cunoştinţele, aparţin culturii

omului modern şi constituie un mijloc, pentru că prin acest conţinut se intervine în menţinerea

unei stări de sănătate optimă şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficitare.

Evaluare

1. Definiţi procesul de învăţământ.

2. Care sunt cei doi poli care

interacţionează în cadrul procesului de

învăţământ?

3. Enumeraţi caracteristicile acestuia.

4. Explicaţi caracterul cibernetic al

procesului de învăţământ.

5. Explicaţi caracteristicile

conţinutului învăţământului la educaţie

fizică.

Capitolul 3. Componentele procesului de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport

Prin componente instructiv-educative se înţeleg acele elemente de bază care formează

conţinutul celor două procese: instrucţia şi educaţia şi care asigură unitatea acestui conţinut

(Gh. Cârstea, 1993).

3.1. Cunoştinţe:

Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţie

Definirea noţiunii de cunoştinţă: componenta cognitivă a procesului de

învăţământ, exprimată prin informaţii sub formă de: noţiuni, concepte, idei, teze, legi,

principii, teorii care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină.

- sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii obiective

(obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele).

- sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine, generalitate,

esenţialitate.

Practica a demonstrat că precizia, claritatea, cunoştinţelor depinde de claritatea

materialului intuitiv şi de modul în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie

să fie: concludent, reprezentativ, accesibil înţelegerii, să fie analizat sub îndrumarea

profesorului, să fie sesizate datele esenţiale.

Cunoştinţele din domeniul activităţilor motrice, sunt de natură teoretică,

reprezentând un ansamblu de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a

exerciţiului fizic.

Educaţia Fizică şi Sportul. are un sistem noţional bine argumentat iar, însuşirea

acestuia şi a celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive, vizează conştientizarea procesului

de învăţământ, dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea sistematică a

exerciţiului fizic, înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activităţii independente.

În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale pentru transmiterea

cunoştinţelor teoretice, acestea sunt transmise concomitent cu formarea priceperilor şi

deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice.

În liceele sportive există aceste lecţii teoretice, existând în planul de învăţământ o

disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate un anumit număr de ore/săpt.

Astfel de ore există şi în procesul antrenamentului sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretică

- componentă a antrenamentului sportiv.

Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii copilului, de

nivelul lui de înţelegere şi recepţionare, începând din clasa I şi până la nivel universitar.

Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi specifice diferitelor discipline

sportive şi se referă la :

cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa practicării

exerciţiilor fizice;

noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială);

cunoaşterea valorilor indicatorilor morfo-funcţionali;

cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic;

cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor;

noţiuni de ajutor, asigurare;

cunoaşterea normelor de protecţia muncii;

cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive;

cunoaşterea unor reguli, cerinţe, necesare în organizarea activităţilor turistice şi

sportive;

cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.;

cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din localitate;

cunoaşterea evenimentelor sportive;

cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală.

3.2. APTITUDINI

3.2.1. Generalităţi

Sinonime:

Capacitate, sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune cu

deprinderile şi cunoştinţele şi experienţa necesară, duc la acţiuni eficiente şi de performanţă

(P.N.Popescu-Neveanu, 1977)

Abilitate, îndemânare, iscusinţă, dibăcie, pricepere; sensul operaţional se referă la

activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate, precizie, eficienţă,cu un consum

redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi (P.E.Vernon).

Calitate, se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi fenomenelor, exprimă

sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale, prin care se deosebesc de alte obiecte şi fenomene.

Definiţii:

însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune

condiţiuni a unei munci, acţiuni (DEX, 1999)

însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite

activităţi (Leontiev A. N. 1964)

complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează

realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi: intelectuale, artistice, ştiinţifice,

tehnice, sportive, organizatorice, manuale (U. Şchiopu, 1998).

însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a

efectua acte motrice cu anumiţi indici de V.Î.R.F. supleţe (T.E.F.S.)

ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului

pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R.Manno, 1993)

însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora

executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M. Stoica, 1996)

Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare, plasticitatea

scoarţei, intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase, particularităţile

analizatorilor, interese, motivaţii, aspiraţii, inteligenţa, factori externi care se referă la

procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.

Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază, native, deşi depind de acestea,

aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei anumite activităţi.

Aptitudinile alimentează creaţia. Când se încarcă de interese, se formează vocaţia.

În practica curentă, când se discută despre aptitudini, se utilizează termenii de

dezvoltare şi educare. Dezvoltarea se referă la modificările morfo-funcţionale produse în

organism în urma supunerii lui unui efort, iar educarea se referă la totalitatea acţiunilor

pedagogice necesare canalizării dezvoltării aptitudinilor motrice.

Clasificări:

după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale (acuitatea

vizuală şi auditivă, rapiditatea percepţiilor, simţul ritmului); aptitudini psihomotorii

(rapiditatea şi supleţea mişcărilor, mobilitatea acestora, coordonarea şi precizia, dexteritatea

manuală); aptitudini intelectuale (aptitudini generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară;

aptitudini specifice/profesionale: artistice, tehnice, sportive, matematice ( M.Stoica, 1996)

aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la capacitatea

formării deprinderilor şi la capacitatea de mobilizare a resurselor energetice; aptitudini

speciale, care cuprind: sensibilitatea chinestezică, echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).

aptitudinile motrice se clasifică în: aptitudini condiţionale, care se bazează pe eficacitatea

metabolică a muşchilor (V.R.F.); aptitudini coordinative, care sunt determinate de capacitatea

de a organiza şi regla mişcarea (Î) (Gundlach, citat R.Manno,1992).

aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini);

Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor

energetice ale organismului, deci printr-un efort sistematic atât psihic cât şi muscular. Efortul

implică cele trei elemente ale sale, parametrii săi: volumul, latura cantitativă a efortului,

exprimat prin: număr de repetări, distanţe parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea,

latura calitativă a efortului, exprimată prin viteza de execuţie, tempo; complexitatea, care

reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului.

3.2.2. VITEZA

Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei de: putem afirma că:

Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu iuţeală,

rapiditate maximă, într-un timp cât mai scurt.

Viteza, este în principal, o caracteristică spaţio-temporală a mişcării fiind strâns legată

de celelalte caracteristici temporale: tempoul şi ritmul.

Forme de manifestare:

Viteza de reacţie, sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”; se bazează pe procesele

complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza de transmitere

aferente şi eferente a mesajului codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar

elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în muşchi.

Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin cinci

momente: excitaţia receptorului nervos; transmiterea aferentă a semnalelor provenite de la

receptorul S.N.C.; trecerea stimulului în reţeaua nervoasă şi elaborarea semnalului destinat

efectorului; sosirea în muşchi a semnalului provenit de la S.N.C.; stimularea muşchiului şi

producerea unei activităţi mecanice la acest nivel (R.Manno,1996).

DEFINIŢIE: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi sau

iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului.

Reacţiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod spontan;

complexe, care implică elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau situaţiile noi apărute -

viteza de decizie-opţiune;

Viteza de execuţie, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice

simple sau complexe; iuţeala cu care se efectuează o mişcare singulară (aciclică). Viteza de

execuţie este determinată şi de viteza de reacţie-decizie.

Viteza de repetiţie, se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod

voluntar, în unitatea de timp (mişcări ciclice); are la bază mobilitatea proceselor nervoase

:excitaţia şi inhibiţia; şi labilitatea funcţională a S.N.C., care emite comenzi succesive în mod

repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt la acesta în funcţie de propria viteză de

contracţie şi relaxare.

Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării ei. Ea

se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa, această îmbinare determinând eficienţa acţiunii.

Viteza de deplasare, formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă posibilităţile

momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a unei distanţe date; este în

relaţie cu celelalte forme ale vitezei. Din punct de vedere biomecanic, aceasta poate fi

descompusă în două faze: faza măririi vitezei pe baza accelerării după start; faza stabilirii

relative a vitezei pe parcurs;(A.Demeter,1981).

Viteză uniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale – acceleraţie;

Viteză neuniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale – deceleraţie;

Viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă; viteză în regim

de îndemânare; viteză în regim de rezistenţă/

Factori de condiţionare:

mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia care asigură alternanţa

contracţie cu relaxarea;

funcţionalitatea analizatorilor, acuitate, fineţe, precizie;

viteza de conducere a impulsurilor nervoase;

viteza de contracţie a muşchilor;

lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile unei viteze

bune, sunt fibre rapide);

valoarea surselor şi proceselor energetice;

nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, mai ales forţa;

Fig.1 Formele de manifestare a vitezei

Metode şi procedee de dezvoltare ale vitezei:

metoda repetărilor, utilizând acţiuni motrice în tempo-uri maximale, supramaximale în

condiţii uşurate, submaximale în condiţii îngreuiate; alternative; intervalul de odihnă trebuie

să permită refacerea a 90-95% din capacitatea de efort organismului; pulsul trebuie să revină

la valori de 120-130 pul./min.

metoda întrecerii;

metoda jocului.

ÎN REGIM DE:

FORŢĂ; REZISTENŢĂ; ÎNDEMÂNARE

DE EXECUŢIE:

- a unei mişcări

singulare

(aciclice);

DE

REPETIŢIE:

- mişcare

ciclică

DE DEPLASARE

VITEZA

FORME DE ANIFESTARE

DE REACŢIE LA

STIMULI:

- vizuali;

- tactili;

- auditivi

Cerinţe în realizarea eficientă a exerciţiilor pentru educarea vitezei:

să se utilizeze mijloace specifice dezvoltării vitezei, cu o structură simplă, exerciţii

cunoscute;

solicitarea să se realizeze la intensitate maximală;

în paralel cu dezvoltarea vitezei să se acţioneze şi asupra forţei, rezistenţei şi îndemânării;

efortul durează atât cât este posibilă menţinerea unei intensităţi maxime; se repetă până nu

intervine oboseala; pauza între repetări este de 3-4 min;

vârsta optimă de dezvoltare/ educare a vitezei este 10-13 ani, după această perioadă

existând o relativă stagnare a evoluţiei, comform literaturii de specialitate.

Indicaţii metodice:

pentru dezvoltarea vitezei de reacţie:

- rol important în educarea acesteia o are atenţia, pe baza căreia se sesizează din timp

anumite situaţii, se pot selecta anumite răspunsuri în funcţie de necesităţi;

- astfel, pentru sesizarea unor situaţii, se utilizează exerciţii prin comenzi realizate prin

surprindere: acţiuni de front si formaţii, exerciţii de atenţie, aruncări şi prinderi cu mai multe

mingi, leapşa, “ Fereşte capul”;

- pentru a selecta varianta optimă de răspuns trebuie să se aibă în vedere principiul :

de la uşor la greu, de la simplu la complex;

pentru dezvoltarea vitezei de execuţie.

pentru dezvoltare vitezei de repetiţie.

pentru dezvoltare vitezei de deplasare.

3.2.3. FORŢA

DEFINIŢIE: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere,

cedare, în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor

grupe musculare.

Forţa - capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţie

musculară (A. Demeter,1981).


după participarea grupelor musculare în efort: forţă generală, când în efort participă

principalele grupe musculare; forţă specifică, când în efort participă una sau câteva grupe

musculare;

după tipul de contracţie musculară: forţă dinamică – izotonică, caracterizată prin

modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare, vorbim de forţă de învingere –

concentrică, prin lungire, vorbim de forţă de cedare –excentrică, iar dacă cele doua fenomene

apar deodată, vorbim de forţă pliometrică; forţă statică – izometrică, caracterizată prin

creşterea tensiunii în muşchi, lungimea fibrei muscular rămânând ne modificată; forţă mixtă,

se întâlnesc contracţiile statice cu cele dinamice pentru învingerea unei rezistenţe;

după capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă maximă sau

absolută, este forţa cea mai mare pe care sistemul muscular o poate dezvolta în timpul unei

contracţii voluntare; forţă relativă, care exprimă raportul dintre forţa absolută şi greutate;

în funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de viteză – forţă

explozivă, putere, este învingerea unor rezistenţe prin contracţii musculare rapide; forţă în

regim de îndemânare; forţă în regim de rezistenţă, capacitatea organismului de a efectua timp

îndelungat contracţii musculare prin care se învinge o rezistenţă externă( gimnastică artistică,

înot, box, lupte, caiac-canoe, canotaj, jocuri sportive);


capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;

numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor (secţiunea

transversală);

lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care lucrează;

procesele biochimice din muşchi, resursele de energie intramusculară;

coordonarea inter şi intramusculară (pentru forţa maximă);

viteza de contracţie a fibrei musculare (pentru forţa explozivă);

intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. favorizează creşterea forţei);

nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini;

vârsta şi sexul ( A. Dragnea, 1996);

ritmurile diurne;

factorii psihici, voinţă, motivaţie, concentrarea atenţiei, stări emoţionale.

Metode şi procedee de dezvoltare a forţei:

pentru forţă maximă:

- metoda eforturilor maxime, pentru forţă pură este necesar utilizarea unor

încărcături de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează 1-5x pe serie cu pauze de 2-5

min. între serii;

- metoda contracţiilor izometrice, trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a

muşchiului pentru a produce creşterea masei musculare, se recomandă 4-6 contracţii pe zi, a

câte 9-12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2 min; ele pot fi obţinute prin: încercări de a ridica

greutăţi mai mari decât posibilităţile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte,

aparate imobile, contracţia unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor care lucrează

în sens opus; eforturile izometrice nu sunt indicate pentru copii şi tineri, deoarece blochează

circulaţia şi respiraţia; se combină cu eforturile dinamice;

- electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata unui ciclu de excitaţie

este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri 10;

pentru forţă explozivă:

- procedeul eforturilor explozive – power-training, sau antrenamentul de putere: 3

grupe de exerciţii (cu haltera, mingea medicinală, exerciţii acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x,

intensitate75-95%; elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări,

execuţii; pauza dintre serii: 2-3 min.

- procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care 6-9 serii, 3-6x,

intensitate 30-80%, în funcţie de aptitudinea dominantă F. sau V.;

pentru forţă în regim de rezistenţă:

- procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se prelucrează grupele

musculare pentru a creşte masa musculară; se folosesc exerciţii libere şi cu îngreuiere

(gantere, saci cu nisip, mingi medicale), exerciţii cu şi la aparate; se folosesc intensităţi între

50-80 % din posibilităţile individului;

- procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări şi o intensitate de 30-

80%;

procedeul “în circuit”, cel mai des utilizat, a fost creat de englezii Morgan şi

Adamson, pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare.

Tipuri de circuit: circuitul pentru lucrul de durată; circuitul extensiv cu intervale;

circuitul intensiv cu intervale;

- după numărul de exerciţii: circuite scurte (4-5 ex.); circuite medii (6-8 ex.);

circuite lungi (9-12 ex);

- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a organismului în efort: circuite uşoare

(10-20% din posibilităţi); circuite medii (30-40%); circuit greu (peste 50%) după Gh. Mitra,

A. Mogoş (1980).

Exerciţiile din circuit pot fi executate frontal sau pe grupe (staţii), care îşi schimbă

locul în sensul arcelor de ceasornic. Exerciţiile trebuie să fie: simple, cunoscute, să fie astfel

dispuse încât să nu angajeze succesiv aceleaşi grupe musculare, să se cunoască posibilităţile

maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective.

În circuit un rol important îl are dozarea efortului, în educaţia fizică timpul de lucru

este mai mic decât pauza : 20 sec lucru - 30 sec. pauza; alte posibilităţi de dozare: 30 sec.

lucru - 30 pauză; 30 lucru - 45 pauză.

procedeul cu greutăţi - metoda halterofilului

- creşterea continuă a încărcăturii, raportat la posibilităţile maxime;

- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii;

- în val; în trepte.

Fig.2 Formele de manifestare ale forţei

FORŢA

FORME DE MANIFESTARE

ÎN FUNCŢIE DE

PARTICIPAREA

GRUPELOR

MUSCULARE

FORŢĂ

SPECIFICĂ

ÎN FUNCŢIE DE

CARACTERUL

CONTRACŢIEI

MUSCULARE

DUPĂ

CAPACITATEA DE

EFORT ÎN RELAŢIE

CU GREUTATEA

ÎN COMBINAŢIE

CU CELELALTE

APTITUDINI

FORŢĂ

IZOMETRICĂ

STATICĂ

FORŢĂ

IZOTONICĂ

DINAMICĂ:

- de învingere;

- de cedare

FORŢĂ

MIXTĂ

FORŢĂ

ABSOLUTĂ

MAXIMĂ

FORŢĂ

RELATIVĂ

FORŢĂ ÎN REGIM DE

VITEZĂ, PUTERE;


REZISTENŢĂ;


ÎNDEMÂNARE;

FORŢĂ

GENERALĂ

3.2.4. REZISTENŢA

Omul, în activitatea sa, depune un efort susţinut, ceea ce determină apariţia unei

senzaţii de disconfort care produce în organism modificări fiziologice mai puternice. Printr-

un efort de voinţă, omul poate continua activitatea, această stare numindu-se, faza oboselii

compensate. Dacă, în ciuda eforturilor de voinţă randamentul scade, survine faza oboselii

decompensate.

Oboseala este o stare fiziologică, reprezentată prin scăderea temporară a capacităţii de

lucru, provocată de munca depusă (A. Demeter, 1981). În funcţie de tipul de activitate

depusă, oboseala poate fi: oboseală intelectuala, senzorială, emoţională, fizică. Acestor forme

de oboseală le corespund aceleaşi tipuri de rezistenţă.

DEFINIŢII:

- capacitatea omului de a lupta şi a învinge oboseala (F. S. Farfel);

- capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, o

perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, (A.

Demeter);

- capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii

depuse.

Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a

sistemelor: cardio-respirator, a metabolismului, a sistemului nervos precum şi capacitatea de

coordonare a celorlalte aparate şi sisteme.


după numărul şi mărimea muşchilor participanţi: rezistenţă generala – globală, când în

activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară; rezistenţă regională, când în

activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din întreaga masă musculară; rezistenţă locală, când în

activitate este cuprinsă mai puţin de1/3 din întreaga musculatură;

după specificitatea ramurii de sport: rezistenţă generală; rezistenţă specială, specifică

diferitelor ramuri de sport;

după sursele energetice: rezistenţă anaerobă; rezistenţă aerobă, anduranţă; rezistenţă

mixtă;

după durata efortului: rezistenţă de scurtă durată, 45 sec-2 min.; rezistenţă de durată

medie, 2-8 min.; rezistenţă de lungă durată, 8-10 min.;

după natura efortului: rezistenţă în eforturi de intensitate constantă, variabilă şi eforturi

repetate;

după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistenţă în regim de viteză, până la

55 sec.; rezistenţă în regim de forţă şi putere; rezistenţă în regim de îndemânare.

Fig. 3 Forme de manifestare ale rezistenţei

Fig. 4 Alte clasificări ale formelor de manifestare ale rezistenţei

Rezistenţă

combinată

cu

îndemânare

ALTE CLASIFICĂRI

Rezistenţă în

eforturi de

intensitate

constantă

Rezistenţă

în eforturi

de

intensitate variabilă

Rezistenţă

în eforturi

repetate

Rezistenţă

combinată

cu putere

REZISTENŢA

FORME DE MANIFESTARE

Din Punct De

Vedere Al

Dimensiunilor

- Rezistenţă

Locală;

- Rezistenţă

Regională;

- Rezistenţă

Globală

Din Punct

De Vedere

Metodologic

Rezistenţă

Generală;

- Rezistenţă

Specială,

Specifică

Din Punct De

Vedere

Fiziologic Şi

Biochimic - Rezistenţă

Anaerobă;

- Rezistenţă

Aerobă;

- Rezistenţă

Mixtă

R.

Scurtă

Durată;

R.

Durată

Medie;

R.

Lungă

Durată;

În Combinaţie

Cu Celelalte

Calităţi

Rezistenţă În

Regim De

Forţă;

Rezistenţă În

Regim De

Viteză.


posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator, muscular şi a celorlalte funcţii care

susţin efortul;

resursele energetice, calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;

stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;

calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort;

relaţia dintre pauză şi efort:

nivelul de manifestare al îndemânării;

tipul fibrei musculare;

Metode şi procedee de dezvoltare ale rezistenţei:

( conform literaturii de specialitate)

metode ale antrenamentului de durată, efortul nu este fragmentat, viteza poate fi

uniformă şi variabilă, durata între 30 sec.-1 min.20 sec. : metoda antrenamentului continuu;

metoda antrenamentului variabil, repetarea diferenţiată a eforturilor sub aspectul vitezei de

execuţie, a distanţelor şi a perioadelor de timp; metoda fartlek, alergare pe teren variat;

metoda antrenamentului pe intervale, se bazează pe principiul divizării efortului pe

intervale, cu perioade planificate de odihnă şi efort; se necesită o încălzire prealabilă care să

determine o ridicare a FC. la 120-130 pul. /min, iar efortul să realizeze o creştere până la 170

–180 pul.; intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru refacere completă, efortul se reia

când FC. revine la 120-130 pul/min.

Variante de intervale: scurte – 15 sec,-2 min.; medii – 2-8 min.; lungi – 8-15 min.;

metoda de antrenament concurs şi control, utilizată în mod special pentru dezvoltarea

rezistenţei specifice; prin această metodă se modelează concursul;


- la preşcolari şi şcolarii mici, formele de dezvoltare ale rezistenţei sunt: rezistenţă

generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală;

- exerciţiile utilizate au următoarele caracteristici: structură cunoscută şi bine

însuşită; volum care permite să determine o stare de oboseală; intensitate medie –2/4; pauza

nu trebuie să asigure refacere totală; nu se folosesc îngreuieri; la această vârstă sunt indicate

jocurile motrice, ştafetele, parcursurile aplicative;

Măsurarea şi evaluarea rezistenţei:

- pentru rezistenţa de scurtă durată (45 sec .-2 min.): proba: alerg. 300m; alerg.

600m.; alerg.1min.30sec.;

- pentru rezistenţa de durată medie (2-8 min.): proba: alerg. 800m.; alerg.

1000m.; alerg. 1200m.; alerg.1500m.; alerg. 2000m;

- anduranţa; proba: alerg. 10 min.; testul Cooper, alerg. 12 min.; înot- 12 min.;

mers pe bicicletă- 12 min.;

3.2.5. CAPACITATEA COORDINATIVĂ – ÎNDEMÂNAREA

Sinonime: abilitate, iscusinţă, pricepere, dexteritate.

În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte de vedere:

calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca: M. Epuran, I.Şiclovan, V.

Ludu;

aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind în acest caz sinonimă cu

priceperea motrică elementară, după Matveev, Novicov, Mathews;

capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de condiţiile

concrete de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;

În sinteză, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate efectua

acte motrice simple sau complexe cu coordonarea segmentelor corpului sau a întregului corp,

să manevreze obiecte cu uşurinţă, precizie, rapiditate, cu consum minim de energie;

A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv” pentru complexitatea

fenomenului prezentat.

Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă, care desemnează

generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun adaptarea rapidă şi

eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea

fondului motric existent.

Clasificarea Aptitudinilor Coordinative –componente

capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor, permite stabilirea legăturilor între

abilităţile motrice automatizate ca: alergările, săriturile pedalatul, combinarea figurilor în

gimnastică, implicând o succesiune continuă de elemente standardizate; include şi

coordonarea segmentară şi pregătirea ambidextră;

capacitatea de orientare spaţio-temporală, permite modificarea poziţiei corpului în spaţiu

şi timp; există două forme de orientare: în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ

statice; orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile; are rol deosebit în

jocurile sportive; sporturi tehnico-combinative (gimnastică, patinaj);

capacitatea de diferenţiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară poate fi

considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini; intervine în sporturi care implică

adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri, în măsura în care ea condiţionează precizia şi

eleganţa;

capacitatea de echilibru, se referă la menţinerea corpului într-o poziţie echilibrată şi de a

reface echilibrul după deplasări şi solicitări de amplitudine mare;

capacitatea de reacţie, permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice adecvate;

simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în

raport cu spaţiul şi timpul; este important în învăţarea numeroaselor mişcări şi în situaţiile

tactice în care este necesară variaţia frecvenţei fără a creşte costul energetic;

capacitatea de transformare a mişcărilor, permite ca programul motric al unei acţiuni în

curs să se adapteze sau să se modifice faţă de transformări neprevăzute şi complet

neaşteptate.


îndemânare generală, capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice;

îndemânare specială, specifică diferitelor ramuri de sport;

îndemânare tehnică, prin care se arată cum se execută actul motric;

îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii: folosirea celor

mai adecvate tempo-uri, capacitate superioară de decizie şi anticipare, răspunsuri rapide şi

adecvate la acţiunile partenerului;

Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi separată

de celelalte aptitudini motrice.


calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase, plasticitatea scoarţei;

fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ;

experienţa motrică anterioară;

stadiul de dezvoltare a gândirii individului;

nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice;

Metode , procedee metodice, mijloace pentru

dezvoltarea/ educarea capacităţilor coordinative:

- nu există metode proprii;

- orice exerciţiu indiferent de gradul lui de complexitate, constituie un sistem de

acţionare pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative.

Procedee:

- folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite;

- efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic;

- schimbarea tempo-ului şi a ritmului;

- limitarea spaţiului de lucru;

- efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii;

- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite;

În concluzie, capacităţile coordinative pot fi dezvoltate prin:

- efectuarea actelor motrice în condiţii constante;

- efectuarea actelor motrice în condiţii îngreuiate;

- efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare.


perioada cea mai bună pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative sunt: copilăria,

pubertatea, adolescenţa

accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi

motrice;

exerciţiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit

în ce priveşte coordonarea, se va mări dificultatea faţă de: precizia mişcărilor, coordonarea

integrală a mişcărilor, spontaneitatea schimbării situaţiei;

în dezvoltarea capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea

subiecţilor;

exerciţiile se programează la începutul lecţiei, în mod special.

Tabel nr.

Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative

(după Hirty, 1978 citat de A. Dragnea, S. Teodorescu, A. Păunescu, 2008)

Capacităţi

coordinative

CLASA I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F

1. aptitudinea de

coordonare sub

presiunea timpului x x x x x x

2. aptitudinea de

diferenţiere chinestezică, spaţială

şi temporală

x x x x x x x x

3. aptitudinea de

reacţie x x x x x x

4. aptitudinea de ritm x x x x x

5. aptitudinea de

orientare spaţială x x x x x x

6. aptitudinea de echilibru x x x x

Teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinative

Testul „Flamingo”- test pentru evaluarea aptitudini de echilibru;

Testul de apreciere a distanţei;

„Naveta” – test de evaluare a vitezei în regim de coordonare;

Testul de ritm - evaluarea aptitudini de ritm;

Tesul „Matorin” - evaluarea aptitudini deorientare spaţială.

Fig.5. Capacitatea coordinativă - componente şi forme de manifestare

- capacitatea de orientare spaţio-temporală;

- capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor;

- capacitatea de diferenţiere chinestezică;

- capacitatea de echilibru;

- capacitatea de reacţie;

- simţul ritmului;

- capacitatea de transformare a mişcărilor;

ELEMENTE COMPONENTE


Îndemânare tehnică,

Îndemânare tactică;

Îndemânare generală;

Îndemânare specială.

3.2.6. SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA

Sinonime: mobilitate, elasticitate, flexibilitate.

Definiţie: capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu mare grad de

amplitudine.

Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele

coordinative şi cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii, la posibilitatea lor de a se

mişca, limitată de forma suprafeţelor articulare şi elasticitatea, ca fiind proprietatea

fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei musculare de a reveni la lungimea sa

după o contracţie sau o întindere pasivă.

Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările aparatului

locomotor fac unghiuri diferite între ele.

Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic,

este puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă.


supleţe generală, înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor mişcări

variate cu amplitudine mare;

supleţe specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate

în mod deosebit în anumite ramuri sportive;

supleţe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu ajutorul unei

forţe externe: partener, aparat, greutatea propriului corp;

supleţe activă, mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară proprie,

aceasta fiind determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară acţionării

segmentelor corpului.

Fig. 6. Flexibilitatea/Supleţea, forme de manifestare

FLEXIBILITATEA

FORME DE

MANIFESTARE

GENERALĂ

SPECIALĂ

ACTIVĂ

PASIVĂ


structura şi tipul articulaţiilor;

capacitatea de întindere a muşchilor , ligamentelor şi tendoanelor;

tonusul şi forţa musculară;

elasticitatea discurilor intervertebrale;

capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-musculare;

temperatura şi condiţiile externe;

starea emoţională;

vârsta;

ritmul celor 24 de ore;

este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor.

După A. Dragnea, S. Teodorescu, A. Păunescu, 2008 „...mobilitatea şi supleţea sunt

influenţate de factori centrali ( de natură psihofiziologică), periferici (de natură biomecanică),

de mediu, de vârstă şi de sex” (p. 73).

Tabel nr.

Factori centrali Factori periferici Factori de mediu, de vârstă şi de

sex.

- starea de încordare (de excitaţie)

sau de relaxare (de inhibiţie) ce

stă la baza nivelului general de

activare;

- coordonarea între contracţie şi

relaxare (integrarea muşchilor

agonişti şi antagonişti în

mişcare);

- starea afectivă;

- inhibarea reacţiei reflexe de

apărare, prin contracţia

antagoniştilor la acţiunenea

agoniştilor;

- starea de oboseală care reduce

mobilitatea şi supleţea.

- tipul de articulaţie (mobilă,

semimobilă şi fixă);

- capacitatea de întindere a

muşchilor;

- elasticitatea capsulei

articulare;

- acţiunea forţelor externe (de

învingere sau cedare);

- complexitatea deprinderii

tehnice executate

- mobilitatea şi supleţea cresc la

tempereturi optime, de confort şi se

reduc la temperaturi scăzute;

- copiii au o mobilitate şi o supleţe mai

mare decât persoanele adulte sau decât

cele în vârstă;

- fetele au o mobilitate mai bună decât

băieţii;

- ritmul celor 24 de ore influenţează

diferit mobilitatea şi supleţea,

dimineaţa fiind considerabil mai

reduse decât în miezul zilei.

Lipsa de supleţe poate determina:

- lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări;

- apariţia accidentărilor;

- limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini;

- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;

Metode, procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea supleţei:

metode active, care presupun folosirea unor exerciţii dinamice cu ajutorul cărora vom

acţiona asupra supleţei în marile articulaţii şi coloană;

- exerciţii libere de tipul: flexie - extensie, răsuciri, balansări, circumducţii ;

- exerciţii la scara fixă;

- exerciţii pe perechi;

- exerciţii cu obiecte portative ( bastoane, corzii, mingi;)

metode pasive, caracterizate prin efectuarea unei presiuni asupra segmentului la care

dorim să mărim supleţea, presiune exercitată de partener, aparate sau propriul corp; se

menţine poziţia 3-10sec.după care se fac exerciţii de relaxare;

metoda antrenamentului autogen, constă din relaxare musculară şi controlul unor funcţii

vegetative prin intermediul autocomenzii sau formule autosugestive; se utilizează mişcări de

contracţie şi relaxare - reflexă;

metoda stretching - cuvântul provine de la „to stretch” = a întinde;

- metoda se caracterizează printr-un sistem de exerciţii care implică menţinerea într-o

anumită poziţie a unui segment 15-30 sec., în scopul întinderii treptate a unui muşchi; are ca

principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:

- contracţie statică;

- relaxare (relativ totală);

- întindere lentă (10-80 sec.) după Solveborn, 1983;

Indicaţii în aplicarea stretchig-ului: întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de

relaxare, pe cât posibil sub control psihic; poziţiile iniţiale să fie comode; exersarea se face

individual; se realizează de cel puţin 3x/săpt. dar se recomandă să se facă zilnic; eficienţă mai

mare la sfârşitul procesului instructiv-educativ în doza de 3x la grupele solicitate; în poziţie

de întindere maximă nu se realizează arcuiri; pe parcursul exerciţiilor respiraţia este dirijată

voluntar, pentru a rămâne lentă, profundă, continuă, fără apnee.

Indicaţii metodice pentru dezvoltarea supleţei:

- exerciţiile de supleţe nu se fac pe fond de oboseală;

- asupra supleţei se acţionează zilnic;

- paralel cu exerciţiile de supleţe se recomandă folosirea exerciţiilor de forţă;

Evaluarea - Măsurarea supleţei:

- măsurarea mobilităţii articulare se poate face cu ajutorul: goniometrului; bandă

metrică; raportor; pe baza a numeroase teste.

3.3. INDICII MORFO-FUNCŢIONALI

La ora actuală SĂNĂTATEA, “ bunul cel mai de preţ” al omului, este definită ca o

stare fizico-mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic

şi adaptarea la cerinţele mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25).

Este acea stare care-i permite omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi

eficient rolul său în societate.

Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare

morfo- funcţională, psiho-afectivă şi socială.

Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului,

crescând frecvenţa unor boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului

cardiovascular produse de arteroscleroză. Această stare este agravată şi de numeroase forme

sedentare de petrecere a timpului liber. Lipsa de mişcare, solicitările profesionale, poluarea

oraşelor, toate acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi

psihice care zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.

În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-

educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale particularizate în educaţie fizică.

Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a

organismului uman sunt obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în practică necesitând

din partea profesorului de educaţie fizică cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare

şi creştere fizică, pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice.

În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative - creşterea

şi calitative, diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se

şi condiţionează reciproc.

Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre

părţile sale. Se realizează în trei planuri:

lungime- longitudinal

lăţime -transversal

adâncime –antero-posterior

Procesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu preponderenţă,

anabolismul.

Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi ale

creşterii“.

Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape

Copilăria, 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit.

Perioada este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a

trunchiului.

Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălţimea, devine egală cu ea.

Prepubertatea începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete

(12-13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani).În această perioadă se accelerează atât creşterea în

înălţime cât şi în greutate, fiind singura perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime

cât şi în greutate. La fete se accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La băieţi creşterea

membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul rămânând scurt.

Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de

12 ani.

Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani băieţii.

Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se produce o

accelerare compensatoare. Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după

pubertate mai ales la fete.

La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile

corpului. În această perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi

lăţimea umerilor.

Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.

La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime, muşchii

cresc în volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează.

Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională care durează

1-2 ani.

Diferenţierea sau maturaţia

Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi proprietăţi

funcţionale mai perfecte, imprimând organismului, noi şi superioare calităţi.

Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot manifesta

transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic, fiziologic şi

psiho afectiv. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea), profesorul de educaţie

fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea, capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor,

funcţionalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de diferenţierea la care au ajuns şi

latura neuro-psihică şi mintală.

Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi

patologică.

Aprecierea Dezvoltării Fizice

Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la :

stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul;

aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică;

stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase;

orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim;

depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru

corectare

urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod

sistematic;

3.3.1. Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea)

Somatoscopia; Somatometria; Evaluarea Indicilor Antropometrici;

Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a

organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea :

stării de dezvoltare fizică generală;

stării de nutriţie;

dezvoltării ţesuturilor;

atitudinii globale şi segmentare;

Tipuri de somatoscopie: globală, segmentară;

Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit obiectivizarea

dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.

Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a unor dimensiuni

corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor

segmente.

Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:

măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani;

măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată;

măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi;

măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate;

la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;

măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce pot apare;

Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul.

Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică metrică, compas

antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.

Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust- înălţimea din aşezat; lungimea

membrelor inferioare, superioare; anvergura; Pt.- perimetru toracic; dinamometrie- examenul

funcţional al forţei diferitelor grupe musculare; miotonometrie - măsurarea tonusului

muscular în relaxare şi contracţie; goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare;

3.3.2. Indicii Antropometrici:

- sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor

organismului uman. Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care

trebuie raportaţi apoi la vârstă, sex, ramuri sportive. Indicii antropometrici nu au valoare

absolută, ei permit orientativ aprecierea stării de nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea

organismului.

Indici de nutriţie:

Broca: G = T-100 ; Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi

G = greutatea ideală (kg.)

T = Înălţimea (cm.)

Interpretare: 0-4 kg. – fb.;4-8 kg.– bun; 8-12kg. – mediocru; 12-16kg. – slab.

Brugsch – se utilizează la sportivii înalţi.

Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105

175-185cm - T-110

Lorentz: - pentru sportivii suplii şi sportive.

G=T-100-(T-150/4)

Kohn-Blaj: se utilizează în general pentru femei.

G = T-100-(T-100/10)

Bouchard: G/T = 4kg -la bărbaţi; 3kg – la femei

Scara: 5-4- f. Corpolent; 4-3,5 – corpolent; 3,5-3 – mediocru;

3-2,5 – discutabil; sub 2,5 – debil.

Quetelet: G/T = 400g la B.; 300g la F.

Scara: 540 – obezitate; 540-451 – greutate prea mare; 450 - 416 – greutate mare,

415-401 – indice bun; 400-390 – cel mai bun; 389-360 – mediocru; 359-320 – slab; 319-

300 – f. Slab; 299-200 – epuizare.

Indici De Proporţionalitate

Erisman :Pt. –T/2 = 5,8 cm la B, 3,8 cm la F

poate permite aprecierea vârstei fiziologice

Adrian Ionescu: B- T/2 = 3-4 cm la B; 4-5 cm la F

Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele inferioare faţă de bust şi talie/2.

În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1 la B şi 6,1 la F.

Indicele De Robusticitate

Pignet: T-(G Pt) ; Pt = perimetru toracic mediu

La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :

- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul devine pozitiv;

- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine negativ;

Interpretare: x - 10 tendinţă de obezitate,

10 - -10 indice foarte bun – persoană robustă;

-11 - -20 indice bun;

-21 - -25 indice mediocru;

-26 - -30 indice discutabil;

-31 - -35 indice slab;

-36 - - x indice foarte slab.

3.3.3. Indici Funcţionali:

Demeny : CV/G = 60 cm3 la B; 52 cm

3 la F

CV = capacitatea vitală

G = greutatea în kilograme

Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună;

Spehl : CV x G/T

Sub 1500- indice slab; între 1500-1800- indice bun; peste 1800 –foarte bun

Ruffier : Pi –Pa – ( T-100-G);

Pt. i = perimetru toracic în inspir;

Pa = perimetru abdominal stând;

Interpretare: sub 10 mediocru; între 10 –20- bun; peste 20 , foarte bun;

Indice General Al Dezvoltării Fizice:

V+R- IC; V= (Pi -Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;

IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3) -200

10

valorile pot oscila între 10 şi 20;

3.3.4. Ţinuta Corectă

Formarea ţinutei corecte constituie unul din obiectivele generale ale educaţiei fizice şi

sportului şi în mod deosebit al educaţiei fizice şcolare.

Se manifestă în stilul fiecărui individ de aşi menţine poziţia verticală a corpului.

Ţinuta corectă influenţează în mod direct buna funcţionare a organelor interne,

dezvoltarea fizică armonioasă şi nu în ultimul rând, starea de sănătate a individului. Din punct

de vedere etic şi estetic, ţinuta corectă reprezintă o componenta a expresivităţii motrice, a

frumuseţii corporale a omului şi exprimă trăsăturile individuale de comportament.

Datele somatoscopice de bază ale ţinutei corecte sunt:

1. dispoziţia segmentelor corpului unele faţă de altele în plan sagital;

2. profilul coloanei vertebrale;

Factorii care determină ţinuta:

conformaţia scheletului, care asigură poziţia verticală a corpului :

- poziţia capului şi a centurii scapulo-humerale;

- coloana vertebrală (poziţie, curburi);

- poziţia bazinului constituie sprijinul pentru coloană, determinând forma

acesteia;

- articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală;

sistemul musculo-ligamentar şi forţele elastice ale ţesuturilor;

- tonusul musculaturii de postură; starea de tonicitate reprezintă starea de semi

contracţie în care se găseşte un muşchi în repaos;

sensibilitatea chinestezică şi cea cutanată;

- determină capacitatea de a percepe şi a fixa poziţiile segmentelor corpului;

- poziţia corpului în spaţiu este reglată şi de reflexele tonice, de fixare, care apar ca

urmare a excitaţiei labirintului, a cărui activitate se manifestă la modificarea poziţiei capului.

Abaterile de la ţinuta corectă pot fi determinate de:

1. atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creştere;

2. activităţi în poziţii incorecte, asimetrice;

3. absenţa activităţilor motrice, carenţe în alimentaţie;

4. la adulţi deteriorarea ţinutei se datorează şi slăbirii grupelor musculare, scăderea supleţei,

tasarea discurilor intervertebrale.

Aceste abateri de la ţinuta corectă : ţinuta cifotică, ţinuta lordotică, ţinută scoliotică,

constituie anomalii care pot duce la tulburări ale funcţiilor organismului şi chiar la

îmbolnăviri grave.

Până la 14 ani curburile se formează uniform iar după 14 ani datorită creşterii intense

a segmentului lombar al coloanei, lordoza lombară se accentuează. Curburile coloanei sunt

condiţionate de creşterea neuniformă a pereţilor anterior şi posterior ai corpurilor vertebrale,

ele mărindu-se cu vârsta.

Implicarea tuturor factorilor educativi în formarea ţinutei corecte în copilărie va avea

drept rezultat dezvoltarea corectă a formei coloanei vertebrale.

Metodica formării unei ţinute corecte/drepte

Ţinuta corectă este influenţată în mare parte de ereditate dar un rol hotărâtor îl are

deprinderea dobândită de a sta drept.

În procesul de educare a ţinutei corecte se urmăreşte:

1. formarea deprinderii de a adopta o ţinută corectă;

- această deprindere se formează concomitent cu formarea deprinderilor motrice

de bază: mers, alergare, cu dezvoltarea aptitudinilor motrice, în mod deosebit: supleţea şi

îndemânarea şi capacitatea de a menţine echilibrul static şi dinamic;

- de asemenea rol important îl are şi ridicarea tonusului muscular, asigurarea

mobilităţii articulare;

2. creşterea indicilor funcţionali ai organismului;

- îmbunătăţirea capacităţii de efort;

Pentru realizarea unei ţinute corecte se recomandă:

exerciţii speciale, analitice, în poziţii corecte şi corective;

exerciţii care vizează conştientizarea poziţiilor corecte sau greşite (prin contrast);

exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor;

exerciţii pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice;

exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare;

Dozarea acestor exerciţii se face în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale

colectivului, cu nivelul de pregătire şi cu scopurile urmărite: profilactic sau corectiv;

3.4. PRICEPERI

Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusinţă

Definirea noţiunii de pricepere: posibilitate dobândită prin învăţare de a executa

o anumită acţiune, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la

eventualele schimbări ( dicţionarul de pedagogie).

- facultatea de a înţelege; judecată; inteligenţă; abilitate; îndemânare;

iscusinţă (DEX, 1999).

Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului învăţat. Sunt

prezente în orice act motric, înainte de a deveni deprindere. Priceperea este o capacitate, ceva

înnăscut, care se perfecţionează în ontogeneză.

Caracteristici:

- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;

- sunt componente ne automatizate ale activităţii voluntare;

- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară; exprimă măiestrie

practică în condiţii variabile;

Clasificare:

- priceperi elementare - reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni;

- priceperi complexe - superiore, care constau în valorificarea deplină a întregului complex de

activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect.; sunt caracterizate de o mare complexitate

structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice, experienţa personală, deprinderi motrice

diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii

complexe şi schimbătoare.

Din cele prezentate anterior reiese faptul că, priceperile motrice sunt în strânsă

legătură cu deprinderile motrice, priceperile elementare fiind prima etapă în formarea

deprinderilor motrice, relaţii prezentate şi în figura 6.

Fig. 7. Relaţia priceperi-deprinderi

(după M. Epuran, Psihologia educaţiei fizice, 1976, pg. 191)

3.5. DEPRINDERILE

3.5.1. Generalităţi:

Definirea noţiunii de deprindere:

obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare;

pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-o îndeletnicire oarecare; exerciţiu;

(D.E.X.1999)

capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea

tuturor calităţilor priceperii (corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi

schimbate);

este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt

grad de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere

este dat de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu;

din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca stereotipuri dinamice şi

constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997).

Priceperi

elementare

Deprinderi

Cunoştinţe

Scheme operaţionale

S

I

T

U

A

Ţ

I

I

NOI

Priceperi

complexe

Inteligenţă

motrică

Aplicarea

cunoştinţelor

în situaţii noi Aplicare

adaptativă prin

selectarea

mijloacelor de

răspuns

Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a

unor activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma

exerciţiului s-au sistematizat şi au ajuns la un anume grad de automatizare şi de independenţă

faţă de activitatea conştientă în ansamblul ei.(A. Tucicov-Bogdan, 1973).

Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice, cea mai importantă

fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G.Montpellier).

Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii

şcolii franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul

învăţării, o manieră de comportare care se formează prin exersare;

Categorii de deprinderi:

Deprinderi intelectuale;

Deprinderi motrice;

Deprinderi senzoriale;

Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.

Deprinderile Motrice

Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate;

În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o

finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;

Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative:

Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate, care prin

exersare dobândesc indici superiori de execuţie

( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;

Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin

exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în

sensul dorit (L.Herczeg);

Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N.

Krestovnikov, 1954);

Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor

acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice

conform principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime” ( A.Demeter,

1981);

3.5.2. Caracteristicile deprinderilor motrice:

Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu;

Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi;

Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea

pe moment a unor inexactităţi;

Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte

activităţi;

Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate;

Sunt ireversibile;

Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care

constituie elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;

Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de

însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;

Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile

motrice, motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor,

aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

3.5.3. Etapele formării deprinderilor motrice

Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în

literatura de specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând

diferenţe semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem:

1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);

2. Etape psihologice (AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976);

3.Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; D.Harre,

1973);

Prezentarea acestor etape şi conţinutul lor este realizată în tabelele ce urmează:

Tabel nr. .

Etapele Fiziologice De Formarea A Deprinderilor Motrice

NR. DUPĂ A.N.

KRESTOVNIKOV DUPĂ A. DEMETER

1. Etapa Mişcărilor Inutile Şi

A Lipsei De Coordonare:

- iradiere extinsă;

- răspuns nediferenţiat

Etapa Iradierii Şi Generalizării Excitaţiei:

- iradiere extinsă sau chiar generalizarea

excitaţiilor sosite de la scoarţă;

- mişcarea se realizează cu încordare mare şi cu

risipă de energie;

2. Etapa Mişcărilor

Încordate:

- nu există un echilibru

între excitaţie şi inhibiţie;

- apar procese de

diferenţiere;

Etapa Concentrării Iniţiale A Excitaţiei:

- o insuficientă concentrare a excitaţiei apărută şi

iradiată pe scoarţă;

- se conturează un început de inhibiţie de

diferenţiere;

3. Etapa Execuţiei Corecte A

Mişcărilor:

- dispare încordarea;

- se produce corectarea

proceselor nervoase;

Etapa De Diferenţiere Şi De Formare Iniţială A

Deprinderii:

- este etapa mişcărilor diferenţiate;

- se realizează o concentrare perfectă a excitaţiei

corticale;

4. Etapa Însuşirii Detailate A

Mişcărilor:

- se delimitează precis

iradierea proceselor de

excitaţie şi inhibiţie;

- se realizează întărirea

stereotipului dinamic;

- este etapa măiestriei;

Etapa De Automatizare A

Deprinderii:

- I. V. Pavlov a legat automatizarea mişcărilor de

starea de excitabilitate a centrilor nervoşi.

Tabel nr. .

Etape Psihologice De Formarea A Deprinderilor Motrice

NR

. DUPĂ AL. ROŞCA DUPĂ P.A.RUDIK DUPĂ FITTS

1. Orientarea şi

familiarizarea cu

acţiunea:

- se urmăreşte

însuşirea

mecanismului de

bază al acţiunii;

Etapa însuşirii preliminare

a bazelor exerciţiilor:

- se urmăreşte formarea

reprezentării actului

motric;

- se realizează primele

încercări;

Etapa cognitivă:

- se percepe modelul ;

- viteza şi coordonarea sunt

slabe,

- răspunsurile instabile;

2. Etapa Învăţării

Analitice:

- accent pe

corectitudinea

însuşirii

mecanismului de

bază şi a elementelor

componente;

Etapa Însuşirii Precizate A

Execuţiei:

- în această etapă se

leagă şi se unifică

acţiunile parţiale cu

accent pe corectitudine;

Etapa De Organizare:

- în care se realizează exersarea

până la automatizare;

- se pune accent pe latura

motorie:

- deprinderea devine relativ

stabilă ;

3. Etapa Analitico-

Sintetică:

- de organizare şi

sistematizare a

elementelor acţiunii;

Etapa Consolidării Şi

Perfecţionării Deprinderii:

- se realizează

diferenţierea proceselor

corticale şi precizarea

raporturilor spaţio-

temporale;

Etapa Perfecţionării:

- elementele singulare sunt

înlocuite cu cele sintetizate, iar

activitatea este automată;

- se realizează o combinare a

caracteristicilor motrice,

cognitive şi afective care dau

stabilitate deprinderii;

4. Etapa Sintetizării Şi

Integrării Operaţiilor

Într-O Acţiune

Unitară:

- se asigură ritmul

optim de execuţie;

5. Etapa Perfecţionării

Deprinderii:

- etapa automatizării;

- se realizează

exersarea în condiţii

cât mai variate;

Tabel nr. .

Etapele Metodice De Formarea A Deprinderilor Motrice

NR. DUPĂ NOVIKOV şi

MATVEEV DUPĂ GH. CÂRSTEA DUPĂ D. HARRE

1. Etapa Învăţării Iniţiale:

- se caută formarea ritmului

şi tempo-ului mişcării;

- se înlătură mişcările

inutile;

- se realizează o

reprezentare generală a

mişcării;

Etapa Iniţierii În Bazele Tehnice

De Execuţie A Deprinderii:

- formarea unei reprezentări

clare asupra deprinderii

respective;

- formarea ritmului general de

execuţie cursivă a deprinderii;

- descompunerea deprinderii

motrice;

Etapa Formării Primei Imagini Asupra

Mişcării:

- iau naştere reacţii ideomotorii şi are loc

acceptarea fizică şi psihică;

2. Etapa Învăţării Aprofundate:

- are loc adâncirea

înţelegerii de către elevi a

legităţilor mişcării care

compun acţiunea motrică;

- se formează ritmul şi

tempoul adecvat execuţiei

globale;

Etapa Fixării Şi Consolidării

Deprinderii:

- realizarea tehnicii de execuţie

în concordanţă cu

caracteristicile mişcării;

- exersarea deprinderii în

condiţii relativ şi predominant

constante;

- corectarea cu prioritate a

greşelilor individuale de

execuţie;

Etapa Primei Învăţări:

- se însuşeşte componenţa principală a

mişcării;

- se urmăreşte înlăturarea mişcărilor

suplimentare şi inutile;

3. Etapa Consolidării Şi

Perfecţionării Deprinderii:

- se consolidează

deprinderea în condiţii

diferite şi cu intensităţi ale

efortului diferite:

-se apreciază global gradul

de automatizare a mişcării;

Etapa Perfecţionării Deprinderii

Motrice:

- sporirea variantelor de

execuţie;

- exersarea deprinderii în

condiţii cât mai variate;

- includerea deprinderii în

înlănţuiri de alte deprinderi

motrice;

Etapa Precizării Acţiunii:

- mişcarea prinde contur precis, este

percepută în mod detaliat ;

- concomitent se stabilesc fazele actului

motric;

4. Etapa De Automatizare:

- se stabilizează deprinderile;

- se repetă în condiţii neschimbate;

5 Etapa Perfecţionării În Condiţii Variabile:

- se urmăreşte perfecţionarea tehnicii în

funcţie de particularităţile individuale;

- capacitatea de a lega diferite

deprinderi;

3.5.4. Tipuri de deprinderi

Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este importantă, ea

realizându-se pe baza anumitor criterii:

După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-

motrice); deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării);

După modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea mişcărilor este

determinată de programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne; deprinderi

heteroconduse, în care succesiune mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile

adversarului);

Din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile situaţiilor;

deprinderi închise, realizate în situaţii standard;

După complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare, automatizate

complet, stereotipe (mişcările ciclice); deprinderi complexe, parţial automatizate;

După efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi intermediare;

deprinderi mari;

După sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor

umane şi sportive; tactice, care cuprind înlănţuiri specifice;

După obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers, alergare,

săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare, târâre,

tracţiune, împingere, ridicare – transport de greutăţi; deprinderi specifice diferitelor

discipline, ramuri, probe sportive.

3.5.5. Transfer şi interferenţă

Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.

Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi; acest fenomen se

produce atunci când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările

dintre deprinderea veche şi cea nouă.

Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica

cunoştinţele anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi.

Aspecte ale transferului în învăţarea motrică:

trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;

trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;

trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;

trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;

trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică;

Interferenţă, influenţă negativă, când procesul nou este împiedicat de cel vechi;

Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate.

Cauze ale interferenţei:

dezvoltare şi pregătire fizică unilaterală; specializare îngustă;

nivel scăzut al aptitudinilor motrice

deprinderi greşite sau insuficient consolidate;

greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,

3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice

Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii legăturilor

temporare. Lipsa exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc slăbirea deprinderilor,

pierderea preciziei, a uşurinţei de execuţie a mişcării.

Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei ele pot fi

reactualizate (fiind vorba de deprindere ca: înotul, schiul, ciclismul, patinajul).

3.5.7. DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ

MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit

locomoţia umană. Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar,

automat, stereotip.

Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d

sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea

şi se poate definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează

înaintarea.

Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic.

Termenii folosiţi în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi

picior între două poziţii identice ale corpului (la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.),

cadenţa, tempoul, numărul de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza

(distanţa parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).

Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.

Timpii mersului:

1. Sprijin dublu;

2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul

anterior;

3. Al doilea sprijin dublu;

4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).

Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de

transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică

individuală. În mers capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare

determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm..

Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire,

braţele se mişcă liber, alternativ, înainte - înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea

picioarelor.

Greşeli:

Mers rigid, băţos;

Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;

Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;

Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;

Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;

Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.

Variante:

Mersul liber fără cadenţă;

Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);

Mers gimnastic;

Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;

Mers în ghemuit (mersul piticului);

Mers fandat (mersul uriaşului);

Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);

Mers cu pendularea gambei înainte;

Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);

Mers cu pas alăturat, încrucişat;

Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.

În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a

creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă

închisă şi deschisă, opt.

Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt

Buclă deschisă Buclă închisă

Indicaţii:

Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;

Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;

Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;

În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

ALERGAREA

Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin

acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se

succed fazele de sprijin şi zbor.

Fazele alergării:

1. Faza de sprijin unilateral ;

2. Faza de zbor ;

3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.

La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în

timpul alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de

intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator

cu pasul.

Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea

deprinderilor specifice probelor de alergare.

Greşeli :

Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;

Alergarea cu accentuarea balansului corpului;

Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;

Poziţia greşită a trunchiului;

Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.

Variante:

Alergare cu genunchii sus;

Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor

înainte;

Alergare cu paşi încrucişaţi;

Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.

Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură

manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în

ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare.

Indicaţii :

În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc

corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.

Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.

Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;

Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării

un caracter atractiv.

SĂRITURA

Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în

desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite

traiectorii.

Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură

tonicitate şi troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea

percepţiilor spaţio-temporale.

Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere,

îndemânare, rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.

Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :

1. Elan ;

2. Bătaie-desprindere ;

3. Zbor,

4. Aterizare.

Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:

Elan insuficient de energic;

Impulsie slabă;

Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;

Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,

Poziţie rigidă la aterizare.

Variante :

Sărituri libere, în care zborul este continuu;

Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a

mâinilor pe sol.

Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau

pe un picior, cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.

Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.

Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în

grup.

Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.

Sărituri în adâncime.

Săritura în lungime de pe loc.

Pasul săltat.

Pasul sărit.

Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:

Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se

aterizează pe acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare

a segmentelor.

Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării

corpului cu mişcarea corzii.

Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.

Indicaţii:

Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;

Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;

Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.

La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor,

pentru a preveni accidentările;

Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;

În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);

Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

Fig. 8. Clasificarea săriturilor

SĂRITURI

LIBERE CU

DESPRINDERE DE PE:

CU SPRIJIN PE APARATE ŞI

DESPRINDERE DE PE:

DOUĂ

PICIOARE

UN PICIOR

DOUĂ

PICIOARE

ÎN

LUNGIME

ÎN

ADÂNCIME

ÎN

ÎNĂLŢIME

CU SPRIJIN PE

BRAŢE PICIOARE

ALTE

SEGMENTE

CU ELAN FĂRĂ ELAN CU ELAN FĂRĂ ELAN

UN PICIOR

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA

Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a

doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în viaţa de

zi cu zi.

Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile

implicate, determină dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens

analizatorii: vizuali, auditivi, tactili şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini

motrice ca: viteză, forţă, putere, rezistenţă.

Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi

sunt proiectate în spaţiu prin contracţie musculară.

Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte

aflate în mişcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele

inferioare.

Fazele aruncării:

1. Poziţia iniţială, elan;

2. Faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea obiectului;

3. Faza finală, restabilirea.

Fazele prinderii:

1. Faza de aşteptare;

2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;

3. Faza de amortizare;

4. Faza de reţinere.

Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este

ţinut, susţinut, apucat, sau sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de

aruncare, alternarea judicioasă a contracţiei cu relaxarea.

Greşeli:

Aruncarea:

Priza defectuoasă;

Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;

Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;

Scăparea obiectelor;

Prinderea:

Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor;

Teama de obiect;

Lipsa fazei de întâmpinare;

Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;

Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.

Tipuri de aruncare

Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică

(biciuirea), concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre

înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite obiecte.

Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă

susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans

premergător realizat cu braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării

obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare.

Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe

palmă, cu braţele îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de

aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite

direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.

Variante de prindere:

Prindere cu o mână;

Prindere cu două mâini;

În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în

funcţie de obiectivele urmărite.

Îndicaţii:

Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;

În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului

respectiv, distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;

Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a

comenzilor;

Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi

parcursurile aplicative.

Fig. 9 Tipuri de aruncare

Fig.10. Clasificarea aruncării prin azvârlire

Fig. 11. Clasificarea aruncării prin împingere

ARUNCAREA

AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ

AZVÂRLITĂ

LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER

DE PE LOC DIN

DEPLASARE

ÎMPINSĂ

ÎN SUS LA ŢÎINTĂ LA PARTENER

CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI

DE PE LOC DIN DEPLASARE

LA

DISTANŢĂ

ÎMPINSĂ

ÎMPINSĂ

Fig. 12. Clasificarea aruncării prin lansare

LANSATĂ

CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI

DIN

LATERAL

DE

JOS

PRIN

ROSTOG.

PE DEASUPRA

CAPULUI

DE PE LOC DIN

DEPLASARE

ÎNAINTE ÎNAPOI

DIN LATERAL PE DEASUPRA

CAPULUI

DE JOS PRIN ROSTOG.

LA

DISTANŢĂ

LA

ŢINTĂ

LA

PARTENER

LA

DISTANŢĂ

LA

ŢINTĂ

LA

PARTENER

3.5.8. DEPRINDERI MOTRICE APLICATIV-UTILITARE

TÂRÂREA, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare

pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a

picioarelor.

- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de

adult corespunzător cerinţelor vieţii;

- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;

- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru

educarea unor trăsături de caracter;

- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;

- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;

Greşeli:

tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;

insuficientă forţă;

lipsă de coordonare;

Variante:

târâre pe antebraţe şi genunchi;

târâre pe o parte;

târâre joasă;

târâre pe antebraţe şi picioare apropiate;

târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;

târâre pe spate;

târâre cu transport de obiecte sau persoane;

LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;

Indicaţii:

se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;

în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării

braţelor cu cea a membrelor inferioare;

pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici:

sfori, şipci, bastoane, diferite aparate;

pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi

generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.

CĂŢĂRARE/ESCALADARE

Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul

mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;

Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai

înalte.

Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor

motrice: F. R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;

Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină,

ladă, cal, copac, stâlp, portic;

Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi

de copac;

Greşeli:

lipsa de coordonare a segmentelor corpului;

priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;

Variante:

căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte;

căţărare din atârnat; căţărare cu îngreuiere;

căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;

căţărare la frânghia orizontală;

LOCUL deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma

jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.

Indicaţii:

se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării accidentelor;

căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;

escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu

apucare şi încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe

piept (abdomen);

aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;

pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării.

TRACŢIUNE-ÎMPINGERE

Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener este deplasat

fără a fi ridicat de pe sol.

Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin

apucare.

Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect

făcându-se prin apucare sau sprijin.

Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea

trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.

Greşeli:

priza necorespunzătoare;

insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii;

coordonare redusă;

Variante:

tracţiuni şi împingeri executate individual;

tracţiuni şi împingeri executate pe perechi;

tracţiuni şi împingeri executate în grup;

LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;

Indicaţii:

în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea

suprafeţei de sprijin;

se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;

perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei;

se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.

RIDICARE ŞI TRANSPORT DE GREUTĂŢI

Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului

corp, iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale

(zona lombară), leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.

Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini

motrice: F.R. capacitate coordinativă.

Greşeli:

lipsa de coordonare;

forţă insuficientă;

priza necorespunzătoare.

Variante:

ridicare şi transport individual;

ridicare şi transport în perechi;

ridicare şi transport în grup;

Se pot transporta:

- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;

- aparate;

- persoane;

- mobilă;

Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe

piept, sub braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”,

“patul”, “ targa” ;

LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.

Indicaţii:

se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se flexează iar

trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe

musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana;

ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;

variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;

la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra

capului, elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

ECHILIBRUL

Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată

prin sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.

Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii

corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice.

Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează

sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.

În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale

activităţi casnice.


menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;

menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);

Gradarea exerciţiilor de echilibru:

reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;

modificarea poziţiilor segmentelor corpului;

creşterea complexităţii mişcărilor;

creşterea înălţimii;

utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;

LOCUL în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;

Indicaţii:

ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;

modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea

suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;

pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;

se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

3.5.9. PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE

GENERALITĂŢI

DEFINIŢIE: Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice,

caracterizate prin diversitatea instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune,

succesiune determinată de scopul urmărit.

Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice

şcolare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

CARACTERISTICI:

pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în orice condiţii;

contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, aplicative şi cele

specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;

au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al

parcursurilor se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui

elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina,

perseverenţa, încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, autocontrolul;

determină o participare emoţională a elevilor;

permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);

În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice

şi metodice.

Cerinţe organizatorice:

- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;

- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi

pentru învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;

- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se

recomandă mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a

intensităţii;

- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite,

asigurarea locului de aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări.

Cerinţe metodice:

- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;

- trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile

cu cele mai uşoare;

- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;

- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;

- parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin

modificarea funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;

- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.

Posibilităţi de dozare prin reglarea:

- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);

- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;

- elemente de îngreuiere;

- vitezei de deplasare;

Procedeele de organizare ale parcursurilor sunt dependente de condiţiile materiale, în

sală sau în aer liber:

- grupe paralele;

- bandă rulantă;

- torent;

Locul parcursurilor aplicative în lecţia de educaţie fizică:

- în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma

unor parcursuri uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică

armonioasă;

- în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor motrice cât şi pentru

dezvoltarea aptitudinilor motrice;

- în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un

tempo lent cu caracter de destindere şi relaxare;

3.5.10. JOCURILE

JOCUL, este o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată

spontan sau organizat, după reguli bine stabilite, având scop recreativ, sportiv şi de adaptare

la realitatea socială.

Clasificare:

jocuri imitative, conţinutul acestora reflectând diferite fenomene reale din lumea

înconjurătoare;

jocuri de mişcare( jocuri motrice, jocuri dinamice): individuale, fără împărţire în

echipe; pe echipe;

jocuri sportive;

Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare şi corespund particularităţilor

psihice ale preşcolarilor şi şcolarilor mici din care cauză are o pondere deosebită în

conţinutul educaţiei fizice şi aduce satisfacţii deosebite copiilor.

Jocul dinamic îndeplineşte o funcţie triplă:

- metodă de instruire;

- mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor şi dezvoltarea capacităţii

motrice;

- formă de organizare a exersării, copiii fiind împărţiţi pe roluri individuale, colective, pe

echipe;

Sarcinile jocurilor:

ele contribuie în mare măsură la întărirea sănătăţii ţi la dezvoltarea organismului

copiilor;

în cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi motrice de bază şi

aplicative; sunt elemente pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;

prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în

acelaşi timp se formează calităţile morale şi de voinţă;

modificarea continua a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi

evaluarea noilor situaţii create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe

repede schimbările;

sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului,

subordonarea intereselor personale celor ale colectivului;

prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi viaţă şi contribuie la

dezvoltarea personalităţii;

În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:

1. Alegerea jocului după:

- obiectivele urmărite în lecţie;

- colectivul de elevi: efectiv, particularităţi de vârstă, sex, nivel de pregătire;

- locul de desfăşurare: teren, sală;

- sezonul;

- durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;

- dotarea materială;

2. Pregătirea locului de desfăşurare:

- igiena locului de desfăşurare;

- dimensiune, marcajul terenului, sală;

3. Pregătire materialelor necesare:

- materiale special construite;

- materiale improvizate;

4. Formarea echipelor:

- la alegere;

- după înălţime;

- prin numire de către profesor;

5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală);

- poziţia profesorului;

6. Explicarea şi demonstrarea jocului;

- joc probă;

7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:

- începerea jocului;

- desfăşurarea;

- stabilirea câştigătorilor;

- sancţiuni şi recompense;

Jocul sportiv este izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe

multiple, influenţând atât dezvoltarea aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de

personalitate. Absolventul ciclului gimnazial trebuie şă ştie să joace regulamentar şi să

organizeze aceste activităţi.

Locul jocului în lecţia de educaţie fizică

- este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind anumite funcţii şi realizând

anumite obiective. Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II, jocul reprezintă

aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În

învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie (unitate de învăţare) în timp ce în

ciclul primar el devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.

3.6. OBIŞNUINŢE

Definiţie: obişnuinţele reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de

aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent, ca o necesitate vitală, de obicei ca act

reflex total;

are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate;

constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii, adeseori traduc

obiceiuri individuale( U.Şchiopu, 1997);

pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate la structura

temporală a ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi;

cuprind elemente motivaţionale , care le deosebesc de deprinderi;

dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului, componenta intelectuală,

afectivă şi motivaţională;

obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar la simple tehnici

şi modalităţi de acţiune;

având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme, ele pot genera

anumite stări emoţionale;

au rol important în educarea morală a elevilor;

orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea acţiunii din

exterior;

Clasificare:

Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci, comportare civilizată;

Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate;

Cunoscând particularităţile obişnuinţelor, considerăm ca E.F.S. ca disciplină de

învăţământ, are rol important în educarea acestora:

astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de mişcare din care

decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul fizic în scopul întăririi sănătăţii

şi a menţinerii capacităţii de muncă;

prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obişnuinţe de igienă colectivă şi

individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de activitatea de educaţie fizică şi de

cea sportivă;

prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală.

3.7. ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE

EDUCAŢIEI INTEGRALE

Idealul educaţional al învăţământului românesc, ce decurge din idealul social, constă

în formarea integrală şi armonioasă a unei personalităţi creative şi autonome. Aceste finalităţi

educaţionale, integrate în formarea armonioasă a personalităţii, presupun educaţie

intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, profesională, moral-civică şi religioasă. Cuprinderea

unor elemente de conţinut specifice acestor laturi ale educaţiei în activitatea de practicare a

exerciţiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficienţa lor.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectuale

Obiectivele educaţiei intelectuale:

asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din principalele

domenii de activitate;

lărgirea orizontului de cultură generală;

dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice;

formarea deprinderilor de muncă intelectuală;

educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;

Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele de specialitate

asimilate ca rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate motrică.

Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se face diferenţiat

ţinând cont de particularităţile de vârstă, de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor. Lecţia de

educaţie fizică oferă posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile,

operative.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale:

morala, cuprinde valorile, principiile, normele şi regulile determinate de cerinţele

societăţii pentru a reglementa relaţiile dintre oameni;

educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor obiective:

- instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind valorile

morale ale societăţii;

- înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale;

- formarea conştiinţei morale;

- formarea conduitei morale, deprinderi şi obişnuinţe morale;

- formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, manifestate prin comportamentul moral-

civic.

Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale şi a

trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de ordine şi disciplină;

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice

Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri

intelectiv-practice ci şi în concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei

esteticului din natură, societate şi artă. Însăşi existenţa umană poate deveni “operă de artă”.

Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia esteticului.

Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc.

Obiectivele educaţiei estetice :

formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;

dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;

Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea armonioasă a

organismului, la dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru mişcări estetice, expresive,

dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării trăirilor interioare, sensibilizează, iar

utilizarea acompaniamentului muzical determină comuniune dintre ritm, tempo , cinematica

mişcării şi frumuseţea corporală.

Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat creaţia marilor

artişti care au imortalizat în operele lor această frumuseţe nesecată.

Turismul, ca forma de practicare a exerciţiului fizic, oferă posibilitatea cunoaşterii

frumuseţilor naturii sau a celor create de mintea şi mâna omenească.

Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării obiectivelor

educaţiei estetice.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale

Educaţia profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru integrarea în

sistemul tehnico-economic, social şi cultural.

În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice practice, se

dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi sunt suportul realizării

diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele educaţie fizice creează o stare de sănătate optimă,

ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi creează o bază pentru a desfăşura o activitate cu

randament optim, atât fizic cât şi psihic.

Evaluare

1. Cărei forme de manifestare a vitezei îi aparţine următoarea definiţie: iuţeala cu care un subiect răspunde la

excitaţii de diferite naturi sau iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului:

a) Viteza de repetiţie

b) Viteza de deplasare

c) Viteza de reacţie

d) Viteza de execuţie

2. Pentru aptitudinea motrică rezistenţă elementul caracteristic care predominanţă este:

a) Tempoul

b) Ritmul

c) Durata

d) Intensitatea

3. Capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere, cedare, în raport cu o rezistenţă externă

sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor grupe musculare este definiţia:

a) Vitezei

b) Rezistenţei

c) Forţei

d) Mobilităţii

4. Simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în raport cu spaţiul şi

timpul, este o componentă a:

a) Forţei

b) Rezistenţei

c) Vitezei

d) Capacităţii coordinative

5. Una din caracteristicile priceperilor motrice este:

a) Sunt însuşiri moştenite genetic

b) Sunt elemente ale activităţii voluntare a omului

c) Sunt componente neautomatizate a activităţii voluntare

d) Sunt mijloace de bază pentru realizarea obiectivelor diferitelor tipuri de activităţi motrice

6. Componentă automatizată a actului motric voluntar, act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt

grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în sensul dorit, este una din definiţiile date:

a) Priceperii motrice

b) Aptitudinii motrice

c) Obişnuinţelor

d) Deprinderea motrică

7. Ansamblul de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a exerciţiului fizic este definiţia:

a) Deprinderii;

b) Aptitudinii;

c) Cunoştinţelor de specialitate;

d) Obişnuinţe.

Capitolul 4. Principiile procesului de învăţământ

4.1. Generalităţi

Principiile procesului de învăţământ, „legi specifice” domeniului instruirii şi învăţării,

constituie dimensiunea normativă a activităţilor de educaţie /instruire, organizate la acest

nivel, în conformitate cu anumite reguli de proiectare şi realizare cu valoare strategică şi

operaţională.

Clasificarea principiilor procesului de învăţământ:

1. Principii pedagogice, cu grad mare de generalizare :

Principiul cunoaşterii pedagogice;

Principiul comunicării pedagogice;

Principiul creativităţii ( S.Cristea, 2000)

2. Principii didactice

4.2. Principiile didactice, se definesc prin ansamblul cerinţelor operaţionale

exprimate prin propoziţii de sinteză care concentrează normele şi regulile de realizare

eficientă a oricărei activităţi didactice, organizate la nivelul procesului de învăţământ.

Acestea formează un adevărat sistem, care reglementează desfăşurarea activităţilor

organizate, sunt teze fundamentale, cu rol în finalizarea procesului instructiv-educativ-

evaluativ. Ele au rol deosebit în proiectarea strategiilor didactice şi a situaţiilor de

instruire, iar aplicarea lor este o condiţie a eficienţei procesului de predare-învăţare-

evaluare.

Principiile didactice (de instruire):

Principiul orientării formative pozitive a activităţilor;

Principiul sistematizării activităţii;

Principiul accesibilităţii

Principiul participării optime a elevilor la activitate;

Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea

intuitivă şi cunoaşterea logică;

Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică,

Principiul esenţializării rezultatelor activităţii;

Principiul autoreglării permanente.

Aceste principii au un rol important şi în activitatea de educaţie fizică şi sport, din

care cauză considerăm necesară o analiză mai aprofundată a acestora.

4.2.1. Principiul participării active şi conştiente (Principiul participării optime

a elevilor la activitate)

Acest principiu implică existenţa celor două laturi:

- participarea conştientă;

- participarea activă.

Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării acestui principiu sunt:

- înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite;

- înţelegerea structurii acţiunilor motrice însuşite;

- manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea celor predate;

- educarea capacităţii de autoevaluare.

4.2.2. Principiul sistematizării activităţii

Conţinutul învăţământului este sistematizat în cadrul programelor şcolare.

Predarea cunoştinţelor, deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice se

face în concordanţă cu obiectivele urmărite şi pe baza unei proiectări bine întocmite.

În aplicarea acestui principiu se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:

- eşalonarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ-evaluativ în concordanţă cu

programele şcolare;

- gruparea materialului predat în concordanţă cu logica internă a fiecărei componente;

- materialul nou să se bazeze pe cel predat anterior şi să pregătească pe cel viitor:

- asigurarea unei ritmicităţi în participarea subiecţilor la procesul de practicare a

exerciţiilor fizice.

4.2.3. Principiul accesibilităţii

Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform particularităţilor de

vârstă, sex şi nivel de pregătire.

Principiul accesibilităţii prevede ca între predare şi posibilităţile concrete ale

indivizilor să existe o permanentă concordanţă. În educaţie fizică accesibilitatea exerciţiilor

nu se referă la solicitarea minimă a capacităţii de activitate.

În desfăşurarea activităţii fiecare specialist trebuie :

- să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare;

- să folosească reglatori metodici;

- să adapteze metodele folosite la nivelul de vârstă al elevilor cu care se lucrează;

- să evalueze diferenţiat.

Se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe:

- cunoaşterea colectivelor cu care se lucrează;

- stabilirea unui ritm şi tempo de lucru adecvat;

- respectarea regulilor: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut

la necunoscut.

4.2.4. Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea

intuitivă şi cunoaşterea logică

Acest principiu asigură echilibrul dintre concret şi abstract, dintre intuiţie şi acţiune.

În educaţie fizică, acest principiu este foarte important în procesul de învăţare,

apelându-se la început la treapta senzorială a cunoaşterii, prin implicarea a unui număr mare

de analizatori, pentru a înţelege mecanismul de bază al mişcării, apoi trecându-se la asocierea

cu treapta logică, prin folosirea limbajului. Perceperea materialului intuitiv şi îmbinarea lui

cu explicaţiile necesare, realizează legătura dintre primul sistem de semnalizare şi al doilea

sistem de semnalizare.

În cadrul acestui principiu, se folosesc două posibilităţi:

- demonstrarea vie;

- demonstrarea pe baza materialelor intuitive, profesorul fiind cel care îndrumă

modul lor de utilizare.

Cerinţe:

- observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor elevilor;

- demonstrarea şi materialele intuitive să fie la nivelul de înţelegere al subiecţilor;

- să nu se folosească abuziv demonstrarea şi materialele intuitive.

4.2.5. Principiul esenţializării rezultatelor activităţii (Principiul temeiniciei, al

durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii ivite în activitatea de educaţie fizică şi cea

sportivă, individul, necesită să stăpânească temeinic un număr mare de deprinderi motrice.

Cerinţe:

- asigurarea fixării temeinice a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea

aptitudinilor motrice, prin asigurarea unui număr suficient de repetări;

- pentru a asigura durabilitatea acţiunilor motrice însuşite se efectuează eşalonarea în

timp a repetărilor. Profesorul trebuie să repete cu elevii acţiunile motrice de multe ori, în

condiţii cât mai variate,

- periodic să se realizeze verificarea gradului de pregătire a subiecţilor şi de însuşire a

materialului predat.

4.2.6. Principiul autoreglării activităţii didactice

Acest principiu implică perfecţionarea continuă a relaţiilor ce stabilesc între profesor

şi elevi, elevul transformându-se din obiect al educaţiei în subiect al propriei sale formări-

dezvoltări.

4.2.7. Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică

Educaţia fizică şi sportivă este o activitate prin excelenţă motrică, practică. Conţinutul

predat trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele, obiectivele specifice diferitelor activităţi.

Orientată în acest fel, instruirea are un caracter concret, în concordanţă cu practica.

Legarea procesului de instruire de cerinţele activităţii practice se realizează prin

selecţionarea justă a conţinutului lecţiilor, acordând prioritate sistemului de priceperi şi

deprinderi motrice şi aptitudini cu largă aplicativitate în viaţa de zi cu zi.

L.Herczog (1995) mai prezintă patru principii specifice educaţiei fizice:

Principiul întăririi sănătăţii;

Principiul dezvoltării psiho-fizice armonioase,

Principiul scientizării;

Principiul eforturilor intense şi maxime.

Capitolul 5. Tehnologia instruirii

5.1. Generalităţi

Termenul “ metodă” derivă din grecescul methodos şi are înţelesul de drum, cale

(odos – cale; metha – spre).

În didactică, metoda reprezintă calea care se urmează pentru atingerea obiectivelor

educaţionale.

Metoda este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei care delimitează calea dobândirii

de cunoştinţe noi. Din punct de vedere operaţional, metoda reprezintă o structură de operaţii

raţional corelate în vederea îndeplinirii unor scopuri.

În alegerea şi adecvarea unei metode, profesorul trebuie să ţină cont de factori

obiectivi (ce ţin de natura finalităţii, de logica internă a ştiinţei, de legităţile fenomenului

învăţării ) şi de factori subiectivi ( determinaţi de personalitatea profesorului, de psihologia

elevului, de psihologia colectivului ).

Metoda devine elementul cel mai dinamic al al activităţii didactice, care permite

profesorului adaptări creative multiple la obiectivele, conţinutul şi evaluarea procesului de

instruire.

Ea include “ un ansamblu organizat de operaţii” , respectiv de procedee didactice,

susţinut de mijloacele didactice, care facilitează desfăşurarea procesului de instruire.

G. Văideanu citat de Marilena Pavelescu, (2010), defineşte metoda ca fiind: ”calea

sau modalitatea de lucru care are următoarele caracteristici:

- este selecţionată de cadrul didactic şi pusă în aplicare în lecţii sau activităţi extra

curriculare, în beneficiul elevilor;

- presupune cooperare dintre profesor şi elevi, participarea acestora la găsirea

soluţiilor;

- se foloseşte sub forma unor procedee sau variante selecţionate şi combinate în

funcţie de nivelul şi trebuinţele elevilor;

- vizează asimilarea cunoştinţelor, trăirea valorilor, stimulează spiritul creativ;

- permite profesorului să organizeze procesul de predare-învăţare şi să îndeplinească

rolul de: animator, ghid, evaluator.”

Conceptul de procedeu metodic

Procedeele didactice reprezintă componente ale metodei, care ţin de execuţia acţiunii,

sunt tehnici mai limitate care servesc drept instrumente ale metodei.

Conceptul de strategie didactică

Strategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe metode şi procedee

integrate într-o structură unitară de funcţionare pedagogică eficientă.

Strategiile didactice pot fi clasificate în funcţie de:

- particularităţile evolutive ale gândirii elevilor (Anderson, 1980; Di Vesta, 1983;

Norman, 1985; Campione şi Brown, 1998 citaţi de R.B.Iucu, 2001 şi M. Pavelescu, 2010) :

1. strategii inductive care conduc elevii de la analiza unor fapte concrete la elaborarea

unor noţiuni noi (de la particular la general, de la efect la cauză);

2. strategii deductive care conduc elevii de la definiţii la acţiuni concrete (de la

general la particular;

3. strategii analogice (bazate pe modelare)

4. strategii mixte.

- gradul de dirijare sau nedirijare a învăţării (R.B.Iucu,1999, 2001; M. Pavelescu,

2010):

1. strategii algoritmice; 2. strategii semialgoritmice; 3. strategii nealgoritmice -

euristice ( solicită creativitatea).

- domeniul activităţilor instrucţionale predominante (Bloom, Merrill, Kelety, 1981

citaţi de R.B. Iucu, 2001; Cerghit, 1993):

1. strategii cognitive; 2. strategii psihomotrice; 3. strategii afectiv-emoţionale; 4.

strategii combinatorii.

Structura strategiilor de instruire:

- metode de instruire;

- mijloace de instruire;

- forme de organizare a instruirii;

- interacţiuni şi relaţii instrucţionale;

- decizia instrucţională.

5.2. Taxonomia metodelor didactice şi descrierea lor

În literatura de specialitate există mai multe clasificări în funcţie de anumite criterii:

1. criteriul istoric: metode clasice şi metode moderne;

2. criteriul gradului de generalitate: metode generale şi metode particulare, speciale;

3. după caracterul individual/ social

4. după caracterul activităţii mentale: metode algoritmice, nealgoritmice, euristice,

creatoare;

5. după tipul de experienţă de învăţare: metode bazate pe învăţarea receptivă, prin

descoperire, prin acţiune practică, prin invenţie, prin creaţie;

6. după criteriul sursei cunoaşterii: metode de comunicare, de explorare a realităţii şi

metode de acţiune

Ne vom opri asupra unui tip de clasificare care sperăm să ne satisfacă cerinţele

problematicii adoptate.

Metode în care predomină acţiunea de comunicare:

Orală expozitivă: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea

Orală interogativă: conversaţia euristică, dezbaterea, problematizarea, asaltul de idei.

Scrisă : lectura explicativă, regulamente , activitatea cu cărţile de specialitate.

La nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia.

Metode în care predomină acţiunea de cercetare a realităţii:

Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi independentă,

experimentul, cercetarea documentelor istorice.

Metode de cercetare indirectă a realităţii: demonstraţia, modelarea.

Metode în care predomină acţiunea operaţională, practică a realităţii

Reală: metoda exerciţiului, metoda algoritmizării, metoda lucrărilor practice, metoda

studiului de caz.

Simulată: metoda jocului didactic, metoda dramatizării.

Metode didactice în care predomină acţiunea de programare specială a instuirii

Metoda instruirii programate.

Metoda instruirii asistată pe ordinator.

Metode didactice stimulativ-evaluative, metode care vor fi abordate la capitolul

„Evaluare”.

5.2.1. Metode De Comunicare Orală Expozitive

Acestea presupun prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţii, de

către educator către educat, în concordanţă cu cerinţele programei (expunerea didactică).

Expunerea aparţine registrului oratoric şi din acest motiv profesorul trebuie să asigure

expresivitatea cominicării prin folosirea comnicării paraverbale şi nonverbale:voce, privire,

gestică. În funcţie de vârsta elevilor şi de nivelul de înţelegere expunerea poate îmbrăca mai

multe variante:

5.2.1.1. POVESTIREA – informaţiile se prezintă sub formă descriptivă sau narativă,

iar pe baza acestor informaţii elevii îşi formează reprezentări şi pot înţelege mai uşor unele

exerciţii.

Este utilizată cu precădere în învăţământul preprimar şi în cel primar - clasele I şi a -

II-a. Limbajul expresiv al educatorului determină stări emoţionale deosebite, trezind

sentimente care asigură o participare afectivă puternică din partea elevilor. Se dezvoltă astfel

imaginaţia şi creativitatea.

Cerinţe:

- corectitudinea şi claritatea vorbirii;

- caracterul emoţional al povestirii;

- succesiune logică a faptelor;

În E.F.S. se utilizează această metodă, profesorul introducând în cadrul unei poveşti

ansamblul de mişcări sau mişcările singulare care doreşte să le realizeze cu copii.

5.2.1.2. EXPLICAŢIA – este forma de expunere în care predomină argumentarea

logică, raţională;

- solicită mai intens operaţiile gândirii şi este utilizată în mod preponderent în

ciclul gimnazial, dar nu este exclusă utilizarea ei şi în ciclul primar, ea fiind metoda de bază

în E.F.S.

Metoda constă în expunerea mecanismului de bază al mişcării, algoritmul actului

motric, valoarea de utilizare şi efectele asupra organismului. În mod curent explicaţia se

asociază cu demonstraţia şi poate precede, poate însoţi şi urma pe aceasta.

Formarea deprinderilor motrice se realizează prin acţiunea corelată a celor două

sisteme de semnalizare.

Cerinţe:

- să se realizeze la nivelul de înţelegere al elevilor cărora li se adresează;

- să se utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical şi terminologic;

- să fie plastică, pentru a atrage atenţia asupra punctelor cheie ale acţiunii motrice.

5.2.1.3. PRELEGEREA – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia

este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul

unificării lor într-un tot.

Se desfăşoară pe baza unui plan. Cunoştinţele pot fi prezentate în mod inductiv,

pornind de la analiza faptelor concrete pentru a ajunge la concluzii generale, sau în mod

deductiv, când pornind de la enunţarea unei teze generale se ajunge la concretizări şi exemple

edificatoare.

Este utilizată în învăţământul liceal şi în cel superior. Poate fi combinată cu

dezbaterea, obţinându-se varianta: prelegere – dezbatere (I. Cerghit, 2006).

La ora atuală se utilizează prelegerile interactive de diferite tipuri: adevărat/fals,

prelegerea intensificată.

5.2.2. Metode De Comunicare Orală Interogative

5.2.2.1. CONVERSAŢIA – constă din valorificarea didactică a întrebărilor şi

răspunsurilor.

E.F.S. fiind o disciplină practică, conţinutul întrebărilor trebuie să vizeze probleme

care să elucideze anumite structuri, momente şi întrebări din discipline ca : fizica, biologia,

anatomia, a căror răspunsuri pot soluţiona probleme specifice activităţii motrice.

Tipuri de conversaţie:

Conversaţia euristică – socratică, concepută în aşa fel încât să conducă la

“descoperirea “ a ceva nou pentru elev. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi

răspunsuri, la finele cărora să rezulte adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul

învăţării. Întrebările şi răspunsurile se leagă în serii compacte:

Profesorul trebuie să dezvolte prin această metodă ambele tipuri de gândire:

convergentă, prin care se realizează raţionamente logice (prin întrebări care îndeamnă la

analiză, comparaţie, sinteză, generalizare) şi divergentă, care stimulează creativitatea (prin

întrebări care care urmăresc formarea unor asociaşii inedite, care solicită răspunsuri noi,

originale).

Conversaţia catehetică – examinatoare, are ca funcţie principală constatarea

nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un moment dat.

I1 R1 I2 In R2 Rn

Tipuri de întrebări:

a. după modul de adresare:

1. directe, în lanţ, inversate (se răspunde la întrebare print-o altă întrebare (M.

Pavelescu, 2010).

b. după operaţiile solicitate:

1. conversaţie pe bază de întrebări închise, care vizează un singur răspuns;

2. conversaţie pe bază de întrebări deschise, în care elevii au posibilitatea să aleagă

răspunsurile corecte din mai multe posibilităţi;

3. de problematizare;

c. după scop: focalizate, de orientare, motivante, de verificare, de sondaj, de

controversă.

Întrebările trebuie formulate corect, precis, să fie de o varietate suficientă, pe timpul

răspunsurilor nu se intervine, nu sunt indicate întrebări voit eronate.

Pe baza acestei metode se accentuează rolul E.F.S. în dezvoltarea intelectuală a

elevilor, ei fiind stimulaţi să argumenteze răspunsurile.

Alte metode de comunicare orală utilizate: discuţia, controversa academică, tehnica

argumentării şi contra argumentării, dezbaterea.

5.2.2.2. STUDIUL DE CAZ – specificul metodei constă în tendinţa de a apropia

învăţarea de viaţa reală. Are drept punct de plecare o situaţie reală şi problemele ce decurg

din ea. Această metodă are mare valoare euristică şi creativă. Poate fi utilizată fie atât ca

suport al cunoaşterii inductive cât şi al celei deductive. Este o metodă aplicabilă cu succes

atât în educaşie fizică cât şi în kinetoterapie.

5.2.2.3. PROBLEMATIZAREA

Este o metodă orală interogativă, prin care se creează stări conflictuale, se dezvoltă

gândirea şi imaginaţia, se reorganizează cunoştinţele anterioare.

Cuprinde un ansamblu de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii-

problemă, care angrenează elevii în descoperirea unor relaţii între obiectele şi fenomenele

realităţii înconjurătoare, între vechile şi noile cunoştinţe, prin eforturi proprii, sub îndrumarea

profesorului. Orice situaţie-problemă nu este altceva decât un „plan de acţiune” cu anumite

repere, cu caracter orientativ. Ea oferă elevului posibilitatea şi îl stimulează să caute singur

soluţia, orientându-se după reperele date. Crearea şi rezolvarea situaţiilor-problemă depinde

de experienţa motrică anterioară a elevilor.

Modul de rezolvare a situaţiilor-problemă se concretizează în patru etape:

1. Elaborarea ipotezelor.

2. Alegerea soluţiilor.

3. Aplicarea soluţiilor.

4. Verificarea şi aprecierea soluţiilor.

În parcurgerea celor patru etape elevul este la început ajutat de profesor, apoi

colaborează cu colegii ca apoi să rezolve singur problema.

Rezolvarea situaţiei - problemă presupune:

o Restructurarea cunoştinţelor acumulate şi aplicarea în situaţia dată (parcursuri

aplicative, situaţii tactice, combinaţii originale, structuri analitice).

o Formularea situaţie-problemă să permită rezolvarea pe mai multe căi;

o Folosirea descoperirii, găsirea unor soluţii optime prin efort propriu.

Învăţarea pe bază de probleme pune accent pe mecanismele abstracte ale gândirii, este

o variantă a învăţării prin descoperire.

5.2.3. Metode De Cercetare directă A Realităţii

5.2.3.1. OBSERVAŢIA

Este o metodă de cercetare a realităţii în mod direct, are un caracter intuitiv,

participativ.

Pe baza acestei metode se dezvoltă componenta senzorială: percepţia, reprezentarea,

spiritul critic, capacitatea de selecţie de analiză şi sinteză, dar şi bucuria de a descoperii

anumite fenomene prin efort propriu, capacitatea evaluativă.

Progresul în utilizarea acestei metode se realizează prin trecerea elevului de la

observaţia spontană, dirijată la cea organizată şi independentă.

Această metodă este frecvent utilizată în lecţia de educaţie fizică. Observaţia se

clasifică în funcţie de anumite criterii astfel:

După criteriul organizării: observaţia spontană şi observaţia organizată.

După gradul de dirijare: observaţia dirijată, dependentă şi observarea

liberă, independentă.

După durată: observaţia de scurtă durată, de lungă durată.

Indiferent de tipul de observaţie, în realizarea ei trebuie parcurse următoarele etape:

- organizarea observării;

- observarea propriu-zisă;

- prelucrarea datelor culese;

- valorificarea observării.

Pe baza acestor etape elevii vor putea să:

- perceapă activ realitatea luată în studiu cu scopul de a însuşi noi cunoştinţe şi

deprinderi motrice;

- folosească corespunzător datele culese;

- identifice, să descrie, să explice şi să interpreteze fenomenele şi datele

sesizate;

- exprime prin diferite modalităţi noile achiziţii (cunoştinţe, deprinderi) şi să le

integreze în contextul achiziţiilor anterioare.

În educaţie fizică un rol deosebit are metoda observării execuţiei altor subiecţi,

aceasta fiind dirijată de profesor şi având ca scop sesizarea aspectelor esenţiale ale execuţiei,

fie pozitive, fie negative şi realizarea feed-backului. Observarea poate fi realizată şi

independent, subiecţii observând singuri fenomenele, pe baza unor instrucţiuni date de

profesor, a unui ghid sau plan de observaţie (vezi „Protocolul de observaţie”).

5.2.4. Metode De Cercetare Indirectă A Realităţii

5.2.4.1. DEMONSTRAŢIA

Este o metodă intuitivă de cercetare indirectă a realităţii. Pe baza acestei metode

conţinutul curriculumului se transmite cu ajutorul unor acţiuni practice sau prin substitutele

acestora (materiale intuitive).

Demonstraţia :

- facilitează însuşirea unor conţinuturi curriculare noi;

- contribuie la fixarea, consolidarea, sistematizarea conţinuturilor deja însuşite;

- asigură o varietate mare de imagini senzoriale, percepţii, reprezentări, necesare

în însuşirea noţiunilor şi formarea deprinderilor motrice;

- determină efectuarea corectă a deprinderilor.

Demonstraţia este o metodă utilizată de toate disciplinele, utilizarea cu succes a

acesteia, depinde de ponderea ei în activitate, de tipul de demonstraţie în funcţie de

variantele şi tipul de lecţie în care se integrează.

În literatura de specialitate sunt consemnate următoarele tipuri ale demonstraţiei:

o demonstraţia cu acţiuni, pe viu;

o demonstraţia cu substitute;

o demonstraţia combinată;

o demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice.

Educaţia fizică, fiind prin excelenţă o disciplină practică, cu caracter aplicativ

utilizează metoda demonstraţiei pe viu (mijlocită şi nemijlocită), în mod preponderent. Pe

baza acestei metode se asigură un contact direct cu cel ce demonstrează, fie că este

profesorul, fie că este un elev special instruit pentru a realiza demonstraţia. Demonstraţia vie

poate fi susţinută şi completată cu ajutorul materialelor intuitive: planşe, chinograme,

fotografii şi nu sunt excluse nici mijloacele tehnice actuale, filme, computere. Această mixare

a tipurilor de demonstraţii uşurează înţelegerea şi însuşirea mai rapidă a deprinderilor şi

cunoştinţelor dorite.

De asemenea demonstraţia se leagă nemijlocit de explicaţie şi observaţie.

Demonstraţia trebuie să fie:

- corectă;

- să accentueze momentele esenţiale ;

- să fie conformă cu realitatea,

- să poată fi vizualizată de toţi subiecţii;

- să ţină seama de nivelu de înţelegere şi de pregătire al subiecţilor.

Etapele demonstraţiei practice:

- demonstrarea globală, în tempoul, ritmul şi amplitudinea specifică

deprinderii realizate;

- demonstraţia încetinită;

- demonstraţia analitică;

- demonstraţia cu accentuarea momentului „cheie” al deprinderii;

- demonstraţia globală.

5.2.4.2. MODELAREA

Metodă intuitivă, bazată pe studiul fenomenelor realităţii, prin intermediul modelelor.

A modela = a studia un obiect sau un fenomen inaccesibil cercetării directe, cu

ajutorul unui model (D.E.X. 1999).

Model = sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect

proprietăţile şi transformările altui sistem mai complex, cu care primul sistem prezintă o

analogie (D.E.X.).

Modelul este o reprezentare, o simplificare, o aproximare a realităţii. Este un analog al

originalului.

Modelarea reprezintă un ansamblu de de procedee practice şi teoretice prin care se

transformă şi se cercetează originalul prin modelul său (P.Popescu-Neveanu, 1978).

Metoda modelării şi modelul, sunt frecvent întâlnite atât în educaţie fizică cât şi în

activitatea sportivă sub diferite tipuri şi anume:

Modele ideale, în funcţie de cerinţele maxime ale societăţii.

Modele materiale: similare (identice cu originalul) şi analogice ( cu o

structură funcţională asemănătoare cu originalul însă cu procese de altă natură).

Modele finale, valabile pentru sfârşitul unui ciclu de învăţământ.

Modele intermediare, valabile pentu un an şcolar.

Modele operaţionale, sisteme de acţionare utilizate pentru a realiza celelalte

tipuri prezentate mai sus.

Alte tipuri:

Modele obiectuale, reproduceri în trei dimensiuni ale obiectelor reale.

Modele figurative, planşe scheme, desene.

Modele simbolice, formule

Modele logice sau matematice.

Pentru a fi corect, un model trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- domeniul din care face parte modelul să fie cât mai bine cunoscut;

- modelul nu cuprinde toate caracteristicile originalului;

- modelul să permită evidenţierea unor caracteristici care nu sunt prezente în

datele iniţiale.

5.2.5. Metodele Bazate Pe Acţiune

5.2.5.1. METODA EXERCIŢIULUI

Face parte din metodele clasice bazate pe acţiune. Are un caracter algoritmic, ce

constă în cunoaşterea şi respectarea unui număr de paşi, care se repetă identic. Exerciţiul

constă în repetarea conştientă a unei operaţii sau acţiuni, cu intenţia de a o apropia de un

model.

În funcţie de conţinutul lor exerciţiile se pot clasifica în exerciţii motrice şi exerciţii

operaţionale, care contribuie la formarea operaţiilor intelectuale, bazate pe reversibilitate şi

asociativitate.

În educaţie fizică prin această metodă se urmăreşte formarea deprinderilor motrice,

dezvoltarea aptitudinilor motrice.

Metoda exerciţiului dispune de procedee metodice care înlesnesc însuşirea

deprinderilor şi anume:

- exersarea globală, utilizată în însuşirea exerciţiilor uşoare, simple, naturale cu o

structură ciclică;

- exersarea fragmentată, este indicată în cazul exerciţiilor complexe, dând

posibilitatea repetării lor pe părţile componente.

5.2.5.2. METODA ALGORITMIZĂRII – metodă de raţionalizare

Această metodă constă în elaborarea şi aplicarea unor scheme, constituite dintr-o

sucesiune univocă de operaţii în vederea realizării unor probleme tipice. Ea presupune două

aspecte şi anume: elaborarea algoritmilor şi aplicarea acestora în vederea rezolvării unor

situaţii standard.

Algoritmul, este un procedeu, o regulă, pe baza căreia se rezolvă o problemă tipică.

Este alcătuit pe baza unor înlănţuiri de „raţionamente”.

Formarea deprinderilor motrice pe baza algoritmilor se realizează prin urmarea cu

stricteţe a unui şir de reguli determinate cu precizie elevul ajungând astefel la reultatul dorit.

Referitor la clasificarea algoritmilor, literatura de specialitate consemnează:

algoritmi didactici sau ai predării, se referă la activitatea profesorului,

aceasta fiind descompusă într-o succesiune de etape care se repetă identic pentru fiecare

sarcină;

algoritmi ai învăţării, sunt implicaţi în conţinutul celor învăţate. Putem vorbi

de algoritmii învăţării diferitelor forme de practicare a exerciţiului fizic, sau algoritmul

dezvoltării fizice armonioase

Cerinţe de elaborare şi aplicare a algoritmilor:

analiza logică a materialului de învăţat;

suşirea şi aplicarea algoritmilor să fie în concordanţă cu particularităţile de

vârstă şi nivelul de pregătire a subiecţilor;

algoritmii să fie elaboraţi în succesiune logică şi să aibă un număr optimal de

operaţii;

să fie corect cantificaţi şi codificaţi.

5.2.6. INSTRUIREA PROGRAMATĂ

Această metodă constituie o aplicare a principiilor ciberneticii în procesul de

învăţământ.

Principiile ciberneticii aplicabile în procesul instructiv-educativ-evaluativ sunt:

1. Principiul comenzii, transmiterea şi receptarea informaţiei;

2. Principiul prelucrării şi stocării informaţiei;

3. Principiul conexiunii inverse.

B.F. Skinner este considerat părintele instruirii programate, arătând că ”instruirea nu

este altceva decât organizarea condiţiilor de întărire în care vor învăţa elevii”.

La baza instruirii programate stă realizarea procesului de predare-învăţare pe baza

schemei: stimul-răspuns.

Principiile instruirii programate:

1. Principiul participării active şi independente;

2. Principiul paşilor mici;

3. Principiul progresului gradat;

4. Principiul ritmului individual de studiu;

5. Principiul răspunsurilor corecte;

6. Principiul repetiţiei.

TIPURI DE PROGRAMARE

Fig. 12. Tipuri de programare

La ora actuală se utilizează cu mare eficienţă metode care formează tehnici pentru

activitatea managerială din orice şcoală, acestea sunt metodele creative de grup şi sunt

consacrate creativităţii. Dintre acestea cele mai jos enumerate sunt aplicabile în învăţământul

de toate tipurile:

Metoda brainstorming – asaltul de idei;

Sinectica ( metoda Gordon) – metoda asociaţiilor de idei;

Metoda Philips 66 – se organizează grupuri mici de câte 6, care să discute timp

de 6 minute ( de aici provine numele metodei) pentru a rezolva problema;

Metoda Brainwriting sau 6.3.5. – metodă asemănătoare cu brainstormingul dar

toate ideile se scriu. 6.3.5. provine de la 6 persoane scriu 3 idei în 5 minute.

Lineară, SKINNER

Ramificată, KROWDER

Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ

6.1. Generalităţi

Complexitatea procesului de învăţământ, multitudinea obiectivelor pe care le vizează,

varietatea aptitudinilor şi intereselor elevilor, fac necesară utilizarea diferitelor forme de

organizare a activităţii.

Organizarea, reprezintă “acţiunea complexă de asigurare ordonată, disciplinată,

raţională, coerentă şi eficientă a activităţii didactice, a forţelor şi mijloacelor umane şi

materiale, ale punerii în operă a componentelor esenţiale ale procesului de învăţământ”( A.

Bontaş).

Forma de organizare dominantă în învăţământul contemporan este LECŢIA, termen

apărut în secolul al - XVI-lea şi fundamentat teoretic în secolul al – XVII-lea de pedagogul

ceh Jan Amos Comenius. La perfecţionarea ei au contribuit şi recunoscuţii pedagogi:

Petalozzi, Herbart, A. Diesterweg.

Definiţii:

1. Lecţia este forma de bază a organizării procesului de învăţământ, în care se

îşi desfăşoară activitatea elevii sub îndrumarea profesorului, în vederea asimilării

cunoştinţelor şi formării deprinderilor prevăzute de o temă din programa şcolară, într-un timp

delimitat.

2. Lecţia, forma organizatorică principală de desfăşurare a activităţii de predare-

învăţare. Variantele structural-funcţionale ale acesteia sunt impuse de obiectivele instruirii,

conţinuturile prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele, resursele materiale şi umane

disponibile.

6.2. Lecţia De Educaţie Fizică poate fi definită astfel: activitatea desfăşurată de

către elevi sub îndrumarea profesorului, în cadrul lecţiei, aceştia îşi optimizează dezvoltarea

fizică, îşi dezvoltă aptitudinile motrice, însuşesc cunoştinţe şi îşi formează priceperi şi

deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri sportive, conform

curriculumu-lui, într-un timp delimitat.

6.2.1. Caracteristici :

- Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un colectiv relativ constant şi

omogen;

- Lecţia este condusă nemijlocit de profesor; are o durată stabilită între 45’-50’;

- Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui;

- Lecţia reprezintă o secvenţă din unitatea de învăţare.

6.2.2. Cerinţele Generale Ale Lecţiei De Educaţie Fizică:

1. Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;

2. Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndeplinirea obiectivelor;

3. Dozarea efortului în lecţie;

4. Alegerea celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru realizarea

obiectivelor;

5. Stabilirea unei legături organice între caracterul informativ şi cel formativ al

lecţiei;

6. Folosirea integrală şi eficientă a timpului alocat lecţiei;

7. Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi activitatea individuală;

8. Conceperea lecţiei ca secvenţă a unităţii de învăţare.

6.2.3. Conţinutul Şi Structura Lecţiei De Educaţie Fizică

Definirea conceptelor de “conţinut” şi “structură”:

Conţinutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor

organizatorice utilizate în scopul îndeplinirii obiectivelor generale (cadru) şi de referinţă. Se

stabileşte pe baza programei şi vizează sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice

şi sistemul de aptitudini motrice.

Structura reprezintă organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în

vederea realizării obiectivelor propuse.

Au existat şi există diferite opţiuni referitoare la structura lecţiei de educaţie fizică.

Actualmente lecţia trebuie privită ca un tot unitar, tot determinat de succesiunea logică a

evenimentelor lecţiei şi a realizării situaţiilor create în timpul desfăşurării lecţiei.

Tabel nr. 5.

Prezentarea obiectivelor şi conţinutului

fiecărui moment al lecţiei

MOMENTELE

LECŢIEI OBIECTIVE CONŢINUT

Partea pregătitoare/ introductivă

Organizarea colectivului

de elevi , 3-5 min.

- asigurarea unui început organizat;

- trezirea interesului pentru lecţie;

- formarea deprinderilor de ordine şi

disciplină;

- formarea capacităţii de organizare;

- formarea ţinutei corecte;

- exerciţii de ordine şi

formaţii de pe loc;

- acţiunile raportului;

- exerciţii şi jocuri de

atenţie;

Pregătirea organismului

pentru efort , 5-7 min.

- activizarea gradată a marilor

funcţiuni;

- educarea percepţiilor spaţio-

temporale;

- creşterea interesului pentru activitate;

- exerciţii de front şi

formaţii din deplasare;

- variantele de mers,

alergare, sărituri;

- paşi de dans, teme ritmice;

jocuri motrice

Influenţarea selectivă a

aparatului locomotor

8-10 min

- educarea atitudinii corporale corecte;

- însuşirea bazelor generale ale mişcării;

- mărirea mobilităţii articulare;

- dezvoltarea vitezei de reacţie şi

execuţie;

- dezvoltarea rezistenţei local musculare;

- exerciţii libere, cu obiecte

portative, la, cu, pe aparate;

- exerciţii de tip stretching;

- exerciţii pentru educarea

actului respirator;

Partea fundamentală

Dezvoltarea aptitudinilor

motrice V/Î

3-5 min

- îmbunătăţirea indicilor diferitelor forme

de manifestare ale V/Î

- jocuri motrice;

- ştafete, parcursuri aplic;

- exerciţii specifice unor

ramuri de sport;

Învăţarea, consolidarea,

verificarea deprinderilor

motrice

15-20 min

- formarea reprezentării corecte ;

- iniţiere în mecanismul de bază;

- formarea stereotipului dinamic;

- formarea capacităţii de aplicare şi

generalizare a cunoştinţelor;

- testarea nivelului de execuţie;

- exerciţii pregătitoare;

- exerciţii fundamentale;

- exerciţii ajutătoare;

- exerciţii în condiţii

variate;

- jocuri; ştafete, parcursuri;

Dezvoltarea aptitudinilor

motrice F/R

5-8 min

- îmbunătăţirea indicilor diferitelor

forme de manifestare ale F/R

- exerciţii speciale;

- acţiuni motrice globale;

Partea de încheiere

Revenirea organismului

după efort

3-4 min

- reducerea activităţii marilor funcţiuni;

- reducerea gradului de excitabilitate

nervoasă;

- întărirea reflexului de postură;

- exerciţii liniştitoare;

- variante de mers;

- paşi de dans,

- exerciţii tip Yoga;

Aprecierea activităţii

desfăşurate

1-2 min

- conştientizarea modului de participare

la lecţie;

- aprecierea elevilor;

- comunicarea notelor;

- teme pentru acasă;

6.2.4. Tipuri de lecţie

În cadrul unei lecţii se realizează o serie de sarcini, dintre acestea una este dominantă,

orientând în acelaşi sens atât activitatea profesorului cât şi a elevului. Această parte

dominantă, în didactică, poartă denumirea de sarcină fundamentală.

Acestea pot fi:

- comunicarea de cunoştinţe;

- formarea de priceperi şi deprinderi;

- dezvoltarea/educarea unei aptitudini motrice;

- verificarea acestora;

Ele determină tipul de lecţie. Prin tip de lecţie se înţelege un anumit mod de

organizare şi desfăşurare a acesteia în vederea realizării sarcinii didactice fundamentale.

Clasificarea tipurilor de lecţii se poate realiza pe baza diferitelor criterii. Unul din

criterii este cel referitor la etapele formării deprinderilor şi priceperilor motrice. Astfel putem

vorbii de :

lecţii de învăţare - iniţiere;

lecţii de consolidare-fixare;

lecţii de perfecţionare;

lecţii de verificare-apreciere;

lecţia de tip mixt sau combinat, cea mai utilizată în educaţie fizică, ea constând din

abordarea a două sarcini didactice diferite;

Alte tipuri de lecţii:

lecţia de pregătire fizică, în care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii fizice, a optimizării

dezvoltării morfo-funcţionale;

lecţii de recreere-reconfortare, care apar în perioada eforturilor intelectuale prea intense;

lecţie de organizare iniţială, tip ce poate fi abordat sub formă de verificare iniţială, la

început de an pentru cunoaşterea noului colectiv de elevi;

lecţie bilanţ, realizată la sfârşitul anului şcolar;

Există şi alte clasificări ale lecţiilor de exemplu:

lecţii monosport, bisport, polisport;

lecţii în aer liber(condiţii atmosferice normale, pe timp friguros), lecţii în interior (

condiţii normale, spaţii improvizate);

lecţii cu o temă ( unitate de învăţare), cu două teme;

Lecţiile pot fi de mai multe categorii în funcţie de modul lor de cuprindere în aria

curriculară educaţie fizică şi sport, în planul-cadru de învăţământ:

- lecţii de trunchi comun;

- lecţii de extensie;

- lecţii de aprofundare;

- lecţii de opţional;

- lecţii de ansamblu sportiv.

6.3. Efortul Şi Odihna În Lecţia De Educaţie Fizică

Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale contribuie la modelarea personalităţii

umane şi contribuie în acelaşi timp la sporirea capacităţii de muncă , obiectiv ce impune

corelarea justă a efectelor obţinute prin activitatea de educaţie fizică cu cerinţele sociale.

Această creştere a capacităţii de muncă, concretizată în creşterea capacităţii de efort a

organismului se realizează treptat pe bază sporirii în lecţia de educaţie fizică a efortului .

Stabilirea corectă a relaţiei dintre efort şi odihnă , cunoscută şi sub denumirea de “dozarea

efortului”, în timpul lecţiei şi pe parcursul unităţii de învăţare, prezintă una din problemele

fundamentale pe care trebuie să le rezolve profesorul, pentru a da eficienţă lecţiei sale.

Efortul, oboseala şi odihna (refacerea) sunt fenomene fiziologice organic legate de

mişcare şi de activităţile corporale.

6.3.1. Efortul

Efortul, componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea psiho-

fizică a omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare;

- este o solicitare a funcţiilor organismului în vederea îndeplinirii unor acţiuni deosebite;

Pentru a obţine efecte în sensul perfecţionării sistemelor sau funcţiilor organismului,

acestea trebuie solicitate superior faţă de limitele normale. Acest lucru este posibil doar prin

mobilizarea calităţilor psihice şi voliţionale, solicitările mari fiind singurele care pot produce

reacţii cu caracter de supra adaptare şi să permită perfecţionarea morfo-funcţională a

organismului.

Mărimea efortului este determinată de parametrii săi:

volumul, reprezintă latura cantitativă a efortului şi se concretizează în: durată, număr de

repetări, distanţe parcurse;

intensitatea, reprezintă latura calitativă a efortului, exprimă relaţia dintre lucrul efectuat şi

timpul necesar, se concretizează în: viteza de execuţie a mişcărilor, numărul de mişcări în

unitatea de timp- tempo, durata pauzelor, valoarea încărcăturilor; se apreciază în raport cu

capacitatea de lucru a organismului: fie în procente, 100%,75%, 50%; fie în fracţii 4/4, ¾; fie

prin calificative: mică, mijlocie, submaximal, maximal;

complexitatea, fiind în relaţie cu dificultatea de execuţie a unor acţiuni motrice, este

componenta neuro-musculară a efortului;

În activitatea de educaţie fizică, efortul muscular reprezintă calea principală de

realizare a obiectivelor de perfecţionare a funcţiilor principale ale organismului. Pentru acest

lucru este nevoie să se cunoască substratul energetic care asigură condiţiile continuării

efortului.

Tipuri de efort:

1. După A. Demeter:

Eforturi neuro-musculare, consumul de energie se face în lipsa oxigenului;

Eforturi cardio-respiratorii, bazate pe capacitatea de transport al oxigenului;

Eforturi metabolice, bazate pe consum maxim de oxigen;

2. Din punct de vedere al aportului substanţelor energetice la iniţierea şi susţinerea

efortului muscular şi prezenţa oxigenului în procesul metabolic:

Efort anaerob: alactacid şi lactacid;

Efort aerob ;

Efort mixt;

3. După forma de manifestare:

Eforturi standard;

Eforturi variabile;

Eforturi uniforme;

Eforturi neuniforme;

6.3.2. Oboseala, fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de activitatea excesivă

sau prelungită şi caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-

o sugestie subiectivă caracteristică. Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a

semnalelor primite de la sistemul nervos central. În activitatea şcolară apariţia oboselii

reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să ţină cont, dar care nu trebuie să determine

încetarea activităţii: Profesorul trebuie să observe reacţiile elevilor la efort şi intervine prin

reglarea lui utilizând procedee de dozare specifice.

Determinarea reacţiei la efort şi apariţia stării de oboseală se realizează prin:

Măsurarea FC. şi a FR.;

Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor;

Aplicarea unor probe de adaptare la efort;

6.3.3. Odihna, reprezintă perioada de refacere energetică a organismului;

În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă organismul îşi

reface potenţialul şi rezervele energetice necesare în solicitările viitoare. Este condiţia

indispensabilă pentru refacerea capacităţii de efort.

Tipuri de odihnă: activă; pasivă;

Intervale de odihnă. complete; incomplete; supracompensate; Aceste sunt stabilite în funcţie

de obiectivele de referinţă, de unităţile de învăţare, de structura lecţiei.

Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează pe baza parametrilor săi.

Profesorul îşi demonstrează măiestria pedagogică tocmai, prin modul în care poate realiza

eficient această reglare, bazându-se pe cunoaşterea particularităţilor colectivului de elevi şi a

obiectivele urmărite.

6.3.4. DENSITATEA, formă de reglare a efortului în lecţia de educaţie fizică; este un

indicator global pe baza căruia putem determina calitatea unei lecţii, exprimând valorificarea

eficientă a timpului alocat realizării acesteia.

Forme de densitate:

Densitatea motrică, se exprimă prin : raportarea timpului consumat pentru

executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei;

Dm.= '50

,,, motriceactiuniloralocattimpx 100

Densitatea pedagogică, se exprimă prin: timpul alocat acţiunilor cu caracter

pedagogic, metodic şi organizatoric raportat la timpul total al lecţiei;

Dp.= '50

.,,, pedactiunialocattimpx 100

Densitatea funcţională, exprimată prin relaţia dintre timpul alocat acţiunilor motrice

şi intensitate.

Creşterea densităţii se poate realiza prin:

Măsuri organizatorice:

- folosirea celor mai eficiente forme de organizare a colectivului şi ale exersării;

- valorificarea integrală a spaţiului de lucru şi a timpului;

- amenajarea şi pregătirea mijloacelor didactice;

Măsuri metodice:

- modul de proiectare a unităţilor de învăţare;

- crearea emulaţiei necesare desfăşurării dinamice a lecţiei, folosirea unor metode didactice

ce determină creşterea atractivităţii, utilizarea jocurilor, întrecerilor;

- evaluarea calităţii realizărilor individuale şi colective.

Tabel nr. 6.

TIPURI DE EFORT

FC TIP DE EFORT ACŢIUNI ECHIVALENTE/MONENTE

200

195

190

Predominant anaerob

Concursuri; întreceri;

Dezvoltarea/educarea V. şi F.

Joc bilateral

185

180

Mixt

Neuro - muscular

Exersare în condiţii de intensitate mare

Dezvoltarea/educarea V.

Parcursuri aplicative;

170

160

150

140

Predominant aerob

Cardio-respirator

Consolidarea deprinderilor motrice;

Aplicare şi generalizare;

Dezvoltarea R. – intensitate submaximală;

130

120

110

Aerob

metabolic

Pregătirea organismului pentru efort;

Influenţarea selectivă;

Învăţarea deprinderilor motrice;

Dezvoltarea/educarea supleţei;

Tabel nr. 7.

Simptome

Tipuri de efort

OBOSEALĂ

UŞOARĂ

OBOSEALĂ

PRONUNŢATĂ

OBOSEALĂ

PUTERNICĂ

EFORT UŞOR EFORT OPTIMAL EFORT

MAXIMAL

CULOAREA

PIELLII Înroşire uşoară Înroşire pronunţată

Roşeaţă pronunţată

sau

Paloare pronunţată

TRANSPIRAŢIE

În funcţie de

temperatura

exterioară:

uşoară;

medie

Transpiraţie

pronunţată

deasupra şoldurilor;

Transpiraţie foarte

pronunţată şi la

nivelul membrelor

inferioare;

MIŞCAREA Conform

cerinţelor

tehnice;

Apariţia unor mici

inexactităţi;

Nesiguranţa;

Tulburări în

coordonare;

Lipsa de putere;

Nesiguranţă

pronunţată;

CONCENTRAREA

ATENŢIEI

Normal;

Capabil să

urmărească

îndrumările

profesorului;

Neatent la

explicaţii;

Însuşeşte greu noile

exerciţii;

Scade foarte mult

capacitatea de

concentrare;

Nervozitate;

Creşte timpul de

reacţie;

DUPĂ: SATOV, IVANOV, D. HARRE

6. 4. Organizarea Activităţii În Lecţia De Educaţie Fizică

Măsurile organizatorice luate în lecţia de educaţie fizică, constituie părţi componente

ale tehnologiei didactice, cu rol hotărâtor în îndeplinirea obiectivelor propuse. Aceste măsuri

oferă posibilitatea realizării în mod eficient a obiectivelor, atât a celor instructiv-educative cât

şi a celor operaţionale, în raport direct cu condiţiile materiale, de climă, nivelul efortului,

vârsta, nivel de pregătire şi efectivul de elevi.

Metodele şi procedeele de organizare se diferenţiază în:

a) organizare materială, care se referă la măsurile care trebuie luate înainte, în timpul şi

după desfăşurarea lecţiei pentru:

- asigurarea spaţiului de lucru necesar;

- asigurarea materialelor necesare atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ;

- amplasarea lor la începutul lecţiei în imediata apropiere de locul de desfăşurare;

- depozitarea lor la sfârşitul activităţii în mod organizat, în spaţiile special amenajate;

Manevrările de materiale şi mijloace utilizate pentru desfăşurarea eficientă a lecţiei, se

fac de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic, asigurându-se astfel valenţele educative

ale activităţii.

b) organizarea colectivului de elevi, presupune dispunerea acestuia în spaţiul de lucru, în

funcţie de necesităţile procesului didactic la un moment dat;

Colectivul de elevi (clasa) poate fi organizat pe: grupe, perechi, echipe, individual.

Grupele pot fi :

- grupa simplă, organizată la întâmplare, prin numărătoare sau pe altă cale; în

cadrul acestui tip de grupă se lucrează nediferenţiat;

- grupa omogenă, organizată pe baza testării elevilor; acest tip de grupă poate

cuprinde, fie elevii aflaţi ca nivel de pregătire sub cerinţele curriculei, fie elevii dotaţi, fie

elevii cu nivel de pregătire mediu, la cerinţele curriculei; pentru fiecare tip de subgrupă se

fixează obiectivele operaţionale proprii, se folosesc conţinuturi diferenţiate, strategii didactice

diferenţiate, sisteme de acţionare diferenţiate, cerinţe diferenţiate; grupele sunt deschise;

- grupa temporară (variabilă), organizată temporar , în scopul îndeplinirii în

condiţii bune a unor sarcini didactice;

Echipele se formează în scopul organizării unor jocuri, fie de mişcare, fie sportive,

sau în cadrul unor întreceri; pot fi constituite liber de către elevi( sub îndrumarea

profesorului);

- echipele vor fi egale, numeric, la fel de puternice;

- acest tip de organizare prezintă valenţe educative deosebite;

Perechea este formă de organizare des utilizată.

- constituirea perechilor se face pe baza: posibilităţilor fizice, înălţime, greutate,

sex;

- perechile trebuie să fie omogene;

- partenerul poate îndeplini mai multe roluri: poate acorda ajutor, sprijin; poate

corecta greşelile sesizate; poate opune rezistenţă;

Avantaje:

- se poate utiliza în orice moment al lecţiei;

- sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare;

- se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică;

- se stabilesc relaţii de colaborare între profesor şi elevi;

Dezavantaje:

- presupune un oarecare efort pentru organizarea corectă a perechilor;

- solicită bază materială bogată;

c) organizarea exersării, se referă la aplicarea unor metode care privesc realizarea la nivel

optim a parametrilor efortului.

Metoda frontală , elevii, sub supravegherea profesorului lucrează simultan, execută

acelaşi exerciţiu.

Avantaje: - intensitate mare în exersare;

- asigură acelaşi nivel de efort pentru toţi;

- profesorul poate acţiona asupra tuturor elevilor;

- se asigură disciplina;

- se foloseşte timpul în mod eficient;

- se pot sesiza uşor greşelile de execuţie şi se pot corecta.

Dezavantaje:

- necesită un spaţiu mare de lucru;

- necesită un număr mare de materiale şi obiecte;

- nu se poate doza diferenţiat efortul;

- educarea independenţei este limitată;

Modalităţi de aplicare:

- în cadrul metodei se poate acţiona pe grupe, în perechi, important este, ca toţi

să execute simultan acelaşi exerciţiu;

- se poate aplica în oricare moment al lecţiei, în orice tip de lecţie;

- exerciţiile din gimnastica de bază se execută frontal, utilizându-se diferite

formaţii;

- se pot executa frontal şi anumite elemente din jocurile sportive;

Posibilităţi de dozare a efortului:

- modificarea gradului de complexitate al exerciţiilor;

- modificarea îngreuierilor;

- mărirea numărului de repetări în unitatea de timp;

- modificarea raportului dintre efort şi odihnă; organizarea activă a pauzelor;

Metoda lucrului pe grupe, constă în divizarea colectivului de elevi în unităţi mici,

după anumite criterii, în vederea creşterii eficienţei procesului didactic;

Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “staţia”, care reprezintă spaţiul

special amenajat pentru execuţia structurilor specifice.

Procedee:

grupe paralele , se desfăşoară la staţii identice; exerciţiile pot fi identice sau diferite; nu

se schimbă grupele;

grupe alternative, se desfăşoară la staţii diferite; exerciţiile sunt diferite sau

asemănătoare ca structură; se pot executa la comandă sau independent; odihna este asigurată

de timpul scurs de la prima execuţie până la a doua.


- se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism, jocuri;

- se pot combina aceste discipline;

- în alegerea şi dispunerea staţiilor şi a exerciţiilor, un rol important îl au etapele

formării deprinderilor, dozarea şi revenirea;

Modalităţi de dozare a efortului:

- împărţirea clasei în grupe valorice;

- exerciţii în torent;

- activitate frontală în cadrul grupei;

- reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de grupe;

- schimbarea rapidă a grupelor;

Aspecte educative:

- prin această metodă se promovează activitatea independentă, spiritul de

colectivitate, de ordine;

- îi determină pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile, responsabilităţile acordate,

să învingă greutăţile organizatorice;

grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se creşte intensitatea; sarcinile

suplimentare sunt acele exerciţii care se execută după exerciţiul principal, în mod

independent;


- sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului, de a valorifica

unele potenţe educative;

- în alegerea sarcinii suplimentare se ţine cont de: contribuţia la dezvoltarea

aptitudinilor motrice, să fie simple, cunoscute, să se execute fără ajutor, trebuie dozate precis,

să fie mai scurtă decât cea de bază;

Metoda lucrului la staţii pe bandă rulantă :

- se cuprind mai multe staţii într-un cerc, se execută exerciţiile prescrise unul

după celălalt ( în torent), trecând de la o staţie la alta;

- prin această metodă se consolidează unele deprinderi motrice;


- elevii sunt educaţi să execute exerciţii în condiţii diferite de dozare şi în

condiţii de întrecere;

- intensitatea mare în exersare favorizează participarea conştientă;

Alegerea şi dozarea exerciţiilor se face în funcţie de:

- vârstă, nivel de pregătire;

- exerciţiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele care solicită mai

puţin organismul; în cazul exerciţiilor dificile se pot reduce numărul de staţii;

- numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării deprinderilor motrice;

- activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie.

Metoda lucrului în circuit, urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice forţă şi

rezistenţă şi diferitele lor forme de manifestare;

- a fost creat de englezii Morgan şi Adamson, pentru dezvoltarea forţei

principalelor grupe musculare ale organismului şi constă în efectuarea succesivă a unor

exerciţii prin trecere de la un atelier (staţie) la altul;

- ordinea atelierelor şi a exerciţiilor este stabilită pe criterii precise, pentru a se

alterna solicitarea marilor grupe musculare;

- circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii,

contribuind şi la dezvoltarea armonioasă a musculaturii;

Avantaje:

- este o metodă atractivă prin varietatea exerciţiilor şi prin nivelul de solicitare

accesibil;

- este accesibil atât pentru băieţi cât şi pentru fete;

- organizarea dar mai ales desfăşurarea este simplă şi uşor de încadrat în timp;

- modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice pot fi constatate

de elevi şi pot fi auto controlate;

- circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative, motivaţionale;

Alegerea exerciţiilor:

Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de manifestare ale

aptitudinilor motrice, profesorul trebuie să fie edificat asupra a ceea ce doreşte să obţină;

Exerciţiile alese trebuie să fie:

- simple şi cunoscute de elevi;

- eficiente, cu un grad mediu de solicitare;

- să posede o poziţie iniţială şi una finală;

- să fie măsurabile;

- să permită alternarea influenţelor;

Numărul de staţii într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor şi de condiţiile

materiale. Din acest punct de vedere circuitele pot fi clasificate astfel:

- circuite scurte 4-5 staţii;

- circuite medii 6-8 staţii;

- circuite lungi 9-15 staţii;

În general se stabilesc 5-10 staţii; circuitul se repetă de 1-2 x, în cazuri speciale de 3x;

pauza între circuite 2-4 min.

Timpul de lucru şi pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru 20-30 sec. pauza

15-25 sec.

Circuitele se pot desfăşura: după timp prescris; după număr de execuţii; după număr şi

timp;

Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a - IV-a şi continuat în ciclurile

următoare, cu posibilitatea creşterii solicitării. Înainte oricărui circuit, trebuie testat nivelul de

pregătire al elevilor, pentru a concepe corect circuitul din punct de vedere al solicitării

efortului şi pauzelor.

Procedeul individual, caracterizat prin exersarea de către individ a unor exerciţii în

scopul formării, perfecţionării unor deprinderi motrice sau a dezvoltării unor aptitudini

motrice, sub îndrumarea şi supravegherea cadrului didactic. Această metodă corespunde

cerinţelor actuale ale lecţiei de educaţie fizică.

Aspecte educative:

- reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse formative şi care

este un pas înainte spre activitatea independentă;

- pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiţii: motivaţii puternice

pentru activitatea de educaţie fizică, cunoştinţe teoretice de specialitate, existenţa unor tradiţii

în conlucrarea dintre profesori şi elevi, existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în

cadrul colectivului de elev.

-

6.5. Alte Forme De Organizare A Procesului De Invăţămât În Educaţie Fizică

Formele de organizare a procesului instructiv-educativ în educaţie fizică creează

cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor la nivelul tuturor subsistemelor sale. Aceste

forme sunt conduse de specialişti, aceştia programând conţinutul lor şi plasamentul fie în

timpul " profesional" al elevului fie în timpul liber al acestuia, având caracter obligatoriu sau

facultativ.

Curriculum-ul la decizia şcolii cuprinde:

Curriculum nucleu aprofundat:

- pentru elevi cu interese ne orientate spre educaţie fizică;

- pentru elevi cu parcursuri individuale de învăţare mai lente, pentru care numărul de ore

alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însuşirea conţinutului;

Curriculum extins:

- pentru elevii ce manifestă interes deosebit pentru disciplină;

- parcurg în întregime programa, conţinuturile marcate prin asterisc;

Curriculum elaborat în şcoală care cuprinde oferta de opţionale:

- opţionale la nivelul disciplinei;

- opţionale la nivelul ariei curriculare;

- opţionale la nivelul mai multor arii curriculare;

Disciplinele opţionale sunt:

- discipline pe care şcoala le propune elevilor cu aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene;

- proiecte de discipline propuse de profesori, aprobate de consiliile de administraţie sau alese

din lista oferită de M.E.C. T. S.

Gimnastica zilnică, în regimul zilei de şcoală, formă obligatorie introdusă prin

Hotărârea M.Î. din 1972 pentru toate unităţile învăţământului preuniversitar.

- se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul şcolar sau în pauză;

- consta din efectuarea unor structuri de exerciţii de influenţarea selectivă, folosind chiar

acompaniamentul muzical pentru a creşte atractivitatea lor;

- erau conduse de un profesor sau un instructor;

Gimnastica compensatorie

- utilizată în învăţământul profesional;

- realizată în zilele de practică, 3'-4';

- are rol compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii;

Gimnastica de înviorare

- cuprinde exerciţii prin care se urmăreşte stimularea funcţiilor tuturor aparatelor şi

sistemelor corpului;

- au un caracter igienic;

- se realizează dimineaţa după trezire, individual sau în grup, în locuinţă sau în aer liber, cu

un echipament lejer;

- programul cuprinde 6-8 exerciţii care să angreneze principalele grupe musculare şi

articulaţii, durata 8-10';

- se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;

Recreaţia organizată

- realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';

- se desfăşoară sub formă de jocuri, ştafete, parcursuri;

Momentul de educaţie fizică, minutul de educaţie fizică

- intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;

- se întrerupe activitatea şi se execută mişcări din stând sau aşezat care activează circulaţia şi

respiraţia, asigurând o mai bună oxigenare a creierului;

- exerciţiile sunt segmentare şi au un caracter preventiv sau compensator;

- durata 1'-1,30';

- sunt conduse de cei ce desfăşoară celelalte activităţi;

Activităţi turistice

- se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalităţi:

plimbări;

drumeţii;

excursii;

Toate aceste modalităţi vizează realizarea obiectivelor educaţiei fizice deşi nu sunt conduse

întotdeauna de un cadru de specialitate;

Activităţi competiţionale "pentru toţi"

- concursuri; - cupe

- crosuri;

- campionate şcolare - „Olimpiada Sportului Şcolar”.

Serbări, organizate la începutul sau sfârşitul semestrului sau anului având

diferite tematici: cultural-artistice, cultural-sportive, sportive, literar-artistice;

Taberele de vacanţă

Fig. 13. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ

PE PLAN DIDACTIC PE PLANUL ORGANIZĂRII

TIMPULUI LIBER

PREVĂZUTE

ÎN PLANUL

CADRU

NEPREVĂZUTE ÎN

PLANUL CADRU RECREATIVE

SPORTIVE

TRUNCHIUL

COMUN

- EXTENSIA

- APROFUND

OPŢIONALUL

ANSAMBLUL

SPORTIV

LECŢII DE

PREGĂTIRE A

ECHIPELOR

REPREZENTATIVE

- TURISM

- SERBĂRI

SPORTIVE

- TABERE

ACTIVITĂŢI

SPORTIVE

PENTRU TOŢI:

- CAMPIONATE

ŞCOLARE;

- CROSURI;

-CAMPIONATE

COPII ŞI JUNIORI;

- COMPETIŢII

TRADIŢIONALE;

- ACTIVITĂŢI

SPORTIVE DE

PERFORMANŢĂ

:

- ÎN

ASOCIAŢII;

- ÎN CLUBURI

SPORTIVE;

SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE

A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Evaluare

1. Totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor organizatorice utilizate

în scopul îndeplinirii obiectivelor cadru şi de referinţă, reprezintă:

a) Conţinutul lecţiei;

b) Structura lecţiei;

c) Programa şcolară;

d) Forma lecţiei.

2. Organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în vederea realizării

obiectivelor propuse exprimă :

a) conţinutul lecţiei;

b) structura lecţiei;

c) caracteristicile lecţiei.

3. Bifaţi din cele 4 enunţuri, două care reprezintă cerinţele generale ale lecţiei:

a) Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui;

b) Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;

c) Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi activitatea

individuală;

d) Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un

colectiv relativ constant şi omogen.

4. Alegerea celor mai eficiente formaţii de lucru şi procedee de organizare a

exersării, creşterea caracterului atractiv al lecţiei prin conţinutul mijloacelor

selecţionate, conduc la îmbunătăţirea:

a) Densităţii;

b) Structurii lecţiei;

c) Caracterului lecţiei;

d) Evaluării.

5. Forma densităţii care se defineşte prin raportarea timpului consumat pentru

executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei este:

a) Densitatea pedagogică;

b) Densitatea funcţională;

c) Intensitatea;

d) Densitatea motrică

6.6. Curriculumul În Educaţie Fizică

ANALIZA CONCEPTELOR:

Educaţia fizică, latură a educaţiei, îşi aduce contribuţia la formarea integrală şi

armonioasă a personalităţii umane, finalitate educaţională prevăzută în „Legea învăţământului

nr.84 din 1995, modificată în 1996, 1997, 1999”, art.3 şi art. 4 (1). Astfel şi această disciplină

este supusă reformei curriculare din învăţământul românesc.

Curriculumul este ansamblul experienţelor de predare-învăţare-evaluare, prin care

şcoala oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru

formarea unei personalităţi integrale, creative şi autonome. Acesta poate fi abordat din două

puncte de vedere:

1. În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente de organizare a

conţinuturilor; un proiect educativ complex pentru formarea tânărului; un complex de

elemente ale procesului instructiv-educativ cuprinzând: obiective, conţinutul, strategii;

2. În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conţinut al învăţământului.

Tipuri De Curriculum:

Curriculum De Bază, cuprinde cunoştinţe, capacităţi aptitudini, abilităţi şi

comportamente obligatorii pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ.

Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde: curriculum cu discipline

obligatorii (75%-80%) şi curriculum cu discipline opţionale, la decizia şcolii (20%-25%).

Curriculum Formal, elaborat de M.E.C. şi se concretizează în: curriculum naţional şi

planul-cadru.

Curriculum Naţional, cuprinde un curriculum – nucleu şi un curriculum la decizia şcolii.

Documente Curriculare:

Planuri – cadru de învăţământ, este un plan care permite şcolilor şi claselor să

realizeze scheme orare proprii.

Pentru clasele I-VIII, planul cadru conţine un trunchi comun cu discipline şi număr

minim de ore obligatorii pentru toţi elevii şi oferă şcolilor posibilitatea folosirii disciplinelor

opţionale pentru a asigura elevilor parcursuri diferenţiate.

Pentru liceu M.E.C, actualmente M.E.C.I (Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării)

iar din 2010 – M E C T S (Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) a

conceput planuri – cadru diferenţiate pe filiere (teoretică, tehnologică, vocaţională), profiluri

şi specializări.

Aria curriculară, este o componentă a planului-cadru şi reprezintă un grupaj de

discipline care au comun anumite obiective. Ariile curriculare sunt în număr de 7:

- limbă şi comunicare;

- matematică şi ştiinţe;

- om şi societate;

- arte;

- sport;

- tehnologii;

- consiliere şi orientare;

La acestea se adaugă trei tipuri de opţionale:

- la nivelul disciplinei;

- la nivelul ariei curriculare;

- la nivelul mai multor arii curriculare.

Ciclurile curriculare: reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de

studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite:

ciclul achiziţiilor fundamentale cuprinde: grupa pregătitoare pentru şcoală, clasa I – II - a;

ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI;

ciclul de observare şi orientare cuprinde clasele VII- IX;

ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI;

ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII.

Programa şcolară, document curricular, care prevede conţinutul procesului

instructiv-educativ - evaluativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice şi sportive

şcolare. Prin conţinuturile specifice se urmăreşte realizarea obiectivelor generale ale educaţiei

fizice şcolare.

Eficienţa procesului de predare-învăţare în educaţie fizică este condiţionată de:

existenţa unor spaţii specifice de lucru pentru toate anotimpurile şi a materialului didactic

adecvat;

realizarea unei scheme orare care să asigure, să permită valorificarea integrală a bazei

sportive şi a posibilităţilor de demixtare a claselor;

asigurarea predării de către cadre de specialitate; asigurarea continuităţii predării de către

acelaşi cadru didactic;

eşalonarea conţinuturilor programei în funcţie de condiţiile concrete, tradiţii, opţiunile

elevilor;

constituirea unor sisteme de lecţii, unităţi de învăţare ;

acţionarea constantă în fiecare lecţie asupra dezvoltării fizice şi a aptitudinilor motrice;

reluarea conţinuturilor de la o clasă la alta , realizându-se caracterul concentric al

programei;

organizarea lecţiilor preponderent în aer liber,

extinderea conţinuturilor predate , în practicarea independentă a exerciţiului fizic.

Tabelul nr. 8.

Structura Programei Şcolare actuale comparativ cu programa anului 2008/2009:

Vechea programă pentru ciclul gimnazial Noua programă

Notă de prezentare; Notă de prezentare;

Obiective cadru ; Competenţe generale;

Obiective de referinţă; Valori şi atitudini;

Exemple de activităţi de învăţare; Competenţe specifice şi conţinuturi

specifice pentru fiecare clasă;

Conţinuturi; Sugestii metodologice;

Standarde curriculare de performanţă Normativ de dotare minimă/ unitate de

învăţământ.

Alte documente curriculare:

- metodologii şi ghidurile de implementare;

- manuale alternative;

- materiale de suport;

Programa şcolară are caracter obligatoriu, prevederile acesteia trebuiesc respectate

la nivelul subsistemului pentru care este elaborată.

Asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de pregătire pentru

subiecţi, îmbinând caracterul liniar cu cel concentric al instruirii.

Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar permanent de la un an

la altul, elemente noi care trebuie învăţate.

Caracterul concentric, care la educaţia fizică are pondere foarte mare comparativ cu

alte activităţi, constă în faptul că întotdeauna elementele de instruire însuşite anterior, sunt

reluate, sunt exersate în scopul consolidării şi perfecţionării lor.

Prin programa şcolară se asigură o relativă tratare diferenţiată a elevilor, în funcţie de

sex, privind conţinutul instruirii. De asemenea oferă prioritate funcţiei formative a instruirii în

comparaţie cu funcţia informativă.

Funcţia formativă se referă la capacitatea subiecţilor de a se familiariza cu tehnici

individuale sau de microgrup şi cu obişnuinţe de aplicare în viaţă sau în situaţii competitive

speciale, a ceea ce si-au însuşit. Funcţia informativa este şi ea prezentă, subiecţii trebuie să

cunoască cât mai mult din diferitele componente ale modelului de educaţie fizică, pentru ca

apoi să poată aplica cele “învăţate” în funcţie de necesităţi.

Programa are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis existând

posibilitatea de a fi modificată în funcţie de cerinţele sociale.

Evaluare

1. În cadrul curriculumului naţional, trunchiul comun reprezintă:

a) Curriculum aprofundat;

b) Curriculum extins;

c) Curriculum nucleu;

d) Curriculum integral.

2. Programa şcolară reprezintă:

a) Un document care nu stabileşte obiective specifice;

b) Un plan cadru;

c) O planificare calendaristică;

d) O parte a curriculum-ului.

3. Planurile-cadru de învăţământ sunt organizate pe:

a) Discipline şcolare;

b) Obiecte de studiu;

c) Demersuri didactice;

d) Arii curriculare.

4. Trunchiul comun, reprezintă numărul minim de ore obligatorii în

care se parcurge programa şcolară a unei discipline pe parcursul unui

an şcolar. Acesta este stabilit.

a) Prin planurile-cadru;

b) De fiecare profesor; c) De fiecare arie curriculară;

d) Prin planificarea calendaristică.

Capitolul 7. Proiectarea Didactica

Definirea noţiunii: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se

realizează pe baza curriculumu-lui, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;

- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui

sistem de operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea

performanţelor.

Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.

Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare: evaluare;

7.1. Etapele proiectarii didactice

Analiza resurselor umane si materiale;

Analiza sarcinilor de instruire şi fixarea obiectivelor generale care orientează

elaborarea planificării;

Elaborarea obiectivelor de referinţă si a conţinutului instruirii;

Elaborarea strategiilor didactice, instrumentele prin care se dirijează procesul de

predare-învăţare-evaluare;

Evaluarea rezultatelor şcolare in raport cu obiectivele ;i conţinutul instruirii;

Proiectarea situaţiilor de instruire, integrate in unităţile de învăţare;

Realizarea proiectului.

Proiectarea are la bază o serie de operaţii asemănătoare proceselor cibernetice:

informare, stocare, analiza, raţionalizare, sistematizare, programare.

Proiectarea didactică se referă la:

Proiectarea activităţii anuale;

Proiectarea activităţii semestriale; proiectare eşalonată

Proiectarea unităţilor de învăţare;

Proiectarea lecţiei ( pentru studenţi);

- Planuri - cadru; proiectare globală

- cicluri şi arii curriculare;

Planificarea activităţii didactice are la bază următoarele cerinţe:

Concordanţa planificării cu cerinţele curriculumu-lui;

Concordanţa planificării cu particularităţile colectivului de elevi.

Planurile se realizează diferenţiat pentru fiecare nivel de clasă ţinându-se cont de:

nivelul dezvoltării morfo-funcţionale, starea de sănătate, nivel de pregătire;

Concordanţa planificării cu condiţiile de mediu climatic şi de zonele geografice;

Concordanţa planificării cu structura anului şcolar;

Concordanţa conţinutului planificării cu condiţiile materiale ale şcolii, oferind

astfel posibilitatea adaptării conţinutului la condiţiile concrete;

Respectarea tradiţiilor din şcoală şi a opţiunilor elevilor.

Proiectarea didactică are un caracter personalizat, propriu fiecărui profesor, baza

acesteia fiind documentele curriculare unitare: planul-cadru de învăţământ, programa şcolară,

Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare şi structura anului şcolar.

Personalizarea acestor documente este generată de:

- componenţa eterogenă a claselor de elevi;

- disponibilităţile şi achiziţiile dobândite anterior de către elevi;

- interesele şi opţiunile exprimate de elevii fiecărei clase.

Cadrul didactic trebuie să studieze planul de învăţământ, să caute posibilităţi de a

obţine un maxim de ore şi o oră de opţiunal precum şi ore de ansamblu sportiv.

Pe baza unor argumente ca:

1. Solicitările copiilor şi părinţilor (la clasele I-IV);

2. Opţiunile elevilor formulate în scris şi susţinute de părinţi (la clasele V-VIII);

3. Opţiunile şi interesele individuale şi de grup ale elevilor din ciclul liceal;

4. Existenţa unor baze sportive dotate din punct de vedere materia;

5. Rezultatele obţinute în anii anteriori reflectate în evoluţia stării de sănătate a

elevilor, a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, număr de echipe angrenate în activităţi

competiţionale extracurriculare;

6. Asigurarea continuităţii pregătirii elevilor;

7. Profesionalismul şi ataşamentul cadrului didactic faţă de elevi şi disciplina predată

precum şi contribuţia adusă la creşterea prestigiului şcolii.

Proiectarea demersului didactic reprezintă o activitate care decide în mare măsură

nivelul de realizare a obiectivelor înscrise în programa şcolară, a finalităţilor generale şi a

celor specifice prevăzute pentru învăţământul obligatoriu.

În ceea ce priveşte evaluarea, ea reprezintă o componentă a demersului didactic prin

care profesorul are posibilitatea de a determina obiectiv efectele asupra elevilor a procesului

didactic iniţiat, pe parcursul şi în finalul parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare.

Revenind la proiectarea procesului instructiv educativ, acesta incubă trei parametrii

fundamentali:

- precizarea finalităţilor la nivelul treptelor şcolare, al unei lecţii sau a unei acţiuni instructiv

educative concrete;

- elaborarea tehnologiilor de realizare a obiectivelor stabilite;

- stabilirea instrumentelor de evaluare a rezultatelor exersării.

Profesorul de educaţie fizică elaborează Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare,

Planul calendaristic semestrial şi Proiectarea unităţilor de învăţare în urma consultării şi

aplicării, în funcţie de necesităţile şi specificul colectivelor de elevi, a prevederilor

documentelor cu rol reglator, care oferă fiecărei discipline cadrul instituţional de abordare a

proiectării demersului didactic. Asemenea documente sunt: planurile de învăţământ,

programa şcolară, ghidul de aplicare a programei, publicaţiile cu caracter metodic şi Sistemul

Naţional Şcolar de Evaluare.

Trebuie precizat faptul că toate documentele de planificare sunt în strânsă

interdependenţă şi se constituie într-un adevărat sistem care, corelat pe cei patru ani de studiu

conduce la realizarea finalităţilor ciclurilor primar, gimnazial şi standardelor de performanţe

finale.

7.2. Documente de planificare

7.2.1. Eşalonarea Anuală A Unităţilor De Învăţare

Este un document prin care se concretizează concepţia privind constituirea unităţilor

de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei evaluări

eficiente şi personalizate şi să favorizeze transferul de deprinderi sau să asigure influenţarea

favorabilă a calităţilor motrice profund implicate în conţinutul unităţilor de învăţare care

urmează..

Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipativă trebuie direcţionată spre

realizarea finalităţilor fiecărui ciclu; exemplu, ciclu gimnazial, ca finalitate cere realizarea a 2

probe atletice, un joc sportiv (2 jocuri), gimnastică acrobatică, săritură la un aparat,

dezvoltarea unor aptitudini motrice.

Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre,

se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.

Cuplarea pe verticală a unităţilor de învăţare trebuie să aibă în vedere evitarea

împerecherii a două unităţi cu acelaşi specific de efort, cu solicitare similară a unor lanţuri

musculare sau cuprinzând deprinderi care au influenţe negative una faţă de cealaltă. Volumul

de ore pe cele 2 semestre pentru fiecare unitate de învăţare trebuie eşalonat pe baza studierii

resurselo existente corelat cu structura anului şcolar

7.2.2. Planul Calendaristic

- un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând

corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, acestea fiind adecvate

condiţiilor concrete ale şcolii.

- într-o lecţie se pot aborda două, trei unităţi de învăţare;

- acest document de planificare asigură corelarea dintre obiectivele de referinţă

stabilite în programă şi fiecare unitate de învăţare, cât şi selectarea conţinuturilor din

programă, cu care se va realiza, aceasta în condiţiile concrete ale şcolii.

Structura planului calendaristic: exemplu

Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a

Anul şcolar: - , semestrul I

Unitatea de învăţare Competenţe specifice Conţinuturi Ore

alocate Săptămâna Obs

Alergarea de rezistenţă

1.1.Să adopte poziţii

corecte ale corpului şi

ale segmentelor sale

în efectuarea

acţiunilor motrice;

1.3. Să realizeze

acţiuni motrice cu

structuri şi eforturi

diferite;

2.1.; 2.2.

Elemente din şcoala

alergării:

- alergare cu genunchii

sus;

- alergare cu pendularea

gambelor înapoi;

- joc de gleznă;

- pasul lansat de semifond

- startul de sus şi lansarea

din start;

- alergări în grup;

8 I - V

Alergarea de viteză

1.1.; 1.3.;

2.1. Să aplice

procedeele tehnice şi

acţiunile tactice

însuşite în acţiuni

simple;

2.2. Să realizeze

acţiuni motrice

specifice ramurilor de

sport şi să se integreze

în activitatea

desfăşurată sub formă

de întrecere

- alergare cu genunchii

sus;

- alergare cu pendularea

gambelor înapoi;

- joc de gleznă;

- pasul alergător de

accelerare;

- pasul lansat de viteză;

- startul de jos şi lansarea

din start;

Evaluare: 25 m. cu start

de sus

8 VI - IX

Baschet

1.3.; 2.1.;2.2.;

3.3. Să evite pericolul

de accidentare

respectând regulile

stabilite

4.1. Să se integreze şi

să acţioneze într-un

grup prestabilit

Procedee de atac:

- prinderea, ţinerea şi

pasarea mingii cu 2 mâini

de la piept de pe loc şi

urmată de deplasare;

- dribling mediu;

- aruncarea la coş cu 2 M.

de la piept;

oprirea într-un timp;

în apărare:

- deplasări în poziţie

fundamentală,

14 III - IX

- deplasări cu paşi

adăugaţi.

Sărituri la aparate

1.1.; 2.1.;2.2.;3.3.;

3.2. Să cunoască şi să

respecte regulile de

igienă personală.

4.2.Să-şi depăşească

inhibiţia şi să execute

acţiunile motrice

stabilite.

Şcoala aterizării;

Ex. pentru elan, bătaie şi

desprindere pe 2 P.

Săritură în sprijin depărtat

peste capră;

Evaluare: Săritură în

sprijin depărtat peste

capră

10 X – XIV

Gimnastica acrobatică

Elemente statice:

- cumpăna pe 1 genunchi;

- cumpăna pe 1 P.;

- stând pe omoplaţi;

- sfoara şi semi sfoara (F);

- podul de jos;

Elemente dinamice:

- rulări;

- rostogoliri laterale;

- rostogoliri înainte din

ghem. În ghem.;

- rostogoliri înapoi din

ghem. În ghem.;

8 XV – XVIII

Deprinderi motrice de bază

şi aplicativ-utilitare

- mers pe vârfuri;

- mers pe călcâie;

- mers fandat;

- mers adăugat;

- sărituri de 1 sau 2 P.;

- sărituri în adâncime,

peste şi pe obstacole joase;

- aruncare azvârlită la

ţintă,

- aruncare lansată cu 2 M.

de jos;

- căţărare la scara fixă;

- escaladare prin apucare

şi păşire pe aparat;


şi rulare;

- împingeri pe perechi, din

aşezat spate în spate;

- transport de obiecte

individual şi pe perechi.

10 X - XIV

Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a

Anul şcolar:.. - ..., semestrul II

Unitatea de

învăţare

Obiective de

referinţă/competenţe

specifice

Conţinuturi Ore

alocate Săptămâna Obs

Gimnastica

acrobatică


corecte ale corpului

şi ale segmentelor

sale în efectuarea


1.3. Să realizeze

acţiuni motrice cu


Elemente statice:

- cumpăna pe 1

genunchi;

- cumpăna pe 1 P.;

- stând pe omoplaţi;

- sfoara şi semi sfoara

(F);

- podul de jos;

6 I - III

diferite;

2.1.; 2.2.;



acţiunile motrice

stabilite

- stând pe cap (B);

- stând pe mâini cu

sprijin;

Elemente dinamice:

- rulări;

- rostogoliri laterale;

- rostogoliri înainte din

ghem. În ghem.;

- rostogoliri înapoi din

ghem. În ghem

- rostog. Înapoi din ghem

în dep.

Evaluarea: ex. la sol /

elemente izolate /linii

acrobatice

Deprinderi

motrice de

bază şi

aplicativ-

utilitare

1.1.; 1.3.;

2.1. Să aplice

procedeele tehnice şi

acţiunile tactice

însuşite în acţiuni

simple;

2.2. Să realizeze

acţiuni motrice

specifice ramurilor de

sport şi să se

integreze în

activitatea

desfăşurată sub formă

de întrecere;

4.2. Să-şi depăşească


acţiunile motrice

stabilite

- mers pe vârfuri;

- mers pe călcâie;

- mers fandat;

- mers cu pas adăugat,

încrucişat;

- sărituri de 1 sau 2 P.;

- sărituri în adâncime,

peste şi pe obstacole

joase;

- aruncare azvârlită la

ţintă,

- aruncare lansată cu 2

M. de jos;

- căţărare la scara fixă;

- căţărare pe banca de

gimnastică înclinată;


şi păşire pe aparat;


şi rulare pe partea

anterioară a corpului;

- împingeri pe perechi,

din aşezat spate în spate;

- împingeri din culcat

dorsal pe banca de

gimnastică;

- transport de obiecte

individual şi pe perechi.

6 I - III

Baschet

1.3.; 2.1.;2.2.;


de accidentare


stabilite

4.1. Să se integreze şi

să acţioneze într-un

grup prestabilit

Procedee de atac:

- dribling mediu;

- aruncarea la coş cu 2

M. de la piept;

- pivotarea prin păşire şi

întoarcere;

în apărare:

- deplasări în poziţie

fundamentală,

- deplasări cu paşi

adăugaţi.

- lucrul de braţe şi jocul

de picioare;

- marcajul normal;

- demarcajul;

- depăşirea;

- joc 2x2;3x3 la un

28 IV - XVII

panou;

- joc 5x5 la două

panouri;

Evaluare: procedee

tehnice – structuri sau

izolate

Aruncarea

mingii de oină

de pe loc

1.3.; 2.1.;2.2.;


de accidentare


stabilite

- aruncări azvârlite la

ţintă;

- aruncări la distanţă din

diferite poziţii;

- aruncări la distanţă de

pe loc cu faţa pe direcţia

de aruncare;

- aruncări la distanţă de

pe loc cu umărul pe

direcţia de aruncare;

Evaluare: 2 aruncări la

distanţă

8 IV - VII

Săritura în

lungime cu 1 şi

½ paşi

1.3.; 2.1.;2.2.;


de accidentare


stabilite



acţiunile motrice

stabilite

- pas săltat;

- pas sărit;

- sărituri succesive cu

desprindere de pe1 P. şi

2 P.;

- elanul şi

bătaia/desprinderea;

- zborul şi aterizarea;

- execuţii globale sub

formă de întrecere;

Evaluarea; săritură în

lungime cu elan mediu

– 2 încercări

8 VIII - XI

Alergarea de

rezistenţă


corecte ale corpului

şi ale segmentelor

sale în efectuarea


1.3. Să realizeze

acţiuni motrice cu


diferite;

2.1.; 2.2.

- pasul lansat de

semifond;

- alergări în tempo

moderat şi uniform;

- startul de sus şi lansarea

din start;

- alergări în grup;

- întreceri pe 500/600 m.

Evaluare: alergare 600

m. – F;

800 m - B

12 XII - XVII

7.2.3. Unitatea De Învăţare

- reprezintă o unitate de conţinut preluată din programă :

- exemple: săritura în lungime, alergarea de viteză.

- pentru ciclul primar pot fi constituite unităţi de învăţare şi din: capacitate de

organizare, dezvoltare fizică armonioasă; calităţi motrice de bază;

- unele categorii de conţinuturi satisfac direct obiectivele de referinţă, alte

influenţează realizarea unor obiective prin demersul didactic.

Fig. 14 Categorii de conţinuturi

- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa numărul de

lecţii; în final se evaluează şi se specifică tipul de evaluare utilizat.

În rubrica Obiective de referinţă/competenţe specifice se trec numerele obiectivelor

de referinţă/competenţelor specifice din programa şcolară;

În rubrica Obiective operaţionale / se trec ţintele urmărite în lecţia curentă

În rubrica referitoare la detalieri de conţinut se trec conţinuturile de instruire.

Cele două pot fi trecute într-o singură rubrică. Considerăm că este bine de precizat şi

obiectivul operaţional urmărit a se realiza

În rubrica Activităţi de învăţare pot fi trecute cele din programa şcolară, completate,

modificate sau chiar înlocuite de altele, pe care cadrul didactic le consideră adecvate pentru

atingerea obiectivelor propuse; Sunt specificate sistemele de acţionare utilizate;

Rubrica Resurse cuprinde: resursele umane, cu precizarea formelor de organizare a

clasei şi a exersării, resursele materiale cu privire la materialele necesare desfăşurării

activităţii;

În rubrica Evaluare se menţionează tipurile de evaluare şi instrumentele aplicate la

clasă.

CATEGORII

DE

CONŢINUTURI

OBLIGATORII

ALTERNATIVE

OPŢIONALE

CDS

- Exemplu:

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:

Alergarea de viteză – clasa a – V – a - Conţinuturi de instruire:

- ex. din şcoala alergării;

Ciclul tematic: Sem I - pasul alergător de accelerare;

Nr. de lecţii alocate: 8 - pasul lansat de viteză;

Timp de exersare: 10 min. - startul de sus, lansare din start;

Nr.

lecţiei

Competenţe

specifice

Obiectiv

operaţional

Detalieri de

conţinut

Activit. de înv.

dozare Resurse Evaluare

1. Să

Însuşească

mecanismul

de bază al

alerg.

- alergare cu

pendularea

gambelor înap.;

- alergarea

accelerată

3x 15 m. 2/4,

p. 20˝

5x 20 m, 4/4,

p.30˝

Jaloane,

cronometru

Predictivă

2. Jaloane,

cronometru,

marcaje

Exemplele date sunt orientative. Proiectarea unităţilor de conţinut se face ţinând cont

de: particularităţile de vârstă, nivel de pregătire, bază materială şi nu în ultimul rând de zona

climatică.

Profesorii sun cei care iau decizia asupra strategiilor didactice şi a sistemelor de

acţionare folosite la nivelul fiecărei clase în scopul realizării obiectivelor opraţionale

proiectate.

Alergarea de rezistenţă – clasa a – VI – a - Conţinuturi de instruire:

- startul de sus;

Ciclul tematic: Sem I - pasul alergător de semifond

Nr. de lecţii alocate: 6 - alergarea în tempo uniform şi variabil;

Timp de exersare: 10 min. – întreceri pe distanţe standard

Nr.

lecţiei

Competenţe

specifice

Obiectiv

operaţional

Detalieri de

conţinut

Activit. de înv.

dozare Resurse Evaluare

1. 3.1 Să

însuşească

mecanismul de

bază al alergării.

- alergare în

tempo uniform

şi moderat

2x 200, 2/4;

p. -45″

Jaloane,

cronometru,

marcaje

Predictivă

2. 3.1 Armonizarea

paşilor cu ritmul

respirator

Pas lansat de

semifond

3x 50m-2/4

+50 m -3/4 +

50 m- 2/4

p.35″

Jaloane,

cronometru,

marcaje

Predictivă

3. 3.1 Efectuarea

alergării în

tempo uniform şi

variabil

Start de sus şi

lansare din

start

5x50m – ¾

+ 50 m-2/4

p. 45″

marcaje Tema de

grup

4. 3.1 Exersarea proced

de alergare

Start de sus si

lansare ]n

pluton

2x 400m 2/4 -

3/4

p. 30″

Observaţie

sistematică

5. Parcurgerea

distanţei în timp

cât mai scurt

Intrecere 1x 600m ¾;

4/4

Cronometru Formativă

6. Alergare în ritm

propriu

Alergare de

durată

2x 3 min.

p. 60″

Cronometru Formativă

În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a

demersului didactic şi anume: CE VOI FACE ?; CU CE VOI FACE ?; CUM VOI FACE ?; CUM

VOI ŞTI DACĂ S- A REALIZAT CEEA CE AM DORIT ?

Fig. 15. Structura Proiectării unităţii de învăţare

Competenţe

specifice Competenţe

s p e c i f i c e

Ce voi face?

Detalieri de

conţinut

Activităţi de

învăţare

Resurse

Evaluare

Cum voi face?

Cu ce voi face?

Cât s-a realizat?

De ce voi face?

Identificarea

obiectivelor

Selectarea

conţinuturilor

Determinarea

activităţilor de

învăţare

Analiza

resurselor

Stabilirea

instrumentelor de

evaluare

Activităţile de

învăţare pot fi cele

din programă,

completate,

modificate sau chiar

înlocuite cu altele pe

care profesorul le

consideră adecvate

atingerii obiectivelor

Se selectează

mijloace din

programa

şcolară menite

să realizeze

competenţele

generale şi

specifice

Se trec numerele

corespunzătoare

competenţelor

cuprinse în

programa şcolară,

care urmează a fi

realizate

Pentru ca evaluarea să

asigure o evidenţiere a

progresului realizat de

elev se aplică

evaluarea:predictivă,

formativă, sumativă

Pot cuprinde:

resurse materiale,

umane,

procedurale

(metode de

învăţare, de

predare, etc.)

7.2.4. Proiectul Didactic

Orice lecţie se desfăşoară pe baza unei concepţii didactice a profesorului, concepţie ce

decurge din viziunea lui asupra dezvoltării societăţii, asupra dimensiunilor personalităţii

cerute de civilizaţia modernă.

Acest document a fost şi este definit în foarte multe feluri:

- plan de lecţie;

- proiect de lecţie;

- proiect didactic;

- proiect de tehnologie didactică;

- scenariu didactic;

- fişă tehnologică a lecţiei,

Proiectul didactic este documentul operaţional care oglindeşte în amănunt şi precis

tot ceea ce ne propunem să realizăm în lecţia de educaţie fizică; el reflectă relaţia dintre

conţinutul şi structura lecţiei, locul ei în cadrul unităţii de învăţare.

Conţinutul unui proiect poate fi valabil pentru o singură clasă sau pentru clase paralele

cu nivel de cunoştinţe şi posibilităţi apropiate. Proiectul didactic este perfectibil chiar în

timpul desfăşurării lecţiei, prin existenţa rubricii “observaţii”, unde se consemnează modul de

realizare a conţinutului sau ideile de îmbunătăţire. Proiectul este rezultatul muncii creative a

profesorului care doreşte ca activitatea didactică să fie cât mai eficientă.

Algoritmul procedural pentru proiectarea lecţiei pe baza unor întrebări aparţine

autorilor Jinga I. şi Negreţ I.(1982 ).

Întrebările sunt următoarele: Ce vei face?, Cu ce vei face?; Cum vei face?; Cum vei şti

dacă ceea ce trebuia făcut , a fost făcut?, şi lor le corespund anumite etape, care conţin

anumite operaţii necesare proiectării lecţiei.

Etapa I, operaţiile specifice acestei etape se referă la dimensionarea obiectivelor;

- este etapa precizării clare a obiectivelor, condiţia fundamentală a unei

proiectări didactice corecte şi eficiente.

- obiectivele trebuie să fie concrete, măsurabile;

- ele nu vizează activitatea profesorului ci schimbarea ce se aşteaptă să se

producă în urma instruirii elevilor( obiective informative şi formative);

- obiectivele trebuie formulate explicit şi în acest sens se folosesc verbele de

acţiune, care să indice comportamentul observabil al elevului;

Etapa a- II –a, constă în analiza resurselor umane şi materiale de care se dispune

pentru desfăşurarea lecţiei;

Operaţiile acestei etape se referă la:

- analiza calităţii celor cu care se va lucra;

- analiza condiţiilor materiale concrete;

Etapa a - III - a se referă la stabilirea strategiilor didactice optime pentru a realiza în

mod eficient obiectivele propuse, “ cei 3 M “: Metode, Mijloace, Materiale;

- în această etapă se includ formele de organizare a activităţii şi dozarea

efortului;

- este denumită de specialişti “scenariul didactic”;

Etapa a - IV- a se referă la evaluarea activităţii desfăşurate, denumită şi “ evaluarea

eficienţei activităţii curente”;

- această etapă se bazează pe elaborarea metodelor stimulativ-evaluative, care să

corespundă obiectivelor şi conţinuturilor fixate.

Proiectul de lecţie trebuie centrat pe competenţe, care converg spre conţinut, pe

comportamentul profesorului şi pe comportamentul elevilor. Nu există un model unic, absolut

pentru desfăşurarea lecţiei, important este ca proiectul să fie adaptat situaţiilor concrete de

învăţare şi să conducă la rezultatele scontate. Strategiile utilizate trebuie centrate pe elevi, un

învăţământ democratic trebuie să ofere oportunităţi egale de învăţare pentru toţi elevii.

UNITATEA ŞCOLARĂ: LOCUL DE DESFĂŞURARE:

CLASA: MATERIALE:

EFECTIV:

DATA:

PRACTICANT:

PROIECT DIDACTIC NR.

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE :

1.

2.

Teme şi sarcini didactice:

1.

2.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE/ Competenţe derivate:

1.

2.

Părţile

lecţiei Momentele Conţinut Dozare

Indicaţii metodico-

organizatorice Observaţii

1 2 3 4 5 6

P.

Pre

gă

tito

are

1. Organizarea

colectivului de elevi

2. Pregătirea

organismului pentru

efort

3. Influenţarea

selectivă

P.

Fu

nd

am

enta

lă

1. Dezvoltarea V/I

2. Învăţarea,

Consolidarea

Verificarea

deprinderilor

motrice

3. Dezvoltarea F/R

P.

de

Înv

hei

ere

1. Revenirea

organismului după

efort

2. Aprecierea

colectivului de elevi

PROTOCOL DE DENSITATE NR.

Unitatea şcolară : Unităţi de învăţare :

Clasa : 1.

Data : 2.

Efectiv : Obiective operaţionale :

Locul de desfăşurare: 1.

Materiale folosite : 2.

Practicant :

Subiectul:

Părţile

lecţiei

Momentele Minut Conţinut Dozare Pauza Formaţii

Obs.

Du

rată

Nr.

rep

et

Dis

tan

ţă

Tem

po

Act

iv

Pa

siv

FC

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

PROTOCOL DE OBSERVAŢIE

Unitatea şcolară: Unităţile de învăţare :

Clasa: 1.

Efectiv: b. f. 2.

Locul de desfăşurare: Obiective operaţionale:

Materiale şi instalaţii: 1.

Practicant: 2.

Data:

Părţile

lecţiei Momentele Conţinut

Observaţii

Pozitive Negative

1 2 3 4 5

Evaluare

1. Proiectarea instruirii constă în:

a) Anticiparea activităţii;

b) Asigurarea modularităţii în

învăţământ;

c) Repartizarea sarcinilor de

învăţare;

d) Aplicarea probelor de evaluare.

2. Bifaţi din cele 4 enunţuri de mai jos, 2 care reprezintă cerinţele

unei planificări eficiente:

a) Concordanţa planificării cu cerinţele curriculumu-lui;

b) Concordanţa planificării cu particularităţile olectivului

de elevi.

c) Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru

îndeplinirea obiectivelor;

d) Dozarea efortului în lecţie;

Capitolul 8 Evidenţa

Este acţiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor activităţilor, persoanelor, a

rezultatelor obţinute de la un an la altul la Educaţie Fizica si care constituie elementele

analizei si interpretării eficienţei acesteia.

Evidenta este o activitate care stă la baza unei proiectări corecte şi eficiente şi implicit

determină o evaluare obiectivă a elevilor.

Evidenţa trebuie să ţină cont de următoarele condiţii: să fie obiectivă, reală, corectă, să

fie realizată la timp.

In educaţia fizică şcolară distingem următoarele tipuri de evidenţă:

Evidenţa preliminară ne prezintă starea de moment a colectivului. Se constituie din

datele necesare cunoaşterii elevilor şi a situaţiei de care dispune şcoala în vederea stabilirii

obiectivelor şi conţinutului activităţii la început de an.

- se studiază documentele din anul şcolar precedent in vederea utilizării acestor

date pentru realizarea proiectării didactice pe perioada următoare;

- evidenţa reprezintă un mijloc de cunoaştere a elevilor din punct de vedere al stării

de sănătate, dezvoltării morfo-funcţionale, dezvoltării aptitudinilor motrice, nivelului de

formare a cunoştinţelor, priceperilor si deprinderilor, înregistrării intereselor, opţiunilor

elevilor referitoare la activitatea de educaţie fizică.

- Pe baza datelor culese profesorul va putea caracteriza clasa şi o va putea organiza

pe grupe, echipe, perechi;

Evidenta curentă se concretizează in notaţiile pe care le face profesorul pe parcursul

activităţii: consemnarea prezentei, notarea curentă, evidenţa scutirilor, înregistrarea celor

înscrişi la cluburile sportive şcolare, participarea elevilor la activităţile sportive de masă.

Evidenta bilanţ se foloseşte la încheierea activităţii pe perioade mai scurte sau mai lungi,

se concretizează în probele de control semestriale sau în probele pentru verificarea nivelului

de dezvoltare a aptitudinilor motrice, conform Sistemului Naţional de Evaluare. Reprezintă o

sursă de informare pentru alcătuirea corectă a proiectării activităţii viitoare.

DOCUMENTE DE EVIDENTA

La nivelul catedrei – componenţa echipelor reprezentative; calendarul competiţional;

evidenţa elevilor ce activează la secţiile cluburilor sportive şcolare;

La nivelul cadrelor didactice - caietul profesorului; catalogul; fişa individuală a

elevului.

Evaluare

1. Standardele curriculare de performanţă sunt:

a) Criterii de evaluare, ce indică nivelul de

cunoştinţe capacităţi şi atitudini la care au ajuns elevii în

procesul de învăţare şi este un element de diagnoză şi

prognoză;

b) Conţinuturi ale procesului de predare-învăţare;

c) Activităţi de învăţare;

d) Particularizări ale planului-cadru.

2. Fişa individuală a elevului reprezintă:

a) Un document de proiectare;

b) Un document de evidenţă;

c) O metodă de evaluare;

d) Un document curricular.

Capitolul 9. Evaluarea

9.1. Generalităţi

Evaluarea este un subiect controversat datorită încărcăturii sale morale. Prin evaluare

se realizează clasificări, selecţii, se hotărăşte soarta unor oameni.

Evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp, ce implică un şir

de măsurători, comparaţii, aprecieri, pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să

optimizeze activitatea.

Evaluarea este un proces de obţinere a informaţiilor asupra elevului, profesorului sau

programului educativ, în vederea elaborării unor aprecieri, care vor fi utilizate pentru luarea

unor decizii (T. Tenfrink).

Evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv -

educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare

(I.Jinga).

Evaluarea implică un şir de măsurători, comparaţii, aprecieri (judecăţi de valoare), pe

baza acestora luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitatea

Sensuri ale evaluării:

Ca reglare a învăţării şi predării, prin obţinerea unor informaţii referitoare la efectele

predării şi cele ale receptării cunoştinţelor;

Ca proces de măsurare a efectelor învăţării, ea fiind cea care surprinde aspectele tehnice

ale procesului didactic;

Ca apreciere, exprimarea de către profesor a unor judecăţi de valoare asupra răspunsului

sau a nivelului de pregătire a elevului. Aprecierea este o acţiune mult mai pretenţioasă decât

măsurarea, deoarece presupune raportarea rezultatelor măsurărilor la un sistem de valori;

Ca diagnoză, profesorul fiind cel care pune un diagnostic asupra stării de pregătire a

elevilor la lecţie sau asupra întregului potenţial de învăţare;

Ca selecţie urmărindu-se clasificarea elevilor în funcţie de nivelul de pregătire;

Ca examinare;

Ca notare, urmărind traducerea docimologică a aprecierii. Nota poate fi definită ca

expresia şcolară, oficială a verificării şi aprecierii sau chiar operaţia finală prin care se

sintetizează diagnoza;

Ca operaţie tehnică;

Evaluarea trebuie înţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării şi învăţării şi de

realizare a unui progres în pregătirea fiecărui elev.

9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării:

1. Necesitatea de a compara nivelului de pregătire al elevilor cu obiectivele specifice

fiecărei discipline sau cu cele operaţionale ale fiecărei lecţii.

2. Formularea unui număr de întrebări care să permită verificarea cunoştinţelor şi

deprinderilor esenţiale din materia parcursă, în vederea diminuării hazardului.

3. Evaluarea are un caracter stimulator, ea trebuind concepută şi prezentată elevilor

ca o sarcină comună, firească şi nu ca o secţiune.

9.1.2. Conţinutul evaluării:

Verificarea, actul prin care elevii sunt supuşi unor probe, natura acestora

fiind diferită. După natura probelor distingem următoarele tipuri de verificare: orală, scrisă

şi practică.

Educaţiei fizice îi este proprie verificarea practică, aplicabilă componentelor

procesului educativ, excepţie făcând cunoştinţele de specialitate. Prin verificarea practică se

urmăreşte cunoaşterea capacităţii de aplicare a ceea ce se dobândeşte sau se dezvoltă în

procesul instructiv-educativ. Natura probelor este diferită, astfel:

- unele sunt măsurabile, apărând operaţia de măsurare, care ajută orice ştiinţă

pentru a-şi exprima obiectiv categoriile proprii, existând probe care au norme, baremuri pe

baza lor explicându-se scala valorică de efectuare a probelor respective;

- unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică nivelul de însuşire a

tehnicii de execuţie a unor elemente/procedee tehnice.

Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la anumite

expresii verbale (bine, rău ,foarte bine),sau folosind anumite simboluri (note). Aprecierea

verbală se utilizează în scop de dinamizare, cu rol de feed-back pentru orice exersare.

Aprecierea este definită în Dicţionarul pedagogic (1979), ca un act psihopedagogic de

determinare prin note calificative, puncte, clasificări, a rezultatelor instructiv-educative.

Obiectivitatea aprecierii în educaţie fizică este facilitată de tactul pedagogic, de relaţia

democratică profesor-elev.

Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenţiei asupra propriilor execuţii. Printr-o auto

apreciere obiectivă formată în timp, subiectul îşi cunoaşte capacitatea sa, atât fizică cât şi

psihică.

Notarea este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau calificative.

Nota este modalitatea principală de exprimare cantitativă a performanţei.

Deşi imperfect, sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite clasificarea elevilor

determinând locul fiecăruia în clasă, oferă informaţii asupra nivelului de cunoştinţe, priceperi,

deprinderi şi capacităţi, stimulează uneori elevul în activitatea de învăţare.

Nota îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia didactică, prin valoarea sa, nota trebuie să fie reperul principal al

ameliorării şi optimizării procesului de instruire.

2. Funcţia educativă, prin notă se asigură elevilor o atitudine activă, conştientă,

pozitivă faţă de educaţia fizică.

3. Funcţia socială, nota îndeplineşte determină o ierarhizare valorică a subiectului,

fiind un criteriu de selecţie.

9.1.3. Factorii perturbatori ai aprecierilor sunt generaţi de activitatea şi trăsăturilor

de personalitate ale cadrului didactic, se remarcă următorii:

Efectul halo, care constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev

sub influenţa impresiei generale pe care şi-a făcut-o profesorul în timp.

Efectul blând, care se exprimă prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele

cunoscute faţă de cele mai puţin cunoscute.

Efectul „PYGMALION”(după R.A. Rosenthal şi L. Jacobson) sau Efectul OEDIPIAN

(după G. de Landsheere), care are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport

de convingerea profesorului că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare şi duce la eşec.

Eroarea de generozitate, care constă în acordarea unor note extrem de mari în raport

cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte uşoare şi exigenţă scăzută.

Efectul de contaminare, care se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor date de

alţi profesori influenţează aprecierea unui evaluator.

Factorii de personalitate ai cadrului didactic, profesori echilibraţi, profesori

extremişti, profesori capricioşi.

Aprecierea poate fi influenţată şi de disciplina de învăţământ, de elev, de strategiile şi

metodele de evaluare , de circumstanţele sociale în care se realizează evaluarea.

Evaluarea este eficientă când:

1. Programul de instruire a fost bine întocmit şi desfăşurat într-o concepţie

metodologică actuală.

2. Verificarea şi aprecierea sunt centrate pe obiectivele generale şi operaţionale.

3. Sunt utilizate metode şi tehnici variate.

4. Criteriile de evaluare sunt cunoscute de elevi.

9.1.4. Funcţiile evaluării

Sunt stabilite pe criterii psihopedagogice, sociologice şi docimologice şi vizează

efectele evaluării atât pe plan individual cât şi pe cel social.

Funcţia de control, constatare, apreciere a activităţii şi a rezultatelor obţinute

în procesul de învăţământ (funcţia de diagnosticare).

Funcţia de reglare a sistemului şi de ameliorare şi optimizare a rezultatelor.

Funcţia de predicţie, de pronosticare şi orientare, prin care se prefigurează

activitatea viitoare şi se anticipează rezultatele ca urmare a măsurilor preconizate.

Funcţia de selecţie şi clasificare, în baza căreia se ierarhizează instituţiile,

elevii, studenţii.

Funcţia educativă, menită să conştientizeze, să motiveze şi să stimuleze

interesul pentru studiu continuu.

Funcţia socială, de informare a colectivităţii şi a familiei asupra rezultatelor

obţinute de către subiecţi.

9.2. Criterii de evaluare

Ele decurg din obiectivele propuse şi se constituie într-un sistem:

Criteriul progresului.

Criteriul privind nivelul de însuşire a conţinutului curriculei.

Criteriul bazat pe capacitatea elevului de a aplica în practică cunoştinţele,

priceperile şi deprinderile însuşite.

Criteriul bazat pe capacitatea elevului de practicare independentă a exerciţiilor

fizice.

Criteriul bazat pe atitudinea elevului faţă de disciplina, educaţie fizică,

angajarea în realizarea diferitelor sarcini.

Criteriul performanţei motrice.

9.3. Tipuri de evaluare:

După cantitatea informaţiei: evaluare parţială, globală;

După dimensiunea temporală: evaluare iniţială, intermediară, finală;

Prin corelarea celor două: evaluare sumativă (cumulativă), continuă ( formativă)

După nivelul de raportare la obiectivele propuse: evaluare normativă, care permite

compararea performanţelor unui subiect cu cele ale altor subiecţi din acelaşi grup, evaluare

criterială, pe baza acesteia stabilindu-se nivelul la care se află subiectul faţă de obiectivul

propus şi precede evaluarea normativă.

9.4. Metode de evaluare

1. Metode de verificare:

- observarea curentă şi înregistrarea datelor;

- trecerea unor probe de motricitate;

- executarea deprinderilor motrice în condiţii asemănătoare probei;

- executarea deprinderilor motrice în condiţii de concurs;

- îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură metodico-

organizatorică;

- trecerea unor teste pentru verificarea cunoştinţelor de specialitate.

2. Metode de apreciere şi notare:

- metode de aprecieri verbale, prin calificative (f.b. ; b.; satisfăcător; slab;)

- metode nonverbale, când se acordă valori cifrice pe baza unor baremuri.

9.5. EVALUAREA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

Începând cu anul şcolar 1999-2000 se introduce “ Sistemul Naţional Şcolar de

Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport” pentru învăţământul primar, gimnazial, liceal şi

profesional.

Odată cu aplicarea noului sistem se abrogă S.U.V.A.D. prevăzut în Instrucţiunile

Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 6226/1986.

Noul sistem cuprinde:

Metodologia de aplicare;

Capacităţile şi competenţele supuse evaluării;

Instrumentele de evaluare ( probele de control);

Criteriul minimal de promovabilitate;

Descrierea probelor;

Metodologia de aplicare

- vizează evaluarea principalelor competenţe, capacităţi;

- se realizează în funcţie de schemele orare adoptate;

- pentru fiecare capacitate/ competenţă se prevăd 2-3 probe, din care se poate

opta pentru una din ele;

Astfel:

în ciclul primar, elevul va susţine

în ciclul gimnazial, elevul va susţine:

în învăţământul liceal şi profesional, elevul va susţine:

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului

instructiv - educativ.

2 evaluări la forţă

2 evaluări la deprinderi

motrice de bază

2 evaluări la deprinderi

sportive elementare

1-2 evaluări la forţă

1-2 evaluări la

atletism

1 evaluare la gimnastică

1 evaluare la joc

1 evaluare la

forţă

1 evaluare la

gimnastică

1 evaluare la

atletism

1 evaluare la

joc sportiv

În sistemul actual se au în vedere atât posibilităţile de opţiune ale profesorului: ramuri de

sport alternative, 1-2 jocuri sportive,1 săritură din gimnastică, 1-2 probe atletice, alergarea

de viteză, alergarea de rezistenţă, navete.

Opţiunea elevilor în funcţie de ofertă, interese, disponibilităţi : 1 proba sau un cuplu de

probe pentru forţă, 1-2 probe atletice, 1 joc sportiv şi varianta de evaluare, gimnastica şi

varianta de evaluare, sau o ramură de sport alternativă, o săritură din gimnastică.

Sistemul naţional prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi

notei 5.

La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8,

pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc

bilateral.

În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări

curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.

Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de

elevi la probele de control.

Tabel nr.9

Fişa individuală

pentru înregistrarea rezultatelor obţinute la susţinerea probelor de evaluare

Elevul...........................Anul naşterii.........................Sexul.................

Nr.

crt

Probe de

evaluare

Test

iniţial

Cl......

an sc.....

Cl......

an sc.....

Cl......

an sc.....

Cl......

an sc.....

Perf. Calif. Perf. Calif. Perf. Calif. Perf. Calif.

1. Al.vit.25 m

2. Naveta 5x5m

3. Al. de durată

4.

5.

6.

7.

8.

Date semnificativecare pot influenţa notarea

1. Starea de sănătate

2. Atitudinea fată de EFS

3. Aptitudini native

Evaluare

1. Evaluarea este:

A. Acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de

operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.

B. Acţiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor activităţilor, persoanelor, a

rezultatelor obţinute de la un an la altul la Educaţie Fizica si care constituie elementele analizei si

interpretării eficienţei acesteia.

C. Proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv - educative cu obiectivele

planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare;

D. Ansamblu de valori ştiinţifice, tehnice, tehnologice şi umanistice, de capacităţi, deprinderi,

abilităţi şi competenţe transpuse didactic.

Bifaţi definiţia corectă

2. În funcţie de momentul în care se integrează în desfăşurarea procesului didactic, evaluarea poate fi:

a) Iniţială, pe parcurs, finală;

b) Iniţială, internă, şi externă;

c) Formativă, criterială şi normativă;

d) Formală, informală şi nonformală.

3. Evaluarea curentă a elevilor se referă la evaluarea realizată de către:

a) Director, prin asistenţă la ore;

b) Profesor, zi de zi la clasă;

c) Inspectorul de specialitate;

d) Profesor, la finele fiecărui semestru.

4. Acordarea unor note extrem de mari în raport cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte uşoare şi

exigenţă scăzută este caracteristica:

a) Efectului „halo”;

b) Efectului blând;

c) Efectului de contaminare;

d) Eroarea de generozitate.

Capitolul 10. Statutul Şi Rolul Profesorului de Educaţie Fizică

10.1.Generalităţi

Activitatea profesorului de educaţie fizică trebuie privită şi urmărită în cadrul grupului

din care face parte. Astfel putem analiza cele două aspecte: cel de status şi cel de rol, elemente

ce evidenţiază poziţia, drepturile şi îndatoririle, atribuţiile, aşteptările, sarcinile la nivelul

grupului şi a organizaţiei.

Statutul, este definit ca fiind un act sau un ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial,

prin care se reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare al unei organizaţii,

societăţi; în sociologie - locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social; status,( D.E.X.

1999)

Statusul este prescris sau câştigat şi reflectă structura organizaţională, poziţia într-un

grup, aşteptările formulate de către ceilalţi, locul în atribuirea de obligaţii, drepturi.

Statutul reprezintă de fapt poziţia socială a unei persoane.

Cercetarea statutului profesorului de educaţie fizică trebuie să vizeze:

Poziţia economică reală a persoanei;

Situaţia politico-judiciară, determinată de modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor

în familie şi în alte grupuri;

Caracterizarea profesională, studiile şi corespunzător acestora calificarea obţinută;

documentul care precizează drepturile şi îndatoririle profesorilor (cadrelor didactice) este

Statutul cadrelor didactice, componentă a Legii învăţământului.

Statutul cultural, se refera la raportarea profesorului la valorile culturii, fiind un

consumator şi producător de cultură.

Profilul moral, comun cu cel al oricărui profesor, educator: cinstit, corect, obiectiv,

înţelegător, prezentând ataşament faţă de copii.

Rolul, este definit ca o atribuţie, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acţiuni;

modalitate proprie de îndeplinire a cerinţelor statusului şi strâns legat de nivelul personalităţii.

În şcoală profesorul stabileşte o serie de relaţii fie cu elevii, fie cu alte persoane:

director, diriginte, medic, părinţi, relaţii care determină realizarea diferitelor roluri pe care le

are educatorul.

Rolurile se bazează pe competenţele câştigate şi pe capacităţile dovedite.

D’HAINAUT, 1981, exemplifică câteva categorii de roluri generale:

De receptor al diferitelor mesaje;

De emiţător de mesaje variate;

De participant în activităţi specifice;

De realizator ,organizator, responsabilul unor acţiuni;

De proiectant de acţiuni, strategii, modele;

De agent de soluţii , consilier

De agent al progresului;

De transmiţător de idei, soluţii;

De utilizator;

De decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor;

De sursă de informare, model de comportament;

De consiliere, ghidare;

De apărare, protecţie;

D. Potolea, 1989, p.140, găseşte următoarele roluri după funcţiile asumate şi

îndeplinite pe plan didactic:

De organizare; de conducere a clasei;

De consiliere;

De orientare şcolară şi profesională;

De îndrumare a activităţii extraşcolare;

De perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică;

De activitate socioculturală;

Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale,

formarea sa interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi

sugestii, competenţe de cercetare ameliorativă.

10.2. Competenţa profesională a profesorului de educaţie fizică

Conceptul de competenţă: capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe

temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X.1999);

Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în

măsură să judece un anumit lucru;

Prin competenţa profesională a educatorului s-ar putea înţelege acel ansamblu de

capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile

de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei

prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor

iar performanţele să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al

fiecăruia.(Jinga I. Istrate E.,1998)

Dimensiunile competenţei profesionale ale profesorului de educaţie fizică:

Competenţa de specialitate care cuprinde:

1. cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ în educaţie fizică;

2. capacitatea de a lega teoria de practică în mod eficient;

3. capacitatea de a aduce modificări conţinuturilor în raport cu noutăţile apărute în diferitele

discipline/ramuri/probe sportive şi în domeniile de graniţă;

Competenţa psihopedagogică care cuprinde:

1. capacitatea de a cunoaşte elevii din punct de vedere la particularităţilor de vârstă, nivel de

pregătire;

2. capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de ai motiva pentru activitatea de învăţare în

general şi în mod particular, de ai stimula pentru activitatea de educaţie fizică;

3. capacitatea de a proiecta şi de a realiza optim activitatea instructiv-educativă;

4. capacitatea de a evalua obiectiv, pe baza unor criterii de evaluare bine stabilite;

5. capacitatea de a pregăti elevii pentru a fi apţi să practice independent exerciţiul fizic, de a

se autorganiza şi autoconduce;

Competenţa psihosocială şi managerială, care cuprinde:

1. Capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabilii

responsabilităţi în cadrul grupului;

2. Capacitatea de a stabilii relaţii de colaborare, cooperare, de realizare a unui climat

favorabil educării personalităţii elevilor;

3. Capacitatea de a organiza, coordona, îndruma şi de a lua decizii în funcţie de situaţiile

existente.

10.3. Aptitudinea pedagogică, componentă a personalităţii profesorului, reprezintă” o

formaţiune psihologică complexă care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi

funcţionalitate al proceselor şi funcţiilor psihice, modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi

operaţii interiorizate, constituit genetic conform modelului extern al activităţii educaţionale,

facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin operaţionalizarea adaptativă a

întregului conţinut al personalităţii sale” (N.Mitrofan,1988, p.56).

N. Mitrofan ne propune următoarele aptitudini ale profesiunii de cadru didactic,

aptitudini transpuse pe specialitatea activităţilor corporale:

Calităţi senzoriale:

1. văz: acuitate vizuală

2. auz: sensibilitate absolută, diferenţială fină;

Calităţi ale aparatului locomotor şi ale fizionomiei în general:

1. înfăţişare agreabilă;

2. posibilitate deosebită de deplasare;

3. posibilitatea realizării coordonării segmentare;

4. a orientării în spaţiu şi timp;

5. realizare unei comunicări nonverbale eficiente;

Calităţi ale limbajului:

1. Comunicare verbală normală ( voce cu volum, timbru plăcut, capabilă de intonaţie);

2. Exprimare expresivă;

3. Exprimare clară, inteligibilă;

4. Dicţie – pronunţare clară a cuvintelor;

Atenţie:

1. concentrată; distributivă;

2. mobilitatea atenţiei dezvoltată;

3. spirit de observaţie dezvoltat;

Calităţi intelectuale:

1. reprezentări dezvoltate;

2. memorie: vizuală, auditivă, motrică; de scurtă durată, de lungă durată; promptitudine în

recunoaştere şi reactualizare;

3. gândire: flexibilitate mintală, raţionament abstract, capacitate de analiză şi sinteză,

creativitate deosebită, priceperi de organizare, capacitate deosebită de ordonare şi

sistematizare;

Aptitudini generale şi speciale:

1. inteligenţa dezvoltată;

2. aptitudini psihopedagogice:

- capacitatea de a determina gradul de dificultate a conţinuturilor;

- capacitatea de a structura conţinutul, de a fi mai accesibil pentru elevi;

- capacitatea de a înţelege elevul, de a se transpune în lumea lui, empatie;

- creativitate;

3. aptitudini psihosociale:

- capacitatea de a stabili uşor relaţii cu elevii

- capacitatea de a influenţa grupul de elevi sau indivizi izolaţi;

- capacitatea de a comunica uşor cu grupuri sau indivizi;

- capacitatea de a corela uşor diferitele stiluri de conducere în funcţie de situaţiile

create;

Procese afective şi de voinţă:

1. rezistenţă la situaţii stresante şi la oboseală;

2. emotivitate mare; echilibru emoţional;

3. promptitudine şi persistenţă în realizarea scopurilor propuse;

4. blândeţe, duioşie,

Calităţi ale personalităţii:

1. sociabilitate;

2. prudenţă şi moderare în reacţii;

3. conştiinciozitate, seriozitate, simţul datoriei;

4. independenţă în rezolvarea problemelor;

5. lucid, perspicace, caracter afirmat;

6. calm, liniştit, hotărât;

7. deschis, înţelegător, cooperant;

8. interes profesional crescut;

Când aptitudinile unor cadre didactice sunt de un nivel înalt se pune problema

talentului pentru profesiunea de cadru didactic. Talentul pedagogic asociat cu ansamblul

capacităţilor care determină competenţa profesională poate duce la măiestria pedagogică. Ea

constă din corelarea unei bune pregătiri profesionale de specialitate cu o pregătire

psihopedagogică deosebită, este de fapt rezultatul experienţei şi a pregătirii continue putând fi

exprimată prin capacitatea de a gândi, proiecta, organiza, conduce cu competenţă, eficienţă şi

spirit creator procesul de instruire şi educare. Măiestria pedagogică angajează întreaga

personalitate a profesorului, atât din punct de vedere mental, afectiv şi motivaţional şi rezultă

din capacitatea profesorului de a şti “cât”? şi “cum”? să facă mai eficientă activitatea

educatională. Este o îmbinare a mai multor elemente şi anume: teoria pedagogică care se

defineşte prin cunoştinţele referitoare la pedagogia modernă şi educaţia democratică;

cunoaşterea metodelor şi procedeelor educaţionale noi, utilizate în funcţie de particularităţile

de vârstă, sex şi nivel de pregătire; modalităţi eficiente de organizare, conducere, proiectare şi

desfăşurare a activităţii instructiv-educative; tehnologia pedagogică, atât ca ansamblu al

mijloacelor audio-vizuale utilizate în lecţia de educaţi fizică (tehnica didactică), cât şi, ca

ansamblu de forme, metode, mijloace, tehnici şi relaţii cu ajutorul cărora se transmit

conţinuturile specifice educaţiei fizice.

Aptitudinile pedagogice ajunse la un nivel superior de dezvoltare au o importantă

componentă creatoare, denumită: talent pedagogic, M.Ţurcaş (1970), considerându-l ca o

dimensiune fundamentală a personalităţii profesorului.

O dimensiune a aptitudinii pedagogice este şi empatia, care după S. Marcus se

concretizează în empatie predictivă, capacitatea profesorului de ase transpune în psihologia

elevului, de a îndeplini “rolul” lui; empatie emoţională, care se referă la participarea

profesorului la emoţiile şi sentimentele elevilor. Empatia didactică se consumă la nivelul

interacţiunii permanente dintre profesor şi elev. Tipul de relaţii care se stabileşte între

profesori şi elevi, precum şi atitudinea profesorului faţă de aceştia poate influenţa

dimensiunile tactului său pedagogic.

După cum afirmă F.Omelka, citat de J.Stefanovic (1979), “ tactul pedagogic nu este,

de regulă, ceva înnăscut. Este o artă, pe care o poate învăţa cu timpul fiecare

educator…”.Tactul este acela ca creează un climat psihic optim, motivând activitatea

profesională a elevilor, comportamentul lor deosebit şi activitatea pedagogică a profesorului.

Tactul pedagogic solicită inteligenţă, ingeniozitate, afectivitate, în sensul de a acţiona

adecvat, suplu creator în vederea reuşitei actului educaţional.

Prezentăm un model schematic ale competenţelor profesorului de educaţie fizică:

ACTIVITATE SPORTIVĂ Proiectarea activităţii sportive

CALENDARUL ONSŞ CALENDARUL COMPET. INTERN

• Elaborarea

calendarului

• Pregătirea echipelor

reprezentative

• Participarea la

competiţii

• Întocmirea planificări-

lor la act. Sportive.

• Elaborarea calendarului propriu

• Organizarea campionatelor şcolare

• Organizarea de acţiuni sportive cu

ocazia unor evenimente

• Realizarea unor activit. sportive pt.

cls I-IV

• preocupări legate de selecţie

• promovarea elevilor spre cluburi

ACTIVITATE DIDACTICĂ Realizarea demersului didactic

Elaborarea

documentelor de

planificare:

• Eşalonarea anuală

a unităţilor de

învăţare

• Planul calendaristic

semestrial

• Proiectarea

unităţilor de învăţare

•Proiect de lecţie

PROIECTAREA

DIDACTICĂ

PROCESUL

DIDACTIC

• Org. şi conducerea

procesului didactic

• Verificarea stării de

sănătate a elevilor

• Prelucrarea

conţinutului ed.fizice

• Efectuarea testelor

I.şi S.

• Prelucrarea P.S.P.

• Realizarea orelor.

Evaluarea act.didactice a elevilor prin:

• Evaluarea obiectivă a performanţei elevilor

conform cerinţelor

• Efectuarea probelor de control

• Notare curentă şi apreciere finală

ACTIVITATE METODICĂ

Contribuţii metodice personale

Îmbunătăţirea pregătirii

metodico - ştiinţifice

• Referate

• Schimburi de

experienţă

•Ore deschise

• Sprijinirea

activităţii ciclului

primar

• Sprijinirea

activităţii ciclului

primar

ACTIVITATE

ADMINISTRATIV-

GOSPODĂREASCĂ

• Preocupare

pentru baza

materială

• Găsirea de

sponsori

10.4. Autonomia şi creativitatea profesională

10.4.1. Autonomia profesională

Definirea noţiunii de autonomie, situaţie a celui care nu depinde de nimeni, care are

deplină libertate în acţiunile sale.

Educaţia fizică şi sportul, arie curriculară independentă în planul cadru de învăţământ,

oferă un larg câmp de aplicare a autonomiei profesionale.

Autonomia profesională se manifestă în mai multe direcţii:

Nr. crt. Direcţii Caracteristici

1.

În aplicarea

planului de

învăţământ

Cuprinderea orelor opţionale în plan, mai ales pentru clasele

cu o oră în trunchiul comun.

Oferirea de către profesor a acelor discipline care sunt mai

atractive şi care trebuie să fie cunoscute de către elevi.

Autonomia se manifestă şi în alegerea conţinutului acestor

discipline.

2.

În aplicarea

programelor

şcolare

Pentru a realiza obiectivele cadru şi cele referinţă profesorul

selectează conţinuturile aplicabile din programa şcolară dar

poate folosi şi conţinuturi noi care urmăresc realizarea

aceloraşi obiective.

3.

În elaborarea

documentelor de

proiectare

După stabilirea componentelor procesului de instruire,

profesorul va realiza eşalonarea unităţilor de învăţare, va

stabili, care vor fi principale şi care vor fi secundare şi

ponderea lor pe parcursul unui an.

4.

În elaborarea

sistemului de

evaluare

Profesorul va respecta prevederile sistemului de evaluare

ţinând cont de posibilitatea de a opta pentru anumite probe, de

a crea grile de notare proprii, pentru a stabilii valorile

performanţelor pentru a acorda note de la 6-10. are

posibilitatea de a crea grile pentru probele nemăsurabile,

jocurile sportive şi gimnastica.

5.

În pregătirea şi

conducerea

lecţiei

În cadrul lecţiei, profesorul are autonomie totală în luarea

deciziilor referitoare la metodele, strategiile didactice,

mijloacele (sistemele de acţionare) şi materiale didactice

utilizate în aşa fel încât lecţia să fie cât mai eficientă.

6.

În organizarea

celorlalte tipuri

de activitate

În afara activităţilor realizate în cadrul schemelor orare,

profesorul are autonomie în desfăşurarea activităţilor

extracurriculare, în elaborarea sistemelor competiţionale şi a

regulamentelor întrecerilor.

10.4.2. Creativitatea profesională

Etimologic, termenul provine din latinescul “creare” = a naşte, a zămisli, a făuri

În psihologie conceptul de creativitate are următoarele accepţiuni:

- de comportament şi activitate psihică creativă ;

- de structură a personalităţii ;

- creativitatea de grup.

Allport introduce termenul de creativitate în limbaj cu sensul de capacitatea de a genera

noul, dispoziţie generală a personalităţii.

Notele definitorii ale creativităţii sunt:

- noutatea;

- valoarea.

Creativitatea poate fi definită ca fiind un proces prin care o persoană sau un grup de

persoane realizează o nouă activitate cu caracter original şi care oferă noi soluţii care cresc

eficienţa activităţii depuse. Punctul de plecare într-un act de creaţie este imaginaţia care este

strâns legată de aptitudinea generală - inteligenţa. Potenţialul creativ diferă de la o persoană la

alta.

În educaţie fizică şi sport există mai multe posibilităţi de manifestare a potenţialului

creativ cu aplicaţii imediate în conceperea şi desfăşurarea demersului didactic. Astfel

potenţialul creativ al profesorului se poate manifesta pe plan material, în proiectare şi în

activitatea de management al lecţiei.

Capirolul 11. Protecţia Fizică A Elevilor Şi Prevenirea Accidentelor În Activităţile

De Educaţie Fizică Şi Sport

11.1. Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr. 47/29.01.2001

Art.1. – (1) Protecţia muncii constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate

având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,

apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor persoane participante la

procesul de muncă.

Art.3. - Normele de protecţie a muncii se aplică salariaţilor, membrilor cooperatori,

persoanelor angajate cu convenţii civile, cu excepţia celor care au drept obiect activităţi

casnice precum şi ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii

profesionale.

Art.13. – (1) În sensul prezentei legi, echipamentul individual de protecţie reprezintă

mijloacele cu care este dotat fiecare participant în procesul de muncă pentru a fi protejat

împotriva factorilor de risc.

Art.18. – (1) Conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizică au următoarele

obligaţii:

d) să stabilească pentru salariaţi şi pentru ceilalţi participanţi la procesul de muncă atribuţiile

şi răspunderea ce le revin în domeniul protecţiei muncii, corespunzător funcţiilor exercitate.

Art.19 – Persoanele prevăzute la art.3. sunt obligate:

a) să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de aplicare a

acestora;

b) să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de accidentare sau

îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane participante la

procesul de muncă;

c) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă orice defecţiune tehnică sau altă

situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională;

d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă suferite de

propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă;

e) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui accident şi să îl

informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă;

f) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare corespunzător scopului pentru

care a fost acordat;

g) să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul protecţiei

muncii.

11.2. Accidente de muncă

Secţiunea 1:

Art.4. Prin accident de muncă, potrivit legislaţiei în vigoare, se înţelege

vătămarea violentă a organismului uman precum şi intoxicaţia acută profesională, care

au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu,

indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfăşoară

activitatea şi care provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de cel puţin 3 zile,

invaliditate (INV) ori deces (D).

Art.5. În sensul celor prevăzute la art. 4 este de asemenea accident de muncă:

a) accidentul suferit de elev, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;

c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate de instituţii

autorizate, în timpului şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;

d) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie

iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti;

k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare.

Secţiunea 2:

Art.7 – (1) Orice eveniment produs pe teritoriul persoanei juridice sau fizice sau în

orice alt loc de muncă, organizat de acestea, va fi comunicat, de îndată, conducerii respective,

de conducătorul locului de muncă sau de altă persoană care are cunoştinţă de producerea

acestuia.

11.3. Măsuri de protecţia muncii

1. Dispoziţii generale şi definiţii

Art.1. – (1) Prin măsuri de protecţie a muncii se înţelege ansamblul lucrărilor şi

acţiunilor tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale.

(2) Măsurile de protecţie a muncii sunt:

- de interes naţional;

- de interes local.

Art.2. – (2) Măsurile de protecţie a muncii de interes local se stabilesc de către

conducerea persoanei juridice şi de persoana fizică.

2. Obligaţiile părţilor implicate în procesul instructiv-educativ privind protecţia

fizică şi prevenirea accidentelor posibile în timpul desfăşurării activităţilor de educaţie

fizică şi sportive în cadrul unităţilor şcolare

A. Obligaţiilor conducerilor unităţilor şcolare:

1. Conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de organizarea şi

îndeplinirea tuturor măsurilor legate de protecţia elevilor din Adresa MEC 37.970/02.10.2001.

2. Documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de

director care dispune intrarea elevilor în acest program special de evaluare. Documentele se

păstrează la secretariatul şcolii.

3. În planul unităţilor şcolare de protecţie a muncii să se prevadă măsuri speciale

pentru educaţie fizică cu termene şi responsabilităţi precise.

4. La începutul fiecărui an şcolar conducerile de şcoli şi comisiile P.M. din

învăţământul preuniversitar vor inspecta şi vor lua toate măsurile ca baza sportivă a şcolii să

respecte toate normele igienico-sanitare şi de protecţie a muncii astfel:

- igiena sălilor de sport, anexelor, instalaţiilor sanitare şi electrice se vor face cel

puţin anual, prin zugrăvire, vopsire, şi reparaţii curente sau capitale;

- pardoseala sălii de sport nu se recomandă a fi lăcuită sau ceruită şi zilnic

trebuie curăţată;

- iluminatul sălilor de sport natural şi artificial, precum şi încălzirea trebuie să fie

corespunzătoare, la fel şi posibilităţile de aerisire;

- în sălile şi în curţile interioare ferestrele vor fi protejate cu plase speciale;

- becurile sau tuburile din sistemul de iluminare vor fi protejate cu plase;

- tablourile şi alte utilaje electrice vor fi instalate în afara sălilor, protejate şi

încuiate;

- prizele din sala de sport vor fi protejate şi dotate cu siguranţe fuzibile;

- stâlpii panourilor/fileului de baschet/volei, porţile de handbal, fotbal vor avea

fixarea în beton şi nu în contragreutăţi.

5. Măsurile de protecţie a muncii trebuie completate permanent în funcţie de

locurile de muncă unde elevii îşi desfăşoară activitatea şi de condiţiile tehnico materiale

existente într-o anumită perioadă de timp (exploatarea bazine de înot, piste pentru schi, sanie,

pistă pentru obstacole, portic gimnastică etc.).

6. Vor întocmi proces verbal de control al bazelor sportive (Anexa 1).

B. Obligaţiile profesorilor de educaţie fizică:

1. Cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate, au obligaţia

să solicitate la începutul anului şcolar (15 septembrie) fiecărui copil sau elev avizul medical

cu specificaţia clinic sănătos-apt pentru educaţie fizică şi sport în anul şcolar…../………

2. Fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are

obligaţia să păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale alte tuturor

copiilor şi elevilor.

3. În cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează

restricţii pentru tipuri de efort, sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori)

care predau în specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în

conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare.

4. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră media

obţinută în semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.

5. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade,

aceştia au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi

doar de efort, nu şi de frecvenţă. Vor fi organizate activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi

medical.

6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv ele

fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru

perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de

boală).

7. În timpul procesului instructiv şi al activităţilor sportive, profesorii şi antrenorii

sunt obligaţi să poarte îmbrăcăminte sportivă, să manifeste o ţinută morală demnă în relaţiile

cu elevii săi, cu adversarii şi arbitrii, cu spectatorii. Să nu incite la violenţă, să aplaneze

conflictele şi să accepte în mod sportiv rezultatele întrecerii.

8. Profesorii şi elevii vor controla înaintea începerii orelor cât şi pe parcursul

acestora, corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite.

9. Profesorii de educaţie fizică vor permite prezenţa elevilor la lecţii numai în

echipament corespunzător şi curat, adecvat lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou,

trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu

unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu vor permite mestecatul de gumă şi fumatul pe

baza sportivă.

10. Pentru lucrul la aparate (capră, cal, ladă), sărituri şi acrobatică, se vor asigura

saltele necesare precum şi asistenţa şi sprijinul profesorului sau responsabilului de grupă. Prin

rotaţie, toţi elevii trebuie să primească diferite responsabilităţi.

11. Exerciţiile şi probele de aruncări, în special cu obiecte dure, sau exerciţiile cu

îngreuieri, se vor efectua sub stricta supraveghere a profesorului şi NPM speciale.

12. Se va evita lucrul la aparatele deteriorate, care se mişcă. Lăzile de gimnastică ale

căror cutii se deplasează, capră sau cal de gimnastică, cu un picior mai scurt, trambulinele sau

saltelele rupte, cadre metalice care nu sunt fixate, etc.

13. Se va evita ancorarea unor aparate ca: inele, frânghii, scări marinăreşti, etc. de

grinzile sau suporturi care au o altă destinaţie.

14. Se vor elimina din săli şi de pe terenuri instalaţiile care nu sunt necesare orelor sau

cele defecte (pe aparatele/instalaţiile defecte fixe se va afişa plăcuţa “aparat defect” /

”instalaţie defectă”).

15. Nu se va lucra pe terenuri denivelate, suprafeţe lucioase sau cu iarba neîngrijită.

16. Profesorul este obligat să aibă la dispoziţie o trusă de prim ajutor şi materiale

sanitare necesare.

17. În timpul lucrului cu mai multe mingi, mai ales dacă concomitent se execută şi

sărituri, se vor lua măsuri de oprire a acelora care se rostogolesc prin sală pentru a evita

accidentele prin călcarea lor.

18. Manevrarea aparatelor folosite la oră se va face sub supravegherea profesorului

sau a unor elevi foarte bine instruiţi.

19. Instruirea elevilor privind protecţia fizică individuală şi colectivă pentru activitatea

sportivă în afara şcolii.

20. Profesorii sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa conducerii unităţii şcolare prin

referent, neregulile ivite în folosirea bazei sportive, necesarul de materiale sportive şi să

informeze prompt asupra pericolului producerii unor accidente sau chiar accidente.

21. Să aibă o bună conlucrare cu medicul şcolii în general şi în special pe problemele

elevilor cu recomandări medicale.

22. Profesorii de educaţie fizică au obligaţia de a prelucra măsurile generale de

protecţie a muncii în prima lecţie din anul şcolar (Anexa 2) şi a întocmi un proces verbal cu

semnăturile elevilor (Anexa 3) şi specific pentru fiecare lecţie în parte. Se va indica elevilor

şi necesitatea respectării NPM şi în competiţiile auto organizate în afara şcolii.

23. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul

protecţiei muncii.

24. Să afişeze măsurile de protecţie a muncii în locuri vizibile (intrări pe bazele

sportive, vestiare, colţul metodic, aviziere, etc.)

C. Obligaţiile elevilor:

1. Toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa

la activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical.

2. Avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu

prevederile art.6 (a), Legea nr. 145/24.07.1997 care îi încadrează pe aceştia în gratuitate.

3. Avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă

semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale.

4. Copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează clinic sănătos-

apt pentru activităţile de educaţie fizică şi sport, pot participa activ la aceste activităţi.

5. Copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate

fizică, sunt obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le

efectuarea unor teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu, ei fiind scutiţi doar de

efort, nu şi de frecvenţă.

6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele

fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru


boală).

7. Să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de

aplicare a acestora.

8. Să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de

accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane

participante la procesul de muncă.

9. Să informeze conducătorul locului de muncă de orice defecţiune tehnică sau

altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională.

10. Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă

suferite de propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă.

11. Să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui

accident şi să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă.

12. Să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare, corespunzător

scopului pentru care a fost acordat.

13. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul

protecţiei muncii.

14. Vor manifesta respect faţă de condiţiile materiale avute la dispoziţie, faţă de

profesori, colegi şi faţă de sine şi interes în procesul instructiv prin prezenţă, activitatea şi

disciplină; vor respecta colegii, adversarul şi rezultatul întrecerii.

15. Prezenţa elevilor la lecţii numai în echipament corespunzător şi curat, adecvat

lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii,

ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu se

permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza sportivă.

16. Elevii sunt obligaţi să respecte NPM şi în activităţile auto organizate în afara

unităţilor şcolare (întreceri de cartier, excursii, jocuri de cabană, munte, mare).

17. Vor începe activitatea de educaţie fizică în mod organizat, numai în prezenţa

şi supravegherea profesorului.

18. În pauză, elevii nu vor întreprinde nici o activitate sportivă, vor folosi

vestiarul pentru echipare sau dezechipare, consultă NPM, şi aşteaptă sosirea profesorului.

19. Este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă sau sala de sport în

absenţa profesorului.

20. Elevii momentan bolnavi (răciţi, dureri de dinţi, temperatură, etc.) sau parţial

inapţi pentru activitatea fizică vor anunţa profesorul şi nu vor executa exerciţiile care le-ar

putea provoca accidente sau agrava starea de sănătate.

21. Elevii au obligaţia ca, în timpul orelor, să execute numai exerciţiile indicate de

profesor, să folosească materiale sportive (în special mingiile) numai pentru jocul respectiv,

să respecte regulile stabilite în desfăşurarea jocurilor, să primească şi să accepte

responsabilităţi.

22. Elevii au obligaţia să anunţe profesorul dacă, în timpul desfăşurării orelor,

apar defecţiuni în corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite sau orice altă

neregulă.

23. Este interzisă participarea la orele de educaţie fizică sau la alte activităţi

sportive aflaţi sub influenţa alcoolului sau drogurilor.

24. Elevii sunt obligaţi să păstreze ordinea şi curăţenia pe baza sportivă, sala de

sport, în vestiare şi folosirea civilizată a grupurilor sanitare, şi să respecte personalul de

întreţinere al şcolii.

25. Este interzisă intervenţia elevilor la comutatoare, prize şi tablouri electrice,

becuri, tuburi de neon, calorifere şi instalaţiile de apă etc.

26. Prejudiciile create sub orice formă vor fi suportate de cel din cauză sau dacă

nu este depistat de toţi cei prezenţi la locul întâmplării.

27. Elevii de serviciu la vestiar sau clasă (acolo unde nu există sistem de siguranţă

prin chei, lacăte, yale etc.) sunt obligaţi să nu părăsească postul pe timpul desfăşurării lecţiei,

să ia în păstrare momentan bunurile de valoare ale colegilor (bani, telefoane mobile, inele alte

bunuri), să anunţe profesorul de prezenţa oricărei persoane străine la vestiar şi alte nereguli

constatate. Răspunde de eventualele lipsuri din vestiarul pe care l-a luat în primire la începutul

lecţiei.

28. Elevii au obligaţia să semneze prezentele măsuri într-un proces verbal de luare

la cunoştinţă şi să le consulte periodic.

11.4. Măsuri şi acţiuni de preîntâmpinare a accidentelor

(altele decât cele medicale)

1. Măsuri şi acţiuni metodico-organizatorice (tratarea lecţiei în ordinea momentelor

(M) şi respectarea obiectivelor) după cum urmează:

- M1 : echipament obligatoriu, starea de sănătate a elevilor (atenţie la elevii care

sunt în perioada post convalescentă-operatorie sau traumatică-sau momentan bolnavi) sau

starea psihică a elevilor la lecţie (trăiri interioare şi emoţii negative situaţie şcolară, familială,

etc.);

- M2 – M3: creşterea treptată a efortului (respectarea dinamicii efortului şi

urmărirea semnelor exterioare efortului: coloritul pielii, transpiraţie abundentă, uscatul

buzelor, respiraţie greoaie, gradul de coordonare a mişcărilor este scăzut, atenţie şi precizia

scad – ele necesită efort suplimentar de voinţă, etc.), densitatea motrică a lecţiei în jur de 60-

65%;

- M7 : revenirea treptată a organismului după efort;

- Evitarea acelor exerciţii ce pot produce accidente (de exemplu, cine culege mai

repede mingea din centrul cercului);

- Norme de protecţia muncii speciale pentru fiecare temă când este nevoie;

- Crearea unei stări de comunicare chiar amicală între profesori şi elevi;

- Nepermiterea aşa – ziselor “glume copilăreşti” (piedici, împingeri, glume

nepermise de colegi şi folosirea exerciţiului fizic ca măsură punitivă).

2. Acţiuni privind întreţinerea bazei didactico-materiale

Cauze care conduc, de regulă, la deteriorarea aparatelor şi instalaţiilor sportive în

general:

- vicii ascunse din fabricaţie sau după reparaţii capitale;

- “îmbătrânirea” lor fizică (sunt aparate cu o vechime de peste de 30 de ani);

- transportul şi manipularea necorespunzătoare;

- depozitarea în condiţii improprii (umezeală, ploaie, soare);

- folosirea unor materiale necorespunzătoare la reparaţiile lor;

- folosirea în alte scopuri a aparatelor şi instalaţiilor faţă de cel destinat (de exemplu,

folosirea cutiilor de la lada de gimnastică pentru porţi minifotbal, depăşirea rezistenţei lor

fizice la diferite solicitări tracţiuni pe cadru de susţinere al panoului etc.).

Unele măsuri ce trebuie luate pentru prelungirea funcţionalităţii lor în bune condiţii:

- îndepărtarea tuturor cauzelor ce duc la deteriorarea lor fizică;

- repararea imediată a defectului constatat dacă este posibil;

- învăţarea elevilor corectă manipulare şi folosire a aparatelor;

- aducerea în timp util a personalului de întreţinere;

- vopsirea sau lăcuirea lor periodică;

- la depozitarea lor să fie protejate depuse sau alte materiale (e bine ca aparatul

depozitat să fie în bună stare de funcţionare pentru a nu avea grija lui şi îndepărtarea riscului

de a fi folosit de altcineva fără a-i cunoaşte starea fizică).

Cum constatăm defecţiunile?

- vizual: trebuie format reflexul ca la sosirea pe baza sportivă profesorul să

treacă în revistă dacă instalaţiile şi paratele sunt la locul lor şi îşi menţin forma cunoscută;

- auditiv: atenţie când un zgomot nu este normal;

- acţiuni de probă: înainte de folosire i se testează rezistenţa sau buna

funcţionare;

- sesizări: din partea elevilor, părinţilor etc.

Dacă aparatul se deteriorează în timpul lecţiei?

- se repară imediat dacă este posibil (la catedra de educaţie fizică trebuie să existe o

“trusă de întreţinere” de unde să nu lipsească ciocan, cleşte, patent, pânză de bomfaier, cuie,

sârmă, diferite chei, etc.);

- dacă nu se poate repara se iau următoarele măsuri:

- se îndepărtează aparatul din sală sau

- se pune într-o poziţie nefirească lui, pentru a atrage atenţia sau

- se semnalează defectul aparatului prin scris sau atârnarea unei plăcuţe (Aparat

Defect);

- orice altă măsură de avertizare.

Câteva indicii care conduc la depistarea, în primă fază, a defecţiunilor la unele

instalaţii, aparate, materiale sportive (mingi) şi suprafeţe de joc strict necesare în lecţia de

educaţie fizică:

Panouri baschet:

- controlul permanent al stabilităţii suprafeţei panoului, al scândurii sau

plexiglasului ce trebuie strânse în permanenţă în şuruburi (atenţie la prima crăpătură a

plexiglasului);

- unde coşurile nu sunt elastice (cu arc) materialul folosit este foarte casant (când se

rup trebuie sudate dar nu şi răcite imediat cu apă);

- control periodic al tiranţilor, plăcilor de rezistenţă sau pereţilor (se observă

crăparea acestora);

- la prinderea inelului pentru montare, se începe cu şurubul de sus şi piuliţa sa

pentru a se lucra mia uşor celelalte trei ( demontarea invers), pentru a folosi forţa

gravitaţională;

- când panourile sunt pe un stâlp sau doi, primul semnal de atenţionare este

pierderea verticalităţii lor;

Porţi de handbal, fotbal:

- stâlpii porţilor fără asperităţi şi aşchii iar cârligele de fixare a plaselor să nu

prezinte risc de accidentare a portarului;

- ancorarea în partea laterală jos şi de cel puţin două ori la cadrul din spate, în beton

la circa 35-40cm;

- pe terenuri multifuncţionale porţile de handbal pot fi fixate şi prin introducerea

într-un locaş mai larg cu adâncimea de circa 30-40cm;

- când cadrele porţilor nu au “contra-forţe”, primul semnal de atenţionare este că nu

mai sunt perpendiculare pe sol;

Lada de gimnastică:

- suprafaţa ei (capacul) să fie dreaptă, capitonată şi fără gabarit în afară;

- atenţie la cuiele cu care se prind cutiile şi la asperităţile scândurilor prin aşchiere;

- pivoţii pentru fixarea cutiilor controlaţi periodic;

Capră, cal:

- picioarele să fie egale şi toate să aibă talpa ne alunecoasă;

- cuiele de fixare a înălţimii să nu iasă la trepidaţii;

- piciorul mobil cu şurub sigur;

- suprafaţa de sprijin să fie tare, fără asperităţi, să nu fie ruptă, şi atenţie la

“locaşurile” rămase prin scoaterea inelelor de la cal (trebuie înfundate ca să nu intre degetul);

Trambulina:

- să nu alunece pe podea la bătaie;

- şipcile bine prinse în cadrul metalic, în şuruburi, ca suprafaţa de bătaie să rămână

în totalitate plată;

- folosirea ei la gabarite corespunzătoare, prin reglarea elasticităţii;

Saltele de gimnastică:

- nu foarte moi dar nici foarte dure;

- aceeaşi elasticitate pe toate suprafaţa (se mai folosesc saltele formate din două

jumătăţi diferite);

- suprafaţa de lucru (husă) să nu aibă cute sau cusături care să deranjeze;

- acoperirea integrală a buretelui de către husă şi strângerea şiretului de închidere;

- patru mânere de transport bine cusute de husă.

Scară fixă:

- bine fixată în pereţi, de preferat în tiranţi care străbat peretele (atenţie la crăpăturile

din zid);

- din cauza căldurii lemnul se usucă iar şipcile ies din locaş (în acest caz este bine ca

înainte de montarea lor în pereţi să se folosească doi tiranţi cu piuliţe la capete, puşi imediat

sub şipci la 1/3 şi 2/3 din distanţă).

Banca de gimnastică:

- suprafaţa orizontală să fie lucioasă, fără asperităţi, aşchii lemn şi cuie (cuiele se bat

mai mult şi se umplu cu nit din lemn);

- să aibă trei picioruşe egale prevăzute cu talpă de cauciuc pentru protecţia podelei;

- să aibă prevăzută, în siguranţă, sistemul de agăţare pe scara fixă pentru crearea

planului înclinat;

Frânghie, scara marinărească:

- să aibă acelaşi diametru pe toată lungimea (important pentru rezistenţa sa);

- să nu fie agăţată decât în sistem special, prinsă în grindă în formă de melc;

Pista de alergări:

- suficient de lungă pentru a asigura spaţiul de oprire;

- lată, fără gropi, crăpături (dacă este ciment) sau denivelări (cauzate de rădăcini de

pomi);

- bine măturată şi obligatoriu culoarele trasate ca elevii să nu schimbe direcţia de

alergare (există tendinţa de a lua “faţa” partenerului);

Groapa de sărituri:

- marginile numai din scândură, fără aşchii sau rupturi, iar ţăruşii de prindere a

scândurilor (ce formează cadrul limită) să fie în afara suprafeţei de sărit (se evită bordurile de

ciment, cărămizi, ţevi);

- nisipul să fie afânat (săpat şi greblat) înainte de fiecare folosire pentru a scoate la

iveală eventualele cioburi, fiare etc., având în vedere că vin copii mici şi se joacă acolo;

- pragul să fie bine prins în pistă, să aibă suprafaţa dreaptă;

- spaţiul de siguranţă (de exemplu, faţă de gardul şcolii), să aibă minim un metru;

- pista de elan cu suprafaţă dreaptă, şi de preferat fără iarbă (pentru a nu aluneca).

Mingiile de joc:

- să aibă formă perfect sferică şi să fie folosite numai la jocul respectiv;

- suprafaţa mingii să fie plăcută la palpare, pentru o priză bună sau lovire (atenţie la

mingiile medicinale şi de oină);

- să aibă dimensiuni regulamentare: presiune normală a aerului, circumferinţă şi

greutate (se vor verifica aşa cum fac arbitrii la începutul unei partide).

Podeaua sălii:

- trebuie să fie plată şi fără asperităţi;

- atenţie la parchetul sărit sau ne fixat (se umple spaţiul cu ciment);

- suprafaţa să nu fie lăcuită şi să nu se folosească udă;

- este posibil să iasă, ca urmare a trepidaţilor cuiele din parchet ce pot constitui

pericol.

Suprafeţe de joc:

- plate, fără gropi, cu marcaje vizibile;

- spaţiul de siguranţă suficient faţă de orice obstacol fix (clădiri, copaci, garduri,

ziduri etc.);

- obstacolele trebuie semnalizate şi luate măsuri de protejare a elevilor.

Concluzii: Dacă aparatele şi instalaţiile nu sunt sigure, nu le folosim! Nu improviza!

Nu risca! Exploatarea corectă a aparatelor şi instalaţiilor, starea bună a suprafeţele de joc, a

materialelor şi echipamentului sportiv (adecvat locului şi anotimpului, pe măsură şi curat)

sunt motive temeinice de rezolvare în bune condiţii a obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice

fără riscuri de accidente.

11.5. Modele de documente necesare la nivel de catedră:

Anexa 1. Proces verbal de control al bazei sportive.

Şcoala________________ An şcolar___________

Localitatea____________

Proces verbal

Încheiat azi……… până în 10.09.200…. cu ocazia controlului efectuat la baza

sportivă a şcolii. Comisia de PM din unitatea şcolară a controlat întreaga bază didactică

afectată activităţilor de educaţie fizică şi sport (instalaţii, aparate, materiale sportive şi

suprafeţe de joc) şi a constatat următoarele:

POZITIV:……………………………………

NEGATIV:………………………………….

Termene şi responsabilităţi pentru rezolvare: până în 15/09/200……..

Preşedinte, Membrii,

Documente ce reglementează condiţiile de participare a elevilor la lecţiile de educaţie

fizică şi alte activităţi sportive

I. Legea educaţiei fizice şi sportului, Titlul VIII: controlul şi asistenţa medicală în

domeniul educaţiei fizice şi sportului.

Art.54 – controlul şi asistenţa medicală în activităţi de educaţie fizică şi sport sunt

obligatorii.

Art.55- (1) practicarea exerciţiilor fizice în forme organizate se realizează numai cu

aviz medical.

(2) pentru a participa la antrenamente şi competiţii sportivii legitimaţi trebuie să

efectueze controlul medical periodic şi ori de câte ori este nevoie la unităţile de medicină

sportivă.

(3) participarea sportivilor legitimaţi la antrenamente şi/sau înscrierea lor la

competiţiile sportive sunt condiţionate de existenţa avizului medical favorabil, eliberat numai

de unităţile de medicină sportivă.

Art.56. – Ministerul Educaţiei Naţionale, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii

elaborează normele privind acordarea avizului medical necesar elevilor şi studenţilor în

vederea participării la lecţiile de educaţie fizică.

II. Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ

preuniversitar Cap. Evaluare, Secţiunea 2.

Art.56. – (1) elevii scutiţi de efort fizic au obligaţia de a fi prezenţi la orele de educaţie

fizică. Acestor elevi nu li se dau note şi nu li se încheie media la această disciplină. În rubrica

“Educaţie fizică” din catalog, se înscrie de către învăţătorul/dirigintele clasei “scutit de efort

fizic în baza …..”, specificându-se documentul şi data eliberării acestuia.

Art.56 –(2) documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de

director.

III. Adresa M.E.N. Nr. 25.196/20.01.1999.

În scopul reglementării situaţiei şcolare a elevilor deveniţi inapţi din punct de vedere

al stării de sănătate pentru orele de educaţie fizică, se stabilesc următoarele:

1. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră obţinută în

semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.

2. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade, aceştia

au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi doar de

efort nu şi de frecvenţă.

Ne participarea la ora de educaţie fizică, atrage după sine înscrierea absenţei în

catalog.

IV. Adresa M.E.C. Nr. 37.940/2.10.2001

În conformitatea cu prevederile art. 54, 55, Legea nr. 69/2000, participarea copiilor şi

elevilor la activităţile de educaţie fizică şi sport prevăzute în planurile de învăţământ, este

condiţionată de existenţa avizului medical şi efectuarea periodică a controlului medical. În

acest sens:

a) toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa la

activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical;

b) cadrele didactice (titulari, suplinitori), care predau în specialitate au obligaţia să

solicite la începutul anul şcolar (15 septembrie), fiecărui copil sau elev acest aviz medical;

c) fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are obligaţia să

păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale ale tuturor copiilor şi

elevilor;

d) avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu prevederile

Art.6 (a) Legea nr. 145/24.07.1997, care îi încadrează pe aceştia în gratuitate;

e) avizele medicale se eliberează elevilor şi copiilor de către cabinetele medicale

şcolare şi cabinetele medicale individuale, structuri ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei,

organizate conform O.G. nr. 124/1998, cu modificările şi completările ulterioare;

f) avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă semnătura,

parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale;

g) copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează ”clinic sănătos –apt

pentru activităţile de educaţie fizică şi sport”, pot participa activ la aceste activităţi;

h) în cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează

restricţii pentru tipuri de efort sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori),

care predau în această specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în

conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare;

i) copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate fizică, sunt

obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le efectuarea unor

teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu;

j) conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de organizarea şi

îndeplinirea tuturor celor de mai sus.

Elevii din clasele a XII-a, care susţin examenul de bacalaureat la educaţie fizică, vor

lua la cunoştinţă anual din metodologia M.E.C., de condiţiile medicale ce trebuie îndeplinite:

cei care au fost scutiţi medical un semestru în clasa a XII-a nu au dreptul de a opta pentru

susţinerea probei de educaţie fizică şi sport.

IV. Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Campionatelor Naţionale

Sportive Şcolare, din cadrul O.N.S.Ş. – aprobat prin ordin M.E.C. nr. 3175/12.02.2002,

desfăşurat în conformitate cu programul naţional “Sportul pentru toţi”.

Art.17. – (7) Comisia Judeţeană (a Mun. Bucureşti) a sportului şcolar (atribuţii):

- asigură asistenţa medicală autorizată la fiecare fază.

Art.18 – (5) Comisia pe disciplină sportivă:

- asigură prezenţa asistenţei medicale autorizate.

Art.19 – (6) Comisia sportului şcolar din unitatea de învăţământ:

- urmăreşte ca elevii care participă la Campionatele şcolii să aibă aviz medical

favorabil (cel eliberat pentru participarea la orele de educaţie fizică).

Art.25 – (1) participarea copiilor şi elevilor la O.N.S.Ş este condiţionată de:

c) prezentare vizei medicale favorabile, care este individuală, obligatorie, se

efectuează înaintea începerii fazei pe localitate, are valabilitate 60 zile şi obligatoriu va purta

semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a cabinetului medical.

V. Programul naţional “Mişcare pentru sănătate”, publicat în M.O. partea I, nr.

182-luni 24.03.2003.

Cap. II, M.S.F., punctul 2. – asistenţa medicală necesară acţiunii naţionale “Olimpiada

sportului şcolar” se asigură astfel:

Punctul 2a. – asistenţa medicală necesară elevilor participanţi la “Olimpiada sportului

şcolar” se asigură prin medicii din cabinetele medicale şcolare organizate în cadrul unităţilor

de învăţământ, precum şi prin celelalte unităţi sanitare, în condiţiile legii.

Punctul 2b. – asistenţa medicală de urgenţă se asigură prin unităţile sanitare

specializate conform legii, prin grija instituţiilor responsabile ale acţiunii naţionale.

Punctul 4. – cabinetele medicale şcolare vor efectua semestrial un control medical

pentru elevi.

Cap. III, M.E.C., punctul 10. – în cadrul orelor de educaţie fizică vor fi organizate

activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi medical.

VI. Planul de acţiune al Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborat prin

Programul naţional „2004: Anul european al educaţiei prin sport”.

Metodologia eliberării scutirilor medicale de educaţie fizică la elevi şi studenţi.

1. Scutirile medicale de la orele de educaţie fizică se eliberează de medicul unităţii

şcolare sau studenţeşti pe formularul adeverinţei medicale tip M.S.F.

2. În funcţie de forma clinică şi deficienţele funcţionale consecutive, scutirile pot fi:

A. Anuale:

– inapţi total pentru activitate de educaţie fizică fără notă la acest obiect. La

recomandarea medicului se pot efectua în cadrul lecţiei de educaţie fizică unele exerciţii

uşoare de dezvoltare fizică armonioasă.

- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică fără notă, dar cu recomandarea de

cultură fizică medicală recuperatore în cabinete sau centre de specialitate. Elevilor şi

studenţilor care învaţă în localităţi fără posibilităţi de recuperare prin cultură fizică medicală,

li se va recomanda un program diferenţiat de exerciţii în cadrul orelor de educaţie fizică.

- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de programa analitică a

lecţiilor de educaţie fizică, cu notă la acest obiect. Tipuri de exerciţii fizice contraindicate

medical vor fi stabilite de medicul unităţii de învăţământ respective, în colaborare cu medicul

specialist care dispersează elevii.

B. Temporare (pe durate variabile, sub un an şcolar/universitar, recomandate de

medic):

- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică;

- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de programa analitică a

lecţiilor de educaţie fizică.

3. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele fiind

valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru


boală).

4. Scutirile medicale de educaţie fizică vor fi înscrise pe formularul de adeverinţă

medicală tip M.S.F.

Indicaţiile terapeutice vor fi înscrise separat şi se vor alătura adeverinţei medicale sus

numite.

PARTEA II METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

SUBSSISTEMUL

EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII

Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar

În învăţământul preprimar sunt cuprinşi copiii cu vârste între 3-6/7 ani, perioadă

denumită şi “ vârsta de aur “ a copilăriei.

Reperele psihologice fundamentale care conturează această perioadă sunt:

activitatea de bază o reprezintă jocul;

tipul relaţiilor ce se stabilesc între indivizi;

Etapa celei de a doua copilării se subdivizează în:

- etapa preşcolarului mic (3-4 ani);

- etapa preşcolarului mijlociu (4 ani);

- etapa preşcolarului mare (5-6 ani).

1.1. Dezvoltare Morfo-Funcţională

are loc o creştere a dimensiunilor lor antropometrice:

- greutatea creşte de la 14 kg. la 22 kg.;

- înălţimea creşte de la 0,92 cm. la 116/117 cm.;

continuă procesul de osificare; la sfârşitul perioadei apare dentiţia definitivă;

dezvoltarea musculară este alertă, se modifică consistenţa muşchilor;

mucoasele rinofaringiene sunt sensibile, ceea ce determină un teren fertil pentru afecţiuni

bronho-pulmonare;

respiraţia are un caracter superficial determinând o rezistenţă scăzută la efort; FR. la 3 ani

este de 30 respir./ min., la 5 ani - 26-28 respir./min, la 6 ani- 27 respir./min; efortul are un

mare rol în dezvoltarea capacităţii respiratorii prin dezvoltarea musculaturii toracice, a celei

intercostale, creşterea actului respirator;

FC. la copiii de 3-6 ani este între 100-110 pul./min.;

se continuă dezvoltarea sistemului nervos central, atât din punct de vedere funcţional cât

şi structural; asimetria cerebrală se accentuează;

după 5 ani, se consolidează inhibiţia din care cauză preşcolarul îşi controlează mai bine

reacţiile impulsive;

este perioada în care predomină acţiunea unor glande ca: timusul şi tiroida; epifiza şi

hipofiza.

1.2. Dezvoltare Psihică

Vârsta preşcolară reprezintă perioada structurării personalităţii. Se schiţează viaţa

interioară a copilului şi acesta devine mai comunicativ şi mai sociabil.

Pe plan senzorial:

- simţul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv şi vizual; se realizează o colaborare între

tactil şi vizual;

- sub aspect auditiv, se perfecţionează auzul fonematic, muzical şi abilitatea de a recunoaşte

şi repera obiecte după sunetul pe care îl emit;

- se fac progrese şi pe plan gustativ şi olfactiv;

- solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziţii sub raport perceptiv;

percepţia are câteva note distincte: are încărcătură afectivă, reflectă mai uşor culoarea şi

forma decât volumul, apar greutăţi în recepţionarea relaţiei dintre parte şi întreg, apar

achiziţii noi în percepţia spaţiului şi timpului;

- în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative;

Pe plan intelectual:

- Memoria, mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale predominante la această

vârstă: cea mecanică şi cea involuntară;

- La 4-5 ani intervine şi memoria voluntară; copilul memorează uşor dar uită repede;

memoria are un caracter afectiv dar şi intuitiv-concret;

Limbajul, la începutul perioadei se utilizează un limbaj situativ care treptat se transformă

în cel contextual; vocabularul sporeşte de la 1000 de cuvinte la 3 ani iar la 6 ani cel mult 2

500 de cuvinte; se structurează şi limbajul interior; o problemă deosebită o reprezintă

bilingvismul;

Gândirea, la 5 ani, se formează aprox. 50 % din potenţialul intelectual al individului; până

la 4 ani gândirea este preconceptual - simbolică, între 4-7/8 ani este intuitivă;

Imaginaţia, este influenţată de joc, acesta fiind un teren fertil pentru manifestarea

imaginaţiei creatoare;

Atenţia, se consolidează volumul, concentrarea şi mobilitatea atenţiei; se îmbunătăţeşte

concentrarea, la şcolarul mic fiind de 5-7 min, la şcolarul mijlociu, de 20-25 min. iar la

şcolarul mare de 45-50 de min.

Afectivitatea, este influenţată de plasarea copilului în grădiniţă, are un caracter instabil;

Voinţa, se manifestă cu precădere în activitatea dominantă: jocul, unde se disting o serie

de trăsături pozitive;

Personalitatea, este perioada când se pun bazele personalităţii, se schiţează primele

trăsături de caracter, apar şi primele aptitudini speciale, se perfecţionează componenta

senzorială a aptitudinilor;

1.3. Activitatea Motrică

La această vârstă copilul desfăşoară o activitate motrică susţinută;

Deprinderile motrice încep să se contureze, atât cele de bază cât şi cele aplicativ-

utilitare;

- mersul este legănat, cu paşi inegali, se păstrează greu direcţia;

- la alergare, faza de zbor este neclară, alergarea este tropotită;

- săritura prezintă dificultăţi în însuşire: se desprind greu de pe un picior, nu pot sări peste

obstacole sau în adâncime;

- aruncarea ăi prinderea sunt slab formate;

La 4-5 ani se îmbunătăţeşte coordonarea; preciza la nivelul mâinii este încă slabă

datorită muşchilor mici ai mâinii slabi dezvoltaţi;

La 5-6 ani creşte tonusul muscular; creşte capacitatea de rezistenţă la eforturi mai mari

şi prelungite; se corectează mersul iar la alergare se conturează faza de zbor;

Indicaţii:

se urmăreşte dezvoltarea muşchilor flexori, a musculaturii dorsale care intervine în

menţinerea coloanei vertebrale; dezvoltarea musculaturii toracice şi intercostale pentru o

respiraţie corectă;

pe lângă utilizarea exerciţiilor analitice se recomandă şi folosirea unor exerciţii cu o

influenţă cumulativă asupra organismului;

se recomandă utilizarea cu precădere a eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice (

să nu depăşească 3 sec); să fie evitate eforturile monotone;

se vor evita exerciţiile de forţă, tracţiune, transport de greutăţi;

să se acorde atenţie modului de însuşire a săriturilor, în mod deosebit aterizarea, care

implică sistemul ligamentar şi articular, sistem care este încă slab dezvoltat şi se pot

produce traumatisme.

Şi învăţământul preprimar dispune de documente curriculare care reflectă concepţia

care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor

stipulate în Legea Învăţământului Nr.84/1995 şi Legea Educaţiei Fizice Şi Sportului din

1999, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţii copiilor.

1.4. Documente curriculare:

Începând cu anul şcolar 1998-1999, în România Curriculumul şcolar cuprinde.

documentele de politică a educaţiei şi politică şcolară ce definesc finalităţile educaţiei la

diferite nivele;

planul de învăţământ, document oficial, obligatoriu la nivel naţional care stabileşte ariile

curriculare, obiectele de studiu şi numărul de ore;

programele de învăţământ pentru învăţământul preşcolar: Programa activităţilor instructiv-

educative din grădiniţă;

ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care facilitează realizarea procesului

curricular;

manuale alternative;

Activitatea în învăţământul preşcolar se realizează pe baza următoarelor documente

curriculare:

- planul de învăţământ aprobat cu OM. Nr. 4481/8.09. 2000;

- programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă

Prezentăm în continuare

Tabel nr. 10

Planul de învăţământ pentru Grădiniţe cu program normal

Nr. crt. Categoria de activităţi Nivelul I -3-5 ani Nivelul II -5-7 ani

I Activităţi comune 7 10

A Activităţi de educare a

limbajului

1 2

A Activităţi matematice 1 2

B Cunoaşterea mediului. 1 1

A Educaţie pentru

societate

1 1

B Activităţi practice. 1

A Educaţie plastică. 1 1

B Educaţie muzicală 1 1

A Educaţie fizică. 1 1

II Activităţi alese

Jocuri şi alte activităţi

17 14

III Extinderi 0-1 1-2

IV Activităţi opţionale 0-1 1-2

Nr. minim de activit./ săpt. 24 26

Nr. maxim de activit./ săpt. 25 28

La grădiniţele cu program prelungit şi săptămânal se adaugă:

După amiaza

V Activităţi recreative şi

de relaxare

10 5

VI Activităţi de dezv. şi

exersare a aptitudinilor

individuale

15 15

VII Activităţi de recuperare - 5

Nr. minim de activit./ săpt. 49 51

Nr. maxim de activit./ săpt. 51 53

Programa pentru EDUCAŢIE FIZICĂ din 2000 propune următoarele obiective cadru:

1. Cunoaşterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării de

sănătate a copiilor;

2. Formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare;

3. Stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă, afective în vederea aplicării independente

a deprinderilor motrice însuşite ;

Obiectivele de referinţă particularizează fiecare obiectiv cadru astfel:

Pentru OC 1:

Copilul să poată să cunoască şi să aplice regulile de igienă referitoare la

echipamentul sportiv.

Exemple de comportamente: să folosească la lecţiile de educaţie fizică un echipament

adecvat; să păstreze echipamentul în săculeţ;

Să cunoască şi să aplice regulile igienei efortului fizic

Exemple de comportamente: să nu alerge cu gura deschisă, să inspire pe nas şi să expire pe

gură,să nu bea apă imediat după efort, să-şi verifice ţinuta şi starea fizică generală, să

recurgă la exerciţii de respiraţie după un efort prelungit.

Pentru OC 2:

Copilul să-şi formeze o ţinută corporală corectă ( în poziţiile stând, aşezat, şi în

deplasare).

Exemple de comportamente: să respecte poziţia în comenzile Drepţi; Pe loc repaus;La st;.

La dr.; să respecte poziţia corectă a corpului şi a segmentelor în mers, alergare, sărituri;

să-şi însuşească schema corporală;

Să perceapă componentele spaţiale, temporale ale mişcărilor;

Exemple de comportamente:să ştie să se raporteze la un reper dat; să execute mişcări în

tempo-ul şi ritmul dat; să execute exerciţiile de dezvoltare fizică generală cu numărarea

timpilor şi cu repere spaţiale; să execute mişcări euritmice coordonându-şi mişcările

corpului cu ritmul muzicii sau cu ritmul exprimării verbale; să execute paşi de dans;

Să fie apt să utilizeze deprinderile motrice însuşite în situaţii variate

Exemple de comportamente: să execute deprinderile motrice în condiţii variate; să

parcurgă o distanţă scurtă din ce în ce mai repede; să manifeste capacitatea de a executa

un exerciţiu fizic progresiv cu un număr mai mare de repetări; să execute acţiuni cu un

grad ridicat de complexitate cu şi fără obiecte;să depună efort fizic pe o durată de un timp

din ce în ce mai mare; să se manifeste în cadrul jocurilor de mişcare sau în cadrul mini

jocurilor sportive;

Pentru OC 3:

Să folosească acţiunile motrice învăţate pentru a exprima sentimente, pentru a

răspunde la diferiţi stimuli, la diferite ritmuri.

Exemple de comportamente: să răspundă motric la o comandă, să exprime stări afective

sau comportamente folosindu-se de mişcare; să se exprime într-un limbaj adecvat atunci

când i se cere să relateze ce s-a întâmplat cu propriul său corp.

Să manifeste în timpul activităţii atitudine de cooperare, spirit de echipă, de

competiţie, de fair-play.

Exemple de comportamente: să respecte regulile; să participe activ şi să-şi aducă

contribuţia la reuşita echipei.

Conţinutul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă, are un caracter flexibil, este

selectat de educatoare în funcţie de: programul general de dezvoltare a copilului preşcolar şi

după cel al trebuinţelor şi cerinţelor de moment ale copiilor.

La ora actuală se pune problema unei educaţii timpurii, concept ce se referă la

abordarea pedagogică ce acoperă intervalul de viaţă de la naştere la 6/7 ani.

Până în secolul trecut educaţia timpurie se referea la educaţia de dinainte de

şcolarizarea copiilor în intervalul de 3-6/7 ani cunoscut sub denumirea de învăţământ/educaţie

preşcolară. Conferinţa de la Jomtien (Thailanda) din 1990 – Educaţia pentru toţi – a introdus

un nou concept cel de „lifelong learning” (educaţie pe tot parcursul vieţii) cu ideea că

educaţia începe de la naştere (Jinga).

Noul curriculum este structurat pe domeniile de dezvoltare, pentru fiecare domeniu

fiind formulate obiective cadru şi de referinţă şi prezentate ariile curriculare care sunt

implicate în realizarea acestora. Ariile curiculare vizate sunt:

1. Limbaj şi comunicare, premise ale citit – scrisului;

2. Ştiinţe;

3. Arte ( activităţi artistico-plastice , muzicale);

4. Educaţie fizică (educaţie pentru sănătate, jocuri şi activităţi de mişcare)

5. Educaţie pentru societate.

Fig. 16. Domenii de dezvoltare

Dezvoltarea fizică

Sănătate şi igienă personală

Dezvoltarea socio-emoţională

Dezvoltarea limbajului, a comunicării; Şi

a premiselor citirii şi scrierii;

Dezvoltarea cognitivă şi cunoaşterea lumii;

Capacităţi şi atitudini în învăţare

Curriculum actual –

domenii de dezvoltare

Fig. 17 Obiectivele educaţiei timpurii

1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă:

Activităţi comune, principala modalitate de realizare a obiectivelor instructiv-educative

prevăzute de programă şi se caracterizează prin: sunt organizate şi conduse de educatoare,

care stabileşte forma şi tipul de activitate, locul, materialele; le realizează prin antrenarea

tuturor copiilor din grupă; se desfăşoară în momentul apreciat de educatoare ca fiind cel mai

adecvat( de obicei între 9,30 şi 11,00); numărul activităţilor obligatorii diferă în funcţie de

vârstă; subiectul activităţii este unic, este obligatoriu pentru toţi copiii şi este stabilit de

educatoare prin planificarea săptămânală.

Activităţi alese, jocuri, activităţi opţionale, se desfăşoară pe grupuri mici sau chiar

individual, în prima parte a activităţilor din grădiniţă şi în partea a – III – a, a programului sub

forma activităţilor în completare sau a programului distractiv.

În medie o activitate cu copiii durează 15-45 de min. durata activităţilor se

individualizează în funcţie de nivelul de vârstă astfel: 15-20 de min. cu copiii de nivel I (3-5

ani); 30-45 de min. cu copiii de nivel II (5-7 ani); la grupele pregătitoare pentru şcoală ( 6-7

ani) activitatea poate dura 40-45 min.

Obiectivele

Educaţiei

timpurii

0-6/7 ani

Dezvoltarea liberă şi

armonioasă a personalităţii

copilului

Dezvoltarea

capacităţii de

a interacţiona cu

alţi copii,

cu adulţii şi cu

mediul

Descoperirea de către

fiecare copil a propriei

identităţi,

a autonomiei şi

dezvoltarea

unei imagini de sine pozitive.

Sprijinirea copilului în achiziţionarea de

cunoştinţe, capacităţi,

deprinderi şi atitudini

necesare

acestuia la intrarea în

şcoală şi pe tot parcursul vieţii.

La grupele de 3-5 ani se va pune accent pe activităţi de socializare iar la grupele de

5-7 ani pe cele de pregătire pentru şcoală. În cazul activităţilor opţionale, la începutul lunii

septembrie se va prezenta paleta de opţiuni iar părinţii vor face alegerea acestora. Astfel

pentru copii de 3-5 ani se propune cel mult un opţional iar pentru ceilalţi cel mult două.

Proiectarea activităţilor didactice la nivelul preprimar

Proiectarea educaţională este necesară pentru buna direcţionare a activităţilor concrete

de învăţare. Şi la acest nivel proiectarea se realizează ţinând cont de cele patru etape:

1. Precizarea obiectivelor educaţionale urmărite;

2. Analiza resurselor materiale şi umane;

3. Elaborarea strategiilor didactice adecvate;

4. Evaluarea eficienţei activităţii didactice desfăşurate.

1.6.1. Documente de proiectare:

- proiectul anual:

- proiectul săptămânal:

- proiectul activităţilor comune;

- schema orară a grupei

Schema orară a grupei, cuprinde categoriile şi numărul de activităţi didactice din

trunchiul comun, activităţile opţionale şi referiri la extinderi şi aprofundări.

Considerăm că, pentru activitatea de educaţie fizică se poate utiliza proiectul

didactic utilizat la nivelul ciclului primar.

1.7. Evaluarea în învăţământul preşcolar

Evaluarea performanţelor în învăţare ale copilului preşcolar se realizează prin

modalităţi specifice acestui nivel de educare şi instruire.

Tipuri de evaluare:

- iniţială;

- continuă;

- sumativă;

Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar

În învăţământul primar sunt cuprinşi copiii cu vârsta de 6/7 –10/11 ani, perioadă

denumită de M. Debesse (1981), “copilăria adultă sau maturitatea infantilă”.

Intrarea în şcoală îl aduce pe copil sub influenţa culturii, iar dobândirea scrisului,

cititului şi calculul aritmetic, determină restructurarea sferei de cunoaştere a individului şi

implicit redimensionarea întregii personalităţi. Jocul, care era prioritar până la această vârstă

cedează locul activităţii de învăţare.

2.1.Particularităţi morfologice:

Până la pubertate copilul creşte în greutate aproximativ 10 kg., iar în înălţime

aproximativ 20 cm. Această etapă se încheie mai repede la fete. 10,6 ani, decât la băieţi: 12

ani.

La această vârstă are loc o creştere accentuată a corpului şi segmentelor sale ce

determină modificări ale proporţiilor dintre cap şi trup.

Sistemul muscular se dezvoltă în special sub aspectul masei sale. Creşte forţa musculară,

viteza şi precizia mişcărilor.

Pe fondul intensificării procesului de osificare se trece treptat şi la dentiţia

permanentă.

Sistemul nervos: în această etapă asistăm la creşterea creierului (aprox. 1200 g.) şi la

organizarea unor căi funcţionale noi.

2.2. Particularităţi psihice

Scrisul şi cititul aduc modificări în planul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor.

Se dezvoltă sensibilitatea tactilă a mâinii, auditivă, vizuală; creşte vederea la distanţă şi

determinarea mai corectă a mărimii;

La 8 ani, micul şcolar poate realiza imaginea vizuală a mişcărilor;

Se ameliorează auzul muzical, copilul recepţionând mai bine structurile melodice;

Poate să identifice şi să clasifice gusturile şi mirosurile;

Evoluţie deosebită a chinesteziei mâinii, dobândeşte o mai bună coordonare motrică

generală dar şi fineţe în mişcările degetelor;

Spiritul de observaţie devine deliberat, sistematic şi analitic;

Înregistrează o bună percepţie a mărimii şi greutăţii; a spaţiului şi timpului dar şi a

direcţiei de desfăşurare a mişcării;

Reprezentările sporesc în volum;

Pe plan intelectual:

Predomină memoria mecanică, cea involuntară şi cea de scurtă durată;

Limbajul este influenţat de intrarea copilului în şcoală, vocabularul se dublează, progrese

se realizează şi în ceea ce priveşte debitul verbal oral şi cel scris;

Gândirea: la această vârstă se instalează gândirea operatorie concretă;

La 7-8 ani , este capabil numai de conservarea cantităţii, la 9-10 ani apare capacitatea de

conservare a greutăţii, iar pe la 11-12 ani apare capacitatea de conservare a volumului;

Şcolarul mic prezintă o vie curiozitate intelectuală;

Această vârstă este un teren fertil pentru dezvoltarea imaginaţiei; imaginaţia reproductivă

şi cea creatoare;

Creşte capacitatea de mobilizare voluntară a atenţiei, fluctuaţiile ei sunt frecvente;

Intrarea în şcoală modifică şi universul afectiv al copilului; viaţa emoţională devine mai

echilibrată;

Se pun bazele convingerilor morale fundamentale.

2.3. Particularităţi motrice

se urmăreşte permanent formarea unei ţinute corecte, evitarea instalării unor deformări ale

coloanei vertebrale;

se urmăreşte realizarea unei ţinute estetice în deplasare(mers, alergare);

se urmăreşte realizarea unei respiraţii eficiente, coordonate cu acţiunea diferitelor

segmente ale corpului;

creşterea capacităţii pulmonare;

se observă progrese în formarea deprinderilor motrice de bază, pe fondul acestora

însuşindu-se si celelalte tipuri de deprinderi;

este perioada când se poate deja acţiona prin mijloace specifice în dezvoltarea

aptitudinilor motrice coordinative în mod special, dar şi asupra celor condiţionale; indicii de

îndemânare, viteză şi rezistenţă aerobă cresc rapid, asupra mobilităţii trebuie acţionat

permanent; exerciţiile de forţă trebuie executate cu intensitate medie şi submaximală pentru a

nu afecta aparatul locomotor, încă ne consolidat.

2.4. Structura Programei Şcolare

2.4.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul primar:

- asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copii;

- formarea personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul său de dezvoltare;

- înzestrarea copilului cu acele cunoştinţe, capacităţi şi atitudini care să stimuleze

raportarea efectivă şi creativă la mediul social natural şi să permită continuarea educaţiei;

Această perioadă de dezvoltare a copilului este intersectată de două cicluri curriculare:

1. ciclul achiziţiilor fundamentale, durata 3 ani, care cuprinde: grupa

pregătitoare pentru şcoală, clasa I, II, având ca obiective: asimilarea elementelor de bază

ale principalelor limbaje convenţionale; stimularea copilului în vederea perceperii,

cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului,

a intuiţiei şi imaginaţiei; formarea motivării pentru învăţare;

2. ciclul de dezvoltare, durata 4 ani, include clasa a-III-a - a-VI-a şi urmăreşte

următoarele obiective: dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirea limbilor

pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare; dezvoltarea unei gândiri

structurale şi a competenţei de aplica în practică rezolvarea de probleme; familiarizarea

cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii; încurajarea talentului,

experienţei, a expresiei în diferite forme de artă; formarea responsabilităţii pentru

propria dezvoltare şi sănătate; formarea unei atitudini responsabile faţă de mediu;

construirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă.

Ţinând cont de cele prezentate, toate disciplinele au fost nevoite să-şi reconsidere şi

să-şi re definească obiectivele şi automat să-şi restructureze conţinuturile, pentru a fi în

concordanţă cu obiectivele generale ale ciclurilor curriculare.

Astfel de modificări au survenit şi în cadrul disciplinei ( arie curriculară) Educaţie

fizică şi sport, fiind arie curriculară independentă datorită influenţelor benefice pe care le

exercită asupra organismului copilului aflat în plin proces de dezvoltare şi formare.

Obiectivele cadru:

Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a copiilor şi formarea deprinderilor

igienico-sanitare;

Programa şcolară la acest nivel de vârstă stabileşte obiective şi din sfera afectivă şi

atitudinală astfel: elrvii trebuie să manifeste grijă constantă faţă de propria sănătate; să

manifeste consecvenţă în păstrarea stării de igienă personală şi colectivă; să adopte un

comportament disciplinat şi să respecte din proprie iniţiativă regulile de evitare a accidentelor.

Cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile specifice acestui obiectiv nu se constituie în

unităţi de învăţare dar se realizează prin toate acţiunile desfăşurate de elevi în decursul tuturor

lecţiilor. De asemenea trebuie valorificate cunoştinţele acumulate de elevi prin celelalte

discipline, din celelalte arii curriculare referitoare la om. În cei patru ani ai ciclului primar

elevii trebuie să acumuleze cunoştinţe referitoiare la:

1. Semnele obiective şi subiective ale stării de sănătate;

2. Reguli care pot influenţa starea de sănătate;

3. Reguli de igienă personală şi colectivă în practicarea exerciţiilor fizice;

4. Cauzele care pot genera producerea de accidente.

Influenţarea evoluţiei corecte şi armonioase a organismului şi dezvoltarea calităţilor

motrice de bază;

Acest obiectiv urmăreşte educarea şi formarea unei atitudiniresponsabile faţă de

propria dezvoltare şi sănătate. Pentru aceasta este necesar ca elevii să fie conştientizaţi prin

acţiuni ca: expunerea unor planşe care să ilustreze atât posibilele deficienţe de postură cât şi

poziţiile corecte şi parametrii morfologici şi funcţionali normali; să lise dea posibilitatea

elevilor de a afla singuri parametrii morfologici uzuali (înălţime, greutate); să fie învăţaţi să-şi

controleze FC şi FR.; să se recomande părinţilor să-şi supravegheze copii şi să-i atenţioneze

privitor la poziţiile adoptate în diverse situaţii; verificarea vestimentaţiei copiilor în funcţie de

condiţiile atmosferice; se recomandă realizarea unui regim alimentar care să favorizeze

procesele de creştere şi dezvoltare

Dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare şi sportive elementare;

Formarea obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice;

Acest obiectiv cadru se realizează pe baza conţinuturilor predate care sunt corelate cu

posibilităţile elevilor de a le folosi în activităţile din timpul lor liber.

Dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un sistem de reguli

acceptate;

Prin conţinutul şi formele specifice de organizare, educaţia fizică şi sportul contribuie

la formarea trăsăturilor de personalitate. Astel, elevii sunt puşi în situaţii diverse: să

organizeze, să conducă anumite activităţi atenuîndu-se spiritul individualist sau chiar să se

subordoneze unor rguli impuse de anumite situaţii.

Obiective de referinţă sunt specifice fiecărei clase.

Realizarea acestor obiective este condiţionată de activitatea cadrului didactic-

învăţător/institutor, care trebuie să fie complexă, sistematică, adecvată nivelului de înţelegere

a copiilor din toate punctele de vedere, luând în considerare şi activitatea desfăşurată cu

părinţii.

Clasa a IV-a - Aprobat prin ordin al ministrului Nr. 3919 / 20.04.2005

Nr. crt. Obiective cadru Obiective de referinţă Standarde de

performanţă

1. Menţinerea stării optime de

sănătate a elevilor şi creşterea

capacităţii de adaptare a

acestora la factorii de mediu

1. Să cunoască factorii de

mediu care asigură călirea

organismului şi menţinerea stării

de sănătate;

2. Să respecte regulile de igienă

personală în funcţie de anotimp şi

de locul de desfăşurare a

activităţii;

3. Să manifeste grijă faţă de

propria stare de sănătate;

4. Să adopte un comportament

care să asigure prevenirea

producerii unor accidente în

timpul activităţilor sportive

S 1. Exemplificarea a

două activităţi desfăşurate

în scopul menţinerii stării

proprii de sănătate

2. Armonizarea propriei

dezvoltări fizice şi prevenirea

instalării abaterilor posibile de

la aceasta

1. Să menţină postura corectă a

corpului în poziţii statice şi acţiuni

dinamice;

2. Să execute un complex de

dezvoltare fizică cu şi fără obiecte

specifice;

3. Să execute corect mişcările

comandate – solicitate î ritm

susţinut, impus prin semnale

vizuale, auditive şi tactile;

4. Să depună eforturi uniforme şi

variabile cu durate prelungite

progresiv;

5. Să manifeste interes pentru

dezvoltarea forţei principalelor

grupe musculare.

S 2. Executarea unui

complex de dezvoltare

fizică alcătuit din patru

exerciţii posibilităţile

individuale

S 3. Prezentarea câte unui

exerciţiu pentru prevenirea

instalării abaterilor de la

postura corectă, pentru

spate, membrele

inferioare, abdomen

3. Extinderea fondului propriu

de deprinderi motrice de bază,

aplicativ-utilitare şi sportive

elementare şi dezvoltarea

calităţilor motrice aferente

1. Să-şi perfecţioneze deprinderile

motrice de bază;

2. Să-şi perfecţioneze deprinderile

aplicativ-utilitare, prin folosirea

lor în activităţi motrice complexe;

3. Să-şi perfecţioneze procedeele

tehnice de bază ale probelor şi

ramurilor de sport pentru a le

aplica în întreceri;


creşterea indicilor propriilor

S 4. Aplicarea, în cadrul

unei ştafete, a două

deprinderi motrice de

bază, dintre alergare,

săritură, aruncare-

prindere

S 5. Aplicarea, în cadrul


deprinderi aplicativ-

utilitare dintre târâre,

calităţi motrice. escaladare, transport,

tracţiune

S 6. Demonstrarea

nivelului de dezvoltare a

calităţilor motrice,

raportat la valorile

determinate prin

evaluarea predictivă la

începutul ciclului de

şcolaritate.

4. Practicarea independentă a

exerciţiilor fizice, a jocurilor şi

a diferitelor sporturi

1. Să selecteze diferite activităţi

fizice pentru valorificarea

calităţilor şi deprinderilor însuşite;


practicarea jocurilor/ sporturilor în

funcţie de interesele şi nevoile

individuale.

S 7. Aplicarea

deprinderilor sportive

elementare însuşite în

cadrul unei discipline

sportive, cu respectarea

regulamentului specific şi

adecvarea la sistemul de

relaţii cu partenerii şi cu

adversarii

5. Manifestarea spiritului de

echipă şi de întrecere, în funcţie

de un sistem de reguli acceptate

1. Să aplice regulile de

organizare/ autoorganizare şi

desfăşurare a activităţilor practice,

a întrecerilor individuale şi

colective;

2. Să adopte un comportament

adecvat în relaţiile cu partenerii şi

adversarii.

Clasa a III-a - Aprobat prin ordin al Ministrului Nr. 5198 / 01.11.2004 Nr.

crt.

Obiective cadru Obiective de referinţă

1. Menţinerea stării optime de sănătate

a elevilor şi creşterea capacităţii de

adaptare a acestora la factorii de mediu

1. *să diferenţieze factorii favorabili şi nefavorabili stării


2. Să aplice regulile de igienă înainte, în timpul şi după

desfăşurarea activităţilor motrice

3. Să prevină producerea unor accidente în procesul de

exersare

2. Armonizarea propriei dezvoltări

fizice şi prevenirea instalării abaterilor

posibile de la aceasta

1. să adopte constant, în mod reflex, postura corectă a

coloanei vertebrale *şi a segmentelor corpului în raport cu

aceasta, în situaţii statice şi dinamice;

2. Să aprecieze evoluţia principalilor indici de dezvoltare

fizică proprie (talie, greutate, perimetre) determinaţi.

3. Extinderea fondului propriu de

deprinderi motrice de bază, aplicativ-

utilitare şi sportive elementare şi

dezvoltarea calităţilor motrice aferente

1. Să aplice adecvat deprinderile motrice de bază şi pe cele

utilitar-aplicative în diverse activităţi motrice;

2. Să aplice deprinderile sportive elementare specifice

disciplinelor sportive predate, în condiţii de întrecere;

3. Să acţioneze în vederea creşterii indicilor de manifestare a

calităţilor motrice proprii.

4. Practicarea independentă a

exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a

diferitelor sporturi

1. Să practice constant, în mod independent, exerciţiile fizice

recomandate, în funcţie de interesele şi posibilităţile proprii

5. Manifestarea spiritului de echipă şi

de întrecere, în funcţie de un sistem de

reguli acceptate

1. Să aplice regulile cunoscute, în desfăşurarea întrecerilor

individuale şi colective;

2. Să-şi adapteze comportamentul, în relaţie cu partenerii şi

cu adversarii, în funcţie de regulile stabilite.

Clasa I şi a II-a

Programa a fost aprobata prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 4686 / 05.08.2003

Din conţinutul programei şcolare sunt obligatorii obiectivele cadru, obiectivele de

referinţă şi standardele curriculare de performanta. Conţinuturile învăţării prezentate asigură

realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi

utilizate în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste conţinuturi oferă

posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opţiunile si cu

posibilităţile elevilor.

Activităţile de învăţare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condiţiilor

concrete, experienţei cadrului didactic si potenţialului elevilor.

Curriculum-ul de Educaţie fizică se adresează cadrelor didactice (învăţători, institutori,

profesori de specialitate), directorilor de scoli, elevilor, părinţilor, specialiştilor în evaluarea

performantelor elevilor, precum şi autorităţilor locale interesate de procesul educaţional.

Nr. crt. Obiective cadru Obiective referinţă

Clasa I

Obiective referinţă

Clasa a II-a

Standarde de

performanţă

1.

Menţinerea stării

optime de sănătate a

elevilor şi creşterea

capacităţii de adaptare

a acestora la factorii de

mediu

1. Să recunoască

principalele

caracteristici ale stării

de sănătate;

2. Să respecte regulile

de igienă personală si

pe cele specifice

efortului;

3. Să acţioneze, în

activităţile practice,

în condiţii de siguranţă,

respectând

regulile de evitare a

accidentelor.

1. Să aplice măsuri

adecvate pentru

menţinerea stării de

sănătate;


de igienă personală

si colectivă si pe cele

specifice efortului;

3. Să evite principalele

accidente care pot să

apară pe parcursul

desfăşurării diferitelor

tipuri de activităţi

sportive.

S1. Exemplificarea a

doua activităţi

desfăşurate în scopul

menţinerii stării


2.

Armonizarea

propriei dezvoltări

fizice şi prevenirea

instalării abaterilor

posibile de la aceasta

1. Să recunoască

principalele

caracteristici ale

posturii corecte, în

poziţii statice;

2. Să adopte poziţiile

corecte ale

coloanei vertebrale si

ale segmentelor

1. Să identifice

principalele cauze care

pot genera abateri de la

postura corecta;

2. Să adopte poziţii

corecte ale coloanei

vertebrale si ale

segmentelor corpului în

raport cu aceasta, în

S2. Executarea unui


fizica alcătuit din patru

exerciţii

posibilităţile individuale

S3. Prezentarea câte

unui exerciţiu pentru

prevenirea instalării

abaterilor de la postura

corpului în raport cu

aceasta, în situaţii

statice;

3. Să execute

principalele exerciţii de

dezvoltare fizică

însuşite, potrivit

posibilităţilor

individuale, după

demonstraţie;

4. Să-si determine

înălţimea si

greutatea corporala.

situaţii statice si

dinamice;

3. Să execute un


fizica predat, alcătuit

din patru exerciţii;

4. Să îşi aprecieze

evoluţia principalilor

indicatori de dezvoltare

fizica (talie,

greutate, perimetre,

diametre)

corecta, pentru spate,

membrele inferioare,

abdomen

3

Extinderea

fondului propriu de


bază, aplicativ-utilitare

şi sportive elementare

şi dezvoltarea

calităţilor motrice

aferente

1. Să-si însuşească

deprinderile

motrice de baza şi

aplicativ-utilitare,

în contextul

activităţilor motrice;

2. Să-si însuşească

mecanismul de baza al

deprinderilor motrice

sportive

elementare

1. Să aplice în

activităţile practice

deprinderile motrice de

baza si pe cele

utilitar-aplicative;

2. Să aplice

deprinderile motrice

sportive însuşite;

3. Să execute

exerciţiile fizice

însuşite,

potrivit posibilităţilor

individuale, în

condiţii complexe;

S4. Aplicarea, în cadrul

unei ştafete, a doua


baza, dintre alergare,

săritura, aruncare-

prindere

S5. Aplicarea, în cadrul


deprinderi aplicativ-

utilitare dintre târâre,

escaladare, transport,

tracţiune

S6. Demonstrarea

nivelului de dezvoltare a

calităţilor motrice,

raportat la valorile

determinate prin

evaluarea predictivă la

începutul ciclului de

şcolaritate

4.

Practicarea

independentă a

exerciţiilor fizice, a

jocurilor şi a diferitelor

sporturi

1. Să conştientizeze

efectele pozitive

ale practicării

independente a

exerciţiilor fizice

1. Să selecteze diferite

exerciţii fizice, pentru

practicarea lor

independenta

S7. Aplicarea

deprinderilor sportive

elementare

însuşite în cadrul unei

discipline sportive,

cu respectarea

regulamentului specific

şi adecvarea la sistemul

de relaţii cu partenerii si

cu adversarii.

5.

Manifestarea

spiritului de echipă şi

de întrecere, în funcţie

de un sistem de reguli

acceptate


simple de organizare şi

de desfăşurare a

activităţilor practice

1. Să recunoască

regulile simple

stabilite pentru

organizarea si

desfăşurarea

activităţilor practice;

2.Să manifeste

iniţiativă în colaborarea

cu

colegii, pe parcursul

activităţilor practice

2.4.2. Conţinutul programei

Conţinutul trebuie considerat ca un mijloc de realizare a obiectivelor propuse şi

implicit a finalităţilor şi nu ca un scop în sine:

Capacitate de organizare: formarea unor deprinderi de ordine şi disciplină,

conştientizarea asupra activităţii care se va realiza; se folosesc exerciţiile de front şi formaţii

de pe loc şi din deplasare, jocuri de atenţie;

Dezvoltare armonioasă:

- urmărim formarea unei ţinute corecte, estetice, prevenirea atitudinilor deficiente, corectarea

lor; formarea bazelor generale ale mişcării (caracteristici temporale, spaţiale, spaţio-temporale

şi dinamice);

- acţionăm ţinând cont de: succesiunea metodică a utilizării exerciţiilor de dezvoltare

armonioasă, realizate analitic şi selectiv, cu accent pe dezvoltarea musculaturii spatelui; să se

evite exerciţiile unilaterale, poziţiile statice cu menţinere îndelungată; se vor evita eforturile

de lungă durată, săriturile de la înălţimi prea mari şi aterizările dure;

- se vor utiliza obiecte portative, care pot trezi interesul pentru mişcare (mingi, corzi,

cercuri, bastoane);

- se recomandă utilizarea acompaniamentului muzical;

- se va ţine cont de următoarele principii: de la uşor la greu; de la simplu la complex; de la

cunoscut la necunoscut;

- se vor concepe complexe de exerciţii care trebuie reţinute de elevi şi vor fi evaluate ;

Calităţi motrice de bază:

- se urmăreşte: dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei: reacţie-decizie,

execuţie, repetiţie; educarea atenţiei, concentrării;

- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii coordinative;

- se urmăreşte dezvoltare rezistenţei generale cardio-respiratorie (aerobe);

- se urmăreşte dezvoltarea forţei generale a musculaturii aparatului de susţinere; a puterii;

Conţinut:

- pentru viteză: acţiuni motrice simple, cunoscute, executate de pe loc, la comandă; acţiuni

din deplasare; alergare accelerată pe 15-30 m; jocuri; ştafete;

- pentru îndemânare: exerciţii cu creşterea treptată a complexităţii; ştafete, parcursuri,

jocuri de mişcare;

- pentru rezistenţă: alergare în tempo uniform şi moderat (1min.30”-3-4min.), alergare în

tempo variat (4-6 min.); jocuri motrice, ştafete cu număr mai mare de repetări;

- pentru forţă: complexe de exerciţii pentru dezvoltare fizică libere şi cu obiecte portative;

exerciţii de aruncare cu obiecte mai grele; sărituri la coardă; parcursuri aplicative cu

deprinderile aplicative cunoscute;

Se recomandă: dozarea corectă a efortului, prin parametrii săi: volum, intensitate şi

complexitate; să se respecte alternanţa dintre solicitare şi refacere; se recomandă utilizarea

eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice;

Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi elementar sportive:

- se urmăreşte formarea mecanismului de bază al deprinderilor motrice de bază :mers,

alergare, săritură, aruncare-prindere; aplicativ utilitare: căţărare-escaladare, echilibru, târâre,

ridicare şi transport de greutăţi, tracţiune şi împingere; elementar sportive (gimnastică,

atletism, jocuri sportive, sporturi alternative);

- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de generalizare şi aplicare a celor însuşite, în

cadrul unor acţiuni globale; vor determina creşterea posibilităţii de adaptare la mediul natural

şi social.

Conţinut:

Este specificat în curriculum, pentru fiecare deprindere în parte, pentru fiecare clasă;

Pentru a realiza finalităţile propuse la nivelul acestui ciclu se vor utiliza strategii

didactice, metode şi procedee didactice adaptate vârstei de 6/7-10/11 ani.

Se recomandă utilizarea activităţii frontale corelate cu cea pe grupe şi activitatea

individuală.

2.4.3. Formele de organizare a activităţii de E.F. în ciclul primar:

lecţia de educaţie fizică;

extensia

opţionalul;

momentul de educaţie fizică;

recreaţia organizată;

plimbări, excursii;

serbări şi demonstraţii sportive;

În ciclul primar sunt alocate în planul cadru 2-3 ore/săpt. şi 1 oră opţional, pentru aria

curriculară Educaţie fizică şi sport. În cazul în care se acordă 3 ore de educaţie fizică, se

impune realizarea conţinutului din programă cu asterisc iar clasa numai poate avea disciplină

opţională; există posibilitatea opţionalului în momentul în care învăţătorul trece la 2 ore de

educaţie fizică, în acest caz opţionalul poate fi tot o disciplină sportivă, sau nu;

Opţionalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea elevului într-un domeniu

nou, necuprins în programă, sau opţional integrat, care cuprinde discipline ne integrate într-o

arie curriculară (“ Euritmie”, dans clasic, dans modern, pantomimă).

Pentru realizarea acestor opţionale se întocmesc programe speciale, cu conţinuturi

specifice şi cu probe de verificare adecvate conţinutului. În catalog, opţionalul, se trece într-o

rubrică specială.

Structura programei unei discipline opţionale:

1. Denumirea disciplinei opţionale……………………………….

2. Ramura sportivă (dacă e cazul)……………………………….

3. Tipul de opţional:

a) la nivelul disciplinei

b) la nivelul ariei curriculare

c) la nivelul mai multor arii curriculare

4. Clasa …………………………

5. Durata: - an şcolar………………….

- ciclu curricular…………..

6. Modul de desfăşurare - cu clasa întreagă………

- pe verticală (grupe pe ramuri de sport)…..

7. Argument

8. Obiective cadru (dacă durata este de un ciclu curricular)

9. Obiective de referinţă – activităţi de învăţare

10. Conţinuturi

11. Modalităţi de evaluare.

12. Bibliografie.

2.5. Recomandări privind proiectarea didactică

2.5.1. Documente necesare:

Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;

Plan calendaristic;

Proiectarea unităţii de învăţare.

În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor

în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a-II-a, se prevede:

Tabel nr. 11

Distribuirea lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare, clasa a-II-a,

Nr.

Crt

Unitatea de

Învăţare

Nr. De lecţii acordate

CA UNITATE DE ÎNV.

TOTAL Principală Secundară

1. Capacitate de organizare - 3 3

2. Dezvoltare fizică armonioasă 6 - 6

3. Dezvoltarea vitezei 9 13 22

4. Dezvoltarea îndemânării 9 13 22

5. Dezvoltarea forţei - 19 19

6. Dezvoltarea rezistenţei - 28 28

7. Deprindere motrică- săritura 8 - 8

8. Deprinderea de arunc.-prind. 7 - 7

9. Deprinderea de echilibru 5 - 5

10. Deprinderea de escaladare 5 - 5

11. Deprinderea de târâre 5 - 5

12. Deprinderea de căţărare-cob. 5 - 5

13. Deprinderea de tracţiune 5 - 5

14 Deprinderea de împingere 4 - 4

15. Deprinderea de transport 4 - 4

16. Alergare de viteză 12 - 12

17. Aruncarea mingii de oină 9 - 9

18. Alergarea de durată 5 - 5

19. Gimnastica acrobatică 16 - 16

20. Minijoc sportiv 23 2 25

Unităţile de învăţare se cuplează câte două, în fiecare lecţie conform eşalonării anuale

pentru fiecare clasă.

Probele de evaluare sunt distribuite câte 4 pe fiecare semestru, la încheierea unei

unităţi de învăţare.

În ciclul primar sistemul de evaluare reprezintă pentru învăţător o ofertă din care

acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare,

respectând cerinţele minimale.

În acest sens, învăţătorul are următoarele atribuţii:

Să selecteze capacităţile care vor fi evaluate la fiecare nivel de clasă, corespunzător

unităţilor de învăţare cuprinse în eşalonarea anuală;

Să stabilească pentru fiecare capacitate evaluată oferta probelor pe care o va prezenta

elevilor în funcţie de posibilităţile materiale şi umane;

Să stabilească baremurile, pornind de la cele minimale (suficient) date de minister,

realizând în final o grilă proprie de notare;

Să stabilească conţinutul concret şi criteriile de evaluare la probele din sistemul

naţional care nu sunt însoţite de precizări;

Să stabilească probele şi criteriile de evaluare pentru categoriile de conţinuturi care nu

au probe obligatorii trecute în sistemul naţional;

Astfel, în ciclul primar elevul va susţine:

- 2 evaluări la forţă;

- 2 evaluări la deprinderi motrice de bază;

- 2 evaluări la deprinderi sportive elementare.

Variante de probe

Viteza: - - A.V. 25 m;

- Întreceri pe 25 m;

- Naveta: 5x5 m

Rezistenţa: Alerg. de durată, între 1’30”- 2’30”

Forţă: - la niv. musculaturii spatelui

- extensii ale tr. din culcat facial

- extensii ale tr. din poziţia aşezat

- la niv. musculaturii abdominale:

- ridicări de tr. din culcat dorsal

- ridicări ale picioarelor din culcat dorsal

la niv.musculaturii membrelor superioare şi inferioare:

- tracţiuni pe banca de gimnastică

- săritura în lungime de pe loc

- structură complexă de forţă

Memorare/ Execuţie Complex De Dezvoltare Fizică:

- Complex de exerciţii libere

- Complex cu obiecte portative

- Complex pe fond muzical

Îndemânare:

Sărituri La Coardă: - pe 2 piciore pe loc

- alternative, pe loc

- succesive pe 1 picior, pe loc

- alternative, din deplasare

Aruncări:

- la ţintă orizontală cu 2 mâini de jos

- la ţintă verticală

Nivelul de iniţiere

În gimnastică:

Nivelul de iniţiere

Joc sportiv:

Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul primar:

- este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice

pentru desfăşurarea activităţii de predare- învăţare;

- structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire;

influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui fie ca unitate de învăţare distinctă, fie ca

situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui

unitate de învăţare sau poate fi situaţie de învăţare;

ELEMENTE IZOLATE

DIN GIMNASTICA

ACROBATICĂ

LEGĂRI DE ELEMENTE

ACROBATICE

ELEMENTE TEHNICE

IZOLATE DIN MINIJOCUL

SPORTIV

STRUCTURI SIMPLE DE

JOC

- fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective

operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că

lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor

trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.

Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către

beneficiarii acestei acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de

imaginaţie;

Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial

Între 10-14 ani, copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză.

Este perioada când se încheie copilăria şi încep transformările care conduc la maturizare.

Acest proces se numeşte pubertate şi se etapizează astfel:

etapa antepubertară 10-12 ani;

etapa pubertară propriu-zisă 12-14 ani;

etapa postpubertară 14-15 ani;

Altă etapizare:

pubertatea, 10-14/15 ani, corespunzătoare cu gimnaziul;

adolescenţa propriu-zisă, 14/15- 18/20 ani, liceul;

adolescenţa prelungită, 18/20- 24/25 ani;

Datorită procesului de acceleraţie pubertatea poate începe mai devreme de la vârsta de

9-10 ani mai ales la fete şi se poate prelungi până la 16-17 ani mai ales la băieţi.

Perioada este denumită: “criză juvenilă”; “ vârstă ingrată”; “ vârsta marilor idealuri”;

3.1. Particularităţi morfologice:

- datorită acceleraţiei, are loc o creştere în înălţime , creşterea se semnalizează mai ales la

nivelul membrelor inferioare apoi la cele superioare, apărând uneori dizarmonii;

- trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul supt;

- datorită instalării mai rapide a pubertăţii la fete ,acestea au valori superioare ale creşterii

în înălţime şi greutate;

- sistemul articular este slab;

- ca aspect puberul are o alură caricaturală.

Particularităţi funcţionale:

Aparatul cardio-vascular:

- între 13-14 ani, aparatul cardio-vascular se dezvoltă în ritm accelerat;

- vasele sanguine cresc în diametre;

- inima creşte în volum şi greutate;

- totuşi întregul sistem manifestă disponibilităţi reduse şi o mare labilitate;

- circulaţia periferică este încă imperfectă;

- sunt frecvente stările de oboseală, rezistenţă scăzută la effort, palpitaţii;

- F.C.- la 13 ani ajunge la 82 pul./min –B. ; 88 pul./min.-F.

- T.A. este mică 90-100/40-50, în efort 150-160;

Aparatul respirator:

- organele din cutia toracică sunt puţin dezvoltate, ceea ce creează dificultăţi în adaptarea la

efort;

- căile respiratorii cresc în lungime şi diametre, asigurând un debit de aer relativ mare;

- plămânii cresc în greutate şi volum după 12 ani, ritmul cel mai accelerat fiind în jurul

vârstei de 14 ani;

- între12-16 ani creşte debitul pulmonar cu 50%, creşte diametrul alveolelor şi sporeşte

elasticitatea parenchimului pulmonar;

- la 12 ani capacitatea vitală(CV) este de 2000 cm3, iar la 15 ani ajunge la 3000 cm

3;

- F.R. scade la 20res/min.- la 13 ani iar la 15 ani-la 18 res/min.;

Sistem nervos:

- volumul creierului creşte puţin, se adâncesc circumvoluţiunile, se înmulţesc fibrele de

asociaţie sporind conexiunile dintre diferite zone;

- celulele corticale se diferenţiază şi se perfecţionează;

- se remarcă marea plasticitate a S.N.C-sub raport funcţional;

- predomină excitaţia asupra inhibiţiei şi iradierea asupra concentrării;

Aparatul endocrin:

- fenomenul principal este intrarea în acţiune a glandelor endocrine;

- apare diferenţierea dintre sexe – accentuarea caracteristicilor sexuale;

3.3. Particularităţi psihice:

- întreaga activitate nervoasă superioară şi psihică se dezvoltă rapid;

- asistăm la o scădere a pragurilor senzoriale şi producerea unei erotizări a tuturor

simţurilor;

- individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă spiritul de

observaţie, persistă încă iluziile perceptive;

- se stabilizează câmpul vizual şi cromatic;

- procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea, abstractizarea, se

perfecţionează, asigurând rezolvarea unor situaţii problematice;

- memoria devine logică; observaţia devine selectivă; voinţa se dezvoltă şi astfel răzbeşte cu

mai multă uşurinţă greutăţile;

- se formează convingeri, se elaborează idei, concepţii personale despre lume şi viaţă;

- este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;

3.4. Particularităţi motrice:

- datorită plasticităţii scoarţei cerebrale şi a mobilităţii proceselor nervoase superioare:

excitaţia şi inhibiţia, este posibilă dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani-

fete; la 13 ani- la băieţi;

- datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă şi I.- pubertatea fiind vârsta

îndemânării;

- la vârsta de 12-13 ani, simţul orientării în spaţiu se apropie de cel al adultului;

- la 12-13 ani, fete şi 13-14 ani, băieţi, scade nivelul mobilităţii;

- prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor, creşte şi forţa în regim de viteză(detenta, puterea);se

măreşte şi capacitatea de efort static, moderat la băieţi;

- capacitatea de rezistenţă este scăzută şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea ei; se va

acţiona asupra R în regim de F.; R. în regim de V.;

- la această vârstă, băieţii preferă exerciţiile de forţă, fetele preferă exerciţiile expresive,

executate pe muzică;

- din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des folosită, volumul ei

scăzând odată cu înaintarea în vârstă; aruncarea, mai accesibilă băieţilor, mai ales azvârlirea,

fetele folosind împingerea; săritura are bătaia puternică dar zborul redus;

3.5. Structura Curriculumului:

Considerăm necesar menţionarea profilului de formare a adolescentului absolvent al

şcolii obligatorii, acest profil, fiind o componentă reglatoare a Curriculumului naţional ;

Absolvenţii învăţământului obligatoriu trebuie:

să demonstreze gândire creativă, prin: utilizarea evaluarea şi ameliorarea permanentă

a unor strategii proprii pentru rezolvarea de probleme; elaborarea unor modele de acţiune şi

de luarea deciziilor adecvate într-o lume dinamică; formarea şi utilizarea unor deprinderi de

judecată critică; folosirea unor tehnici de argumentare variate în contexte sociale diferite;

să folosească diverse modalităţi de comunicare în situaţii reale, prin: dobândirea

deprinderilor specifice achiziţiilor fundamentale şi aplicarea lor efectivă în procesul

comunicării; formarea şi utilizarea deprinderilor de comunicare socială, verbal şi non-verbală;

cunoaşterea şi utilizarea eficientă şi corectă a codurilor, a limbajelor şi a convenţiilor

aparţinând terminologiei diferitelor domenii ale cunoaşterii;

să înţeleagă sensul apartenenţei la diverse tipuri de comunităţi, prin: participarea la

viaţa socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din care fac parte; identificarea

drepturilor şi a responsabilităţilor care le revin în calitate de cetăţeni ai României şi reflecţia

asupra acestora; înţelegerea şi evaluarea interdependenţelor dintre identitate şi alteritate,

dintre local şi naţional, dintre naţional şi global;

să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite, prin: folosirea unei varietăţi

de limbaje şi de instrumente pentru a transmite idei, experienţe şi sentimente; cunoaşterea

diferitelor roluri sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene; demonstrarea

capacităţii de a lucra în echipă, respectând opiniile fiecăruia; exprimarea voinţei de a urmări

un ţel prin mijloace diferite;

să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin: dezvoltarea unor atitudini

pozitive faţă de sine şi faţă de semeni, toleranţă, responsabilitate rigoare; formarea şi

exprimarea opţiunii pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată; acceptarea şi promovarea unui

mediu natural propice vieţii; cunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului;

formularea unor judecăţi estetice privind diferite aspecte ale realităţii naturale şi sociale;

formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice;

să înţeleagă şi să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin: folosirea de idei,

modele şi teorii diverse pentru investigarea şi descrierea proceselor naturale şi sociale;

folosirea echipamentelor informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării;

cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite în viaţa cotidiană; înţelegerea consecinţelor

etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi mediului;

să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin:

dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a realităţii

înconjurătoare; dobândirea unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de

realizare personală şi socială;

să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze

comportamentul şi cariera în funcţie de acestea, prin: demonstrarea competenţei de a susţine

propriile opţiuni; înţelegerea modului în care mediul social şi cultural influenţează ideile şi

comportamentele proprii şi a altora; cunoaşterea şi analiza oportunităţilor oferite de diferite

filiere vocaţionale, în funcţie de aptitudinile individuale; realizarea unor planuri personale de

acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă;

Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele a-V-a- şi a – VI-)

cât şi în ciclul curricular de observare şi orientare, (clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a)

având ca obiectiv major: orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale

ulterioare şi vizează:

- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii

unei imagini de sine pozitive;

- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în

scopul orientării spre o anumită carieră profesională;

- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje

specializate;

- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;

3.5.1. Finalităţile învăţământului gimnazial:

1. asigurarea pentru toţi elevii a unui standard de educaţie comparabil cu cel european:

starea de sănătate şi rezistenţă la influenţele nocive ale factorilor ambientali, dezvoltare fizică

armonioasă, capacitate motrică superioară, capacitate de practicare în condiţii regulamentare a

2 probe atletice, una din ramurile gimnasticii şi un joc sportiv, stabilizarea obişnuinţei de a

practica independent exerciţiile fizice şi sportul în timpul liber;

2. formarea la elevi a capacităţii de a comunica eficient în situaţii reale folosind limba

română, limba maternă, limbile străine şi diverse limbaje de specialitate;

În cadrul activităţilor motrice: educaţie fizică, sport, elevii sunt integraţi în diverse

grupuri şi există necesitatea comunicării pe baza unui limbaj de specialitate, o terminologie

specifică domeniului. De aceea în activitatea didactică profesorul trebuie să transmită elevilor

anumite cunoştinţe de specialitate referitoare la: denumirea poziţiilor şi mişcărilor; tehnica de

execuţie a deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare şi cele specifice diferitelor ramuri de sport;

parametrii efortului; regulile de desfăşurare a diferitelor jocuri sportive. Pentru a fixa aceste

cunoştinţe preofesorul trebuie să creeze în lecţii situaţii de învăţare care permită stabilirea

unor relaţii de comunicare între elevi şi între elevi şi profesor. Această capacitate de

comunicare se poate stabili prin folosirea de către profesor a terminologiei specifice

domeniului, corectări permanente folosind acest limbaj, traducerea acestor termeni în limbile

străine pe care le studiază elevii, folosirea unor mijloace audio-video de ultimă generaţie,

provocarea unor comentarii referitoare la anumite evenimente sportive.

3. formarea şi dezvoltarea capacităţii de adaptare şi de integrare în comunitate;

Prin conţinuturile sale, educaţia fizică contribuie la dezvolterea fizică şi psihică a

elevilor, înzestrarea lor cu aptitudini motrice şi deprinderi motrice care să le permită o

integrare eficientă în comunitate. Această finalitate este realizabilă şi pe baza strategiilor

didactice folosite de profesor, adaptate particularităţilor morfo-funcţionale şi motrice ale

elevilor săi precum şi diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice.

4. formarea atitudinilor pozitive în relaţionarea cu mediul social: de toleranţă, de

responsabilitate, de solidaritate;

Conţinuturile educaţiei fizice au o influenţă benefică şi asupra personalităţii elevilor,

asupra educării trăsăturilor pozitive de caracter. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică pot

apărea manifestări de individualism, egoism, reacţii negative faţă de arbitraj, agresivitate, faţă

de aceste manifestări profesorul trebuie să ia atitudine şi să găsească metode educative care să

le combată (convingerea, dezaprobarea, exemplul) şi mijloace de sancţionare. În lecţii trebuie

cultivate trăsăturile pozitive şi găsite mijloace de recompensare.

5. asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale optime în raport cu aspiraţiile şi

aptitudinile elevilor;

6. formarea capacităţilor şi a motivaţiilor necesare învăţării în condiţiile unei societăţi în

schimbare;

Obiective cadru :

Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi

de sex ale elevilor; acest obiectiv vizează educarea atitudinii de responsabilitate faţă de

propria sănătate şi dezvoltare, adoptarea unui regim igienic, utilizarea factorilor naturali

de călire;

Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesare desfăşurării activităţilor

în mediul natural şi social; la sfârşitul ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o

postură corectă a corpului în orice situaţie, să rezolve eficient solicitările motrice impuse de

practicarea exerciţiilor fizice cât şi a activităţilor cotidiene;

Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor

sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia; la sfârşitul acestui ciclu elevul să

posede capacitatea de a practica în şcoală şi independent, ramurile şi probele sportive

însuşite, în întreceri, concursuri respectând regulamentele oficiale;

Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale; se impune

formarea prin mijloace specifice a atitudinilor, competenţelor de integrare în grup, de a

lucra în echipă, de a respecta regulile, respectul faţă de cel mai bun;

Începând cu anul 2009, programa şcolară a fost elaborată din perspectiva trecerii

de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective la modelul centrat pe

competenţe.

• Utilizarea limbajului de specialitate în relaţiile de comunicare.

• Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi

sportului, în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase.

• Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi

sportului, în vederea dezvoltării capacităţii motrice.

• Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităţilor de

educaţie fizică şi sport şi adaptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor

interpersonale şi de grup.

• Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea şi înţelegerea ideilor,

stărilor afective şi a esteticului.

Obiective de referinţă:au fost înlocuite cu competenţe specifice derivate din

competenţele generale.

Activităţile de învăţare ( repere de concepere, organizare şi desfăşurare a lecţiilor) sunt

diferenţiate pe clase.

Prezentăm sintetic competenţele generale în paralel cu lele specifice:

Tabel nr.

Clasa a V-a şi a VI-a

Nr.

crt. Competenţe generale Competenţe specifice

1. Utilizarea limbajului de specialitate

în relaţiile de comunicare

1.1. Recunoaşterea principalelor

noţiuni specifice domeniului

1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate

în transmiterea mesajelor

1.3. Înţelegerea principalelor prevederi

regulamentare ale disciplinelor sportive

practicate

2. Valorificarea informaţiilor,

metodelor şi mijloacelor specifice

educaţiei fizice şi sportului, în

vederea optimizării stării de sănătate

şi a dezvoltării fizice armonioase

2.1. Identificarea principalilor

indicatori ai stării de sănătate şi a

modalităţilor de menţinere a acestora

2.2. Recunoaşterea celor mai importante

mijloace pentru dezvoltare fizică

2.3. Recunoaşterea diferitelor reacţii

ale organismului la eforturi variate

3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi

mijloacelor specifice

educaţiei fizice şi sportului, în

vederea dezvoltării capacităţii

3.1. Aplicarea mijloacelor specifice

dezvoltării calităţilor motrice

3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în

acţiuni motrice complexe

motrice

3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de

bază în forme adaptate de întrecere/concurs

4. Aplicarea sistemului de reguli

specifice organizării şi practicării

activităţilor de educaţie fizică şi sport

şi adoptarea unui

comportament adecvat în cadrul

relaţiilor interpersonale şi de grup

4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă

într-un grup prestabilit

4.2. Colaborarea cu ceilalţi membri

ai grupului, în vederea constituirii

diferitelor formaţii de adunare, de

deplasare, de exersare

4.3. Îndeplinirea rolurilor şi

respectarea regulilor specifice

organizării activităţilor din lecţie

5. Valorificarea limbajului corporal

pentru exprimarea şi înţelegerea

ideilor, stărilor afective şi a

esteticului

5.1. Identificarea aspectului estetic al

gesturilor motrice

5.2. Efectuarea gesturilor motrice cu

corectitudine şi expresivitate

5.3. Conştientizarea şi abordarea

constantă a ţinutei estetice

Clasa a VII-a - Competenţe specifice care diferă de cele din clasele a V-a şi a VI-a

1.1. Utilizarea corectă a principalelor noţiuni specifice domeniului

1.2. Folosirea corectă a terminologiei de specialitate

2.1. Aplicarea modalităţilor de menţinere a principalilor indicatori ai stării de sănătate

2.2. Utilizarea celor mai importante mijloace pentru dezvoltare fizică

2.3. Compararea reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit

2.4. Identificarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice

3.1. Recunoaşterea formelor de manifestare a calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni

motrice

3.2. Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice

3.3. Utilizarea adecvată a deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe

3.4. Aplicarea, în forme de întrecere/concurs, a procedeelor tehnice de bază, respectând

prevederile regulamentare

4.2. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a întrecerilor/

concursurilor

5.1. Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi expresivitate

5.2. Conștientizarea și abordarea constantă a ţinutei estetice

5.3. Identificarea modelelor de reuşită din lumea sportului

Clasa a VIII-a

1.1. Utilizarea corectă a noţiunilor specifice domeniului şi a terminologiei de specialitate

1.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate

2.1. Alegerea si utilizarea celor mai eficiente mijloace de menţinere a stării de sănătate şi de

dezvoltare fizică

2.2. Analiza reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit

2.3. Selectarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice

3.2. Stabilirea corectă a raporturilor dintre solicitare şi refacere

3.3. Aplicarea, în forme de întrecere/concurs, a procedeelor tehnice de bază, respectând

prevederile regulamentare

3.4. Evaluarea propriilor indici de dezvoltare a calităţilor motrice

3.5.2. Conţinuturile instruirii, mijloace de realizare a obiectivelor, sunt minimale şi

obligatorii, corespunzând trunchiului comun:

Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, forţa, rezistenţa;

Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive:

Mersul: deprindere motrică de bază, structurat din mişcări care se succed ciclic şi

reprezintă forma de bază pentru deplasare. În ciclul gimnazial se utilizează variantele de mers,

care urmăresc atât dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare cât şi prevenirea şi

corectarea unor atitudini deficiente. Este prezent în lecţia de educaţie fizică, în toate

momentele ei.

Alergarea: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate de locomoţie mai

rapidă, are tot o structură ciclică fără sprijin bilateral. Este un mijloc eficace pentru antrenarea

aparatului cardio-vascular şi respirator. În ciclul gimnazial se urmăreşte consolidarea alergării

prin utilizarea diferitelor variante, ţinând cont şi de obiectivele pe care le urmărim.

Dacă elementele din şcoala alergării nu au fost însuşite în ciclul primar, se vor realiza

în clasa a – V - a, ca apoi, până în clasa a-VIII-a să se consolideze.

Săritura: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea corpului de sol prin

propulsie, efectuând un zbor ce poate avea traiectorii diferite. Săritura are următoarele faze:

elan, bătaie, zbor şi aterizare. Ca deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante,

care se consolidează în ciclul gimnazial: săritura liberă de pe loc cu desprindere pe două

picioare sau de pe un picior, în lungime, înălţime; sărituri peste obstacole joase; săritură în

adâncime; sărituri la coardă;

Aruncarea Şi Prinderea: două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate

împreună, întrucât cea dea a doua nu se poate realiza decât dacă există prima. Aceste

deprinderi au mare aplicativitate în sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate

sunt: bulgări de zăpadă, conuri de brad, mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri,

bastoane;

În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini, utilizând cele trei

tipuri de aruncare: azvârlire, împingere şi lansare. Se aruncă la distanţă, la ţinta fixă şi se

consolidează aruncările şi prinderile fie pe perechi fie la perete.

Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri: alergări, sărituri,

aruncări, care la rândul lor au anumite probe.

Înainte de însuşirea diferitelor probe atletice, elevul îşi va însuşi elementele din şcoala

mersului, alergării, săriturii şi aruncării.

Probele atletice care se învaţă în gimnaziu sunt:

- alergarea de viteză: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare;

pasul lansat de viteză; alergarea în turnantă;

- alergarea de rezistenţă: startul din picioare şi lansarea din start; pasul lansat de

semifond; alergarea în pluton; alergare pe teren variat;

- alergarea peste obstacole ( cl. A - VIII- a): atacul obstacolului; ritmul paşilor între

obstacole;

- săritura în lungime cu 1 ½ paşi: etalonarea paşilor; bătaia şi desprinderea în zonă

precizată; structura paşilor în aer şi aterizarea;

- săritura în înălţime prin păşire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;

- săritura în înălţime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea elanului;

bătaia şi desprinderea; acţiunile specifice zborului şi aterizării;

- aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanţă (cl. a-VI-VII-

VIII-a ): elanul ; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă;

Alergări:

Ordinea în care se abordează însuşirea acestei ramuri atletice este următoarea:

- pasul lansat în tempo uniform şi moderat şi startul de sus;

- pasul alergător de accelerare;

- startul de jos şi lansarea de la start;

- pasul lansat de viteză;

- sosirea;

- alergarea pe teren variat;

- alergarea peste obstacole;

Sărituri:

Săritura în lungime cu 1 ½ paşi:

Săritura în înălţime prin păşire:

Aruncări:

Aruncarea mingii de oină la distanţă:

La sfârşitul fiecărei probe atletice s-au introdus cunoştinţele teoretice (Programa

2009).

Gimnastica de bază şi artistică:

Gimnastica, ca formă de practicare a exerciţiului fizic şi ca disciplină sportivă dispune

de o multitudine de mijloace, diferit utilizate în funcţie de obiectivele urmărite. Gimnastica

cuprinde mai multe ramuri din care s-au extras conţinuturile procesului instructiv-educativ în

E.F., acestea fiind: gimnastica formativă (gimnastica de bază şi igienică); gimnastica de

performanţă (gimnastica artistică, gimnastica ritmică-sportivă, gimnastica acrobatică şi

gimnastica aerobică).

În gimnaziu se utilizează în principal mijloacele gimnasticii de bază şi unele mijloace

ale gimnasticii de performanţă, mijloace pe care le vom trece în revistă în acest curs:

Capacitatea de organizare: exerciţiile de front şi formaţii din mers şi deplasare;

Dezvoltare fizică armonioasă:

Obiective:

- prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului locomotor;

- mobilitate şi stabilitate musculară;

- atitudine corporală corectă globală şi segmentară;

- reflexul de postură;

- educarea actului respirator;

- solicitări cardio-vasculare în eforturi diferite, variabile;

Mijloace utilizate:

Deprinderi aplicativ-utilitare:

Târârea; Căţărare-escaladare ; Tracţiune-împingere; Ridicare–transport de

greutăţi; Echilibru;

Gimnastica acrobatică: elemente statice şi dinamice.

Sărituri specifice: săritura în sprijin ghemuit pe lada aşezată transversal (clasa- V-

VII )iar la clasa a VIII-a - săritura în sprijin depăartat peste capră

Conform noii programe s-au introdus cunoştinţele teoretice legate de:

- greşeli de execuţie - în clasa a V-a;

- criteriile de apreciere a execuţiilor şi a săriturilor –în clasele a VI –VII -a

- arbitraj, organizare şi conducere în desfăşurarea concursurilor de gimnastică - în clasa a

VIII-a.

Jocuri sportive: Baschet/Fotbal/Handbal/Oină/Volei/**Torbal/**Goalbal

Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere.

Conţinuturile marcate cu dublu asterisc (* *) se adresează elevilor nevăzători cu

cetitate totală sau foarte slab văzători.

S-au introdus cunoştinţele teoretice privind regulile de joc, despre arbitraj, despre

organizarea şi conducerea jocului, precum şi informaţiile sportive.

Discipline sportive alternative

Sunt în nr. de 16 şi se pot preda numai cu aprobarea directorului, pe perioade precizate

şi necesită existenţa unei abilităţi profesionale a cadrului didactic în disciplina sportivă

respectivă..

Exemplificăm ce 16 discipline:

1. Badminton; 2. Cicloturism; 3. Dans sportiv; 4. Dans folcloric specific zone; 5. Gimnastică

ritmică; 6. Înot; 7. Korfball; 8. Orientare sportivă; 9. Patinaj pe gheaţă/patinaj cu role;

10. Sanie (obişnuită sau de concurs); 11. Schi alpin; 12. Schi fond; 13. Sport aerobic; 14. Şah;

15. Rugby – tag; 16. Tenis de masă

3.5.3. Valori şi atitudini

• Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate.

• Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii.

• Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii.

• Respect faţă de regulile impuse de organizarea şi desfăşurarea activităţilor de

educaţie fizică şi sport.

• Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată,prin adoptarea unui regim de

activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea,

timpul ocupat cu timpul liber.

• Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice.

• Spirit competitiv şi fair-play

• Interes constant pentru fenomenul sportiv.

• Simţ estetic şi deschidere pentru frumos

3.5.4. Sugestii metodologice prevăzute în programa şcolară din anul 2009

În vederea valorizării competenţelor cheie şi a asigurării transferabilităţii la nivelul

activităţii educaţionale, se recomandă ca strategiile didactice utilizate în predarea disciplinei

educaţie fizică să pună accent pe: construcţia progresivă a cunoaşterii; flexibilitatea

abordărilor şi parcursul diferenţiat; coerenţă şi abordări inter- şi transdisciplinare.

Actuala programă şcolară valorifică exemplele de activităţi de învăţare din programele

anterioare (elaborate după modelul centrat pe obiective), oferind astfel cadrelor didactice un

sprijin concret în elaborarea strategiilor de predare care să permită trecerea reală de pe

centrarea pe conţinuturi, pe centrarea pe experienţe de învăţare. Astfel, pentru formularea

competenţelor specifice, se recomandă utilizarea următoarelor activităţi de învăţare:

• explicarea semnelor obiective care indică alterarea stării de sănătate;

• prezentarea măsurilor de igienă individuală care trebuie respectate înainte, pe

parcursul şi după desfăşurarea lecţiilor de educaţie fizică;

• exersarea mijloacelor pentru formarea şi menţinerea atitudinii corporale corecte;

• exersarea unor programe individuale de dezvoltare fizică sau, după caz, de

corectare a unor deficienţe fizice;

• exersarea conţinuturilor cu expunerea organismului la influenţele factorilor naturali

de călire;

• prezentarea avantajelor privind respectarea unui regim igienic de activitate zilnică;

• determinarea principalilor parametri morfologici şi funcţionali personali;

• compararea principalilor parametri morfologici şi funcţionali personali cu valorile

medii specifice vârstei şi sexului;

• efectuarea exerciţiilor şi a complexelor de dezvoltare fizică;

• desfăşurarea întrecerilor, ştafetelor şi jocurilor de mişcare, în spiritul fair-play –

ului;

• acordarea reciprocă de asistenţă, ajutor şi sprijin în execuţii;

• exersarea individuală şi în relaţie cu unul sau mai mulţi parteneri;

• conducerea de către elevi a anumitor secvenţe de activitate;

• exersarea, la comandă, a formaţiilor de adunare şi de lucru;

• exersarea trecerilor dintr-o formaţie în alta;

• exersarea conţinuturilor în diferite formaţii de lucru;

• întreceri cu elevii organizaţi în diferite formaţii;

• exersarea mecanismului de bază al fiecărei deprinderi motrice;

• exersarea de structuri motrice conţinând deprinderi, în succesiuni variate;

• exersarea deprinderilor motrice însuşite, în ştafete şi în parcursuri utilitar-

aplicative, organizate sub formă de întrecere;

• efectuarea exerciţiilor specifice de dezvoltare a formelor de manifestare a calităţilor

motrice de bază;

• exersarea unor structuri motrice proprii disciplinelor sportive, pentru dezvoltarea

calităţilor motrice;

• exersarea componentelor mecanismului de bază al fiecărui procedeu;

• exersarea unor procedee tehnice înlănţuite în acţiuni simple;

• exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice individuale şi colective;

• exersarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice noi, în condiţii de întrecere/

concurs;

• desfăşurarea întrecerilor, ştafetelor şi concursurilor, cu elevii organizaţi în diferite

formaţii, în spiritul fair-play –ului şi al respectului faţă de parteneri şi adversari;

• exersarea unor structuri motrice proprii disciplinelor sportive;

• realizarea de acţiuni motrice cu eforturi uniforme şi cu intensităţi variabile,

intercalate cu pauze;

• practicarea globală a disciplinelor/ probelor sportive, cu adaptarea distanţelor,

efectivelor şi duratei de desfăşurar;e

• efectuarea sistematică a exerciţiilor cu caracter de creştere a masei musculare sau

de diminuare a ţesutului adipos;

• exersarea de structuri variate, cu manevrări de obiecte, individual, pe perechi, în

grup şi cu adversar;

• exersarea în cadrul echipei/ grupului, potrivit sarcinilor şi regulilor stabilite;

• exersarea în regim de autoorganizare şi autoconducere.

În vederea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de educaţie fizică şi sport se

impune respectarea următoarelor cerinţe:

prezentarea adeverinţei medicale de către elevi, prin care se atestă că aceştia

sunt apţi pentru a participa la orele de educaţie fizică;

prezentarea de către profesor a locurilor de desfăşurare a activităţilor, în

interior şi în aer liber, a cerinţelor privind echipamentul;

prezentarea de către profesor a conţinuturilor care vor fi abordate, a cerinţelor

şi criteriilor de evaluare şi a repartizării acestor conţinuturi pe semestre;

realizarea evaluării predictive a nivelului de pregătire a elevilor;

eliminarea din relaţia profesor-elev a oricărei forme de agresare verbală sau

fizică.

3.5.5. Forme De Organizare Ale Activităţii:

Lecţia de educaţie fizică- trunchi comun;

Aprofundarea;

Extensia;

Opţionalul;

Ansamblul sportiv, activitate de tip extracurricular; se acordă o oră pentru fiecare grupă

constituită pe ramură de sport; se desfăşoară pe specificul antrenamentului sportiv; se

realizează document specifice pentru această activitate;

plimbări, excursii;

serbări şi demonstraţii sportive;

competiţii sportive.

La ora actuală, la nivelul ciclului gimnazial, clasele V-VII, au prevăzute în planul-

cadru 2 ore de educaţie fizică, iar clasa a –VIII-a o oră, cu posibilitatea acordării opţionalului.

PROGRAMA pentru disciplina opţională cuprinde:

Argument:

Obiectiv cadru:

Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,

Conţinuturi;

Evaluarea;

Bibliografie;

3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic

Predarea reprezintă activitatea profesorului de organizare şi conducere a ofertelor de

învăţare, iar pentru ca aceasta să fie cât mai eficientă el este pus în situaţia de a realiza o

acţiune de anticipare şi pregătire. Aceste acţiuni cuprind: planificare, programare şi

concretizare şi definesc noţiunea de proiectare.

Documente de proiectare:

Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;

Plan calendaristic;

Proiectarea unităţii de învăţare;

În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor

în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a – VII- a distingem:

Tabel nr. 12

Distribuirea lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare,

clasa a – VII- a

r.

Crt UNITATEA DE ÎNVĂŢARE

NUMĂR LECŢII

SEM.I- 28 ore SEM. II- 40 ore

1. Dezvoltarea vitezei 3 -

2. Dezvoltarea rezistenţei 3 3

3. Dezvoltarea forţei 5 10

4. Dezvoltarea îndemânării - 5

5. Alergarea de viteză 8 -

6. Alergarea de rezistenţă 9 10

7. Aruncarea mingii de oină 6 -

8. Săritură la un aparat de

gimnastică

9 6

9. Joc sportiv 13 20

10. Jocuri recreative 7 -

11. Gimnastica acrobatică - 14

12. Deprinderi aplicativ- util. - 5

13. Săritura în lungime cu elan - 7

Planul Calendaristic

- un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând

corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, aceste fiind adecvate

condiţiilor concrete ale şcolii.

- Într-o lecţie se pot aborda două, trei , unităţi de învăţare.

Structura planului calendaristic este cea prezentată în partea I a cărţii la capitolul

Proiectarea didactică.

Proiectarea unităţii de învăţare

- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa, numărul de

lecţii; în final se precizează tipul de evaluare evaluează;

În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a

demersului didactic şi anume:

Ce voi face?

Cu ce voi face?

Cum voi face?

Cum voi şti dacă am realizat ceea ce am dorit?

Exemplu pentru realizarea unităţii de învăţare

Sărituri la aparate – Gimnastică – clasa a – VI – a - Conţinuturi de instruire:

- aterizare controlată;

Ciclul tematic: Sem I - sărit.în sprijin ghem pe lada asezată transvarsal, urmată de

săritură în extensie

Nr. de lecţii alocate: 10

Timp de exersare: 15 min.

Nr.

lecţiei

Competenţe

specifice

Obiectiv

operaţional

Detalieri de

conţinut

Activităţi de

învăţare / dozare

Resurse Evaluare

1. Însuşirea

aterizării

Bătaie şi

ateriz. pe două

picioare

3x15m ale rg;

15x sărit în

adăncime

Bănci,

saltele,

ladă

Predictivă

2. Consolid bătăii

pe 2 .P

Elan – bătaie –

desprindere cu

sprijin M. pe

aparat

Bănci,

saltele,

ladă

Predictivă

3.

4.

5.

6.

3.7. Aspecte ale evaluării la nivelul ciclului gimnazial

În ciclul gimnazial sistemul de evaluare reprezintă pentru profesor o ofertă din care

acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare,

respectând cerinţele minimale.

Profesorul trebuie să stabilească:

1. Numărul total de probe de control la care vor fi evaluaţi elevii şi repartizarea lor de-a

lungul celor două semestre.

2. Să elaboreze grilele proprii de notare ( pentru notele 6- 10) pentru probele măsurabile.

3. Să stabilească criteriile de apreciere şi notare pentru probele de control din sistemul

naţional care nu sunt măsurabile.

4. Să prezinte elevilor fiecărei clase sistemul de evaluare conceput.

Este necesar, ca în clasele V-VIII, să se asigure dobândirea de către elevi a

cunoştinţelor necesare acţionării asupra dezvoltării fizice şi a calităţilor motrice, cât şi

iniţierea/consolidarea în practicarea unor discipline/probe sportive astfel:

În clasa a V-a:

• trei probe atletice, de preferat din grupe diferite

• elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în

programă

• săritura la aparatul de gimnastică

• un joc sportiv

În clasa a VI-a:

• trei probe atletice, cele predate în clasa a V-a

• elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în

programă

• săritură la aparatul de gimnastică, prevăzute în programa şcolară

• două jocuri sportive, dintre care unul este cel predat în clasa a V-a

În clasa a-VII-a:

două-trei probe atletice, dintre cele predate în clasa a VI-a

elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în

programă

săritura la aparatul de gimnastică, prevăzute în programa şcolară

un joc sportiv (cel în care elevii au fost iniţiaţi în clasa a VI-a)

În clasa a-VIII-a:

una-două probe atletice, la alegere dintre cele predate în anii anteriori

elemente acrobatice statice şi dinamice, prevăzute în programă

una dintre săriturile de gimnastică, prevăzute în programa şcolară

un joc sportiv, opţional, dintre cele predate în anii anteriori

În ciclul gimnazial, elevul va susţine:

Sistemul naţional şcolar de evaluare prevede bareme minimale echivalente

calificativului suficient şi notei 5.

La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8,

pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc

bilateral.

În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări

curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.

Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de

elevi la probele de control.

Variante de probe:

1-2 evaluări la forţă 1-2 evaluări la

atletism

1 evaluare gimnastică

1 evaluare la joc sportiv

Fig. 18. Forţa la nivelul musculaturii braţelor:

Fig.19. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:

Fig. 20. Forţa la nivelul musculaturii spatelui:

Fig.21. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:

VITEZA: Naveta 5X10 m

Flotări

Tracţiuni

din

atârnat Tracţiuni

pe bancă

Ridicarea

trunchiului

din culcat

dorsal 30”

Ridicarea

picioarelor

din culcat

dorsal 30”

Ridicarea

trunchiului

din facial

dorsal 30”

Ridicarea

bazinului

din aşezat

30”

Săritura în

lungime de

pe loc Săritura

peste

banca de

gimnastică

ATLETISM

Fig. 22. Alergări

Fig. 23. Sărituri

Aruncări: aruncarea mingii de oină la distanţă

GIMNASTICĂ

Fig. 24. Acrobatică şi sărituri

A.V. 50 m

cu start de

jos A.R.

600/800 m;

800/1000 m

Săritura în

lungime cu

elan cu

1 ½ paşi Săritura în

înălţime

cu păşire

Elemente

acrobatice

izolate

Exerciţiu

la sol

Sărituri la

un aparat

JOC SPORTIV:

Fig.25. Probe de evaluare

RECOMANDĂRI:

Forţa se evaluează de 2 ori pe an sub forma a două cupluri de forţă, a câte 2 probe

vizând segmente diferite în funcţie de opţiunile elevilor; pentru schema orară cu 1 oră, se

evaluează un cuplu de probe;

Viteza, ca aptitudine se poate testa prin alergarea de viteză - proba atletică, 50 m, iar

din lipsă de spaţiu se foloseşte naveta : 5x 10 m;

Din celelalte probe atletice elevul optează pentru una; la schema cu o oră, se renunţă la

o probă;

La gimnastică, conform opţiunii, elevii vor primii o notă pentru una din variante:

- gimnastică acrobatică;

- sărituri la aparat;

- acrobatică şi sărituri cumulat;

la jocuri, conform opţiunii profesorului, se evaluează un joc sau două;

elevii, pe parcursul unui an primesc 6 note, iar cei cu o oră, 4 note astfel:

2 note pentru forţă, respectiv 1 notă;

1 notă pentru AV. sau naveta;

1 notă pentru altă probă atletică; 1 notă pentru probele atletice

1 notă pentru gimnastica cu variantele expuse;

1 notă la jocul sportiv;

Procedee

tehnice

izolate Structuri

tehnico-

tactice

Joc

bilateral

3.8. Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul

gimnazial

este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice

pentru desfăşurarea activităţii de predare-învăţare;

structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire;

influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui ca unitate de învăţare distinctă (cl. V- VI), fie

ca situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate

constitui unitate de învăţare (aptitudini de bază , de regulă F. sau R. şi combinate: V./Î.şi F/R.)

sau poate fi situaţie de învăţare;

fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele

obiective operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective

pentru că lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm

elevilor trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.

Pentru a respecta principiul fundamental al reformei:” parcurgerea în lecţii a traseelor

individuale de pregătire se impune ca profesorul să găsească soluţiile optime pentru a realiza

sarcini de exersare diferenţiate, care să asigure însuşirea temeinică a unor conţinuturi

fundamentale;

Capitolul 4. Educaţia fizică în învăţământul liceal

Vârsta post pubertară sau adolescenţa, este caracterizată prin maturizarea accentuată a

organismului în ansamblu, astfel că în finalul perioadei atinge dimensiunile şi nivelul

funcţional al adulţilor.

În primele clase de liceu, continuă manifestările caracteristice perioadei anterioare atât

pe plan somatic cât şi funcţional. Avansul fetelor se menţine astfel ele ating cu 2-3 ani mai

devreme ca băieţii nivelul definitiv al creşterii şi dezvoltării. Băieţii continuă procesul de

creştere şi dezvoltare, astfel, în ultimele clase de liceu devin mai înalţi şi mai puternici decât

fetele, proces ce se continuă încetinit încă 6-8 ani după pubertate.

4.1. Particularităţi morfologice şi funcţionale

Creşterea şi dezvoltarea sistemului osos

- ambele procese continuă, dar se accentuează procesul de îngroşare a oaselor, de

consolidare a scheletului şi articulaţiilor;

- procesul de osificare continuă până la 22-25 ani;

- mobilitatea articulaţiei coloanei atinge maximum la începutul perioadei post-pubertare,

apoi stagnează sau scade;

- înălţimea creşte pe seama alungirii trunchiului;

- greutatea creşte cu 1-2kg/an, rol important regimul alimentar;

Creşterea şi dezvoltarea sistemului muscular

- se îngroaşă fibrele musculare, iar la fete profilul anatomic este întregit de un strat de ţesut

adipos subcutanat;

- tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efort static cresc;

- forţa musculaturii băieţilor deşi mai mare decât a fetelor, nu atinge încă valorile adultului;

- fetele în această perioadă ajung la nivelul maxim al indicelui de forţă;

Creşterea şi dezvoltarea aparatului cardio-vascular

- între 15-19 ani greutatea inimii se dublează, la 16 ani greutatea ei fiind egală la fete şi

băieţi;

- lumenul vaselor creşte uşor, atingând dimensiunile adultului;

- se dezvoltă şi vasele periferice;

- capacitatea funcţională se îmbunătăţeşte, T.A. şi F.C. au valori apropiate cu cele ale

adultului;

Creşterea şi dezvoltarea aparatului respirator

- în primii ani de liceu, aparatul respirator are parametrii anatomici apropiaţi de cei ai

adultului, dar din punct de vedere funcţional este încă în dezvoltare;

- sub aspect morfologic se lărgeşte cavitatea nazală, se dezvoltă laringele;

- F.R. este la fete de 20-22 respir/min. iar la băieţi de 18-20 respir/min.;

- C.V. creşte înălţimea şi greutatea corporală, cu consolidarea musculaturii toracelui;

- Consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil;

Particularităţile sistemului nervos

- în adolescenţă creşte masa creierului şi se perfecţionează funcţiile acestuia;

- se dezvoltă legăturile dintre diferite zone ale cortexului;

- creşte plasticitatea scoarţei cerebrale, se perfecţionează sistemele de reglare corticală;

Particularităţile glandelor cu secreţie internă

- timusul, glanda creşterii, se atrofiază în jurul vârstei de 15 ani;

- hipofiza exercită acţiuni de stimulare, care prin hormonii secretaţi intensifică creşterea

celulelor nervoase şi producerea hormonilor sexuali;

- epifiza ca şi suprarenalele, stimulează activitatea glandelor sexuale şi pigmentarea pielii;

- la fete organele sexuale intră în funcţiune la 15-16 ani, iar la băieţi la 17-18 ani;

Particularităţile analizatorilor

- se află la nivelul funcţional apropiat de cel al adultului;

- acuitatea, fineţea, forţa discriminatorie a informaţiei, condiţionează obţinerea anumitor

performanţe;

4.2. Particularităţile vieţii psihice

- însuşirile S.N.C., în primul rând, cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi

inhibiţia, şi cele trei caracteristici ale lor: forţa, mobilitatea şi echilibrul, reprezintă o condiţie

naturală pentru dezvoltarea psihică;

- pentru viaţa şi munca omului activitatea senzorială, constituită din senzaţii, percepţii şi

reprezentări, este absolut necesară;

- în adolescenţă se dezvoltă vederea la distanţă, capacitatea de percepere a culorilor, se

stabilizează câmpul optic şi creşte abilitatea de diferenţiere vizuală;

- la unii adolescenţi poate apare miopia, care este de obicei caracteristică pentru pubertate;

- în adolescenţă se dezvoltă acuitatea auditivă, tinerii sesizând cu uşurinţă sunetele false;

fineţea auzului îi face să reproducă cu uşurinţă melodii întregi;

- la adolescent se dezvoltă capacitatea de a sesiza substanţele după miros, la fete fiind mai

evoluat mirosul pentru flori şi parfumuri;

- depăşind gândirea concret-intuitivă, adolescentul este capabil de raţionamente abstracte,

logice, pe baza lor construind ipoteze sau teorii;

- capacitatea de argumentare devine unul din instrumentele cele mai utilizate ale gândirii;

gândirea lor este independentă, nu acceptă ideile altora;

- în adolescenţă se dezvoltă debitul verbal, fluenţa şi flexibilitatea verbală; se adoptă stilul

propriu de iscălitură; vorbirea este mai nuanţată, plastică deşi mai pătrund în vorbire şi

expresii şablon, cuvinte parazite, vulgarisme;

- la această vârstă se dezvoltă intens memoria logică, ceea ce îl ajută pe tânăr să înveţe cu

eficienţă crescută;

- viaţa afectivă a adolescenţilor este bogată, intensă şi variată;

- acum se conturează şi se cristalizează simţul identităţii, adolescentul căutându-şi în

primul rând identitatea vocaţională; depune eforturi pentru autocunoaşterea înclinaţiilor,

intereselor şi aptitudinilor;

- în adolescenţă conştiinţa de sine, ca latură a Eu-lui, primeşte noi dimensiuni.

În adolescenţă dezvoltarea psihică cunoaşte cea mai amplă dinamică.

Procesul de formare a personalităţii se realizează printr-o permanentă restructurare şi

reînnoire.

4.3. Particularităţile activităţii motrice

- se continua procesul de influenţare a dezvoltării fizice corecte prin mijloacele cunoscute;

- se dezvoltă coordonarea neuro- musculară şi îndemânarea;

- băieţii preferă practicarea globală a jocurilor sportive;

- fetele preferă exerciţii ritmice pe muzică, fără eforturi mari;

- aptitudinile motrice se dezvoltă astfel : viteza se educă pe baza altor aptitudini, în mod

special pe baza forţei; forţa se dezvoltă utilizând exerciţii cu îngreuiere, încadrate în circuit;

rezistenţa devine tot mai accesibilă odată cu perfecţionarea funcţiilor organismului, sunt

suportate eforturi de peste 3 min. şi intensitate medie;

4.4 Finalităţile liceului propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra

propriei cariere, să fie capabil să-şi aleagă propriile trasee de dezvoltare intelectuală şi

profesională pentru ca apoi să se integreze activ în viaţa socială.

Liceul, ca învăţământ secundar superior neobligatoriu trebuie să asigure

absolventului:

1) Formarea capacităţii elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva

probleme pe baza relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii.

2) Valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru

piaţa muncii şi/sau pentru învăţământul superior.

- în lecţiile de educaţie fizică , elevii sunt puşi în ipostaze variate, în care îşi dezvăluie

capacităţile, trăsăturile intime ale personalităţii.

- Profesorul de educaţie fizică distinge existenţa caracteristicilor individuale şi îi

încurajează pe elevi în dezvoltarea acestora.

3) Dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu

profesional, prieteni;

4) Dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare,

gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii

complexe;

5) Cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii în scopul împlinirii personale şi a promovării

unei vieţi de calitate.

6) Formarea autonomiei morale;

Noutăţi în proiectarea curriculară la nivelul liceului:

Se acordă prioritate procesului de învăţare şi intereselor elevului;

Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor de bază

necesare pentru continuarea studiilor şi integrarea pe piaţa muncii;

Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile şi specializările

existente şi crearea posibilităţii de a alege;

Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale determinând elevul să-şi aleagă

propriul traseu de învăţare;

Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al experienţelor de învăţare;

Creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei;

Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcţională ( specială).

Tabel nr 13

Structura actuală a învăţământului liceal

FILIERĂ PROFIL SPECIALIZARE

TEORETICĂ

FILOLOGIE

ŞTIINŢE SOCIALE

MATEMATICĂ- INFORMATICĂ

ŞTIINŢE ALE NATURII

TEHNOLOGICĂ

TEHNIC

ELECTRONICĂ ŞI AUTOMATIZĂRI

ELECTROTEHNIC

TELECOMUNICAŢII

MECANIC

LUCRĂRI PUBLICE – CONSTRUCŢII

TEXTILE - PIELĂRIE

RESURSE NATURALE

ŞI PROTECŢIA

MEDIULUI

CHIMIE INDUSTRIALĂ

PROTECŢIA MEDIULUI

SILVIC ŞI PRELUCRAREA LEMN

VETERINAR

AGRICOL ŞI AGROMONTAN

INDUSTRIE ALIMENTARĂ

SERVICII

TURISM ŞI ALIMENTAŢIE PUBLI.

ECONOMIC, ADMINISTRATIV

POŞTA

VOCAŢIONAL

SPORTIV

ARTE VIZUALE ARTE PLASTICE

ARHITECTURĂ

ARTE NUZICALE ŞI

DRAMATICE

MUZICĂ

TEATRU

COREGRAFIE

MILITAR( M.Ap.N. MATEMATICĂ - INFORMATICĂ

MUZICĂ

MILITAR( M.I.) MATEMATICĂ - INFORMATICĂ

ŞTIINŢE SOCIALE

TEOLOGIC

ORTODOX

CATOLIC

ADVENTIST

MUSULMAN

PENTICOSTAL

BAPTIST

UNITARIAN

REFORMAT

PEDAGOGIC

Bibliotecar- documentarist, instructor-animator,

instructor pentru activit. extraşcolare, pedagog

şcolar;

Forma actuală a liceului cuprinde următoarele cicluri curriculare:

Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a şi urmăreşte

orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale:

- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei

imagini de sine pozitive;

- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul

orientării spre o anumită carieră profesională;

- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje

specializate;

- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;

Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a şi a- XI- a şi urmăreşte adâncirea studiului în

profilul şi specializarea aleasă :

- dezvoltarea competenţelor cognitive, ce permit relaţionarea informaţiilor din domenii

înrudite ale cunoaşterii;

- dezvoltarea competenţelor socio-culturale ce permit integrarea activă în diferite grupuri

sociale;

- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact

asupra mediului social;

- exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de

calitate.

Ciclul de specializare, clasele a- XII –a şi a- XIII –a şi urmăreşte pregătirea în vederea

integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii:

- dobândirea încrederii în sine şi crearea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;

- luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;

- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială.

4.5. Structura curriculumului: componentele noilor programe se structurează diferit

la clasa a – IX- a şi a- X-a, care fac parte din învăţământul obligatoriu (treapta inferioară a

liceului), faţă de clasele– a- XI-a şi a XII-a (XIII) –a care fac parte din treapta superioră a

liceului.

Structura diferenţiată pe filiere, profiluri şi specializări precum şi existenţa mai multor

planuri-cadru, conduc la modelarea unor licee cu personalitate proprie.

Planul de învăţământ pentru licee prevede pentru fiecare filieră, profil, specializare şi

an de studiu un număr de ore în trunchiul comun şi un număr de ore pentru disciplinele

opţionale asigurate pe baza ofertei şi la decizia şcolii. Pentru educaţie fizică mai sunt

prevăzute şi ore de ansamblu sportiv, o oră pe săptămână pe o grupă constituită, care poate

intra în norma profesorului şi se poate desfăşura şi sâmbăta.

Trecerea de la un plan - cadru generic la mai multe reprezintă trecerea de la un

învăţământ obligatoriu la un învăţământ axat pe opţiunea elevului de a-şi continua studiile.

TIPURI DE C.D.S.

OPŢIONALUL DE APROFUNDARE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul

comun, care urmăreşte aprofundarea obiectivelor/competenţelor din curriculum nucleu

prin noi unităţi de conţinut;

OPŢIONALUL DE EXTINDERE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul

comun, care urmăreşte extinderea obiectivelor/competenţelor generale prin noi obiective

de referinţă/ competenţe specifice şi noi conţinuturi;

OPŢIONALUL CA DISCIPLINĂ NOUĂ, introduce noi obiecte de studiu;

OPŢIONALUL INTEGRAT, introduce ca obiecte de studiu, noi discipline structurate în

jurul unei teme integratoare pentru o arie curriculară sau pentru mai multe;

PROGRAMA PENTRU OPŢIONAL

PENTRU CLASA a-IX-a

Argumentul - ½- 1 pagină, se motivează cursul;

Competenţe Specifice, se formulează în aşa fel încât să exprime ce poate face elevul;

pentru 1 oră/ săpt. – se formulează 5-6 competenţe;

Activităţi De Învăţare;

Lista De Conţinuturi;

Modalităţi De Evaluare, tipuri de probe: scrise, orale, practice, referate, proiecte (nu

se includ probele ca atare);

Dacă opţionalul se desfăşoară pe mai mulţi ani se formulează şi obiective cadru;

PENTRU CLASELE a- X-a – a-XII-a:

Argument, ½-1 pagină;

Competenţe Specifice, variază în funcţie de tipul de opţional; se formulează 6-8

competenţe specifice, acestea trebuie corect formulate pentru a defini rezultatele aşteptate în

urma instruirii;

Conţinut;

Valori Şi Atitudini;

Sugestii Metodologice, vor include tipuri de activităţi de învăţare şi modalităţi de

evaluare;

În cazul în care opţionalul se desfăşoară pe toată perioada liceului se formulează şi

competenţe generale.

Programa şcolară, ca document curricular urmăreşte să sublinieze rolul reglator al

achiziţiilor elevilor în plan formativ. Ea descrie oferta educaţională a unei anumite discipline

pentru un parcurs şcolar determinat.

La ora actuală se urmăreşte:

focalizarea actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării;

accentuarea dimensiunilor acţionale în formarea personalităţii elevului;

definirea clară a ofertei şcolii în raport cu interesele şi aptitudinile elevului precum şi

cu aşteptările societăţii.

În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe (ansambluri structurate

de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare) : generale, care se definesc pe obiect de

studiu şi se formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi

se formează pe durata unui an şcolar.

Obiectivul general al disciplinei Educaţie fizică constă în dezvoltarea aptitudinilor

bio-psihomotrice şi formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora, în vederea

menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări fizice armonioase

şi manifestării unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale şi sociale.

Disciplina Educaţie fizică, la clasele IX-XII este prevăzută, conform planului de

învăţământ, în aria curriculară Educaţie fizică şi sport şi are menirea să-şi aducă contribuţia

specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor –

finalitate prevăzută în Legea învăţământului.

La baza revizuirii programelor de educaţie fizică pentru clasele IX-XII s-a avut în

vedere adaptarea acestora la prevederile planurilor cadru în vigoare.

Programele şcolare au următoarea structură:

- nota de prezentare

- competenţele cheie europene

- competenţele generale

- valori şi atitudini

- competenţe specifice şi conţinuturi, pentru fiecare clasă

- sugestii metodologice

- normativ de dotare minimală/ unitate de învăţământ

În afara orelor prevăzute pe săptămână, în trunchiul comun, pentru Educaţie fizică,

există posibilitatea alocării încă unei ore, prin CDŞ, destinate extinderii/ aprofundării

conţinuturilor prevăzute de programă.

Pentru a putea asigura un proces didactic modern, bazat pe o ofertă educaţională

optimă, cât şi pe instruirea diferenţiată a elevilor, pe baza unor trasee particulare de învăţare,

individuale sau de grup, este necesar, corespunzător realităţii practice, ca în clasele IX-XII să

se asigure dobândirea de către elevi a cunoştinţelor necesare acţionării asupra dezvoltării

fizice şi a calităţilor motrice, cât şi iniţierea/ consolidarea în practicarea unor discipline/ probe

sportive, astfel:

în clasa a IX-a:

- două probe atletice, de preferat din grupe diferite

- elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică (din cele făcute în clasele

V-VIII) şi variante de legări de elemente

- o săritură la aparatul de gimnastică, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă

- două jocuri sportive, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă

în clasa a X-a:

- cele două probe atletice făcute în clasa a IX-a

- gimnastică acrobatică

- săritura la aparatul de gimnastică prevăzută de programă

- două jocuri sportive, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă

în clasa a XI-a:

- trei probe atletice, din grupe diferite, dintre cele ofertate de către profesor, conform rogramei

- gimnastică acrobatică

- o săritură la aparatul de gimnastică, la alegerea elevilor, din cele învăţate

- un joc sportiv, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă

în clasa a XII-a:

- trei probe atletice, din grupe diferite, dintre cele ofertate de către profesor, conform

programei

- gimnastică, la alegere: aerobică, ritmică sportivă, artistică sportivă

- un joc sportiv, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă

Programa are un caracter concentric, în sensul reluării conţinuturilor pentru întărirea

deprinderilor şi pentru a preciza fenomenul de transfer în învăţarea noilor deprinderi, în

dezvoltarea capacităţilor, contribuind astfel la formarea competenţelor.

Conţinuturile predate într-un an de studiu vor fi reluate în anul de studiu ulterior, ca

elemente de bază în predarea noilor conţinuturi.

Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere/

aprofundare. În abordarea diferenţiată a instruirii, în cadrul orelor din trunchiul comun,

profesorul poate utiliza aceste conţinuturi în cazul elevilor cu nivel de pregătire superior.

Conţinuturile marcate cu dublu asterisc (**) se constituie într-o alternativă oferită

elevilor nevăzători cu cecitate totală sau foarte slab văzători.

Este obligatorie prezenţa profesorului de educaţie fizică şi sport la orele de educaţie

fizică în echipament sportiv.

COMPETENŢE GENERALE

1. Utilizarea limbajului de specialitate în relaţiile de comunicare

2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului,

în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase

3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului, în

vederea dezvoltării capacităţii motrice

4. Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităţilor de educaţie

fizică şi sport şi adoptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor interpersonale şi de

grup

5. Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea şi înţelegerea ideilor, stărilor afective

şi a esteticului

VALORI ŞI ATITUDINI

Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate

Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii

Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii

Respect faţă de regulile impuse de organizarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie

fizică şi sport

Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de activitate

care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea, timpul ocupat

cu timpul liber

Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice

Spirit competitiv şi fair-play

Interes constant pentru fenomenul sportiv

Simţ estetic, deschidere pentru frumos

Clasa a IX-a - Anexa nr.2. la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi inovării nr. ______/____2009

Nr.

crt. Competenţe generale Competenţe specifice

1. Utilizarea limbajului de specialitate în

relaţiile de comunicare

1.1. Operarea corectă cu noţiunile

specifice domeniului

1.2. Utilizarea terminologiei de

specialitate în transmiterea mesajelor

2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi


educaţiei fizice şi sportului, în vederea

optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării

fizice armonioase

2.1. Utilizarea mijloacelor electronice

pentru selectarea informaţiilor privind

elementele definitorii ale dezvoltării

fizice

2.2. Utilizarea mijloacelor recomandate

pentru dezvoltare fizică

3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi


educaţiei fizice şi sportului, în vederea

dezvoltării capacităţii

motrice

3.1. Aplicarea mijloacelor specifice

dezvoltării calităţilor motrice

3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în

acţiuni motrice complexe

3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de

bază în forme adaptate de

întrecere/concurs

4. Aplicarea sistemului de reguli specifice

organizării şi practicării

activităţilor de educaţie fizică şi sport şi

adoptarea unui

comportament adecvat în cadrul relaţiilor

interpersonale şi de grup

4.1. Integrarea activă în grupuri diferite

Relaţionarea optimă în grupuri

diferite, preconstituite sau constituite

spontan

4.2. Aplicarea prevederilor

regulamentare ale disciplinelor sportive

practicate în forme adaptate de

întrecere/concurs

4.3. Rezolvarea diferitelor sarcini în

cadrul acţiunilor tactice de atac şi

apărare

5. Valorificarea limbajului corporal pentru

exprimarea şi înţelegerea ideilor, stărilor

afective şi a esteticului

5.1. Exprimarea estetică a atitudinii

corporale

5.2. Selectarea modelelor de reuşită din

lumea sportului

Discipline sportive alternative: 1. Badminton; 2. Cicloturism; 3. Dans sportiv;

4. Dans folcloric specific zonei; 5. Gimnastică ritmică; 6. Înot; 7. Korfball, 8. Oină;

9. Orientare sportivă; 10. Patinaj pe gheaţă/patinaj cu role; 11. Sanie (obişnuită sau de

concurs); 12. Schi alpin; 13. Schi fond; 14. Sport aerobic; 15. Şah; 16. Rugby; 17. Tenis de

masă; 18. Trânta

Categorii de conţinuturi:

1. Starea de sănătate şi dezvoltarea fizică

2. Protecţia individuală

3. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate

4. Culturalitate

5. Calităţi motrice

6. Deprinderi motrice

7. Discipline sportive: atletism, gimnastică, jocuri sportive (handbal, fotbal, volei,

baschet, ** Torball – Goalbal,

Clasa a X-a – Competenţe specifice

2.2. Examinarea evoluţiei propriilor indici morfo-funcţionali

4.3. Rezolvarea sarcinilor metodice şi organizatorice din cadrul activităţilor de educaţie fizică

şi sport

Clasa a XI-a – Competenţe specifice

2.1. Compararea evoluţiei propriilor indici morfofuncţionali cu date de referinţă selectate cu

ajutorul mijloacelor electronice

2.2. Dozarea activităţii motrice în funcţie de reacţiile propriului organism la efort

3.1. Gestionarea dezvoltării propriului nivel al calităţilor motrice

5.2. Aprecierea obiectivă a nivelului estetic si valoric al unor competiţii la care participă sau

asistă ca spectator, al comportamentului sportivilor, al antrenorilor, al arbitrilor şi al

spectatorilor

Clasa a XII-a– Competenţe specifice

2.1. Analiza evoluţiei propriilor indici morfofuncţionali

2.2. Dozarea activităţii motrice în funcţie de reacţiile propriului organism la efort

5.1. Abordarea permanentă a unei atitudini corporale corecte

4.3. Rezolvarea sarcinilor şi rolurilor de orice tip din cadrul activităţilor de educaţie fizică şi

sport

Discipline sportive în plus: Badminton, Tenis de masă, Tenis de câmp, Rugby

D. Discipline sportive alternative:

Badminton, Cicloturism, Dans sportiv, Dans folcloric Specific Zonei, Gimnastică Ritmică,

Înot, Korfball, Oină, Orientare sportivă, Patinaj pe gheaţă/Patinaj cu role, Sanie (obişnuită sau

de concurs), Schi alpin, Schi fond, Sport Aerobic, Şah, Rugby, Tenis de masă, Trântă

Sugestii metodologice

În vederea valorizării competenţelor cheie şi a asigurării transferabilităţii la nivelul

activităţii educaţionale, se recomandă ca strategiile didactice utilizate în predarea disciplinei

educaţie fizică să pună accent pe: construcţia progresivă a cunoaşterii; flexibilitatea

abordărilor şi parcursul diferenţiat; coerenţă şi abordări inter şi transdisciplinare.

Lecţia de educaţie fizică rămâne o creaţie a fiecărui profesor, ce trebuie să reflecte

cunoştinţele şi competenţele sale profesionale, capacitatea, deosebit de importantă, de a se

adapta condiţiilor concrete de desfăşurare a activităţii didactice şi particularităţilor elevilor,

ajutându-se de o serie de îndrumări/ sugestii metodologice, oferite prin această programă,

astfel:

- Necesitatea prezentării de către profesor a locului de desfăşurare, în interior şi în aer

liber, a cerinţelor privind echipamentul.

- Obligativitatea reglementării participării la orele de educaţie fizică, prin adeverinţa

medicală, a fiecăruia dintre elevi.

- Importanţa prezentării de către profesor a conţinuturilor care vor fi abordate, a

cerinţelor şi criteriilor de evaluare şi a repartizării acestor conţinuturi pe semestre.

- Realizarea evaluării predictive a nivelului de pregătire a elevilor.

- Eliminarea din relaţia profesor-elev a oricărei forme de agresare verbală sau fizică

asupra elevului.

- Parcurgerea ciclurilor de iniţiere/ consolidare a deprinderilor specifice practicării

tuturor probelor atletice prevăzute în programe, în perioadele de lucru în aer liber;

- Constituirea şi parcurgerea unor cicluri de iniţiere/ consolidare a deprinderilor

specifice unui joc sportiv dintre cele prevăzute în programa şcolară, pentru care există condiţii

de practicare în unitatea de învăţământ respectivă, atât în aer liber, cât şi în sală;

- Proiectarea unor cicluri de iniţiere/ consolidare a ramurilor gimnasticii, care pot fi

practicate în unitatea de învăţământ respectivă, dintre care nu vor lipsi gimnastica acrobatică

şi săriturile.

Pe lângă abordarea conţinuturilor noi, vor fi valorificate şi cunoştinţele, deprinderile,

priceperile, capacităţile şi atitudinile dobândite în anii şcolari anteriori, în activităţi de învăţare

care să determine formarea competenţelor specifice prevăzute de programă.

Pentru formarea capacităţii de organizare, asigurarea dezvoltării fizice armonioase,

consolidarea şi extinderea fondului de deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative,

dezvoltarea calităţilor motrice, se vor folosi conţinuturi specifice şi unitare pentru toţi elevii

clasei.

Pe parcursul semestrului al II-lea, având la bază observaţiile şi datele înregistrate, se

poate acţiona diferenţiat, pe grupe de nivel valoric deschise, pentru dezvoltarea calităţilor

motrice.

În finalul semestrului al II-lea, cadrul didactic va prezenta elevilor oferta sa de

instruire pentru clasa următoare şi va solicita elevilor precizarea opţiunilor.

În acest sens, profesorul va prezenta elevilor şi va realiza practic cu aceştia modele

variate de „încălzire”, de influenţare selectivă şi globală a aparatului locomotor, de

dezvoltare a calităţilor motrice (izolate şi combinate), de prevenire şi corectare a atitudinilor

corporale deficiente, angrenându-i şi pe elevii care le manifestă în conceperea, conducerea şi

organizarea exersării. Aceste componente ale instruirii se vor realiza cu întreaga clasă.

Pe baza opţiunilor exprimate de elevi, la finalul unei clase, cadrul didactic va organiza

în clasa ulterioară instruirea în probele/disciplinele sportive pe grupe de opţiuni, după caz,

separate după criteriul sexului sau mixte. La nivelul acestor grupe, instruirea va urmări

aprofundarea şi extinderea cunoştinţelor şi a componentelor pregătirii fizice şi tehnico-tactice,

dându-se o pondere crescută activităţilor de exersare globală, inclusiv sub formă de întrecere,

în regim de autoorganizare, cu îndeplinirea de către elevi (prin rotaţie) a rolurilor de arbitru,

căpitan de echipă, şef de grupă.

În aceste domenii de instruire opţională, cadrul didactic, spre deosebire de varianta de

lucru frontal cu întreaga clasă, va îndeplini rolul de organizator, mediator, consiliind alternativ

fiecare grupă şi pe componenţii acestora.

După caz, în cadrul fiecărei grupe opţionale, se pot constitui subgrupe de nivel valoric,

periodice şi deschise, pentru care se stabilesc trasee particulare de instruire.

Sub aspect organizatoric, lecţiile vor trebui să asigure cadrul necesar de desfăşurare a

activităţii, corespunzător opţiunilor elevilor, individuale şi de grup, nivelului diferenţiat de

pregătire, particularităţilor de sex, interesului şi motivaţiei acestora.

Ca urmare, în lecţii vor căpăta prioritate activităţile pe grupe valorice, pe grupe de

opţiuni şi particularităţi de sex, pe microgrupuri de afinitate şi interese comune şi exersările

individuale.

Va fi mărită ponderea exersării şi a întrecerilor în regim de autoorganizare şi auto

arbitrare, cât şi organizarea clasei pe formaţii/echipe constante.

Pentru valorificarea optimă a timpului destinat instruirii, se impune acţionarea cu

mijloace a căror influenţă este polivalentă, realizând atât consolidarea structurilor tehnico-

tactice, cât şi dezvoltarea calităţilor motrice.

Privind calităţile motrice, va predomina, în funcţie de natura deprinderilor prin care se

exersează, solicitarea manifestării combinate a acestora.

Soluţia optimă pentru respectarea particularităţilor de sex o reprezintă organizarea

exersării demixtat, asigurându-se conţinuturi, volume şi intensităţi specifice ale efortului

pentru fiecare categorie de elevi.

Probele de evaluare a elevilor (minimum două semestrial) vor viza:

1. dezvoltarea forţei segmentare – exprimată printr-un cuplu de două probe, vizând

două segmente corporale diferite, altele decât probele susţinute în clasa anterioară;

2. o probă atletică aleasă dintre cele două practicate opţional;

3. un exerciţiu liber ales la una dintre ramurile gimnastici sau o săritură la un aparat

de gimnastică;

4. randamentul în jocul sportiv practicat opţional sau efectuarea unei structuri

tehnico-tactice stabilite de către profesor

Normativ de dotare minimală/ Unitate de învăţământ,

Disciplina Educaţie Fizică

Unităţi de învăţământ cu Clasele IX-XII Nr. crt. Mijloace de învăţământ U.M. Titluri Cantitate/Titlu

Aparate, echipamente şi materiale sportive

1. Aparate pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază Buc. 1 1

2. Bancă de gimnastică Buc 1 6

3. Bârnă echilibru Buc. 1 1

4. Capră pentru sărituri Buc. 1 2

5. Ladă de gimnastică Buc. 1 2

6. Masă de tenis (palete şi fileu) Buc. 1 6

7. Palete Buc. 1 24

8. Fileu Buc. 1 6

9. Panouri de baschet cu stâlpi şi inele Buc. 1 4

10. Poartă de handbal Buc. 1 2

11. Spalier Buc. 1 10

12. Stâlpi pentru volei Set. 1 2

13. Saltea Buc. 1 10

14. Gantere Buc. 1 10

15. Trambulină dură Buc. 1 2

16. Instrumente de măsură - cronometru cu 10 timpi Buc. 1 4

17. Instrumente de măsură – ruletă de 10m. Buc. 1 4

18. Joc de şah Buc. 1 14

19. Greutăţi 4 kg – 7 kg Buc. 1 3+3

20. Mingi pentru jocuri sportive - fotbal Buc. 1 14

21. Mingi pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 14

22. Mingi pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 14

23. Mingi pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 14

24. Mingi de oină Buc. 1 14

25. Mingi medicinale - 1-2 kg Buc. 1 6

26. Plase pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 2

27. Plase pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 2

28. Filee pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 1

4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic:

- constă în anticiparea etapelor şi acţiunilor concrete de realizarea predării şi presupune

următoarele acţiuni: lectura personalizată a programei, planificarea calendaristică, proiectarea

secvenţială (proiectarea unităţilor de învăţare);

Proiectarea didactică: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se

realizează pe baza curriculei, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;

- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de

operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.

Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.

Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare: evaluare;

Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipată trebuie direcţionată spre realizarea

finalităţilor fiecărui ciclu.

Conceptul central al proiectării didactic este demersul didactic personalizat, iar

instrumentul acestuia este unitatea de învăţare. Demersul didactic exprimă dreptul

profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe care le consideră optime în creşterea

calităţii procesului de învăţământ, respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor

un parcurs şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete.

4.7. Documente de proiectare:

EŞLONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

- este un document prin care se concretizează o concepţie privind constituirea

unităţilor de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei

evaluări eficiente şi personalizate.

- Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre,

se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

- document administrativ, ce corelează în mod personalizat elementele programei cu

alocarea de timp considerată optimă de către un profesor pe parcursul unui an.

Etape de realizare a planificării:

realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi,

împărţirea în unităţi de învăţare,

stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare,

alocarea timpului necesar fiecărei unităţi.

Exemplu:

Unitatea de învăţământ: Profesor:

Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

Unitatea de

învăţare

Competenţe

specifice

Conţinuturi Număr de ore

alocate

Săptămâna Obs.

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

- Etapă a demersului didactic ce se concretizează în :

Proiectul unităţii de învăţare care cuprinde:

Unitatea de învăţământ: Profesor:

Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:

PROIECTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare:

Nr. Ore alocate: Conţinuturi

detalieri

Competenţe specifice Activităţi de

învăţare

Resurse Evaluare

Finalul fiecărei unităţi de învăţare presupune evaluare sumativă.

În completarea rubricaţiei, se urmăreşte corelarea elementelor celor cinci coloane.

Proiectarea unităţii de învăţare ca şi proiectarea lecţiei parcurge etapele cunoscute şi

prezentate în capitolele precedente.

Paralel cu proiectarea demersului didactic se realizează activitatea de evaluare.

Fig.26. Tipuri de evaluare

EVALUARE INIŢIALĂ

EVALUARE FORMATIVĂ

(CONTINUĂ)

EVALUARE SUMATIVĂ

(CUMULATIVĂ)

Tipuri de

evaluare

Fig. 27. Instrumente de evaluare

4.7.1. CLASA a- IX- a, aparţine ciclului curricular de observare şi orientare şi

păstrează structura curriculumu-lui de la gimnaziu:

notă de prezentare;

obiective cadru;

obiective de referinţă;

exemple de activităţi de învăţare;

conţinuturi;

SUGESTII PRIVIND PROIECTAREA DIDACTICĂ

Clasa a IX-a până în prezent a fost un început de treaptă şcolară care reunea elevii din

medii diferite, din care cauză, educaţia fizică trebuia abordată într-un mod mai special.

Documentele de proiectare sunt şi ele diferite faţă de cele pentru clasele a- X-a, a- XI-

a şi a – XII-a.

Profesorul va stabili unităţile de învăţare abordate în funcţie de colectiv, de baza

materiale şi de asigurarea premiselor pentru a putea trece mai uşor la un demers didactic în

clasa a – X- a bazat pe oferte şi opţiuni.

INSTRUMENTE

DE EVALUARE

TRADIŢIONALE

SCRISE, ORALE,

PRACTICE Observarea

sistematică,

Investigaţia,

Proiectul,

Portofoliul,

Tema pentru casă,

Tema de lucru în clasă,

AUTOEVALUAREA

COMPLEMENTARE

La clasa a- IX-a în trunchiul comun apar 2 ore de educaţie fizică pe săptămână , dar se

poate obţine şi o oră din curriculum la decizia şcolii,

astfel asigurându-se o pregătire mai eficientă a elevilor. Proiectarea didactică se

realizează asemănător cu clasele a- VII-a şi a- VIII-a, formulându-se tot obiective cadru şi de

referinţă, abordându-se succesiv unităţile de învăţare şi utilizându-se aceleaşi conţinuturi;

planificarea aceasta liniară asigură o însuşire cât de cât unitară a programei.

DOCUMENTE DE PROIECTARE.

EŞALONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Pentru elaborarea acestui document, profesorul pe baza analizei resurselor umane şi

materiale, va stabili unităţile de învăţare pe care le va preda, numărul de ore alocat cât şi

caracterul lor: principal, secundar, astfel putând asigura premisele necesare trecerii în clasa a-

X-a la un demers didactic bazat pe oferte şi opţiuni.

Tabel nr.14

Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- IX-A

NR.

CRT

CONŢINUTURI UNITATE DE

ÎNVĂŢARE

Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare

Principale Secundare

F. B. F. B.

1.

CALITĂŢI

MOTRICE

Dezvoltarea V. - - 5 5

Dezvoltarea Î. - - 4 4

Dezvoltarea R. - - 5 5

Dezvoltarea forţei seg. - - 7 7

Dezvoltarea calităţilor

combinate F/R

10 10 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 8 8 - -

Sărit. Lung. elan 9 9 - -

Al. R. 800/1000 m 12 12 11 11

Arunc. greutăţii 5 5 - -

Sărit în înălţime 6 6 - -

3. JOCURI

SPORTIVE

Baschet 36 36 - 19

Fotbal 36 36 - -

Volei 36 36 11 -

4. GIMNASTICĂ Acrobatică 11 11 - -

Aerobică 9 - - -

Sărituri la aparate 10 11 - -

PLAN CALENDARISTIC – exemplu:

UNITATEA ŞCOLARĂ:

PROFESOR:

PLAN CALENDARISTIC- CLASA a- IX-a

Semestrul II Anul şcolar 2001/2002

Unitatea de

învăţare

Obiectiv de

referinţă

Conţinuturi Ore

alocate

Săpt. Obs.

Gimnastică

acrobatică

2.2.să folosească

elementele

tehnice,

specifice

gimnasticii, în

alcătuirea unui

exerciţiu la sol.

Cumpăna pe un picior;

Rostogoliri ghemuite înainte şi

înapoi;

Stând pe omoplaţi;

Rostogoliri în depărtat înainte şi

înapoi;

Stând pe mâini;

Roată laterală;

Stând pe cap B;

Răsturnare lentă înainte şi înapoi

F;

Podul;

Stând pe mâini cădere în pod F;

Evaluare – elemente izolate / ex.

la sol.

12 I-VI

Calităţi

combinate

F+R

1.1. să-şi

controleze

evoluţia

dezvoltării

fizice, să

acţioneze pentru

înlăturarea

dizarmoniilor

specifice

pubertăţii.

Circuite generale: 6-8 ateliere;

Circuite specifice pentru forţa

dinamică segmentară: 4-6 ateliere;

Circuite generale pentru forţă în

regim de rezistenţă: 12-14

ateliere;

Circuite specifice pentru forţă

explozivă: 4-6 ateliere.

Circuite specifice pentru

rezistenţă în regim de viteză: 6-10

ateliere;

Evaluare – forţă.

10 VI-X

Alergare de

rezistenţă

3.2. să acţioneze

fără riscul

periclitării stării

de sănătate, în

condiţii

climaterice

variate.

Pasul lansat de semifond;

Startul de sus în pluton;

Startul de sus şi lansarea;

Alergarea în pluton;

Alergare pe teren variat;

Evaluare – alergare 800 / 1000m.

6+6 XI-

XIII

XIII-

XX

Aruncarea

greutăţii

2.2. să

folosească

procedeul tehnic

însuşit în

condiţii

regulamentare.

Mânuirea greutăţii;

Poziţia iniţială;

Împingerea greutăţii cu faţa spre

direcţia de aruncare;

Aruncarea greutăţii de pe loc;

Ritmarea elanului clasic;

6 XIII-

XV

Unitatea de

învăţare

Obiectiv de

referinţă

Conţinuturi Ore

alocate

Săpt. Obs.

Aruncări cu elan clasic;

Ritmarea elanului modern;

Aruncări cu elan – opţional.

Săritura în

înălţime

2.2.să folosească

procedeul tehnic

prin păşire în

condiţii

regulamentare.

Pasul săltat;

Sărituri cu desprindere pe

verticală şi forfecare;

Sărituri din 1-3-5p elan;

Sărituri cu aplecarea trunchiului

pe piciorul de atac;

Etalonarea elanului, 3-5-7-9 paşi;

Sărituri cu ridicarea progresivă a

ştachetei;

Întreceri.

6 XVI-

XVIII

Baschet 5.1. să participe

activ, în cadrul

grupelor şi

echipelor

constituite la

nivelul clasei.

Pivotarea şi protecţia mingii;

Marcajul normal;

Pivotarea şi protecţia mingii;

Aruncarea la coş cu o mână de pe

loc;

Depăşirea;

Sistemul de atac fără jucător

pivot;

Aruncarea la coş din săritură;

Urmărirea mingii la panou;

Sistemul de apărare „om la om” în

terenul propriu;

Joc bilateral 2x2; 3x3 la un panou;

Joc bilateral 5x5 la două panouri;

Evaluare – procedee tehnice

izolate / structuri te-ta / joc

bilateral.

22 VII-

XVII

Volei 5.1. să participe

activ, în cadrul

grupelor şi

echipelor

constituite la

nivelul clasei.

Poziţii şi deplasări specifice;

Pasa cu două mâini de sus cu

traiectorie înaltă şi medie;

Ridicarea mingii pentru atac şi

lovitura de atac;

Blocajul individual;

Preluarea mingii şi transmiterea ei

spre zonele 2 sau 3;

Sistemul de atac cu ridicătorul în

zona 2 şi combinaţii cu pase înalte

între zone apropiate;

Sistemul de apărare cu jucătorul 6

avansat;

Aşezarea pentru preluarea

serviciului cu jucătorul ridicător

în zona 2;

Joc 4x4 pe teren 6/6;

Joc 6x6;

Evaluare – procedee tehnice

izolate / structuri te-ta / joc

22 VII-

XVII

Unitatea de

învăţare

Obiectiv de

referinţă

Conţinuturi Ore

alocate

Săpt. Obs.

bilateral. Fotbal 5.1. să participe

activ, în cadrul

grupelor şi

echipelor

constituite la

nivelul clasei.

Lovirea mingii cu şiretul plin;

Preluarea mingii cu piciorul;

Marcajul şi demarcajul;

Repunerea mingii din lateral;

Blocarea mingii;

Conducerea mingii;

Prinderea mingii – portar;

Repunerea mingii în joc – portar;

Joc bilateral;

Evaluare – procedee tehnice izolate /

structuri teh.-tac./ joc bilateral.

22 VII-

XVII

La nivelul obiectivelor de referinţă se trec doar codificările preluate din programă.

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut din programa şcolară, proiectată

în eşalonarea anuală.

La elaborarea ei se precizează:

Denumirea;

Obiectivul de referinţă căruia i se subordonează;

Precizarea clasei pentru care se elaborează şi numărul de lecţii prevăzut;

Exemplu:

Proiectarea unităţii de învăţare: săritura în înălţime, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002,

semestrul II:

Lec. Competenţ

e specifice Detalieri de

conţinut Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

1 2.2. Pas săltat Săr.cu

despr.pe vert.şi

forfecare

3x15m 3/4 fp

3x5-6 2/4-4/4 p15”

Ev.

predictivă

2 2.2. Săr.1-3p elan 3x pe fiec pic

6x pe pic înd.fp

Stâlpi

groapă

observaţii

3 2.2. Săr.cu apl.tr.pe

pic.atac

10-12x 3-5p 3/4 p15” B

0,70-0,90

F 0,60-0,75

Stâlpi

groapă

4 2.2. Etalon.elan 3,5,9,11p 2-3x f.dist.fp

8-10x 3/4 p15”

Stâlpi

groapă

5 2.2. Săr.cu ridic.progr.a

ştachetei

2xpe înălţ.fp

B 0,75-1,05

F 0,65-1,00

Stâlpi,

groapă

6 2.2. Întrecere 2x4/4 pe înălţ.fp Stâlpi,

groapă

Măs.dist

Ev.

sumativă

Proiectarea unităţii de învăţare: alergare de rezistenţă, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002,

semestrul II:

Lecţ. Competenţe

specifice

Detalieri de

conţinut Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

1 1.3 Pas lansat de

semifond

3x 50m2/4+50m3/4+50m2/4

p40”

Marcaje

2 1.3 Startul de sus,în

pluton

10x25m ¾ fp Marcaje

3 1.3 St.de sus şi

lansarea

5x100m ¾ p60” Marcaje

4 1.3 Alergare în pluton 1x1000m 2/4 fp Pistă bac

5 1.3 St.de sus şi lans.

în pluton

3x 50m ¾ + 400m 2/4 + 50m

¾ p90”

Marcaje

6 1.3 Pas lansat de

semifond

B 2x400m ¾ p60”

F 2x200m ¾ p60”

Marcaje

7 2.2 Pas lansat de

semifond

B 2x500m ¾ p60”

F 2x300m ¾ p60”

Marcaje

8 2.2 Al.pe teren variat B 1x1500m fp

F 1x1000m fp

Parc, curte

9 2.2 Al.de durată B 2x5’p90”

F 2x3’p90”

Pistă bac

10 2.2 Al de durată B 2x7’p120”

F 2x5’p120”

Pistă bac

11 2.2 Al.de durată B 1x10’ fp

F 1x8’ fp

Marcaje

12 2.2 Evaluare –

al.800/1000m

1x4/4 fp Pistă,

cronom.

F=4,50

B=4,50

Evaluarea

în învăţământul liceal, elevul va susţine:

1 evaluare la

forţă

1 evaluare la

gimnastică

1 evaluare la

atletism

1 evaluare la

joc sportiv

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului

instructiv- educativ.

VARIANTE DE PROBE - CLASA a- IX-a

Fig.28. Forţa musculaturii braţelor

Fig. 29. Forţa musculaturii abdominale:

Fig.30. Forţa musculaturii membrelor inferioare:

Calitatea motrică , forţa, se evaluează prin cuplu de două probe vizând segmente

diferite, conform opţiunii elevilor. Fiecare probă se notează separat iar în catalog se trece

media rezultată din cele două note.

TRACŢIUNI DIN ATÂRNAT

FLOTĂRI CU

PICIOARELE SPRIJIN

PE BANCĂ FLOTĂRI CU MÂINILE SPRIJINITE PE BANCĂ

RIDICAREA

BĂNCII CU 2

MÂINI DE LA PIEPT

RIDICAREA

SIMULTANĂ A TR. ŞI

PICIOARELOR

DIN ATÂRNAT,

RIDICAREA G. LA

PT.

FANDĂRI LATERALE

TREI SĂRITURI ÎN

LUNGIME DE PE LOC,

SUCCESIVE

SĂRITURI PESTE BANCĂ

DE GIMNASTICĂ

ÎMPINGERI PE UN

PICIOR SPRIJINIT

PE SCARA FIXĂ

VITEZA: NAVETA 5x10 m

REZISTENŢA : NAVETA : 16 x 50m –f; 20 x 50m- b;

Celelalte probe sunt aceleaşi ca şi la clasa a –VIII-a

Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului. La

probele din sistemul naţional se adaugă şi probe de evaluare curentă.

Sistemul naţional de evaluare dă baremele minimale, corespunzătoare notei 5, fiecare

profesor fiind nevoit să-şi realizeze propriile scale de notare în funcţie de particularităţile

elevilor săi. Pentru probele care nu sunt măsurabile trebuie elaborate criterii concrete şi aduse

la cunoştinţa elevilor.

4.7.2. Clasa a-X-a şi a-XI-a fac parte din ciclul curricular de aprofundare, iar

demersul didactic se centrează pe formarea şi dezvoltarea competenţelor specifice. La acest

nivel profesorul îşi va centra activitatea pe rolurile sale de organizator , mediator şi de

consilier curricular.

În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe: generale, care se

formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează

pe durata unui an şcolar;

Pentru clasa a-X-a, la toate profilurile şi specializările, planul de învăţământ prevede

două ore în trunchiul comun. La clasa a-X-a se urmăreşte ca finalitate realizarea unor

competenţe specifice iar activitatea se organizează încă de la trunchiul comun pe baza

criteriului ofertei liceului şi opţiunii elevilor.

Competenţele specifice sunt ansambluri de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi tehnici,

dobândite pe parcursul procesului de instruire.

În situaţia în care, la oferta profesorului toţi elevii optează pentru o singură ramură/ probă

sportivă, procesul didactic conţine acea probă, iar activitatea se desfăşoară concomitent pe cel

puţin două grupe valorice, în spaţii diferite. Oferta şcolii va cuprinde şi conţinuturile

obligatorii care corespund probelor de evaluare prevăzute pentru semestrul respectiv.

Faţă de conţinuturile prevăzute în programă şi S.N.Ev., elevii clasei a-X-a vor trebui

să dovedească următoarele competenţe:

- să efectueze corect o structură tehnico-tactică din jocul sportiv ales şi să realizeze joc

bilateral pe terenuri şi cu efective reduse, respectând regulamentul de joc.

- să stăpânească tehnica unei probe atletice şi să concureze la întrecerile organizate în

lecţii sau alte activităţi;

- să poată realiza cerinţele tehnice la una din ramurile gimnasticii;

- să manifeste indici de forţă la nivelul a două segmente musculare diferite;

Proiectarea didactică pentru orele din trunchiul comun trebuie să ţină seama de

următoarele elemente:

- existenţa sălilor de sport în majoritatea liceelor;

- se înlocuieşte planificarea liniară bazată pe sisteme de lecţii cu ciclurile tematice care

cuprind toate probele / ramurile sportive;

- obiectivele operaţionale ale temei se înlocuiesc cu competenţe derivate ale ciclului

tematic;

- demersul didactic se poate realiza pe grupe, având o temă principală şi una secundară sau

cu toată clasa deodată;

- repartizarea unităţilor de învăţare i se face pe trei etape: etapa I toamna, etapa II, iarna,

etapa III, primăvara-vara;

- exersarea probei opţionale din ciclul tematic se face pe durata a 20-25 de min. utilizând un

conţinut variat iar pentru proba secundară se alocă 10-15 min.;

ETAPA I : ciclul tematic este rezervat atletismului, oferta optima fiind de 3-4 probe.

Numărul de lecţii alocate atletismului: 13

Tema secundară, este cea de joc sportiv şi îi revine o durată de 10-15 min.

La nivelul clasei a-X-a dezvoltarea aptitudinilor motrice se realizează pe două căi:

- sub raport de influenţare;

- sub aspect de dezvoltare, atribuindu-se un timp relativ apropiat de timpul alocat ciclului

tematic principal;

ETAPA II: coincide cu perioada timpului nefavorabil şi a perioadei de iarnă. În această

etapă există două cicluri tematice: cel de gimnastică, 28 min. şi cel de forţă, 12-14 min.

ETAPA III : ciclul tematic este rezervat jocului sportiv iar a doua temă pentru întreaga

clasă, alergarea de rezistenţă pe distanţe standard.

Tabel nr. 15

Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- X-A

NR

CONŢINUTURI UNITATE DE ÎNVĂŢARE

Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare


F. B. F. B.

1.

CALITĂŢI

MOTRICE


Dezvoltarea Î. - - 4 4


Dezvoltarea F. 11 11 6 6

Dezvoltarea calităţi

combinate F/R

9 9 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 13 13 - -


Al. R. - - 19 19


Al. garduri 13 13 - -

3. JOCURI

SPORTIVE

Baschet 29 29 17 28

Fotbal 29 29 17 28

Volei, Badminton 29 29 17 28

4.

GIMNASTICĂ

Acrobatică 11 11 - -

Aerobică 9 - - -


EVALUAREA CLASA a-X-a

Fug. 31. Forţa la nivelul musculaturii braţelor:

Flotări cu

desprindere de pe sol

şi lovirea palmelor Flotări cu sprijinul

mâinilor pe bancă Ridicarea băncii cu

două mâini de la

piept

Tracţiuni din

atârnat

Coborârea şi

ridicarea

trunchiului din

aşezat pe bancă Ridicarea

trunchiului din

culcat dorsal cu

îngreuiere

Fig. 32. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:

Fig. 33. Forţa la nivelul musculaturii spatelui:

Fig. 34. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:

VITEZA: NAVETA: 5x10 M;

Probele atletice sunt aceleaşi ca la clasa a – IX – a doar la aruncări se face aruncarea

greutăţii.

Fig. 35. Gimnastica de bază şi sărituri

Fig. 36. Joc sportiv

Împingeri pe

un picior Săritură pe

verticală din

ghemuit

Extensii ale

trunchiului din

culcat facial pe

bancă

Aruncarea

mingii din culcat

facial

Complex de

dezvoltare

fizică Sărituri la

un aparat de

gimnastică

Structură tehnico-

tactică

Joc bilateral

Aptitudinea motrică, forţa, se evaluează prin cuplu de două probe, fiecare probă se

notează şi se trece o singură notă(media).

Din probele atletice prevăzute, elevul va fi notat la o singură proba pentru care a

optat.

La gimnastică elevii vor fi evaluaţi astfel: fetele, pentru complex de dezvoltare pe

fond muzical, băieţii la sărituri .

La jocurile sportive se acordă o notă, elevul optând pentru varianta dorită.

La probele din sistem se pot adăuga şi probe de verificare curentă.

4.7.3. CLASA a- XI-a

Proiectarea didactică este asemănătoare cu cea de la clasa a- X-a, doar că aici, apar

două situaţii diferite şi anume clase cu două ore în trunchiul comun, la liceele cu filiere

teoretice şi clase cu o oră, cele de la liceele cu filieră tehnologică.

Fig. 37. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:

Fig. 38. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare

VITEZA: NAVETA: 5x10 m

Variantele de probe atletice sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.

La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă fiind evaluaţi:

- băieţii: la triatlon, 3 probe din 4; nota este media celor 3 probe;

RIDICAREA G. LA PT.

CU ÎNGREUIERE, LA

SCARA FIXĂ RIDICAREA

PICIOARELOR ÎNTINSE

DIN ATÂRNAT

TRIPLU SALT DE PE

LOC SĂRITURI PE

VERTICALĂ DIN GHEMUIT

- fetele: la 1 probă pentru care optează din cele 4.

Variantele la gimnastică şi joc sportiv sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.

Pentru jocurile sportive se acordă o singură notă, elevii putând să opteze pentru o

variantă sau alta:

- structură, pentru nota 9; joc bilateral, nota 10

Tabel nr. 16

Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- XI-A

NR.

CR

T

CONŢINUTURI UNITATE DE ÎNVĂŢARE Nr. de lecţii pe unităţi de

învăţare


F. B. F. B.

1.

CALITĂŢI

MOTRICE


Dezvoltarea Î. - - - -


Dezvoltarea F. - - 3 3

Dezvoltarea calităţi combinate

F/R

8 8 - -

2.

ATLETISM

Al. V. 9 9 - -


Al. R. 800/1000 m - - 14 14


Al. garduri 9 9 - -

3.

JOCURI SPORTIVE

Baschet 10 10 19 19

Fotbal 10 10 19 19

Volei, Badminton 10 10 19 19

4.

GIMNASTICĂ

Acrobatică 5 5 - -

Aerobică 5 - - -


Tabel nr. 16.

Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- XII-A

NR.

CRT.

UNITATEA DE

ÎNVĂŢARE

Nr.de lecţii alocat ca unitate de

învăţare PRECIZĂRI

Principală Secundară

F. B. F. B.

1.

Dezvoltarea forţei

segmentare în regim de

rezistenţă;

Viteză, îndemânare

6

-

6

6

7

-

7

-

3 teme- pregătire frontală

de forţă cu ex. analitice;

6 teme, circuit comun F-B;

4 teme preg. dif.

Se vor utiliza mijloace din

jocuri;

2. Atletism:

Al. de viteză

Sărit. în lungime

Aruncarea greut.

Alergarea de rezist.

800/1000 m

9

7

-

7

9

6

-

6

Corespunzător ciclului

tematic, instruirea se

realizează pe grupe de

opţiuni;

Nu se constituie unitate

deînvăţare, dar va fi

prezentă ca situaţie de

învăţare; în sem.II devine

unitate de învăţare şi se

evaluează;

3. Gimnastică:

Sărituri la aparate

Complex de dezvoltare

fizică pe fond muzical,

sau acrobatică;

5

7

4

-

-

-

-

-

Pe grupe de opţiuni în

funcţie de aparatele

existente;

2-3 lecţii pentru învăţarea

complex.;

7-8 lecţii pentru exersare;

1-2 lecţii pentru evaluare;

4. Jocuri sportive: 14 14 17 17 Corespunzător ofertei

ciclului tematic pe grupe

de opţiuni;

5. Pregătire fizică şi tehnică

specifică probelor de la

concursul de bacalaureat

- - 7 7 Periodic, pe grupe sau

individual ca situaţie de

instruire din lecţie;

Capitolul 5. Educaţia fizică în învăţământul profesional (Şcoala de arte şi

meserii)

5.1. Finalităţi Educaţionale

În conformitate cu prevederile programului PHARE, a Legii Învăţământului şi

strategiei de dezvoltare a învăţământului profesional, noua programă reglementează predarea

educaţiei fizice în învăţământul profesional.

Prin modul de concepere a conţinutului programei şcolare se urmăreşte ca

învăţământul profesional să capete un puternic caracter formativ prin organizarea unui proces

didactic axat pe activităţi practice, contribuind în acest mod la realizarea idealului

educaţional al învăţământu1ui românesc.

Programele şcolare de Educaţie fizică şi sport pentru clasele a IX-a şi a X-a, destinate Şcolii

de Arte şi Meserii, aprobate prin ordin al ministrului Nr.. 3458 / 09.03.2004, răspund

următoarelor cerinţe:

- înzestrarea elevilor cu sistemul de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini specifice,

necesare îndeplinirii standardelor curriculare de performanţă proprii finalizării învăţământului

obligatoriu şi continuării studiilor în ciclul superior al liceului;

- asigurarea contribuţiei specifice la dobândirea nivelului I de calificare

profesională, în domeniul în care se specializează elevii.

Prin parcurgerea programei şcolare, în cei 3 ani de studiu, se preconizează realizarea

următoarelor finalităţi instructiv - educative:

- obişnuinţa de a folosi echipamentul specific practicării exerciţiilor fizice în condiţii de igienă

personală;

- formarea deprinderii de a amenaja şi de a întreţine spaţiile în care se practică exerciţiile

fizice atât în cadrul lecţiilor, cât şi în afara acestora;

- menţinerea unei atitudini corporale corecte (globală şi segmentară) în acte şi acţiuni motrice

cu caracter sportiv şi profesional;

- folosirea factorilor naturali pentru realizarea clădirii organismului şi creşterii vigorii fizice in

condiţii de ocrotire a mediului;

- deţinerea unei bune condiţii fizice care să permită elevului realizarea activităţii şcolare,

profesionale si extraşcolare în condiţii de eficienţă;

- valorificarea deprinderilor motrice de bază şi specifice unor probe şi ramuri sportive în

activităţi şcolare, profesionale şi extraşcolare;

- folosirea exerciţiului fizic în vederea combaterii şi prevenirii instalării unor atitudini

deficiente generate de activitatea profesională;

- creşterea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice;

- capacitatea de a manifesta o conduită civilizată în cadrul grupului din care face parte elevul,

acţionând în spiritul fairplay, al respectului pentru valorile umane.

5.2. Obiective Generale

Prin obiectivele specifice disciplinei, sunt urmărite cu precădere următoarele:

- favorizarea menţinerii stării optime de sănătate a elevilor;

- creşterea capacităţii de adaptare la condiţiile variate de mediu şi la condiţiile

specifice exercitării viitoarei profesii;

- dezvoltarea capacităţii motrice generale şi a componentelor specifice practicării

profesiei în care aceştia se califică;

- armonizarea particularităţilor morfologice şi funcţionale cu specificul vârstei şi

sexului elevilor;

- stimularea şi menţinerea constantă a interesului elevilor pentru practicarea

independentă a exerciţiilor fizice şi a sporturilor, în scop de fortificare a organismului, de

compensare a eforturilor depuse cotidian;

- prevenirea apariţiei unor abateri de la starea normală de sănătate, de creştere şi

dezvoltare fizică;

- dezvoltarea capacităţii de a acţiona în echipă, a spiritului competitiv şi a atitudinii

de fair-play.

Alocarea orelor de Educaţie fizică şi sport în cadrul şcolii de arte şi meserii este

următoarea:

Nr.

crt.

Nivelul de

şcolaritate/

Forma de

învăţământ

Filiera/

Profilul

Disciplina de

învăţământ

TC CD TC +

CD

CDŞ

1. Şcoala de arte şi

meserii

Domenii Educaţie fizică şi

sport

1 - 1 -

Precizări Metodico-Organizatorice

Volumul mic de ore, alocat anual - 32 ore - în clasa a IX-a şi 30 de ore în clasa a X-a,

impune adoptarea de către profesori a unei metodologii prin care sunt abordate simultan

conţinuturile calităţilor motrice şi ale deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare,

specifice meseriei şi sportive, prin exersarea unor structuri sportive complexe, sub formă de

întrecere: ştafete, parcursuri aplicative, jocuri pregătitoare sportive, linii şi exerciţii

acrobatice, concursul.

Programa şcolară este un document obligatoriu de aplicarea căreia răspund profesorii

de educaţie fizică şi directorii unităţilor de învăţământ.

Pentru a cunoaşte nivelul de pregătire ale elevilor, la începutul anului I, profesorul are

obligaţia de a realiza o testare iniţială, aplicând sistemul naţional de evaluare şi în funcţie de

rezultatele obţinute îşi va concepe documentele de proiectare a demersului didactic.

În dezvoltarea calităţilor motrice se va acţiona atât cu mijloace specifice, cât şi

nespecifice (aparţinând diferitelor ramuri de sport). Pentru realizarea acestui obiectiv, de

regulă, nu se stabilesc teme de lecţie, acţionarea asupra lor fiind permanentă.

Calităţile motrice se vor dezvolta cu precădere în variante de combinare a acestora, sub

formă de „circuite” şi eforturi „cu intervale”.

Săriturile prevăzute la capitolul de atletism se vor realiza în funcţie de existenta gropii

de sărituri. Acolo unde acesta nu există se va efectua numai săritura în înălţime prin păşire, cu

aterizare pe saltele de gimnastică.

Jocul sportiv poate fi unul singur pentru toată clasa, în cazul handbalului şi baschetului

sau două jocuri la o clasă, de exemplu fotbal băieţi şi handbal fete.

Săriturile din gimnastică prevăzute în programă sunt obligatorii în măsura în care în

şcoală există aparatele respective. Dacă acestea nu există profesorul va opta pentru o săritură

ce se poate efectua la aparatul existent.

În abordarea conţinutului instruirii profesorul se va preocupa de cunoaşterea

particularităţii ce priveşte solicitarea fizică a elevilor, potrivit specificului activităţii

profesionale şi în funcţie de aceasta să cuprindă în exersare mijloace psiho-motrice care să

faciliteze integrarea eficientă la viitorul loc de muncă. În acelaşi scop, la terminarea şcolii

profesionale şi de ucenici, elevii trebuie să cunoască şi să fie în măsură să aplice complexe de

exerciţii cu caracter preventiv şi compensator, segmentare şi globale, combătând în acest mod

instalarea unor deficienţe fizice generate de specificul meseriei practicate.

Volumul restrâns de ore impune crearea unui cadru propice şi sistematic de activităţi

extracurriculare de tipul activităţilor sportive competiţionale şi necompetiţionale, cercurilor de

iniţiere, de practicare a fitness-ului şi culturismului, a activităţilor turistice.

Competenţe generale

1. Integrarea cunoştinţelor, mijloacelor, metodelor, procedeelor şi formelor specifice

educaţiei fizice şi sportului în acţiuni de optimizare a stării de sănătate, a creşterii şi

dezvoltării fizice, a capacităţii motrice proprii

2. Autoevaluarea potenţialului motric în funcţie de solicitările profesiei/meseriei în

care se califică şi adoptarea măsurilor necesare optimizării acesteia

3. Valorificarea cunoştinţelor şi a deprinderilor sportive în organizarea şi practicarea

competiţională/necompetiţională a disciplinelor sportive predate corespunzător

disponibilităţilor fizice şi intereselor individuale

Valori şi atitudini

1. Conştientizare şi responsabilitate faţă de propria sănătate, creştere şi dezvoltare

fizică

2. Dorinţa de autoperfecţionare şi perseverenţă în atingerea obiectivelor prestabilite

3. Spirit competitiv

4. Respect faţă de: reguli, parteneri, adversari, arbitri, spectatori; fair-play

5. Disponibilitate pentru colaborare şi pentru iniţierea şi menţinerea relaţiilor

interumane

6. Interes constant pentru fenomenul sportiv

7. Opţiunea pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de

activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea,

timpul ocupat cu timpul liber

Tabelul nr.

Nr. crt. Competenţe generale Competenţe specifice

1.

Integrarea cunoştinţelor, mijloacelor,

metodelor, procedeelor şi formelor specifice

educaţiei fizice şi sportului în acţiuni de

optimizare a stării de sănătate, a creşterii şi

dezvoltării fizice, a capacităţii motrice

proprii

1.1. Autoevaluarea creşterii şi dezvoltării fizice şi

acţionarea pentru optimizarea acestora

1.2. Adaptarea adecvată la condiţiile variate de

mediu, în care se pot realiza eforturile fizice

1.3. Utilizarea eficientă a deprinderilor şi

calităţilor motrice în activităţi fizice variate

2.

Autoevaluarea potenţialului motric în

funcţie de solicitările profesiei/meseriei în

care se califică şi adoptarea măsurilor

necesare optimizării acesteia

2.1. Realizarea eficientă de acţiuni motrice similare

celor din domeniul profesional în care se formează

2.2. Identificarea solicitărilor biomotrice specifice

meseriei, a consecinţelor acestora asupra

organismului

2.3. Adoptarea unor programe cu caracter de

ameliorare/ dezvoltare, de prevenire a influenţelor

negative sau de compensare

3.

Valorificarea cunoştinţelor şi a

deprinderilor sportive în organizarea şi

practicarea competiţională

/necompetiţională a disciplinelor sportive

predate corespunzător disponibilităţilor

fizice şi intereselor individuale

3.1. Utilizarea procedeelor tehnice specifice

disciplinelor sportive predate, în întreceri şi

concursuri, respectând regulamentele specific

3.2. Relaţionarea adecvată cu partenerii şi

„adversarii”

3.3. Îndeplinirea de roluri de organizare şi de

arbitraj în cadrul întrecerilor şi concursurilor

desfăşurate la nivelul clasei

În situaţii speciale determinate de baza tehnico-materială, de condiţiile climaterice

dominante, de tradiţiile locale şi de opţiunile elevilor, unele discipline sportive prevăzute în

programa şcolară pot fi înlocuite, pe anumite perioade prevăzute, cu discipline sportive

alternative, respectiv:

- discipline sportive sezoniere: schi alpin, schi fond, schi board, sanie, patinaj, înot, înot

sincron;

- dansul sportiv şi tradiţional;

- sporturi de luptă şi autoapărare;

- jocuri sportive: oină, tenis de masă, badminton, rugby, s.a.

Conţinuturile acestor discipline sportive vor viza însuşirea procedeelor tehnice şi a

acţiunilor tactice de bază, dezvoltarea calităţilor motrice specifice, însuşirea regulamentului

oficial şi practicarea globală a acestora

Din punct de vedere al solicitărilor fizice, familiile ocupaţionale pe baza cărora

operează învăţământul profesional din Phare VET se grupează după gradul lor de dificultate

în următoarele grupe:

GRUPA 1. Solicitări uşoare:

- electrotehnica;

- electronica, automatica, informare tehnologică industrială;

- tehnici audiovizuale şi comunicaţii;

- comerţ şi servicii;

- finanţe, administraţie, management;

- servicii şi producţie artizanale;

- sănătate şi protecţie socială.

GRUPA 2. Solicitări medii:

- mecanica şi tehnologia materialelor;

- chimie industrială;

- industria alimentară;

- fabricarea produselor din lemn;

- industrie uşoară;

- alimentaţie publică;

- turism şi activităţi conexe.

GRUPA 3. Solicitări dificile:

- construcţii şi lucrări publice;

- minerit si prelucrarea minereurilor;

- extracţia şi tratarea petrolului şi gazelor;

- agricultura;

- transporturi;

- silvicultura şi protecţia mediului.

5.4. CONŢINUTUL PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

OBIECTIVE CONŢINUT TEMATIC

AN I AN II AN III

CALITĂŢI MOTRICE

VITEZA:

I. Dezvoltarea capac .de

a efectua mişcări cu ind.

sup. de viteză;

II. Realizarea unor ind.

sup. de manifest. a

vitezei;

III. Menţinerea unor ind.

sup .de manifestare a

vitezei.

Vit.reacţ.–gr.1

Vit.exec.-gr.2

Vit.rep.-gr.3

Vit. în regim de

îndemânare-

gr.1,2,3

Vit. Reacţ .şi depl.-gr.1

Vit. reacţ. şi exec.-gr.2

Vit. exec. şi repet.-gr.3

Vit .în regim de

rezistenţă- gr.1,2,3

Vit. sub toate form. de

manifestare cu acc. pe

cea specifică fam

.ocupaţionale

Vit. în regim de forţă

REZISTENŢA:

I,II,III. Dezvolt.capac.

organism. de a depune

eforturi de tip aerob,

anaerob şi mixt.

Rezist. gen.cu

pondere pe:

Efort.statice

prelung.-gr.1

Ef.de intens.

variabilă în cond.

de concentrare a

atenţiei-gr.2

Rez. cardio-

respirat. la ef.

prelungite- gr.3

Rezist. gen.cu pondere

pe:

Efort.statice prelung.-

gr.1

Ef.de intens. variabilă

în cond.de concentrare

a atenţiei-gr.2

Rez. cardio-respirat. la

ef. prelungite- gr.3

Rez. în regim de

îndemânare- gr.1,2,3

Rez .generală

Rez.în regim de forţă

FORŢA:

I,II. Realizarea unor ind.

sup. de dezv. a forţei tut.

gr. muscul.;

III. Creşt .ind. forţ. gen. şi

spec. familiei ocupaţionale.

Forţa gen. cu

pondere pe:

Forţa muscul.

trunch.-gr1

Forţa membr. inf.-

gr.2

Forţa membr. Sup

.şi inf.-gr.3

Forţa gen. cu pondere pe:

Forţa muscul. trunch.-gr1

Forţa membr. inf.-gr.2

Forţa membr. sup. şi inf.-

gr.3

Forţă generală

Forţa specifică fam.

ocupaţionale


AN I AN II AN III

ÎNDEMÂNARE:

I,II.Dezv.capac.de a

efect.acte motrice în cond.

variate;

III.Menţinerea capac.de a

efectua acte motr.în cond.

variate

Îndemânare gen.

cu pondere pe:

Ambidextrie şi în

regim de viteză-

gr.1,2

Echilibru în

cond.var. şi înd .în

reg. de rezist.-gr3

Îndemânare gen. cu

pondere pe:

Ambidextrie şi în regim

de viteză-gr.1,2

Înd. în regim de rezist.-

gr2

Înd. în regim de forţă-gr3

Dezv.echilibr.-gr.1,2,3

Îndemânare generală

Înd. specifică fam.

ocupaţion.

DEPRIND. MOTRICE

ATLETISM:

I.Consolid. depr.din „şc.

alergăr”

II.Consol. depr. din„şc.

alergării,săriturii şi

aruncării”;

I,II,III.Consol. unor

proced.tehn din alerg.,

sărit.şi arunc.

ALERGĂRI:

Elem. din „şc.

alergării”

Pas lansat de

semifond

Pas accelerat de

viteză

Startul de sus şi

lansarea

Al.vit.50m

Al.rezist.800F

1000B

SĂRITURI:

Elem. din „şc.

săriturii”

Sărit. în lung. cu

elan 1 ½ p

ARUNCĂRI:

Elem. din „şc.

săriturii”

Arunc. greut. de pe

loc

ALERGĂRI:

Elem. din „şc. alergării”

Pas lansat de semifond

Pas accelerat de viteză

Startul de jos şi lansarea

Al.vit.50m

Al.rezist. 800F 1000B

SĂRITURI:

Elem. din „şc. săriturii”

Sărit. în lung. cu elan 1 ½

p

Sărit. în înălţ prin păşire

ARUNCĂRI:

Elem. din „şc. săriturii”

Arunc. greut. din elan

ALERGĂRI:

Alergare pe teren variat

Pas lansat de viteză

Al.vit.50m

Al.rezist.800F 1000B

SĂRITURI:

Sărit.în lung. cu elan 1 ½

p

Sărit. în înălţ prin păşire

ARUNCĂRI:

Arunc. greut. din elan

GIMNASTICA:

I,II.Realizarea

dezv.fiz.arm.a întregului

organism;

I,II.Form.unei ţinute

corecte şi combat.instal

unor defic.fiz., generate de

spec activităţii;

I.Însuşirea exec elem. tehn.

spec. gimnast. acrob. şi

sărit. cu sprijin peste

aparate;

II. Îmbunăt. exec elem

.tehn. spec. gimnast. acrob.

şi sărit. cu sprijin peste

CAPAC.DE ORG:

El. front şi form.

de pe loc şi din

depl

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex.

pt.infl. select a

organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre pe antebr.şi

gen.

Căţărare la sc fixă

CAPAC.DE ORG:

El. de front şi formaţii

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex. pt.infl.

select a organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre cu ajut.braţelor

Târâre dorsal

Căţărare la frânghie

Escaladare succesivă

peste aparate

CAPAC.DE ORG:

El. de front şi formaţii

DEZV.FIZ.ARM:

Compl.de ex. pt.infl.

select a organismului

Ex. compensat.

DEPR.APL-UTIL:

Târâre cu transport de

obiecte

Căţărare la frânghie

Escaladarea succesivă

peste aparate


AN I AN II AN III

aparate;

III. Realiz. tonic şi

troficităţii optime a organ;

III. Combat.unor deficienţe

atât. gen. de spec. activ.

profesională;

III. Consolid.ex. elem.

tehn. spec. gimnast. acrob.

şi sărit. cu sprijin peste

aparate.

Escaladarea

succesivă a unor

aparate

GIMN.ACROB:

Podul de jos B

Podul de sus F

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Rostog înainte şi

înapoi din dif. poz.

iniţ. şi finale

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit.în spr.

dep.peste capră

GIMN.ACROB:

Cumpăna

Stând pe omoplaţi

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Legări de rostogoliri

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit. cu rostog. pe lada

aşezată longitudinal B

Sărit.cu sprijin pe ladă

urmat de cob.cu ext.F

GIMN.ACROB:

Stând pe cap B

Stând pe mâini

Sărit. lungă peste

obstacol cu rostogolire

înainte

Roata laterală

SĂRITURI:

Sărit.în sp. dep.peste lada

aşezată longitudinal B

Sărit.cu rostog. pe lada

aşezată longitudinal F

JOCURI SPORTIVE:

I, II, III. Consolid. proced.

tehnico-tactice de bază a

jocului predat;

I,II, III . Form. capac. de a

aplica proced. tehnico-

tactice în jocul bilat.;

I,I, III. Form. sist. de

cunoşt. şi depr. necesare

pract. independ .a jocului

sportiv însuşit.

BASCHET:

Prind.şi pasa

mingii cu 2 mâini

de la piept de pe

loc, din depl.

Oprirea 1 timp

Ar.la coş cu 1

mână de pe loc,

din dribl.

Marcajul şi

demarcajul

Joc bilat.cu

efect.dif.la 1

panou,cu efect

normal la 2

panouri

FOTBAL:

Lov.mingii cu

latul,şiretul de pe

loc,din deplasare

Lov.mingii cu

capul de pe loc,din

sărit.

Preluarea şi

cond.mingii

Protejarea mingii

Marc.,demarcaj

Joc bilat.cu

dif.efective

BASCHET:

Prind. şi pasa mingii cu

1,2 mâini din deplasare

Dribl. cu mâna dr. şi stg.

din deplasare

Oprirea 1 timp şi

pivotarea

Ar.la coş din dribl.şi din

săritură

Marcajul şi demarcajul

Depăşirea

Joc bilateral

FOTBAL:

Lov.mingii cu latul,şiretul

din deplasare

Lov.mingii cu capul din

deplasare,din săritură

Preluarea şi cond.mingii

printre jal.

Repunerea mingii din

lateral

Marc.,demarcaj

Joc bilat.

HANDBAL:

Pasa din alrg. între 2-3

juc.

Dribl.simplu şi multiplu-

BASCHET:

Pasa cu 2 mâini şi cu 1

mână din depl.

Pasa cu pământul

Dribl.cu var. de ritm

Ar.la coş din alerg.şi din

săritură

Marcajul şi demarcajul

Depăşirea

Joc bilateral

FOTBAL:

Lov.mingii cu latul,şiretul

din deplasare

Lov.mingii cu capul din

depl., din săritură

Preluarea şi cond.mingii

printre jal.

Repunerea mingii din

lateral

Marc.,demarcaj

Joc bilateral

HANDBAL:

Pasa din alrg. între 2-3

juc.

Dribl.simplu şi multiplu-

ambidextrie


AN I AN II AN III

HANDBAL:

Pasa din alrg. între

2 juc.- în acelaşi

pl.

în adâncime,

oblic înainte

Dribl.simplu şi

multiplu

Ar.la poartă din

alergare

Demarcaj faţă de

apăr.care se

repliază

Aşez.în teren şi

resp.post. în cadrul

sist.de atac şi

apărare

Joc bilateral

ambidextrie

Ar.la poartă din săritură

Marcaj,demarc.

Aşez.în teren şi resp.post.

în cadrul sist.de atac şi

apărare 6:0

Joc bilateral

Ar.la poartă din săritură

Marcaj,demarc.

Aşez.în teren şi resp.post.

în cadrul sist.de atac şi

apărare 6:0

Joc bilateral

Cunoştinţe teoretice:

o Norme privind protecţia muncii în activităţile de educaţie fizică şi sport şcolar;

o Rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice;

o Sistemul de cerinţe prevăzut în Sistemul Naţional de evaluare;

o Cunoaşterea principalelor prevederi ale regulamentelor pe ramuri de sport cuprinse în

programă;

Prezentele cunoştinţe vor transmise elevilor în mod eşalonat, prin forme şi modalităţi

specifice, în cadrul activităţilor practice.

5.5. Modalitati De Aplicare A Sistemului De Evaluare:

Aptitudinea motrică, forţă se evaluează printr-un cuplu de 2 probe vizând segmente

diferite, conform opţiunii elevului. Fiecare probă se apreciază prin note. În catalog se înscrie

media rezultată din cele două note.

La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog reprezentând media notelor

obţinute la evaluarea celor două probe din sistem. În situaţia în care nu există spaţiul necesar

susţinerii celor două probe de alergare acestea se înlocuiesc cu navetele 5X10, şi l6-20X50m.

La gimnastică elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog pe baza evaluării la una din

probele prevăzute, pentru care a optat elevul.

Jocul sportiv se va evalua prin una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul,

înscriindu-se în catalog nota obţinută. Elevii care optează pentru executarea unor elemente

tehnice izolate vor fi apreciaţi din nota maximă 9. Elevii care optează pentru evaluarea prin

joc bilateral vor fi apreciaţi din nota maximă 10.

Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu

condiţia asigurării pregătirii corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2 probe semestrial.

5.6 . Proiectarea unităţilor de învăţare

Autonomia profesorului:

o alegerea conţinuturilor – curriculum, programe alternative;

o alegerea probelor de control în conformitate cu sistemul naţional şi fişele individuale;

o alegerea instrumentelor de evaluare din programele alternative;

o conceperea unei scări proprii de notare;

o alege maniera de abordare a conţinuturilor;

o posibilitatea de a adopta o serie de mijloace ajutătoare;

o posibilitatea de a renunţa la globalizare şi de a adopta structuri complexe.

Metodologia întocmirii planificărilor

o La nivelul catedrei

1. cunoaşterea plajei orare la fiecare clasă;

2. studierea programei şi alegerea conţinuturilor tematice;

3. stabilirea probelor de evaluare;

4. analiza situaţiei dotărilor şi a bazei materiale;

5. stabilirea scalei de notare a catedrei, la toate probele de control, în funcţie de

numărul de ore;

6. elaborarea unui proiect de orar corelat cu plajele orare. Acest proiect va fi înaintat

conducerii şcolii;

7. găsirea unor alternative de efectuare a activităţilor în perioada nefavorabilă, în

funcţie de dotări şi plaja orară;

8. să-şi orienteze politicile şi strategia în funcţie de ciclurile curriculare;

9. se va ţine cont de opţiunile elevilor şi de tradiţia sportivă a şcolii.

o La nivel de profesor

1. să cunoască componenţa clasei – nr., sex;

2. să cunoască nivelul de pregătire al elevilor din clasă;

3. să interpreteze rezultatele evaluărilor din fişa anului şcolar trecut;

4. extragerea din programă a conţinuturilor care vor asigura eficienţă în condiţiile de

dotare existente;

5. evitarea interferenţelor negative în abordarea unităţilor de învăţare;

6. fiecare unitate de învăţare va cuprinde 6-7 lecţii şi se va termina cu evaluare;

7. se vor proiecta 1-2 sarcini de lecţie în schiţe reale cu tratarea diferenţiată a elevilor.

Capitolul 6. Învăţământul Special

6.1. Aspecte generale legate de problematica handicapului;

delimitarea noţiunilor de deficienţă, incapacitate, handicap

Analizând situaţia persoanei cu handicap, în raport cu boala, P. Wood propune o

terminologie pe trei paliere (termeni): deficienţa sau infirmitatea, care, cuprinde orice

pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice,

descriind tulburări la nivelul organismului ; incapacitatea, care, înglobează orice restricţie,

diminuare, lipsă ori pierdere ( rezultată dintr-o deficienţă), a capacităţii de a efectua o

activitate în condiţii considerate ca normale pentru o fiinţă umană; handicapul, care, este

definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei deficienţe sau incapacităţi, care

limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor considerate ca normale

pentru ea ( Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

În consecinţă, termenul “handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă

sau incapacitate.

Conform O.N.U., “HANDICAPUL este influenţat de relaţia dintre persoana deficientă

şi mediul său “.

Principii fundamentale de protecţie socială a persoanelor cu handicap :

1. principiul prevenirii deficienţelor.

2. principiul intervenţiei educaţionale precoce.

3. principiul abordării globale şi individualizate a copiilor cu nevoi speciale.

4. principiul drepturilor şi şanselor egale.

5. principiul asigurării unei educaţii şcolare de o calitate similară cu cea oferită copiilor

de aceeaşi vârstă.

6. principiul asigurării serviciilor şi structurilor de sprijin.

7. principiul cooperării şi parteneriatului.

E.F.S. sunt activităţi cu un rol deosebit în învăţământul special, rol exprimat prin

varietatea formelor de activitate, de organizare şi caracterul lor stimulativ în vederea creşterii

şi dezvoltării atât din punct de vedere fizic, intelectual şi psihic. Conţinutul învăţământului

este structurat în funcţie de specificul şcolii, urmărindu-se educarea copiilor handicapaţi

pentru ai integra în societate. Această integrare trebuie privită atât din punct de vedere

profesional (economic, adică însuşirea unei meserii pentru a-şi câştiga existenţa, cât şi

individual (prin adaptarea personalităţii la condiţiile de viaţă determinate de existenţa

deficienţei).

E.F.S. în şcolile speciale, îşi realizează funcţiile şi obiectivele în mod specific. Funcţiile

E.F.S sunt următoarele:

funcţia de integrare;

funcţia de relaţie;

funcţia de recuperare, compensare;

funcţia socială;

Obiectivele, sunt comune şcolilor speciale şi decurg din obiectivele generale ale

E.F.S., prezentând anumite caracteristici în funcţie de diferitele categorii de deficienţe.

6.2.Tipuri de deficienţe:

deficienţe mintale, iau în considerare coeficientul de inteligenţă QI:

1. intelectul de limită (sau liminar), acesta se află la graniţa dintre normalitate şi deficienţa

propriu-zisă ; copiii cu astfel de deficienţă pot fi integraţi în colectiv, utilizându-se

orientări strategice noi : ex. educaţia incluzivă

2. deficienţa mintală de gradul I – debilitatea mintală, corespunde ca nivel de dezvoltare

psihică, vârstei cronologice de maximum 7-12 ani. La acest nivel copiii sunt instruiţi în

grădiniţe şi şcoli speciale.

3. deficienţa mintală de gradul II – imbecilitatea, corespunde ca dezvoltare, vârstei

cronologice între 3-7 ani. La acest nivel se necesită asistenţă socială, sunt semi

recuperabili.

4. deficienţa mintală de gradul III – idioţia, corespunde ca dezvoltare, vârstei de 3 ani,

dezvoltare psihică minimă, irecuperabili.

5. copiii cu deficienţe de învăţare;

deficienţe senzoriale:

1. deficienţe de auz;

2. deficienţe de vedere;

deficienţe fizice – motorii;

tulburări de limbaj;

tulburări de comunicare şi relaţionare – autismul;

6.2.1. DEFICIENŢE SENZORIALE

Acestea sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul principalilor

analizatori cu implicaţii majore asupra desfăşurării întregii vieţi.

Datorită particularităţilor celor doi analizatori, auditiv şi vizual, este necesară o

abordare separată a tulburărilor ce apar la nivelul acestora. Astfel au apărut surdologia şi

tiflologia.

Deficienţe de auz

Acestea fac obiectul surdopsihopedagogiei, ştiinţă interdisciplinară care studiază

particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive, stabileşte

cauzele şi consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare în

vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa socială şi profesională, principiile şi

modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul şcolar şi profesional,

activitatea relaţională cu familia, factorii sociali şi educaţionali.

Deficienţele de auz sunt în cele mai multe cazuri consecinţa unor malformaţii sau

dereglări anatomo- fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Deficienţele pot fi

clasificate în:

1. surditate de transmisie(de conducere);

2. surditate de percepţie;

3. surditate mixtă;

Alte clasificări:

după BIAF –Biroul internaţional de audio-fonologie:

1. hipoacuzie uşoară;

2. hipoacuzie medie;

3. hipoacuzie severă;

după momentul apariţiei deficienţei:

a) deficienţe ereditare ;

b) deficienţe dobândite;

c) deficienţe prenatale

d) deficienţe perinatale (neonatale);

e) deficienţe postnatale;

surdo-muţii, copii născuţi surzi sau surziţi în primii ani de viaţă care nu şi-au însuşit

limbajul;

surzii târzii sau asurziţi; surditatea a intervenit după 5-6 ani , copiii au deja fixat

mecanismul vorbirii;

hipoacuzicii sau surzii parţiali, au urme de auz, pot fi mai uşor demutizaţi;

Particularităţile dezvoltării psihofizice şi cele psihopedagogice:

a) dezvoltarea fizică generală este relativ normală în condiţii de alimentaţie şi îngrijire

corespunzătoare.

b) datorită handicapului apar unele atitudini forţate: capul şi gâtul înclinate înainte şi

orientate spre sursa de zgomot; umeri asimetrici; toracele insuficient dezvoltat din cauza

unei respiraţii lente; capacitate respiratorie scăzută; coloana vertebrală prezintă deviaţii

atât în plan sagital cât şi în plan frontal; majoritatea copiilor au platfus din care cauză au

mersul târşit;

c) prezintă tulburări ale echilibrului şi a orientării în spaţiu determinate de afecţiunile la

nivelul urechii interne;

d) au o coordonare slabă a mişcărilor;

e) gesturile şi mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea deficientului de auz;

f) dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate, determinată de gradul exersării

proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului mimico-gesticular; gândirea surzilor

nedemutizaţi operează cu simboluri iconice spre deosebire de surzii demutizaţi la vârste

mici , a căror gândire foloseşte simboluri verbale saturate de elemente vizuale;

g) memoria cognitiv – verbală se dezvoltă lent, în timp ce memoria vizual- motrică şi

afectivă au o dezvoltare mai bună.

h) sunt afectate şi relaţiile sociale integrarea într-un grup social-profesional, determinând

conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stări depresive, lipsă de interes.

Obiective specifice:

Dezvoltarea aparatului respirator;

Dezvoltarea simţului echilibrului, coordonării, simţul ritmului;

Dezvoltarea şi educarea trăsăturilor morale, de voinţă , dorinţa de integrare socială;


Durata lecţiei –45-pauză 15;

Se lucrează pe grupe mici 14-15;

Exerciţiile se pot executa pe muzică, în aer liber;

Este recomandat utilizarea jocurilor, a ştafetelor;

Se recomandă utilizarea elementelor din dans;

Deficienţe de vedere

Acestea sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale şi sunt studiate de tiflo

psihopedagogie. Tiflopsihologia, se ocupă cu studiul particularităţilor dezvoltării psihice a

persoanelor cu deficienţe de vedere, tiflopedagogia, se ocupă cu educarea şi instruirea

deficienţilor de vedere. Prin tipologia variată şi pe baza consecinţelor asupra vieţii psihice şi

sociale ale individului, această categorie de deficienţe are o puternică influenţă asupra calităţii

relaţiilor care se stabilesc cu mediul.

Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt:

a) Acuitatea vizuală-distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele;

b) Câmpul vizual - spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un obiect;

c) Sensibilitatea luminoasă;

d) Sensibilitatea de contrast;

e) Sensibilitatea cromatică;

f) Eficienţa vizuală;

Funcţia analizatorului vizual este răspunzătoare de trei elemente:

Percepţia luminii;

Percepţia formei;

Percepţia culorilor;

Clasificări:

În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii:

- afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale - miopii; hipermetropii;

astigmatism;

- afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual;

- afecţiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul, diplopia);

- afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină;

- afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice;

în funcţie de indicele acuităţii vizuale:

- ambliopie uşoară – indicele de acuitate între 0,5- 0,3

- ambliopie medie - indicele de acuitate între 0,2- 0,1

- ambliopie forte - indicele de acuitate cu valori sub 0,1

după gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere:

- orbire absolută - fără perceperea luminii;

- orbirea socială(practică)- resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spaţiu;

- alterări ale câmpului vizual;

în funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual:

- deficienţe vizuale congenitale;

- deficienţe vizuale dobândite: la vârsta micii copilării (0-3 ani); la vârsta preşcolară(3-7

ani); la vârsta şcolară mică (7-10 ani); după vârsta de 10 ani;

De reţinut: este important să cunoaştem vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală

deoarece, în funcţie de vârstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei.

În funcţie de prezenţa sau absenţa reprezentărilor vizuale putem identifica

următoarele tipuri de deficienţe:

- orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală;

- orbire survenită până la vârsta de 3 ani;

- orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale;

Deficienţe asociate - reprezintă o categorie aparte de tulburări, prin care sunt afectate două

sau mai multe componente bio - psihice ale individului.

Tipuri:

- orbire şi / sau surdomutitate asociate cu deficienţe de intelect;

- orbire asociată cu surdomutitate;

- orbire asociată cu tulburări tactile;

- orbire asociată cu tulburări de echilibru;

- orbire asociată cu tulburări olfactive şi / sau gustative;

- orbire asociată cu tulburări motrice;

- asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburări senzoriale;

Cauzele care determină deficienţele de vedere :

malformaţii congenitale: anomalii ereditare; anomalii neereditare;

cauze care acţionează perinatal sau postnatal :boli infecţioase; intoxicaţii cu diferite

substanţe; traumatisme, arsuri; cauze diferite ;


acest handicap determină o serie de consecinţe primare care sunt în legătură cu scăderea

fluxului de informaţii vizuale, ele influenţând şi dinamica proceselor corticale şi

intervenţia unor mecanisme fiziologice şi psihice cu rol compensator al deficitului de

vedere.

Deficienţele de vedere determină şi o serie de consecinţe secundare, mai ales în sfera

activităţii fizice şi a ţinutei corporale: ţinută corporală defectuoasă, determinată de

poziţionarea segmentelor corpului în funcţie de posibilitatea recepţionării cât mai clare a

imaginii pe retină; determină încetiniri în evoluţia motricităţii, mersul prudent şi lipsa

alergării determină o slăbire a sistemului muscular şi osos, determină chiar tulburări în

respiraţie, uneori prezintă şi tulburări neuro-motorii;

Reprezentările sunt adesea incomplete parţiale, eronate, sărace în detalii;

Memoria nevăzătorului are unele particularităţi, ea trebuind să ofere o serie de informaţii

necesare orientării în spaţiu;

Gândirea are particularităţi legate de tipul de orbire şi de modalităţile cunoaşterii

senzoriale în care este antrenată persoana deficientă;

Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasivă, de neîncredere în

forţele proprii, timiditate, izolare, alţii sunt foarte agitaţi, violenţi;

Întreaga activitate în cadrul orelor de educaţie fizică este orientată spre dezvoltare fizica

armonioasă: mişcările trebuie realizate cu amplitudine şi cu ritm şi localizate în zonele

care trebuie fortificate; se va acţiona asupra ţinutei, mersului , alergării; se vor utiliza

formaţii variate: semicerc, cerc, perechi; se folosesc terenuri delimitate cu marcaje moi, se

utilizează obiecte sonore;

6.2.2. Deficienţe fizice (motorii)

Aceste deficienţe afectează în mod special componentele motrice ale persoanei, atât

sub aspect neuro-motor cât şi psiho-motor, determinând o serie de consecinţe în planul

imaginii de sine a persoanei şi în relaţiile cu factorii de mediu sau cu alte persoane.

Grupe de tulburări:

1. Boli genetice şi congenitale:

- Sindromul Langdon- Down – boală genetică ce se caracterizează prin hipotonie

generalizată şi dimorfism tipic (mongoloismul), asociate cu deficienţe de intelect.

- Malformaţii ale aparatului locomotor, unele transmise pe cale ereditară: acheilopodia

(lipsa mâinilor şi picioarelor); camptodactilia şi polidactilia;

- Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital);

- Toracele “ în pâlnie”;

- Luxaţia congenitală a şoldului;

2. Boli de creştere:

- rahitismul;

- piciorul plat;

- hipotrofia staturală (nanismul);

- inegalitatea membrelor;

- osteocondrodistrofiile;

- malformaţiile coloanei vertebrale;

3. Sechele posttraumatice:

- paraplegia posttraumatică;

- paralizia obstetricală;

- alte tipuri de pareze de origine medulară;

- retracţia ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann);

4. Deficienţe osteo-articulare şi musculare:

- traumatisme musculotendinoase;

- retracţii musculare:torticolis, contractura în abducţie a umărului, fibroza progresivă a

cvadricepsului, şoldul în resort;

5. Deficienţe preponderent neurologice:

- boli ale neuronului motor central;

- boli ale neuronului motor periferic;

Din punctul de vedere al psihomotricităţii, următoarele componente sunt implicate în

actele motrice ale individului:

conduite motrice de bază (instinctuale): coordonare oculomotorie; reacţiile de menţinere a

echilibrului; coordonarea dinamică generală;

conduitele neuromotorii – au ca substrat componentele neuromotorii ale psihomotricităţii

reprezentate de tonusul muscular şi reflexele neuromusculare:

- conduitele şi structurile perceptiv – motrice: elaborarea şi perfecţionarea mişcărilor,

percepţiile spaţiale, temporale;

- structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitatea, organizarea spaţială

(cunoaşterea spaţială, orientarea spaţială, organizarea elementelor din spaţiul înconjurător,

înţelegerea relaţiilor spaţiale), organizarea temporală (ordinea şi succesiunea unor

secvenţe de mişcare sau activitate, durata intervalelor dintre două secvenţe sau activităţi,

ciclicitatea unor momente sau perioade, ritmicitatea secvenţelor) ;

În funcţie de aceste elemente ale psihomotricităţii, se pot identifica mai multe categorii de

tulburări:

- tulburări de expresie motrică;

- tulburări care afectează comunicarea motrică;

- tulburări de realizare motrică;

- tulburări de schemă motrică;

- tulburări de structură spaţială şi orientare temporală;

- tulburări de lateralitate;

PSIHOMOTRICITATEA – privită sub aspectul formării, dezvoltării, educării şi

integrării sale în sfera funcţională a psihicului uman, îmbracă aspecte foarte variate datorită

interferenţelor determinate de relaţiile permanente ale individului cu mediul înconjurător, în

procesul adaptativ şi educaţional la care este supus. Ea este privită ca fiind o conjugare a

funcţiilor psihice cu cele motrice, ca o funcţie complexă a sistemelor superioare de adaptare şi

integrare.

Manifestările din sfera motricităţii trebuie privite în strânsă relaţie cu dezvoltarea intelectuală,

expresia verbală şi grafică, maturizarea afectiv-motivaţională şi calitatea relaţiilor

interindividuale ca expresie a maturizării sociale.

6.2.3. TULBURĂRI DE LIMBAJ

Deficienţele de limbaj reprezintă disfuncţiile intervenite în recepţionarea, înţelegerea,

elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale datorită unor afecţiuni de natură organică,

funcţională, psihologică sau educaţională care acţionează asupra copilului mic în perioada

apariţiei şi dezvoltării limbajului.

Datorită importanţei limbajului în structura şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare

al acestuia ar putea avea efecte şi asupra calităţii operaţiilor gândirii, relaţiilor cu ceilalţi şi

structurării personalităţii copilului.

CLASIFICARE – după E.VERZA, după criterii: anatomo-fiziologice, etiologice,

lingvistice şi psihologice:

tulburări de pronunţie: dislalia ; rinolalia; dizartria;

tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii : bâlbâiala; tahilalia; bradilalia; logonevroza;

aftongia; tulburări pe bază de coree;

tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;

tulburări ale limbajului citit-scris :dislexia-alexia; disgrafia- agrafia;

tulburări polimorfe: afazia; alalia;

tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar; întârziere în

dezvoltarea generală a vorbirii;

EXPLICAREA UNOR TERMENI referitor la tulburările de limbaj :

- afonie, imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor;

- afazie, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat;

- bâlbâială, pronunţare neclară;

- bradifazie, faptul de a vorbi cu o încetineală anormală;

- bradilalie, ritm lent de articularea cuvintelor- la unele boli nervoase;

- dislalie, greutate în pronunţarea cuvintelor, determinate de malformaţii sau leziuni ale

organelor senzoriale receptoare sau emiţătoare;

- dislexie, tulburare la citit, tulburări ale înţelegerii simbolurilor grafice;

- disfonie, alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale;

- disartrie, articulare defectuoasă a cuvintelor;

6.2.4. Tulburări de comportament, manifestări ale conduitei în neconcordanţă cu

mediul social.

Tipuri: neascultarea, agresiunea, mutismul.

6.2.5. TULBURARI DE COMUNICARE ŞI RELAŢIONARE - AUTISMUL

Este o categorie de copii care prezintă dificultăţi de comunicare şi relaţionare cu cei

din jur, acestea asociindu-se cu deficienţe de intelect.

EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI ACTIVITĂŢI SPORTIVE

Programa şcolară clasele I – a-X-a (nivelurile IV-VI)

Curriculum DEFICIENŢE MINTALE SEVERE, PROFUNDE ŞI/SAU ASOCIATE

Aprobat prin ordin al ministrului nr.5235/ 01.09.2008

Activitatea de educaţie fizică la acest segment se bazează pe aplicarea strictă a

principiului accesibilităţii, aparticularităţilorde vârstă morfofuncţionale, motrice şi

individuale.

Această disciplină acoperă nevoia indispensabilă de mişcare, relaxare şi recreere

determinând dezvoltarea armonioasă fizică şi psihică a individului.

Educaţia fizică formează deprinderi psihomotrice care permit şi asigură participarea

elevilor la activităţi sportive din comunitate.

Competiţiile şi intrecerilesportive stimulează copiii cu dizabilităţi de unde şi

necesitatea ca profesorul în lecţie să folosească jocurile, ştafetele, parcursuri aplicative.

Obiective cadru 1. Întărirea sănătăţii şi dezvoltarea armonioasă a corpului

2. Formarea şi dezvoltarea componentelor psihomotricităţii

3. Dezvoltarea motricităţii generale

4. Perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative

5. Educarea şi dezvoltarea calităţilor motrice

Nr.crt. Obiectiv cadru Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

1.

Întărirea sănătăţii şi

dezvoltarea

armonioasă a

corpului

1.1. Stimularea senzorio-

motorie a copilului

Exerciţii de discriminare senzorială;

Exerciţii de explorare şi descoperire a

obiectelor din mediul familiar;

Exerciţii de atingere, pipăire,

mângăiere, presare;

Exerciţii de deplasare înai.-înap.,

lateral, şerpuit, zig-zag;

Exerciţii de deplasare cu partener.

1.2.Dezvoltare fizică

armonioasă şi a unei ţinute

corecte

Exerciţii de menţinere apoziţiilor şi

posturilor corecte;

Exerciţii pentru dez. musculat.

posturale;

Exerciţii globale;

Exerciţii segmentare;

Exerciţii simetrice şi asimetrice;

Exerciţii de respiraţie

2.

Formarea şi

dezvoltarea

componentelor

psihomotricităţii

2.1. Formarea schemei

corporale şi a lateralităţii

Exerciţii de cunoaştere a schemei

corporale proprii/partener;

Exerciţii joc de identificare şi numire

aelementelor schemei corporale;

Exerciţii de observare a alcătuirii

corpului,

Exerciţii joc de imitare a posturii

profesorului/ colegilor

2.2. Formarea conduitelor

perceptiv-motrice de bază

Exerciţii de identificare şi discriminare

în plan obiectual: culoare, mărime,

(culoare,formă, mărime) formă;

Exerciţii de ordonare după criteriul

mărimii;

2.3. Formarea şi

dezvoltarea orientării,

organizării şi structurării

spaţio-temporale

Exerciţii de localizare a obiectelor

raportate la schema corporală;

Exerciţii de recunoaştere a poziţiilor

spaţiale simple;

Executarea unor comenzi simple de

deplasare în spaţiu;

Exerciţii de discriminare vizuală a

poziţieişi orientării obiectelor unele faţă

de altele;

Exerciţii de discriminare auditivă

3. Dezvoltarea

motricităţii generale

3.1. Educarea şi

reeducarea mersului

3.2. Educarea şi

reeducarea alergării

3.3. Formarea şi

dezvoltarea deprinderii de

săritură

3.4. Formarea şi

dezvoltarea deprinderii de

aruncare şi prindere

4.

Perfecţionarea

deprinderilor motrice

de bază şi utilitar

aplicative

4.1. Educarea echilibrului

4.2. Formarea deprinderii

de căţărare/escaladare


de târâre


de ridicare şi transport de

greutăţi

5.

Educarea şi

dezvoltarea


5.1. Dezvoltarea vitezei

5.2. Dezvoltarea

îndemânării

5.3. Dezvoltarea forţei

5.4. Dezvoltarea rezistenţei

5.5. Formarea

deprinderilor de

practicare a unor sporturi

adaptate posibilit.psiho-

individuale ale elevilor:

atletism, gimnastică acrob.,

handbal, baschet, volei,

fotbal,badminton, tenis de

câmp, tenis de masă

Programa pentru elevii cu surdocecitate /deficienţe senzoriale multiple

Clasele I-X (nivelurile IV-VI) Aprobat prin ordin al ministrului nr.5243/ 01.09.2008

Se adresează unui grup eterogen de elevi ca potenţial psihomotor.

Din punctul de vedere al relaţiei elev-cadru didactic se eurmăresc patru aspecte:

- fizic-atunci când în realizarea sarcinii este nevoie de intervenţia cadrului didactic;

- gestual – pentru cazurile în care este suficientă demonstratia, exemplificarea, pentru

realizarea sarcinii;

- verbal – atunci când suficiente indicatiile, îndemnurile;

- independent – când sarcina este realizată integral de către elev.

Activitatea de educaţie fizică la acest nivel impune o dotare materială specială.

Obiective cadru

1. Consolidarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază

2. Formarea şi conştientizarea mişcărilor şi posturilorcorporale corecte

3. Formarea şi dezvoltarea calităţilor motrice

Nr.crt. Obiectiv cadru Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

1. Consolidarea şi

dezvoltarea deprinderilor

motrice de bază

1.1. Formarea

abilităţilor motorii

1.2. Transpunerea

experienţei motrice a

copiilor în viaţa cotidiană

1.3. Efectuarea corectă a

unor acţiuni motrice

complexe

Deprinderi motrice de bază: de

locomoţie (mers alergare, săritură),

de manipulare de obiecte (aruncare-

prindere), de echilibrare, deprinderi

aplicativ-utilitare.

Deprinderile realizate în diferite

spaţii/locaţii (clasa, şcoală, curte,

planuri înclinate, scări).

Jocuri de mişcare care implică

alergarea.

Complexe de exercitii efectuate cu

obiecte(mingi, cercuri, eşarfe)

Parcursuri aplicative

Ştafete

2. Formarea şi

conştientizarea

mişcărilor şi

posturilorcorporale

corecte

2.1. Identificarea şi

denumirea principalelor

părţi ale corpului şi a

poziţiilor de bază ale

acestuia

2.2.Formarea ţinutei corecte

a corpului în poziţie stabilă

şi în mişcare

Exerciţii de identificare a schemei

corporale.

Exerciţii de identificare a schemei

corporale a partenerului.

Exerciţii de identificare a

Poziţiilor de bază:

Stând;

Aşezat;

Culcat dorsal/ventral;

Sprijinit;

Ghemuit.

Exercitii de front şi formatii de pe

loc: intervalul, distanţa, formaţii de

adunare, deplasare şi lucru.

Mişcări ale capulu, braţelor,

2.3. Utilizarea elementelor

simple din gimnastică şi

dans

trunchiului, membrelor inferioare

Mişcări în ritmuri şi tempouri

diferite, jocuri ritmice.

Pasi de dans simpli

Jocuri ritmate cu obiecte

3. Formarea şi dezvoltarea


Efectuarea exerciţiilor

necesare pregătirii

organismului în vederea

atingerii parametrilor de

viteză, forţă, îndemânare

Executarea mişcărilor

de bază cu respectarea

parametrilor de viteză,

forţă, îndemânare

Formarea capacităţii de

transfer al calităţilor

motrice formate în

realizarea activităţilor

zilnice

Exerciţii de respiraţie corectă.

Exerciţii de creştere a vitezei de

execuţie a unei acţiuni.

Exerciţii de apăsare pe suprafeţe

dure şi moi.

Jocuri dinamice în aer liber.

Exerciţii de deplasare cu ocoliri de

obstacole.

Exerciţii de conducere a mingii.

Exerciţii de transportare a diferitelor

obiecte.

Exerciţii de tracţiune pe banca de

gimnastică.

Exerciţii de relaxare musculară.

Exerciţii de deplasare înspaţii largi.

Exerciţii de urcare şi coborâre în şi

din mijloacele de transport.

Exerciţii de menţinere a echilibrului

pe o linie marcată pe sol.

Exerciţii de manipulare de obiecte

cu ambele mâini sau alternativ.

Sugestii metodologice

Elementele necesare pentru realizarea unui program eficient pentru formarea

deprinderilor motorii:

- observarea riguroasă a necesităţilor copilului, a deprinderilor existente;

- consultarea fişei medicale, discutarea cu cadrele medicale şi cucelelalte cadre

implicate în procesul de instruire;

- respectarea nivelului de toleranţă al copilului;

- menţinerea unei atmosfere destinse şi de siguranţă;

- desfăşurarea activităţii de la simplu la complex;

- respectarea timpului necesar copilului pentru a anticipa acţiunile care urmează;

- crearea unui cadru adecvat în care copilul să poată rezolva mici probleme şi pentru a-i

spori încrederea în sine;

- realizarea a cât mai multe interacţiuni dintre cadrul didactic şi copil (spălat, îmbrăcat)

pentru însuşirea denumirii diferitelor părţi ale corpului;

- utilizarea unor materiale din diferite texturi şi lichide pentru a pune în evidenţă şi a

atrage atenţia copilului asupra diferitelor părţi ale corpului său;

- mutarea copilului de la suprafete dure la suprafeţe moi, la suprafeţe în mişcare unde

extremităţile;

- dotarea treptelor cu balustradă pentru siguranţă.

Pentru a colabora cât mai eficient cu astfel de elevi educatorul/profesorul trebuie:

- să evite să supradozeze efortul în timpul alergării până acesta se împiedică şi cade;

- să-l ţină de umeri când se introduce alergarea sprijinindu-l, dându-i astfel siguranţă;

- să înveţe copilul să tolereze senzaţia de cădere;

- pentru însuşirea săriturilor să înceapă cu urcări pe obiecte joase.

Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior

IULIU HAŢIEGANU afirma: “Cetatea universitară afară de cultură, are nevoie şi

de aer, de lumină, soare, apă, aceste izvoare grandioase ale tămăduirii pe care nu le poate

da decât EDUCAŢIA FIZICĂ.” .

Ca latură a educaţiei integrale, educaţia fizică, prin obiectivele şi conţinuturile

urmărite, contribuie la asigurarea unui echilibru optim între activitatea intelectuală şi cea

fizică, aceasta, fiind suportul activităţii intelectuale.

Obiective urmărite la acest nivel:

1. Îmbunătăţirea stării de sănătate şi o dezvoltare fizică armonioasă;

2. Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente;

3. Perfecţionarea nivelului de motricitate generală şi creşterea caracterului ei

aplicativ;

4. Înzestrarea studenţilor cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.

Aptitudini motrice care să le sporească randamentul biomotric solicitat de

practicarea profesiei;

5. Perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, a aptitudinilor motrice în

vederea practicării unei ramuri sportive;

6. Stabilizarea deprinderii şi obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice

în scop recreativ, deconectant sau competitiv; perfecţionarea capacităţii de

autoconducere şi autoorganizare;

7. Depistarea studenţilor cu aptitudini pentru diferite ramuri de sport, pentru a

participa în competiţiile universitare;

PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALE

O dată, cu încheierea pubertăţii adolescentul se transformă în tânăr – adult.

La 18-19 ani procesul de creştere încetineşte, oasele se apropie de structura şi

rezistenţa ţesutului adult, cartilagiile de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării,

automat încetând creşterea în înălţime.

Toracele se dezvoltă ca volum şi elasticitate, ceea ce face să crească indicele de

proporţionalitate “Erismann”.

Muşchii cresc în volum, prin modificarea suprafeţei secţiunilor fiziologice. Forţa se

dezvoltă proporţional cu valoarea acestei suprafeţe, dar la această vârstă , forţa rămâne încă în

urma vitezei şi coordonării care ating valori maxime. Creşte tonusul muscular şi rezistenţa la

eforturi atât statice cât şi dinamice.

S.N. atinge capacitatea funcţională optimă la vârsta de 19 ani. Cel de al doilea sistem

de semnalizare este foarte bine dezvoltat. Sistemul vegetativ se dezvoltă puternic la această

vârstă ajungându-se la un echilibru între funcţiile de relaţie şi cele vegetative.

Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie între organele

centrale şi cele periferice. Mecanismele de reglare se perfecţionează, adaptarea la efort

făcându-se rapid. Volumul miocardului creşte.

Aparatul respirator se perfecţionează. Există substratul morfo-funcţional pentru

eforturile de forţă şi viteză. Consumul de oxigen creşte în mod linear odată cu vârsta - până la

20-22 ani.

În învăţământul superior activitatea de educaţie fizică şi sport este condusă şi

organizată de catedra de educaţie fizică din instituţiile respective, acestea fiind sub controlul

direct al decanatelor şi rectoratelor.

FORME DE ORGANIZARE a procesului instructiv- educativ-evaluativ:

- lecţia de educaţie fizică, fie tradiţională, fie sub forma opţională ( opţiune în ceea ce

priveşte ramura de sport);

- lecţia de antrenament pentru echipele reprezentative;

- cercul sportiv;

- activitatea sportivă de masă şi performanţă;

- activitatea turistică;

- practicarea independentă;

Durata acestor activităţi depinde de modul în care sunt cuprinse în planurile de

învăţământ: 1-2 ore, având caracter: obligatoriu, opţional, facultativ.

Lecţiile se pot organiza fie pe grupe profesionale, fie pe ramuri de sport.

Evaluarea se face atât pe baza probelor standard, cât şi pe baza unor probe stabilite la

nivelul fiecărei instituţii şi la nivelul fiecărei ramuri de sport; se notează fie pe baza de

calificative : admis, respins, fie cu note de la 10-1.

DICŢIONAR EXPLICATIV Al TERMENILOR UTILIZAŢI

Arie curriculară – reprezintă un grupaj de discipline care au comun anumite

obiective, componentă a planului – cadru;

Capacitate – posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva; posibilitatea,

însuşirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine ( DEX); aspectul vizibil al competenţei.

Ciclul curricular – reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de

studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite.

Competenţă - capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei

cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X);

Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în

măsură să judece un anumit lucru;

Competenţa profesională s-ar putea înţelege acel ansamblu de capacităţi cognitive,

afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale

educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să

asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar performanţele să se

situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia (Jinga I. Istrate

E.,1998);

Conţinutul învăţământului – ansamblu de valori ştiinţifice, tehnice, tehnologice şi

umanistice, de capacităţi, deprinderi, abilităţi şi competenţe transpuse didactic;

Curriculum – reprezintă ansamblul experienţelor de predare-învăţare prin care şcoala

oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru formarea

unei personalităţi integrale, creative şi autonome;

- provine din limba latină (singular- curriculum; plural- curricula) şi înseamnă,

alergare, cursă;

Curriculum naţional – reprezintă sistemul experienţelor de învăţare oferite de şcoală

într-un sistem de învăţământ naţional; se desemnează în mod convenţional totalitatea

programelor şcolare;

Curriculum nucleu (obligatoriu) – cuprinde disciplinele obligatorii; asigură egalitatea

şanselor pentru toţi elevii din învăţământul public;

Curriculum la decizia şcolii – oferă mai multe posibilităţi din care şcoala trebuie să

aleagă una sau mai multe variante adaptate la la posibilităţile elevilor; curriculum aprofundat,

pentru elevi cu parcursuri individuale mai lente, pentru elevi fără interes pentru disciplina

noastră; curriculum extins, pentru elevii care manifestă interes pentru disciplină;

Evaluare – proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv -

educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare(

I.Jinga); conţinutul evaluării: verificare, apreciere şi notare;

Evaluare iniţială – reprezintă determinarea nivelului iniţial de pregătire al unui

colectiv, prin mijloace specifice;

Evaluare sumativă (cumulativă) – se realizează la finalul unei activităţi;

Evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul instruirii, având un rol

stimulativ pentru întregul colectiv;

Interdisciplinaritate - transfer de concepte şi metodologie dintr-o disciplină în alta,

pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate.(D.E.X., 1998).

Obiectiv cadru – obiectiv cu un grad mare de generalitate şi complexitate, care se

referă la formarea unor capacităţi, competenţe şi atitudini specifice fiecărei discipline,

urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;

Obiectiv de referinţă – obiectiv prin care se specifică rezultatele învăţării la finele

unui an de studiu, se urmăreşte progresia de achiziţiilor de la un an la altul;

Opţionalul – face parte din C.D.S. sunt discipline/ teme/cursuri propuse de şcoală cu

aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene; tipuri: opţional la nivelul disciplinei, la nivelul

ariei curriculare, la nivelul mai multor arii curriculare;

Plajă orară – variaţia de ore între numărul minim şi cel maxim, prevăzut în planul -

cadru de învăţământ;

Plan – cadru de învăţământ – document curricular, care permite şcolilor şi claselor

să realizeze scheme orare proprii;

Probă - instrument de evaluare, proiectat,administrat şi apreciat de profesor.

Schemă orară – reprezintă distribuţia disciplinelor şcolare în cadrul numărului de ore

pe săptămână al unei clase;

Standard de performanţă – criteriu de evaluare, indică nivelul de cunoştinţe

capacităţi şi atitudini la care au ajuns elevii în procesul de învăţare şi este un element

de diagnoză şi prognoză;

Situaţie de învăţare – componentă a structurii lecţiei, proiectată şi realizată de

profesor, vizând anumite obiective operaţionale.

Transdisciplinaritate - o formă de întrepătrundere a mai multor discipline,

desemnează o nouă abordare a învăţării şcolare.

Trunchi comun – reprezintă numărul minim de ore obligatorii în care se parcurge

programa şcolară a unei discipline pe parcursul unui an şcolar;

Unitate de învăţare – componentă a procesului didactic, coerentă din punct de vedere

tematic, desfăşurată în mod continuu pe o perioadă de timp determinată şi finalizată prin

evaluare.

Răspunsuri la itemii de evaluare

PARTEA I

Capitolul 1: 1.d; 2. d, e; 3. c; 4. d; 5. d; 6. c.

Capitolul 2:

Capitolul 3: 1. c; 2. c; 3. c; 4. d; 5. c; 6. d; 7. c.

Capitolul 4:

Capitolul 5:

Capitolul 6 (6.1- 6.5): 1. c; 2. d; 3. d; 4. a.

Capitolul 6 (6.6): 1. a; 2. b; 3. b, c; 4. a; 5. d.

Capitolul 7: 1. a;2. a,b.

Capitolul 8: 1. a; 2. b.

Capitolul 9: 1. c; 2. a; 3. b; 4. d.

Capitolul 10:

PARTEA I I

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A., Albu, C. (1999)

Psihomotricitatea. Iaşi, Spiru Haret

2. Anucuţa, P. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Augusta

3. Anucuţa, P. (2000) Introducere în psihologie. Timişoara, Ed.

Excelsior

4. Baroga, L. (1984.) Educaţia calităţilor fizice combinate Bucureşti, Ed.

Sport-Turism

Belinovici, V.V. (1961) Procesul învăţării în educaţie fizică. Bucureşti, Ed.

Tineretului

Boboc, I. (2002) Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi

managementul educaţional. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică

Bompa, T.O. (2001) Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv –

Periodizarea, Ed. Ex Ponto, CNFPA, Bucureşti

Bratu, I. A. (1985) Deprinderi motrice de bază. Bucureşti, Ed. Sport -

Turism

Bruner, J. (1974) Pentru o teorie a instruirii. Bucureşti, Ed.


Cătăneanu, S., Cojocaru,

N., Alexandru, Gh., Lupu,

Bangă, J., Năpruiu, M.,

Gheorghe-Cârţu, C. (2002)

Metodica predării educaţiei fizice şi sportului în

ciclul primar. Craiova, Ed. „Gheorghe Alexandru”

Cârstea, Gh. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.

Bucureşti , Ed. An-Da

Ceauşescu N.N. (1976) Pedagogia educaţiei fizice. Bucureşti, Ed. Sport -

Turism

Cerghit, I., Neacşu, I.,

Negreţ-Dobridor, I.,

Pâinişoară, I.O. (2001)

Prelegeri pedagogice. Iaşi, Ed. Polirom

Chiriţă, G. (1977) Pedagogie. Bucureşti, Ed. Sport -Turism

Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iaşi, Ed. Polirom

Creţu, C. (1998) Curriculum diferenţiat şi personalizat. Iaşi, Ed.

Polirom

Creţu, E. (1999) Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul

primar. Bucureşti, Ed. Aramis

Cristea, G.C.(2002) Pedagogie generală. Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagogică

Cristea, S. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Hardicson

Cucoş, C. (1996) Pedagogie. Iaşi, Ed. Polirom

Curriculum pentru învăţământ preşcolar,

Bucureşti, 2008, 2009

Dragnea, A. (1984) Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport.

Bucureşti, Ed. Sport –Turism

Dragnea, A., Bota, A. (1999) Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed.


Dragnea, A., Teodorescu,

S., Păunescu, A.C. (2008)

Pregătire sportivă teoretică – filiera vocaţională –

profil sportiv, Manual pentru clasa a – XII – a, Ed.

CD Press, Bucureşti

Dragu, A. (1996) Structura personalităţii profesorului. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică.

Dumitru, I. Al. (2001) Educaţie şi învăţare. Timişoara, Ed. Eurostampa

Epuran, M., Horghidan, V.

(1999)

Psihologie şcolară cu aplicaţii în educaţie fizică.

Bucureşti, Univ. Ecologică

Fiedler, P. (1998) Metodica educaţiei fizice şi sportive. Iaşi, Ed.

Chemarea

Firea, E. (1984) Metodica educaţiei fizice şcolare. Bucureşti, Vol I

- II

Glava, A., Pocol,M., Tătaru,

L. (2009)

Educaţia timpurie – ghid metodic pentru aplicarea

curriculumului preşcolar, Piteşti: Paralela 45

Gagne, R.M. (1977) Principii de desing al instruirii. Bucureşti, Ed.


Ghid metodologic de aplicare a programelor de

Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ gimnazial,

Bucureşti, 2001


Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ primar,

Bucureşti, 2001


Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ liceal,

Bucureşti, 2001

Herczog, L. (1994) Terminologia educaţiei fizice şi sportului.-

Timişoara: „U” Timişoara.(2)

Herczog,L. (1995) Teoria educaţiei fizice şi sportului. Timişoara, Ed.

Mirton

Ionescu, M. (1995) Strategii şi demersuri tipice în predare şi învăţare.

Didactica modernă. Cluj, Ed. Dacia

Iucu, R.B. (2001) Instruirea şcolară. Iaşi, Ed. Polirom

Joiţa, E. (2000) Management educaţional. Iaşi, Ed. Polirom

Joiţa, E. şi colab. (2007) Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente

de învăţare cognitiv-constructivistă, Bucureşti, Ed.


Ludu, V.(1978) Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei. Bucureşti,

Ed. Stadion

Marcu, V. Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în

kinetoterapie, Oradea, Univ. Oradea

Manno, R. (1996) Bazele antrenamentului sportiv. Bucureşti, S.P.D.

Marcus, S. (1997) Empatie şi personalitate. Bucureşti, Ed. Atos

Marcus, S. şi colab. (1999) Competenţa didactică – Perspectivă psihologică.

Bucureşti, Ed. All

Matveev, L.P., Novicov, A.

(1980)

Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed.

Sport –Turism

Mitra, M., Mogoş, Al.

(1980)

Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed.

Sport –Turism

Mitrofan, N. (1988) Aptitudinea pedagogică. Bucureşti, Ed. Didactică

şi Pedagogică,

Popovici, D. (2000) Didactica. Soluţii noi la probleme controversate.

Bucureşti, Ed. Aramis

Prelici, V. (1997) A educa înseamnă a iubi. Bucureşti, Ed. Didactică

şi Pedagogică

Programa şcolară revizuită pentru clasele I-II a,

Educaţie fizică, Bucureşti, 2003

Programa şcolară pentru clasele V-VIII , Educaţie

fizică, Bucureşti, 1999, rev. 2008, 2009

Programa şcolară pentru clasele III-IV a, Educaţie

fizică, Bucureşti, 2003

Programa şcolară pentru clasele IX-XII, Educaţie

fizică, Bucureşti, 1999, rev. 2008, 2009

Postelnicu, C. (2000) Fundamente ale didacticii şcolare. Bucureşti, Ed.

Aramis

Radu, I., Cerghit, I.,

Popescu, E., Vlăsceanu, L.

(1995)

Didactica- Proiectarea activităţii didactice.

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

Scarlat, E., Scarlat, M.B.

(2002)

Educaţie fizică şi sport. Bucureşti, Ed. Didactică

şi Pedagogică

Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la disciplina

Educaţie Fizică Ministerul Educaţiei Naţionale.,

Bucureşti 1999

Stoica, M. (1996) Psihopedagogia personalităţii. Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică R.A

Strungă, C. (1999) Evaluarea şcolară. Timişoara, Ed. Vest

Surdu, E. (2000) Fenomenul educaţional. Ed.II. Timişoara, Ed.

Mirton

Ştefanovic, J. (1979) Psihologia tactului pedagogic al profesorului.

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

Todea, S.F. (2001) Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti,

Fundaţia ”România Mare”

Todea, S.F. (2001) Metodica educaţiei fizice şi sportive. Bucureşti,

Fundaţia ”România Mare”

Zaţiorski, V. (1968) Calităţile fizice ale sportivilor. Bucureşti,

C.N.F.E.S.

4. Ausubel, P.D., Robinson, D., Floyd, G. Învăţarea în şcoală. Bucureşti , Ed.


7. Bîrliba, M. C. ( 1987) Paradigmele comunicării. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

11. Buruc, M. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Arad, Ed.

Servo-Sat

13. Cârstea, Gh. (1993) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti

14. Cârstea, Gh. (1997) Educaţia fizică - Teoria şi bazele metodicii. Bucureşti.

19. Chiriţă, G. (1978) Activităţile corporale şi factorii educativi. Bucureşti, Ed.

Stadion

24. Cristea, R., Cristea, M. (1989) Personalitatea şi idealul moral. Bucureşti, Ed.

Albatros

27. Cucoş, C. (2002) Timp şi temporalitate în educaţie. Elemente pentru un

management al timpului şcolar. Iaşi, Ed. Polirom

32. Drăgan, I., Anucuţa, P. (1997) Psihologia învăţării. Timişoara, Ed. Excelsior

38. Gagne, R.M. (1975) Condiţiile învăţării, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică

65. Scarlat, E. (1981) Lecţia de educaţie fizică. Bucureşti, Ed. Sport-Turism. 194 p.

68. Stoica, D. (1982) Psihopedagogie şcolară. Craiova, Ed. Scrisul Românesc.

70. Stoica, M. (2001) Pedagogie şi psihologie. Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru

75. Todea, S.F. (2001) 76.

74. Zlate, M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi, Ed. Polirom

CUPRINS

PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Capitolul 1. Obiectul, ramurile şi funcţiile didacticii generale a Educaţiei Fizice şi

Sportului.............................................................................................................................

1.1. Generalităţi......................................................................................................

1.2. Didactica specialităţii......................................................................................

1.3. Ramurile didacticii specialităţii –m etodicii...................................................

Capitolul 2. Procesul de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport..................................

2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ......................................................

2.2. Conţinutul procesului de învăţământ

Capitolul 3. Componentele procesului instructiv-educativ-evaluativ..........................

3.1. Cunoştinţe........................................................................................................

3.2. Aptitudini.........................................................................................................

3.2.1.Generalităţi..............................................................................................

3.2.2. Viteza......................................................................................................

3.2.3. Forţa.......................................................................................................

3.2.4. ezistenţa..................................................................................................

3.2.5.Capacitatea coordinativă........................................................................

3.2.6. Supleţea..................................................................................................

3.3. Indicii morfo-funcţionali.................................................................................

3.3.1.Metode de evaluare a dezvoltării fizice...................................................

3.3.2. Indici antropometrici..............................................................................

3.3.3. Indici funcţionali.....................................................................................

3.3.4. Ţinuta corectă.........................................................................................

3.4. Priceperi...........................................................................................................

3.5. Deprinderi........................................................................................................

3.5.1. Generalităţi.............................................................................................

3.5.2. Caracteristicile deprinderilor.................................................................

3.5.3. Etapele de formare a deprinderilor motrice...........................................

3.5.4. Tipuri de deprinderi motrice..................................................................

3.5.5. Transfer şi interferenţă...........................................................................

3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice...........................................

3.5.7. Deprinderi motrice de bază....................................................................

3.5.8. Deprinderi motrice aplicativ – utilitare................................................

3.5.9. Parcursurile aplicativ-utilitare..............................................................

3.5.10. Jocurile.................................................................................................

3.6. Obişnuinţe........................................................................................................

3.7. Elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei..............................

Capitolul 4. Principiile procesului de învăţământ..........................................................

4.1. Generalităţi......................................................................................................

4.2. Principiile didactice.........................................................................................

Capitolul 5. Metodologia instruirii...................................................................................

5.1. Generalităţi......................................................................................................

5.2. Taxonomia şi descrierea metodelor utilizate în Educaţie Fizică şi Sport.....

5.2.1. Metode de comunicare orală expozitive.................................................

5.2.1.1 Povestirea..................................................................................

5.2.1.2. Explicaţia..................................................................................

5.2.1.3. Prelegerea................................................................................

5.2.2. Metode de comunicare orală imterogative............................................

5.2.2.1. Conversaţia..............................................................................

5.2.2.2.Problematizarea........................................................................

5.2.3. Observaţia..............................................................................................

5.2.4. Metode de cercetare indirectă a realităţii..............................................

5.2.4.1. Demonstraţia............................................................................

5.2.4.2. Modelarea................................................................................

5.2.5. Metode bazate pe acţiune.......................................................................

5.2.5.1. Metoda exerciţiului..................................................................

5.2.5.2. Metoda algoritmizării..............................................................

5.2.6. Instruirea programată...........................................................................

Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ..................

6.1. Generalităţi......................................................................................................

6.2. Lecţia................................................................................................................

6.2.1. Caracteristicile lecţiei............................................................................

6.2.2. Cerinţele generale..................................................................................

6.2.3. Conţinutul şi structura lecţiei de educaţie fizică. ..................................

6.2.4. Tipuri de lecţie.......................................................................................

6.3. Efortul şi odihna în lecţia de educaţie fizică.................................................

6.3.1. .Efortul...................................................................................................

6.3.2. Oboseala................................................................................................

6.3.3. Odihna....................................................................................................

6.3.4. Densitatea...............................................................................................

6.4. Organizarea activităţii în lecţia de educaţie fizică şi sport............................

6.5. Alte forme de organizare a procesului de învăţământ..................................

6.6. Reforma curriculară în educaţie fizică..........................................................

Capitolul 7. Proiectarea didactică....................................................................................

7.1. Etapele proiectării didactice ..........................................................................

7.2. Documentele de planificare............................................................................

7.2.1. Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare...........................................

7.2.2. Planificarea calendaristică....................................................................

7.2.3. Proiectarea unităţilor de învăţare..........................................................

7.2.4. Proiectul didactic...................................................................................

Capitolul 8. Evidenţa........................................................................................................

Capitolul 9. Evaluarea.......................................................................................................

9.1. Generalităţi......................................................................................................

9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării...............................................

9.1.2. Conţinutul evaluării................................................................................

9.1.3. Factorii perturbatori ai evaluării...........................................................

9.1.4. Funcţiile evaluării..................................................................................

9.2. Criteriile de evaluare.......................................................................................

9.3. Tipuri de evaluare............................................................................................

9.4. Metode de evaluare..........................................................................................

9.5. Evaluarea în educaţie fizică............................................................................

Capitolul 10. Statutul şi rolul profesorului de educaţie fizică.......................................

10.1. Generalităţi......................................................................................................

10.2. Competenţa profesională.................................................................................

10.3. Aptitudinea pedagogică...................................................................................

10.4. Autonomia profesională şi creativitatea.........................................................

10.4.1. Autonomia profesională.......................................................................

10.4.2. Creativitatea profesională...................................................................

Capitolul 11. Protecţia fizică a elevilor şi prevenirea accidentelor în activităţile de

Educaţie Fizică Şi Sport....................................................................................................

11.1. Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr. 47/29.01.2001..

11.2. Accidente de muncă.........................................................................................

11.3. Măsuri de protecţia muncii.............................................................................

11.4. Măsuri şi acţiuni de preîntâmpinare a accidentelor......................................

11.5. Modele de documente necesare la nivel de catedră.

PARTEA a -II-a METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ÎN

SUBSISTEMUL EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII...........................

Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar................................................

1.1. Dezvoltare morfo-funcţională.........................................................................

1.2. Dezvoltare psihică............................................................................................

1.3. Activitatea motrică...........................................................................................

1.4. Documente curriculare....................................................................................

1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă..............................................

1.6. Proiectarea activităţii didactice.......................................................................

1.7. Evaluarea în învăţământul preprimar............................................................

Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar......................................................

2.1. Particularităţi morfologice..............................................................................

2.2. Particularităţi psihice......................................................................................

2.3. Particularităţi motrice.....................................................................................

2.4. Structura curriculumului................................................................................

2.4.1. Finalităţile educaţionale în învăţământul primar..................................

2.4.2. Conţinutul programei.............................................................................

2.4.3. Formele de organizare a activităţii în ciclul primar..............................

2.5. Recomandări privind proiectarea didactică....................................................

2.6. Recomandări privind desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică.........................

Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial.................................................

3.1. Particularităţi morfologice..............................................................................

3.2. Particularităţi funcţionale...............................................................................

3.3. Particularităţi psihice......................................................................................

3.4. Particularităţi motrice.....................................................................................


3.5.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul gimnazial...............................

3.5.2. Conţinuturile instruirii...........................................................................

3.5.3. Standardele de performanţă...................................................................

3.5.4. Formele de organizare ale activităţii.....................................................

3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic..........................................

3.7. Aspecte ale evaluării în ciclul gimnazial........................................................

3.8. Recomandări privind realizarea lecţiei de educaţie fizică..............................

Capitolul 4. Educaţia fizică în cilul liceal.......................................................................

4.1 Particularităţi morfologice şi funcţionale ......................................................

4.2. Particularităţile vieţii psihice..........................................................................

4.3. Particularităţile motrice...................................................................................

4.4. Finalităţile liceului..........................................................................................


4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic.........................................

4.7. Documente de proiectare.................................................................................

4.7.1. Clasa a-IX-a...........................................................................................

4.7.2. Clasa a-X-a.............................................................................................

4.7.3. Clasa a-XI-a – a-XII-a...........................................................................

Capitolul 5. Educaţia fizică în şcolile de arte şi meserii................................................

5.1. Finalităţi educaţionale....................................................................................

5.2. Obiective generale...........................................................................................

5.3. Precizări metodico-organizatorice..................................................................

5.4. Conţinutul instructiv-educativ........................................................................

5.5. Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare.............................................

5.6. Proiectarea unităţilor de învăţare...................................................................

Capitolul 6. Educaţia fizică în învăţământul special......................................................

6.1. Aspecte generale..............................................................................................

6.2. Tipuri de deficienţe.........................................................................................

6.2.1. Deficienţe senzoriale..............................................................................

6.2.2. Deficienţe fizice......................................................................................

6.2.3. Tulburări de limbaj................................................................................

6.2.4. Tulburări de comportament...................................................................

6.2.5. Tulburări de comunicare şi relaţionare................................................

Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior...................................................

Dicţionar explicativ al termenilor utilizaţi.....................................................................

Evaluare – răspunsuri .....................................................................................................

Bibliografie........................................................................................................................

Didactica Educatiei Fizice Valabila 2012 (2)

Documents

Transcript of Didactica Educatiei Fizice Valabila 2012 (2)