DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

În România, fenomenul delincvenţei a început să ia o amploare din ce în

ce mai mare, acest lucru fiind întâlnit în special în păturile de jos ale societăţii,

aceasta fiind cel mai puternic afectată de condiţiile economice şi de nivelul de

trai care este într-o continuă scădere.

Societatea îşi creează anumite norme pentru a oferi posibilitatea

membrilor săi de a convieţui cât mai bine posibil şi de a se apăra împotriva celor

ce încearcă să strice acest echilibru. Una din modalităţile prin care societatea se

apără împotriva indivizilor ce nu se încadrează în norme, este de a crea instituţii.

Exemple de astfel de instituţii sunt, Căminele-Spital pentru persoanele cu

dizabilităţi, Spitalele de Psihiatrie, Casele de Corecţie, Penitenciarul. Scopul

principal al acestor instituţii este cel de a reabilita, a resocializa, a reeduca aceste

persoane pentru ca ele să poată fi incluse în comunitatea din care fac parte în aşa

fel încât să se poată adapta şi să poată face faţă cerinţelor comunităţii.

Penitenciarul este un exemplu clar de astfel de instituţie. Aici ajung acele

persoane al căror comportament a deviat atât de mult de la normele sociale încât

a intrat sub incidenţa legii. Gravitatea devierilor de la normele sociale, de la

comportamentul acceptat de societate, al acelor oameni ce ajung în penitenciar,

este suficient de mare pentru a îngreuna foarte mult munca cu ei. Trebuie luat în

considerare şi faptul că penitenciarul însuşi, indiferent cât de bine amenajat este

sau cât de buni sunt specialiştii ce lucrează în el, prezintă, ca instituţie, multe

carenţe în structurile de organizare, ce se reflectă în rezultatele slabe obţinute în

munca cu deţinuţii şi, din păcate, în numărul de deţinuţi ce recidivează. Nu se

poate discuta de personalitatea unui deţinut, fără a lua în considerare situaţiile

de viaţă pe care el le-a trăit. Există teorii ce pun accentul pe personalitatea

deţinutului, altele pe contextul social din care el face parte pentru a explica

motivaţia actelor antisociale.

Penitenciarul, ca instituţie a fost creat pentru o anumită categorie socială,

a celor ce realizează acte ce intră sub incidenţa legii. Aceşti oameni, provin din

diferite medii sociale şi au experienţe diferite de viaţă, dar au anumite trăsături

de personalitate comune.

Diferenţa dintre cei care comit infracţiuni şi noninfractori, este faptul că

primi trec uşor la comiterea acţiunii, având o atitudine favorabilă pentru

asemenea acte, fiind caracterizaţii printr-o lipsă de integralitate morală, de-a

lungul vieţii putându-se observa o regresie morală, infracţiunile săvârşite nefiind

privite ca ceva grav, intolerabil.

Infractorii provin din familii unde părinţii au o educaţie săracă şi sunt de

condiţie modestă – unii dintre ei încurajând actul infracţional şi bagatelizând

repercusiunile acestuia.

Delincvenţii nu au remuşcări pentru infracţiunile comise, sunt superficiali

şi manipulativi, de obicei având probleme în relaţionarea socială. Imaturitatea

socială este exprimată în special prin eşecuri şcolare sau profesionale, realizarea

unei false imagini de sine, delincvenţa apărând ca formă de inadaptare în diferite

sfere ale vieţii cotidiene. Aceştia au un nivel de frustrare mai scăzut la presiunea

socială, nu fac faţă la figurile autoritare din şcoală, de obicei nu se înţeleg cu

profesorii sau cu şefii de la locurile de muncă, având abilităţi scăzute pentru

rezolvarea de probleme.

Pentru reducerea ratei infracţionalităţii este nevoie de o abordare

multidisciplinară şi multiinstituţională care să atingă toate sferele deficitare ale

acestei categorii de populaţii şi să ofere servicii pentru toate categoriile de

infractori. Este nevoie de o abordare individualizată a fiecărei persoane dar şi de

o abordare la nivel macrosocial prin dezvoltarea de programe comunitare de

reinserţie socială a infractorilor.

Modelul “contextul social” (Patterson & Dishion)

Acest model a fost elaborat în urma studiului făcut în anul 1992 de către

Patterson, Reid & Dishion, în rândul a 532 de adolescenţi din SUA pe timp de

un an de zile. Modelul porneşte de le generarea unui set divers de probleme

comportamentale: comportament antisocial, abandon şcolar, comportament

sexual de risc, abuz de substanţe.

Patterson şi colegii au arătat că practicile educaţionale din mica copilărie

sunt un factor important în dezvoltarea timpurie a agresivităţii şi a

comportamentului opoziţional. Un asemenea comportament plasează copilul la

un mare risc pentru o serie de disfuncţionalităţi în dezvoltare care determină, în

cele din urmă la adolescenţă, comportamentul deviant.

Ei au arătat că lipsa unui management parental (ex: disciplină severă şi

inconsistenţă în educaţie) provoacă un comportament opoziţional timpuriu,

modelat în cele din urmă într-un comportament agresiv printr-un proces ce

include creşterea coerciţiei în interacţiunea părinţi-copil. Pentru a evita aceste

interacţiuni disciplinare aversive, părinţii vor deveni deseori inconsistenţi în

disciplinare şi supraveghere, şi comportamentul agresiv al copiilor se

permanentizează. Când copilul intră la şcoală, acest model este extins la mediul

şcolar şi deseori plasează copilul pe o traiectorie care include rejecţia de către

colegi şi abandon şcolar. Aceste rezultate contribuie în preadolescenţă la

direcţionarea spre alte rejecţii sau spre o agresivitate îndreptată împotriva

colegilor, noul comportament antisocial fiind rapid modelat şi întărit. În

continuare are loc asocierea cu grupurile deviante, acest lucru plasând copilul la

un mare risc pentru dezvoltarea unui model antisocial consistent şi a unui

comportament delincvent.

Cu alte cuvinte, acest model justifică comportamentul deviant în

adolescenţă prin influenţa altor copii cu un comportament deviant, dar

sugestionează că practicile educaţionale din familie, în special interacţiunile

coercitive şi lipsa supravegherii, explică asocierea în grupuri deviante.

Un punct central în modelul coerciţiei este că un număr mare de variabile,

cum ar fi stresul social şi economic, temperamentul copilului, istoria familiei şi

problemele de sănătate mentală ale părinţilor, afectează dezvoltarea

comportamentului deviant al copiilor. El afirmă oricum că efectele acestor

variabile sunt mediate semnificativ prin cât de mult ele întrerup socializarea

zilnică a copilului. În stadiile timpurii de dezvoltare a problemelor de

comportament, cele mai puternice şi proximale cauze ar trebui găsite în

interacţiunea copil-familie. În dezvoltarea încrederii şi respectului,

supravegherea serveşte ca un factor critic în asigurarea organizării socializării

copilului.

În analiza studiilor longitudinale a comportamentului antisocial, Loeber şi

Dishion (1983) au găsit că cel mai puternic predictor a delincvenţei târzii erau

variabilele parentale, specific în legătură cu severitatea, disciplină inconsistentă

şi lipsa supravegherii.

Intervenţiile la nivelul familiei bazate pe modelul coercitiv arată

semnificaţia efectelor de agresiune-comportament antisocial.

Fig.1 – Modelul de dezvoltare a problemelor de comportament în adolescenţă

CONFLICTFAMILIAL

IMPLICATIE FAMILIALA SARACA

SUPRAVEGHERE

PARENTALAINADECVATA

GRUPURIDEVIANTE

COMPORTAMENTDEVIANT

COMPORTAMENTANTISOCIAL

COMPORTAMENTSEXUAL DE

RISC

ABANDONSCOLAR

Aşa cum se arată în figura de mai sus, modelul specifică o serie de

legături între practicile parentale, asociaţii în grupurile deviante şi angajamentul

în probleme de comportament.. Urmându-i pe Patterson & alţii putem ipotetiza

că familiile cu un mare risc de conflict la prima evaluare, vor avea de asemenea

în timp un nivel de implicare scăzut. Similar, un înalt nivel al conflictului şi un

scăzut nivel al implicării ne va duce, un an mai târziu, la predicţia unei

supravegheri sărace şi, familiile cu un nivel scăzut al implicării vor avea copii

care se vor asocia în grupuri deviante. În final putem ipotetiza că o supraveghere

inadecvată şi asocierea în grupuri deviante vor putea predicţiona un nivel înalt

de angajare în probleme comportamentale.

Rezultatele studiului extinde modelul de dezvoltare a comportamentelor

deviante la dezvoltarea problemelor de comportament. În general. modelul

furnizează un suport clar pentru influenţa părinţilor şi a altor copii cu

comportament deviant, în dezvoltarea problemelor de comportament în

adolescenţă.

Apare că o întreagă gamă de probleme de comportament apar în special

când familiile au un nivel înalt de conflict, implicare scăzută, şi o supraveghere

parentală inadecvată. Rezultatele indică procese de dezvoltare specifice.

Împreună cu alte numeroase studii, prezentul model sprijină validitatea

unei singure concepţii a problemelor de comportament în adolescenţă.

Comportamentul antisocial, comportament sexual de risc, abandonul şcolar,

abuzul de substanţe, sunt suficient interrelaţionate pentru a justifica construirea

unei singure probleme comportamentale.

ABUZ DE SUBS-TANTE: ALCCOL,

TIGARI, ETC

Dinamica familiei şi influenţa ei în delincvenţa juvenilă

Familia este instituţia primară de bază a societăţii responsabilă pentru

creşterea copiilor. Când familia eşuează în îndeplinirea acestei responsabilităţi,

toată lumea suferă. Familia este responsabilă pentru asigurarea nevoilor fizice,

suportului emoţional, valorilor morale şi construirea identităţii de sine şi a

rezilienţei.

Familiile non-tradiţionale includ familiile cu un singur părinte, familiile

separate, copii care trăiesc cu membrii familiei extinse, familiile adoptive,

familiile protective, părinţi vitregi. O structură a unei asemenea familii nu este

necesar a fi un factor de risc al delincvenţei juvenile. Cu toate acestea cercetările

au arătat că atunci când părinţii divorţează, copiii devin deseori victime.

Majoritatea acestor copii dezvoltă probleme emoţionale, comportamentale şi

intelectuale, având un risc mare de a abandona şcoala, de a deveni delincvenţi,

sau de a se sinucide.

Conform studiilor lui Wright & Wright (1992), există 3 factori care

explică relaţia dintre familiile cu un singur părinte şi delincvenţa juvenilă:

1. deprivarea economică

2. reducerea supervizării parentale, controlului formal şi suportului

economic

3. locuirea în comunităţi caracterizate printr-o rată înaltă a delincvenţei

Există câteva variabile familiale care sunt un consistent predictor al

comportamentelor antisociale şi delincvente. Dintre aceştia putem enumera:

1. factori de risc familiali

Nu există gene ale violenţei. Violenţa este un comportament care se

învaţă, şi deseori este învăţat acasă de la părinţi şi alţi membrii ai familiei, sau

de la comunitate, prieteni, alţi copii. Nivelul expunerii la violenţă, în familie sau

în comunitate, joacă un rol important în dezvoltarea comportamentului

delincvent, copiii supuşi acestor situaţii sunt mai agresivi şi pot deveni implicaţi

în acte violente, fie ca victime fie ca abuzatori. Copiii care văd abuzul în familie

sunt mai probabili să vadă violenţa ca un mod de rezolvare a problemelor.

2. istoria familiei

Relaţiile şi procesele din familie sunt un predictor pentru asocierea în

grupuri deviante. Conform unor teorii (Alvarado, 1995, Wright, 1995) există

câtreva variabile familiale bazate pe funcţionarea familiei, care influenţează

dezvoltarea comportamentului deviant. Dintre aceştia:

- istoria problemelor de comportament din familie, incluzând modelul parental,

valorile, comportamentele şi atitudinile antisociale din familie, comportamente

delincvente ale părinţilor, boli psihice în familie, alcoolul, etc.

- socializare săracă, incluzând eşecuri în promovarea comportamentelor morale

pozitive, şi neglijenţa în învăţarea abilităţilor sociale.

- supervizare săracă a copiilor, incluzând eşecurile în monitorizarea activităţii

copiilor.

- abilităţi sărace în disciplinare, incluzând disciplina inconsistentă sau excesivă,

expectaţii nerealiste ale părinţilor, folosirea excesivă a pedepselor fizice.

- relaţii sărace părinţi – copii, incluzând lipsa legăturilor parentale şi ataşament

nesecurizant;

- conflict familial excesiv, incluzând violenţa domestică, abuzul psihic;

- dezorganizarea familială

- sănătate mentală precară a familiei, incluzând depresiile şi iritabilitatea;

- izolarea familiei, incluzând o reţea de suport săracă;

- modelul cultural familial.

Oricum, există mulţi factori structurali care tind să fie corelaţi cu

disfuncţii familiale. Dintre aceştia putem enumera: sărăcia, dezorganizarea

comunităţii, oportunităţi educaţionale, culturale şi de lucru reduse;

discriminarea.

3. probleme de management familial

Aşa cum am menţionat mai devreme, problemele de management familial

cresc riscul apariţiei problemelor de sănătate şi comportament ale copiilor.

Managementul familial sărac este important în special, în cazul copiilor dificili

(Patterson & Ramsey, 1989). În adolescenţă, copilul petrece mult timp,

nesupervizat de părinţi, şi părinţii tind să ştie mai puţin despre relaţiile copiilor

cu alţi copii şi profesori. În acest caz, eşecul şcolar şi asocierea în grupuri

deviante devin foarte probabile.

4. conflicte familiale

Conflictele dintre membrii familiei cresc riscul apariţiei violenţei în

familie sau ale membrilor familiei împotriva altora. În aceste situaţii copii

învaţă, prin exemplu, să fie agresivi cu alţii.

5. situaţia socio-economică a familiei

Jones & DeMaree (1975) au concluzionat în cercetările lor că

caracteristicile structurale şi demografice cum ar fi rasa, statusul socioeconomic,

sărăcia, frecventele mutări, nivelul de educaţie scăzut şi şomajul,

interrelaţionează cu funcţionarea familiei şi deseori contribuie la rupturi

familiale, stres şi depresie. De asemenea factorul economic joacă un rol

important în funcţionarea familiei. Dacă în familiile sărace tendinţa este spre

creşterea violenţei în familie, în familiile cu nivel mediu există tendinţa spre un

management parental sărac datorită timpului ocupat de către părinţi la lucru

pentru asigurarea unui venit minim de supravieţuire.

Dinamica familiei şi violenţa

Deşi problemele familiale nu sunt întotdeauna legate de comportamentul

deviant, ele sunt un factor important de luat în considerare. În cursul ultimilor

ani studiile pe comportamentul deviant şi creşterea ratei delincvenţei juvenile

s+au focalizat pe dinamica în familiile disfuncţionale. A înţelege tipul de

interacţiune dintre copil şi membrii familiei, ne ajută să înţelegem relaţia dintre

structura relaţiilor de familie şi comportamentul delincvent. Atributele relaţiei

dintre dinamica familiei şi comportamentul delincvent includ (Snyder, 1996) :

- modele parentale inefective

- autoritate parentală ineficientă

- modele parentale contradictorii

Există 3 aspecte ale structurii mediului familial ce trebuie luate în

considerare :

1. mediul familial

2. cine se îngrijeşte de copii

3. alte figuri importante

Ciclul violenţei

Ideea că violenţa conduce la violenţă a fost demonstrată de numeroasele

studii care s-au făcut în ultimii 25 de ani. Numit “ciclul violenţei” această teorie

sugestionează că copiii ce au fost abuzaţi în familie devin abuzatori, iar copiii ce

au fost supuşi agresiunilor devin la rândul lor adulţi agresivi. De asemenea

aceste studii sugestionează că :

- băieţii abuzaţi fizic au mari şanse de a deveni la rândul lor adulţi abuzatori

- fetele supuse abuzului au mari şanse de a deveni victime ale abuzului ca

adult.

În fapt este greu de dovedit că violenţa se transmite de-a lungul

generaţiilor. Studiul lui Synder şi Sickmund (1995) a identificat “vulnerabilităţi

intrinseci” care predispun băieţii adolescenţi să se angajeze în comportamente

antisociale. Aceştia, în combinaţie cu abuzul în familie pot conduce la a

previziona un comportament delincvent la adulţi. Câteve din aceste

vulnerabilităţi ar fi:

- paranoia

- halucinaţiile

- personalitate antisocială

Violenţa familială şi vulnerabilităţile intrinseci interacţionează pentru a produce

comportamente violente în familiile percepute ca având modele de

comportament anormale. Copiii rezilienţi rezistă acestor modele şi adoptă

comportamente sociale pe care le văd în comunitate sau la şcoală. Copiii cu

probleme neurologice sau psihiatrice pot avea dificultăţi în controlul

comportamentului.

Expunerea la violenţă

Aşa cum am prezentat mai devreme, conform studiilor lui Thornbery,

copiii expuşi la violenţă în familie sunt mai predictibili a adopta comportamente

violente. Astfel ei:

- învaţă că violenţe este un mod acceptabil de a rezolva conflictele

interpersonale

- învaţă raţionamente şi motivaţii de a folosi violenţa, în vederea menţinerii

puterii şi controlului în relaţie

- pot avea conflicte şi abilităţi deficitare cu privire la rezolvarea urgenţelor

Abuzul asupra copilului şi violenţa domestică

Copiii din familiile unde violenţa este modelul care structurează relaţiile

suferă două tipuri de traume: traume datorită expunerii la violenţă şi traume

datorită agresiunilor fizice. Cercetările au arătat că copiii supuşi abuzului pot fi:

- supuşi injuriilor în timpul violenţei parentale

- traumatizaţi prin sentimentul de frică pe care-l trăiesc faţă de agresor

- blamaţi ei înşişi deoarece nu au putut preveni violenţa sau au cauzat-o

Familii protective şi factori rezilienţi

Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional

în structura soacială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două

funcţii principale: socilaizarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai

societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.

Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori şi

norme sociale prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă

ale copilului, stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea de la

socializarea primară la socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate

de noua poziţie socială care impune imperative noi.

În acord cu studiile lui Bry, există 5 tipuri de factori familiali protectivi:

- relaţiile de suport părinte-copil

- metode de disciplinare pozitive

- monitorizare şi supervizarea parentală

- advocacy parental

- căutarea informaţiilor şi suportului în beneficiul copiilor

Conform studiilor lui Loeber, cei mai importanţi factori în promovarea

rezistenţei la delincvenţă sunt: supervizarea parentală, ataşamentul părinţi-copii

şi o disciplinarea consecventă.

Alţi cercetători (Garz,1996) au identificat ca factori rezilienţi care ajută

copiii să evite delincvenţa:

- o bază economică solidă

- adaptare la rol

- spiritualitate

- respect şi iubire

- implicarea comunităţii

- resurse disponibile

- relaţii cu familia extinsă

- unitate familială

Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delinvenţei

Teoriile mixte caustă să dea o explicaţie cauzală comprehensivă

delincvenţei prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza

sa: structura de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales

sociocultural, şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând

din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o

imagine reală, ştiinţifică, despre cauza acesteia.

Crim nu poate fi văzută exclusiv juridic, deoarece aceasta ar însemna a o

reduce doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie

socială iinadecvată faţă de normele sociale. crima este deci un fenomen social ce

evoluează paralel cu structura societăţiii, fenomen social în care intră multiple

alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evalueayă

comportamentul după conformitatea la norme şi valori. Dar cum nici o societate

nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar

societăţile represiv-totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul

social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea

lor cauzal-delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional,

comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin),

Eul neexistând decât în relaţii sociale cu alte Euri (Mead). Din interrrelaţia

individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant

cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant).

Dintre factorii de mediu faca parte şi factori cum ar fi anomia vieţii

sociale, etichetarea, lipsa controlului social, coflictul de culturi etc. MMediul

social afectat de dezorganizare generează devianţă ce încalcă conştiinţa comună

şi consensul normativ. Omul nu se mai simte dominat de presiunea controlului

social (paradigma Merton şi Parsons privind starea de anomie) sau nu are acces

la rolurile sociale.

În acest sens, devianţa exercită o funcţie socială patologică subminând

încrederea în ordinea socială şi scăzând solidaritatea grupului comunitar.

Devianţa este consecinţa socializării negative, în care normele general admise

nu mai sunt parte componentă a personalităţii, în acest proces socializarea

negativă primară din familia dezorganizată deţinând un rol esenţial prin

generarea de conduite de inadaptare, de ambivalenţă (oscilaţii faţă de norme), de

izolare socială şi de formare a unei stări de anomie psihică.

Personaliatea, al doilea element al acetui trinom al teoriilor interacţioniste,

este legată direct de starea de anomie.

Dacă în mod normal personalitatea este definită drept:

- o unuiate a temperamentului cu caracterul;

- o modalitate de organizare a valorilor;

- o însuşire a relaţiilor sociale prin discernământ şi responsabilitate;

- o cale de transformare a naturii în cultură;

- sau drept modalitate de reziliere a conflictelor prin sublimare şi dialog,

ceea ce conferă stabilitate comportamentului în situaţii variabile de mediu,

în persoana anomică vor lipsi trăsăturile ei esenţiale, precum

generozitatea, sensibilitatea, culpabilitatea, alteritatea şi empatia.

Diferitele teorii psihodinamice şi sociale ale personalităţii (Erikson) iau în

considerare criteriile de eficacitate (rezolvarea adecvată a situaţiiilor de viaţă),

de rezistenţă (la dorinţele inadecvate), de autocontrol (anticipativ), de

competenţă (de eficacitate a comportamentului în faţa unor situaţii de viaţă) şi

de putere (de anticipare şi rezolvare a dificultăţilor de viaţă), prin care

personalitatea se structurează normal.

Tulburările de personalitate, sinonime cu psihopatia, nebunia morală,

sociopatia sau personalitatea anomică, drept maladii ale socializării, se

caracterizează prin:

- orientare predominant antisocială;

- învăţare a modelelor negative de comportament;

- înclinaţie spre narcofilie;

- neintegrare într-o activitate utilă social;

- incapacitate de a învăţa din experienţa proprie negativă de viaţă etc.

Personalitatea recidivistă adaugă:

- indiferenţă afectivă şi insensibilitate totală;

- reacţii ostile consecutive stigmatizării;

- cultură antisocială;

- reyistenţă la resocializare.

Personalitatea anomică este considerată drept nucleul personalităţii deviante

şi principala maladie a omului ce reproduce, în starea sa subiectivă, anomia

socială şi se caracterizează în plus prin:

- convingeri contradictorii cu incertitudini şi anxietate;

- apatie sau extremisme comportamentale;

- pierdere a simţului de coeziune socială şi egoism extrem;

- dezorientare şi insecuritate cu înclinaţie spre agresivitate sau depresii etc.

Din aceste trăsături decurg mai multe tipuri (pattern-uri) de criminali precum:

- criminali primari, la prima infracţiune;

- criminali recidivişti, la a doua şi peste a doua infracţiune;

- criminali obişnuiţi, ce pot comite orice fel de infracţiune;

- criminali pasionali, ce săvârşesc crime prin raptus şi frustrare afectivă;

- criminali agresivi (insensibili, ostilici, sadici);

- criminali achizitivi înclinaţi spre infracţiuni patrimoniale (înşelăciuni,

delapidări);

- criminali caracteriopaţi, egoişti şi vindicativi;

- criminali sexopaţi, inclinaţi spre infracţiuni sexuale;

- criminali profesionişti, precum cerşetorii, prostituate, vagabonzii;

- bolnavi psihic, care, fiind iresponsabili, nu sunt consideraţi infractori, ci

asociali.

Rolul situaţiei în trinomul teoriilor infracţioniste se referă la alternativele de

acţiune create de om (de exemplu, infractorii profesionişti) sau de

evenimente excepţionale.

Sellig admite:

- factori situaţionali principali de natură economică, socială (de exemplu,

alcoolismul) sau de tip mass-media;

- factori situaţionali secundari creaţi de infractor, de victimă sau de frică;

- factori situaţionali reacţionali (personali), cum ar fi mobilul crimei, starea

de panică psihică (crima ca ieşire dintr-o stare de criză psihică) etc.

Rolul situaţiei în trecerea la actul delincvent implică:

- o persoană aptă a valoriza situaţia favorabilă;

- o hotărâre infracţională anterioară (iter criminis);

- mijloace adecvate de realizare;

- plăcerea reuşitei înaintea prevederii consecinţelor faptei.

Criminogeneza (realizarea crimei) are trei momente:

- conceperea actului criminal (iter criminis) prin gustul riscului, excitaţie,

dorinţă, plăcere, răzbunare, combatere a monotoniei etc.;

- apropierea actului conceput de situaţia oferită sau creată cu evaluarea

avantajelor ce rezultă din crimă;

- realizarea actului din gelozie, răzbunare, apărare (colera şi frica fiind

vecine), injustiţie etc. şi nevoia de a-l domina prin sadism, satisfacţie etc.

Într-un astfel de demers, Klinberg elaborează teoria inadaptării sociale de

natură biopsihosocială în lucrarea sa, intitulată Probleme fundamentale ale

criminologiei (1960), în care susţine că delincvenţa are cauze mixte, biologice,

psihologice şi sociale. Între cauzele biologice, cum ar fi surmenajul, labilitatea

emoţională, debilitatea mintală, dificultăţile sexuale şi cele sociale, de exemplu

şomajul, marginalizarea, alcoolismul etc. se situează cauzele psihologice, care

ţin de structura dizarmonică de personalitate a asubiectului. Profilaxia crimei

trebuie să se adreseze tuturor acestor factori, deci trebuie să fie mixtă. Teoria lui

Klinberg este asemănătoare cu teoria integrării sociale difernţiate ce susţine, de

asemenea, ideea conform căreia crima este rezultatul structurii sociale, al

nivelului cultural al personalităţii, altfel spus al devianţei, ca abatere de la

structura personalităţii de bază descrise de Kardiner.

O altă teorie intitulată teoria interacţionistă consideră că omul evoluează

conform propriei interpretări a realităţii şi îşi reevaluează atitudinile şi

comportamentul în funcţie de sensul comportamentului conferit de alţii, motiv

pentru care, deoarece subiectul lucrează cu nişte constructe (matrice, scheme)

comportamentale, teoria s-a mai numit şi teoria constructelor. Teoria consideră

aşadar comportamentul o interacţiuneîntre sensul individual dat

comportamentului şi sensul său social, dat de comunitate (societatea9 în care

trăieşte individul.

Teoria controlului social a lui Travis Hirshi, elaborată în lucrarea Causes of

Delinquency (1969), numită bonding theory, consideră că oamenii au tendinţe

antisociale, dar ecestea sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbeşte.

După Hirshi, aptitudinea sau posibilitatea de a deveni conformist sau deviant

depinde de patru categorii de factori:

- ataşamentul precoce a copiilor faţă de părinţi, şcoală, grup, pentru că

acceptarea normelor de grupp ţine de dezvoltarea precoce a conştiinţei

sociale, iar aceasta de ataşamentul faţă de părinţi (teoria Bowlby şi

Ainsworth). Ataşamentul este la originea afectivităţii faţă de semeni;

- angajarea sau nu a subiectului pe o linie de conduită socială sau

profesională, din care rezultă acceptarea, încrederea sau neacceptarea

unor scopuri sociale;

- implicarea sau nu în activităţi convenţionale sociale, din care rezultă

respectul şi acceptarea scopurilor sociale;

- credinţa, convingerile şi respectul sau, dimpotrivă, devalorizarea

credinţei subiectului în valorile morale şi sociale.

Teoria lui Hirshi îmbină factorii biologici (ataşamentul) cu cei psihologici

şi sociali şi permite, după testele efectuate pe 4.000 de tineri să se

concluzioneze:

- cu cât subiectul este mai ataşat de familie, cu atât delincvenţa va fi

mai rară;

- cu cât performanţele şcolare ale subiectului vor fi mai bune, cu atât

devianţa va fi mai rară, prin creşterea respectului faţă de muncă;

- cu cât persoanele vor fi mai indiferente faţă de anturajul

delincvent, cu atât devianţa va fi mai rară;

- cu cât disciplina şi respectul faţă de muncă vor fi mai stricte,

ajutorul social mai redus şi cu cât sistemul represiv va fi mai ferm,

mai întărit, cu atât delincvenţa va fi mai rară.

Cu cât implicarea unei persoane în activităţile sociale este mai largă, cu

atât devianţa va fi mai rară şi, de asemenea, va fi mai rară cu cât crezul

subiectului în valori este mai accentuat.

În aceste teorii mixte, mediul trebuie completat obligatoriu cu psihologia

comportamentului delincvent, deoarece numai astfel ne putem explica de ce în

condiţii similare de mediu social doar unii oameni cad în delincvenţă. Deşi

teoriile integrative rămân tutelare disciplinelor care le-au elaborat, criminologia

generală are obligaţia de a focaliza, într-un concept unic, toate aceste teorii

parţiale, de a elabora o teorie (paradigmă) unică monofactorială din multitudinea

de versiuni ştiinţifice parţiale privind crima şi criminalul. O astfel de teorie este

teoria Hirshi, completată apoi de Gottfredson şi Holman, după care:

- omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii şi

minimalizarea efortului;

- în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea

consecinţelor ce decurg din aceste interese;

- criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung ci,

frecvent, crima este expresia unor hotărâri de moment;

- criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, ori de

câte ori crima poate procura mai rapid o plăcere;

- tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi

prilejuri favorabile.

Parsons admite faptul că omul îşi elaborează norme prin procesul de

socializare sau care rezultă din procesele de interacţiune umană. Devianţa

şi delincvenţa reprezintă rupturi ale acestor interacţiuni concentrate

holistic în teoria lui Hirshi şi Holman, ce cuplează în adaptarea

ataşamentului faţă de părinţi, faţă de modele şi faţă de cei egali cu

implicaţii de ocupare a timpului liber şi cu angajare socială pentru a

obţine conformitate în climatul unor credinţe şi sentimente stenice faţă de

conformitate.

În acelaşi context integrativ, şi pentru Denis Syabo, deşi crima

trebuie privită ca o structură socială, în aceeaşi măsură trebuie avut în

vedere aceleaşi forţe, ce modelează omul în societate, modelează şi

criminalitatea, care se reînnoieşte, se transformă şi se adaptează o dată cu

transformarea omului şi cu evoluţia societăţii.