Despre Metoda de Studii Din Timpurile Noastre-Societatea Română de Filosofie (s.a.)

8/19/2019 Despre Metoda de Studii Din Timpurile Noastre-Societatea Română de Filosofie (s.a.)

1/114

COLECŢIA MARILOR 6ANCIT0RI ITALIENI ÎNGRIJIT D E : VIN SENZO OE RUVO Ş l N. BAGDASAR

GIAMBATTISTA VICO

DESPRE METODA DE STUDII

DIN TIMPURILE NOASTRE(DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM RATIGNE)

CU INTRODUCERE Ş l NOTE DE

V I N C E N Z O DE R U VO

TRADUCERE DE

IOSEFINA CRAFCIUC

:!•

l u rmi T u ni s t u d i i i i i u ii o mo i r o ma

801IIETATCA HUMA NA OP. NLOflOMC ■■HURII II f: ST I

■ ■ ■ i H


2/114


3/114

COLECŢIA MARILOR GÂNDITORI ITALIENI ÎNGRIJIT D E : VINCENZO DE RUVO Ş l N. BAGDASAR

6IAMBATTISTA VICO

DESPRE METODA DE STUDII

DIN TIMPURILE NOASTRE

(DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM RATIONE)

C7U INTRODUCERE Şl NOTE Dliî

V I N C E N Z O D E R U V O

1p«AUur;iriti: or:

ioni I IN/V CRAI OIUO

IUTI TUTU 1)1 8 Ţ U0 11 MLOSOFICI ~ ROMA

i o u i u t a t i a h o m An A de f i l o b o mb - h u c u r e ş t i

I*


4/114

IMI' IIIMI MIA „ni'AIUII UNIVERSITAR" - BUCUREŞTI — STR. EUE RADU No. 6


5/114

C U V Â N T Î N A I N T E

Traducerea de faţă a operei fui G. B. V' l go , atât de plină de sugestii profunde, utile chiar şi timpurilor noastre,.

\nu mi-ar fi fost posibilă fără ajutorul de excepţională com petenţă, pe care o are. Doninul Profesor Vincenzo De Ruvo, asupra operitor vichiaUe şi a \limbei latine, precum şi asupra linibei şi culturii ţării noastre.

Vico e un scriitor profund, original, complex. Această operă latină, care e prima şi cea mai Sintetică revelaţie a geniului Său, are un stil impregnat de vastitatea preocu părilor sale speculative, pât şi de noutatea profundă şi mereu creatoare a descoperirilor sale filosofice. Prin urntare, stil

amplu, greoju, abundent, lipsit de preocuparea de a facilita înţelegerea cetitorului mediocru şi totodată stil plin de distincţie, solemn, chiar şi înl sinceritatea modestă o atitudinilor sale sufleteşti.

A conserva, pe cat nii-a fost posibil, această inegalabilă frumuseţe stilistică, a fost aspiraţia mea de traducătoare,

iar speranţa de a fi reuşit j, va constitui unica mea mulţumire. Introducerea şi notele care întovărăşesc paginile vichiane, sunt aceleaşi care se găsesc în ediţia italiană, apărută sub îngrijirea Domnului Profesor De Ruvo, ediţie pe care am con'.uitat-a paralel cu cea latină.

Iooefina Crafciuc


6/114


7/114

c

I N T R O D U C E R E

Intr’o zi fericită a anului 1686, Gian Battista Vico, lavârsta de 18 ani, părăsi Neapolul plin de sgomot şi neînţelegeri, îndreptându-se spre castelul din Cilento, situatîntr’o regiune plăcută şi cu aer bun şi care era locuit.de marchizul don Domenico Roeca. îşi luă doar câteva cărţi,având însă o tăcută dar imperioasă nevoie de linişte şireculegere. Se pare că e una dintre acele providenţialefugi de lume, făcută pentru o îndreptare şi o sporire aforţelor, pentru a reintra apoi în aceeaş lume, cu noui nă-zuinţi şi cu înalte avânturi.

Neapole era de câţiva ani în frământare; pătrunsese dedincolo de Alpi ecourile triumfurilor gândirii, care îşi găseaîn Descartes, Gassendi, Newton, Locke, Hobbes, Spinoza

'şi Leibniz cei mai mari,exponenţi.Fenomenul ce vine din afară, găseşte o vastă materiede frământare; erudiţia, care cu toată decadenţa italianăa secolului al 17-lea continua totuşi să dăinuiască şi săconstitue unicul refugiu pentru intelectualii secoluli. Neaflam în perioada care precede fundaţia Arcadiei şi deja ecunoscut numele lui Tommaso Cornelio şi a lui Leonardodi Capua, oameni de ştiinţe şi de litere; numele lui Do-nicnico Aulisio şi Francesco D’Andrea, jurişti, şi în1sfârşitnumele lui Giuseppe Valctta, un savant de o vastă şi variaţii cultură. Şi această perioadă poate şi chiar trebue săini re în aşa zisa Reîtioire italiană, care în literatură ajunge până la Marini şi Al fieri, iar în filosofic până la Romagnosi,l'ilnngcri şi Gcnovesi. Legăturile pe care lumea erudităitaliană reuşeşte să le stabilească cu progresele filosofice

yl şllln|ifiee ale Furopei, creează în Italia o situaţie cu lotul deosebiţii. Frudiţia, rare e cultul trecutului, îulr'o ţariiea Italia e cultul l


8/114

6

erudiţie se extinde în câmpul studiilor literare, istorice şimai ales în acele juridice. Reînoirea introduce în aceastămaterie germenul ideilor noui, care desvoltându-se, iau dinacest mediu elemlentele propriilor id'esvoltări.

lată că apare Arcadia cu programul său de „a învioraşi a (menţine mereu vii, şi. înfloritoare operele literare” . Prinaceste opere literare, inu se înţelegea numai versurile şi proza, mai mult sau măi puţin academică, „ci tot ceeace sereferea la cultura artistică şi ştiinţifică, dela culegerile şiexperienţele ştiinţifice şi până la delicatele armonii alemuzicii de cameră”. Prin urmare, din Arcadia fac parte-

literaţii şi avocaţii, creatorii şi erudiţii din oricare parte aItaliei, cu Crestimbeni, Metastasio, Rolli, Conia, Muratori,Zeno, Gravina şi mulţi alţii. Aceasta e lumea culturalăcare se prezintă studiilor lui Vico, suflet tânăr, vioiu şidestul de sensibil, la care aderă şi el cu un sincer entu-siasm. Dar necumpătările prietenilor săi, precum şi nenumăratele ameninţări ale inchiziţiei napoletane, care sfârşiseră după câţiva ani, între 1691 şi 1693, în procese sgo-motoase, împotriva aşazişilor „atei”, cât şi desgustul pentru intrigile avocaţilor din For unde intrase ca să apere0 cauză a tatălui său, îi provocam nemulţumiri şi turburărimari; dar cu toate acestea, ,ele nu sunt cele din urmă motive pentru care Vicoi a acceptat invitaţia lui don GeronimoRocca, de a se duce la Vatolla ca perceptor al nepoţilor«iii. Acolo, îşi recâştigă sănătatea fizică, deja sdruncinată,

precum şi liniştea sufletească, fiind înclinat mai mult spre profunde meditări metafizice, decât spre certurile şi flecărelile din For.

() mică bibliotecă dintFo mănăstire a unui Colegiu Fran-ehicun din Vatolla, a alcătuit câmpul său de reculegere şi/ici iu aceşti nouă ,ani de stabilitate, s’a format sufletulallli, Unuia sa intelectuală — bazându-ne pe propriile sale-clcclnrnţii — despre care nu ne putem îndoi nici un momelii *), au fost studiile de jurisprudenţă şi d'e drept ca

ii CA(lvii rmvoUUon rocenti .al tinereţii lui Yico, au încercat s-ă sus- piilt, t il in (utlu, ImViil.olln, dupil un moment de sfioasă nehotărîre, s’arII n


9/114

— 7

noflic, în care se formase încă de timpuriu, în anii precedenţi, împreună cu primele sale lecturi asupra scrierilor luiSuarez, Institutele Civile ale lui Vulteio, Canonicele lui

Canisio, precum şi lucrarea Disputatio Theologica de liberii arbitrio a lui Ricardb. „Studiind dreptul canonic '—spune 'Vico despre el însuş — şi adiâncindu-se în .studiuldogmelor, se regăsi tocmai în mediul doctrinei catolice, referitoare la problema graţiei divine” *). Se simţi fericitcând) reflectând asupra lecţiunei lui Ricardo, avu impresiacă a* putea salva împreună cu doctrina augustiniană agraţiei, drepturile individului, în care crezuse odinioară

cu entusiasm de iluminat, şi în acelaş timp, că ar putea întări credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu, de care era pătruns încă din timpul primei sale educaţii, şi asupra căreiai-au atras atenţia evenimentele napolitane.

Se pare că Vico ar fi găsit firul ideilor, care cu puţinînainte era atât de încur/cat. Firul nu constituia ideia însăşi,

în patria sa, nu pentrucă ar fi ajuns la malurilate-u unor noui idei, ci

fiindcă, era ,un un naş al clasicismului, în timp ce compatrioţii săi slă

veau limba italiană. îmi permit să mă îiuloesc destul de convins ile-

aceste afirmaţiuni, pentru următoarele motţve:

a) Vico a fost invitat la Vatolla, nu pentru a pre.la limba Iatin$|.

sau alte limbi familiei Rocca, ci pentru a le preda în mod special ju-

risprudenţa şi deaceia trebuie să-l1credem când Spune că la Vatolla s’a

adâncit „în studiul legilor şi al canoanelor, spre care îl îndemnau obli

gaţiile sale”. b) Toate scrierile 1ui Vico ne relevă o astfel de continuitate în des-

voltarea ideilor, încât e absurd să ne gândim că el ar fi putut fi un

desordonat, care să lucreze fără nici o continuitate.

c) Vico a fost educat şi de jesuiţi, deci instrucţia sa religioasă

şi interesul pentru chestiunile religioase trebuie să fi fost formate ime

diat, în special acestea ultime care i-au fost deşteptate de către ino

vatori.

d) Chestiunile juridice erau strâns unite de chestiunile filosofice şi,după cum e adevărat că Vico nu pulea să le neglijeze pe aceslea ultime,,

ni atât mai adevărat e, că el nu le putea considera ca fiind singurele

((•‘mul’ de aloii tio. Acea stai o adevereşte şi tendinţa comprensivă a lui

Vico, curo s’a relevat ca un m’ario eruli l, în genul umaniştilor, caro

viiliiii nit niiioancă tulul.

e ) Vico putea uit fio j*l»| ori ic iutii şi progresist, cum au mai fost mulţi

uliii, cure au nd'miM cbiur, că omul e capabil să creeze ox novo, tocmai lllmlcll l'lulon n linii»'.»* indii i Imili'u'e i >,i ne mr ire.a uuf’i'luliii.

I i \ o ImIi |o |»i u | iu


10/114

— 8 —

dar fără acest fir nimic nu s’ar fi putut explica. Acest/firconsta în definiţia legăturilor dintre Dumnezeu şi /om,dintre Absolut şi individ1, dintre legea universală şi faţjtul

particular; ideile constau din crearea acelei legi eterne',ideale, care a dârmuit popoarele şi mai ales' pe acele romane,în decursul întregei sale istorii. Pentru a înţelege valoareaacestei descoperiri a lui Vico, va trebui să luăm' din/ nouîn consideraţie că studiile juridice reprezentau în Netpolecel mai viu interes şi că tocmai în jurul acestor studii seformă o gravă discuţie provocată de D;Andrea, care voiasă înlocuiască interpretarea raţională a textului ,gol/\res-taurată de Accursio cu Olossa sa din secolul al 13-lea/prin-tr’o deplină cunoaştere filosofică a faptelor istorice, -ă con-diţiunilor în care ele au luat naştere, precum1 şi a limbeiîn care au fost alcătuite institutele de drept. Vioo găsea,în rezolvarea legă turei dintre absolut şi particular, rezolvarea legăturei dintre legea raţională abstractă, la care serefereau acursienii, precum şi contingenţa particulară a

ideii istorice şi linguistice, la care se referea d’Andrea, pentru interpretarea dreptului roman. Chestiunea e foarteimportantă, dar ea rămâne încă în sfera unui curat interesmetodologic.

Astfel, nevoit să cunoască pe deplin limba în care erascris dreptul roman, Vico voia să se inspire din opeiia„Elegantiarum lingmie latinae, ,a lui L. Vâlla, care stabilea că cele mai perfecte modele de limbă sunt acelea ale lui

Cicero fşi Quntilian. Din acest motiv, Vico se dedicăaprofundării studiului limbii latine „dând la iveală începutul operelor ciceroniene1).

Dar dacă studiile filosofice îi erau impuse din motivede ordin filosofic şi juridic, interesul retoric pentru limbă,inşii, avea pentru Vico o importanţă cu .mult mai mare,dând astfel început perioadei sale ciceroniene. Intr7adevăr,aresta iui şi-a îndepărtat niciodată din suflet scopul săuesenţial, care consta în Înţelegerea perfectă a instituţiilorde drept roman, prin mijlocul de deplină competenţă


11/114

9

se scriau versurile în secolul al 17-lea şi voind totodatăsă cultive limbajul toscan, alături de acel latin, a ales pe Boccaccio pentru piioză, Dante şi Petrarca pentru versuri.

Interesant e procedeul după care Vico studiază graiultoscan şi cel latin, deaceea, ..comparând pe Cicero cuBoccaccio, pe Virgiliu cu Dante şi pe Hora jiu cu Pe-trarca, a fost determinat să decidă, care dintre acele douălimbi ar fi cea, mai aleasă. E de prisos să spunem că după părerea lui Vico, care nu pierduse niciodată din vedere planul sau de studiu juridic, bazat în întregime pe Dreptulroman, de origine latină, limba latină ar fi superioară aceleitoscane., Dar abaterea momentană, provocată în special de in

teresul pentru limba latină, trebuia să sufere curând onouă întorsătură: interesul filologic trebuia să .redevinăsecundar faţă de acel filosofico-juridic. „Citind în Ars alui Horaţiu că bogăţia de cunoştinţe premergătoare poeziei se obţine prin învăţămintele de morală filosofică*

se dedică cu totul moralei filosofilor antici, începând custudiul moralei aristotelice, pe care o socotea încă dinstudiile precedente, isvor fundamental al multor principiide instituţiuni civile” 1). Fruct al acestui studiu, nu a fostnoul concept asupra poeziei sau asupra limbilor, ci onouă orientare ce îl atrăgea spre. discuţiile dintre ac-cursieni şi alciatieni, printre aceştia ultimi, punând laloc de frunte pe D’Andrea,. „Intr'un atare studiu, spune

Vico despre el însuşi, observă că jurisprudenţa romană eraarta echităţii predată cu nenumărate şi minuţioase preceptede drept natural, cercetate de jurisconsulţi în interiorul motivelor legilor şi voinţei legislatorilor; dar ştiinţa drep-1ului pe care o predau cticienii, isvorăşte din câteva adevăruri eterne, impuse în metafizică de o Dreptate Ideală” 2).Consecinţă a acestei idei a fost o orientare metafizică mai

aprofundată, deoarece studiile miuţioase asupra diferitelor constituţii comunale, atât de răspândite în ultima perioadă a evului mediu, erau incapabile de a duce spre oviziune superioară a legilor dreptului. Se înţelege clecica, cultul limbei latine, nu este deloc înlocuit cu acela allimlici toscane; acel cult va rămâne neatins până 'lalei minarea lucrării De ratidne studiorum, şi altele.

Metafizica lui Aristotel iui-1 convinge; i se pare că

Ii Vil


12/114

— 10 —

realismul aristotelic ăr duce spre negarea i,substanţelor abstracte"> adică a universului, şi că ar conduce chiar lao fizică întemeiată pe extensiune, care e divizibilă şi prin

urmare incapabilă de a da unul metafizic, adică primum,, pe care să se întemeeze realitatea. Cea d'intâiu simpatie pecare a avut-o Vico încă de tânăr, la.Neapole, pentru marele Leibniz precum şi criticele sale asupra lui Descartes seconfirmă aci, printr’o aversiune faţă de filosofia aristotelicăşi printr’o: simpatie pentru Platon. In această privinţă, era

' de aceeaş părere aproape cu toţi humaniştii secolului ;al16-lea (ale căror scrieri şi orientări le cunoştea) care erau

hotărîţi să se sustragă sclaviei formularului poetic aristotelic; era de aceeaş părere cu Sfântul Augustin, simpatizant al dualităţii platonice, care nu atingea deloc individualismul creştin ; era de acord cu el însuş, îndreptat pede o parte spre valorizarea Absolutului, iar pe de altă parte spre puterea creatoare a individului.

Preferaţii săi sunt: Ficino, Valla, Petrarca, toţi plato-

nicieni. El însă a introdus în platonismul lui o; idee,care e pur creştină: „...principiul metafizic din care seextrage şi se crează materia însăşi, ca şi spiritul germinator care el însuşi formează omul” x). Acestea sunt ideilede care e pătruns Vico şi care idei îl orientează pe iundrum ce va fi numai al său şi din care se va răsfrângefuziunea de fapt, a intereselor humaniste, cu acele filo-sofico-juridice pe care le-am pus în evidenţă. De aceea,iui ni-1 putem închipui pe Vico la Vatolla, octtpândju-senumai de Arta poetică a lui Horaţiu, sau numai de studiilefilologice pentru proza ciceroniană, cum au crezut-o unii..Dar cu atât mai mult nu e deloc exact să ne închipuitmcil Vico s’ar fi gândit acolo numai la „istoria sa ideală*clemă, dealungul căreia se desfăşoară-în timp toate naţiunile”. idee care constitue punctul culminant al filoşo-liei sale, şi care nu era încă comiplet lămurită în 1693şl nici chiar în 1708.

Sl/md la Vatolla, Vico avu frecvente legături culturalecil Neapolul de atunci, care legături au contribuit şi mainnill la mărirea ideilor lui şi nici decum la derutarea lor.I a Ncapole Iriumfau raţionalismul cartezian precum şimeloda geomrlro-auidilică a lui Gassendi: dar Vico găsiui r iiţImikiIPiiiiiiI are scopuri absurde şi extravagante, după

mm ulii analiza nu e capabilă prin ea însăşi, sa ducăII \ I|I Il|i II(•! | I| Ii I


13/114

— 11

spiritul la înţelegerea naturii şi a invenţiunilor. Vico, reîntors la Neapole, trebui să-şi ia rolul de reacţionarconservator. In reacţiunea lui însă, e pătruns de ger

menul ideilor noui, care contopite cu ideile tradiţionale, dau o îmbinare câteodată genială, câteodată folositoare. Iată dece „cu această dbctrină şi cu această erudiţie, Vico se simţea în(Neapole ca un străin în patria sa” 1)şi astfel rămase pentru tot restul vieţii sale. După o perioadă de penibilă nesiguranţă, din cauza situaţiei sale materiale, reuşi ca în: 169S să obţină catedra de retorică laUniversitatea Regală, cu modesta leafă de 100 scuzi pe an.

Studiul retoricei avea misiunea de a da tinerilor un bagajde cunoştinţe asupra culturei humaniste, care era necesară pentru urmarea studiilor ştiinţifice, teologice sau juridice.Vico rămase încă un maestru, în care încrederea în îmbunătăţirea studiilor, se uneşte cu cultul tradiţiei. Dovezi aleacestei încrederi şi ale acestui cult sunt cele 6 Cuvântări^ inaugurale, pe care Vico 'le citise, (după cum pretindea func

ţiunea sa1) la începutul cursurilor dela 1698 până la 1707,în care afirmă necesitatea întoarcerii la studiile humaniste,.nu cu scopul de a imita pie clasici, ci cu un scop cu multmai util şi anume acela de a insufla,'tineretului virtutea inno- bilatoare a cuvântului, care, - împreună cu virtutea intelectului şi a moralei, arată în ce măsură se deosebeşteomul ales şi civilizat, de barbarul sălbatic. Dar primalămurire convingătoare a personalităţii sale şi a orien

tărilor sale spirituale, o avem: în De nostri temporis stadiorum. ratiope, lecţie introductivă la cursul din 1708, carerevăzută şi întregită; de autor, fu publicată în anul următor.

** *

,,In anul 1708, Universitatea Regală a hotărî t să facăinaugurarea publică a studiilor întEo formă solemnă, de

dicată Regelui printr’o cuvântare, în prezenţa Viceregeluidin Neapole, şi care apoi trebuia să fie tipărită. Cu aceastăocazie, Vico se gândi să expue un subiect care să prezinte o nouă descoperire .vitală în câmpul literelor,, ca şiaceea a lui Bacon în domeniul ştiinţelor (De Augmentis Scientiarum). El se va ocupa de foloasele ce le prezintămetoda noastră de studiu, punând-o în comparaţie cu acea!a anticilor, în toate genurile cunoaşterii. Cum s’ar puteai

evita desavantajele metodei noastre, acelea care im se pot

I) Op


14/114

12 —

evita, cu care avantaje de ale anticilor ar putea fi com pensate, deoarece toată ştiinţa omenească şi divină e cârmuită de un singur Spirit, astfel că ştiinţele tşi pot dă mâna

lina alteia, după ctun niciuna nu poate aduce vreun im pediment alteia” 1).Astfel, Vico expune însăşi originea studiului De Ratione.

Dar ceea ce ne interesează pe noi, e să ştim ce motiv l-adeterminat să aleagă tocmai acest subiect pentru discursul său.

Vico şi-a început activitatea sa ca profesor de drept alcasei Rocca. Acest fapt nu poate fi neglijat, deşi nu răs

punde .satisfăcător întrebării noastre.i In precedentele cuvântări inaugurale, arătând misiuneasa de profesor de retorică, a căutat să examineze în repetate rânduri chestiunea pedagogică a metodei, referitor lafuncţiunea moderată a retoricei (şi deci referitor la studiulliterar) pentru pregătirea tinerilor care se interesează destudiile de drept, matematică, fizică şi medicină. Dar dacă

aceste dese reveniri asupra aceleaşi teme ne spun înce măsură s’a interesat Vico de chestiunile metodologice,ele însă nu sunt suficiente de a ne indica motivele precise, pentru care Vico a fost determinat să aleagă acel subiect particular, care nu e altceva decât o examinare temeinicăa unei chestiuni de o mare importanţă.

Va trebui sîă ne gândim la timpul în care a trăit Vico, pentru a înţelege lucrurile care ne interesează .

Intâiu de toate va trebui să ne amintirrt că dela originele' filosof iei moderne, dlela Bacon şi Descartes încoace, chestiunea metodologică, reprezenta pentru fiecare sistem' filosofic, o chestiune fundamentală, ba mai mult, dreptul deviaţă sau de nfoarte. Nu e permis să ise separe chestiunea metodei în filosiofie de aceeaş chestiune în pedagogie,deoarece chestiunea e numai una singură şi ea prievşte„felul de a studia” sau procedeul de atingere a adevărului.J.ockc şi alţi empirişti inferiori, Malebranche şi toţi ceilalţi contemporani şi posteriori acestora (Spinoza în primul râmi) se ocupaseră de un astfel ide subiect, fiindviu preocupaţi de soarta gândirii lor. Luther şi Malebrancheiui neglijau de loc problema metodei; pe aceasta şi-auîntemeiat eficacitatea educativă a învăţământului lor urmaşiiCompaniei lui Christos. Chestiunea aceasta va fi preci

zata in mod clar în 1500, în lucrarea Ratio Studio nud,

I i A111«•111111*i iifui


15/114

— 13 —

rezultatul unei îndelungate experienţe, de peste 60 d'e ani.Janseniştii din şcoala dela Port-Royal — printre care dis

tingem în afară d'e Jansenius şi Cyran, pe Nicoleăe, Ar-

îiauld şi Blaise Pascal — bizuindu-se pe valoarea metodei geometrice, credeau că vor ajunge la demonstrarearaţională a tuturor adevărurilor, înlăturând orice principiuautoritar.

Nu lipseau nici ecourile acestei teribile lupte de idei,în Italia şi miai ales la Neapole, unde cele mai iscusiteminţi puneau la loc de onoare, în operile lor, chestiuneametodei, şi unde polemicile referitoare la aceasta erau înce

pute chiar din timpul llui Valla şi a lui Ficino. Dar maivii erau discuţiile între urmaşii lui Ratio Studiorum janse-nistă şi între urmaşii lui Ari de penser a gânditorilor delaPort-Royal. Primii, îmbâcsiţi de studiile humaniste, tindeau să formeze mai ales membria şi imaginaţia; ceilalţi,susţinători ai limbii italiene, tindeau să obişnuiască raţiunea,chiar dela început de a cerceta în mojd raţional, adevărul

Clar şi distinct, urmând totodată, un scop moral. Primii preţuiau topica, ceilalţi dialectica.Acestei dispute cu caracter teologic, pedagogic şi lite

rar, din Neapole, i se adaugă şi chestiunea umanistico- juridică, care îşi găseşte în acelaş Valla şi Sarpi, ca şi înnumeroşii glosatori din :sec. a,l XIII-lea încoace, precum! şi înGiannoni şi Gravina, cei mai renumiţi continuatori. Tradiţionalele studii juridice în Italia ca şi la Neapole isvo-

răsc cu un nou impuls în prezenţa gândirii europene, careca şi o,ploaie binefăcătoare dupiă o îndelungată perioadăde secetă, reînsufleţeşte mugurii ofiliţi, dar încă vitali,ai gândirii pur italiene.

Astfel am văzut câtă reputaţie îşi câştigase D;Andreaîn Neapole în materie de jurispirudenţă şi drept, pentrucăel înlocuise — urmând pe Alciato — raţionalismul arid al

glosei lui Accursio prin înţelegerea operelor juridice, înlumina înţelepciunii filos'ofice şi istorice a limbii în careele au fost scrise şi în timpul în care ele au luat naiştefe.El voia chiar să înlocuiască întrebuinţarea inecompetentăa limbii latine id!in for cu limba pur toscană. D’Aulisio ecunoscut însă prin studiile sale asupra dreptului canonic, pentru competenţa sa filologică, istorică şi filosofică, darmai ales pentru folosirea fragmentelor citate nu numai din

autori recunoscuţi de Biserica catolică, dar chiar şi din jansenişti, protestanţi, reformatori etc. Exemiplul său imprimăurme adânci în sufletul marelui său discipol, Giuimoni.


16/114

— 14 —

Astfel că în Neapole se îmbină mişcări literare şi juridice, filosofice şi filologice, teologice şi morale, de metafizică şi fizică, toate acestea împărţindu-se în marea sferă

a metodei. Trăind în această atmosferă, Vico se interesacând şi când de chestiunile de mare actualitate, fiind însăîntotdeauna cu mintea îndreptată spre problemele fundamentale, care pentru el — în termenii noştri — constituiau problemele absolutului faţă de acele ale individului, pânăcând, în prima sa operă cu caracter sintetic va începesă dea o probă evidentă de acea necesitate de a îmbrăţişaîn cadrul unei probleme vaste şi generale, care de data

aceasta în mod precis este acea „a metodei de studiu”,toate chestiunile vii ale timpului său, cu scopul de a vedeacare e spiritul unic, acel principiu unic, animator al „în-tregei ştiinţe omeneşti şi divine” şi pentru care „ştiinţeleîşi jrfau mâna una lalteiial, (şi (ca fniciuna dintre ele 'să fie piedicăalteia”.

Să urmărim acum atitudinea lui Vico în această lucrare,

De ratione, şi să vedem d'acă a fost coherent cu el însuşi.

Ei e — o repet — animat de o nemărginită exigenţăunitară. De aci acea atitudine calmă de a cerceta îndreptările culturale ale timpului, de aci acel gânld1constant dea concilia trecutul cu prezentul, sfârşind uneori cu subordonarea prezentului faţă de trecut. Exigenţa sa spirituală

-e asemănătoare cu aceea a marelui său contemporan, Leib-niz, în a cărui geniu filosofic confluiau, întocmai ca şiîntr’un ocean de lumină, erudiţia provenită din cele maidisparate discipline. El găsi că timpurile noui, sub im periul descoperirilor şi invenţiunilor ştiinţifice recente, s'auîndreptat mai ales spre cercetarea naturii, neglijând pro blemele spiritului, ba chiar adeseori tratează aceste pro bleme ale spiritului cu aceleaşi metode întrebuinţate înştiinţe. Se ridică astfel împotriva abstracţionismului raţionalist dela Port-Royal care stabilise în mod1precis drept

program, acel Art de Denser, în care se arată mijlocul dea ajunge la orice cunoaştere, prin metoda analizei geometrice. Acest abstractism, derivat dintr’o concepţie mecanicăa spiritului, c insuficient pentru cuprinderea şi înţelegerea numeroaselor şi variatelor aspecte ale manifestă

rilor umane, care cuprind în mare parte elaborările fanteziei, ale sentimentelor, ale utilului, ale justului etc. şi acitiri esenţă «enpit chiar celei mai minuţioase cercetări ni-


17/114

15 —

tionale. Viaţa omenirii nu se reduce numai la sfera adevărului ; aceeaş raţiune poate sa fie inspiratoare şi călăuzăacelora in care raţiunea domină în smod absolut pasiunile ; dar pentru marea w’as'să a vulgului, |ea e insuficientăşi are nevoie de ajutorul elocvenţei — arta verosimilului — care „conduce spre îndeplinirea obligaţiunilor yirtuţii” .De aceea, Ratio Studiorum & lui Vico mu poate fi aceea ,asolitarilor dela Port-Royal; ea se întemeiază pe toate progresele umanităţii, nu numai acele prezente dar şi acele trecute, deoarece prezentul Ide cele mai multe ori prin ademenirile şi iluziile produse de noutatea (unei diode, ascunde şi ate

nuează defectele acesteia, în timp ce trecutul, chiar atuncicând ar fi plin d'e erori, poate să constitue întotdeaunaun îndrumător sigur, -cum e acela care derivă din experienţă. Ratio Studiorum a lui Vioo observă omul cu caracteristicelelui esenţiale, cu virtuţiile şi slăbiciunile lui. Şi iată-1 în De Studiorum Ratione examinând în mod distinct instrumentele şi mijloacele materiale necesare ştiinţei vremurilor noastre, comparate cu acele ale anticilor.

E de prisos să arătăm în ce măsură se depărtează Vico,aci, de Descartes. Filosoful francez îndepărtase orice con-sideraţiune istorică şi empirică şi inventând metodă, afăcut apel numai la raţiune, concludând cu formula: să nu s'e accepte nimic ca adevăr dacă el nu apare clar \şi distinct. Vico extrage din istoria şi viaţa omului, din multiformele sale manifestări, norme care, chiar atunci când

nu sunt de admis în parte sau în întregime, merită totuşi,întotdeauna, aplauzul genialităţii şi preludiul afirmaţiuniicare se găsesc în scrierile posterioare: — la aflareja

adevărului se ajunge nu prin intuiţie sau prin însuşirileiuăscute, ci prin reconstruirea procesului istoric, care l-adeterminat.

Referitor Ia critică, arta apreciată atât de mult înacele timpuri, Vico arată excesele şi posibilele consecinţedăunătoare ale acesteia. O critică fără de o topică care săo preceadă, e zadarnică şi goală: inspiră inutil îndoialasceptică acolo unde trebue să fie încredere în învăţământ,voind totodată să examineze tot fără să cunoască nimic.Vico însă i u i condamnă în mod' absolut critica. Ea e necesarii dar la timpul său. Tinerilor le lipseşte capacitateanilleâ, dar în schimb e foarte desvoltată fantesia şî me

moria, Cine ar vrea să formeze individul trebue să se servească de aptitudinile existente îu cl de tânăr şi să nu pmmptie altele care nici nu există. In vinţa individului


18/114

— 16 —

sunt faze de desvoltare, după cum în omenire sunt categorii distincte de oameni. Educatorul, oratorul şi omul politic — care sunt însă educatori, trebue să ia în consideraţie,dacă vor să desfăşoare o operă fecundă, materia asupra

fcăreia vor să activeze, adaptând' mijloacele după felul cumse prezintă ea. Critica e necesară, dar la timpul ei, atuncicând individul prin exerciţiul memoriei, a fanteziei, avoinţei şi a experienţei în general, ajunge l.a un grad dedesvoltare intelectuală care îi dă posibilitatea de a reflectaasupra rezultatelor activităţii sale. Chiar şi arta — şi aciVico face o afirmaţie pe care o va nega mai târziu, în

scrierile posterioare — chiar şi ea poate să tragă foloasedin critică, „tocmai fiindcă [poeţii tind spre adevărul ideal” ,dar numai după ce şi-au întărit fantesia.

Pretenţia modernilor de a reduce în termeni ştiinţificivariatele „şi numeroasele activităţi practice ale omului, eîntr’adevăr absurdă, deoarece „elementele prudenţei suntinfinite şi scot din circumstanţele de fapt, părerile lor” .Dar Vico nu se gândeştd să încredinţeze numai intuiţiei saunumai unei eclectice şi schimbătoare prudenţe întreagagamă a vieţii omeneşti.

In viaţă sunt legi superioare, dela care nu ne putemabate cu uşurinţă; sunt principii, p>e care omul, conştientsau nu, trebuie să le urmeze pentru, a şti de unde vine şiîncotro se duce. Cât dd exagerată şi vătămătoare e tendinţade a atribui toate întâmplările vieţii unei concepţiuni me

canice, care neagă orice libertate şi spontaneitate, afirmândexistenţa unei fatalităţi în fiece lucru ; tot atât de exageratăşi vătămătoare e tendinţa opusiă care împrăştie price lucruîn univers într’un haos .de ^particularităţi, fără nici o consideraţie pentru legile şi principiile superioare, care existătotuşi, călăuzind faptele. Ştiinţa e posibilă, dar unica posibilă e filosofia, înţelepciunea, care „e arta cuvântului”şi cunoaşterea „superioară a naturii” ; arta cuvântului,atât cât prin ea putem cunoaşte legile care conduc istoriaşi psihologia omului; cunoaşterea superioară a naturii atâtcât ea poate să ne călăuzească în cunoaşterea naturii,în tot ce are ea superior, etern şi universal. Exagerează,deci, pe deoparte pe cartezieni, cu raţionalismul lor in-tniiiv-deditctiv; exagerează pe de alta parte empiriştii cuoarba lor încredere în diata şi inducţia empirică. Vico s’a

consacrat mai mult ele şaptezeci de ani studiului evoluţieigândirii; el a întrezărit ideia sintezei apriorice ,pe care


19/114

— 17 —

Kant o va considera cu şaptezeci de ani mai târziu dreptcea maj genială- descoperire a şa.

Călăuzit de ideia sa unitară, Vico, observând realitateaconcretă a popoarelor va constata cu bucurie că „jurispru-denţa ar fi fost pentru Greci „înţelepciunea” dar găseştemai târziu căi, esenţiala cauză a puterei şi gloriei poporului Roman consta în faptul căi pentru aceştia, jurisprtu;-denţa era „ştiinţa faptelor divine şi umane” . De aci predilecţia sa pentru studiul istoriei Romanilor din care şi-aextras, pentru regularitatea cursului său, modelul de „istorie ideala, eternă, prin care trec dealungul timpurilor toate

naţiunile”. De aceea Romanii îşi însuşeau jurisprudenţa nu prin studiu ci prin experienţa în viaţa publică.Prestigiul Romei şi arta elocvenţei triumfară numai din

momentul în care interesele particulare se subordonau intereselor superioare pentru gloria şi ordinea Republicei;şi dimpotrivă a început să decadă îndată ,ce au substituitinteresele superioare intereselor personale.

Egoismul e prăbuşirea popoarelor: acolo unde se pierdeviziunea unui ideal superior, lipseşte orice forţă de cohe-ziune, care face statele puternice, lipseşte orice raţiuneideală care inspiră şi alimentează ^elocvenţa şi celelalte arte.E necesar, deci, ca „judecătorii.,., să caute să îmbine utilitatea publică cu chestiunile private” ; e necesar „să seîmbine din nou filosof ia dreptului cu jurisprudenţa” . Dreptul roman, studiat cu asiduitate prezintă o mare importanţă;

să nu credem însă că timpurile noui, în care dăintiesc încăexperienţele secolelor trecute, pot să se refere sic et sim- pliciter la acelea ale epocei romane; să nm credem însă căse poate realiza mai puţin prin experienţa romană. Dreptulmodern trebue să adauge „justidm” care e .întotdeaunaconceput în virtutea unei norme raţionale, „echitafeia”^care isvorăşte din variatele şi numeroasele întâmplări ale.vieţii; dar nu în felul de a o reduce dela legile detaliateşi minuţioase care pretind că completează echitatea, cinorma generală isvorâtă dintr’o temperare justă a prc-zcnlultii şi a trecutului, a echităţii şi a justului, a intereselor particulare şi intereselor superioare de stat, trebuiesii constitue idealul juristului modern.

Imitaţia, caracteristică artelor practice, e inai mult un

ritu decât un folos1, fiindcă un artist bun e numai acela

care ne inspiră direct din natură şi nu acela care imită opera altuia, fie ca chiar desăvârşită. Această afirmnţiuim

a Iul Vioo, care parc şi chiar e exagerată şi care pretium*


20/114

— 18 —

dacii im altceva cel puţin o delimitare, nu-1 determină însăsă ia o atitudine 'de subiectivism absolut, la care ajunseserămulte epigonii ale lui Descărfes şi mtilţi alţi studioşi napole-tani. Arta face excepţii: adică; metoda de întrebuinţat în altediscipline e diferită. Tinerii în special, fiind lipsiţi deexperienţă şi fiind incapabili să întrezărească în ideile nouişi în moda timpurilor lor ceeace e bine şi sănătos, înaintede a se lăsa încântaţi de noutăţi, studiază trecutul cu cauzele şi efectele Hui, însuşindu-şi astfel experienţa strămoşilor,care fără îndoialjă e euj mult mai sigură decât acea prezentă,căreia îi lipseşte încă rezultatul consecinţelor. De aceea —

spune Vico — trebuie să! pregătim tineretul prin experienţasecolelor, şi stabilind metoda noastră de studiu sub tutelăsigură, să citim mai întâin pe antici: încrederea, ingeniozitatea şi autoritatea lor e de acum garantată; dar ei nesugerează chiar criteriul pentru alegerea modernilor, in-dicându-ne pe care să-l preferăm în lecturile '.noastre” . Normă, de sigur, foarte înţeleaptă, dar numai cu condiţiaca experienţa secolelor să fie înţeleasă cum grano salis, altfel s’ar ivi primejdia de a cădea în excesul contrariuaceluia pe care Vico vrea să-l evite, impunând norme deviaţă care nu numai că sunt de îndepărtată origine, darsunt cu totul anacronice. Oricum, întotdeauna e cu multmai periculos să te încredinţezi numai prezentului, decât să parvii la acesta străbătând trecutul.

*

* *Din cele spuse până acum, reese în mod clar cât demare e originalitatea pe care o atinge Vico faţă de cultura napoletană şi europeană din .timpul său — prin De ratione, prima din operele sale importante, care conţineidei premergătoare, clare şi sigure, ale curentelor filosoficeşi literare şi care un secol mai târziu vor fi afirmate ideorice ţară civilizată a Europei.

Exigenţa unitară, care pătrunde adânc fiecare paginăa acestei lucrări, l-a îndreptat pe Vico :pe o cale diferităde acea străbătută de contemporanii săi, cale ce îl vai/oln de aceştia,, clar care îl va conduce spre viziuni pro-1elice, care vor găsi în secolele viitoare confirmarea îşiexplicarea lor. Descoperirea lui punctum coincidentiae aorluliel aulilc/e în ,, Înţelepciune”, înseamnă că s’a si

lind dinlr'odala în mijlocul just al chestiunilor, neavântdlinpoi lnii|a laplul că lipsa de experienţă a descoperiri-loi liniile, ii duce eâleodală către unele aifrmaţiuni


21/114

19

.greşite. Nu fără' motiv au trecut în umbra geniului luiVioo empiriştii şi raţionaliştii, pozitiviştii şi idealiştii, fiecare făcându-1 un precursor al propriilor lor doctrine;adevărul e însă, că aproape toţi, până şi contemporanii săi,toţi 1-ait nedreptăţit, fiindcă sau nu au ştiut să aprecierevaloarea afirmaţiunilor sale sau au văzut o singură latura a gândirii sale. In Vico domină suverană încă din celedintâiu studii, o exigenţă unitară realistă, care nu se pierdenici chiar atunci, când atraşi de un viu interes pentru istoria popoarelor, va afirma că natura care e>creată de Dumnezeu,numai de Dumnezeu poate fi înţeleasă. In toate afirma-

ţiunile sale de acest fel, circulă o concepţiune a realităţiicare se leagă cu prima sa descoperire, a realităţii înţeleasăca o concordanţă a universalului, cu a particularului, aAbsolutului cu individul, a legei supreme ou spontaneitatea şi arbitrul celor mulţi. Chiar natura e privită prinînfăptuirea sa, faţă de care nu există materialism, careare nevoie de a presupune înlăuntrul sau în afara na tufeiun princ/piu care o pune în mişcare şi nici un idealismcare să reducă fiinţa la percepere. Realitatea e în întregime concreţiunea înfăptuirei sale, şi admisă fiind1 devenirea, fiinţa trebuie să fie considerată drept forţă. Vicoînsă nu are şi nu putea să aibă claritatea descoperirilor ale; dimpotrivă, acestea se gaseau împrăştiate chiar şi

în scrierile posterioare, în vasta gamă de argumente isvo-râte din imensa sa erudiţie. Citind De ratione se simte,

la fiecare pagină, imperioasa necesitate de a distinge, a precisa şi a completa; şi numai după o muncă atât deobositoare e posibilă o distincţiune între ceeace e acceptabilşi ceea ce e repudiabil în această operă.

E justă afirmaţiunea că la adolescenţi predomină memoria şi fantezia; dar e greşită distincţia neta între perioada fanteziei şi acea a raţiunii, care se găseşte şi în lucrarea Ştiinţa Nouă. Omul e întotdeauna ora, fie că el are12 sau 30 de ani; facultăţile sunt toate prezente în el, chiarîn starea iniţială.

E adevărat că fantezia e facultatea cea^mai desvoltatăla copii, dar tot aşa de adevărat e, că nici raţiunea nu lelipseşte, pe care prin diferite mijloace şi sisteme şi chiar prin ajutorul fanteziei însăşi, trebuie să tindem cât maiumil la ilesvoltarea ei. E absurd să ne gândim — şi îu

arcada eroare va cădea J. J. Eoitsseau - - că sunt perioadem care omul e unuiai fanUv.io şi altele iii care e numairaţiune, I )esvoltarea animal li a fm uluiţilor sphi'u'tii, pro*


22/114

— 20 —

linele o colaborare a însuşi acestor facultăţi, m:ai pretindeîncă de a obişnui copilul cu reflexiunea, în limita cunoştinţelor şi forţelor sale.

E justă afirmaţiunea după care legea şi scopul ultim1,spre care trebuie să tindă toate ramurile vieţii practice,dela elocvenţă la jurisprudenţă, dela educaţia copiilor şi până la acea universitară, este „puterea principiului, ordinea republicei cât şi gloria unuia şi altuia” ; dar ordineastatică despre care se vorbeşte e în contrast cu spiritulconciliant din De ratione împotrivindu-se totodată ideei dedevenire a istoriei, care va constitui cea mai măreaţă gloriea scrierilor vichiene posterioare. Vor fi epoci, ne-o vaspune el însuşi, în care legea devine un mister al câtorvacare deţin puterea; sunt apoi alte epoci, în care autoritatearegală, adică aparţinând numai unei singure persoane, egalează drepturile tuturor fără nici o distincţie; sunt însfârşit, altele în care desfiinţate fiind misterele, triumfăraţiunea lămurită în întregime, oamenii participând în mod

direct la viaţa statului. Acest curs al istoriei implică devenirea, care contrastează cu ordinea, spre care Vico vreasă orienteze viaţa, impunând legilor o renovare care să searmonizeze cu imperioasele exigenţe ale vremurilor.

In afară de aceste reflexiuni şi de altele pe care leomitem momentan, reflexiuni sugerate de înţelepciunea urmaşilor dacă nu chiar de aceeaş înţelepciune vichiană,reese că De Vaiione e o lucrare care nu numai că are im

portanţă fiindcă constitue prima afirmaţiune viguroasă aoriginalităţii gândirii vichiane, fără de care nu se poateexplica această originalitate vichiană, care se va accentualot mai mult în operele succesive, despre al căror conţinutvoiu aminti în paginele următoare. Iar afară de aceasta„De raţione" e o operă care graţie îmbinării sale echili brate dintre criticism şi tradiţie, păstrează şi astăzi, în.

asidua noastră cercetare a unui echilibru mobil de gândire,contrar oricărei extravaganţe şi absurdităţi de teze extremiste, un interes viu şi actual.

VINCENZO DE RUVO


23/114

OPERELE LUI 6. B. VICO

Pe lângă aceste şase Oraţiuni inaugurale ţinute de Vico,iii calitatea sa de profesor de retorică la Universitatea Regală din Neapole, între ,1699 şi 1707, mai! e (ş:i De studio rapt raţione, publicată în 1709 şi multe alte diferite ppere, pecare le vom cita în rândurile ce urmează.

In anul 1710 Vico publică prima sa carte De antiquissima italorum sapientia, în care, în afară că păstrează polemicacontra solitarilor dela Port-Royal — polemică începută cu De ratione — accentuează totodată tendinţa inovatoare pro prie timpurilor noui. Această operă e -interesantă, fie pen-trucă e prijna care (tratează în (special despre metafizica v-ichi-ană, fie pentrucă anumite aspecte ale acestei metafizici nu ş:evor mai găsi în Operile posterioare. Vico se apropie de concepţia leibniziană a Realităţii, admiţând un dinamism, care pornind dela punctul metafizic, ip-unct care e centru de forţă,desfăşură realitatea fizică care e extinsă în aparenţa ei. Sedistinge deci o realitate naturală de alta umană: în am

bele e valabil principiul verum et factum reciprocantur, carese găseşte în De ratione, şi în care Dumnezeu e absolut,

pe când în om elste valabil din cauza finităţii acestuia, numa-i

în artele şi disciplinele utilităţii umane, cu alte cuvinte pentru istoria umană.După 10 ani, în 1720, Vico publică De universi fiiris utto

principio et fine ano, în care se repetă atitudinea antica-ziariă din scrierile precedente şi în care se găseşte totodată fundamentul universal, ,,în adevărata noţiune a naturiiumane care îşi trage principiul său dela adevăratul Dumne-7.01.1". Astfel, Vico, intră în sfera dreptului natural, careera foarte cercetat în timpul său. După cum se vede tendinţa spre nouile timpuri se accentuează tot mai mult,


24/114

22 —

mai ales fiindcă la Vico „metafizica e acea ştiinţă, ce cu prinde critica adevărului, deoarece ea ne dă adevăratanoţiune asupra Divinităţii şi asupra omului” . Adevărul ab

solut e prinurmare tot una cu autoritatea absolută, cu câtlegea naturii umane e aceeaş cu Providenţa divină.In anul următor, în 172/, publică De constantia juris

prudentiae, operă care poate fi considerată nu numai ca ocompletare la De ano în măsura în care reexaminează constanţa principiilor universale, care călăuzesc jurisprudenţaîn părţile sale asupra lucrurilor divine (filosofia) şi lucrurilor omeneşti (filologia). Această operă e o fericită in

troducere în opera lui cea mai importantă. Din confruntareadintre principiile existenţei divine şi cele umane, Vicorevine la tratarea raportului dintre adevărul universal şîcertitudinea lucrurilor particulare, descope.ind apoi că deosebirea e numai extrinsecă şi aparentă, în timip> ce în realitate adevărul este legea universală considerată de filosofîn abstracţiunea ei, iar certitudinea e faptul particular încare se actualizează însăşi legea. Vico descoperise că filologia trebuia să se reducă la pură ştiinţă, adică: a reconfirmat printPo examinare mai aprofundată şi mâi detaliată descoperirea fericită, prezentă în De ratione consistând în afirmaţiunea că o adevărată filosof ie nu poate fiinspirată decât dintr’o elaborare a istoriei, astfel dupăcum nici înţelegerea n’ar fi deplină fără ajutorul filosofiei.

Desvoltând această genială descoperire, Vico ne va da

în 1725 opera Prima Scienza Nuova, care tinde să extragăidcele universale, adică principiile care informează istoriaideală eternă, sub care se scurg dealungul timpurilor naţiunile, cu originea, evoluţiile, progresele şi decadenţelelor. Urmând cursul istoriei, Vico descoperă că teoria dreptului natural e justă, cu condiţia numai ca să admită numimai o lege naturală a istoriei, nu numai o singură formăde a fi a r,-aurii umane, dar atâtea câte sunt şi epocile isto

riei şi câte ne prezintă cursul istoriei însăşi. Sunt treiepoci distincte, în care triumfă alternativ, simţurile, fanteziaşi raţiunea, cu toate că Providenţa divină, care face ca uma-iiilalea să-i îndeplinească voinţa sa, sub formele în care eae capabilii, domneşte în toate epocile.

I lupii publicarea operei Raccolta d'opus'coli scientifici c IcUcrari în 172S, care conţinea şi Autobiografia (scriere

tu mic talii după Discursul asupra metodei al lui Descartes, ui Ionic cil aulorul insistă să arate că între opera sa şiiu cea alini Descarles inii e nici o legătură) Vico se va de-


25/114

— 23

dica complet perfecţionării Ştiinţei Noni, care e cea maimare operă a sa şi care apăruse, mai obscură şi mai în-curcată decât celelalte opere. Din această asiduă preocu- pare, care a durat până la sfârşitul vieţii sale, vor aveaorigine diferite corecţiuni şi în sfârşit o refacere completăa operei, care va lua numele de Seconda Scienzn Nuova, publicată în 1744, anul morţii sale. Această Seconda Scienza Nuova are, faţă de PrinM meritul unei ,,obscurităţi” reduse,a unei dispoziţiuni mai bune, a materiei şi o îmbogăţire achestiunilor, uneori de o vădită importanţă; dar, în ge-neral, ideile directive şi principiile rămân neschimbate şi

pot fi considerate ca o Cucerire a unei noui lumi de gândire,creată încetul cu încetul şi adeseori distrusă şi refăcută deautor; o lume nouă, care însă, va aştepta aproape un secolînainte ca aceasta să devie lumea în care umanitatea în-treagă să găsească programul său de viaţă şi credinţă.


26/114


27/114

DE NOSTRI TEMPORIS STUDIORUM

RATIONE


28/114

-


29/114

Despre metoda de studiu din timpurile noastre

I. ARGUMENT

Francisc Baccn în preţioasa sa lucrare De Augmentis Scientiarum *) arată până în ce punct, dincolo de acela lacare am ajuns, trebuie să se des volte artele şi ştiinţele, ast-fel ca să se perfecţioneze în întregime înţelepciunea ome-nească.

Dar în timp ce acesta descoperă o noua lume de ştiinţe,el se consideră demjo 'şi (de o lume diferită d!e acea ai'noastră.In adevăr aspiraţiile sale întreceau în aşa măsură posibili-tăţile omeneşti, în cât se pare că ar vrea să arate mai multdecât ceeace ne este necesar pentru o înţelepciune perfectă.

’J) Titlul acestei opere, apărută in anul 1623, cu trei ani înainte

do moartea autorului, e De dignitate el augmentis scientiarum (Despre

valoarea si progresul ştiinţelor) şi constă dinlr’o examinaro asupra tu-

turor ştiinţelor; e xm fel ele enciclopedie critică, care are menirea să

completeze toate lacunele ce cuprind aceste ştiinţe.

Observaţia lui Vico e cx.aJctă şi ea conturează caracterul filoso-

fului englez, care u adus întotdeauna metode şi proiecte grandioase

ijl adesea, cliiar demne de stimă, pe care însă nu .a reuşit să le pună

Iu practică, niciodată. Acest fapt e datorit tomporainojitului şi ambi-

ţiei acestuia, numit, de (acob I, Lord cancelar, Irimift apoi, după puţintimp, cliiar do acelaş, Iu închisoare. Ilacon, cuprinşi do un nemărginit

orgoliu, un numai că nil u vil AUI că iiuilU'i sa refonm'l uiiopra loglccll


30/114

— 28

Aceasta cred că s'a întâmplat, cum se întâmplă de obi-•ccin, fiindcă acei de un spirit superior aspiră întotdeaunala lucruri mari şi nemărginite. Astfel că Bacon se comportă

în lumea literară aşa cum în lumea publică, acei care deţin puterile marilor imperii, ajunşi la cea mai înaltă stă pânire a lOmenirei, risipesc propriile lor comori, pentru arăsturna însăşi natura lucrurilor: d'e pildă, ca şi cum arumple mările cu pietre, ar încerca să treacă munţii şi alteîntreprinderi zadarnice şi contrarii ordinei naturale.

In realitate, tot ce omul poate cunoaşte e mărginit şiimperfect, ca însăşi natura lui. Dacă comparăm timpurile

noastre cu acele antice şi observăm avantagiile şi desavan-tagiile celor două culturi, vom găsi probabil o situaţie asemănătoare între noi şi aceia. De fapt, multe lucruri desco perite de noi erau cu totul necunoscute anticilor, dar multecunoscute de iei ne sunt nouă în întregime necunoscute;nenumărate sunt aptitudinile noastre prin care reuşim înanumite genuri literare, dar numeroase erau şi aptitudinile

anticilor prin care reuşeau în alte genuri; aceştia cultivau înorice individ câteva arte, pe care noi aproape că le îndepărtăm şi despreţuiau altele pe care noi le menţinem; mUltedoctrine erau unite la ei, acest fapt prezentându-le un mareavantaj, iar la noi au fost separate; şi invers, la noi uniteau fost în mod desavantajosi tratate de ei separat; în sfârşittnulte dintre ele îşi schimbară înfăţişarea şi numele.

Aceasta, tineri iubiţi, îmi oferă ocaziunea de a discuta

despre următorul argument: Care dintre aceste două e cea mai justă şi cea nial bună metodă de stadiu: a noastră sau a celor vechi?1).

aristotelice a fost îndeplinită, de Leonard, Kepler şi Galileo, dar întot

deauna şi-a propus planuri care mergeau dincolo de omenesc şi de

posibil. Iată-1 deci în De Augmentis, urm ărind idealul înţelepciune! per

fecte şi absolute, în lo.c de a se limita numai la cceace era posibil şi

ulii diferitelor discipline din timpul său. Vico limita cercetarea sa,

militai asupra instrumentelor, ajutoarelor şi scopurilor ştiinţelor, adică

Httiipm acelor argumente, care privesa în mod propriu metoda de studiu.

I ) K vorba deci de o examinare pro şi contra acestor două epoci

şl in deosebi a Imelodei lor do studiu, cu scopul de a alcătui o nouă

melodii, care să aibă calităţile aceleia vechi şi aceleia noiii, fără să

ronţlnlî vreun defect. Vico nu va putea conclude, d,upă cele spuse până

ei I, ctt Inire ce|c două epoci ar putea fi vreo diferenţă absolută: am bele mint deosebite în aspectele şi detaliile lor, 'dar identice în sub-

iibihţn lor.


31/114

— 29

.Discutând asupra acestui argument, vom compara foloasele şi defectele uneia şi alteia, arătând desavantagiile metodei noastre, cum se pot evita ele, care mu se pot evita»şi cărora dintre acele vechi li se opun. Subiectul e nou,dacă nu mă înşel; dar atât de important încât ma mircă e nou. Eu consider câştigată bunăvoinţa voastră, dacăveţi observa că e mai bine să compar foloasele uneia ;şiceleilalte epoci, decât să mă ocup de defectele lor1). Aceastavă interesează pe voi în special şi nu pentru motivul căaţi putea şti, dacă sunteţi mai învăţaţi decât anticii în unelechestiuni şi mai puţin învăţaţi în altele; dar pentru moi-

tivul că ,aţi avea metoda prin care să ajungeţi la o sujmăde cunoştinţe superioară aceleia a anticilor2), şi avândmenţionate desavantagiile metodei antice, veţi fi mai indulgenţi cu acele defecte ale metodei noastre, care suntinevitabile.

Pentru ca să puteţi înţelege mai uşor şi pe deplin acestlucru, e oportun să ţineţi minte că eu nu intenţionez s;a faccomparaţii între ştiinţele noastre şi cele vechi, între artele

1) Se observă cu câtă fineţe prezintă Yico tinerilor tema a-

cestei scrieri. As!umându-şi .rolul de critic al vremurilor vechi şi al

celor moderne, convins fiind că în lume domneşte Providetnţa, e mânat

să conchidă că orice ordine a. timpurilor nai e lipsită niciodată în între

gime de virtute.

2) In această operă, care cuprinde şi unele criti.'i referitoare la

metodologia inspirată de raţionalismul cartezian, vom găsi adeseoriafirmări care pair că sunt luate dela Dsscartes. Cine a citit lucrarea

filosofului francez Discurs asupra metodei îşi va aminti că, chiar în

prima pagină a acelui volum, se găseşte o consileraţiune destul de

analogă qu aceasta pe care o adnotăm. „Banul simţ — spune Des-

cartes — e luciul cel mâi bine răspândit în lume”... „în aşa fel că di

versitatea părerilor notffâtre au derivă din faptul că unii sunt mai înzes

traţi cu raţiune decât .a'lţii, ci numai prin faptul că noi conducem gândul

nostru pe drumuri diferite şi nu luăm în scârnă aceleaşi lucruri”,.Aşadar importanţa maximă a oricărei bune educaţiuni, constă în m e

toda după care călăuzim Scuget,alrea noastră. Cum se explică deci că aci ca

ş:i în tmfulte ialte părţi, Vico jajnticlalrteiziniU e ide aceeaş părere cu adversarul,

său ? Dacă ne gândim că în F ranţa Descartes o în sec. al XVII-lea, cel

mai bun continuator ai ideologici renaşterii italiene şi că Vico în

secolul a l ' XVIII-lea reija marea tradiţie a aceleiaşi renaşteri, la

care s’a ataşat în special prin sistemul său do viaţă şi do gândire,ufară de celelalte motive de ordin literar şi metafizic, vom găsi desigur

cu uşurinţă explicaţia acestui aparent contrast.


32/114

30

lor .şi ale noastre; ci să cercetam prin ce metoda noastrăo învinge pe acea veche, prin ce e învinsă de ea şi ce secere pentru a nu fi învinsă. Pentru acest mlotiv artele noui,

ştiinţele şi descoperirile recente dacă nu le despărţim, cel puţin să le distingem de nouile instrumente .şi de nouilemijloace de cunoaştere; acelea privesc materia studiilor;acestea calea şi metoţdia şi ele formează chiar obiectul lucrării noastre.

IJ. PĂ RŢILE ARGUMENTULUI

Mi se pare că orice metoda de studiu rezultă din acestetrei elemente: instrumente, mijloace materiale şi scop1),'instrumentele cuprind ordine, deoarece acei care se dedică priîitr’o pregătire necesară artelor sau ştiinţelor, o faccu sistemă şi ordine. De aceia instrumentele au întâietatea;mijloacele materiale sunt concomitente; scopul deşi urmează după acestea, e căutat totuşi dela început de cătrestudioşi şi în tot cursul studiilor lor. Pentru acest motivvom desfăşura cursul luci arii noastre după această ordine,vorbind mai întâiu despre instrumente şi apoi despre mijloacele materiale ale metodei noastre de studiu. In ceeace priveşte scopul vom discuta despre el ici şi colo, unde se

va reflecta mai bine. Acesta se răspândeşte prin întreagametodă, precum sângele împrăştiindu-se în tot corpul emai bine observat acolo unde arterele sunt mai se isibile.

Instrumentele noui ale ştiinţelor sunt câteodată ele însăşiştiinţe, altele arte, altele simple opere ale artei sau ale

I) A coaptă clistincţiune între instiumenle, mijloace .şi scop e foarteim pori an la din două raolive. Primul, fiindcă ne face cunoscut locul şi

importanta, pe care o arc pentru Vico, orice element a! elucajici, privii. în loialitatea procesului educativ; şi al dogea, [Milnică no dă

piilcj să c.onstalăin imediat, care e interesul şi mcnla 'ilalea proprie

lui Vico. Ari mi, o vorba ld|e o berce tare asem ănă oare aceluia a lui Des-

niiP'it, caic se îndreaptă spre exam inarea raţii mei umane în fiinţa'

na, K voci.a il.e o cercetare îndreptată spre examinarea ştiinţelor, ar te

lor iii i'oalilate.'J lor istorică şi a scopurilor raţjiinoi însăşi, pliv ită

iu ilovnnlna na. Arcuita, o in lerefeii.il care distinge lămurit pe Vico deI•••n» inimi; tmcii,o, o iiilci'osul caro pune bana unei filosofii a istoriei,111 m | i h . i | i


33/114

31 —

naturii1). Instrumentul comun tuturor ştiinţelor şi artelor^ noua critică; analiza e instrumentul geofnetriei; aceeaşgeometrie şi cu metodă sa, derivate din noua mecanică;,

sunt instrumentele fizicei; chimia, născută din alchimie einstrumentul medficinei; al anatomiei e microscopul, telescopul al astronomiei; şi însfârşit, instrumentul geografieie steaua polară. Apoi, printre nouile mijloace materialecitez: artele referitoare la diferite argumente, care în vechime erau încredinţate prudenţei2) ; o multiplicitate deexemple bune; tipografiile; instituţiile universitare pentrustudii3). In sfârşit, unicul scpp dintre toate studiile, unicii,!,

demn de a-1 urmări, de a-1 onora, unicul demn dintre toatede a fi lăudat este adevărul. Metoda noastră de studiuasupra tuturor studiilor citate, fie că v’aţi referi la uşurinţa eî 1ie la avantagifle sau la mărirea ei, ne npve cu uruitmai folositoare şi mai bună decât cea antică.

Critica ne oferă adevărul, de care, chiar atunci când1există vreo îndoială, poţi să devii sigur1). Prin mijlo

cul său se poate conlsidera ca desfiinţată orice NouăAcademie5). Analiza rezolvă apoi,!), prin minunata în-

1) Vico numeşte instrumente noui de perfecţionare a omului, ştiin

ţele, artele şi problemele artelo r şi ale naturii, deoarece ele au fost

create aproape în întregime în epoca moderna. Nu. fiindcă ia an

tichitate ar fi lipsit ştiinţele sau produsele naturale şi artistice dar

fiindcă „aceste ,,instrumente” erau încă îutr’o stare rudimentară şi

ceeaoe e torni importatot, după îndelungata vijelie a evului mediu, inzorii nonei epoci, erau fărâmate salu risipite. Aşa dar pot fi cu drept

cuvânt numite produse ale nonei epoci.

2) Prudenta echivalează cu hunul simit practic; se va vedea clar, în

urmare, care sunt artele privitoare la „diferitele argumente care în

vechime erau încredinţate numai prudenţii”.

3) După cum se vede, mijloacele materiale, sunt pentru Vico, mij

loace complementare de educaţie.

d) Critica e aceea care duce la îndoiala metodică şi la siguranţa

absolută a pului care se îndoeşte şi de aceea nu poate să uu e-xista

K, după cum spune Bacon, instauratio magna, a secolului care mai

bine decât să facă cercetări asupra materiei ştiinţei, cercetează izvorul

fiecărei ştiinţe: gândirea activă.

.*>) Academia fond,.Hă de Platou, luă numdle de Noua Aculem^

când cu Arcesilao (135—211 a. o.) ;a)vu o îndrumare sceptică. Prin

jinlonomasă orice Nouă Academie avea semnificaţia unui nou scepticism.

(!) Analiza, la. caro se referă Vico aci, e procedeul urmat de cor*


34/114

— 32 —

lesiiire a metodei, problemele de geometrie lăsate nerezolvate de .antici. Aceştia se serveau de geometrie şi demecanică drept instrumente pentru fizică, însă nu totdeauna,

în timp ce noi ne folosim1de ele totdeauna şi le găsim decea mai bună utilitate. Dar nu e obiectul discuţiei noastre,,dacă geometria şi noua mecanică s'ar fi desvoltat mai binegraţie analizei, deşi e sigur că maeştrii ei ,o' practică cunoui şi ingenioase invenţii şi pentru a nu fi părăsiţi deacestea pe drumul întunecos al naturii, au introdus metodageometrică în fizică, prin mijlocul căreia, ca şi când ar iifost legaţi de un fir al Ariadnei, avansau pe drumul ho-

tărît şi cercetat, nu de către fizicienii ,care merg dibuindci de arhitecţii operilor imense, cercetând cauzele, cu careDumnezeul suprem a construit această maşină minunatăa lumii1).

Ce minunate mijloace a oferit chimia, cu totul necunoscută de antici, medicinei!! Aceasta, remarcată fund asemănarea fenomenelor chimice, a cunoscut în mod lămurit

foarte multe funcţiuni ale corpului omenesc, bănuind chiarşi bolile.Desigur că alchimia, născută din medicină, era prevestită

de către antici; dar noi am realizat aspiraţiile lor. Chimiaa fost aplicată de unii în fizică; după cum, de către alţii,mecanica în medicină. Şi fizico-chimica creaza aproape cumâna, unele meteore şi alte efecte din natură; mecano-me-’

cetările ştiinţifice, care în s'ec. al 17-lea în special, realizase prin.

opera lui Descart.es, G,aflileu, Newton şi Kepler progrese gigantice în

toate câmpurile ştiinţelor naturale, şi care era inspirata de o concepţie

mecanicistă a realităţilor naturale.

1 ) Vico, în timp ce spune c.ă obiectul acestei lucrări nu e acc iz

ele a determina valoarea concretă a analizei ştiinţifice desfăşurată

moro geometrico, schiţează problema care va fi obiectul unei întinse

şi importante chestiuni în scrierile posterioare, după care „cauzele cu

caro Dumnezeul i suprem a construit această m inunată m aşină a lu

mii"; nu se puteau intslligere „fiindcă unica modalitate de a avea

ştiinţă este aceea di© a- o săvârşi". Dar cum lumea naturii e opiera

lui Dumnezeu, numai Dumnezeu e autorul, nţuimai Dumnezeu posedă

ştiinţă", li uşor să înţelegem că fizicienii de care vorbeşte Vico, sunt

tocmai acei ce se inspiră din fizica lui Daslcartes1, de o perfectă in.-.

nplntfm i'comeli icăi, caro se referă! la Dumnezeu, deîerminâud na tura actului rioulor ni lui i-03 oxtorm şi a mişcării iniţiale şi răspândindu-se

tu mod mecanic din ren li tale tu realitate.


35/114

— 33

dicina, prin mijlocul întrebuinţării maşinelor, precizează bolile corpului omenesc şi le îngrijeşte.

Anatomia, apoi, pe lângă circulaţia sângelui, originea

nervilor şi numeroaselor sucuri, vase şi conducte ale corpului omenesc (prin .care progresa deja acea antică) a maiexplicat clar, cu ajutorul microscopului glandele miliare şiale celor mai mici viscere ale lor, ale plantelor, ale viermilorşi ale insectelor şi a isbutit să lămurească cu uşurinţă speciile fecundatoare ~şi să distingă fecundaţia oului; toateacestea scăpau ochilor anticilor.

Şi astronomia, cu ajutorul telescopului, a descoperit stele

noui, multe şi diferite pete so;lare, fazele mişcărilor. Acestelucruri descoperite aveau însă multe erori privitoare la sistemul ptolomeic universal. Anticii numai prin profeţii nesigure ghiceau că dincolo de ocean sunt şi alte continente;noi, cu ajutorul busolei, le-am descoperit cu adevărat şigeografii le-au descris chiar cele mai ascunse părţi. Cinear mai fi crezut ca astăzi, oamenii, nu numai că au reuşit

să înconjoare globul pământesc după soare, dar au pututsă meargă înainte de drumuri e soarelui într’un timp maiscurt, decât avea nevoie acesta pentru a le străbate?1) Cucâte minunate invenţiimi pare îmbogăţită societatea .omenească priii fizică şi geometrie, învăţate-cu metoda oficială şi cu mecanica perfecţionată! ^

Prin aceste invenţiuni se poate spune că s'a născut strategia dinteilele noastre, .atât de mult superioară acelei antice,

încât faţă de sistemul nostru de a fortiijica şi de a le cuceri,Minerva însăşi ar desconsidera complet fortificaţiile saledin Atena şi Jupiter ar socoti uriaşul sau fulger, ineficaceşi zadarnic.

Acestea sunt instrumentele ştiinţifice moderne şi asemănătoare acestora simt astăzi mijloacele materiale pentru

. studii. In adevăr, multe argumente care erau un timp în

credinţate prudenţii, a cum sunt transformate în arte, înspecial acelea referitoare Ia jnrisprudenţă, pe care anticiinu rnai aveau speranţa să le desăvârşească, fiind îngroziţide dificultăţile ce le întâmpinau2).

I) Aci Vico se referă la descoperirile geografice din secolul aiXV-leu vi al XVJ-lea, Ia călătoriile săvârşite în jurul pământului şi

la progresolo din câmpul astronomiei, realiizate prin invenţia ochianului

şi tu special prin aporturile aluno do Galileu, Keplcr şi Newton.V!) Se va, arăta clar în urmare, caro au fost dificultăţile ce au în-

|iioiIicat pe antici să organizeze ştiinţele juridico în forma realizată

a


36/114

— 34 _

In poetică, oratorie, pictură, sculptură şi celelalte artecare se bazează pe imitaţii, aduc numeroase modele foartereuşite, care reprezintă fapte studiate., în timp .ce ai noştri

pot sa imite perfecţiunea naturei cu o deosebită uşurinţă.După aceia, prin înlesnirea tiparului, noţiunile sunt răspândite prin cărţi; pentru acest motiv în zilele noastre suntatâţia instruiţi nu numai printr'o singură doctrină a unuiasau a [doi Scriitori, ci întEo măsură mare,, variată şi aproapeinfinită. Insfârşit, avem Universităţile, unde se poate studiaorice fel de artă şi ştiinţă şi în care se .perfecţionează .inteligenţa, sufletul şi limbile^ Inf toate aceste studii literare ndse tinde decât spre un singur scop: adevărul.

Reluăm spre examinare avantagiile metodei noastre Idestudii: să vedem dacă din întâmplare ele ar fi private demeritele pe care le aveau anticii sau dacă sunt amestecate cu defecte pe care anticii nu .le aveau: să vedem în cemăsură am putea evita defectele metodei noastre .şi în cemăsură am1 putea obţine avantagiile anticilor; examinăm

apoi, care sunt inconvenientele pe care nu le putem evita şi prin care slăbiciuni ale metodei antice erau compensate.

III. INSTRUMENTELE ŞTIINŢELOR. CRITICA.

Mai întâiu, atât cât priveşte instrumentele ştiinţelor, începem azi studiul nostru cu critica, care, pentru a liberaadevărul curat, nu numai de fals, dar chiar ide orice bănuială de fals, impune ca să se îndepărteze din minte adevărurile false, adevărurile derivate cât şi verosimilul. Acestlucru nu Se petrece deşiguir cu uşurinţă, căci tinerilor, .înaintede toate, trebuie .Sa le formăm1un simţ comun, astfel ca în

perioada vieţii în care vor fi adulţi, să nu comită acte ciudate şi nesocotite1). Adevărat e că ştiinţa îşi are originea

unii târziu de epoca modernă. Aci spunem numai că jurisprudenţa era

«•iiiniiilerala îj i antichitate jţlo- către puterea invidioasă a nobililor drept

o taină, rare fim a fost niciodată expusă poporului şi deci s’au născut

b'ld puţine, considerate «acre, intingi bile şi inviolabile.

I ) Ceil.ica, pe caro Vico o atribuie orientărilor raţionale şi critice

din limpul siiu, poale fi exactă şi genială, cu condiţii ca ea să se

• oiruli>:,>t> impoliiva falselor şi exageratelor interpretări pedagogice ale

iiilloiinliiiiiiului modem. Printre acestea trebuie înlocuită aceea ce aliiiipn.il /'Ari ito ponoer, împotriva căreia se îndreaptă în mod par

iu ulm \ im ui opera na. Insă Doscarles, care e fondatorul imui astfel


37/114

— 35

an adevăr, eroarea în falşi, după cum din verosimil niaşfesensul comun. Verosimilul e cam la mijlocul dintre adevărşi fals, pentrucă e alcătuit atât din adevăr cât şi din neadevăr1).

Astfel, adolescenţii, formându-şi simţul comun, trebuiesă avem grijă ca acesta, să nu le fie înăbuşit de criticanoastră2) .

de raţionalism , nu a cercetat niciodată. legăturile posibile între ra

ţiune şi sentiment, şi între acesta şi alte facultăţi ale spiritului. El

,a arăţa't numai cât e fde necesar ca om!ul să ajnngă la cunoaşterea

.propriei sale vieţi şi s.ă devie responsabil fa tă de propriile sale fapte.

El nu a afirniat (niciodată că pentru a ajunge la realizarea acestui scop

de educaţie, trebuie ,exclu[^ tot cesace e sentiment în educaţia facul

tăţilor practice ale omului. Se poaJte deci concepe foarte bine — §i

Herbart şi toată pedagogia modernă o confirmă — o educaţie în care

să fie dcsvoltate în chip armonic, toate facultăţile spiritului, care fac

■din om o fi inţă înzestra tă eu o inteligenţă, cu un sufle t şi cu buţhe

aptitudini pentru viaţa practică.

1) Această afirmaţie, care ia prima vedere pare contradictorie, seînţelege cu uşurinţă, dacă ne amintim toată concepţia lui Vico, care

se regăseşte şi în această serfiere, din loc în loc, fie ea chiar în

termeni neprecişi. Vico distinge de fapt, o înţelepciune comună de o

înţelepciune înaltă, rezervată filosofilor1, în perioada în care adevărurile

eterne şi universale Sunt explicate în mod raţional. Diferenţa între

aceste două ştiinţe nu constă în conţinutul lor,- fiindcă principiile

universale care coordonează viata oamenilor, chiar' şi în vremurile de

incultură şi de necioplire sunt — prin prezenţa eternă a Providenţa

Divine în toate lucrurile — aceleaşi care coordonează viaţa oamenilor

şi a timpurilor civilizate şi perfecţionare. Aceste două ştiinţe se dis

ting între ele prin principiile lor. Primele principii par confuze şi

împrăştiate în varietatea şi multiplicitatea faptelor omeneşti ale epo-

eolor în care predominau simţămintele şi fantezia, în timp ce cele

lalte principii sunt toate raţionamente clare şi distincte şi sunt fruc

tul raţiunii explicate. Prin urm are, bunul simţ comun sau ordinau,• In care arc nevoie o mare parte a omenirii, se referă la o ştiinţă în

care. adevărul adesea ia în făţişarea unei probabilităţi. Acest simt comun

o întunecat de fantezie şi sentiment, pentru ca're motiv nu poate fi

condamnai în mod absolut.Vico e aci îucă sub inspiraţia probabi-

Immluliii literar a Jui Cicero, patre atribuia atâta importanţă verosimilului;

tuni alea în scop uJ'iaitoric.ii) CAml se f,ic excese de raţiorudlism, la pedagogie, dominând preo-

• npnimi tio ii dosvolta raţiunea, trebuie să ne preocupăm a oferi tino-

iilor olouientolo civilizaţiei în car,o sunt chemaţi să trăiască, ca apoi


38/114

— 36 —

Simţul comună e printre altele, regula oricărei pru-Idenţe ca şi oricărei arte vorbite1). In adevăr, adesea(oratorii întâmpină mai mari greutăţi tratând1p cauză adevărată, care nu are nimic verosimil, decât atunci când aravea de tratat una falsă, bazată pe o probabilitate2). Şi.astfel se adaugă riscul pe care critica noastră îl cauzează'tinerilor incapabili în oratorie.

Aşa dar criticii noştrii îşi păstrează mai departe primul lor adevăr, în afară şi pe deasupra oricărei aparenţemateriale. Dar aceasta o predau tinerilor nu la timpul potrivit şi matur; iar după cum la bătrâneţe domină ra

ţiunea, tot astfel la tinereţe predomină fantezia3). De aceia1) Se simte aci profesorul cte retorică şi membrul Arcadiei. După

aceasta) Vico va spune textual: „căci ce altceva e elocventa defcât.

înţelepciunea care se adresează în chip. împodobit şi adecvat s imtirei

comune?”

2) Să se ia în consideraţie că Vico se referă la oratorii care v or

besc în public şi care tratează chestiuni juridice. 0 cauză adevărată

care nu se adresează simţului sau fanteziei, nu ;dă posibilitate o ratorului să simplifice şi să împodobească cuvântarea sa cu imagini

retorice, care do multe ori au efect mai mare asupra sufletului ascul

tătorului, decât acele argumentări goale şi reci. O cauză falsă, adesea

fondându-se în aparenţă pe argumentări demne de crezut, oferă ora

torului posibilitatea dc a întrebuinţa cu m ai m ultă uşur inţă şi cu

mai multă amploare, imagini sensibile sau fantastice, care colorează

cuvântarea şi o fac accesibilă tuturor (deoarece e mai uşor să înţelegi prin simţuri şi fantezie, decât prin raţiune abstrac tă). Cu cât

înţelegerea este mai inaire, cu. atât şi efectul asupra auditoriului este

mai mare.

3) Aceste afirmaţiuni îl fac pe Vico, în câmpul pedagogiei un pre

cursor al lui Rousseap. E de netăgăduit, că la copii, fantezia e fa

cultatea cea mai desvoltată. De aceea educaţia, care înainte de toate

trei»uo să tină seama de vârstă şi de .a'ptitu liniie proprii subiectului

do educat, Irebue să se conformeze în acest sens.. Dar fie Vico, fie)llousBoau, urmând criteriul că trebuie să fie educate mai întâiu

Ionic nimţmilo, apoi toată fantezia şi însfârşit întreaga raţiune, cade

in eroarea do a crede că ar fi margini determinate între aceste trei

|ini'iondo, îu timp ce Peslalozzi spune că unitatea activităţii omeneşti

a Ioni înlocuiţii do Providenţă pe baza' mijloacelor de care omul Lre-

hun nit no folosească ponl.ru propria lui bună stare şi pentru a deveni

omIii

adevărului sens1

al cuvânlului”. Nu avem oameni raţioinabiliducii j iu iun încercai Bă-i formăm treptat, treptat, începând încă din• uplldirln


39/114

— 37 —

în orice caz nu e deloc oportun să răpeşti copiilor fantezia,care a fost întotdeaunia privită ca cea m’aii fericită dovadăa dispoziţiilor viitoare. Şi memoria, care e aproape (dacă

nu în întregime) identică cu fantezia copiilor1), între-cânid chiar orice altă facultate e neceslar s’oi cultivătn!în mo'd; insistent. Nu trebuie să formăm spiritele insensibile în acele arte în care predomină fantezia sau memoria sau una şi alta, ca pictura,, poetica, oratoria şi juj-risprudenţa. Critica, care e instrumentul' npjstrlu1comun, pentru toate artele şi ştiinţele, nu trebuie s-ă constitue o piedicănici uneia dintre ele.

Anticii evitau astfel de inconveniente, pentru mulţi -dareconsiderau geometria drept logica copiilor. Intr’adevăr, imi:tânidl pe medici, care uitnlau indicaţiile naturii, anticii predatultinerilor acea ştiinţă, care nu se poate înţelege decât având!o accentuată forţă imaginativă* în chipul de-a exercita raţiunea în mod treptat şî subtil, conform! dispoziţiilor vârsteilor, fără de a forţa natura indîvidjului2). Astăzi, numai

1) In scrierile posterioare, Vico va spume că „fantezia nu o altceva

decât memoria dilatată şi combinată”.

In De antiquisima i talorum' sap/entfa (Capi. VII, 1, § II) explică

această afirmaţie astfel: „Latinii numeau memorie acea facultate care

păstrează ideile percepute prin simţuri, şi pe care le numeşte remi-

niscenţă când le exprimă. Deci pentru ei, memoria e acea facultate

qu care compunem imaginile „care de noi e numită imaginaţie şi de

Greci fantezie; ceea ce imiinim noi în moi obişnuit a „ imagina” , Latinii nujmeau a Imemora. Pentru acest motiv, nu ne-am putea reprezenta

decâli acele lucruri percepute prin simţuri. De fapt nu a existat pictor,

care să nu ii pictat vreodată plante sau fiinţe vii inspirate de natură;

chiar însăşi centaurii nu sunt decât aidevărate aspecte ale naturii, îm

binate în chip ciudat. Nici chiar poeţii nu şi-au închipuit vreo altă

formă de virtute care săi nu fi corespuns în mod real faptelor omeneşti;

dimpotrivă, alegând dintre acefstea pe cea mai bună, ridicau ideia lor

deasupra realităţii, jereind (pe (epoii lor confoikn aceste i virtuti. Pentru incest

motiv Grecii povesteau despre Muze, care sunt virtuti aie fanteziei,

fiice alo Memoriei”.

I)c' aci necesitatea) de a alimenta fantezia prin mijlocul memoriei.

•J) Iu Autobiograf ia sai Vico spune: „Pe drept cuvânt anticii recoman-,

dau npliqaurea ştiinţei geometriei ca studiu pentru copii, considerând-o

drept cea. mai potrivită logică pentru această vârstă; căci atunci când în-

vată bine lucrurile particulare şi. ştiu să ţc ordoneze bine, cu alâl, m,uidificil vor înţelege lucrurile generale”.

I',l li.it a ţin leşie privirile, în mod firesc, asupra lui Platou, cure, vor-


40/114

— 38

critica este apreciată; popica*) nu numai că nu progresează, dar chiar e I,ăsată cu totul în urmjă. Acest fapt tat*se petrece fără dîesavan,fagii, deoarece, ;aşa cum creareaargumentelor este în miod maturai precedentă judecăţii referi

toare la adevărul lor, tot astfel şi topica trebuie să fieînvăţată înainte de critică2). Dimpotrivă, modernii noştriio neglijează şi o găsesc că nu merită nici o întrebuinţare rcăci, spuneau ei, daca oamenii sunt critici, e suficientă expunerea argumentului pentruca să descopere ce adevăr conţine el, şi fără să fi învăţat vreo topică', ei văd urmărinjdaceeaş regulă a adevărului, care sunt verosimilele care îl

înconjoară.Dar cine e sigur că a văzut tot? Tocmai în aceastaconstă virtutea unică şi supremă a unei cuvântări, care sezice că e completă, când ea nu lasă nimic netratat, .nimicce-ar fi trebuit să fie expus, nimic ce-ar fi fost doritde către auditoriu3).

birul despre educaţia tinerilor, nnme'pî tocmai geometria drept ştiinţa

medie între cunoaşterea sensibilă şi ştiinţa universalului, sau dialectica.1) Topica e doctrina lajrgumenleJor şi a probelor, după definiţia lui

Aristotel; Vico îi atribuie luai potrivit înţelesul de a’rtă de a descoperi

şi a ordona argumentele.

2) Aci e locul de a examipa cu mai miiltă atenţiune legăturile

între cunoaştere şi critică. Vico are desigur dreptate când afirmă că

exagerările ration.aflism.ului şi criticismului duc Ia o concepţiune pe

dagogică’ care nu ia în consideraţie sentimentele, imaginaţia, fardezi aşi atunci când se neglijează, după cum se întâmplă adeseori, că io

critică, fără vreun argument, fără înţelegere, e ca şi o luptă purtatjă

împotriva unei armade inexistente. Dar dacă se ia în seamă că a

cunoaşte în înţelesul precis al cuvântului însem nează şi a înţelege

şi că a înţelege e .şi a .aprecia, se va ajunge în felul aces ta la

holărîrca ca topica să nu preceţaldă şi nici să urmeze criticei, de

oarece ambele procedează paralel, când a cunoaşte e şi a avea viu

interes de cunoaştere, ,astfei că în pedagogie se va introduce o concepţie care n u va mai considera critica ca jpe o inamiejă a sentimen

telor şi a fanteziei, s'afti invers, deoarece între raţiune şi fantezie nu

oxiHl.,1. antiteză şi diversitate.îl) A nu se uita că acepteta e introducerea la cursul lecţiunilor

din I70H pe care Vico le ţinea la Neapole ca profesor de retorică;

liceala cuiiHiiluie unul dintre motivele frecventelor piatsagii cuprinzând

• unulilernllmii uhuj icu metodei jle studiu al artei de a vorbi. Vom

utile» rit elocvenţa o .legală pojnlpu Vico de metodă atât timp cât ica

„mi o altceva d.ncAI. şlii,nţ|uf, caro vorbeşte în mod împodobit şi în-

IIiMiI şl In noelwj llnip potrivii. simţului comun.


41/114

— 39

Cu toate că natura noastră, e susceptibilă de greşeli,totuşi principalul ,chiar unicul 'scopi al artelor e de ane încredinţa că am lucrat bine: critica e arta discursu

lui raţional, topica e arta discursului înflorit. Mai multîncă, acei care sunt exercitaţi în topică, sau în arta dea găsi termenul mediu (scolasticii numesc '.ntediii ceeacelatinii numesc argu.nt.ent), cunoscând în fine, locul fiecăruiargument în djscuţie, după cum ştiu să străbată elementeleîn scris, au facultatea (de a vedea în orice împrejurare ceeacee mai convingător întPo cauza1). Apoi, aceia care n'au do

bândit o astfel de facultate, merită prea puţin numele de

oratori, datoria lor principală fiind ca ,în faptele urgente,care nu consimt întârzieri sau amânări (cum foarte deseorise întâmplă în forul nostru, în cauzele referitoare la cineştie ce nelegiuiri care aparţin numai oratoriei), ar puteaaduce un ajutor imediat acuzaţilor, prin peroraţia a căreicauze sunt stabilite în câteva ore. Insă criticilor noştri, când1li se prezintă ceva dubios, răspund : va trebui să reflectăm

asupra acestei chestiuni2).in afară de aceasta, virtutea elocvenţei constă în aceea dea se înţelege cu ascultătorii şi pentru aceasta noi trebuiesa adaptăm cuvântarea noastră părerilor lor, deoarece deseori aceia care nu sunt impresionanţi de argumentări convingătoare, se lasă impresionaţi de propria lor părere, chiarşi când e slab argumentată3). Pentruca oratorul să fiesigur că i-a impresionat pe toţi, trebuie sa fi atins toate

1 ) Vico nu-şi dă seama că, cunoscând ţoale argumentele şi as

pectele unei discipline determinate, aşa fel încât să poţi distinge im e

diat ceeace e mai exact şi indicat înlr'o împrejurare determinată, în

seamnă să cunoşti de acum' în mod critic, în ce măsură e determinată,

înlr 'o astfel de ştiinţă, valoare

Despre Metoda de Studii Din Timpurile Noastre-Societatea Română de Filosofie (s.a.)

Documents

Transcript of Despre Metoda de Studii Din Timpurile Noastre-Societatea Română de Filosofie (s.a.)