Despre iubire. Sensuri, temeiuri ontologice, mituri, intrupari in arta

“Iubirea este arhitectul universului” Hesiod

F. Hayez – Romeo si JulietaFebruarie 2011

CAMELIACAMELIA GAVRIL GAVRILĂĂ

Preliminarii •   Sentiment de nedefinit, specific omenescului, dreptul divin la pasiune al omului, privilegiu care il unicizeaza intre creatiile  dumnezeirii, o  tentativa de inaltare spre ceruri interzise, motiv al pierderii varstei adamice •   Trairea erosului inseamna pasiune, aspiratie, dar si nostalgie, dezamagire, suferinta  •   Forme multiple, derutante si contradictorii – iubirea aproapelui, iubirea de sine, iubirea materna si iubirea pasionala, iubire domestica sau iubirea imposibila, emotie de adolescenta, iubire matura si rascolitoare, iubire  ca forma si cale de cunoastere, traire esentializata a senectutii •   Tema fundamentala in arta, subiect al interogatiilor metafizice, sursa de eseu filosofic sau explorare a fiorului mistic in literatura religioasa        Tema preferata a literaturii de la Cântarea Cântărilor si Epopeea lui Ghilgames, pana la capodoperele secolului XX sau XXI. Nastere si moarte  ( eros si thanatos) , fericire si durere, clipa si eternitate, putere si cadere – toate se explica prin iubire.

• Mitul androginului explica sub formă legendar- simbolică această eternă căutare a iubirii, a celuilalt • “ cea mai inalta culme a fericirii care se poate transforma in  in cel mai cumplit vartej al nefericirii”  ( Platon, Banchetul )

• Androginul – “figurare antropomorfica a oului cosmic pe care il intalnim in zorii oricarei cosmogonii, ca si la incheierea oricarei eschatologii, caci in punctele alfa si omega ale lumii si ale fiintei manifestate se situeaza plenitudinea unitatii fundamentale, unde contrariile se confunda”( Dictionarul de simboluri)

• In mitologia greaca – ființă fabuloasă, jumatate barbat, jumatate femeie, scindata de Zeus ca pedeapsa pentru puterea miraculosa si trufia nemasurata. Jumatatile vor tânji dupa refacerea intregului, iar dorul lor de contopire le facea vulnerabile, ajungand la pieire. Zeus se teme ca neamul omenesc se va stinge si le va da posibilitatea sa se caute si sa refaca, unele dintre ele, unitatea originara pierduta.”Eros, explica Platon in Banchetul, este cel ce impreuneaza franturile vechii naturi, el isi da osteneala sa faca din doua fiinte una singura, el incearca sa vindece nefericirea fiintei umane”   • La nivel simbolic – androginitatea reprezinta o caracteristica a perfectiunii spirituale, un semn al totalitatii. Viata  se constituie astfel dintr-o chinuitoare căutare erotica a jumatatii pierdute, dragostea devenind  un act de reparatie ontologica.

Termeni,definiri, concepte

Eros

Cuvîntul  semnifică  în  general  iubirea pasională.  În  dicționare  și  enciclopedii  îl  găsim  tradus  ca pasiune, amor, dorință puternică,  intensă. Este asociat de multe ori cu dorința sexuală, cu  iubirea egoistă care transformă pe cel iubit în obiect  Poate fi asociat de asemenea sentimentelor care stau la baza cuplului sau căsătoriei.

 - intensitate foarte mare a trăirii, forța erosului a făcut ca vechii greci să-l așeze, personificat, printre zei,  sau  să-l  considere  chiar un principiu ordonator  care  a participat  la  geneza universului  și  care participă la viața oamenilor și a zeilor.Eros este un zeu, după Hesiod, însă nu numai cel mai frumos dintre zeii nemuritori, ci și acela care a apărut din Haos, odată cu Gea, Olimpul și Tartarul, cel care stăpînește asupra minții și trupului și sfătuiește cu înțelepciune pe oameni și pe zei ( ipostaza diferita de zeul Eros al iubirii). Acesta din urmă era fiul lui Zeus și al Afroditei, frate cu Anteros. Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și în rândul muritorilor. Însăși Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător

-  două  semnificații  diferite,  ambele  la  fel  de  puternice  pentru  a  fi  personificate  în  zei:  prima reprezintă  iubirea ca element primordial,  anterior  apariției  lumii,  iar  cea  de-a  doua  reprezintă iubirea in dimensiune erotică, chinuitoare.

Eros încordându-şi arcul

Philia Philia a fost asociată în general cu prietenia, cu afecțiunea. Philia este iubirea spontană, naturală, un  sentiment  bazat  pe  intimitatea lăuntrică  a  celor  ce  se  iubesc.  Este  o  legătură  puternică, o iubire liniştită,  netulburată  de  pasiunea  lui  eros  și  plină  de  virtuți.  Ea  înseamnă  loialitate față de prieteni, virtute, egalitate și bucuria de a face ceva împreună.   - Aristotel dedică o carte întreagă prieteniei (φιλία) în Etica Nicomahică. El o definește ca acea relație între oamenii care se știu că au bune intenții și își doresc binele unul celuilalt. Prietenia înseamnă să faci bine, să faci acest lucru fără să ți se ceară, și să nu ceri laude pentru ceea ce ai făcut, mai spune Aristotel în Retorica.Prietenia perfectă este aceea între oamenii buni și virtuoși, care doresc binele celuilalt prin natura lor, ca  oameni  buni.  Astfel  ei  sunt  folositori  unul  altuia  și  plăcuți,  pentru  că  sunt  asemenea.  Prietenia perfectă este doar între cei egali în virtuți și în bunătate, adică între cei mai buni și cei mai virtuoși.      Trăsăturile principale ale prieteniei (φιλία) sunt următoarele:1.  spontaneitatea originii, fundamentată pe un contact personal;2.  vibrația față de omul însuși, nu doar aprecierea calităților lui;3.  aspectul cald, cordial;4.  intimitatea, mai mult chiar, una personală, lăuntrică

Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă un conținut spiritual. El va semnifica iubirea creștină, bazată pe un sentiment și o comuniune personale.

Agape

                   Spre deosebire de pasiunea lui ἔρως, de tandrețea lui φιλία, agape (ἀγάπη) este acea dragoste rațională, care ține  în primul rînd de caracteristicile celui  iubit. Ea nu este nici pasională, nici tandră și nu provine din înclinații directe către cineva, ci din convingeri.

Ἀγαπάω - Sinonime posibile – a admira, a slavi, a se bucura de...

Spre deosebire de celelalte feluri de iubire, agape înseamnă a iubi pe cineva pentru un anumit motiv, este alegere, este preferința pentru un lucru sau altul în virtutea unor caracte--ristici ale acelui lucru Termenul este folosit de asemenea pentru a desemna iubirea în sens general; grecii își mărturisesc iubirea folosind  acest termen. 

Agape - frescă paleocreştină

În  Sfînta  Scriptură,  ἀγάπη,  impregnat de viață spirituală,  devine  dragostea vibrantă, universală, dragostea libertății spirituale superioare. Ea se manifestă atît față  de  Dumnezeu  cît  și  față  de  semenii  noștri,  inclusiv  față  de  dușmani,  spre deosebire de φιλία care se folosește doar față de cei apropiați și care nu poate fi folosită în cazul iubirii vrăjmașului.

De asemenea, ἀγάπη este și un atribut divin, care se împărtășește celor ce cred în Hristos,  revărsîndu-se,  prin  Duhul  Sfînt,  în  inimi.  Ea  devine,  prin  conlucrarea credinciosului,  și  una  din  cele  trei  virtuți  cardinale,  alături  de  credință  și  de nădejde.

Este de altfel cea mai mare dintre virtuți, pentru că fără ea, orice faptă, oricît de măreață, nu înseamnă nimic. Ea este condiție a actului mîntuirii, căci este sursa și motorul faptelor bune. 

 Ἀγάπη este și iubirea Lui Dumnezeu pentru om, datorită căreia pe Însuși Fiul Său L-a dat (morții), pentru ca să ne mîntuiască (Ioan 3, 16—17). Același cuvînt este folosit de sfîntul Ioan evanghelistul cînd spune că „Dumnezeu este  iubire” (Ioan, 4, 8-16). „Iubiților, să ne iubim  unul  pe  altul,  pentru  că  dragostea  este  de  la  Dumnezeu  și  oricine  iubește,  este născut  din  Dumnezeu.  Cel  ce  nu  iubește,  nu  a  cunoscut  pe  Dumnezeu,  pentru  că Dumnezeu  este  iubire”  (Ioan  4,  7—8).  Această  expresie  a  intrat  și  în  cultul  liturgic  și  o auzim rostindu-se de către preot în mijlocul liturghiei: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gînd să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh...”.

    Ea  înseamnă  abandon  și  negare  de  sine  în  favoarea  și  de  dragul  celui  iubit,  este  o dragoste sacrificială, care în lume apare doar ca elan, ca o adiere venită din afară, și nu ca factor  determinant  de  viață.  De  aceea  ea  nu  se  manifestă  prin  trăsături  omenești  și contingente, ci dumnezeiești și absolute.

Iubirea a determinat modul de viață personală și colectivă a creștinilor. Expresia cea mai înaltă a iubirii creștine sunt mesele comune, numite „agape” care aveau loc înainte sau în legătură cu liturghia, dar separate de aceasta, care culminează cu un consum mistic, chiar tainic, al Preacuratului Trup și al Preacinstitului Sînge.

Ipostaze si sensuri ale iubirii

Iubirea – pasiune - fascinatie nelamurita la care sunt supuse rațiunea si simțurile, tema  fertila  in  literatura,mai  ales  in  cea  romantica,  este    iubirea  care  rupe barierele de natura sociala (Romeo si Julieta, Manon Lescaut de Abatele Prevost), familiala(Ana Karenina  de  Lev  Tolstoi),  morala    (Rosu si  negru  de  Stendhal), incalcarea regulilor comunitatii, exaltare continua, dezechilibru launtric.

•      insotita de nebunie,  de  suferinta,  de  tentatia mortii(  Tristan  si  Isolda,  “mitul tristanesc  al  iubirii”,  mit  medieval  despre  dragostea  neimpiedicata  nici  de moarte), • Antigona  lui Sofocle, Cidul de Corneille, Andromaca de Racine,epoci diferite, iubiri  nefericite,  infruntarea pasiunii  cu datoria  ,  a  sentimentului  cu  ratiunea,  in ecuatii clasice  in care dramaticul este dat de un destin  implacabil sau de o forta umana nestavilita .•   Romanticii  investesc  iubirea cu putere cathartica, purificatoare, creatoare sau  o asociaza cu damnarea spiritelor demonice , arse de patima cunoasterii si a iubirii absolute ( Goethe,Byron, Shelley, V. Hugo, Lermontov, Eminescu)

Iubirea platonica – face din femeie o icoana, o expresie spiritualizata, un ideal de neatins. Platon leaga iubirea de frumusete si intelect, cale de ridicarea deasupra experientei comune, a carnalitatii, fericire ideatica, abstracta, metafizica.

•    femeia este zeita, perfectiune, mama•    misticii arabi radicalizeaza aceasta viziune, vorbind de mantuirea prin iubire     (“ cel ce iubeste, cel ce se înfrânează de la toate lucrurile oprite, cel ce pastreaza taina iubirii sale si taina il rapune, acela moare ca un martir” Coran )

Agape sau iubirea crestina a aproapelui

•    ideea datoriei, a sacrificiului, a tolerantei, depasirea egoismului erotic, relatia cu  celalalt  “Incepe  prin  a  iubi  !”,  “  Te  cautam  in  afara  mea  si  nu  te  gaseam, pentru ca tu erai inlauntrul meu”(Sfantul Augustin). 

Iubirea curteneasca  ( Jose Ortega Y Gasset )

•        forma extrema de  erotism  spiritualist,  cultivata  in    faimoasele  “curti  ale iubirii” ,in secolul al XII –lea. Esentiala este distanta, o iubire vizuala ce implica nostalgie, dor, adoratie oarecum cerebrala

•        trubadurii  slavesc  iubirea departata, nefericita,  se  lamenteaza, principiile lor sunt taina, rabdarea, masura.

•        “nu  e  compatibila  cu  nicio  realizare  senzuala,    lipsita  de materie,  forma iubirii  fara  inertia carnii.  In ultima  instanta,  iubirea pura e  iubirea care nu se realizeaza, constand exclusiv in tensiune, zel, nazuinta”(Ortega Y Gasset)

Mituri, traditii, ritualuriDragobetele

Tradiții

Fiu  al  Babei  Dochia,  'Dragobetele'  era  sărbătorit  pe  24  februarie.  Sărbătoarea  de Dragobete  este  considerată  echivalentul  românesc  al  sărbătorii  Valentine's  Day,  sau ziua  Sfântului  Valentin,  sărbătoare a iubirii.  Probabil  că  24  februarie  însemna  pentru omul  arhaic  începutul  primăverii,  ziua  când  natura  se  trezeşte,  ursul  iese  din  bârlog, păsările  îşi  caută  cuiburi,  iar  omul  trebuia  să  participe  şi  el  la  bucuria  naturii.

Entitate  magică  asemănătoare  lui  Eros  sau  Cupidon,  Dragobetele  se  diferenţiază  de bunatatea  Sfântului  Valentin  din  tradiţia  catolică,  fiind  un  bărbat  chipeş,  un neastâmpărat şi un năvalnic.  Preluat  de  la  vechii  daci,  unde  Dragobetele  era  un  peţitor  şi  un  naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

Hora de Dragobete

În  această  zi  satele  româneşti  răsunau  de  veselia  tinerilor  şi  de  zicala  :   

“Dragobetele sărută fetele”.  Sunt  multe  credinţele  populare  cu  referire  la 

Dragobete. Astfel  se  spunea că cine participa  la această sărbătoare avea să fie 

ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari 

să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în 

faţa bisericii  şi plecau să caute prin păduri  şi  lunci, flori de primăvară.  În sudul 

României  (Mehedinţi),  fetele  se  întorceau  în  sat  alergând,  obicei  numit 

zburătorit, urmărite   fiind de câte un băiat căruia  îi căzuse dragă. Dacă băiatul 

era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul 

acesta  semnifica  logodna  celor  doi  pentru  un  an  sau  chiar  pentru  mai  mult, 

Dragobetele  fiind  un  prilej  pentru  comunitate  pentru  a  afla  ce  nunţi  se  mai 

pregătesc pentru toamnă.

Pentru vârstnici, ziua Dragobetelui este ziua în care trebuiau să aibă grijă de 

toate  orătăniile  din  ogradă,  dar  şi  de  păsările  cerului.  În  această  zi  nu  se 

sacrificau  animale  pentru  că  astfel  s-ar  fi  stricat  rostul  împerecherilor. 

Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot 

anul (un cult al naturii, al fertilității).

  Fetele  mari  strângeau  de  cu  seara  ultimile  rămăşiţe  de  zăpadă,  numită 

“zăpada  zânelor”,  iar  apa  topită  din  omăt  era  folosită  pe  parcursul  anului 

pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

 

Etimologie•   nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, el provine din derivarea cuvântului  „drag-dragul”,  (incert, pentru că  în domeniul etimologiei ești  tot timpul pe nisipuri mișcătoare). Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul  „-bete”  fiind  folosit  în  zonele  din  Oltenia,  semnificând  „adunare,  mulțime”.  - Etnograful Marcel Lutic a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea  denumirilor  ei  provin  de  la  Aflarea  Capului  Sfântului  Ioan  Botezătorul, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia. Românii  au  adaptat-o,  astfel  apărând  sub  diverse  nume  („Vobritenia”,  „Rogobete”, „Bragobete”,  „Bragovete”)  în  perioada  Evului mediu,  până  când  s-a  impus  în  unele  zone (sudul  și  sud-estul  României)  ca  Dragobete.  Această  explicație  este  data  și  de  „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. „E foarte posibil ca  la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”( Rodica Zafiu de la România literară)

Dragobete, fiul Babei Dochia, împreună cu soția sa

Reprezentări

•        identificat  cu  Cupidon,  zeul  dragostei  în mitologia  romană,  și  cu  Eros,  zeul  iubirii  în mitologia greacă, „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”. Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”. 

•   Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români, a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și  fetele  au  deci  credință  nestrămutată  că  în  această  zi  trebuie  ca  și  ei  să  glumească,  să  facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească şi parte îngerească, un  june  frumos și nemuritor, care umblă  în  lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”. A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă şi în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.

•  „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(...) 

Sfantul Valentin (Valentine’s Day) – legenda si istorie

     Originile Zilei Îndrăgostiţilor sunt ambigue. Anumite scrieri amintescde Sfântul Valentin ca fiind la origine o sărbătoare catolică, care înaintea Evului Mediu nu era sinonimă cu sărbătoarea îndrăgostiţilor. În calendarul Atenei antice, perioada cuprinsă între jumătatea lui ianuarie şi jumătatea lui februarie era destinată celebrării dragostei şia fertilităţii, fiind rezervată uniunii sacre dintre Hera (zeiţa fecundităţiişi a mariajului) şi Zeus (stapanul zeilor). În Roma antică, pe 15 februarieavea loc Lupercalia, sau ziua fertilităţii, sărbătoare care era dedicată lui Lupercus, zeu al turmelor şi al păstorilor şi Junonei, protectoarea femeilor.  

Cel puţin trei sfinţi, purtând numele Valentin, au fost martirizaţi, data comemorării lor fiind fixată în jurul anului 498, pe 14 februarie. Unul dintre ei a trăit în timpul Împăratului roman Claudiu al II-lea, în sec. III ( 269 -270 ). 

În acea epocă, Roma era angajată în campanii militare sângeroase, iar împăratul, numit şi Claudiu cel Crud, le interzicea soldaţilor lui să se căsătorească, considerând că bărbaţii nu mai voiau să plece la luptă din cauza ataşamentului pentru soţiile lor. În ciuda ordinelor Împăratului, preotul Valentin a continuat să celebreze căsătorii, în secret, motiv pentru care a fost decapitat.

Asocierea  dintre  dragoste  şi  Sfântul  Valentin  a  fost  considerată  de  un mare  număr  ca istorici  ca  o legendă  care  viza  descurajarea  sărbătoririi  Lupercaliilor  de  către  tinerii îndrăgostiţi  romani,  considerată  o  sărbătoare  păgână.  Sfăntul  Valentin  a  fost  îndelung celebrat  nu  ca  sărbătoare  a  îndrăgostiţilor,  ci  a  celor  singuri.  În  această  zi,  tinerele necăsătorile se ascundeau în împrejurimile satelor lor, cu speranţa de a-şi găsi perechea. Cuplurile  care  se  formau  trebuiau  să  se  căsătorească  în  acelaşi  an.

Abia  în  epoca  medievală,  spre  secolul  al  XVI-lea,  ziua  de  Sfântul  Valentin  capătă  o conotaţie  erotica  în  Franţa  şi  în  Anglia.  În  această  zi  îndrăgostiţii  schimbau  bilete (ilustrate  cu  simboluri  cum  ar  fi  Cupidon  sau  inimioare)  şi  îşi  spuneau  Valentini. 

În zilele noastre, Sfântul Valentin este sărbătoarea îndrăgostiţilor  în majoritatea statelor Occidentale. Însă ziua a fost preluată şi de ţări asiatice precum Japonia sau Coreea, unde îndrăgostiţii  îşi  dăruiesc  pe  14  februarie  bomboane,  ciocolată  şi  flori.  În  Taiwan  este sărbătorită atât  ziua de 14  februarie,  cât  şi  cea de 7  iulie, pe baza unei  tradiţii  chineze. Aici,  bărbaţii  obişnuiesc  să  le  dăruiască  femeilor  buchete  de  flori  scumpe,  cu  diferite semnificaţii:  un  trandafir  roşu  înseamnă  "unica  iubire",  unsprezece  trandafiri  semnifică "favorită",  99 de  transafiri  este  un  jurământ  pentru  "totdeauna",  iar  un buchet  de  108 trandafiri se traduce prin "Căsătoreşte-te cu mine!". 

Există însă şi ţări care au rămas fidele sărbătorilor autohtone( Brazilia ziua iubirii este 12 iunie,  iar  în Columbia o sărbătoare similară este celebrată  în a  treia vineri  şi  sâmbătă a lunii septembrie).   

Deşi  românii  au  preluat  Ziua  Îndrăgostiţilor  şi  o  sărbătoresc  pe  14  februarie,  unii  îşi amintesc  şi  celebrează  şi  Dragobetele,  pe  24  februarie,  sarbatoare  traditionala,  cu radacini in mituri si ritualuri arhaice.

Iubirea si arta

• literatură• pictură

Nu mă înţelegi   Mihai Eminescu 

În ochii mei acuma nimic nu are preţCa taina ce ascunde a tale frumuseţi;Căci pentru care altă minune decât tineMi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind,În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec,

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,Din orişice durere îţi face o podoabă,

Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară,Când ochiul tău cel mândru străluce în afară,Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă,Azi când a mea iubire e-atâta de curatăCa farmecul de care tu eşti împresurată,Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltăLumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfântCum nu mai e nimica în cer şi pe pământ,Când e o-namorare de tot ce e al tău,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău,Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi...Azi vad din a ta vorba ca nu ma intelegi

Tema iubirii în viziune romantică

- nostalgie

- devoțiune

- mister feminin

- antiteze romantice, semn al naturilor umane ireconciliabile

Scrisoarea V

                                           Fragmente

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea,Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii... 

(…)Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie,

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin aleeŞi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:

Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi.Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară,

Care-n tine se petrece...Ia întreab-o, bunăoară,

Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode,Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode...

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila! 

-contrastele iubirii

-trădarea feminină

-însingurarea poetului

-explorarea traseelor mitice

Nichita StănescuPoveste sentimentala

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.Eu stăteam la o margine-a orei,

tu – la cealaltă,ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau intre noi,înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,iar cotul mi-infigeam în pământ,numai ca să privesc iarba-nclinată

de caderea vreunui cuvânt,ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atâtrepetau, într-un vârtej aproape văzut,structura materiei, de la-nceput.

Ipostaze ale discursului modern

-iubirea dizolvă spațiul şi timpul

-pulverizarea materiei

-forta creatoare a erosului, cuvântul de dragoste devine logos cu valențe demiurgice

Cantec fara raspunsDe ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,

care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vieîn jurul pieptului, în jurul tâmplelor,mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşăca firul de iarbă ce taie în două

luna văratecă, azvârlind-o în ape,despărţită de ea însăşi

ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,soare căprui răsărindu-mi peste umăr,

trăgând după el un cer de miresmecu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,care-n loc de sunete

goneşte-n jurul inimii meleo herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,vârtej de-anotimpuri colorând un cer(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Mircea CărtărescuCiocnirea 

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise

receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului

şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;am căutat şurubelniţa

şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelorîşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită

îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,

am tras de el până am început să apropiimetru cu metru cartierul tău de al meu

turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare

încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case

încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare

pulsând în aerul ars, ca de fulger.

În lumea postmodernă a poeziei...

-poezia ca poveste, ca succesiune narativă

-instalarea cotidianului, a prozaicului în spațiul liric

-Discurs poetic atipic, nonformal, limbaj comun înzestrat cu o forță magică de transfigurare

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe apestatuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie

consiliul popular al sectorului doise ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta

iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodatăcasa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de varapăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele

geamurile plezniră cu zgomotiar noi ne-am trezit faţă-n faţă

şi ne-am apropiat din ce în ce mai multpână ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele

pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inimamâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,

ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzinăarzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum

cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitorpână cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baieşi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

De la poezie la pictură

 Mituri, zeități, ipostaze ale feminității

 Dragostea – prag ontologic esențial

Alessandro Botticelli – Nasterea lui Venus

Michelangelo – Izgonirea din Rai

Titzian – Adam si Eva

Francis Picabia – Adam si Eva

Rembrandt – Sfanta Familie

Rafael – Sfanta Familie

Francisco Goya – Sfanta Familie

Bartolome Esteban Murillo – Sfanta Familie

Diego Velasquez – Venus la oglinda

Tizian – Venus si Adonis

Rogelio de Egusquiza – Tristan si Isolda

John William – Tristan si Isolda

Poussin – Cupidon si Venus dormind

Edgar Degas – Balerina

Giorgio de Chirico – Hector si Andromaca

Picasso – Indragostiti

Salvador Dali – Triumful dragostei

Salvador Dali – Halucinatii

Teme de reflectie „Ce este dragostea ? Nevoia de a iesi din tine insuti” .Charles Baudelaire

Iubirea este aripa daruita de dumnezeu sufletului ca sa urce pana la el.                            Michelangelo

Iubirea-i fum ce din suspine creste .W. Shakespeare

Iubirea misca soarele si celelalte stele.Dante

Iubirea este o forma de comuniune si de intimitate.E. Cioran

Iubirea este cea mai limpede oglinda in care il vezi pe Dumnezeu. Eugen  Ovidiu Chirovici