DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ROMÂNIA

125
Capitolul 2 DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ROMÂNIA 2.1. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană şi în România......................................54 2.1.1. Regiuni de dezvoltare. Delimitări conceptuale............................................ 54 2.1.2. Nomenclatorul unităţilor statistice teritoriale (NUTS) în Uniunea Europeană şi România..........56 2.1.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare regională în Uniunea Europeană.....................60 2.1.4. Instrumentele financiare europene utilizate în programele de dezvoltare regională ale Uniunii Europene. Obiective şi iniţiative comunitare finanţate.......64 2.1.5. Instrumentele financiare pentru dezvoltarea regională în perioada de preaderare................73 2.1.6. Obiectivele comunitare finanţate de Uniunea Europeană în perioada 2007–2013....................73 2.1.7. Instrumente financiare utilizate după anul 2007 în România........................................79

description

cap2

Transcript of DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ROMÂNIA

Page 1: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Capitolul 2

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

ŞI ROMÂNIA

2.1. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană şi în România.......................................................................................................54

2.1.1. Regiuni de dezvoltare. Delimitări conceptuale..................................542.1.2. Nomenclatorul unităţilor statistice teritoriale (NUTS) în Uniunea Europeană şi România........................................................562.1.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare regională în Uniunea Europeană............................................................................602.1.4. Instrumentele financiare europene utilizate în programele de dezvoltare regională ale Uniunii Europene. Obiective şi iniţiative comunitare finanţate...........................................................642.1.5. Instrumentele financiare pentru dezvoltarea regională în perioada de preaderare.......................................................................732.1.6. Obiectivele comunitare finanţate de Uniunea Europeană în perioada 2007–2013..........................................................................732.1.7. Instrumente financiare utilizate după anul 2007 în România............79

2.2. Regiuni de dezvoltare economică în România.........................................822.2.1. Regionalizarea şi dezvoltarea regională în România.................................822.2.2. Disparităţile regionale în România şi coeziunea economică şi socială............................................................................................862.2.3. Caracterizarea regiunilor de dezvoltare ale României. Disparităţi intraregionale...................................................................872.2.4. Disparităţi interregionale.................................................................1022.2.5. Evoluţia istorică a regionalizării României.....................................1082.2.6. Alternative la actualele regiuni de dezvoltare ale României...........115

Page 2: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Capitolul 2

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ ŞI ROMÂNIA

2.1. Politica de dezvoltare regională în Uniunea Europeană şi în România

2.1.1. Regiuni de dezvoltare. Delimitări conceptuale

Literatura de specialitate foloseşte termenul de regiune în domeniul politicii structurale, descriind nivelul teritorial situat între nivelul naţional şi cel local.

Regionalismul a devenit factor dinamizator al dezvoltării, odată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, în care se precizează „că politica Uniunii Europene trebuie să atenueze deosebirile dintre regiuni, diferenţele de şanse datorate dezvoltării întârziate, să creeze instrumente structurale şi de politici economice naţionale şi comunitare corelate pentru înlăturarea diferenţelor regionale izbitoare şi să coordoneze diferitele surse financiare ale UE în interesul politicii regionale eficiente” (art. 130).

Delimitarea unei regiuni sau zone este o problemă complexă, fiind condiţionată de două aspecte: omogenitatea teritorială şi disponibilitatea datelor statistice.

Omogenitatea teritorială se referă atât la criteriile geografice, istorice, economice şi sociale precum şi la comunitatea de interese, tradiţii şi obiceiuri, folclor, limbă, dialect şi grai al populaţiei.

Disponibilitatea datelor statistice. Pentru analiza şi diagnosticarea stării unei regiuni, datele statistice sunt vitale. Pornind de la bazele informaţionale la nivel regional, se pot defini criterii obiective prin care o regiune poate fi calificată într-o anumită stare de dezvoltare. Prin prelucrare, datele statistice trebuie să se identifice acele regiuni care au probleme de ordin socio-economic, iar pe baza acestora se poate defini politica de dezvoltare regională care să conducă la întocmirea proiectelor de dezvoltare regională.

De asemenea, pentru a se evita încrucişarea eforturilor autorităţilor, o regiune trebuie să fie guvernată de un centru (instituţie) cu structuri organizatorice adecvate care să dispună de mecanisme financiare eficiente.

După definiţia acceptată pe plan internaţional, încadrarea unui teritoriu într-o regiune rurală sau urbană se face, conform raportului dintre populaţia rurală şi cea urbană, astfel:

54

Page 3: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

1. Regiune predominant rurală în care peste 50% din populaţie locuieşte în mediul rural;

2. Regiune semnificativ rurală în care 15–50% din populaţie locuieşte în mediul rural;

3. Regiune predominant urbană în care mai puţin de 15% din populaţie trăieşte în comunităţi rurale (tabelul 2.1).

În concluzie, o regiune este considerată rurală, dacă ponderea populaţiei care trăieşte în aşezări rurale depăşeşte 15%.

Tabelul 2.1Distribuţia populaţiei şi a suprafeţelor pe regiuni în UE şi în RO

(%)

Specificare% locuitorilor din UE RO

aşezările rurale Populaţie Suprafaţă Populaţie SuprafaţăRegiuni predo-minant rurale

>50% 9,70 47,00 47,00 52,50

Regiuni semni-ficativ rurale

15–50% 29,80 37,40 43,60 46,50

Regiuni predo-minant urbane

<15% 60,50 15,60 46,50 0,96

Total rural – 39,50 84,40 90,60 99,00

Sursa: Prelucrat după Maria Vincze, Dezvoltarea regională şi rurală, Presa Universitară Clujeană, 2000.

În afara acestei clasificări, bazată pe indicatorii demografici, trebuie luate în considerare şi sisteme calitative de analiză a structurii ruralului. La nivelul unei ţări, este important de studiat raportul între regiunile rurale şi economia naţională ca întreg.

În concluzie, în funcţie de gradul lor de integrare cu economia naţională, zonele rurale pot fi diferenţiate astfel:

1. Regiuni rurale integrate economic, situate în apropierea centrelor dezvoltate din punct de vedere economic, populaţia acestor zone fiind în creştere, existând locuri de muncă în sectoarele secundare şi terţiare, cu infrastructură mai dezvoltată. În cadrul acestor regiuni, protejarea moştenirii socio-culturale şi funcţia ecologică devin esenţiale, deoarece, fiind situate în jurul marilor oraşe, riscă să devină numai zone de locuinţe (habitat) şi nu zone economice. Acolo unde condiţiile de producţie şi de valorificare a produselor agrare sunt favorabile, preţul pământului este ridicat, iar efectele negative ale agriculturii limitează producţia intensivă.

2. Regiuni rurale intermediare sunt relativ îndepărtate de marile centre urbane, au acces la reţele de comunicaţii, dar depind, în mare măsură, de agricultură. În multe ţări se practică o agricultură pe scară largă în aceste zone. Aici se găsesc fermele mari care produc pentru piaţă, iar perspectivele lor de dezvoltare sunt determinate de capacitatea de schimbare rapidă a structurilor agrare şi, mai ales, de măsura în care reuşesc să asigure ocupaţii alternative pentru populaţia activă.

55

Page 4: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

3. Regiuni rurale îndepărtate sunt acele zone care au o densitate a populaţiei scăzută, o structură demografică nefavorabilă, adesea cu cele mai scăzute venituri şi cu o populaţie îmbătrânită, care depinde, în mod exclusiv, de locurile de muncă din agricultură. Posibilităţile de dezvoltare economică sunt reduse, fiind zone izolate, cu condiţii naturale nefavorabile şi reţele de transport slab dezvoltate. Acestea sunt regiuni periferice, rămase în urmă, reprezentând cea mai mare problemă pentru politica de dezvoltare rurală regională.

În delimitarea unei regiuni (unitate teritorială) trebuie să se ţină seama şi de limitele naturale, dacă este posibil chiar să se suprapună peste o anumită regiune geografică căreia îi sunt specifice anumite caracteristici – de relief, climă, ape, resurse, economie – din interacţiunea cărora rezultă o zonă cu specific propriu prin care se deosebeşte de regiunile învecinate.

Uniunea Europeană a creat o bază de referinţă unitară a statisticii regionale, denumită Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice (Nomenclature des Unites Teritoriales Statistiques – NUTS). Această structurare a unităţilor teritoriale a fost creată pentru a delimita unităţi teritoriale, având un sistem regional de statistică necesar pentru analize economice, precum şi pentru elaborarea politicilor, programelor şi proiectelor de dezvoltare regională. Sistematizarea, conform NUTS, se bazează pe unităţi teritoriale administrative, iar baza de date statistice se sprijină pe acestea. Regiunile sunt constituite, întotdeauna, din unităţi administrative.

2.1.2. Nomenclatorul Unităţilor Statistice Teritoriale (NUTS) în Uniunea Europeană şi România

În ultimii 20 de ani, în Europa a existat un curent general cu privire la regionalizarea ţărilor, fără a avea la bază o concepţie politică, juridică şi sociologică comună asupra conceptului de regiune. Termenul de regiune folosit pentru a descrie entităţi politice sau administrative cuprinde o gamă variată de concepte. Constituţiile statelor membre UE se referă la Länder (Germania şi Austria), regions sau communities (Belgia), communidades autonomas (comunităţi autonome, Spania), regiuni şi departamente (Franţa), consilii de comitat (Marea Britanie şi Suedia), regiuni cu statut special, regiuni cu statut obişnuit şi provincii autonome (Italia, Spania), provincii (Belgia, Danemarca, Spania, Finlanda, Italia, Olanda).

Eterogenitatea fiecărei ţări este sistematizată de clasificarea europeană „Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice”. NUTS are la bază raţiuni statistice de colectare a informaţiei, în mod practic accesul la date fiind organizat pe cinci niveluri, de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici.

Nivelurile NUTS 1, 2 şi 3 sunt diferenţiate în raport de următoarele praguri demografice.

NivelulNumăr persoane

Minim Maxim NUTS 1 3 000 000 7 000 000NUTS 2 800 000 3 000 000

56

Page 5: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

NUTS 3 150 000 800 000

Sursa: Raportul UE–1991

Regiunile clasificate nu includ numai regiuni rurale, în această clasificare intră întreg teritoriul unei ţări, care cuprinde, indiferent de nivel (NUTS 0–5), atât spaţiul rural cât şi cel urban.

Uniunea Europeană a conceput Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică prin Oficiul European de Statistică (Eurostat) încă din anul 1988, cu scopul de a crea structura unitară, logică şi coerentă a distribuţiei teritoriale la nivelul Uniunii Europene şi de a elabora un sistem regional de statistică pentru analize economice, precum şi pentru elaborarea politicii de dezvoltare regională la nivelul fiecărei ţări.

Din 1988, Comisia Europeană publică periodic (din trei în trei ani) un raport privind situaţia socio-economică şi dezvoltarea regiunilor NUTS din ţările membre, de la nivelul NUTS 1 la nivelul NUTS 3, iar pentru nivelul NUTS 4 şi NUTS 5, sunt utilizate unităţile administrativ naţionale ale fiecărui stat denumite LAU 1 pentru NUTS 4 şi LAU 2 pentru NUTS 5.

În anul 2003, UE cuprindea următoarele regiuni conform nomenclatorului NUTS (tabelul 2.2).

Tabelul 2.2.Unităţile teritoriale ale NUTS din UE

Unităţi teritoriale UE 15 UE 25NUTS 1 72 89NUTS 2 213 254NUTS 3 1 091 1 214NUTS 4 (LAU 1) 2 453 3 334NUTS 5 (LAU 2) 95 152 112 119

Sursa: Raportul UE–2003

În UE sunt ţări care formează o singură macroregiune (Suedia, Luxemburg, Irlanda), în timp ce alte ţări cuprind mai multe macroregiuni (Belgia, Germania, Italia, Grecia, Olanda, Polonia, Ungaria etc.).

În România, prin Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională, s-a creat cadrul legal prin care între 4 până la 7 judeţe s-au grupat într-o regiune de dezvoltare economică. La nivelul României, astăzi, există 8 regiuni de dezvoltare economică, conform Legii 151/1998 (tabelul 2.3).

Cadrul instituţional, obiectivele, competenţele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România au fost revizuite în 2004, în contextul negocierilor privind Capitolul 21 „Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”, prin aprobarea Legii 315/2004 privind dezvoltarea regională în România.

Regiunile de dezvoltare sunt definite ca fiind „zone ce corespund unor grupări de judeţe, constituite prin asociere, pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi respectiv ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti” (Carta verde, Politica de dezvoltare regională a României, Guvernul României şi

57

Page 6: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Comisia Europeană, Bucureşti, 1997). Cele 8 regiuni din România corespund NUTS 2 al UE, iar la nivelul NUTS-3 corespund cele 42 judeţe (inclusiv municipiul Bucureşti).

În România, prin asociere voluntară, au fost create cele opt Regiuni de Dezvoltare, fără statut administrativ şi fără personalitate juridică, care corespund sistemului european NUTS, astfel:

Nivelul NUTS 1: macroregiuni, nu sunt conturate până în prezent; Nivelul NUTS 2: 8 regiuni de dezvoltare cu o populaţie medie pe regiune de

2,8 milioane locuitori;Tabelul 2.3.

Indicatori de analiză ai regiunilor de dezvoltare economică

58

Page 7: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Nivelul NUTS 3: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ-teritorială a României;

Nivelul NUTS 4: nu se foloseşte, deoarece nu s-au realizat asocieri de unităţi teritoriale;

Nivelul NUTS 5: cuprinde 276 municipii şi oraşe (din care 103 municipii), 2727 comune cu 13 042 sate (după Anuarul Statistic, 2004) şi reflectă structura administrativ-teritorială a României.

Considerăm că aceste regiuni au fost stabilite arbitrar, fără a se ţine seama de legăturile interjudeţene bazate pe dezvoltare organică şi durabilă. Există diferenţe

59

Page 8: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

însemnate între regiuni privind gradul de dezvoltare exprimat prin PIB/regiune, aşa cum rezultă din tabelul 2.3, dar mai ales o mare neomogenitate datorată tradiţiilor şi a legăturilor istorice româneşti.

România, în perioada interbelică, a fost împărţită în provincii. Astfel, în anul 1937, conform Anuarului statistic, în România au funcţionat 10 provincii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş) şi 71 judeţe.

Ne punem întrebarea de ce nu s-a ţinut seama de acest lucru în 1998 când a fost promulgată Legea 151, cu atât mai mult cu cât ele au funcţionat foarte bine în perioada interbelică, deoarece locuitorii din provinciile respective aveau preocupări comune, atât în domeniile de activitate economică cât şi în ceea ce priveşte caracteristicile de viaţă asemănătoare, exprimate prin grai, tradiţii, port, obiceiuri, cultură, folclor, stil de viaţă etc., majoritatea menţinându-se, în multe zone, chiar şi astăzi. Până şi denumirile regiunilor, după punctele cardinale, sunt neconforme cu tradiţiile româneşti. Denumirea „regiunea Vest”, ne poate duce gândul la vestul Siberiei, iar „regiunea Sud”, poate fi tot aşa de bine, Sudul Saharei. Când afirmăm aceasta, ne gândim la ţările UE care şi-au respectat tradiţiile, ca de exemplu Germania cu landurile sale Bayern, Baden-Württemberg, Brandenburg, Hessen, Niedersachsen sau Saarland (ca suprafaţă mai mic comparativ cu judeţul Timiş) etc.; Franţa unde întâlnim regiunile (provinciile) Ile-de-Francé, Alsace şi Loraine (în ciuda sensibilităţilor istorice franco-germane), Bretagne, Rhône-Alpes, Corse, Côte d’Azur etc.; Spania, cu istoricele sale provincii Galicia, Principada de Asturias, Navarra, Aragon, Cataluna, Castilia, Andalucia, Extremadura; Italia: Lombardia, Liguria, Veneto, Toscana, Emilia-Romagna, Calabria, Sicilia, Sardinia, fără să mai vorbim de Grecia, care-şi menţine provinciile de milenii: Macedonia (pentru care a intrat în conflict deschis cu noul stat Macedonia rezultat din divizarea fostei Iugoslavii), Thessalia, Atica, Anatolia, Ioanina, Pelopones, Creta şi exemplele pot continua şi cu ţările intrate în noul val (mai 2004).

În România, nivelul microregiunilor care ar corespunde NUTS 4 sau (LAU 1) nu a fost încă organizat. În prezent, microregiunile se formează conjunctural, pe baza parteneriatului voluntar al unor administraţii comunale, în cadrul unor programe sau proiecte.

România interbelică, şi în acest caz, a avut tradiţia ei, în sensul că microregiunea, în concepţia actuală, în foarte mare măsură ar corespunde cu ceea ce a fost plasa, în urmă cu aproape un secol.

NUTS 4 acoperă nivelul microregiunilor, reprezentând nivelul de bază al politicii de dezvoltare teritorială constituită de jos în sus. Astfel, microregiunea poate fi considerată ca o unitate de planificare-dezvoltare în care se desfăşoară majoritatea proceselor economice, comerciale legate de infrastructură, administrative, sociale etc., în general toate activităţile nevoilor cotidiene ale populaţiei rurale, scopul lor fiind să exprime intenţiile comune legate nemijlocit de localităţi, de peisaj, să coordoneze folosirea în comun a resurselor naturale şi să realizeze dezvoltarea zonală.

În România, este necesară organizarea microregiunilor prin delimitarea zonelor de tradiţie, unde locuitorii au aceleaşi îndeletniciri, transmise de la o generaţie la alta şi unde activităţile se dezvoltă pe baza resurselor naturale ale zonei cum ar fi: Ţara

60

Page 9: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Moţilor, Ţara Făgăraşului, Ţara Almăjului, Banat, Crişana, Bucovina, Maramureş, Oaş, Mărginimea Sibiului etc.

2.1.3. Aspecte generale ale politicii de dezvoltare regionalăîn Uniunea Europeană

Principiile politicii de dezvoltare regională la nivel european au fost luate în considerare încă din 1957 odată cu semnarea tratatului de constituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Roma), care prevede, la art. 2 şi 3, că misiunea Comunităţii (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) este, printre altele, aceea de „a promova pe întreg teritoriul Comunităţii, o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un nivel de muncă şi de protecţie socială ridicat ( ... ), o creştere a nivelului de trai, coeziune economică şi socială şi solidaritate între statele membre”. Mai mult, art. 158–162 din titlul XVII, intitulat Coeziune economică şi socială, stipulează faptul că Uniunea Europeană vizează reducerea decalajului între nivelul de dezvoltare al anumitor regiuni. Titlul XVII prezintă participarea Comisiei la efortul de coeziune, prin acţiunea sa şi cu ajutorul fondurilor structurale. Încă din 1957, cele 6 state fondatoare ale Uniunii Europene au căzut de acord asupra nevoii de a reduce diferenţele existente între diferitele regiuni şi de a sprijini regiunile cele mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide, unitare şi echilibrate. Totuşi, în primii ani de existenţă ai Comunităţii Europene, nu a fost adoptată nici o măsură de politică regională adecvată. Politica de dezvoltare regională, ca şi bugetul acesteia, au fost introduse abia în mijlocul anilor ’70. Până la jumătatea deceniului al nouălea, resursele bugetului comunitar alocate au fost foarte reduse. Odată cu accelerarea integrării ţărilor membre ale UE, în anul 1985, în cadrul programului Pieţei Unice şi, mai recent, cu ocazia propunerilor privind Uniunea Economică şi Monetară, politica de dezvoltare regională a UE a crescut considerabil în importanţă. Atât în spaţiul comunitar, cât şi în afara lui, nu toate regiunile beneficiază de aceleaşi condiţii economice, sociale, geografice pentru a se putea dezvolta în condiţii asemănătoare sau de egalitate. Politica regională a UE este, deci, necesară având scopul de a încuraja dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a spaţiului comunitar.

Cerinţa asigurării unei dezvoltări armonioase, prin reducerea decalajului între anumite regiuni, a fost prefigurată încă din 1957, în preambulul Tratatului de la Roma, unde se prevede, atât crearea Fondului Social European (FSE), cu destinaţia de a promova încadrarea în muncă şi favorizarea mobilităţii populaţiei active pe teritoriul comunitar, cât şi a Băncii Europene de Investiţii (BEI). Celelalte instituţii (instrumente) de susţinere financiară a dezvoltării statelor membre au fost instituite odată cu construcţia europeană şi cu lărgirea UE prin aderarea de noi membri.

În 1962, cu ocazia acordului asupra Politicii Agricole Comune (PAC), Comunitatea a creat Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), care funcţionează şi astăzi, susţinând şi stimulând producţia agricolă din Comunitate. În 1964, FEOGA a fost divizat în secţiunea „garantare” şi secţiunea „orientare”. Secţiunea „orientare” contribuie la cheltuielile pentru reforma structurală a agriculturii şi ia în calcul alt mod de dezvoltare rurală.

61

Page 10: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) a luat fiinţă în 1975, în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei (1973). Acest fond a servit, într-o primă etapă, pentru reconversia regiunilor aflate în declin industrial ale Marii Britanii. După aderarea Greciei (1981), apoi a Spaniei şi Portugaliei (1986), prerogativele acestui Fond s-au extins asupra tuturor regiunilor cu dezvoltare întârziată sau precară. Actul Unic a introdus, pentru prima dată, în anul 1987, un titlu specific conceptului coeziunii economice şi sociale şi a pus bazele unei Politici regionale solidare.

Cele două reforme, din 1988 şi 1992, au revoluţionat structura şi funcţiile politicii regionale din cadrul UE. Reforma Fondurilor Structurale din anul 1988 a însemnat o mutaţie de la susţinerea proiectelor individuale către finanţarea programelor, transferând preocupările în direcţia unei mai bune coordonări a celor trei fonduri structurale, precum şi alocarea unui buget mai mare, destinat prioritar celor mai dezavantajate regiuni ale UE.

În 1992, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, împreună cu crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi a Pieţei Unice, au făcut din coeziunea economică şi socială un obiectiv prioritar al Comunităţii. Au fost fixate pentru Statele membre criterii de convergenţă economică şi bugetară. Tratatul a impus, cu precădere, controlul deficitelor publice. Pentru cele mai sărace ţări, Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia, Uniunea a acordat un sprijin pentru creşterea investiţiilor în infrastructură şi pentru accelerarea dezvoltării acestora. În acest scop, UE a înfiinţat un Fond special de solidaritate, Fondul de Coeziune, destinat acestor ţări membre, cu scopul de a sprijini aceste ţări să intre pregătite în Uniunea Economică şi Monetară, cofinanţând proiecte în domeniile mediului şi transporturilor.

Consiliul European de la Edinbourg, din decembrie 1992, a hotărât o nouă creştere a fondurilor destinate acţiunilor structurale pentru perioada 1994–1999. Paralel, a luat fiinţă Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP), ca urmare a crizei din sectorul pescuitului de la începutul anilor 1990, având ca obiectiv asistarea restructurării acestui sector.

În anul 1997, Tratatul de la Amsterdam a confirmat importanţa strategică a coeziunii. În acest scop, tratatul a inclus un titlu specific asupra angajării în muncă, cu scopul de a pune în prim plan necesitatea reducerii şomajului.

În cadrul Consiliului European de la Berlin, din martie 1999, şefii de stat şi de guvern au încheiat acordul politic privind Agenda 2000, un program de acţiune ale cărui obiective principale au fost consolidarea politicilor comunitare şi înfiinţarea, la nivel de Uniune Europeană, a unui nou cadru financiar, pentru perioada 2000–2006, care să ţină seama de perspectiva extinderii (lărgirii) cu noi state membre. A luat, astfel, fiinţă un nou cadru juridic pentru Fondul structural şi Fondul de coeziune, valabil până la sfârşitul anului 2006. Acest cadru se bazează pe principiile concentrării intervenţiilor, calificării şi descentralizării responsabilităţilor între statele membre şi comisii.

Având în vedere viitoarele extinderi ale UE spre Est, Agenda 2000 a prevăzut, printre altele, crearea instrumentelor financiare ISPA şi SAPARD care să permită ţărilor candidate să intre în bune condiţii în UE, fiind pregătite pentru gestionarea ajutoarelor structurale comunitare.

62

Page 11: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

În noiembrie 2002, Uniunea Europeană a creat Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE). Acest fond a fost destinat să susţină viitoarele state membre, precum şi unele regiuni, victime ale unor catastrofe naturale majore. Fondul a intervenit, cu precădere, în susţinerea reconstrucţiei urgente a infrastructurii, dar şi în relansarea economică a regiunilor lovite de inundaţii în Europa de Est sau de secetă, cum este cazul Portugaliei în anul 2003.

UE-15 a alocat pentru perioada 2004–2006 resurse suplimentare de 21,7 miliarde Euro (sumă inferioară plafonului fixat în 1999 la Consiliul European de la Berlin, în cadrul Agendei 2000) pentru cele zece noi state membre. Reforma politică regională, susţinută financiar în Agenda 2000, a favorizat, atât concentrarea ajutoarelor în regiunile cu o dezvoltare întârziată, cât şi punerea în aplicare a politicilor într-un mod mai simplificat. Mai mult decât atât, statele şi regiunile, cunoscând specificităţile şi realitatea din teren, îşi vor gestiona direct fondurile primite de la Uniune, aceasta intervenind doar pentru a coordona şi controla conformitatea utilizării finanţărilor europene.

Politica de coeziune, alături de contribuţiile sale în lupta împotriva disparităţilor regionale, are meritul de a stabili parteneriate între Uniunea Europeană – state membre – autorităţi locale – sector privat, în jurul strategiilor de dezvoltare regională, definite odată cu obiectivele comunitare. În acest sens, între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile regionale sunt prevăzute contracte şi convenţii tripartite de obiective, cu scopul de a defini rolul şi competenţele acestor trei niveluri administrative în cadrul viitoarei politici generale.

Politica regională europeană este, înainte de toate, o politică de solidaritate, stimulând la nivel comunitar intervenţiile care permit teritoriilor aflate în cea mai mare dificultate să depăşească mai uşor handicapurile lor.

În perioada 2000–2006, un sfert din bugetul comunitar (213 miliarde Euro), provenit din contribuţia statelor membre, a fost alocat Politicii regionale şi redistribuit spre regiunile care au cea mai mare nevoie de această finanţare pentru dezvoltare. Atât statele membre, prin propriile lor politici regionale, cât şi Uniunea Europeană, vor continua efortul de a reduce decalajele de dezvoltare, participând la reconversia zonelor industriale în dificultate, la dezvoltarea zonelor rurale sau, mai mult, la revalorificarea zonelor aflate în criză.

Politica regională este, în egală măsură, o politică concretă, vizibilă pentru toţi locuitorii comunitari, ajutându-i să-şi găsească locuri de muncă şi să se adapteze mai uşor schimbărilor de pe piaţa muncii, prin pregătire sau reconversie profesională.

Această politică permite, în final, fiecărui cetăţean european să trăiască mai bine în regiunea sa, participând financiar la eforturile autorităţilor publice şi, astfel, să contribuie la dezvoltarea infrastructurii, ajutând întreprinderile, prin retehnologizare, modernizare, introducerea de tehnologii avansate etc., să fie mai competitive. Din aceste fonduri se construiesc sau se modernizează autostrăzi, aeroporturi, trenuri de mare viteză prin cofinanţare din Fondul structural, cu respectarea măsurilor europene referitoare la mediul înconjurător. De asemenea, se

63

Page 12: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

creează întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) şi în regiunile îndepărtate, cu scopul de a menţine populaţia în regiune.

În acelaşi timp, Societatea informaţională bazată pe cunoaştere pătrunde în cele mai izolate spaţii rurale. Serviciile noi educaţionale, medicale şi de petrecere a timpului liber ajung şi în zonele periferice, contribuind, în acest fel, la repopularea acestora.

Am prezentat aceste caracteristici de politică regională, pentru a înţelege importanţa şi rolul regiunilor în dezvoltarea complexă şi durabilă a spaţiului rural.

În prezent, Politica regională a UE se confruntă cu trei provocări majore:1. Concurenţa, care a crescut foarte mult ca urmare a liberalizării pieţelor,

întreprinderile amplasându-se acolo unde găsesc condiţii pentru a-şi mări competitivitatea (infrastructură şi servicii de calitate, muncitori calificaţi) şi profitabilitatea.

2. Revoluţia tehnologică şi societatea informaţională, care implică o adaptabilitate ridicată a oamenilor, întreprinderilor şi teritoriilor. Cetăţenii pot accede oriunde la o pregătire avansată, de calitate, în conformitate cu cerinţele pieţei forţei de muncă.

3. Extinderea (lărgirea) reprezintă o oportunitate şi o provocare fără precedent pentru Uniunea Europeană. Majoritatea noilor state membre sau aflate în prag de integrare au condiţii economice şi sociale mai puţin favorabile comparativ cu cele mai slab dezvoltate regiuni din cele 15 state membre. Această nouă caracteristică a UE impune schimbări în funcţionarea actualei politici de coeziune, începând cu ianuarie 2007. Odată cu extinderea, efectele coeziunii economice şi sociale se deplasează spre est, în politica regională apărând noi probleme:

se accentuează disparităţile (diferenţele) de dezvoltare, deoarece suprafaţa şi populaţia Uniunii creşte cu o treime, iar PIB-ul cu numai 5%, prin intrarea în UE a unor state cu venit sub 40% faţă de media comunitară;

centrul de greutate al politicii de coeziune se deplasează spre est, având ca obiectiv dezvoltarea armonioasă a spaţiului comunitar. Noua politică regională a UE trebuie să permită tuturor regiunilor europene să beneficieze de oportunităţile pieţei unice, contribuind la realizarea Uniunii Economice şi Monetare.

2.1.4. Instrumentele financiare europene utilizate în programele de dezvoltare regională ale Uniunii Europene.Obiective şi iniţiative comunitare finanţate

Politica regională a Uniunii Europene are trei caracteristici majore: este o politică de sprijin, complementară politicilor regionale ale statelor

membre şi ale regiunilor;

64

Page 13: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

integrează sistemic dimensiunea dezvoltării regionale în politicile comunitare de dezvoltare structurală, pe domenii economice şi sociale (agricultură, piaţă internă, cercetare etc.);

intervine direct prin intermediul fondurilor structurale ca principale instrumente financiare de care dispune pentru a întări coeziunea economică şi socială.

Politica de solidaritate şi coeziune a Uniunii Europene este implementată cu ajutorul instrumentelor sau fondurilor de solidaritate, care se adresează ţărilor membre UE, în principal, şi regiunilor, în special. UE acordă sprijin financiar prin Fondurile structurale şi alte două fonduri speciale: Fondul de Coeziune Socială şi Fondul de Solidaritate a Uniunii Europene (FSUE), acestea fiind numite şi instrumente structurale.

Pentru ţările în curs de aderare, UE a creat trei fonduri de preaderare: PHARE, ISPA şi SAPARD. Funcţionarea fondurilor de preaderare, ca instrumente de solidaritate la nivel regional, se identifică cu sistemul NUTS al UE. Nivelul la care este implementată politica de dezvoltare regională în statele membre ale UE este NUTS-2. Finanţările din fondurile structurale se face pe bază de programe, acestea fiind, la rândul lor, structurate în funcţie de domeniile şi obiectivele prioritare ale politicii regionale, în timp ce Fondul de solidaritate şi Fondul de coeziune funcţionează pe bază de proiecte.

În prezent, în categoria Fonduri structurale sunt incluse următoarele:1.Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);2.Fondul Social European (FSE);3.Fondul de Coeziune4.Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR);5.Fondul European pentru Pescuit (FEP)Acestea permit Uniunii Europene să acorde sprijin financiar programelor

multianuale de dezvoltare regională, atât celor negociate între regiuni, state membre şi Comisia Europeană, cât şi iniţiativelor şi acţiunilor comunitare specifice.

FEADR şi FEP, deşi funcţionează într-un sistem similar fondurilor structurale, nu fac parte din această categorie.

1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) este folosit pentru finanţarea proiectelor de infrastructură, a investiţiilor productive pentru crearea de locuri de muncă, precum şi a proiectelor de dezvoltare locală şi de sprijin a IMM-urilor. A fost înfiinţat în 1975 şi are cea mai mare pondere în cadrul fondurilor structurale, având ca principal obiectiv reducerea disparităţilor între regiunile UE, cu următoarele direcţii de intervenţie (conform reglementării Parlamentului European şi a Consiliului 1783/1999):

investiţii productive pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile;

investiţii în infrastructură, contribuind, astfel, la revitalizarea, diversificarea şi îmbunătăţirea accesului în zonele economice şi industriale aflate în declin economic, zonele urbane inactive, zonele rurale şi zonele dependente de pescuit;

investiţii în activităţi de dezvoltare locală şi de afaceri ale întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), cu scopul extinderii serviciilor pentru întreprinderi, transfer

65

Page 14: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

tehnologic, dezvoltarea de instrumente financiare, oferirea de sprijin direct pentru investiţii, asigurarea infrastructurii locale şi sprijinirea structurilor ce furnizează servicii în vecinătate;

investiţii în educaţie şi sănătate. Domeniile sprijinite prin aceste măsuri sunt: – dezvoltarea unui mediu de afaceri atractiv;– cercetarea şi dezvoltarea tehnologică; – dezvoltarea societăţii informaţionale; – protecţia mediului;– egalitatea între sexe în domeniul ocupării forţei de muncă;– cooperarea transfrontalieră şi interregională.2. Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la

început, principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE pune accent pe îmbunătăţirea funcţionării pieţei muncii în diferite ţări şi pe reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii, prin finanţarea a trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi crearea de locuri noi de muncă.

Măsurile finanţate din FSE, conform Reglementării Parlamentului şi Consiliului 1784/1999, au în vedere următoarele direcţii principale:

– reintegrarea profesională a şomerilor pe termen lung;– integrarea profesională a şomerilor tineri;– integrarea profesională a persoanelor excluse de pe piaţa muncii;– promovarea egalităţii de şanse în accesul femeilor la piaţa muncii;– îmbunătăţirea sistemelor de educaţie şi formare;– concentrarea potenţialului uman înalt calificat în domeniile cercetării şi

dezvoltării.În acelaşi timp, prin intermediul acestor măsuri, FSE acoperă trei aspecte

orizontale ale politicilor UE:– promovarea iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă;– dimensiunea socială şi ocuparea profesională în societatea informaţională;– crearea de oportunităţi egale între femei şi bărbaţi.3. Fondul de Coeziune, înfiinţat în anul 1993, are ca scop finanţarea proiectelor

din domeniul protecţiei mediului înconjurător şi îmbunătăţirea reţelelor de transport transeuropene în statele membre ale Uniunii Europene al căror PIB este mai mic de 90% faţă de media europeană (Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda, iar după anul 2004 ţările noi membre).

Sprijinul financiar acordat nu este structurat pe programe ci pe proiecte, fiecare proiect primind finanţare în proporţie de 80–85% din totalul costurilor eligibile. Finanţarea celor două domenii (protecţia mediului înconjurător şi infrastructura de transport) este echitabilă, fiecare activitate primind 50% din bugetul alocat acestui fond. Proiectele sunt selectate şi implementate de către statele membre beneficiare, fiind responsabile de managementul şi monitorizarea lor financiară. Pentru perioada 2000–2006, bugetul Fondului de Coeziune se ridică la suma de 18 miliarde Euro, acest buget fiind repartizat celor patru state beneficiare corespunzător ponderilor stabilite de Consiliul European (Berlin, 1998), astfel: Spania 61–63,5%; Grecia şi Portugalia 16–18% fiecare; Irlanda 2–6%.

66

Page 15: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Sunt acceptate pentru finanţare proiecte care contribuie la realizarea obiectivelor de protecţia mediului, şi anume:

– conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;– protecţia sănătăţii populaţiei;– crearea condiţiilor necesare utilizării prudente şi raţionale a resurselor naturale.În particular, sunt urmărite următoarele direcţii prioritare:– asigurarea rezervei de apă potabilă;– tratarea apei menajere;– depozitarea deşeurilor solide.În domeniul infrastructurii de transport sunt eligibile proiectele care îşi propun să

creeze sau să dezvolte infrastructura la nivelul Reţelei Trans-Europene de Transport (TEN) sau care asigură acces la această reţea.

Destinaţia Fondului de Coeziune se va schimba permanent funcţie de progresul actualelor ţări beneficiare şi de nevoile celor 10 noi state membre intrate în anul 2004, la care se alătură România şi Bulgaria aflate pe agenda de integrare în ianuarie 2007.

4. Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA), creat în 1962 pentru finanţarea Politicii Agricole Comune (PAC), multă vreme a cuprins cea mai mare parte a bugetului comunitar. FEOGA a sprijinit dezvoltarea regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole, fiind format din două secţiuni:

– Secţiunea Orientare (FEOGA – O) prin care s-au finanţat acţiunile de dezvoltare rurală şi de ajutor a agricultorilor, în principal în regiunile rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării;

– Secţiunea Garantare (FEOGA–G) prin care s-au finanţat măsurile de organizare comună a pieţelor agricole şi de susţinere a preţurilor produselor agricole.

Potrivit Reglementării Consiliului Europei nr. 1290/2005 privind finanţarea politicii agricole comune s-au creat alte două fonduri europene pentru agricultură, numite: Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) destinat măsurilor de susţinere a organizaţiilor comune de piaţă – finanţarea măsurilor de marketing şi Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) dedicat măsurilor de dezvoltare rurală, pentru finanţarea programelor de dezvoltare rurală.

În România sunt conturate patru direcţii privitoare la finanţarea prin FEADR:1. restructurarea şi dezvoltarea producţiei agricole şi silvice, dar şi a

industriilor prelucrătoare aferente, ţinându-se cont de îmbunătăţirea competenţelor profesionale, de un management durabil şi de respectarea exigenţelor de mediu;

2. biodiversitate şi conservarea naturii, care se va materializa prin sprijinirea conservării şi dezvoltării pădurii, asigurarea unei ocupări echilibrate a teritoriului şi dezvoltarea practicilor de management durabil al terenurilor agricole şi forestiere;

3. investiţii în dezvoltarea infrastructurii şi serviciilor rurale, o mai mare importanţă acordată multifuncţionalităţii economice a zonelor rurale inclusiv conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi arhitectural;

4. implementarea unor strategii locale de dezvoltare pentru îmbunătăţirea guvernării administrative la nivel rural.

Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 13/27 februarie 2006 a fost înfiinţată

67

Page 16: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit. Această structură pe lângă derularea Programului SAPARD asigură şi implementarea tehnică şi financiară a Fondului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) şi a Fondului European pentru Pescuit (FEP).

5. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) – a fost creat în 1994, prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul, finanţând reforma structurală a sectorului piscicol. IFOP a trecut printr-un proces de reformă în 1999, iar noul regulament adoptat pentru perioada 2000–2006 a suferit modificări, noile măsuri intrând în vigoare la 1 ianuarie 2003.

Fondul European pentru Pescuit (FEP) înlocuieşte Instrumentul Financiar pentru Orientare în Pescuit. FEP a fost creat în anul 2004, la propunerea Comisiei Europene şi va implementa Politica Comună de Pescuit care se referă la asigurarea pe termen lung a activităţilor de pescuit printr-o exploatare eficientă a resurselor acvatice, la dimensionarea flotelor de pescuit, precum şi dezvoltarea şi îmbunătăţirea vieţii marine, a locurilor şi zonelor de coastă afectate de activităţile intensive de pescuit şi acvacultură.

Fondul European pentru Pescuit este structurat pe cinci axe prioritare: reabilitarea flotei de pescuit a Comunităţii; acvacultură; pescuit intern; procesare şi marketing; măsuri de interes comun; dezvoltare durabilă a zonelor de pescuit; asistenţă tehnică.Obiectivele care trebuie atinse prin derularea acestor fonduri în România sunt:

facilitarea implementării Politicii Comune de Pescuit şi diversificarea activităţilor în comunităţile pescăreşti.

6. Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (FSUE), înfiinţat în noiembrie 2002, în urma inundaţiilor care au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă, este cel mai mare fond al politicii de dezvoltare regională. Obiectivul acestui fond este de solidaritare a UE faţă de populaţia unui stat membru sau în curs de aderare, care a fost afectat de un dezastru natural major.

Pentru a estima amploarea dezastrului natural şi a justifica utilizarea fondului au fost stabilite două criterii:

– în cazul unui stat, pierderile să fie estimate la trei miliarde Euro sau la mai mult de 0,6% din venitul naţional brut a unui stat membru UE;

– în cazul unei regiuni, daunele avute în vedere la finanţare din FSUE pot fi mai mici de trei miliarde Euro (preţuri 2002), dar care afectează cea mai mare parte a populaţiei din regiune, având consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi stabilităţii economice a regiunii respective, acordându-se, în acelaşi timp, o atenţie specială regiunilor îndepărtate şi izolate.

Fondul de solidaritate are o sumă maximă alocată de un miliard Euro anual, iar suma neutilizată în acest interval trebuie rambursată. În general, Fondul finanţează acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate. Sumele se alocă într-o singură tranşă de finanţare pentru ţara sau regiunea solicitantă, în baza unei cereri înaintată Comisiei Europene, în termen de 10 săptămâni de la înregistrarea primei pagube

68

Page 17: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

cauzate de dezastre. Finanţarea este complementară efortului naţional şi nu necesită cofinanţare din partea statului afectat.

Acţiunile eligibile pentru finanţare din cadrul acestui fond sunt:– reabilitarea imediată a infrastructurii, uzinelor electrice, telecomunicaţiilor,

transportului, sănătăţii şi educaţiei;– asigurarea de locuinţe temporare şi servicii de salvare, ca răspuns la nevoile

imediate ale populaţiei afectate de dezastre;– asigurarea imediată a structurilor şi măsurilor urgente de protecţie a

patrimoniului cultural;– curăţarea imediată a zonelor lovite de dezastre, inclusiv a zonelor naturale.Utilizarea şi eficienţa acestui fond se analizează la data de 1 iulie a fiecărui an,

când Comisia Europeană trebuie să prezinte un raport referitor la activitatea Fondului de Solidaritate.

Prezentarea pe larg a acestui fond, ca exemplu, o considerăm deosebit de utilă pentru decidenţii României, deoarece, după modul în care au acţionat în situaţii de criză, s-a dovedit că nu au avut încă capacitatea de a rezolva operativ şi eficient problemele apărute ca urmare a dezastrelor naturale care au afectat ţara noastră în ultimii ani, în mod deosebit, inundaţiile din anii 2005 şi 2006, seceta din anul 2000, care au dus la pierderi economice importante locuitorilor regiunilor afectate şi economiei româneşti, în ansamblu. Pierderile au fost suportate, în mare parte, de către localnici, deoarece sprijinul financiar acordat din bugetul României, prin diferite instituţii ale statului, au fost nesemnificative.

Politica de solidaritate a Uniunii Europene este o politică complexă, care nu se limitează numai la nevoile actualelor state membre, fiind în concordanţă şi cu strategia de extindere a Uniunii, având în vedere şi ţările în curs de aderare. Pentru acestea, au fost create instrumente financiare specifice, cu rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea şi statele membre şi de a le pregăti, încă înainte de aderare, din punct de vedere instituţional şi al managementului implementării pentru utilizarea fondurilor structurale. Instrumentele financiare au fost create pentru a răspunde nevoilor acute ale statelor aflate în faza de preaderare în domeniile infrastructurii, restructurării economice, a serviciilor şi sectorului IMM, agriculturii şi protecţiei mediului.

Agenda 2000, publicată în 1997 şi adoptată în anul 1999, a adus schimbări semnificative în politicile regionale, agrostructurale şi rurale, fiind orientate spre descentralizarea şi simplificarea managementului privind ajutorul acordat regiunilor aflate în dificultate sau rămase în urmă. Pe de altă parte, s-a stabilit o diviziune clară a responsabilităţilor şi o mai strictă aplicare a principiului subsidiarităţii.

În politica regională a Uniunii, Agenda 2000 a adus schimbări prin reducerea formelor de asistenţă la trei obiective, numărul programelor de iniţiativă comunitară a scăzut la patru, derulate pe o perioadă de şapte ani, iar sursa financiară destinată dezvoltării rurale apare separat în bugetul PAC.

Iniţiativele comunitare sunt instrumente ale politicii structurale comunitare pe care Comisia Europeană le propune statelor membre în vederea susţinerii acţiunilor

69

Page 18: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

care contribuie la rezolvarea unor probleme de interes special pentru UE.Reglementarea Consiliului 1260/1999 a stabilit programele comunitare, pe

obiective, pentru perioada 2000–2006, după cum urmează:1. INTERREG III pentru cooperarea transfrontalieră, interregională şi

transnaţională de-a lungul graniţelor, cu scopul dezvoltării echilibrate şi durabile a întregului spaţiu comunitar, fiind finanţat din fondul FEDR în sumă de 4,875 miliarde €;

2. URBAN II este programul destinat reabilitării, sub aspect economic şi social, a oraşelor şi a cartierelor urbane aflate în criză, în vederea promovării unei dezvoltări durabile, este finanţat, de asemenea, din fondul FEDER în sumă de 0,7 miliarde €;

3. EQUAL este destinat cooperării transnaţionale pentru combaterea tuturor formelor de discriminare şi inegalitate de pe piaţa muncii, fiind finanţat din fondul FSE în sumă de 2,847 miliarde €;

4. LEADER + este programul prioritar având ca obiectiv dezvoltarea rurală în sumă de 2,02 miliarde € (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4.Alocări din Fondurile Structurale pe Iniţiative Comunitare şi ţări

(milioane Euro, nivel 1999)Numele statului INTERREG III URBAN II EQUAL LEADER+ Total

Belgia 104 20 70 15 209Danemarca 34 5 28 16 83Germania 737 140 484 247 1 608Grecia 568 24 98 172 862Spania 900 106 485 467 1 958Franţa 397 96 301 252 1 046Irlanda 84 5 32 45 166Italia 426 108 371 267 1 172Luxemburg 7 0 4 2 13Olanda 349 28 196 78 651Austria 183 8 96 71 358Portugalia 394 18 107 152 671Finlanda 129 5 68 52 254Suedia 154 5 81 38 278Marea Britanie 362 117 376 106 961UE 15 4 875 700 2 847 2 020 10 442

Sursa: Prelucrare după Internet.

Iniţiativa comunitară cunoscută sub numele de LEADER a fost lansată în 1990, ca program model pentru susţinerea şi dezvoltarea iniţiativelor de dezvoltare rurală locală durabilă. Programul LEADER +, reprezintă etapa sa actuală, finanţat din fondul FEOGA – Orientare, încurajând implementarea originală şi de înaltă calitate pentru dezvoltarea durabilă a zonelor rurale.

Cele trei obiective ale Agendei 2000, care reprezintă priorităţi ale programelor iniţiate de statele membre UE, în perioada 2000–2006, sunt:

Obiectivul 1 sprijină dezvoltarea şi transformarea structurală a regiunilor rămase în urmă. În această categorie sunt incluse acele regiuni care înregistrează PIB sub 75% faţă de media comunitară, precum şi zonele mai puţin populate din

70

Page 19: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Finlanda, Suedia, Austria, unele regiuni din Irlanda de Nord în cadrul programului PACE. Prin Obiectivul 1 sunt finanţate regiunile care corespund nivelului NUTS 2 al căror PIB/locuitor se calculează la standardele puterii de cumpărare pe baza datelor comunitare din ultimii trei ani. Sunt, de asemenea, vizate prin acest obiectiv regiunile care aparţin departamentelor franceze de peste mări care se situează sub 75% din media PIB a UE.

O regiune pentru a fi calificată în programele de asistenţă comunitară în cadrul Obiectivului 1 trebuie să se caracterizeze printr-un nivel redus al investiţiilor, o rată a şomajului mai mare decât media UE, absenţa serviciilor pentru afaceri şi persoane, infrastructură de bază redusă.

Resursele financiare destinate pentru realizarea obiectivului sunt derulate prin fondurile: FSE, FEDR, FEOGA-Orientare şi IFOP.

Obiectivul 2 sprijină reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale, precum şi a regiunilor care au suferit schimbări socio-economice semnificative în sectorul industrial şi al serviciilor, confruntându-se cu dificultăţi structurale. Obiectivul 2 vizează regiunile din NUTS-3 şi sprijină zonele rurale aflate în declin, zonele urbane care au greutăţi şi zonele în criză dependente de pescuit. Obiectivul 2 vizează maxim 18% din populaţia UE cuprinsă în zonele industriale şi sectorul de servicii (10%), în zonele rurale (2%), în zonele urbane (2%), în zonele de pescuit (1%).

Zonele cu transformări socio-economice în sectorul industrial trebuie să corespundă criteriilor următoare:

– rata medie a şomajului superioară mediei comunitare în cursul ultimilor trei ani;

– ponderea locurilor de muncă din industrie, în raport cu totalul locurilor de muncă, egală sau superioară mediei UE pentru întreg anul de referinţă, începând cu 1995;

– constatarea unui declin al locurilor de muncă în industrie în raport cu anul de referinţă;

– dificultăţi în domeniul pescuitului.Zonele rurale trebuie să corespundă unei unităţi teritoriale NUTS-3 şi să

îndeplinească următoarele criterii:– densitatea populaţiei mai mică de 100 locuitori/km2 sau o pondere a locurilor

de muncă în agricultură în raport cu numărul total de locuri de muncă egală sau superioară dublului mediei comunitare pentru întregul an de referinţă, începând cu anul 1995;

– rată medie a şomajului superioară mediei comunitare în cursul ultimilor trei ani sau o reducere a populaţiei după 1985.

Zonele urbane vizate de Obiectivul 2 sunt mai populate şi satisfac cel puţin unul din următoarele criterii:

– rata medie a şomajului pe termen lung superioară mediei comunitare;– un nivel ridicat al sărăciei, inclusiv condiţii precare de locuit;– mediul social şi natural degradat;– rata criminalităţii şi a delicvenţei crescută;

71

Page 20: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

– un grad redus de educaţie a populaţiei.Zonele dependente de pescuit sunt regiunile de coastă unde locurile de muncă din

zona pescuitului ating un nivel semnificativ şi sunt confruntate cu probleme socio-economice structurale legate de restructurarea sectorului de pescuit. Una şi aceiaşi zonă este eligibilă numai într-un singur obiectiv. Lista zonelor este valabilă timp de şapte ani, cu începere de la 1 ianuarie 2000.

Obiectivul 2 este finanţat prin următoarele fonduri: FEDR, FSE, FEOGA-Garanţie.

Obiectivul 3 – dezvoltarea resurselor umane – se aplică în zonele care nu intră sub incidenţa finanţării după Obiectivul 1.

Acest obiectiv include sprijinul acordat populaţiei de a se adapta şi pregăti pentru schimbări în educaţie, formare şi angajare.

Măsurile care beneficiază de o astfel de finanţare, în principal, sunt:– politici în favoarea pieţei muncii, dirijarea luptei contra şomajului;– promovarea egalităţii şanselor pentru toate meseriile;– anticiparea şi facilitarea adaptării la evoluţia economică şi socială;– acţiuni pozitive care vizează ameliorarea participării femeilor în cadrul pieţei

muncii.Obiectivul 3 are în vedere: combaterea şomajului pe termen lung, integrarea

tinerilor pe piaţa muncii, integrarea celor ameninţaţi cu excluderea de pe piaţa muncii, adaptarea forţei de muncă la schimbările de producţie. Regiunile finanţate pentru Obiectivul 3 nu sunt cuprinse în Obiectivul 1.

Fondul prin care se finanţează Obiectivul 3 este FSE.Fondurile structurale pentru perioada 2000–2006 sunt: Fondul European de

Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), FEOGA – Orientare şi FEOGA – Garanţie, Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP).

Fondurile structurale sunt principalele instrumente de solidaritate pentru europeni, contribuind la crearea de noi locuri de muncă, la dezvoltarea economică prin investiţii în infrastructură şi acţiuni de educaţie în ţările sărace, fiind destinate acordării de ajutoare în cadrul programelor de dezvoltare pe termen lung şi derulate prin intermediul autorităţilor naţionale.

Resursele financiare disponibile Fondurilor structurale, exprimate în preţurile anului 1999, s-au ridicat la peste 195 miliarde € pentru perioada 2000–2006, repartizate pe obiective astfel:

– 69,7% pentru Obiectivul 1, de care beneficiază circa 50% din regiunile UE şi 22% din populaţia comunitară (135,9 miliarde €);

– 11,5% pentru Obiectivul 2, de care beneficiază aproximativ 18% din populaţia UE (22,5 miliarde €);

– 12,3% pentru Obiectivul 3 (24,05 miliarde €);– 0,51% pentru IFOP (1,1 miliarde €);– 5,35% pentru alte iniţiative comunitare;– 0,65% pentru acţiuni inovatoare şi măsuri de asistenţă tehnică.

72

Page 21: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Ţările UE care beneficiază de cele mai mari finanţări, în perioada 2000–2006, din fondurile structurale sunt: Spania (42,9 mld. €), Italia (28,3 mld. €), Germania (28 mld. €), Grecia (20,9 mld. €), Portugalia (19 mld. €), Marea Britanie (15,5 mld. €).

UE acordă ajutoare şi din alte surse cum sunt: Fondul de coeziune (care a avut resurse disponibile pe perioada 2000–2006 de 18 miliarde €) prin Banca Europeană de Investiţii şi alte instrumente financiare care permit realizarea obiectivelor sale generale.

Reducerea şi concentrarea obiectivelor în perioada 2000–2006 a apărut din nevoia de a creşte eficacitatea măsurilor structurale. Ca urmare a funcţionării fondurilor structurale, situaţia economică şi socială a unor regiuni a avut o evoluţie pozitivă. În cazul acestor regiuni nu se mai justifică asistenţă comunitară în perioada 2000–2006, pentru acestea fiind asigurate fonduri de sprijin pentru o perioadă de tranziţie până în 2005 (pentru Obiectivele 1 şi 2) sau 2006 (pentru Obiectivul 3). În această situaţie se află mai multe regiuni cum ar fi: Corsica, Valenciennes, Dounai şi Avesnes (Franţa), Berlinul de Est (Germania), Catalonia (Spania) etc.

Obiectivele prioritare ale Fondurilor structurale pentru perioadele 1994–1999 şi 2000–2006 pot fi prezentate schematic astfel:

Obiective prioritare1994–1999

Reforma Agenda 2000

Obiective prioritare2000–2006

Obiectivul 1 – ajustarea economică şi structurală a regiunilor rămase în urmă ca dezvoltare

Obiectivele1+6

Obiectivul 1 – ajustarea economică şi structurală a regiunilor rămase în urmă ca dezvoltare inclusiv a regiunilor din nordul Europei (PIB < 75% din media UE)

Obiectivul 2 – reconversia economică a regiunilor aflate în declin industrialObiectivul 3 – combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii Obiectivele

2+5b

Obiectivul 2 – reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale – urbane sau rurale, dependente de industrie sau pescuit

Obiectivul 4 – facilitatea adaptării forţei de muncă de orice sex la schimbările intervenite în industrie şi în procesul de producţie în general Obiectivul 5 – promovarea dezvoltării rurale prin:Obiectivul 5a – urgentarea ajustării structurilor agricole în cadrul reformei politicii agricole comuneObiectivul 5b – facilitatea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor rurale

Obiectivele 3+4

Obiectivul 3 – dezvoltarea resurselor umane în afara regiunilor eligibile pentru Obiectivul 1– modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie şi formare profesională şi promovarea ocupării forţei de muncă.

Obiectivul 6 – dezvoltarea şi

73

Page 22: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

ajustarea structurală a regiunilor slab populate din zonele nordice Suedia şi Finlanda

2.1.5. Instrumentele financiare pentru dezvoltarea regionalăîn perioada de preaderare

Prin politica de dezvoltare regională UE a acordat asistenţă financiară ţărilor Europei Centrale şi de Est (TECE-2) în faza de preaderare prin următoarele programe: PHARE, ISPA şi SAPARD.

1. PHARE (Asistenţă Poloniei şi Ungariei pentru Restructurarea Economiei) este primul program de asistenţă tehnică şi financiară pentru TECE. A fost creat în 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a Poloniei şi Ungariei. După 1990, acest program a fost extins şi la celelalte TECE, fiind adaptat în permanenţă la nevoile statelor beneficiare. În perioada 2000–2006, asistenţa s-a concentrat pe două priorităţi:

– dezvoltare instituţională, în vederea implementării aquis-ului comunitar;– sprijinirea investiţiilor, în domeniul protecţiei mediului, transportului,

întreprinderilor industriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc.Principalul instrument de pregătire a ţărilor pentru aderare este reprezentat de

Parteneriatul de Aderare, încheiat de ţările în curs de aderare şi UE, fiind specific fiecărei ţări în care se stabilesc priorităţile, obiectivele şi resursele financiare necesare realizării lor.

2. ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession- Instrument pentru Politica Structurală de Preaderare) este instrumentul structural de preaderare (program), creat în 1999, care intervine în ţările candidate pe modelul Fondurilor de Coeziune pentru a finanţa proiecte de infrastructură în domeniul protecţiei mediului şi al transportului.

ISPA are în vedere familiarizarea ţărilor care au semnat acordul de Parteneriat de preaderare, cu politicile şi procedurile UE, cuprinzând două domenii de finanţare:

– alinierea la standardele comunitare de mediu;– extinderea şi conectarea la reţelele de transport transeuropene.Finanţarea celor două domenii este echilibrată, fiind orientată prin proiecte

specifice în domeniul mediului, o importanţă deosebită acordându-se prevenirii poluării apei şi a aerului şi gestionării deşeurilor. Pentru infrastructura de transport priorităţile sunt orientate spre conectarea reţelelor de transport naţionale cu cele transeuropene şi dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport pentru mărfuri şi persoane.

3. SAPARD (Program Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) este instrumentul agricol de preaderare, care susţine pregătirea candidaţilor pentru cunoaşterea mecanismelor Politicii Agricole Comune şi a modului de implementare a acesteia. A fost creat în anul 1999, devenind funcţional pentru România din anul 2002, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale durabile şi a agriculturii. Programul SAPARD corespunde, în principal, componentei Orientare a FEOGA. O importanţă deosebită în cadrul acestui program o are dimensiunea protecţiei mediului.

74

Page 23: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Fondurile de preaderare au fost distribuite, pentru ţările aflate în faza de preaderare, în anul 2000, conform datelor din tabelul 2.5.

4. Programul CARDS (Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţie, Dezvoltare şi Stabilitate) a pus bazele obiectivelor şi mecanismelor Procesului de Asociere şi Stabilizare, care rămâne cadrul politic al UE pentru ţările din Balcanii de Vest, până la eventuala lor aderare.

Toate aceste instrumente au fost înlocuite începând cu 1 ianuarie 2007 de către noul Instrument de Asistenţă pentru Preaderare (IPA), reunind toată asistenţa de preaderare într-un singur instrument concentrat.

Regulamentul Consiliului privind crearea IPA a fost adoptat pe 17 iulie 2006, înlocuind instrumentele financiare de preaderare din perioada 2000-2006, PHARE, ISPA, SAPARD, instrumentul de preaderare pentru Turcia şi instrumentul financiar pentru Balcanii de vest.

Tabelul 2.5.Alocări anuale ale fondurilor de preaderare, începând cu anul 2000

(milioane €, nivel 1999)

Numelestatului

PHAREISPAminim

ISPAmaxim

SAPARDTotal

Bulgaria 100 83,2 124,8 52,1 235,3–276,9Cehia 79 57,2 83,2 22,1 219,4–245,4Estonia 24 20,8 36,4 12,1 56,9–72,5Ungaria 96 72,8 104,0 38,1 206,9–238,1Letonia 30 36,4 57,2 21,8 109,0–129,8Lituania 42 41,6 62,4 29,8 113,4–134,2Polonia 398 312,0 384,8 168,7 878,7–951,5România 242 208,0 270,4 150,6 600,6–663,0Slovacia 49 36,4 57,2 18,3 103,7–124,5Slovenia 25 10,4 20,8 6,3 41,7–52,1Total 1085 878,8 1201,2 520,0 2483,8–2779,2

Sursa: Prelucrare după Internet.

Proiectele existente în baza acestor foste programe vor continua.Noile acţiuni de preaderare sunt plasate în cadrul Instrumentului de Asistenţă

pentru Preaderare (IPA).IPA are cinci componente: asistenţă pentru tranziţie, consolidarea instituţiilor; cooperare transfrontalieră; dezvoltare regională; dezvoltarea resurselor umane; dezvoltare rurală.IPA se referă la ţările cu statut de candidaţi în perioada actuală (Croaţia,

Macedonia, Turcia), precum şi cele cu statut de potenţiale candidate (Albania, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia inclusiv Kosovo).

75

Page 24: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

2.1.6. Obiectivele comunitare finanţate de Uniunea Europeanăîn perioada 2007–2013

Noua perspectivă financiară discutată şi votată de Consiliul Uniunii Europene în 2005 acoperă perioada 2007–2013 şi cuprinde 27 de state membre (inclusiv România şi Bulgaria).

Consiliul Europei a tratat perspectiva financiară 2007–2013 ca un pachet de negocieri care include trei părţi: cheltuieli, venituri şi clauza de revizuire. Aceste trei părţi sunt complementare şi inseparabile.

Cifra totală a cheltuielilor necesare UE-27 pentru perioada 2007–2013 este de 862 363 miliarde € sub forma alocaţiilor pentru angajamente, reprezentând 1,045% din Venitul Naţional Brut al Uniunii Europene (tabelul 2.6). Toate cifrele sunt exprimate în preţuri constante 2004, făcându-se anual ajustarea tehnică în funcţie de inflaţie.

În alocarea fondurilor din Capitolul 1a trebuie să se atingă următoarele obiective:

– cercetare şi dezvoltare tehnologică;– conectarea Europei prin reţelele UE;– educaţie şi formare;– promovarea competitivităţii pe o piaţă unică pe deplin integrată;– agenda politicii sociale.Programul urmăreşte în mod deosebit finanţarea Uniunii Europene pentru

cercetare şi dezvoltare europeană astfel ca până în 2013 resursele disponibile să fie cu 75% mai mari în termeni reali decât în 2006. Efortul de cercetare este reflectat, în principal, prin Programul Cadru 7, bazat pe excelenţă, asigurând, astfel, accesul echilibrat al tuturor statelor membre la programul european de cercetare-dezvoltare.

Consiliul Europei şi-a dat acordul pentru constituirea unui Fond de Ajustare la Globalizare destinat să asigure un sprijin suplimentar pentru salariaţii care rămân fără locuri de muncă, ca efect al schimbărilor majore din structura comerţului mondial, suma maximă a cheltuielilor din partea Fondului va fi de până la 500 milioane Euro pe an.

Conform Capitolului 1b al perspectivei financiare (tabelul 2.6), politica de coeziune a UE trebuie să atingă scopul de reducere a disparităţilor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor state membre şi regiuni.

Lărgirea UE din anul 2004 şi din anul 2007 sporesc considerabil disparităţile economice şi sociale, atât la nivel regional cât şi la nivel naţional, punându-se un accent deosebit pe sprijinirea regiunilor şi statelor membre mai puţin dezvoltate.

Acţiunile de politică de coeziune se vor concentra asupra investiţiei într-un număr limitat de priorităţi, concentrate în jurul a trei obiective: Convergenţă, Competitivitate regională şi angajarea forţei de muncă şi Cooperarea teritorială.

Tabelul 2.6.Structura noii perspective financiare a UE, 2007–2013

(în miliarde €)

76

Page 25: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Atingerea scopului coeziunii economice şi sociale în Uniunea Europeană lărgită, necesită un nivel al angajamentului financiar pentru 2007–2013 de 0,37% din Venitul Naţional Brut al UE-27, alocarea fondurilor pe cele trei obiective se face astfel:

– 81,7% (251 330 milioane €) alocate obiectivului Convergenţă, din care: 24,5% (61 518 milioane €) pentru Fondul de Coeziune; 0,5% (12 521 milioane €) pentru regiunile şi statele membre „scoase

de pe listă”;

77

Page 26: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

– 15,8% (48 789 milioane €) alocate obiectivului Competitivitatea regională şi angajarea forţei de muncă, din care:

21,3% (10 385 milioane €) pentru regiunile „introduse pe listă”;– 2,4% (7 500 milioane €) obiectivul Cooperare teritorială.1. Obiectivul Convergenţă se concentrează pe accelerarea Convergenţei regiunilor

şi statelor membre cel mai puţin dezvoltate. Regiunile eligibile pentru alocarea de fonduri din fondurile structurale din perspectiva acestui obiectiv sunt regiunile NUTS 2, al căror Produs Intern Brut (GDP) pe locuitor, măsurat în parităţi ale puterii de cumpărare şi calculat pe baza datelor UE pentru perioada 2000–2002, este de sub 75% din media UE-25.

Statele membre eligibile pentru alocarea de fonduri din Fondul de Coeziune vor fi cele ale căror Venit Naţional Brut pe locuitor, măsurat în parităţile puterii de cumpărare şi calculat pe baza datelor UE pentru perioada 2001–2003, este sub 90% din media UE şi care au un program de îndeplinire a condiţiilor de convergenţă economică.

2. Obiectivul Competitivitate Regională şi Angajarea Forţei de muncă se va concentra atât pe întărirea competitivităţii şi atractivităţii regiunii cât şi pe angajarea forţei de muncă. Este eligibil întreg teritoriul UE, cu excepţia regiunilor eligibile pentru alocarea de fonduri structurale din perspectiva Obiectivului Convergenţei şi a regiunilor acoperite prin angajamente de tranziţie (conform limitelor stabilite, respectiv nivelul maxim al transferului către fiecare stat membru), ţinând cont de Venitul Naţional Brut mediu pe cap de locuitor în perioada 2001–2003 şi Standardul Parităţii de Cumpărare, ierarhizat de la 40% până la 74% din media UE-25.

Limitele sunt stabilite ca procente din PIB (GDP) al fiecărui stat membru în parte (tabelul 2.7)

Tabelul 2.7.Alocările din PIB pentru Competitivitate Regională şi

Angajarea Forţei de Muncă VNB 2001–2003 (Standardul Parităţii de

Cumpărare) raportat la media UE-25, %

Nivelul maxim al transferurilor din fondurile care susţin coeziunea,

% din PIB:< 40 3,7893

40–49 3,713550–54 3,618855–59 3,524060–64 3,429365–69 3,334670–74 3,2398

Sursa: Perspective financiare 2007–2013, Consiliul UE, Bruxelles,19 decembrie 2005.

3. Obiectivul Cooperare Europeană Teritorială urmăreşte întărirea cooperării teritoriale la nivel transfrontalier, transnaţional şi transregional, stabilirea reţelelor de cooperare şi continuarea schimburilor de experienţă la nivelul teritorial. Regiunile eligibile pentru finanţarea cooperării transfrontaliere vor fi toate regiunile NUTS 3, de-a lungul graniţelor interne, anumite regiuni NUTS 3 de-a lungul graniţelor externe şi toate regiunile NUTS 3 de-a lungul graniţelor maritime separate cu lungime maximă

78

Page 27: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

de 150 km. Lista regiunilor transnaţionale eligibile se întocmeşte de către Comisie, după consultări cu Statele membre. Întregul teritoriu al UE va fi eligibil pentru finanţarea cooperării interregionale, a reţelelor de cooperare şi a schimbului de experienţă. Pentru fiecare obiectiv sunt prevăzute metode specifice de alocare bazate pe criterii obiective. Spre exemplu, alocaţia pentru regiunile de convergenţă a fiecărei ţări membre este suma alocaţiilor pentru regiunile sale eligibile individual, acestea din urmă calculate pe baza prosperităţii regionale şi naţionale relative şi a ratei şomajului, în acord cu următorii paşi:

– determinarea unei sume obţinută prin multiplicarea populaţiei regiunii în discuţie cu diferenţa dintre PIB/locuitor şi media PIB a UE-25 pe locuitor;

– aplicarea procentului la suma absolută de mai sus pentru a determina plicul financiar al acelei regiuni; acest procent fiind gradat astfel încât să reflecte prosperitatea relativă a statului membru în care se află regiunea eligibilă, comparată cu media UE-25, adică:

4,25% pentru regiunile din statele membre al căror nivel al Venitului Naţional Brut/locuitor este mai mic de 82% din media UE;

3,36% pentru regiunile din statele membre al căror nivel al Venitului Naţional Brut/locuitor este între 82% şi 99% din media UE;

2,67% pentru regiunile din statele membre al căror nivel al Venitului Naţional Brut/locuitor este mai mare de 99% din media UE.

– la suma obţinută sub nivelul anterior, se adaugă, dacă este cazul, o sumă rezultată din alocarea unui premiu de 700 €/şomer, aplicată numărului de şomeri din regiune.

Pentru Obiectivul Competitivitate Regională şi Angajarea Forţei de Muncă metoda alocării se bazează pe suma cuantumurilor regiunilor eligibile fiecărui stat membru, aceasta fiind determinată în funcţie de următoarele criterii, ponderate după cum urmează:

– populaţia totală – 0,50;– numărul de şomeri în regiunile NUTS 3 cu o rată a şomajului peste media

grupului – 0,20;– numărul de locuri de muncă necesare pentru a se atinge o rată a angajării forţei

de muncă de 70% – 0,15;– numărul de persoane angajate cu nivel scăzut de educaţie – 0,10;– densitatea mică a populaţiei – 0,05.Cuantumurile sunt ajustate în acord cu prosperitatea regională relativă.Fără a intra în detalierea metodologiei de finanţare a UE în perioada 2007–2013,

prin prezentarea făcută se scoate în evidenţă importanţa şi rolul regiunilor în alocaţiile bugetare din perioada următoare. Regiunile de dezvoltare din cadrul statelor membre sunt considerate factor de promovare a politicilor structurale şi sunt beneficiarele directe ale Fondurilor structurale, constituind, în acelaşi timp, baza de calcul a sumelor totale alocate (plicurilor financiare) capitolului „Creştere durabilă”.

2.1.7. Instrumente financiare utilizate după anul 2007în România

79

Page 28: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

În calitate de stat membru a Uniunii Europene, România are dreptul la sprijin financiar de la bugetul comunitar, din două surse, şi anume:

1. Fondul European pentru Garantare în Agricultură (FEGA);2. Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).FEGA finanţează în principal următoarele: plăţile directe către fermieri, prevăzute în cadrul Politicii Agricole Comune

(PAC); restituirile fixate la exportul produselor agricole către ţările terţe; intervenţiile destinate regionalizării pieţelor agricole; programele de informare şi promovare a produselor agricole atât pe piaţa

internă cât şi în statele terţe.FEADR finanţează programele de dezvoltare rurală. Acest instrument

financiar al comunităţii europene se concentrează pe următoarele: îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol; protecţia mediului şi a spaţiului rural; îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea activităţilor economice în

spaţiul rural; abordarea LEADER (proiecte de dezvoltare).După procedurile de analiză şi aprobare a Programelor Operaţionale Sectoriale

(care definesc managementul fondurilor structurale) şi a Cadrului Strategic de referinţă elaborat de către România, beneficiarii români care depun cereri de finanţare vor primi fonduri structurale (FEDR – Fondul European de Dezvoltare Regională, FSE – Fondul Social European şi FC – Fondul de Coeziune) de la Uniunea Europeană prin intermediul Fondului Naţional al României. Banii sunt destinaţi prefinanţării şi ajung la beneficiari în momentul în care acesta semnează contractul de achiziţie publică.

Pentru anul 2007 proiectul de buget al Comisiei Europene alocă o pondere mare obiectivelor „Coeziune economică şi socială şi creşterii competitivităţii economice” de 43% iar sectorului agricol 34%.

Fondurile Structurale şi de Coeziune (FSC) sunt instrumente financiare prin care Uniunea Europeană acţionează pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni în scopul realizării coeziunii economice, sociale şi a solidarităţii.

Spre deosebire de fondurile de preaderare (PHARE, ISPA şi SAPARD), Fondurile Structurale şi de Coeziune nu finanţează proiecte individuale ci programe de dezvoltare multianuale trasate împreună de regiuni.

Alocarea lor se face pe baza principiului programării ce implică diagnosticarea situaţiei existente, formularea unei strategii multianuale integrate şi coerente şi definirea de obiective concrete care vor fi atinse. Viitoarea perioadă de programe este 2007-2013.

Plăţile din fondurile comunitare în România se derulează prin cele două agenţii de plăţi acreditate:

1.Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură (APIA);2.Agenţia de plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP).Ambele agenţii de plăţi sunt în subordinea Ministerului Agriculturii şi

Dezvoltării Rurale (MADR).

80

Page 29: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

1) Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură (APIA)APIA a fost înfiinţată şi funcţionează în baza legii 1/2004. Rolul Agenţiei este

să aplice măsurile de sprijin pentru producătorii agricoli finanţate atât de la bugetul UE, cât şi de la bugetul de stat al României în limita sumelor alocate.

Principalele atribuţii ale APIA sunt cele de autorizare, efectuare şi contabilizare a plăţilor.

APIA este organizată pe trei niveluri: central, judeţean şi local. Deţine 42 de sucursale judeţene şi 210 sedii locale.

Prin reforma Politici Agricole Comune (PAC) din 2003 producătorii agricoli (fermierii) primesc sprijin european începând cu anul 2007, în funcţie de numărul de hectare pe care îl au în administrare şi condiţiile agricole şi de mediu în care menţin această suprafaţă.

Statul român, în acelaşi timp poate acorda suplimentar, sub diferite scheme de plată, sprijin producătorilor de la bugetul naţional – aşa numitul „top-up”.

APIA este instituţia responsabilă pentru plata directă acordată producătorilor pe suprafaţă.

În anul 2007, de exemplu, sunt alocate fonduri în valoare de 440 milioane euro pentru plăţile directe pe suprafaţă alături de care se adaugă fondurile de la bugetul naţional.

De asemenea tot în atribuţiile APIA revin toate mecanismele care intervin pentru a regla piaţa (reglementările Uniunii Europene în ceea ce priveşte Organizaţiile Comune de Piaţă) cum ar fi: preţul de intervenţie, restituirile la export, stocarea privată etc., inclusiv eliberarea certificatelor de export-import la produsele agricole.

Măsurile finanţate din FEADR conform prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005, implementate de către APIA sunt:

Măsuri incluse în axa II „Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului”:1. Plăţi compensatorii pentru handicap natural în zonele montane;2. Plăţi compensatorii în alte zone cu handicap natural;3. Agromediu;4. Prima împădurire a terenului agricol;5. Prima împădurire a terenului neagricol;6. Plăţi pentru silvo-mediu;7. Plăţi „Natura 2000” pe teren agricol şi silvic.2) Agenţia de plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (APDRP)Alături de APIA, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit

(APDRP) are un rol decisiv în dezvoltarea agriculturii şi pescuitului din România.APDRP a fost înfiinţată pe structurile Agenţiei SAPARD, fiind create structuri

la nivelul fiecărui judeţ.Sprijinul pentru dezvoltare rurală este acordat prin Fondul European Agricol

pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).Măsurile finanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

(FEADR) conform prevederilor Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1698/2005, implementate de APDRP sunt:

81

Page 30: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Măsuri incluse în axa I „Îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi silvic”:

1. Acţiuni de pregătire profesională şi informare, incluzând difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice şi practice inovatoare persoanelor angrenate în sectoarele agricol, alimentar şi silvic;

2. Stabilirea tinerilor fermieri în mediul rural;3. Pensionarea timpurie a fermierilor şi a muncitorilor agricoli;4. Utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi deţinătorii de păduri;5. Modernizarea exploataţiilor agricole;6. Creşterea valorii economice a pădurilor;7. Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice;8. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea

agriculturii şi silviculturii;9. Sprijinirea exploataţiilor agricole de semisubzistenţă;10. Sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători.Măsuri incluse în axa II „Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului”:1. Investiţii non-productive în domeniul agricol şi silvic;Prima înfiinţare a sistemelor agro-forestiere pe terenurile agricole.Măsuri incluse în axa III „Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea

economiei rurale”:1. Diversificarea activităţilor non-agricole;2. Sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor cu scopul de a

promova spiritul întreprinzător;3. Încurajarea activităţilor turistice;4. Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală;5. Renovarea şi dezvoltarea satelor;6. Conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale;7. Pregătire şi informare;8. Animare şi dobândire de aptitudini profesionale.Axa IV LEADER – proiecte de dezvoltare rurală promovate de grupuri de

acţiune locală.

2.2. Regiuni de dezvoltare economică în România

2.2.1. Regionalizarea şi dezvoltarea regională în România

82

Page 31: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Dezvoltarea regională reprezintă un concept definitoriu al construcţiei UE şi, în acelaşi timp, un instrument de monitorizare al fiecărei ţări în curs de aderare. Din acest motiv, una din cele mai importante Direcţii ale Comisiei Europene este denumită Dezvoltare regională şi coeziune economică.

Unul din obiectivele UE este promovarea progresului economic şi social, echilibrat şi durabil, prin întărirea coeziunii economice şi sociale a ţărilor membre, un rol important în acest proces fiind conferit regiunilor, percepute ca spaţii mai apropiate de cetăţeni. În accepţiunea pe care Consiliul Europei o dă regiunii, aceasta este unitatea administrativ-teritorială situată imediat sub nivelul statului unitar sau federal etc., care are o structură a administraţiei publice aleasă prin scrutin şi mijloacele financiare de susţinere a acestei autorităţi.

Regionalizarea este o acţiune administrativă care vizează delimitarea unor zone mai largi de cooperare comparativ cu unităţile administrativ-teritoriale.

Prin semnarea Acordului de asociere cu Comisia Europeană şi punerea în aplicare a Programului Naţional de Aderare la UE, Guvernul României s-a angajat să promoveze un nou tip de politică de dezvoltare regională care să contribuie la realizarea coeziunii economice şi sociale, îndeplinind exigenţele comunitare în perspectiva integrării României în UE.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională sunt următoarele: – diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea

dezvoltării echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată);– preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;– îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile UE şi de acces la instrumentele

financiare de asistenţă pentru ţările membre (fonduri structurale şi de coeziune);– corelarea politicilor de dezvoltare regionale promovate de UE cu politicile

guvernamentale de dezvoltare regională;– stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, care contribuie la

dezvoltarea economică, în conformitate cu prevederile legale naţionale şi cu acordurile internaţionale încheiate de România.

Principiile care stau la baza elaborării şi aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt următoarele:

– descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central, guvernamental spre cel al comunităţilor regionale;

– parteneriatul între toţi actorii implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;– planificarea ca proces de utilizare a resurselor (prin programe şi proiecţie), în

vederea atingerii unor obiective stabilite;– cofinanţarea prin contribuţia financiară a actorilor implicaţi în realizarea

programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.Bazele legislative ale politicii regionale s-au pus în România în anul 1998 prin

Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România. Ulterior, s-au operat unele modificări şi adaptări ale cadrului instituţional şi legislativ iniţial, prin Legea 315/2004. Aceste legi definesc obiectivele şi principiile politicii de dezvoltare regională în România, corelate cu obiectivele şi principiile politicii de coeziune economică şi socială promovate de Uniunea Europeană.

83

Page 32: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Structurile instituţionale de promovare a politicilor de dezvoltare regională, la nivel regional sunt:

Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR); Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR); Direcţiile Regionale de Statistică.Dezvoltarea regională a făcut necesară implementarea unui sistem statistic de

nivelul NUTS 2, prin Direcţiile Regionale de Statistică, fiind folosit pentru analiza şi monitorizarea disparităţilor în dezvoltarea regională.

Cadrul instituţional creat la nivel naţional pentru coordonarea elaborării şi implementării politicilor regionale este constituit din Ministerul Integrării Europene (MIE) şi Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR).

Ministrul Integrării Europene (MIE), prin Direcţia Generală de Dezvoltare Regională (DGDR), reprezintă organismul de coordonare la nivel naţional al procesului de elaborare, implementare şi monitorizare a politicii naţionale de dezvoltare regională în România, precum şi a strategiilor regionale de dezvoltare a ţării.

După aderare, Ministerul Integrării Europene, Direcţia Generală de Dezvoltare Regională vor dobândi rolul de Autoritate de Management pentru Programul Operaţional Regional, calitate în care vor realiza managementul asistenţei financiare din Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR) primite de România pentru acest program.

Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) funcţionează în baza Legii 315/2004 privind dezvoltarea regională în România şi a HG nr. 772/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNDR.

CNDR este autoritatea deliberativă pentru politicile şi programele de dezvoltare regională, avizând documentele importante pentru dezvoltarea regională cum sunt: Planul Naţional de Dezvoltare şi Strategia Naţională de Dezvoltare Regională.

CNDR este prezidat de Ministrul Integrării Europene, fiind format din preşedinţii şi vicepreşedinţii celor opt Consilii de Dezvoltare Regională, inclusiv secretarii de stat din ministerele implicate în dezvoltarea regională.

Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR), creat la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, are rol deliberativ privind coordonarea la nivel regional a politicii naţionale de dezvoltare regională. CDR decide, la nivel regional, cu privire la obiectivele prioritare de dezvoltare regională şi strategia pentru atingerea acestora.

CDR este alcătuit din preşedinţii Consiliilor judeţene şi câte un reprezentant al Consiliilor locale, municipale, orăşeneşti, comunale ale fiecărui judeţ din regiune, coordonând Agenţia de Dezvoltare Regională (ADR) din fiecare Regiune de Dezvoltare.

Agenţiile de Dezvoltare Regională reprezintă organismul executiv al CDR. ADR sunt organizaţii non-guvernamentale, de utilitate publică, cu personalitate juridică, responsabile cu elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regională, ca bază pentru elaborarea PND. În acelaşi timp, ADR are rolul de autoritate de implementare a măsurilor stabilite în cadrul priorităţii PND privind dezvoltarea regională.

Locaţia ADR în Regiunile de Dezvoltare se prezintă în tabelul 2.8.

84

Page 33: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Referitor la stabilirea locului de „aşezare” a Agenţiilor de Dezvoltare Regională, observăm unele inconsecvenţe. În cazul regiunilor SV, V şi NV s-au ales cele mai importante oraşe, respectiv Craiova, Timişoara şi Cluj, iar în cazul regiunilor NE, SE şi Centru, s-au aşezat în oraşe de mărimea şi importanţa a doua sau a treia. În cazul regiunii Sud, nu înţelegem raţiunea alegerii oraşului Călăraşi ca sediu al ADR, mai ales că este şi cel mai „lăturalnic” din regiune. Din punctul nostru de vedere, bazat pe importanţa economico-socială şi cultural-ştiinţifică, cele mai potrivite oraşe pentru aşezarea Agenţiilor de Dezvoltare Regională ar fi Iaşi (Nord-Est), Constanţa sau eventual Galaţi (Sud-Est), Ploieşti (Sud), Braşov (Centru).

Tabelul 2.8.Structura Regiunilor de dezvoltare şi locaţia

Agenţiilor de Dezvoltare Regională

Nr.crt.

Regiunea de Dezvoltare

Judeţe componenteLocaţia

ADR

1 Nord-Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, VasluiPiatra-Neamţ

2 Sud-EstBrăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea

Brăila

3 Sud MunteniaArgeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman

Călăraşi

4Sud-Vest Oltenia

Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea Craiova

5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş Timişoara

6 Nord-VestBihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj

Cluj-Napoca

7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu Alba Iulia8 Bucureşti-Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov Bucureşti

Sursa: Ministerul Integrării Europene.

Instrumentele financiare utilizate pentru realizarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională sunt:

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională (FNDR); Fondurile pentru Dezvoltare Regională (FDR) la nivelul celor opt regiuni.Atribuţiile principale ale Agenţiilor de Dezvoltare Regională, precizate prin

legea de organizare şi funcţionare, sunt următoarele:– elaborează şi propune spre aprobare Consiliului pentru Dezvoltare Regională

strategia de dezvoltare regională, programele de dezvoltare regională şi planurile de gestionare a fondurilor;

– pune în aplicare programele de dezvoltare regională şi planurile de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare Regională, cu respectarea legislaţiei în vigoare şi răspunde faţă de aceasta pentru realizarea lor;

85

Page 34: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

– identifică zonele defavorizate din cadrul regiunii de dezvoltare, împreună cu consiliile locale sau judeţene, după caz, şi înaintează documentaţiile necesare, aprobate, în prealabil de Consiliul pentru Dezvoltare Regională şi Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

– asigură asistenţa tehnică de specialitate, împreună cu consiliile locale sau judeţene, după caz, persoanelor fizice sau juridice, care investesc în zonele defavorizate;

– înaintează Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri de finanţare a proiectelor de dezvoltare aprobate din Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;

– acţionează pentru atragerea de surse financiare la Fondul de Dezvoltare Regională;

– gestionează Fondul de Dezvoltare Regională, în scopul realizării obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;

– răspunde faţă de Consiliul pentru Dezvoltare Regională şi de organele abilitate prin lege pentru corecta gestionare a fondurilor alocate.

Analizând atribuţiile Agenţiilor de Dezvoltare Regională, constatăm că aceste organizaţii nu au autonomie în plan regional în ceea ce priveşte finanţarea proiectelor aprobate, deoarece propunerile de finanţare sunt aprobate de CNDR.

După părerea mai multor specialişti în domeniu şi după experienţa de funcţionare a sistemului dezvoltării regionale în România, constatăm că sistemul creat necesită unele măsuri de îmbunătăţire şi completare. Sunt necesare măsuri din punct de vedere legal, instituţional şi procedural.

Structura sistemului de dezvoltare regională din România este strict piramidală, puternic ierarhizată, centralizată excesiv din punct de vedere decizional pe nivelul naţional, fapt care generează birocraţie, ineficienţă, lentoare în decizii şi implementare şi, mai presus de toate, corupţie. Această modalitate de structurare nu are nimic în comun cu principiul subsidiarităţii în deciziile cu privire la întocmirea proiectelor, alocarea şi utilizarea fondurilor de dezvoltare regională.

În acelaşi timp, pentru gestionarea fondurilor de preaderare în vederea dezvoltării regionale ar trebui creată o instituţie de sine stătătoare, de tipul Agenţiei de Plăţi sau Agenţiei SAPARD.

În prezent, Regiunile de Dezvoltare sunt doar regiuni cu funcţie statistică care nu dispun de instrumente şi, mai ales, de resurse financiare proprii pentru a aplica politica Comisiei Europene în gestionarea fondurilor şi atingerea obiectivelor de dezvoltare regională.

Politica de dezvoltare regională în România trebuie reformată profund pentru a răspunde exigenţelor UE în vederea realizării coeziunii economice şi sociale stabilite de politica regională a UE.

2.2.2. Disparităţile regionale în România şi coeziunea economică şi socială

86

Page 35: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

Analiza din punct de vedere economic şi social a structurilor administrative competente, a regiunilor de dezvoltare din România scoate în evidenţă un mare grad de disparitate între acestea şi prevederile programelor de coeziune economică şi socială.

Disparităţile regionale cauzează efecte negative majore în economie, cele mai grave efecte fiind următoarele:

– întârzierea sau blocarea creşterii economice;– accentuarea inflaţiei prin revendicările salariale din regiunile slab dezvoltate

care nu sunt acoperite prin sporuri de productivitate, ci prin creşterea preţurilor şi transferul de resurse din regiunile cu potenţialităţi mai mari;

– implicarea de costuri ridicate pentru susţinerea dezvoltării regiunilor defavorizate.

Într-o economie de piaţă funcţională participă economii concurenţiale cu niveluri de dezvoltare asemănătoare, competitive. În cazul unor discrepanţe majore, anterioare integrării, economiile neconcurenţiale şi necompetitive trebuie să treacă printr-o etapă de restructurare şi convergenţă structurală. Reuşita integrării europene depinde în mare măsură de asigurarea omogenităţii economico-sociale în toate statele membre, prin reducerea diferenţelor existente între regiuni şi atenuarea discrepanţelor între economii.

Lărgirea Uniunii Europene spre Centrul şi Estul Europei a creat noi probleme de adâncire şi intensificare a disparităţilor regionale. În acest context, a apărut la nivel de Uniune Europeană obiectivul Coeziune economico-socială care are scopul de a asigura dezvoltarea armonioasă a tuturor economiilor şi regiunilor participante la procesul de integrare, cu ţintă finală uniunea economică şi monetară.

Cu toate eforturile depuse de către Uniunea Europeană, disparităţile s-au accentuat ca efect al liberalizării schimburilor şi al extinderilor succesive. Disparităţile structurale regionale au impus Actul Unic (1987) ca prioritate, politica de coeziune economică şi socială.

Programul Comisiei prevedea obiective specifice pentru Fondurile de finanţare:1. dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic;2. reconversia economică a regiunilor aflate în declin;3. combaterea şomajului pe termen lung;4. reducerea şomajului în rândul tinerilor;5. modificarea structurilor agricole şi dezvoltarea corespunzătoare a zonelor

rurale. Fondurile structurale, ca principal instrument financiar, asigură finanţarea

obiectivelor de dezvoltare regională prin programe iniţiate pe baza planurilor regionale sau comunitare (iniţiative comunitare).

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) a fost creat Fondul de Coeziune, prin acţiunile de sprijin ale Băncii Europene de Investiţii (BEI) şi prin politici care se adresează altor domenii, dar care au impact şi asupra coeziunii (politica de dezvoltare a infrastructurii, politica agricolă comunitară (PAC), politica bugetară).

Coeziunea economică şi socială presupune, în primul rând, derularea în mod coerent a tuturor acţiunilor locale, regionale, naţionale şi comunitare. Se pune un accent deosebit pe optimizarea luării deciziilor la cele mai potrivite niveluri. În acest caz, aplicarea principiului subsidiarităţii, conform căruia competenţele se delegă la un

87

Page 36: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

nivel superior numai dacă au o eficacitate sporită, trebuie să fie o excepţie şi nu o regulă aşa cum este actualmente în legislaţia românească a dezvoltării rurale. Integrarea europeană a acceptat, adoptat şi promovat în mod consecvent principiul subsidiarităţii. Astfel, atribuirea competenţelor la diferite niveluri şi fiecărui nivel în parte (individual, societate civilă, local, naţional, instituţii supranaţionale) trebuie făcută după principiul eficacităţii maxime, având în vedere două exigenţe importante:

– autoritatea nu poate împiedica persoanele sau grupurile sociale să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care se realizează atât interesul propriu cât şi interesul general;

– fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului (autorităţile intervin numai dacă sunt mai eficiente decât nivelurile inferioare, Chantal Millon Delsol, 1993).

Aplicarea principiului subsidiarităţii în procesul de integrare europeană presupune respectarea şi garantarea autonomiei naţiunilor membre. În baza principiului de subsidiaritate, sistemului instituţional comunitar i-au fost delegate prerogative naţionale în domenii care acoperă ca sferă de influenţă mai mult decât spaţiile naţionale, rezultând un ansamblu de reglementări numit „acquis comunitar”, obligatoriu de aplicat atât de actualii membri ai UE cât şi de ţările care solicită aderarea la Comunitate.

Principalele elemente care formează dreptul comunitar sunt:– reglementările (regulamentele) aplicabile direct în toate ţările membre din

momentul adoptării, fără a mai fi nevoie de transpunerea lor în dreptul naţional;– directivele, care stabilesc doar obiective, lăsând statelor membre libertatea de a

alege modul concret de realizare şi mijloacele necesare; se preiau în legislaţia internă într-un anumit termen, asigurând, astfel, coordonarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale;

– deciziile cuprind măsuri obligatorii pentru subiecţii desemnaţi; unul sau mai multe state, întreprinderi etc.;

– avizele, rezoluţiile, recomandările, cu rol de informare asupra poziţiei instituţiilor în anumite probleme de interes comunitar.

2.2.3. Caracterizarea regiunilor de dezvoltare ale României. Disparităţi intraregionale

O particularitate a dezvoltării regionale în România este structura mozaicată a dezvoltării economice la nivel regional şi subregional (zonal). Practic, în toate regiunile există zone relativ dezvoltate, care coexistă cu cele subdezvoltate (figura 2.1).

Trebuie subliniat faptul că se constată încă disparităţi majore în interiorul regiunilor, unde judeţele preponderent agricole coexistă cu cele mai dezvoltate. Acest fenomen a luat amploare din cauza impactului restructurării economice, resimţit în special în zonele monoindustriale a căror populaţie a fost masiv afectată de şomaj, prin închiderea întreprinderilor de stat neprofitabile (tabelul 2.9).

Cauzele diferite ale disparităţilor în dezvoltarea economică şi socială la nivel intraregional, determină ca evoluţiile viitoare să fie destul de imprevizibile. Există încă un număr important de judeţe unde predomină un singur tip de activitate economică concentrată,

88

Page 37: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.1. – Politica de dezvoltare regională în U.E. şi România

de regulă, în câteva mari întreprinderi de stat, în care lucrează un număr însemnat de salariaţi. Această situaţie va genera, cu certitudine, în viitorul apropiat, noi şocuri pe piaţa muncii.

Figura 2.1. Harta regiunilor de dezvoltare:

1. Regiunea Nord-Est; 2. Regiunea Sud-Est; 3. Regiunea Sud-Muntenia; 4. Regiunea Sud-Vest Oltenia; 5. Regiunea Vest; 6. Regiunea Nord-Vest; 7. Regiunea Centru; 8. Regiunea Bucureşti-Ilfov.

Tabelul 2.9.Indicatori de caracterizare a nivelului de dezvoltare

şi a potenţialului economic al regiunilor

Indicatori

Nor

d-E

st

Su

d-E

st

Su

d-

Mu

nte

nia

Su

d-V

est

Olt

enia

Ves

t

Nor

d-

Ves

t

Cen

tru

Buc

ureş

ti-

Ilfo

v

Rom

ânia

I. Nivelul global de dezvoltare economicăI.1. PIB/locuitor (2000) – €

1436 1725 1590 1682 2121 1849 2100 4237 2002

I.2. Productivitatea muncii (2000) – €

3507 4210 3865 3831 4787 4000 4733 10137 4679

II. InfrastructurăII.1. Densitatea drumurilor publice/100km2 (%)

36,3 29,5 34,4 35,5 31,8 33,9 29,6 46,7 33,1

89

Page 38: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Tabelul 2.9. (continuare)II.2. Ponderea drumurilor publice modernizate în tota-lul drumurilor publice (%)

23,3 25,3 27,4 31,7 25,5 27,7 22,3 48,5 25,3

II.3. Ponderea localităţilor cu reţea de apă potabilă în total localităţi (%)

12,7 32,0 20,4 11,4 18,0 34,0 17,6 15,0 20,2

II.4. Ponderea localităţilor cu reţea de canalizare în total localităţi (%)

4,4 4,9 3,6 2,1 4,8 4,7 5,0 12,7 4,2

III. Resurse de muncă şi ocupareaIII.1. Ponderea populaţiei ocupate în sectoarele neagricole, din care:

53,6 60,2 56,5 53,3 69,7 60,0 70,8 94,5 63,8

- în servicii (%) 59,0 60,1 55,3 60,4 57,8 57,6 52,8 71,6 60,1- în industrie (%) 41,0 36,0 44,7 39,6 42,2 42,4 47,2 28,4 39,9

III.2. Ponderea populaţiei ocupate în total populaţie

35,0 35,6 36,1 37,4 41,6 41,0 40,8 40,9 38,1

III.3. Ponderea populaţiei active în total populaţie

39,2 39,5 39,8 41,3 44,6 44,0 44,9 42,3 41,6

III.4. Soldul migrator net al populaţiei la 1000 locuitori, (2002)

–0,850 –0,072 –0,276 –0,213 0,807 –0,945 –0,310 2,50 –0,072

IV. ŞomajulIV.1. Rata şomajului (%) (2002)

10,8 10,0 9,2 9,4 6,6 6,8 9,0 3,3 8,4

IV.2. Rata şomajului feminin (%) (2002)

9,7 8,4 7,1 9,7 7,2 6,0 8,8 4,7 7,8

IV.3. Ponderea şomerilor neindemnizaţi în total şomeri înregistraţi (%) (2002)

64,4 50,2 49,4 51,9 49,6 61,3 56,2 40,2 54,8

Sursa: Planul Naţional de Dezvoltare 2007–2013, Guvernul României.

Page 39: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

1. Regiunea de Dezvoltare Nord-Est

Regiunea cuprinde 6 judeţe: Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi Vaslui, având în structură: 17 municipii, 15 de oraşe, 466 comune şi 2 445 de sate. Suprafaţa totală a regiunii este de 36 850 km2, reprezentând, 15,5% din suprafaţa României, fiind cea mai întinsă dintre cele opt Regiuni de Dezvoltare ale României. Se învecinează cu Ucraina la nord şi Republica Moldova la est, cu Regiunea Sud-Est la sud şi cu Regiunile Centru şi Nord-Vest la vest.

Din punct de vedere economic, regiunea Nord-Est este cea mai slab dezvoltată regiune a României, în anul 2000, PIB/loc. fiind la nivelul de 70% din media naţională. Zonele cele mai sărace cuprind sudul judeţului Iaşi, sud-estul judeţului Neamţ, estul judeţului Bacău şi judeţele Botoşani şi Vaslui în întregime. În special vestul regiunii, care a făcut în anii ’60–’70 obiectul unei industrializări forţate (mobilă, chimie, materiale de construcţii, construcţii de maşini, textile), a intrat într-un proces de dezindustrializare în ultimii 10 ani (întreprinderi din ramurile chimie, petrochimie, uşoară, construcţii de maşini, mobilă), fapt ce a agravat situaţia economică, iar estul regiunii este, tradiţional, subdezvoltat.

Numeroase persoane de vârstă tânără şi medie, cu mare potenţial de muncă din această regiune lucrează temporar sau permanent în activităţi economice şi de servicii în Europa de Vest şi Israel. În satele bucovinene, după plecarea populaţiei tinere masculine apte de muncă şi a femeilor, se manifestă o accentuare a tendinţei de emigrare în străinătate. În multe localităţi au rămas, astfel, numai persoane vârstnice şi copii. În multe din aceste localităţi, activitatea de construcţii este impresionantă, materiile prime utilizate fiind lemnul şi piatra. În acest fel, s-au accentuat discrepanţele între localităţile regiunii din punct de vedere al nivelului general de dezvoltare şi îndeosebi al infrastructurii şi echipării tehnice.

În afara disparităţilor de dezvoltare între zonele din vestul şi estul teritoriului, în Regiunea Nord-Est sunt evidente, de asemenea, disparităţile urban-rural referitoare la gradul general de dezvoltare, dotările de toate tipurile, gradul de atractivitate pentru investiţii. În acelaşi timp, se manifestă un alt fenomen îngrijorător, legat de declinul oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi cele monoindustriale, care tind sau chiar s-au decuplat de la procesul de creştere economică, având drept consecinţă pierderea principalelor funcţii urbane.

Analiza mai detaliată a disparităţilor interne în dezvoltarea Regiunii Nord-Est, atât din punct de vedere al dezvoltării economice cât şi al problemelor de mediu, evidenţiază următoarele tipuri de zone-problemă:

Zone în declin industrial şi cu şomaj ridicat cuprinde areale din jurul localităţilor urbane: Roman, Suceava, Fălticeni, Rădăuţi, Vaslui, Bârlad, Negreşti, Huşi, Buhuşi, Dărmăneşti, Moineşti, Comăneşti, Oneşti, Târgu Ocna, Paşcani, Hârlău, Târgu Frumos, Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, Botoşani, Dorohoi şi Darabani, cu platformele industriale adiacente;

Areale rurale izolate, cu infrastructură slab dezvoltată, formând o mare pungă de sărăcie, cuprinde zona rurală la confluenţa dintre judeţele Bacău, Vaslui, Iaşi

91

Page 40: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

şi Neamţ, care se continuă cu zona de vest a judeţului Vaslui, fâşia adiacentă graniţei dintre judeţele Botoşani şi Iaşi, porţiunea situată în extremitatea sud-estică a judeţului Iaşi şi care se continuă în nord-estul judeţului Vaslui, pe malul drept al Prutului, precum şi zone cuprinzând localităţi izolate din sudul judeţului Suceava;

Zone afectate de alunecări de teren şi fenomene de eroziune: din zona centrală şi de sud a judeţului Botoşani, în judeţul Neamţ, pe ambele maluri ale lacului de acumulare Bicaz şi în nordul judeţului, în nordul şi sudul judeţului Iaşi, în judeţul Vaslui, în bazinul afluenţilor râului Bârlad, în judeţul Bacău unde sunt identificate 13 zone expuse alunecărilor de teren, situate în partea centrală şi de nord, în sudul judeţului Suceava, în raza localităţilor Fălticeni şi Dolhasca.

Zone afectate de inundaţii: din bazinul râului Bistriţa, în lunca Jijiei şi a Prutului, precum şi în judeţul Bacău, în zona bazinelor hidrografice ale râurilor Trotuş, Siret, Tazlău, Bistriţa, Zeletin.

În sinteză, se poate afirma că, pe ansamblul Regiunii Nord-Est, sunt evidente discrepanţele ca nivel de dezvoltare, dar şi ca potenţial de dezvoltare între nord-vestul (Bucovina) mai dezvoltat al regiunii, aflat într-un accentuat proces de restructurare industrială, şi estul mult rămas în urmă (judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui).

Regiunea are un grad de ruralitate mai mare decât media naţională, agricultura regiunii fiind influenţată de condiţiile climatice mai severe comparativ cu media naţională. În regiune se cultivă cu preponderenţă cartof, cânepă, in, sfeclă de zahăr, grâu, porumb, legume etc.

Zona de munte şi subcarpatică din vestul regiunii (judeţele Suceava, Neamţ, Bacău) deţine un potenţial turistic valoros dar, în mare parte, cu excepţia Bucovinei, insuficient dezvoltat. Acest potenţial, cu măsuri adecvate, poate intra cu uşurinţă în circuitul turistic european, cu specializarea turism cultural-religios (Putna, Neamţ, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Arbore, Agapia, Văratec, Dragomirna, Bistriţa, Zamca, Secu, Sihăstria, Caşin), turism balneo-terapeutic (Vatra Dornei, Câmpulung-Moldovenesc, Bălţăteşti, Oglinzi, Slănic Moldova, Târgu Ocna), turism etnografic, agroturism, turism rural, turism montan, turism sportiv (alpinism, vânătoare, pescuit, sporturi extreme – zborul cu parapanta, rafting, orientare turistică, mountainbike, ski), turism de afaceri etc.

Gradul de dotare a localităţilor, originalitatea landschaftului bucovinean cît şi specificul deosebit al satelor, cu un grad înalt de civilizaţie a populaţiei, pot juca un rol în turismul de lungă durată, cu activităţi sportive, agrement şi pentru ameliorarea şi întreţinerea sănătăţii (Vatra Dornei, Solca, Cacica, pe Valea Bistriţei şi a Moldovei).

2. Regiunea de Dezvoltare Sud-Est

Regiunea are o suprafaţă de 35 762 km2, cuprinzând şase judeţe: Constanţa, Tulcea, Brăila, Galaţi, Buzău, Vrancea, 11 municipii, 22 de oraşe, 332 comune şi 1455 de sate.

Regiunea Sud-Est are graniţă comună, la sud, cu Bulgaria, în nord-est, pe Prut şi Dunăre, cu Ucraina şi Republica Moldova, iar la sud-est graniţă naturală – Marea Neagră, pe o lungime de circa 245 km.

92

Page 41: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Specificul Regiunii Sud-Est îl reprezintă disparităţile între polurile de concentrare a activităţilor industriale şi terţiare (Brăila-Galaţi; Constanţa-Midia-Năvodari), centrele industriale complexe izolate (Buzău, Focşani), areale cu specific turistic (litoralul şi Delta Dunării) şi întinsele zone cu suprafeţe de culturi cerealiere şi pomi-viticole. Regiunii îi sunt caracteristice discontinuitatea teritorială a activităţilor industriale şi, într-o oarecare măsură, îmbinarea activităţilor terţiare (comerţ, servicii, turism) cu cele primare (agricole).

Restructurările industriale care au avut loc în procesul tranziţiei la economia de piaţă au dus la creşterea masivă a şomajului în marile centre ale industriei grele (Galaţi, Brăila, Buzău) şi în micile centre urbane monoindustriale (Măcin, Babadag). Activitatea intensă de construcţii de locuinţe proprietate privată, din jurul marilor centre urbane, litoral şi alte areale turistice din zonele subcarpatice, a preluat o parte din forţa de muncă disponibilizată şi, astfel, şocul social al disponibilizărilor a fost, într-o oarecare măsură, atenuat.

Cu toată reducerea masivă de personal din zonele Brăila – Galaţi şi Constanţa – Năvodari, în ultimii ani se constată un oarecare reviriment al activităţilor industriale, respectiv un proces de stabilizare a întreprinderilor nou create pe platformele marilor complexe industriale restructurate. Aici pot fi menţionate atât întreprinderile din Brăila, Combinatul de la Galaţi, precum şi rafinăria de la Midia-Năvodari. Un alt exemplu de revigorare a industriei îl reprezintă oraşul Buzău, unde au apărut numeroase întreprinderi noi, ca de exemplu cele de prelucrare a lemnului, de valorificare a deşeurilor plastice etc. Spre deosebire de procesul de stabilizare economică a marilor centre urbane, oraşele mici nu îşi găsesc echilibrul, pierzând, în continuare, locuri de muncă (Babadag, Negru Vodă, Hârşova, Făurei, Tulcea, Măcin etc.). Aici nu au apărut investitori străini, în primul rând datorită infrastructurii deficitare (drumuri, alimentări cu apă, canalizări etc.). Ocuparea redusă a forţei de muncă determină emigrarea a numeroşi tineri, fenomen care se amplifică odată cu incapacitatea de a integra noile generaţii în activităţi de producţie.

Agricultura deţine o pondere importantă în economia regiunii, zona fiind caracterizată prin condiţii favorabile pentru culturi de cereale (în anul 2002, 19% din suprafaţa cultivată pe ţară), floarea-soarelui, legume, plantaţii de pomi fructiferi, viţa de vie deţinând 40% din suprafaţa viticolă a ţării, situându-se pe locul întâi în România.

Arealele de maximă sărăcie cuprind nordul judeţului Galaţi, estul şi sudul judeţului Brăila, nordul Dobrogei, Delta Dunării, precum şi estul judeţului Vrancea.

Un alt domeniu important al economiei regiunii îl reprezintă căile de comunicaţie, aici aflându-se cele două căi de transport pe apă ale ţării, Dunărea inferioară cu braţul navigabil Sulina şi Canalul Cernavodă-Constanţa care, din cauza reducerii generale a activităţii economice a ţării, şi-au diminuat activitatea, disponibilizând forţă de muncă pentru sectoare productive şi terţiare adiacente.

În domeniul reţelelor de transport, trebuie menţionat faptul că absenţa unui pod rutier Brăila-Măcin duce la izolarea nordului Dobrogei, în special în anotimpul iernii, având ca efect imediat integrarea dificilă a acestei zone în circuitul economic general al ţării şi al regiunii.

93

Page 42: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Un potenţial unic şi o mare şansă pentru regiune o reprezintă Delta Dunării (rezervaţie naturală a biosferei) unul dintre cele mai de seamă paradisuri naturale ale Europei. Aici, cât şi în arealul complet nepoluat al Munţilor Măcin şi a complexului Razelm, sunt necesare programe de investiţii în infrastructură (hoteluri, instalaţii de epurare a apelor, diguri împotriva viiturilor, alimentări cu apă potabilă pentru localităţile din Deltă etc.), pentru atragerea acestor zone în circuitul turistic internaţional.

Poluarea Deltei, cauzată de acumularea substanţelor nocive din amonte, reprezintă o problemă care trebuie soluţionată urgent. Oprirea deteriorării mediului din zonă prin programe de investiţii trebuie să reprezinte o prioritate. Colmatarea braţelor secundare ale Deltei produce, de asemenea, în timp inundarea unei mari părţi a suprafeţei de uscat din Deltă şi degradarea biologică a acestui ecosistem.

Investiţiile în infrastructură trebuie să susţină şi zonele rurale ale Subcarpaţilor de Curbură, unde procesele de alunecare a terenurilor despădurite, la începutul secolului trecut dar şi după 1989, sunt tot mai numeroase, iar inundaţiile periodice ameninţă numeroase sate din bazinele hidrografice ale râurilor Buzău, Râmnicu Sărat, Siret şi Prut.

3.Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia

Regiunea Sud are în componenţă şapte judeţe: Argeş, Dâmboviţa, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman, cu suprafaţa de 34 453 km2, reprezentând 14,45% din suprafaţa României. Pe teritoriul regiunii există 15 municipii, 28 oraşe, 482 comune şi 2030 sate.

Regiunea se învecinează la sud cu Bulgaria, pe Dunăre. În interiorul Regiunii Sud-Muntenia este amplasată Regiunea Bucureşti-Ilfov.

Trăsătura esenţială a Regiunii Sud-Muntenia este reprezentată de împărţirea acesteia în două subarii cu caracteristici geografice şi socio-economice diferite.

Partea de nord a regiunii, alcătuită din judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova se caracterizează printr-un grad mai ridicat de industrializare, judeţul Prahova deţinând primul loc pe ţară din punct de vedere al producţiei industriale. Problemele principale cu care se confruntă această zonă sunt legate de declinul unor unităţi industriale, fenomen ce a generat o rată a şomajului superioară mediei pe regiune. Închiderea unor unităţi economice în zone monoindustriale a determinat apariţia unor grave probleme sociale, în special în localităţi urbane monoindustriale: Mizil, Plopeni, Urlaţi, Băicoi, Boldeşti-Scăeni, Valea Călugărească, Moreni, Titu, Găeşti, Costeşti, Topoloveni şi Câmpulung-Muscel.

Contribuţia industriei la crearea PIB-ului regional, în special prin aportul întreprinderilor din industria chimică şi petrochimică (judeţele Prahova şi Argeş), maşini, echipamente şi mijloace de transport, materiale de construcţie (Prahova, Argeş şi Dâmboviţa), textile, confecţii şi alimentară este de peste 30%. Oraşele Ploieşti, Piteşti şi Târgovişte se manifestă ca poli de dezvoltare şi centre de concentrare a investiţiilor străine pentru noi activităţi industriale.

94

Page 43: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Partea sudică a regiunii, alcătuită din judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman, este o zonă tradiţional subdezvoltată, formând a doua mare pungă de sărăcie a României (prima fiind cea din Regiunea Nord-Est), fiind caracterizată prin preponderenţa populaţiei ocupate în agricultură. De altfel, suprafaţa judeţelor componente este reprezentată în întregime de câmpie. În anii ’70, întreaga zonă a cunoscut o dezvoltare industrială artificială. În prezent, această zonă suportă impactul sever al procesului de tranziţie spre economia de piaţă, prin închiderea majorităţii unităţilor industriale, această stare fiind caracteristică atât celor patru reşedinţe de judeţ: Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Slobozia cât şi zonelor adiacente centrelor urbane: Turnu Măgurele, Zimnicea, Alexandria, Videle şi Feteşti.

Potenţialul agricol al regiunii, în general, şi al părţii sudice, în special, este deosebit de ridicat (71,1% din suprafaţa totală fiind reprezentată de suprafaţa agricolă, din care 80,2% teren arabil). Cu toate acestea, fărâmiţarea terenurilor agricole generată de aplicarea Legii fondului funciar, 18/1991, la care se adaugă dotarea tehnică necorespunzătoare, infrastructura deficitară, absenţa investiţiilor şi forţa de muncă îmbătrânită şi/sau necalificată pentru a practica agricultura performantă, fac ca acest potenţial să fie slab valorificat. Starea precară a economiei agricole determină exodul populaţiei tinere şi cu pregătire, cu implicaţii negative de lungă durată asupra viitorului acestei zone, cu posibilităţi slabe de a se revigora economic. Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră reprezintă 19,4% din totalul suprafeţei forestiere a ţării.

Infrastructura, echiparea tehnică a teritoriului şi a localităţilor este precară în sudul regiunii. În partea de nord, chiar dacă este mai bine dezvoltată, şi aici mare parte din dotările infrastructurale sunt încă mult sub standardele internaţionale.

La fel ca şi în cazul celorlalte regiuni, discrepanţele între mediul urban şi rural sunt mari din punct de vedere al echipărilor tehnice de toate tipurile, al gradului de dezvoltare economică şi, ca urmare, a nivelului de trai şi atractivităţii zonelor rurale. Este de evidenţiat însă că şi oraşele mici şi mijlocii (cele mai multe monoindustriale) sunt într-un evident declin economic, multe fiind decuplate de la creşterea economică, pierzându-şi funcţiile urbane propriu-zise.

Regiunea dispune de un valoros potenţial turistic. În zona montană de nord, propice pentru practicarea sporturilor de iarnă, s-au dezvoltat numeroase staţiuni montane: Valea Prahovei, Munţii Bucegi, Piatra Craiului, în care s-a extins turismul în toate anotimpurile, inclusiv turismul de week-end, agroturismul şi turismul rural.

Partea de nord a regiunii are şi potenţial pentru dezvoltarea turismului balneoclimateric pentru boli reumatice şi respiratorii (Slănic Prahova, Vălenii de Munte, Pucioasa, Câmpulung-Muscel etc.), care nu este exploatat corespunzător din cauza absenţei dotărilor infrastructurale şi a serviciilor turistice de slabă calitate.

Potenţialul turistic al părţii sudice se leagă, în principal, de Dunăre, dar care este insuficient exploatat până în prezent. O mai bună valorificare a acestui potenţial necesită un concept şi investiţii substanţiale, mai ales cele legate de pescuitul sportiv, agrement şi sporturi nautice pe Dunăre.

Regiunea de dezvoltare Sud (Muntenia) este cel mai reprezentativ caz de delimitare arbitrară, fără nici un criteriu economic, natural şi de potenţialitate a legii regiunilor de dezvoltare (115/1998). Cele două zone – nordul regiunii, dezvoltat

95

Page 44: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

industrial şi cu potenţial turistic ridicat, şi sudul, cu o economie preponderent agricolă, subdezvoltată, nu au nicio legătură economică firească. Nu este singurul caz de acest gen în delimitarea „artificială”, neeconomică, necomercială a regiunilor de dezvoltare, fără a respecta tradiţiile, dar şi conexiunile economice şi comerciale necesare.

4. Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia

Regiunea este situată geografic în partea de sud-vest a României şi are în componenţă cinci judeţe: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea. Are o suprafaţă de 29 212 km2, reprezentând 12,3% din suprafaţa totală a ţării. Regiunea cuprinde 11 municipii, 23 oraşe, 286 comune şi 2078 sate. Se învecinează la sud cu Bulgaria, iar la sud-vest cu Serbia, încadrându-se în aria dunăreană românească.

Regiunea are forme variate de relief, în descreştere altitudinală de la nord spre sud şi de la vest spre est, conţinând resurse economice naturale numeroase (petrol, gaze, cărbune, mangan, sare, lemn, izvoare minerale şi termale), specializare în producţia de energie termo şi hidroelectrică, suprafeţe întinse folosibile pentru agricultură, dar, datorită tehnologiilor şi echipării, productivitatea este redusă, poziţie geografică propice tranzitului de mărfuri pe direcţiile vest-est şi nord-sud.

Regiunea, deşi cu o densitate a populaţiei sub media ţării, a avut, în mod tradiţional, datorită situaţiei economice precare, rolul de rezervor de recrutare a forţei de muncă pentru zonele cu natalitate redusă din Banat şi Bucureşti. Nivelul de trai este, în medie, scăzut, iar Podişul Mehedinţi şi Câmpia Olteniei pot fi considerate printre cele mai sărace zone ale ţării, fiind a treia pungă întinsă de sărăcie a României. Populaţia rurală, având ponderea de 54,7% din populaţia regiunii, este îmbătrânită, iar agricultura de subzistenţă reprezintă ocupaţia de bază a acesteia.

În afara zonelor cu dezvoltare economică, datorată unor condiţii speciale (Defileul Dunării, Subcarpaţii Olteniei şi Valea mijlocie a Oltului, Craiova şi Slatina), infrastructura localităţilor urbane şi rurale este total necorespunzătoare, atât ca extindere cât şi din punct de vedere al calităţii. Deşi, numeroase oraşe au obţinut un statut urban, nu deţin nici, pe departe, infrastructura specifică şi un mod de viaţă care să justifice poziţia urbană în ierarhia localităţilor. Simptomatic este şi faptul că aici nu există nici o localitate care să fie alimentată cu gaze naturale, iar alimentarea cu apă potabilă nu este asigurată permanent nici în cel mai important oraş al regiunii – Craiova. Condiţiile precare din reţeaua de colectare a apelor reziduale determină un grad ridicat de poluare a cursurilor de apă, iar cvasiinexistenţa depozitelor ecologice de gunoi accentuează agravarea cerinţei protecţiei mediului. O situaţie delicată o reprezintă dotarea insuficientă cu filtre tehnologice pentru reţinerea prafului la numeroase termocentrale pe bază de combustibil solid inferior (lignit), uzinelor chimice din complexul Govora, Râmnicu Vâlcea etc., dar şi suprafeţele întinse ocupate de haldele de steril ale exploatărilor de lignit şi cele de cenuşă de la termocentralele din judeţul Gorj.

Faţă de unele areale cu relativă dezvoltare (turism, comerţ, industrie) sau cu oarecare stabilizare economică (Craiova, Slatina), celelalte zone nu au un ritm de creştere corespunzător, iar regiunea se depopulează în special prin emigraţie pentru un loc de muncă.

96

Page 45: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Potenţialul turistic utilizat este concentrat în trei zone: Clisura Dunării – Porţile de Fier, Subcarpaţii Gorjului şi ai zonei Vâlcea, cu însemnate monumente naturale (peşteri, chei, canioane, rezervaţii) şi arhitectonice (mănăstirile Vodiţa, Cozia, Turnu, Bistriţa, Arnota, Lainici, Frăsinei, Dintr-un Lemn, Cornetu, Govora, Stânişoara, Tismana, Horezu, Polovraci), izvoare termale şi terapeutice (Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata), saline terapeutice (Băile Govora, Ocnele Mari), cât şi Valea Oltului la nord de Râmnicu Vâlcea. O şansă deosebită pentru dezvoltarea turismului montan oferă Valea Lotrului, unde staţiunea Voineasa poate oferi condiţii foarte bune pentru sporturi de iarnă, vânătoare, pescuit, alpinism şi drumeţie.

5. Regiunea de Dezvoltare Vest

Regiunea Vest are în componenţă 4 judeţe: Arad, Timiş, Caraş-Severin şi Hunedoara, totalizând 32 034 km2, ceea ce reprezintă 13,4% din suprafaţa României. Judeţul Timiş este, ca întindere, cel mai mare din ţară (3,6%). Regiunea deţine 10 municipii, 27 oraşe, 266 comune şi 1334 sate. Se învecinează la nord-vest cu Ungaria şi la sud-vest cu Serbia (aproximativ 60 km din graniţă fiind situată pe Dunăre).

În funcţie de punctele de trecere a frontierei, distanţa medie până la Belgrad este de 170 km, până la Budapesta 300 km, iar Viena se află la aproximativ aceeaşi distanţă ca şi Bucureştiul – 550 km.

Însemnate resurse de subsol (huilă, antracit, în epuizare sau la limita economică a exploatării, minereuri de fier, hidrocarburi, cupru, metale preţioase, argint, aur, roci de construcţie, zăcăminte radioactive, izvoare termale şi minerale), relief divers şi mari suprafeţe de soluri fertile, păduri cu esenţe valoroase, climat moderat cu influenţă submediteraneană, reţea densă şi diversă de transport, legături facile cu centrul Europei şi o populaţie bine calificată, disciplinată reprezintă coordonatele naturale, economice şi demografice ale regiunii. Ca şi în cazul celorlalte regiuni de dezvoltare, teritoriul regiunii Vest poate fi împărţit în două subregiuni, confruntate cu probleme structurale distincte şi grad diferit de dezvoltare.

Prima zonă include teritoriul judeţelor Caraş-Severin şi Hunedoara, la care se adaugă oraşul Nădrag din judeţul Timiş şi aria adiacentă acestuia. Aici s-au dezvoltat, de timpuriu, încă din secolul al XVII-lea, ramuri ale industriei extractive, metalurgice, siderurgice şi ale industriei conexe, cum este industria constructoare de maşini. Această mare zonă a regiunii a intrat într-un puternic declin după 1990, iar procesul de restructurare, desfăşurat lent şi cu mari dificultăţi, a generat un şomaj foarte ridicat. În acest mare areal economic, o particularitate aparte are situaţia economiei bazinului carbonifer din valea Jiului, unde reducerea locurilor de muncă a cauzat convulsii sociale repetate, în pofida a numeroase programe de reconversie-restructurare.

Zona Hunedoara-Deva, Valea Jiului, culoarul Haţeg-Călan, Deva, zona minieră din sudul judeţului Caraş-Severin şi zona minieră din nordul judeţului Hunedoara (Brad, Munţii Apuseni), foste bazine miniere, necesită lucrări urgente de infrastructură pentru redarea în circuitul economic şi protejarea ecologică a aşezărilor afectate masiv de reziduurile activităţilor miniere (uraniu, metale rare şi colorate).

Valea Jiului (Lupeni, Petrila, Uricani, Vulcan, Aninoasa, Bărbăteni, Câmpu lui Neag, Dâlja, Lonea, Livezeni, Petroşani, Paroşeni), zona minieră a judeţului Caraş-

97

Page 46: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Severin (Moldova Nouă, Sasca Montană, Oraviţa, Anina, Ocna de Fier, Dognecea, Rusca Montană), zona minieră Hunedoara (Brad, Teliuc, Ghelar) toate sunt areale cu o semnificativă concentrare de forţă de muncă disponibilizată din industria minieră care trebuie absorbită de alte sectoare. Investiţiile în aceste zone trebuie să includă, în mod necesar, ecologizarea haldelor şi a întregului areal şi reabilitarea suprafeţelor industriale dezafectate, modernizarea reţelei de canalizare şi apă potabilă.

A doua zonă a Regiunii Vest cuprinde teritoriul judeţelor Timiş şi Arad, cu dezvoltare industrială timpurie, complexă şi diversificată (industrie uşoară, chimică, constructoare de maşini, electronică şi electrotehnică etc.) este, în prezent, zona favorită a investiţiilor străine productive în România. Pe fondul creării a numeroase locuri de muncă ce necesită forţă de muncă cu o calificare înaltă, şi a exodului masiv al forţei de muncă din ultimii ani (emigraţia populaţiei germane a accentuat acest fenomen), zona se confruntă cu un deficit tot mai accentuat de forţă de muncă corespunzătoare. Noile investiţii în acest areal se lovesc de infrastructura necorespunzătoare pentru o dezvoltarea accelerată.

Gradul de urbanizare a Regiunii Vest este mai mare decât pe ansamblul ţării, reşedinţele de judeţ reprezentând, în general, centre de atracţie puternice pentru populaţie. Disparităţile urban–rural, deşi existente, nu sunt atât de accentuate ca în celelalte regiuni.

Agricultura reprezintă o ramură economică importantă a regiunii (judeţele Timiş şi Arad), deţinând 13,2% din suprafaţa agricolă a ţării, cu un potenţial de producţie ridicat, dar nevalorificat la adevărata sa valoare.

Regiunea Vest are un bogat potenţial turistic. O zonă compactă cu potenţial turistic variat, cu valenţe speciale pentru agroturism, se află în zona montană a judeţului Caraş-Severin, Clisura Dunării, în Munţii Apuseni (în vecinătatea oraşului Brad), cât şi în vestul şi sudul judeţului Hunedoara (Retezat, Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa).

Turismul termal-balnear (Băile Herculane, Moneasa, Lipova, Buziaş, Geoagiu-Băi, Călan, Vaţa de Jos), turismul montan, turismul sportiv (Complexele turistice de la Semenic, Muntele Mic, Straja), turismul de afaceri (Timişoara) şi de tranzit (culoarele de circulaţie rutieră internaţională Nădlac–Deva şi Timişoara–Băile Herculane) reprezintă alte oportunităţi importante ale regiunii Vest.

6. Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest

Regiunea are o suprafaţă de 34 159 km2 (14,3% din suprafaţa ţării), având în componenţă şase judeţe: Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, 13 municipii, 22 oraşe, 392 de comune şi 1823 de sate.

Este aşezată în nord-vestul României, fiind mărginită în partea de nord-est de Carpaţii Orientali, iar în partea de sud-vest de Munţii Apuseni, având graniţă cu Ungaria la vest, iar la nord cu Ucraina (are şase puncte de trecere de frontieră cu Ungaria şi Ucraina).

În Regiunea Nord-Vest există mari discrepanţe în dezvoltarea economică a celor şase judeţe. Judeţele Cluj, Bihor şi Satu Mare (industria alimentară, uşoară, lemn, construcţii de maşini) sunt industrializate şi mai stabil dezvoltate economic comparativ

98

Page 47: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

cu judeţele din centru şi est (Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Sălaj cu industrie a mobilei, metale neferoase şi auro-argentifere, uşoară), unde evoluţia din ultimii ani a dus la pierderea capacităţii concurenţiale a multor ramuri. Conform analizelor economice şi sociale efectuate, în judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud se află o altă mare pungă de sărăcie a României.

Zone în declin industrial se află în zona Munţii Apuseni şi zona montană din nordul regiunii, cuprinzând arii însemnate de pe teritoriul judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Bistriţa-Năsăud. Acestea deţin, totuşi, resurse naturale importante, dintre care sunt de menţionat: minereuri complexe şi auro-argentifere (Satu Mare, Maramureş), bauxită (Bihor), sare (Maramureş, Bihor), materiale de construcţii (Bihor, Cluj, Bistriţa-Năsăud), lemn (Maramureş, Bistriţa-Năsăud). Restructurările din domeniul minier au afectat sectorul extractiv, ducând la disponibilizări masive şi la declararea zonei defavorizate Baia Mare–Borşa–Vişeu. Sectorul industriei neferoase este ameninţat în Baia Mare de rezultatul unui referendum local pentru interzicerea acelor tipuri de activităţi care poluează oraşul. Pentru relansarea zonelor sunt necesare investiţii masive, atât în infrastructură cât şi în echipamentele de exploatare ecologică a resurselor.

În toate judeţele Regiunii Nord-Vest, o pondere importantă a populaţiei active este ocupată încă în întreprinderi de stat. De aceea, este previzibilă o creştere a ratei şomajului în judeţele Sălaj, Satu-Mare, precum şi în judeţul Maramureş, cauzată de restructurarea iminentă a întreprinderilor de stat cu pierderi, populaţia ocupată în aceste întreprinderi fiind încă destul de numeroasă. În zonă sunt necesare măsuri active de ocupare a populaţiei disponibilizate, demersuri de reorientare şi reconversie profesională, corespunzătoare cerinţelor locale ale pieţei muncii.

Deşi economia forestieră reprezintă o ramură importantă a regiunii (30,2% din suprafaţa regiunii acoperită de păduri), defrişările insuficient controlate (Bistriţa-Năsăud, Maramureş) şi lipsa unui program coerent de reîmpăduriri şi construcţie de drumuri forestiere de exploatare către interiorul bazinelor, conduc la reducerea continuă a suprafeţelor împădurite. Capitalizarea insuficientă, pierderea pieţelor externe, neadaptarea la exigenţele calitative ale acesteia, au determinat ca numeroase fabrici de mobilă să fie închise sau să funcţioneze la parametri reduşi.

Relieful diversificat a permis dezvoltarea unei agriculturi variate, creşterea animalelor deţinând o pondere însemnată în producţia animalieră a ţării, creşterea ovinelor fiind preponderentă. Regiunea are un potenţial agricol bun, terenuri de bună calitate, însă productivitatea este diminuată de acţiunea unor factori nefavorabili (eroziune, alunecări de teren, sărăturare, poluare chimică etc.) care au determinat scăderi ale producţiei agricole.

Pe ansamblul regiunii, infrastructura de transport, de protejare a mediului şi energetică este mai bine dezvoltată comparativ cu alte regiuni, dar lipsa investiţiilor timp de decenii a adus diferitele tipuri de echipare tehnică a teritoriului într-o situaţie precară. La nivelul Regiunii Nord-Vest, se remarcă discrepanţe între judeţe cu privire la alimentarea cu energie electrică. Există încă sate, cătune sau gospodării izolate neelectrificate, concentrate mai ales în zona Munţilor Apuseni şi în zona montană din nord. Grave disfuncţionalităţi în alimentarea cu energie electrică se înregistrează în

99

Page 48: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

judeţul Maramureş, atât în mediul rural cât şi în mediul urban (Sighetu Marmaţiei, Borşa, Seini, Târgu Lăpuş, şi Vişeul de Sus), precum şi în judeţul Bistriţa-Năsăud şi într-o anumită măsură chiar şi în judeţele Satu Mare şi Cluj (Satu Mare, Negreşti-Oaş, Tăşnad etc.).

Majoritatea judeţelor regiunii se confruntă cu probleme de alimentare cu apă potabilă. Reţeaua publică de alimentare cu apă potabilă este insuficient dezvoltată pentru a corespunde nevoilor populaţiei, atât în mediul rural cât şi în mediul urban, iar în judeţul Maramureş poluarea straturilor acvifere freatice, datorată infiltrărilor de reziduuri nemetalifere, periclitează grav sănătatea populaţiei, iar în arealele cu reţele de apă instalaţiile de tratare au debit redus sau sunt învechite tehnologic. În localităţile rurale din Podişul Transilvaniei resursele de apă sunt insuficiente şi nepotabile din cauza domurilor gazeifere şi a zăcămintelor saline, necesitând lucrări prioritare de alimentare cu apă în sistem centralizat.

Regiunea are un potenţial turistic apreciabil format din vestigii arheologice, rezervaţii naturale, lacuri glaciare, lacuri în masive de sare şi de acumulare, numeroase peşteri, staţiuni balneo-climaterice, condiţii favorabile practicării turismului montan, sportiv, de cură, de agrement şi de odihnă. Există, de asemenea, mai multe zone etnofolclorice care au permis dezvoltarea agroturismului, în Maramureş, Cluj şi Bihor. Prin apropierea de Europa Centrală, având un relief de mare originalitate (peşteri, chei, defilee etc.), climă favorabilă, înălţimi accesibile, Munţii Apuseni au şansa de a deveni o atracţie pentru practicarea sporturilor de iarnă (Stâna de Vale, Borşa), turismul de drumeţie, un punct de referinţă pentru cei care doresc natură curată în condiţii de cazare simple accesibile, dar şi de lux.

7. Regiunea de Dezvoltare Centru

Regiunea Centru este aşezată în partea centrală a României, învecinându-se cu şase din cele opt Regiuni de dezvoltare, deţine o suprafaţă de 34 100 km2 şi reprezintă 14,3% din teritoriul României. Regiunea este formată din şase judeţe: Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu, 19 municipii, 32 oraşe, 337 de comune şi 1 822 de sate.

Zone cu forme de relief specific de podiş, văi direcţionate est-vest, regiunea deţine însemnate rezerve de gaz metan, minereuri auro-argentifere şi colorate, nemetalifere, de sare, izvoare minerale şi terapeutice, iar peste o treime din suprafaţă este ocupată de păduri. Arealul deţine însemnate resurse hidrografice şi, comparativ cu alte regiuni, o reţea de transport dezvoltată (cu excepţia direcţiei nord-sud), dar cea mai însemnată bogăţie o reprezintă populaţia educată. Regiunea are o natalitate redusă, dar a reuşit în mare măsură să integreze armonios imigranţii din alte zone ale ţării. Meşteşugurile au tradiţie seculară, iar activităţile economice sunt foarte diversificate.

Dacă, iniţial, motorul activităţii economice l-a reprezentat mineritul (aur, argint, cărbune şi sare), acum cele mai însemnate ramuri sunt prelucrarea metalelor, chimia, toate ramurile industriei uşoare şi alimentare.

Dezvoltarea activităţilor de producţie a fost favorizată de o poziţie propice schimburilor de mărfuri, activitatea de comerţ având tradiţie seculară.

100

Page 49: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Restructurarea sau închiderea întreprinderilor din această zonă a determinat apariţia unui fenomen neîntâlnit aici, şomajul, cele mai critice zone fiind centrele miniere din est (Baraolt şi Bălan) şi Apuseni (Zlatna), dar şi oraşele cu mari unităţi ale industriei construcţiilor de maşini şi chimice (Aiud, Gheorgheni, Făgăraş, Victoria, Copşa Mică, Ocna Mureş). O situaţie deosebită se manifestă în jurul Braşovului, unde numeroase uzine de armament şi-au încetat activitatea, dar şi în oraş, unde uzinele constructoare de maşini au rămas încă neretehnologizate şi foarte târziu privatizate, cu disponibilizarea unui personal numeros.

Agricultura este bine dezvoltată, cu specializare în zootehnie, cultura plantelor industriale, iar viticultura de calitate are o răspândire deosebită în zona Târnavelor.

Agricultura acestei regiuni are un potenţial pedologic mai redus comparativ cu media naţională. În cadrul culturilor vegetale, suprafeţele ocupate de cartof (ocupă locul întâi pe ţară cu 24,4%, din suprafaţa totală cultivată cu cartof în România), sfeclă de zahăr şi plante de nutreţ. Creşterea animalelor ocupă un loc important în agricultura regiunii, în special creşterea taurinelor şi ovinelor.

Regiunea Centru are 34,1% din suprafaţă acoperită cu păduri, constituind zona cea mai importantă de aprovizionare cu lemn de brad din ţară.

Regiunea are un potenţial turistic foarte valoros cu oraşe medievale (Braşov, Târgu Mureş, Alba Iulia, Sighişoara, Sibiu), monumente de cultură medievală, muzee însemnate (Sibiu), dar şi o bogată tradiţie în agroturism (Bran, Moieciu, Balvanyos, Valea Arieşului, Mărginimea Sibiului), potenţial pentru practicarea sporturilor de iarnă (Păltiniş, Poiana Braşov, Predeal) şi facilităţi pentru recreere. Există numeroase izvoare minerale şi terapeutice (Bilbor, Borsec, Sâncrăieni, Băile Tuşnad, Balvanyos, Covasna, Zizin) şi staţiuni balneare cu tradiţie (Sovata, Covasna, Ocna Sibiului, Ocna Mureş, Băile Tuşnad, Harghita-Băi, Băile Homorod). Aici investiţiile în infrastructură pot contribui la reînvierea unor ramuri ce pot constitui motorul unui nou reviriment economic.

Din punct de vedere al dezvoltării economice, dar şi al structurii reţelelor de aşezări, regiunea este cea mai omogenă între cele opt regiuni ale ţării, singurele discrepanţe manifestându-se în zonele cu populaţie redusă din Munţii Apuseni, localităţilor săseşti şi a celor din zonele înalte ale depresiunilor intracarpatice din estul regiunii.

Cea mai redusă dezvoltare economică o deţine zona slab populată a Munţilor Apuseni, din judeţul Alba. Areale industriale dezvoltate sunt situate în zona sudică (dominată de nodurile Braşov şi Sibiu, cu sateliţii acestora) şi specializate în industria constructoare de maşini, chimică, textilă şi alimentară. Zona centrală a regiunii cuprinde localităţi urbane numeroase aşezate pe Văile Târnavelor, cu industrie variată, structuri urbane bine conturate şi atractive arhitectonic. În nord se diferenţiază centre cu structuri economice mai specializate, unde domină industria constructoare de maşini, chimia, industria mobilei, textilă şi alimentară. Zona deţine cea mai densă reţea de distribuţie de gaz metan, unde numeroase sate sunt racordate la reţele comunale. Totuşi, învechirea şi neretehnologizarea reţelelor de apă, canalizare şi distribuţie a gazului metan din multe oraşe, le face vulnerabile.

101

Page 50: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

8. Regiunea de Dezvoltare Bucureşti-Ilfov

Regiunea Bucureşti-Ilfov este cea mai mare aglomerare urbană a ţării, iar numărul locuitorilor înregistraţi statistic de 2,3 milioane este, cu siguranţă, depăşit prin exodul permanent sau temporar în căutare de lucru în zonă. Crearea unui areal metropolitan, prin includerea zonei limitrofe suburbane Ilfov şi Călăraşi până la Dunăre (cca 300 000 locuitori), va duce la creşterea dinamicii urbane, prin creşterea atractivităţii pentru investiţii a terenurilor rurale.

Regiunea Bucureşti-Ilfov reprezintă şi cea mai mare aglomerare industrială a României, în care sunt prezente, de fapt, toate marile ramuri economice. Declinul industrial treptat de după ’90 a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă, iar închiderea a multor întreprinderi ineficiente a accentuat diminuarea forţei de muncă din industrie şi migrarea ei către servicii. Comerţul, activităţile de depozitare, distribuţie, administraţie, gospodărie comunală, construcţii au avut o evoluţie rapidă, astfel încât regiunea, în pofida poziţiei geografice nefavorabile, se distanţează ca nivel de dezvoltare de celelalte regiuni şi marile oraşe ale ţării.

Rata şomajului este scăzută şi există multe posibilităţi de a găsi un loc de muncă. Centrul şi nordul regiunii îşi schimbă rapid înfăţişarea prin cartierele rezidenţiale,

accentuând în permanenţă diferenţele între centrul metropolitan şi zonele limitrofe, creând pericolul unei falii între modernitatea cartierelor rezidenţiale şi sărăcia masivă a cartierelor construite în perioada comunistă, cu mult sub nivelurile minime de locuire civilizată, confortabilă.

Prin investiţiile străine concentrate în zonă, regiunea atrage tot mai mulţi imigranţi, determinând creşterea densităţii populaţiei în cartierele dormitor ale Capitalei, determinând diversificarea stilurilor de viaţă, apariţia fenomenelor de criminalitate etc. Concentrarea populaţiei în cartierele dormitor şi extinderea zonei rezidenţiale, prin construcţii monofamiliale (vile), fac să se manifeste tot mai acut insuficienţa reţelei de transport, a reţelelor de alimentare cu apă, canalizare, încălzire etc.

Dacă poluarea industrială a descrescut evident, datorită închiderii marilor platforme industriale, creşte rapid poluarea chimică şi fonică cauzată de transportul auto urban în continuă sporire.

Regiunea manifestă un accelerat proces de îmbătrânire a populaţiei, iar nivelul natalităţii (8‰) are cel mai scăzut nivel din ţară. Şomajul de lungă durată este foarte intens, iar cel al tinerilor are o pondere ridicată. Munca la negru, în special în sectorul terţiar şi în construcţii, are o răspândire foarte mare.

Reţeaua de învăţământ este, de departe, cea mai densă, dar un număr însemnat din unităţile şcolare şi preşcolare de la periferie şi în judeţul Ilfov nu îndeplinesc condiţiile pentru acordarea autorizaţiei de funcţionare, neavând apă curentă, canalizare şi infrastructură didactică minimă.

102

Page 51: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Problemele reabilitării reţelei stradale sunt extrem de grave, iar absenţa unei concepţii unitare în această direcţie, face ca perspectiva transformării regiunii metropolitane într-o entitate funcţională, eficientă să devină tot mai periclitată. În cazul în care nu se vor concepe proiecte de reabilitare, extindere şi modernizare, cu respectarea strictă a principiilor urbanistice moderne, posibilitatea unui colaps în circulaţia stradală nu este exclusă. Afluxul de populaţie către Bucureşti, în căutarea unui loc de muncă, generează creşterea serviciilor comunale neplătite.

O altă problemă acută a zonei o reprezintă creşterea necontrolată a cantităţii de deşeuri menajere şi a diferitelor tipuri de ambalaje. Rezolvarea parţială, lipsită de perspectivă în domeniul managementului deşeurilor menajere şi industriale poate crea, în viitor, pe lungă durată, mari disfuncţionalităţi zonei metropolitane.

Principalele forme de turism practicate în regiune sunt turismul cultural, ştiinţific, de afaceri, religios, având în vedere numeroasele obiective turistice (monumente istorice, arhitectonice), iar zonele de agrement din regiune favorizează turismul de week-end (Snagov, Căldăruşani, Mogoşoaia, Cernica, Săftica, Pustnicu, Buftea).

2.2.4. Disparităţi interregionale

● Densitatea populaţiei

Fără a lua în considerare Regiunea Bucureşti-Ilfov, care are 1211,7 locuitori/km2 – ca urmare a aglomeraţiei urbane a Capitalei – cea mai mare densitate a populaţiei se înregistrează în Regiunea Nord-Est (101,6 locuitori/km2), regiunea cu cel mai mare dinamism demografic din ţară, iar cea mai scăzută densitate este în Regiunea Vest (60,8 locuitori/km2), regiunea cu cel mai accentuat fenomen de descreştere a populaţiei (figura 2.2.).

103

Page 52: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Figura 2.2. Densitatea populaţiei pe regiuni de dezvoltare în anul 2003.

● Disparităţi privind structurile geodemografice

Conform recensămintelor populaţiei şi locuinţelor, în perioada 1992–2002, populaţia României a scăzut cu 1,6%, datorită descreşterii puternice a fertilităţii şi a ratei natalităţii, creşterii ratei mortalităţii şi a emigrărilor (mai ales în perioada 1990–1992). Descreşterea populaţiei a fost afectată, de asemenea, de procesul lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, accentuat în ultimul deceniu drept consecinţă a scăderii natalităţii.

Din cele opt regiuni, la nivelul anului 2003, cea mai mare natalitate se înregistra în regiunea Nord-Est (11,5 născuţi-vii la 1 000 locuitori). Faţă de anul 1999, când rata natalităţii în Regiunea Nord-Est a fost de 13,2%, în anul 2003 se înregistrează o descreştere care se înscrie în tendinţa generală pe ţară. Cea mai mică natalitate se înregistrează în regiunea Vest (8,9 născuţi-vii la 1000 locuitori) şi în Bucureşti (8,3 născuţi-vii la 1000 locuitori). În acelaşi timp, cele mai ridicate valori ale mortalităţii generale se înregistrează în Regiunile Sud (13,6%) şi Sud-Vest (13,3%). Ca urmare a acestui fenomen, s-au înregistrat modificări semnificative în ceea ce priveşte structura populaţiei pe grupe de vârstă, ponderea populaţiei sub 15 ani fiind în continuă scădere, iar ponderea populaţiei vârstnice, de peste 60 de ani, fiind în continuă creştere.

În Regiunile Sud-Muntenia şi Sud-Vest Oltenia, grupa de vârstă de 65 de ani şi peste deţine cea mai mare pondere în totalul populaţiei (15,7 în anul 1992 şi respectiv, 15,4% în anul 2002). Cea mai mare pondere a populaţiei tinere se înregistrează în Regiunea Nord-Est, revenind 68 vârstnici la 100 de tineri, în timp ce în restul regiunilor acest raport depăşeşte 70, recordul fiind deţinut de Regiunea Bucureşti-Ilfov,

60,8

74,679,7 79,9 80,4

97,5101,6

0

20

40

60

80

100

1205

Ves

t

7 C

entr

u

4 S

ud-V

est

2 S

ud-E

st

6 N

ord-

Ves

t

3 S

ud

1 N

ord-

Est

locu

itori/

kmp

1212

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

8Bucureşti

loc/

kmp

loc.

/km

2

locu

itori/

km2

104

Page 53: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

singura în care există mai mulţi vârstnici decât tineri, ca efect al fenomenului de emigrare al tinerilor.

Durata medie a vieţii se menţine la valori scăzute comparativ cu nivelul european, respectiv de 67,6 ani pentru bărbaţi şi de 74,9 ani pentru femei. La nivel regional, în anul 2002, durata medie a vieţii se plasa între 70,2 ani în Regiunea Nord-Vest şi 73,09 ani în Regiunea Bucureşti-Ilfov, diferenţiindu-se puternic în funcţie de mediul de rezidenţă şi de sex. Ecartul cel mai mare pe sexe este de aproape opt ani în favoarea femeilor, în Regiunea Sud-Est. În ceea ce priveşte mediul de rezidenţă, cea mai puternică diferenţiere se înregistra în Regiunea Bucureşti-Ilfov cu 12,5 ani în favoarea populaţiei urbane. De remarcat diferenţa extrem de mică (0,8 ani) între durata medie a vieţii în Regiunea Vest, reflectând condiţii de trai similare de habitat în mediul urban şi rural.

● Disparităţi urban-rural

Gradul de urbanizare a regiunilor este diferit. Alături de Regiunea Bucureşti-Ilfov, cele mai urbanizate regiuni sunt Regiunile Vest şi Centru, care au peste 60% populaţie urbană. În schimb, în partea de est a ţării (Regiunea Nord-Est) şi în toată partea de sud (Regiunile Sud-Muntenia şi Sud-Vest Oltenia) predomină încă populaţia rurală, acestea fiind zone cu întinse suprafeţe de câmpie, unde activităţile agricole sunt preponderente.

Deşi România are o reţea urbană densă, multe centre urbane putând reprezenta poli potenţiali de creştere economică la nivel regional, există puţine legături economice între centrele urbane şi zonele înconjurătoare, deoarece modul lor de dezvoltare a fost conceput necorelat, fără legături economice regionale, între zonele rurale şi cele urbane. Analizele realizate evidenţiază existenţa în toate regiunile a unor oraşe mici şi mijlocii monoindustriale care tind să se decupleze de la procesul de creştere economică. De asemenea, sistemul de transport urban nu este totdeauna propice întăririi relaţiilor, contactelor şi legăturilor dintre judeţe. Ca rezultat, nici astăzi nu se poate spune că există o piaţă regională a forţei de muncă, ceea ce explică de ce un şoc pe piaţa muncii într-un oraş monoindustrial conduce deseori la migraţia forţei de muncă spre zonele rurale din acelaşi judeţ, unde desfăşoară o activitate de subzistenţă în ferme sau spre Bucureşti.

Cele mai afectate categorii sociale sunt pensionarii şi populaţia disponibilizată din întreprinderile de stat, care nu au reuşit să se recalifice în meserii căutate de piaţa muncii fiind nevoită să se întoarcă în mediul rural, unde desfăşoară activităţi care le asigură subzistenţa.

Ca urmare a deteriorării situaţiei economico-sociale din zonele urbane şi migrării populaţiei acestora către mediul rural, populaţia rurală a majorităţii regiunilor înregistrează în ultimii ani o creştere accentuată. Astfel, în anul 2002, în cinci dintre cele opt regiuni de dezvoltare, ponderea populaţiei rurale în totalul populaţiei regionale a depăşit deja nivelul din 1991 (tabelul 2.10).

Tabelul 2.10.Evoluţia populaţiei rurale

105

Page 54: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

AnulNord-

EstSud-Est

Sud-Muntenia

Sud-Vest

OlteniaVest

Nord-Vest

CentruBucureşti-

Ilfov

1991 57,2 42,4 59,9 56,9 37,6 48,4 39,2 12,41995 55,8 42,6 58,3 55,1 37,4 47,5 39,3 11,12000 56,5 43,2 58,4 54,7 37,8 47,4 39,7 11,22002 59,2 ↑ 44,7↑ 59,4↓ 55,3↓ 38,3↑ 48,9↑ 41,1↑ 11,1↓

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Anuarul Statistic al României 2001, 2003.

● Disparităţi în dezvoltarea economică a regiunilor

Exceptând Regiunea Bucureşti-Ilfov, a cărei situaţie în peisajul economic al ţării este specială, creşterea economică în România a urmat o direcţie vest-est, proximitatea pieţelor vestice acţionând ca factor de difuzare a creşterii. Deşi datele statistice prezintă unele oscilaţii în timp, din cauza unor factori locali, se poate observa faptul că, creşterea economică a avut o componentă geografică semnificativă, zonele subdezvoltate fiind concentrate în nord-est, la graniţa cu Moldova şi în sud, de-a lungul Dunării. Subdezvoltarea este corelată în mare măsură cu şomajul (fiind, de fapt, cauza acestuia) şi cu dominanţa activităţilor agricole, precum şi cu slaba capacitate de atragere sau absorbţie a investiţiilor străine directe.

Regiunea Nord-Est este marcată atât de dependenţa sa de agricultură, cât şi de apropierea de graniţa cu Moldova şi Ucraina. Acelaşi fenomen îl regăsim, într-o anumită măsură, pentru Regiunea Sud-Muntenia, dependentă, de asemenea, de agricultură, Dunărea acţionând ca o barieră în comerţul transfrontalier. Regiunile apusene şi centrale ale ţării au fost avantajate de poziţia lor mai apropiată de pieţele vesteuropene şi de dependenţa mai redusă de sectorul primar.

În pofida unor insuficiente studii în privinţa disparităţilor regionale, este totuşi evident că odată cu reducerea sectorului de stat din economie, disparităţile interregionale s-au adâncit şi agravat, tinzând să devină dominante în peisajul economic românesc, după cum se poate constata din tabelul 2.11.

Tabelul 2.11.Evoluţia PIB şi a productivităţii muncii pe regiuni de dezvoltare, în perioada

1998–2001 (€)

Regiune PIB/locuitor Creştere VAB/pers. ocupată Creştere

1998 2001 relativă 1998 2001 relativăRomânia 1663 2002 1,20 3766 4679 1,241.Nord-Est 1327 1436 1,08 3183 3507 1,102.Sud-Est 1665 1725 1,04 3914 4210 1,083.Sud 1426 1590 1,12 3294 3865 1,174.Sud-Vest 1497 1682 1,12 3368 3831 1,145.Vest 1678 2121 1,26 3678 4787 1,306.Nord-Vest 1588 1849 1,16 3350 4000 1,197.Centru 1760 2100 1,19 3807 4733 1,248. Bucureşti-Ilfov 2697 4237 1,57 6214 10137 1,63

106

Page 55: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Notă: Pentru calculaţia indicatorilor în € a fost folosită valoarea medie anuală a cursului valutar calculată de Banca Naţională a României.

Sursa: Calcule pe baza datelor din Anuarul Statistic al României 2003 şi Statistica Teritorială 2003.

Evoluţia PIB, privită comparativ, pentru perioada 1998–2001, evidenţiază o creştere de circa 57% pentru Bucureşti-Ilfov, în timp ce pentru restul regiunilor, creşterile sunt de sub 20% (exceptând Regiunea Vest), sau chiar stagnant (Regiunile Nord-Est şi Sud-Est) (figura 2.3).

0

500

1000

1500

2000

2500Euro

1. N

ord

-Est

2. S

ud-E

st

3. S

ud

4. S

ud-v

est

5. V

est

6. N

ord

-Vest

7. C

entr

u

Rom

ânia

1998

2001

Figura 2.3. Evoluţia PIB/locuitor.Cauzele majore care au dus la creşterea disparităţilor sunt: localizarea şi

amploarea investiţiilor străine şi respectiv interne şi pierderea capacităţii concurenţiale a multor întreprinderi româneşti pe pieţele interne şi externe.

● Situaţia întreprinderilor mici şi mijlocii

În anul 2002, numărul IMM-urilor la 1000 de locuitori se situa între un minim de 11 (Regiunea Nord-Est) şi un maxim de 17 (Regiunea Nord-Vest şi Centru). Regiunea Bucureşti-Ilfov are, şi în acest caz, o situaţie specială, unde IMM-urile cunosc o dinamică mai accentuată, ajungând la 31 de IMM/1 000 de locuitori (tabelul 2.12).

Tabelul 2.12.Situaţia IMM-urilor la 1 000 locuitori

(‰)

Regiuni de dezvoltareNumăr IMM-uri / 1000 locuitori

2000 2002Nord-Est 10 11 Sud-Est 15 16 Sud-Muntenia 11 12 Sud-Vest Oltenia 12 12 Vest 14 16 Nord-Vest 16 17 Centru 16 17

107

Page 56: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Bucureşti-Ilfov 29 31 România 15 16

Sursa: ANIMMC.

● Nivelul de ocupare al populaţiei la nivel regional

Disparităţile regionale privind piaţa muncii sunt rezultatul procesului de restructurare şi al oportunităţilor diferite de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii în diferitele regiuni. Între anii 1999 şi 2003, disparităţile între regiuni s-au accentuat, rata de ocupare a populaţiei reducându-se, în special în regiunile Sud-Vest (de la 66,2% în anul 1999, la 55,3% în anul 2003), Nord-Est (63,9% în anul 1999, şi la 54,8% în anul 2003) şi Sud (de la 60,2% în anul 1999, la 51,2% în anul 2003). Pentru aceeaşi perioadă, rata de ocupare a înregistrat scăderi la un nivel mai redus şi în celelalte regiuni ale ţării: Nord-Vest (8,6 puncte procentuale), Vest (8,4 puncte procentuale), Sud-Est (6,7 puncte procentuale), Centru (6,2 puncte procentuale) şi Bucureşti ( 5,6 puncte procentuale), (tabelul 2.13.).

Tabelul 2.13.Rata de ocupare la nivel regional*

(%)

RegiuneaRata de ocupare

1999 2000 2001 2002 2003Regiunea Nord-Est 63,9 64,2 63,7 54,9 54,8 Regiunea Sud-Est 55,9 56,1 54,4 48,9 49,2 Regiunea Sud 60,2 60,2 59,4 51,4 51,2 Regiunea Sud-Vest 66,2 66,1 66,3 55,8 55,3 Regiunea Vest 57,6 56,8 55,4 49,6 49,2 Regiunea Nord-Vest 59,5 58,6 59,3 51,5 50,9 Regiunea Centru 54,3 53,9 53,5 48,9 48,1 Regiunea Bucureşti 53,0 51,4 48,0 47,8 47,4 România 59,1 58,8 58,1 51,3 51,0

* Calculată faţă de populaţia totală de 15 ani şi peste. Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Ancheta forţei de muncă în gospodării

(AMIGO).

În perioada 1997–2001, populaţia ocupată în agricultură a crescut în toate regiunile, creşteri semnificative fiind înregistrate în Nord-Est şi Nord-Vest. În anul 2002 însă, faţă de acelaşi an (1997), populaţia ocupată în agricultură a scăzut, scăderea fiind mai accentuată în Regiunea Sud-Muntenia. Această reorientare a fluxurilor

108

Page 57: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

migratorii ale populaţiei din mediul rural spre urban poate fi corelată cu crearea de noi locuri de muncă în urban, în contextul creşterii sectorului privat în economie, dar şi declarării unor localităţi ca oraşe.

Reflectând evoluţiile economiei româneşti, populaţia ocupată în industrie şi construcţii a scăzut în anul 2002 faţă de anul 1997 în toate regiunile ţării, cu două excepţii: Regiunea Vest, unde populaţia ocupată în industrie a înregistrat o uşoară creştere (plus două mii persoane) şi Regiunea Bucureşti-Ilfov, unde ritmul de construire are o dinamică deosebită, populaţia ocupată în construcţii crescând cu 3,7 mii persoane. În aceeaşi perioadă (1997–2002), sectorul serviciilor a înregistrat tendinţe diferite de la o regiune la alta. În cinci din cele opt regiuni, populaţia ocupată în sfera serviciilor a scăzut, cele mai mari scăderi înregistrându-se în Regiunile Vest şi Sud-Est (–31,5 mii persoane, respectiv –22,5 mii persoane). Ca fenomen pozitiv se remarcă creşterea semnificativă a populaţiei ocupate în sectorul serviciilor în Regiunile Bucureşti-Ilfov şi Nord-Vest (+87,6 mi persoane, respectiv +34,6 mii persoane).

După anul 1990, şomajul a crescut brusc în toate regiunile ţării, dar cele mai mari rate ale şomajului au înregistrat regiunile cu economie fragilă, industrializate forţat în anii ’60–’70: Nord-Est, Sud-Est, iar cele mai mici rate de creştere a şomajului s-au înregistrat în Regiunile Bucureşti-Ilfov şi Vest. În anul 2000, cea mai mare rată a şomajului s-a înregistrat în Regiunile Nord-Est şi Sud-Est, dar, în afara acestora, a crescut şomajul, aproape la acelaşi nivel, în Regiunile Sud-Vest Oltenia, Vest şi Centru, ca efect a restructurării industriei miniere şi a industriei grele, care au afectat marile întreprinderi din aceste regiuni.

Reducerea şomajului după anul 2000 poate fi explicată prin amploarea pensionărilor, plecărilor la muncă în străinătate, muncii în economia subterană, dar şi prin faptul că mulţi şomeri de lungă durată nu se mai înregistrează la oficiile forţei de muncă.

În anul 2002, cea mai ridicată rată a şomajului s-a înregistrat în Regiunea Nord-Est (10,8%), în timp ce în Regiunile Vest şi Nord-Vest s-au înregistrat cele mai scăzute rate (6,6%, respectiv 6,8%). Şomajul în Regiunea Bucureşti-Ilfov este scăzut (3,3%), datorită creşterii rapide a serviciilor financiar-bancare şi a dezvoltării sectorului telecomunicaţiilor, în care s-au creat noi locuri de muncă, în special pentru populaţia cu calificări înalte a cărei pondere este mai ridicată în această regiune.

11.2. Evoluţia istorică a regionalizării în România

România a avut experienţa sa proprie în domeniul regionalizării încă de la începutul secolului al XX-lea.

După Marea Unire din 1918 şi până după cel de-al doilea război mondial teritoriul României a fost organizat administrativ astfel: provincii (9), judeţe (71), plăşi (433), comune urbane (179), compuse din: municipii (24), oraşe reşedinţă de judeţ (47), oraşe nereşedinţe (108), comune rurale (9007) compuse din: sate (15348), cătune (1050) şi alte aşezări (424) şi comune suburbane (72) cuprinse tot la comune rurale.

109

Page 58: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

În anul 1936, conform Anuarului Statistic al României 1937–1938, ţara noastră a fost împărţită în 71 judeţe cuprinse în nouă provincii istorice (figura 2.4), conform tabelului 2.14.

Tabelul 2.14.Organizarea administrativ teritorială a României în 1936

Nr.crt.

ProvinciaNumărulJudeţelor

Suprafaţa(km2)

Populaţia totală

Locuitori la km2

(1930)1 Oltenia 5 24078 1513175 632 Muntenia 12 52505 4029008 773 Dobrogea 4 23262 815475 354 Moldova 13 38058 2433596 645 Basarabia 9 44422 2864402 646 Bucovina 5 10442 833009 827 Transilvania 16 62229 3217988 528 Banat 3 18715 18715 509 Crişana şi Maramureş 4 21338 21338 65

România 71 295049 18057028 61

Sursa: Anuarul Statistic al României 1937–1938.

Structura provinciilor pe judeţe se prezenta astfel:1. Oltenia: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi, Vâlcea.2. Muntenia: Argeş, Brăila, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Ilfov, Muscel, Olt,

Prahova, Râmnicu Sărat, Teleorman, Vlaşca.3. Dobrogea: Constanţa, Tulcea, Caliacra, Durostor.4. Moldova: Bacău, Baia, Botoşani, Covurlui, Dorohoi, Fălceni, Iaşi, Neamţ,

Putna, Roman, Tecuci, Tutova, Vaslui.5. Basarabia: Bălţi, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca,

Tighina.6. Bucovina: Câmpulung, Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ, Suceava.7. Transilvania: Alba, Braşov, Ciuc, Cluj, Făgăraş, Hunedoara, Mureş, Năsăud,

Odorhei, Sălaj, Sibiu, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune, Turda.8. Banat: Caraş, Severin, Timiş-Torontal.9. Crişana şi Maramureş: Arad, Bihor, Maramureş, Satu Mare.În anul 1939, prin noua lege de organizare pe ţinuturi, România avea structura

administrativ-teritorială cea prezentată în tabelul 2.15.

Tabelul 2.15.Structura administrativ-teritorială a României în anul 1939

Nr.crt.

Ţinutul Reşedinţa

Judeţul Reşedinţa

Comune urbane(Oraşe)

Numărul plăşilor

1 Olt 43

110

Page 59: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Craiova Dolj Craiova Băileşti, Calafat, Pleniţa

9

Gorj Tîrgu Jiu 7Mehedinţi Turnu Severin Baia de Aramă,

Stehaia9

Olt Slatina 5Romanaţi Caracal Balş, Corabia 6Vâlcea Râmnicu

VâlceaCălimăneşti, Drăgăşani, Govora, Ocnele mari

7

2 Bucegi 79Bucureşti Argeş Piteşti Curtea de Argeş 7

Braşov Braşov 6Buzău Buzău Mizil 8Dâmboviţa Tîrgovişte Găeşti, Pucioasa 9Ilfov Bucureşti Olteniţa 11Muscel Câmpulung 4Prahova Ploieşti Câmpina, Filipeştii

de Târg, Predeal, Sinaia, Slănic, Uraţi, Vălenii de Munte

11

Teleorman Turnu Măgurele

Alexandria, Roşiorii de Vede, Zimnicea

9

Trei Scaune Sfântu Gheorghe

Târgu Săcuiesc 6

Vlaşca Giurgiu 83 Marea 27

Constanţa Caliacra Bazargic Balcic, Cavarna 6Constanţa Constanţa Carmen Sylva,

Cernavodă, Eforie, Hârşova, Mangalia, Medgidia, Techirghiol

7

Durostor Silistra Ostrov, Turcoaia 6Ialomiţa Călăraşi Feteşti, Slobozia,

Urziceni8

4 Dunărea de Jos

49

Galaţi Brăila Brăila 5Cahul Cahul Leova 5Covurlui Galaţi 5Fălciu Huşi Fălciu 3Ismail Ismail Bolgrad, Chilia

Nouă, Reni, Vâlcov4

Putna Focşani Adjud, Mărăşeşti, Odobeşti, Panciu

6

Râmnicu Sărat Râmnicu Sărat 6Tecuci Tecuci 6

111

Page 60: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Tulcea Tulcea Babadag, Isaccea, Măcin, Sulina

5

Tutova Bârlad 45 Nistru 27

Chişinău Cetatea Albă Cetatea Albă 8Lăpuşul Chişinău Călăraşi, Târg 7Orhei Orhei Rezina, Târg 6Tighina Tighina Comrat 6

6 Prut 54Iaşi Bacău Bacău Mirceşti, Slănic,

Târgu Ocna8

Baia Fălticeni Paşcani 5Bălţi Bălţi Făleşti 7Botoşani Botoşani Hârlău, Ştefăneşti 5Iaşi Iaşi Târgu Frumos 7Neamţ Piatra Neamţ Buhuşi, Târgu Neamţ 6Roman Roman 4Soroca Soroca 8Vaslui Vaslui 4

7 Suceava 34Cernăuţi Câmpu Lung Câmpu Lung Gura Humorului,

Vama, Vatra Dornei4

Cernăuţi Cernăuţi Cozmeni, Sadagura, Zastavna

5

Dorohoi Dorohoi Darabani, Herţa, Mihăileni, Săveni

6

Hotin Hotin Sulita 7Rădăuţi Rădăuţi Siret 4Storojineţ Storojineţ Văscăuţi, Vijniţa 4Suceava Suceava Solca 4

8 Mureş 61Alba Iulia Alba Iulia Alba Iulia Abrud, Aiud, Sebeş 9

Ciuc Miercurea Ciuc

Gheorghieni 6

Făgăraş Făgăraş 5Mureş Tîrgu Mureş Reghin 11Odorhei Odorhei 5Sibiu Sibiu 7Tîrnava Mare Sighişoara Mediaş 5Tîrnava Mică Blaj Diciosânmartin,

Dumbrăveni5

Turda Turda 89 Someş 61

Cluj Bihor Oradea Beiuş, Salonta 12Cluj Cluj Huedin 10Maramureş Sighet 5

112

Page 61: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Năsăud Bistriţa Năsăud 7Sălaj Zalău Carei, Şimleul

Silvaniei11

Satu Mare Satu Mare Baia Mare, Baia Sprie

9

Someş Dej Gherla 710 Timiş 50

Timişoara Arad Arad 10Caraş Oraviţa Reşiţa 7 Hunedoara Deva Haţeg, Hunedoara,

Orăştie, Petroşani12

Severin Lugoj Caransebeş, 8Timiş Torontal Timişoara Lipova 13

Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, Direcţiunea Administraţiei Locale, Ministerul Internelor.

În anul 1939, România cuprindea 10 ţinuturi, 71 judeţe, 431 plăşi, 179 oraşe din care 16 municipii şi 9016 comune rurale, formate din 16 084 sate şi 659 cătune (figura 2.5).

Suprafaţa ţării pe provincii şi ţinuturi este redată în tabelele 2.16 şi 2.17.

Tabelul 2.16.Suprafaţa României pe provincii

Nr.crt.

ProvinciaNumărul judeţelor

Suprafaţa(km2)

Total populaţie (1936)

1 Oltenia 5 24 078 1 513 1752 Muntenia 12 52 505 4 029 0083 Dobrogea 4 23 262 815 4754 Moldova 13 38 058 2 433 5965 Basarabia 9 44 422 2 864 4026 Bucovina 5 10 442 853 0097 Transilvania 16 62 229 3 217 9888 Banat 3 18 715 939 9589 Crişana şi Maramureş 4 21 338 1 390 417

Total România 71 295 049 18 057 028

Sursa: Institutul Central de Statistică, A.S.R. 1939, 1949.

Tabelul 2.17.Suprafaţa României pe ţinuturi

Nr.crt.

ŢinutulNumărul judeţelor

Suprafaţa(km2)

113

Page 62: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

1 Olt 6 26 9412 Bucegi 10 40 8793 Marea 4 21 7314 Dunărea de Jos 10 37 9585 Nistru 4 22 3556 Prut 9 31 7757 Suceava 7 17 0708 Mureş 9 30 2979 Someş 7 33 38510 Timiş 5 32 658

Total România 71 295 049Sursa: Institutul Central de Statistică, A.S.R. 1939, 1949.

După cel de-al doilea război mondial, din anul 1948 şi până în 1968, România a fost organizată administrativ-teritorial în regiuni (16); raioane (150); oraşe (183) şi comune (4259), (tabelul 2.18., figura 2.6.).

Figura 2.4. Harta administrativ-teritorială a României în anul 1936

114

Page 63: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Figura 2.5. Harta administrativ-teritorială a României în anul 1939

115

Page 64: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Figura 2.6. Harta administrativ-teritorială a României în anul 1961

Tabelul 2.18.Împărţirea administrativă a teritoriului în anul 1965

Nr.crt.

Regiunea Suprafaţa(km2)

PopulaţiaTotală

Oraşul de reşedinţă

Nr. raioane

Nr. oraşe

Nr. comune

1 Argeş 15 800 1 188 855 Piteşti 10 11 3582 Bacău 13 400 1 110 324 Bacău 7 12 2163 Banat 21 800 1 285 313 Timişoara 12 16 3214 Braşov 15 090 1 106 862 Braşov 8 20 2315 Bucureşti 20 480 1 649 714 Bucureşti 15 10 4146 Cluj 16 910 1 207 488 Cluj 9 14 2877 Crişana 12 240 852 025 Oradea 9 7 2368 Dobrogea 15 460 510 500 Constanţa 7 8 1499 Galaţi 12 910 1 105 351 Galaţi 7 7 22810 Hunedoara 10 910 670 298 Deva 6 15 14211 Iaşi 11 100 1 067 968 Iaşi 7 5 22212 Maramureş 10 500 796 329 Baia Mare 8 7 16613 Mureş-

Autonomă Maghiară

12 250 818 968Tîrgu Mureş

8 11 233

14 Oltenia 20 300 1 564 641 Craiova 13 9 44415 Ploieşti 13 100 1 456 738 Ploieşti 8 16 36216 Suceava 13 750 1 002 938 Suceava 8 10 21717 Oraşul

Bucureşti1 970 1 511 388 – 8 1 28

18 Oraşul Constanţa2 530 199 356 – – 4 5

Republica Socialistă România

237 50019 105 05

6Bucureşti 150 183 4259

1 Oraş republican.2 Oraş cu regim administrativ asemănător regiunilor.Sursa: Academia RSR, Dicţionar enciclopedic român, Ed. Politică, Bucureşti, 1966.

Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din România s-a făcut prin Legea 2 din anul 1968, când s-au desfiinţat regiunile şi raioanele, iar teritoriul României a fost împărţit în 40 de judeţe.

Astăzi, teritoriul României cuprinde 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti.Prin Legea 151/1998 au fost delimitate cele opt regiuni de dezvoltare, prezentate

în subcapitolul anterior. Regiunile create prin lege, fără statut administrativ şi fără personalitate juridică, corespund sistemului european privind Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică – NUTS 2 cu o populaţie cuprinsă între 800 000 şi 3 milioane persoane. Această regionalizare, analizată din multiple puncte de vedere (economic, social, demografic, geografic şi al tradiţiei noastre), considerăm că nu este cea mai bună alegere pentru România. Considerăm, de asemenea, că s-a optat pentru

116

Page 65: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

acest model doar demonstrativ sau orientativ, numai pentru ca România să poată să beneficieze de fondurile de preaderare din partea Uniunii Europene (PHARE, ISPA şi SAPARD). Aceasta este şi părerea multor specialişti în domeniu care consideră că România trebuie să opteze pentru alte forme de organizare regională bazate pe administraţie descentralizată, eficientă, în sprijinul locuitorilor.

2.2.6. Alternative la actualele regiuni de dezvoltare ale României

Deoarece în România structurile administrative publice centrale nu şi-au restructurat activitatea la nivel local, respectiv regional în conformitate cu noile reglementări apărute în acest sens, considerăm că este necesară revizuirea delimitării actualelor regiuni de dezvoltare, înainte de realizarea efectivă a descentralizării economice la nivel de regiune. Delimitarea trebuie făcută pentru a răspunde cerinţelor locuitorilor din zona respectivă, cu tendinţă, pe cât este posibil, de echilibrare economică şi socială.

Menţionăm că în prezent, la nivelul UE, fiecare stat membru şi-a stabilit propria structură teritorial-administrativă, neexistând încă o directivă europeană cu privire la organizarea administrativ-teritorială a statelor membre ale UE. La nivelul Consiliului Europei, se poartă discuţii asupra regiunilor Europei, inclusiv despre oportunitatea elaborării şi adoptării unei reglementări care să asigure un cadru unic pentru un anumit grad de autonomie regională (I. Olteanu, 2004).

Din prezentarea geografică, economică şi socială a regiunilor de dezvoltare ale României (NUTS 2), delimitate conform Legii 151/1998, rezultă evidente disparităţi, absenţa legăturilor economice şi comerciale funcţionale în interiorul regiunilor, ignorarea totală a tradiţiilor şi considerentelor istorice. Într-un cuvânt, delimitarea regiunilor de dezvoltare a avut numai considerente secundare de natură statistică şi de vecinătate.

Având în vedere atât structura necorespunzătoare din mai toate punctele de vedere ale actualelor regiuni de dezvoltare, dar mai cu seamă inconsistenţa prerogativelor conferite de Legea 151/1998 tocmai la capitolele de dezvoltare regională, autonomie administrativă şi descentralizare (subsidiaritate şi devoluţie), considerăm că este de stringentă actualitate, imediat după aderarea la Uniunea Europeană (ianuarie 2007) să se amendeze Legea 151/1998.

Amendamentele legii cu privire la regiunile de dezvoltare, în opinia noastră, trebuie să cuprindă următoarele aspecte:

delimitarea, pe teritoriul României, tuturor structurilor cuprinse în nomenclatorul unităţilor teritoriale [NUTS 1 şi NUTS 4 (LAU 1)];

la nivel de NUTS 1 (macroregiuni, provincii sau ţinuturi) trebuiesc delimitate cele trei provincii istorice ale României (Muntenia, Moldova şi Transilvania);

la nivel NUTS 4 (LAU 1) este necesară delimitarea microregiunilor (zonelor) prin revenirea, pe cât este posibil, la conturarea plăşilor.

În prezent, România are posibilitatea să opteze pentru altă formă de organizare regională, dacă consideră că este necesar sau poate să rămână la actualele regiuni de dezvoltare, UE neintervenind în organizarea administrativ teritorială a României.

117

Page 66: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Bruxelles-ul consideră că organizarea administrativ-teritorială este o problemă internă a României. La nivel de UE, interesează să existe zone sau regiuni de desfăşurare a programelor, finanţate din fonduri comunitare suficient de largi pentru a asigura eficienţă în utilizarea acestora şi a nu mări birocraţia.

În aceste condiţii, când la nivel de UE sunt purtate discuţii despre oportunitatea dezvoltării sistemului de tip regional, funcţie de specificul fiecărei ţări, se pune întrebarea, dacă ţara noastră trebuie să dezvolte, în viitor, un sistem de regiuni administrative de dezvoltare economică, sau trebuie să continue actualul proces de descentralizare administrativă, bazat pe lărgirea şi perfecţionarea autonomiei locale.

În continuare, vom reda două studii efectuate pentru Consiliul Europei, respectiv pentru Parlamentul European asupra tipurilor de regionalizare existente în Europa, prezentat de I. Olteanu în cadrul Seminarului internaţional „Dezvoltarea Euroregională în Europa Centrală şi de Est”, Bucureşti, 2003.

A. Studiul Parlamentului European, realizat de profesorul Gerard Marcon de la Universitatea Sorbona, a ajuns la concluzia că, în prezent, în Europa, pot fi identificate cinci tipuri de regionalizare.

1. Regionalizarea administrativă. În acest caz, statul creează autorităţi subordonate Guvernului sau instituţiei ce activează sub controlul său sau în numele său (Grecia, Portugalia, Anglia, Suedia, Estonia, Ungaria, Lituania, Slovacia, Slovenia, Bulgaria).

2. Regionalizarea prin intermediul autorităţilor locale. În astfel de situaţii autorităţile locale existente îndeplinesc şi funcţii specifice regionale, fie prin extensia responsabilităţilor iniţiale sau prin cooperare într-un context mai larg (Danemarca, Finlanda, Islanda, Irlanda, Germania).

3. Descentralizarea regională. Acest sistem presupune crearea sau substituirea unei noi autorităţi la un nivel situat peste nivelul autorităţilor teritoriale existente, această structură fiind regiunea. Exemplul tipic fiind Franţa. În Estul Europei, Polonia şi Cehia şi, mai nou, Slovacia, Bulgaria şi Slovenia, au introdus un sistem de descentralizare regională.

4. Regionalizarea politică sau autonomie regională (regionalism instituţional). Acest tip de regionalizare este considerat un model care tinde spre autonomie regională şi se regăseşte în unele state din UE (Spania, Italia, Belgia), dar funcţionează şi în anumite arii din Portugalia şi Marea Britanie (Scoţia, Ţara Galilor). Deosebirea esenţială constă în puterile legislative acordate prin constituţie acestui tip de regiune prin convenţii de devoluţie.

Acest tip de regionalizare se caracterizează prin parlament propriu al regiunilor care pot legifera în anumite domenii (puteri devolute) stabilite prin constituţie.

5. Regionalizarea de tip federal. Federalismul, prin el însuşi, nu este o formă de regionalizare, deşi instituţiile sale sunt influenţate de tendinţa spre regionalizare. De asemenea, regionalizarea nu este uniformă. În unele state pot exista mai multe tipuri de regiuni (Germania, Austria şi Belgia şi într-o oarecare măsură Rusia).

Cele cinci modele pot fi puse pe o scală a descentralizării de la 1 la 5, iar din cele prezentate modelul 1 este cel mai puţin descentralizat, iar modelul 5 reprezintă maximul posibil de descentralizare.

118

Page 67: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

B. Studiul Consiliului EuropeiConsiliul Europei, prin studiul întreprins, a identificat cinci modele de

regionalizare în Europa după cum urmează:Modelul 1 – Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară, existenţa lor fiind

garantată de Constituţie sau de o lege federală, neputând fi contestată împotriva voinţei lor.

Modelul 2 – Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară, a căror existenţă nu este garantată de Constituţie sau de o lege federală.

Modelul 3 – Regiuni cu putere de a adopta legi, în concordanţă cu prevederile şi principiile generale stabilite de legislaţie naţională, a căror existenţă este garantată de Constituţie.

Modelul 4 – Regiuni cu putere decizională (fără putere legislativă) şi Consilii direct alese de populaţie.

Modelul 5 – Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii alese de consiliile locale componente.

La nivelul Europei se manifestă o tendinţă spre regionalizare de tip administrativ, însă Consiliul Europei nu dispune de un instrument juridic agreat de către toate statele membre prin care să se realizeze o organizare teritorial-administrativ de tip regional, unanim acceptată de către toate statele.

România a avut discuţii cu Consiliul Europei despre problema regionalizării, ajungând la concluzia că aceasta este o problemă de interes naţional care trebuie dezbătută public la nivelul partidelor şi a societăţii civile.

Regiunile de dezvoltare actuale, delimitate în prezent în ţara noastră, nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.

Regionalismul ca proces poate fi privit din multiple puncte de vedere: economic (de dezvoltare), politic, administrativ, cultural, etnic etc., având manifestare din ce în ce mai accentuată în spaţiul european. Evident, regionalismul fiind un fenomen complex, apărut ca o reacţie firească la evoluţia fără precedent al unui alt proces complex care preocupă continentul nostru de peste 50 de ani: integrarea europeană, integrarea fiind în ultimă instanţă o componentă a globalismului (chiar dacă ne referim numai la cel european).

Prin urmare, apreciem că regionalizarea şi globalizarea (politică economică, comercială, culturală şi chiar juridică) constituie fenomene paralele, cu efecte contrare care pot fi încadrate în sintagma de apreciere a Europei ca unitate în diversitate.

Manifestarea tot mai accentuată a tendinţelor de regionalizare, până la discuţia despre tranziţia Uniunii Europene de la o reuniune de state la o reuniune de regiuni, este o reacţie firească de menţinere a identităţilor culturale, tradiţionale, istorice, pe de o parte, şi de dezvoltare economică echilibrată în plan regional şi interregional, pe de altă parte.

Având în vedere aceste aspecte (cultural-identitare, economice şi de dezvoltare), reuşim să descifrăm de ce procesul de construcţie regional-europeană pe principii artificiale sau preponderent economico-comerciale nu a dat rezultatul scontat în nici o ţară care a mers în edificarea regională pe această cale.

119

Page 68: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Dar, problema regionalizării nu este numai un fenomen apărut ca reacţie la integrarea europeană, deci nu este un fenomen de sorginte europeană ci este şi un proces de reacţie la sistemul politic naţional, adică regionalism (local) versus centralism (naţional).

Apartenenţa regională este reacţia individuală a oamenilor, care au explicaţie în sentimentele individuale identitare. Dacă vom fi atenţi la reacţiile identitare individuale, vom reuşi să desluşim că marea majoritate a oamenilor manifesta cel mai puternic sentiment legat de identitate, cel care se referă la locul naşterii (satul, oraşul), apoi la ţinutul, provincia cărora aparţine şi, mergând din aproape în aproape, ajungem la sentimentul identităţii naţionale, europene etc. Acestea sunt relaţii care nu pot fi eludate, acestea sunt reacţii fireşti ale cetăţenilor care explică, în cea mai mare parte, aspectul cultural identitar. Dacă la acesta adăugăm şi nevoia de echilibru economic, de participare a colectivităţii la deciziile de dezvoltare, referindu-ne la subsidiaritate şi devoluţie, avem o imagine mai exactă şi, în acelaşi timp, o explicaţie cu privire la pregnanţa manifestării regionalismului.

Iată de ce regionalizarea nu poate fi privită numai din punct de vedere statistic sau al echilibrului dezvoltării prin absorbţia fondurilor europene, aşa cum s-a făcut la noi prin Legea 151/1998. După părerea noastră, regionalizarea este, mai înainte de toate, o problemă identitară pentru majoritatea populaţiei cuprinsă într-o anumită regiune. Conştienţi de faptul că nu există regionalizare perfectă, apreciem însă că regionalizarea numai pe principii statistice este un fiasco administrativ. Aşa ne explicăm de ce în majoritatea cazurilor regiunile de dezvoltare din România sunt mai degrabă, reuniuni colegiale ale preşedinţilor de consilii judeţene şi nu structuri operaţionale de decizie în domeniul dezvoltării. Fiecare preşedinte de consiliu, în perioada când asigură preşedenţia regională, caută, în primul rând, să „tragă” fonduri de dezvoltare spre judeţul său.

Un alt factor major de disfuncţie a regionalismului românesc actual îl constituie prerogativa financiară a regiunilor. Atâta timp cât pilonul descentralizării administrative şi funcţionarea structurilor substatale nu se bazează şi în România, conform filosofiei financiare a UE, pe autofinanţare regională şi locală, regionalizarea şi descentralizarea în România sunt simple poveşti. Atâta timp cât autorităţile locale şi judeţene sunt mandatate prin lege numai cu colectarea taxelor autonomia financiară şi, implicit, cea administrativă sunt vorbe fără acoperire.

În anul 2003, deputatul I. Olteanu, preşedintele Comisiei de administraţie publică a Camerei Deputaţilor, îşi pune întrebarea: „Actualele regiuni de dezvoltare sunt cea mai bună soluţie pentru promovarea politicii de dezvoltare regională sau pot exista şi alte alternative”?

Tot Domnia sa dă răspunsul: „Cel puţin din perspectiva gestionării mai eficiente a fondurilor de dezvoltare regională, o alternativă ar putea să o constituie regiunile de tip administrativ, care oferă putere de decizie sporită consiliilor regionale precum şi o abordare a dezvoltării, efectiv la nivel regional, şi nu ca o comuniune de interese judeţene, aşa cum este percepută politica de dezvoltare regională în prezent”.

Propunem mai multe variante de delimitare a regiunilor de dezvoltare care să respecte, într-o oarecare măsură, criteriile NUTS stabilite de Uniunea Europeană, adică

120

Page 69: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

NUTS 1 să cuprindă macroregiunile, cu o populaţie între 3 milioane şi 7 milioane locuitori, NUTS 2 să cuprindă regiunile de dezvoltare cu o populaţie între 800 000 şi 3 milioane locuitori şi NUTS 3 cu o populaţie cuprinsă între 150 000 şi 800 000 locuitori care corespund actualelor judeţe ale României (tabelul 2.19.) (figurile 2.7.–2.11.).

Tabelul 2.19.Regionalizarea României – variante propuse

NUTS 1(Provincii)

(populaţie/provincie)

NUTS 2(Regiuni)

NUTS 3(Judeţe)

Populaţia (Recensământ

2002)

VARIANTA 1

I. Muntenia (9 777 686)

1. Dunăre

Teleorman 436 025Ilfov 300 123Giurgiu 297 859Călăraşi 324 617Ialomiţa 296 572Brăila 373 174

Total 2 028 370

2. Subcarpatică

Argeş 652 625Dâmboviţa 541 763Prahova 829 945Buzău 496 214

Total 2 520 547

3. DobrogeaTulcea 256 492Constanţa 715 151

Total 971643

4. Oltenia

Mehedinţi 306 732Gorj 387 308Dolj 734 231Vâlcea 413 247Olt 489 274

Total 2 330 7925. Metropolitană –Bucureşti

Bucureşti1 926 334

Total 1 926 334

II. Moldova

(4 681 555)

6. Prut

Botoşani 452 834Iaşi 816 910Vaslui 455 049Galaţi 619 556

Total 2 344 349

7. Siret Suceava 688 435Neamţ 554 516

121

Page 70: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Bacău 706 623Vrancea 387 632

Total 2 337 206

III. Transilvania(7 221 193)

8. Alba-Iulia

Alba 382 747Hunedoara 485 712Sibiu 421 724Braşov 589 028Covasna 222 449

Total 2 101 660

9. Someş

Sălaj 248 015Cluj 702 755Bistriţa-Năsăud 311 657Mureş 580 851Harghita 326 222

Total 2 169 500

10. Crişana – Maramureş

Bihor 600 246Satu-Mare 367 281Maramureş 510 110

Total 1 477 637

11. BanatArad 461 791Timiş 677 926Caraş-Severin 333 219

Total 1 472 396

VARIANTA 2

I. Muntenia(9 777 686)

1. Dunăre

Teleorman 436 025Giurgiu 297 859Călăraşi 324 617Ialomiţa 296 572Brăila 373 174

Total 1 728 247

2. SubcarpaticăArgeş 652 625Dâmboviţa 541 763Prahova 829 945Buzău 496 214

Total 2 520 5473. MetropolitanăBucureşti

Ilfov 300 123Bucureşti 1 926 334

Total 2 226 457

4. OlteniaMehedinţi 306 732Gorj 387 308Dolj 734 231

122

Page 71: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Vâlcea 413 247Olt 489 274

Total 2 330 792

5. DobrogeaTulcea 256 492Constanţa 715 151

Total 971 643

II. Moldova

(4 681 555)

6. Prut

Botoşani 452 834Iaşi 816 910Vaslui 455 049Galaţi 619 556

Total 2 344 349

7. Siret

Suceava 688 435Neamţ 554 516Bacău 706 623Vrancea 387 632

Total 2 337 206

III. Transilvania

(7 221 733)

8. Mureş

Mureş 580 851Sibiu 421 724Harghita 326 222Covasna 222 449Braşov 589 028

Total 2 140 274

9. Apuseni

Sălaj 248 015Bistriţa-Năsăud 311 657Cluj 702 755Alba 382 747Hunedoara 485 712

Total 2 130 886

10. Crişana – Maramureş

Arad 461 791Bihor 600 246Satu-Mare 367 281Maramureş 510 110

Total 1 939 428

11. BanatTimiş 677 926Caraş-Severin 333 219

Total 1 011 145

VARIANTA 3

1. Dunăre

Teleorman 436 025Giurgiu 297 859Călăraşi 324 617Ialomiţa 296 572

123

Page 72: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

I. Muntenia(9 777 686)

Brăila 373 174Total 1 728 247

2. Subcarpatică

Argeş 652 625Dâmboviţa 541 763Prahova 829 945Buzău 496 214

Total 2 520 5473. MetropolitanăBucureşti

Ilfov 300 123Bucureşti 1 926 334

Total 2 226 457

4. Oltenia

Mehedinţi 306 732Gorj 387 308Dolj 734 231Vâlcea 413 247Olt 489 274

Total 2 330 792

5. DobrogeaTulcea 256 492Constanţa 715 151

Total 971 643

II. Moldova

(4 681 555)

6. Siret

Neamţ 554 516Iaşi 816 910Bacău 706 623Vaslui 455 049Vrancea 387 632Galaţi 619 556

Total 3 540 286

7. BucovinaSuceava 688 435Botoşani 452 834

Total 1 141 269

III. Transilvania

(7 221 733)

8. Crişana – Maramureş

Bihor 600 246Satu-Mare 367 281Maramureş 510 110

Total 1 477 637

9. Ardeal

Sălaj 248 015Cluj 702 755Alba 382 747Hunedoara 485 712Bistriţa-Năsăud 311 657Mureş 580 851Sibiu 421 724Harghita 326 222Braşov 582 028Covasna 222 449

Total 4 264 160

124

Page 73: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

10. BanatArad 461 791Timiş 677 926Caraş-Severin 333 219

Total 1 472 936

VARIANTA 4

I. Muntenia(9 777 686)

1. Dunăre

Teleorman 436 025Giurgiu 297 859Călăraşi 324 617Ialomiţa 296 572Brăila 373 174

Total 1 728 247

2. Subcarpatică

Argeş 652 625Dâmboviţa 541 763Prahova 829 945Buzău 496 214

Total 2 520 5473. MetropolitanăBucureşti

Ilfov 300 123Bucureşti 1 926 334

Total 2 226 457

4. Oltenia

Mehedinţi 306 732Gorj 387 308Dolj 734 231Vâlcea 413 247Olt 489 274

Total 2 330 7925. Dobrogea Tulcea 256 492

Constanţa 715 151Total 971 643

II. Moldova

(4 681 555)

6. Siret Botoşani 452 834Iaşi 816 910Vaslui 455 049Galaţi 619 556

Total 2 344 349

7. Prut

Suceava 688 435Neamţ 554 516Bacău 706 623Vrancea 387 632

Total 2 337 206

8. Ardeal

Sălaj 248 015Cluj 702 755Alba 382 747Hunedoara 485 712

125

Page 74: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

III. Transilvania(7 221 733)

Bistriţa-Năsăud 311 657Mureş 580 851Sibiu 421 724Harghita 326 222Braşov 589 028Covasna 222 449

Total 4 264 160

9. Crişana – Maramureş

Arad 461 791Bihor 600 246Satu-Mare 367 281Maramureş 510110

Total 1 939 428

10. BanatTimiş 677 926Caraş-Severin 333 219

Total 1 011 145

VARIANTA 5

I. Ţara Românească(9 777 686)

1. Oltenia

Mehedinţi 306 732Gorj 387 308Dolj 734 231Vâlcea 413 247Olt 489 274

Total 2 330 792

2. MunteniaArgeş 652 625Dâmboviţa 541 763Prahova 829 945Buzău 496 214

Total 2 520 547

3. Dunăre

Teleorman 436 025Giurgiu 297 859Călăraşi 324 617Ialomiţa 296 572Brăila 373 174

Total 1 728 247

4. DobrogeaTulcea 256 492Constanţa 715 151

Total 971 643

5.BucureştiIlfov 300 123Bucureşti 1 926 334

Total 2 226 457

II. Moldova

6. Siret Iaşi 816 910 Vaslui 455 049Galaţi 619 556Bacău 706 623

126

Page 75: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

4681555 Vrancea 387 632Total 2 985 770

7. BucovinaSuceava 688 435Botoşani 452 834Neamţ 554 516

Total 1695785

III. Transilvania

7221733

8.Crişana-Maramureş

Arad 461791Bihor 600 246Satu-Mare 367 281Maramureş 510 110

Total 1 939 428

9. Transilvania

Mureş 580 851Alba 382 747Cluj 702 755Sălaj 248 015Sibiu 421 724Harghita 326 222Covasna 222 449Braşov 589 028Hunedoara 485 712Bistriţa-Năsăud 311 657

Total 4 271 160

10. BanatTimiş 677 926Caraş-Severin 333 219

Total 1 011 145

127

Page 76: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Figura 2.7. Varianta 1 de delimitare a regiunilor de dezvoltare

Figura 2.8. Varianta 2 de delimitare a regiunilor de dezvoltare

128

Page 77: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

2.2. – Regiuni de dezvoltare economică în România

Figura 2.9. Varianta 3 de delimitare a regiunilor de dezvoltare

Figura 2.10. Varianta 4 de delimitare a regiunilor de dezvoltare

129

Page 78: DEZVOLTAREA REGIONALĂ ŞI POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ  ŞI ROMÂNIA

Dezvoltarea regională şi politici de dezvoltare regională în U.E. - 2

Figura 2.11. Varianta 5 de delimitare a regiunilor de dezvoltare

130