Despre feminitatea limbii române

of 30 /30
Philologica Jassyensia, An II, Nr. 2, 2006, p. 85-113 Despre feminitatea limbii române Irina PETRAŞ Lumi şi Cuvinte „Tot ceea ce putem spune despre limbă, ca şi despre moarte, este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil.” George Steiner, După Babel Pretexte. Scufundate în „murmurul vorbirii”, fiinţele umane au despre limbă şi vorbire o cunoaştere pre-ontologică, aşa cum se întâmplă cu a fi, fire sau, în cazuri alese, cu a muri. Toată lumea ştie, cumva fără cuvinte, ce înseamnă să fii, să vorbeşti şi, eventual, să mori. Dar o ştie in-adaptat, în ruptură cu esenţa ultimă a acestor „realităţi” cotidiene. Limbajul îşi păstrează intact şi crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit şi de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoţeşte cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fundamentală a fiinţei vorbitoare. Semnul lingvistic este arbitrar apriori, dar aposteriori încetează a fi. Iar a vorbi şi a înţelege limba nu depinde de inteligenţa sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Într-o bună zi, în urmă cu mai mulţi ani, am făcut o descoperire: „îndoiala” e, în limba franceză, masculină! îi scriam lui Marcel Moreau. În frază a intervenit le doute, aşa, singur, cu genul exhibat. Până atunci, îl folosisem (ce întâmplare!) exclusiv în expresii: sans doute, mettre en doute... Învăluit şi pudic. „Îndoiala” am resimţit-o întotdeauna ca pe o stare feminină: fragilă, nesigură, dar creatoare şi lucidă. Îndoiala era, pentru româna mea, neîndoielnic femeie. Că francezul o vedea ca bărbat mi s-a părut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gândit atunci că nu se putea să fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. Că ceva se întâmplă, se mişcă, deviază, alunecă, înmugureşte sau se veştejeşte când genul se schimbă dintr-o limbă în alta. Că, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot aşa, problema, amintirea, cartea, primăvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pildă, toate acestea erau bărbaţi şi cereau în jur contexte masculinizate. Bănuiala că între limba ta maternă, în care creşti şi prin care înţelegi lumea, şi imaginea/perspectiva pe care o ai despre aceeaşi lume există o secretă legătură m-a împins spre biblioteci. Am căutat argumente. Am găsit destule despre legătura dintre limbă şi mentalitate. Nu neapărat dovezi. Mai degrabă bănuieli, ipoteze, avansări de scenarii. Dar extrem de puţine despre genuri. Ca şi cum n-ar fi meritat o atenţie specială, fiind arbitrare şi stabilite o dată pentru totdeauna. Foarte curând, mi-era clar că mă complăcusem într-o eroare perpetuată de (aproape) toate gramaticile româneşti. Luasem de bună existenţa neutrului ca al treilea gen. Fără să iau în seamă evidenţa că nici

Embed Size (px)

Transcript of Despre feminitatea limbii române

Microsoft Word - PAGINA GARDA.rtfDespre feminitatea limbii române
Lumi i Cuvinte
„Tot ceea ce putem spune despre limb, ca i despre moarte, este, într-un anumit sens, un adevr inaccesibil.”
George Steiner, Dup Babel Pretexte. Scufundate în „murmurul vorbirii”, fiinele umane au despre limb i
vorbire o cunoatere pre-ontologic, aa cum se întâmpl cu a fi, fire sau, în cazuri alese, cu a muri. Toat lumea tie, cumva fr cuvinte, ce înseamn s fii, s vorbeti i, eventual, s mori. Dar o tie in-adaptat, în ruptur cu esena ultim a acestor „realiti” cotidiene. Limbajul îi pstreaz intact i crizic dublul aspect – el constituie, prin semne, un univers de fapte i obiecte, un referent, dar îngduie transformarea acestui referent în semne ale strilor de spirit i de suflet ale omului. Obiectivitatea sa se însoete cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trstura fundamental a fiinei vorbitoare. Semnul lingvistic este arbitrar apriori, dar aposteriori înceteaz a fi. Iar a vorbi i a înelege limba nu depinde de inteligena sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posed, în mod natural, o facultate a limbajului.
Într-o bun zi, în urm cu mai muli ani, am fcut o descoperire: „îndoiala” e, în limba francez, masculin! îi scriam lui Marcel Moreau. În fraz a intervenit le doute, aa, singur, cu genul exhibat. Pân atunci, îl folosisem (ce întâmplare!) exclusiv în expresii: sans doute, mettre en doute... Învluit i pudic. „Îndoiala” am resimit-o întotdeauna ca pe o stare feminin: fragil, nesigur, dar creatoare i lucid. Îndoiala era, pentru româna mea, neîndoielnic femeie. C francezul o vedea ca brbat mi s-a prut nu doar straniu, ci de-a dreptul absurd. M-am gândit atunci c nu se putea s fie totuna cum sunt numite lucrurile de limba ta. C ceva se întâmpl, se mic, deviaz, alunec, înmugurete sau se vetejete când genul se schimb dintr-o limb în alta. C, pentru mine, lumea nu putea fi decât femeie. Tot aa, problema, amintirea, cartea, primvara, ziua. Iar pentru Marcel Moreau, de pild, toate acestea erau brbai i cereau în jur contexte masculinizate.
Bnuiala c între limba ta matern, în care creti i prin care înelegi lumea, i imaginea/perspectiva pe care o ai despre aceeai lume exist o secret legtur m-a împins spre biblioteci. Am cutat argumente. Am gsit destule despre legtura dintre limb i mentalitate. Nu neaprat dovezi. Mai degrab bnuieli, ipoteze, avansri de scenarii. Dar extrem de puine despre genuri. Ca i cum n-ar fi meritat o atenie special, fiind arbitrare i stabilite o dat pentru totdeauna. Foarte curând, mi-era clar c m complcusem într-o eroare perpetuat de (aproape) toate gramaticile româneti. Luasem de bun existena neutrului ca al treilea gen. Fr s iau în seam evidena c nici
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
86
adjectivul, nici pronumele n-o susin i c, prin urmare, româna NU are neutru! C privirea ei sexuat cuprinde TOATE fiinele i lucrurile. C, dintre limbile la care aveam acces – franceza, italiana, engleza, germana, rusa –, doar în cazul ei nici un obiect nu era lsat pe dinafar. Toate erau, cumva, însufleite, „vii”, prin apartenena la feminin, ambigen ori masculin. Ordinea nu e doar a frecvenei, ci i a importanei pentru definirea de sine a românului, pentru desenarea dimensiunii româneti a existenei.
Limba (limbajul) interacioneaz cu toate celelalte aspecte ale vieii umane în societate. Este i instrument de comunicare, într-o perioad anume i pentru o comunitate dat, dar este, deopotriv, rezultatul istoriei sale proprii i surs pentru evoluia ulterioar. Dac ar fi s vorbesc în termenii lui Hans Vaihinger i ai filosofiei lui „ca i cum”, despre limb i istoria ei am descoperit doar ficiuni, adic presupuneri întemeiate pe comparaie (reducia necunoscutului la cunoscut), nu ipoteze. Ficiunile sunt ordonri iluzorii i oarecum credibile ale lumii dinuntru i din afar care fac suportabil viaa pe pmânt. Altminteri, exerciiul scrutrii abisului pân la privirea lui de rspuns ar fi inevitabil i extenuant. Mihai ora vorbea despre cele dou lucrri ale cuvintelor omului: explicarea, orientat spre afar, i implicarea, deschiderea spre înuntru.
Una dintre problemele cele mai controversate în legtur cu limbajul e relaia acestuia cu gândirea. Pentru Aristotel, „Vorbirea este reprezentarea experienelor minii”, opinia sa fiind îmbriat de cultura latin i de doctrina medieval. Secolul al XVII-lea raionalist nu se îndeprteaz de o astfel de înelegere a limbii – vorbele sunt expresii ale gândurilor prin semne anume inventate în acest scop. Altfel spus, omul ca fiin gânditoare a inventat limbajul pentru a-i exprima gândurile, potrivind cuvinte pe o structur a competenei intelectuale deja existent. Se vorbete astzi despre aa- numita mentalez, un soi de „limb” încrustat în creierul uman (lingua mentalis) printr-o dispoziie genetic. Se afirm i c raionalitatea omului se dezvolt în paralel cu capacitatea sa de a vorbi. Îns pare limpede c a considera gândirea o vorbire fr cuvinte sau o pre-vorbire înseamn s simplifici nepermis de mult.
Conexiunea strâns dintre limb i gândire, opus teoriei dependenei unilaterale a vorbirii (limbii) de gândire, deschide calea recunoaterii posibilitii ca diferitele structuri ale limbilor s favorizeze ori chiar s determine ci diferite de înelegere i gândire asupra lumii. Popoarele dein o structur fundamental, esenial, arhetipal de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident c exist nuanri specifice fiecrui popor în parte.
De aici, un paradox al Europei poliglote: dei, de la Humboldt încoace, se crede c nici un cuvânt dintr-o limb nu e perfect echivalent cu unul din alt limb, c exist un „geniu” al fiecrei limbi, un mod strict i rigid de „a vedea, a organiza i a interpreta lumea” (Weltansichten), totui se crede la fel de puternic în posibilitatea traducerilor dintr-o limb în alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existena unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (în În cutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un trâm al poligloilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu în care oamenii ar înelege limba celorlali, fr a o putea vorbi, cci ar utiliza „geniul” european, „adic universul cultural pe care fiecare îl exprim atunci când vorbete limba propriilor strmoi i a propriei tradiii”. Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the Way of Words) mai ales implicatura (ceea ce se comunic, nu doar ceea ce se spune) i principiul de cooperare, în vederea interpretrii enunului. Pentru Ortega y Gasset, enunul nu e alctuit doar din cuvinte. Acestea sunt o component a
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
87
complexului de realitate: „...toate celelalte ingrediente ale unei circumstane care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limb», posed o potenialitate enuniativ i [...] limba const nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însi, ci în a actualiza acea potenialitate retorizant, semnificativ, a prejmei [...] într-o coalescen subit cu lucrurile i fiinele din jur.” De aici i ne-starea limbilor omeneti care, dei „date”, primite aparent de-a gata de ctre om, se fac i se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc”. Iar limbile s-au ivit fiindc omul este în mod constitutiv Dicentul, animalul care avea anormal de multe de spus...
* * *
Dei ne aflm în plin er a comunicrii, la o mai atent evaluare, importana care se acord limbii/limbajului este insuficient. Pare un subiect uitat sau, mai grav, exterior. Omul deprinde „limbajele” mainii i uit s se vorbeasc pe sine vorbind cu vorbe. O dovad c aa stau lucrurile mi se pare i faptul c, de la gramatica lui Heliade Rdulescu încoace, româna pretinde senin c are neutru i ine, astfel, închis, pentru generaii de „coleri”, o fereastr miraculoas spre sufletul românesc. Mircea Vulcnescu presimea c aa stau lucrurile i propunea viitorului o tem: „Credina noastr este îns c un studiu aprofundat al liniei de cezur între masculinitatea i feminitatea inilor din lumea româneasc i a principiilor lor de separaie ar putea fi plin de surprize pentru sporirea înelegerii româneti a existenei”. Substantivele limbii române, toate, fr excepie, sunt sau masculine, sau feminine, la singular, i sau masculine, sau feminine, la plural. Nu exist nici un substantiv fr gen sexuat. Dovad contextul „sexualizat” i personalizat al adjectivului, al pronumelui. Toate lucrurile acestei lumi sunt el sau ea, ei sau ele. Senintatea i firescul cu care abordeaz vorbitorii ambigenul sunt uluitoare. Faa sa dubl este acceptat fr ezitare i înzestrat cu formele fireti fiecrei stri, fiecrei ipostaze. Gândul bun înmulit d gânduri bune, niciodat buni. Ezitrile francezului, deloc ajutat de e-ul mut din terminaie s simt genul, îi sunt strine românului.
Firete c lucrurile pot fi privite i din alt unghi. E de meditat dac o limb atât de la îndemân, de gata s reduc tensiuni i rele înelegeri, cum e limba român, nu-l predispune pe vorbitorul ei nativ la o „aipire” nu neaprat pozitiv. Formele limbii sale îi arat românului când e vorba despre feminin, când despre masculin, dac cellalt e tu, voi, dumneata ori dumneavoastr, timpuri, moduri i persoane sunt „artate” de forma cuvântului, aa încât românul nu e obligat la starea de alert, de veghe a englezului, de pild, care se descurc, în cazul de mai sus, cu o form unic, you, sau a francezului, cu e-ul mut pomenit adineauri. S-ar putea crede c, pentru român, contextul îi pierde din însemntate, cci limba sa îi indic singur unde se afl i care e pasul urmtor. Poate de aceea vorbele româneti îi pot face singure contextele – nu depind ele strict de contexte, precum în alte limbi –, într-o dispoziie ludic în stare s explice bogata lor ambiguitate; nu de puine ori, aceasta, cu subînelesuri senzuale/sexuale...
Limba român e, poate, bogia i srcia noastr, ne face rezisteni (nu doar durabili, ci i reticeni i recalcitrani), subtili, plini de intuiii, de idei, sentimentali i
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
88
* * *
Într-o prim versiune, cercetarea mea asupra feminitii limbii avea drept titlu o sintagm eminescian: Limba, stpâna noastr. Iari gseam în Caietele sale mai bine spus ce tocmai voiam s spun. „tiina morii” (titlul celor dou cri ale mele despre moarte, 1995, 2002) acoperea cele dou sensuri care m interesau – s tii despre tine c eti muritor i s construieti pe acest adevr, zi de zi, propria moarte ca încheiere fireasc a unei viei trite lucid. Tot aa, c „Nu noi suntem stpânii limbii, ci limba e stpâna noastr” (ms.2275B) mi s-a prut un enun în atingere cu dou dintre trsturile eseniale ale limbii materne – ea este motenit, învat, deprins de-a gata, cu reprezentri i pattern-uri arhetipale, dar „stpânirea” ei nu-i încremenit i dictatorial. Fiindc limba e stpân, dar o poi stpâni dac înelegi c stpânirea ei (în ambele sensuri: o stpâneti/te stpânete) înseamn apartenen, rspundere reciproc, interdependen.
Pornit la drum s descopr/s argumentez feminitatea limbii române, i-am descoperit, mai degrab, androginia. Femininele au o greutate indiscutabil, ele sunt materia prim, apa vieii verbalizate. Dar rolul ambigenului în descrierea lumii româneti este uimitor. Prin el, omul românesc, femeie sau brbat, are (ar putea avea) acces la echilibru i unitate. Cele dou fee ale ambigenului nu se neutralizeaz (româna, repet, nu are neutru!), ci se poteneaz. Ambigenul-androgin împac sulful masculinului cu argintul viu al femininului, ca s vorbesc în termeni alchimici.
* * * „Cuvintele fr gânduri nu ajung la cer.”
W. Shakespeare
Înc de la gestul zeului egiptean Ptah, care a creat lumea prin Cuvântul su, a numi s-a încrcat cu sensul de a crea. Exist ceea ce are nume. Când vrei s fii mai abitir decât ceilali, „îi faci un nume”. Lucrurile se limpezesc dac le mai dai un nume: i anume! Cuvintele au for i rostul lor este s pun în micare. Lansate în pustie, se pierd, se macin. Când întâlnesc alte cuvinte, dialogheaz. Dar vorbitorii nu sunt niciodat inoceni. Cuvântul adresat celuilalt ateapt rspuns, adic transformare, modificare. intete s lase urme. În arab, kalim înseamn interlocutor i rnit, deopotriv. Dialogul este rnire reciproc. Însemnare. S intri în dialog înseamn s-l însemnezi pe cellalt, care, rspunzându-i pe îneles, recunoate apartenena la aceeai limb.
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
89
Tot în arab, sama, „a posti”, înseamn a te abine de la mâncare, dar i de la vorbire. Amândou procesele vitale – hrnirea i numirea – au nevoie, periodic, de un rgaz, de o aezare, de o limpezire. Poate i clipa de tensionat derut a poetului în faa paginii albe este, în fond, un post necesar, care încarc forele vlguite. Orice luare de cuvânt ori de scriitur const, deopotriv, în a produce efect asupra celuilalt i în a atepta un efect de la cellalt, adic un efect retur, asupra sa. Un act de limbaj ar fi complet când, spunând ceva (actul locutor), într-un anume fel (actul ilocutor), cu o speran de efect, se obine rspunsul dorit (actul perlocutor).
Limbajul, dup Paul Zumthor, e „nu atât sortit comunicrii cât violrii celuilalt”. Legat de perspectiva asupra lumii, el se întreptrunde agresiv cu celelalte perspective care-i ies în cale în cutarea ordinii adevrate, a numelui ultim (sau prim?) al Lumii. Un soi de „rulet ruseasc” la scar planetar.
Etimologic, a zice înseamn a arta cu degetul, adic a indica, a informa, a comanda. Când „ari” un lucru cu numele lui, îl izolezi de celelalte, îl faci s fie. Îl mobilezi cu înelesuri i subînelesuri. Orice nume are „cazier” gramatical i existenial deopotriv. El poate depune mrturie atât despre istoria limbii din care face parte, cât i despre istoria vorbitorilor acelei limbi. Îi are, apoi, propria sa istorie i generozitatea sa. El intr în i se supune limbajului, ca ipostaz social, codificat, a limbii, asupra creia se poate interveni doar subteran, comunitar, în timp; dar i vorbirii, ca act individual de voin i inteligen. Orice cuvânt poate fi privit de dou ori – o dat în suprafaa sa actual, în relaie rapid cu prezentul; a doua oar, în adâncul su etimologic, de unde rspunde altfel despre sensul lumii. Noica tia s arunce cuvintelor aceast dubl privire. A aminti aici numai blândeea negaiei româneti, cea care definete eufemistic, îngduitor, mai dând o ans: netotul i nebunul sunt din categoria lui „nu mare de stat”.
Un posibil punct de plecare: interpretarea lui Noica la Cratylos. Vorbirea nu e nicidecum „un simplu ciripit organizat”. Daimonul e, dup Platon, ceea ce st îndat deasupra noastr. Limba (cuvântul) are ceva daimonic. E deasupra, e stpân. Apropiat i enigmatic, în egal msur. Nomothetul, dttorul de nume, un Blaga arhetipal, este cel care numete mai întâi, lsând loc pentru numiri secunde. Nu secundare: „Nu este întreaga cultur un fel de a da al doilea nume lucrurilor, respectiv numele lor potrivit?” A da/a identifica numele potrivit e semn al puterii. Andrei Pleu atrage atenia (în textul din bogatul volum al „Secolului 20” dedicat limbajului: nr. 1-2-3, 1988) asupra înrudirii dintre numele dialogului i al interlocutorului, Cratylos i Socrate coninând kras, krateo, kratos, kratis etc., toi termeni desemnând puterea: „Nu cu etimologii ne întâlnim aici, ci cu încercarea lui Platon de a contempla limba ca pe o kratofanie.” Platon îi reamintete stratul primordial al limbii, într-un efort recuperativ, intuind „limba originar”. Vezi i cuvintele puterii la vechii egipteni.
Noica deplânge lâncezeala noastr, a celor care vorbim limbi derivate: nici o „nelinite semantic” nu ne mai bântuie. În fiecare limb exist un „corp de cuvinte privilegiat, fr de care omul gritor într-o limb nu are chip spiritual”. Exist cuvinte care „înfiineaz lucrurile”. Pascal credea c identific o legtur direct între frecvena cu care se vorbete despre iubire i cantitatea de iubire existent în lume.
Dup Platon, actul cunoaterii începe de la nume, urc spre definiie, ajunge la imagine i, de acolo, la tiin. Cunoaterea este re-cunoatere. Cuvântul este reminiscent. În afar de fixare, este i reamintire. Dac, dup Hermogenes, „nici un nume nu s-a ivit pentru nici un lucru în chip firesc, ci doar prin legea i deprinderea
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
90
celor ce obinuiesc s dea nume”, dac, aadar, numirea este arbitrar, conform unor reguli i legi exterioare firii, e la fel de adevrat c, vorbind cu aceste nume, depim arbitrarul când, dup Socrate, „ne dm învtur unii altora i, totodat, deosebim lucrurile aa cum sunt”. Numirea i vorbirea sunt schimburi. Ele au „rest”. În acea zon între nume i realitate începe viaa, creaia. „În orice cuvânt, partea uitat este mai vast decât cea pstrat”. Orice scrutare în adânc îmbogete. „Suntem toi, ca fiine vorbitoare, judectori ai operei pe care au realizat-o alctuitorii de nume, oricine ar fi acetia”.
Cu Dante, începe luarea în consideraie a diversitii limbilor, cu urmri semnificative. Nu doar c se recunoate „profunzimea semantic” a limbilor diferite, ci se descoper/accentueaz funcia cognitiv a limbii. Renunarea la limba latin, ca limb „artificial”, cci imuabil, deschide spre o relaie mai dinamic a vorbitorului cu limba matern. Se afirm c, dei limba/vorbirea e natural, semnificaia depinde de decizia omeneasc. La rândul ei, decizia ascunde o miraculoas for specific fiecrui neam. Pentru Du Bellay, de pild, franceza are „un nu tiu ce propriu” care o face preferabil latinei. Universalitatea medieval a latinei dispare provocând, deopotriv, un interes nou pentru limbile „populare” i o nou încercare de a descoperi limba perfect a începuturilor, limba adamic. Pentru Descartes, semnificaiile confuze pe care le propun limbile diferite sunt „nori în faa ochilor”. Nu poi fi niciodat sigur c cellalt a îneles perfect ce spui, indiferent c apelezi la traduceri ori vorbeti aceeai limb „vie”, deci nestatornic, alunecoas. Abia abolit limba unic, începe cutarea unui limbaj universal.
Relaia cu limba e una de supunere. Limba e stpâna noastr. Nu suntem liberi s denumim lucrurile. „Cineva este îndrtul nostru”. Dar vorbirea, crede Platon, pune de la început în joc „un instrument critic cu privire la natura lucrurilor”. Ca fiine vorbitoare, suntem judectori ai operei pe care au realizat-o alctuitorii de nume. „Oricine ar fi acetia”, noteaz Noica, lsând enigma „neesplicat”.
Comunicarea înseamn c cineva îi vorbete cuiva despre ceva. Înelesul i scopul deriv din situaia în care vorbitorul rostete ceva i ateapt (provoac, trezete) rspunsul asculttorului. Relativitatea este subîneleas. Saussure credea c vorbirea / rostirea (parole) „execut” limba (langue) aa cum muzicianul execut o partitur. Diferenele de interpretare sunt, aadar, fireti. Ele depind i în cazul actului vorbirii (nu doar în cazul textului i al lecturii) de competena intertextual i de enciclopedia personal, cum ar spune Eco. estura comunicrii presupune o doz de ficiune, adic de perspectiv deviat fiindc personalizat. Expresia româneasc „a sta de vorb” exprim perfect caracteristica fundamental a actului comunicrii – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realiti imuabile, ci interpretare i propunere de variante. „A sta de vorb” înseamn a te opri în loc pentru a ese vorbe pe marginea unei realiti care continu s curg, s devin. Oprirea în loc las rgaz i cuvintelor s fie, s devin, s-i excite, eventual, acea memorie secund prelungit misterios în mijlocul unei semnificaii noi. Vorbirea i lumea înainteaz în „opturi”: un fel de înaintare paralel exerseaz atingeri periodice. Aici începe i specificitatea etnolingvistic, i cea individual. „Execuia” se petrece dup partituri naionale i personale, personalizante, deopotriv.
Dialogul (comunicare prin cuvinte) este întrupare a cuvântului. Exist i un dialog disimulat, când cellalt nu e prezent, dar influeneaz fiecare afirmaie a vorbitorului. În fond, orice cuvânt/gând rostit are în vedere un cellalt, un colocutor. Doar împreun vorbirea are rost, adic are sens i „gur”. Aceast determinare secret (social, psihologic) a rostirii de ctre un cellalt valorizant are loc i la nivelul relaiei
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
91
limb/vorbire. Limba ca pattern comand din umbr vorbirea fiecrui rostitor. Libertatea e condiionat. Ne micm (vorbind) într-un câmp enuniativ. Linii de for dicteaz tacit vorbirii, o ademenesc spre o aezare pre-destinat. Înelesul privat se confrunt neîncetat cu comunicarea public.
* * *
În lucrarea sa despre teoria câmpului (Feldtheorie), L. Weisgerber îl consider pe Herder (1744-1803) precursor al ideii rolului activ al limbii materne în formarea viziunii asupra lumii (Weltanschauung). Academia de tiine din Berlin iniia, în 1757, un concurs cu tema: „Care este influena reciproc a opiniilor unui popor asupra limbii i a limbii asupra respectivelor opinii?” J.D. Michaelis, profesor din Göttingen, câtig premiul i lucrarea i se public. Herder o citete i, decepionat, îi face cunoscute observaiile. Principala tez a crii sale, premiat de Academie în 1770 (Uber den Ursprung der Sprache), este aceea c limba naional formeaz viziunea asupra lumii a membrilor acelei naiuni. Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci i depozit i form a gândirii. Experiena i cunotinele generaiilor trecute se acumuleaz în limb i prin ea se transmit generaiilor urmtoare. O naiune/un individ nu doar gândete într-o limb anume, ci gândete prin intermediul ei, supunându-se unui model. Limba este „tiparul tiinelor, în care i potrivit cruia se configureaz gândurile (gândirile)”. Fiecare naiune vorbete cum gândete i gândete cum vorbete. A gândi înseamn a vorbi. Limba este „stpâna” (Zuschnitt) tiinei. Ea desemneaz „limita i conturul oricrei cunoateri umane” („Nu noi suntem stpânii limbii, ci limba e stpâna noastr”, avertiza Eminescu). Adevrul, frumuseea i virtutea au o înfiare naional depinzând de limb. Proprietile specifice ale unei limbi naionale sunt „oglinda naiunii” respective.
Neîndoielnic, omul genereaz limbaj dintr-o necesitate intern, nu e nimic contingent sau arbitrar în asta: „Un popor vorbete cum gândete, gândete astfel fiindc vorbete astfel i, dac gândete i vorbete astfel, acest lucru ine de dispoziiile corporale i spirituale pe care se întemeiaz”. În fiecare limb exist o viziune particular asupra lumii. Între elementele unei limbi exist legturi strânse. Tot aa, între limb în ansamblul ei i naiune. Omul triete esenialmente cu obiectele aa cum îi sunt înfiate de limb i, cum a simi i a aciona depind la el de reprezentri, triete exclusiv în maniera oferit de limb. „Fiecare limb traseaz în jurul naiunii creia îi aparine un cerc din care nu se poate iei decât în msura în care se pete în cercul altei limbi” (citat de Adam Schaff în Langage et connaissance).
Pe urmele lui Herder, în opinia cruia (1785) „Un popor nu posed nici o idee pentru care nu are cuvânt”, Humboldt afirm hotrât (1836) c „Din toate limbile pot fi deduse trsturile caracterului naional”. Limba este un „întreg al gândurilor i sentimentelor”. Dar „Cum limba e imaginea individualitii naionale [...], diversitatea limbilor e un fenomen natural i comprehensibil. Pe de alt parte, similitudinea care domnete alturi de diversitate nu-i de mirare de vreme ce i cele mari diferene
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
92
naionale conflueaz mereu înspre natura general-uman” (vezi J. Trabant, Traditions de Humboldt, 1999). Convins de configuraia dubl a limbajului, ca unitate verbal i mental, este la fel de sigur c sistemul unei limbi definete într-un anume sens viziunea noastr despre lume. Experiena social fixat în limb domin într-o manier de necontestat asupra spiritelor membrilor comunitii umane date.
Aproape în acelai timp, Heliade Rdulescu (1832) noteaz: „Puinele vorbe slavoneti nu schimb nici natura rumânului, nici estura limbii lui”. Ideea semnului egal dintre natura omului i limba sa e limpede afirmat. La Bariiu, Treboniu Laurian, S. Brnuiu, Hasdeu, Densusianu e exprimat opinia c „gândirea este determinat de limb”.
În Language (1921), Edward Sapir afirm net teza relaiei dintre limbaj i perspectiva asupra lumii: fiinele umane nu triesc doar în lumea obiectiv, nici doar în lumea activitii sociale în sensul uzual al termenului, ci sunt, în mare msur, la cheremul limbii particulare care a devenit mijlocul de expresie al societii lor. S crezi c este posibil adaptarea la realitate, în mod esenial, fr a apela la limbaj i c acesta ar fi un simplu mijloc incidental de rezolvare a problemelor specifice comunicrii interumane ori refleciei nu-i decât o iluzie. Lumea real e construit, incontient de multe ori, pe obinuinele de limbaj ale grupului. Vedem i auzim cutare sau cutare lucru, trim, adic, anume experiene din pricina obinuinelor de limbaj ale comunitii noastre, care predispune la anumite interpretri i nu la altele.
Elevul su, Whorf, merge mai departe, considerând c limbajul determin percepia. Altfel spus, enun un nou principiu al relativitii pornind de la legtura dintre limbaj i gândire (mentalitate, viziune asupra lumii). Lumea fizic nu conduce la aceeai imagine a universului decât dac fundamentul lingvistic este acelai ori similar. Sau poate fi „calibrat”. Verbalizarea este esenial pentru situarea în lume.
Potrivit ipotezei Sapir-Whorf, aadar, limbajul e un produs social i sistemul lingvistic definit, în care suntem crescui i gândim din copilrie, influeneaz maniera noastr de a percepe lumea înconjurtoare; datorit diferenelor dintre sistemele lingvistice, care sunt oglindirea diferitelor medii în care aceste sisteme s-au nscut, oamenii percep diferit lumea. „Lumea, crede Whorf, ni se prezint ca un flux caleidoscopic de impresii care trebuie s fie organizat de spiritele noastre i asta, în mare msur, prin sistemele lingvistice”.
Învat de timpuriu într-o manier fragmentar, asociat constant cu culoarea afectiv i cu exigenele situaiilor reale, limbajul, în ciuda formei sale aparent riguros matematice, este rareori un simplu instrument de referin. Nici chiar în cazul discursului tiinific nu se poate vorbi de atingerea idealului referinei pure. Vorbirea obinuit este direct expresiv, iar regulile formale, care prezideaz aranjamentul sunetelor, al cuvintelor, al formelor gramaticale, al frazelor, trebuie concepute în întreptrundere intim cu simbolisme expresive voluntare sau spontane. A spune c limbajul funcioneaz holografic. Fiecare fragment al su trimite la un întreg. „Tendina spre simbolism”, cum o numete Sapir, acea facultate de a vedea în partea incomplet i relativ golit de semnificaie un semn trimiând la ansamblu, este susinut prin aceea c aproape orice cuvânt al unei limbi date poate fi dotat cu o varietate infinit de semnificaii. Orice activitate lingvistic presupune imbricarea uimitor de complex a dou sisteme izolabile pe care, din raiuni didactice, Sapir le numete sistem referenial i sistem expresiv.
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
93
Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenei: „Simplul fapt de a poseda o limb în comun constituie un simbol extrem de puternic al solidaritii sociale care unete indivizii locutori ai acestei limbi”; „S spui «vorbete ca noi» înseamn a spune «e unul de-ai notri».” S amintesc aici c Lucian Blaga pune graiul în triada definitorie a unui popor, alturi de matricea stilistic i de sânge, considerând limba un organism viu i supraindividual în care insul se integreaz dobândind legitimitate.
Pentru Sapir, limba unei societi umane date, care gândete i vorbete în aceast limb, este organizatorul experienei sale i, de aceea, fasoneaz lumea i realitatea social. Fiecare limb conine o viziune specific asupra lumii. Socialmente format, limba influeneaz la rândul ei modul în care societatea concepe realitatea. Limbajul ajut i întârzie deopotriv explorarea experienei, din cauza sau datorit „hypogramelor” sale etno, filo i ontogenetice. Dei contribuia limbajului la definirea, expresia i transmiterea culturii este incontestabil, Sapir atrage atenia c identificarea unei corespondene simple între forma unei limbi i forma culturii celor care o vorbesc ar fi eronat. Paralelismul este contrazis de rapiditatea cu care cultura se difuzeaz de la o comunitate la alta în ciuda profundelor diferene lingvistice. Schimbrile lingvistice sunt mai lente decât cele culturale. Astfel, dei, „logic”, nimic nu poate justifica rezistena genurilor masculin, feminin i neutru în german i rus, aceste distincii (superflue, crede Sapir) nu pot fi extirpate printr-o decizie raional, fiindc „locutorii nu sunt sensibili la exigenele logicienilor”. Locutorii, dar i limba, sunt influenai de mediul fizic i social. Sapir ofer exemplul celebru i ocant al celor 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru a denumi zpada. Element esenial al spaiului su existenial, zpada are nuane crora, numindu-le, eschimosul le confer realitate. Mediul fizic pretinde diferenieri subtile, iar numele – cele 40! – pun ordine într-o realitate altminteri monoton. Albul zpezii este „alb ca zpada” pentru cei locuind în zone în care ninsoarea e o intemperie ca oricare alta. Când zpada e mediul însui, cadrul, peisajul, materialul de construcie etc., ea trebuie rânduit de cuvintele omeneti, de gândul vorbit al omului. Aztecii, în schimb, au un singur cuvânt pentru zpad, ghea, rece! Le era destul.
Universul exist în msura în care limba ta d nume la ceea ce simurile tale percep confuz. Limba reconstruiete obiectele i noiunile lumii exterioare. Dup Sapir, e iluzoriu s-i imaginezi c adaptarea indivizilor la real se poate face fr uzul fundamental al limbajului i c acesta n-ar fi decât un accesoriu pentru soluionarea problemelor specifice comunicrii i refleciei. În realitate, „lumea real” e în mare msur construit dup habitus-ul lingvistic al diferitelor grupuri culturale. Natura este decupat de fiecare individ dup liniile trasate de limba sa matern. „Nici un individ, crede Whorf, nu e liber s descrie natura cu o imparialitate absolut; dimpotriv, e forat s subscrie la anumite moduri de interpretare chiar i atunci când se crede mai liber”. De altminteri, copilul deschide ochii într-o lume deja organizat de limba comunitii i deprinde, o dat cu limba, i aceast organizare. O anumit eviden fizic nu va conduce la o aceeai imagine a universului decât dac temeiurile lingvistice sunt similare.
Un exemplu la care recurge Whorf pentru a demonstra relativitatea lingvistic este, totodat, dovada indirect a inexistenei limbilor primitive, „inferioare”. Sau, altfel spus, a faptului c adaptarea la realitate nu e apanajul limbilor europene de mare
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
94
circulaie. Astfel, când englezul spune The light flashed („lumina a luminat”, „s-a aprins lumina”), enun o relaie subiect-predicat incapabil s acopere trendul fizicii moderne – accentuarea pe câmp. Pentru aceeai realitate – „s-a aprins lumina” –, populaia Hopi spune Reh-pi, adic flash, „luminare” – un singur cuvânt, fr subiect, fr predicat, fr timp. De remarcat cât de bine se muleaz infinitivul nostru lung pe realitatea fizic – el este substantiv i verb deopotriv, înseamn lucru/obiect i activitate în acelai timp.
Exist o structur ascuns pe care vorbitorul i-o însuete pe nesimite o dat cu învarea limbii materne. De aceea, orice limb pare simpl pentru vorbitorii ei, incontieni de presiunea permanent i de „sprijinul” pe care-l primesc de la aceast structur.
Studiul atent al limbajului arat – pentru Whorf, fr putin de tgad – c formele gândirii unei persoane sunt controlate de legile inexorabile ale unor pattern-uri de care este incontient. Acestea sunt subtile sistematizri interne ale propriului limbaj care ies la iveal curând dac se recurge la comparaii cu alte limbi. Patternment-ul controleaz actul numirii într-o anume limb.
Între 1906 i 1909, Saussure a acoperit zeci de caiete cu cercetrile sale asupra anagramelor (vezi Jean Starobinski, Les mots sous les mots). Pornind de la ideea c limba nu e creat decât în vederea discursului, întrebarea este ce anume desparte discursul de limb, pe ce temei spunem, la un moment dat, c limba intr în aciune ca discurs? Saussure intuiete existena unui text sub text, a unui pre-text, înainte-text, adic a unui scop difuz i implacabil, liber i impus, deopotriv. El identific hypograma, cuvântul-tem care ordoneaz, leag textul. Un sub-ansamblu coninând deja ansamblul. În poezia latin, cuvintele tem desemneaz acelai lucru ca i cuvintele din prim-plan, diferena fiind aceea de la unu la multiplu. Ascuns în spatele textului ori în text, el nu marcheaz nici o distan calitativ, ci îi ofer substana unei invenii interpretative, ceea ce îl face s supravieuiasc într-un ecou prelungit. E posibil, cred, o paralel cu cuvântul act-ratat din psihanaliza freudian. Gândim (simim) în cuvinte- tem care „hipnotizeaz” fraza, o conduc, o modeleaz. Când rzbat la suprafa, direct ori prin simptome intermediare, o fac împotriva voinei noastre.
Mesajul poetic – orice fel de mesaj, putem aduga – nu se constituie doar din cuvinte împrumutate anume limbii, ci i din cuvinte date, acestea nealese direct de contiina formatoare. Copleit de multitudinea coincidenelor vocalice i consonantice descoperite, Saussure se întreab, îndoit, dac nu cumva în spatele versului se afl cuvântul inductor, nu subiectul creator. Subiectivitatea artistului rmâne, totui, indiscutabil, dar, se pare, ea nu-i poate produce textul decât trecând printr-un pre-text. Sub cuvintele poemului se afl o laten verbal. În spatele cuvintelor se afl cuvintele. Hipograma este un subjectum, o substantia care conine în germene posibilitatea poemului. Poemul e, atunci, ansa dezvoltat a unei vocabule simple acionând ca un ansamblu de fore i de servitui întreptrunse.
Realizarea individual a unei limbi funcioneaz în acelai fel, dirijat în subteran de o laten verbal transmis i întrit (sau, dimpotriv, ocultat, eclipsat) de la o generaie la alta de vorbitori ai aceleiai limbi.
În capitolul Limb i naiune, Sextil Pucariu se lsa încântat în voia unor etimologii savuroase, pe urmele unor P. Papahagi sau Th. Capidan, pentru a ajunge la afirmarea tranant a legturii strânse dintre limb i toat viaa unui popor: „Între limb i cei ce o vorbesc exist un raport de influen reciproc. Nu numai omul e stpân pe
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
95
limba lui, ci i limba e stpân pe cei ce o vorbesc, silindu-i s urmeze cu gândurile lor drumurile btute de înaintai, s economiseasc timp i energie în cutarea expresiilor celor mai potrivite, luând de-a gata clieele motenite de la prini”. Rolul social îndeplinit de limb are ca urmare crearea unei mentaliti comune tuturor vorbitorilor respectivei limbi. Structura intern se contureaz din suma de particulariti adoptate i transmise de-a lungul istoriei i din reinterpretarea permanent a materialului lingvistic în cadrul unui pattern etnic. Un contemporan al lui Sextil Pucariu, A. Procopovici, scria în 1939: „Limba matern d un ritm comun undelor intelectualitii i afectivitii noastre i coordoneaz astfel i solidarizeaz vrerile noastre. Limbile materne fac parte din forele fundamentale care stilizeaz i difereniaz societatea uman. Tot ce gândim i facem este influenat în mod fatal de felul în care lumea s-a reoglindit în limba noastr”.
„Vorbele pot forma orice fel de îneles i au valene cu toate celelalte vorbe”. De aceea, cunoaterea substanial pe care o definea Camil Petrescu este o dibuire indefinit, o punere în contact a polului lucid cunosctor cu realitatea exterioar lui, aceasta din urm de o pasivitate indiferent. Viaa ca acumulare lucid.
„Tindem instinctiv s ne solidificm impresiile pentru a le putea exprima prin limbaj” (H. Bergson). Cu alte cuvinte, efortul exprimrii prin cuvânt înstrineaz. „Solidificrile” nu sunt altceva decât încrctura istoric, tradiional a cuvântului, cea pe care o ignorm în logica sa intim i o prelum automat, nedifereniat, pasiv. Suntem „acionai” de pattern-urile motenite ale propriei limbi. Roland Barthes vorbea, oarecum în acelai sens, despre memoria secund a cuvintelor care se prelungete misterios în mijlocul unor semnificaii noi. Suntem, aadar, vorbii de limba matern într-o msur mai mic sau mai mare, funcie de luciditatea pe care i-o opunem.
* * *
Limbajul „natural” – cel al gramaticii cotidiene, dar i al celei mai rare poezii – nu este comunicare, ci zmislire dubl, „dubla maieutic”. Omul este, înainte de toate, un homo legens, el citete, interpreteaz, d sens. Inventivitatea este a „lecturii”.
„Vorbind, subiectul provoac i rezolv o lips a fiinei, o asum i o domin, fcându-se complicele i garantul dorinei de cellalt” (Jean-Paul Resweber). Situat în limb, omul vorbete mai degrab din ea decât despre ea. Iar în interiorul limbii se afl i cellalt, alterul de care are nevoie pentru a se oglindi. Comunicare înseamn dialog. Nici un cuvânt nu are valoare dac nu e cine s-l aud i s-i rspund. Trind în zvonurile lumii, omul caut ecoul, replica, întoarcerea. Un cuvânt se sloboade, ca la Sadoveanu, doar cu sperana c cellalt va fi acolo s-l prind din nou, s-l întoarc, îmbogit, de unde a plecat. A vorbi în pustiu e restritea maxim. Uurtatea lui „verba volant” e amgitoare. Cuvintele zboar, în sensul risipirii, doar dac nu e nimeni acolo s le întoarc ori mcar s le opreasc.
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
96
* * *
Gerard Genette, situându-se într-o perspectiv „oarecum pre-literar”, exploreaz resursele, ocaziile, inflexiunile, limitrile, constrângerile pe care limba natural „pare s le ofere sau s le impun scriitorului”. Materia lingvistic este transformat printr-o „reverie activ”, rod al interaciunii dintre imaginaie i limbaj. Imaginaia limbajului, subiectiv i obiectiv, este apropiat în chip artizanal, pornind de la perechea din franceza modern jour (zi) i nuit (noapte). Pereche constituit de limb, neexistând ca atare, adic discontinuu, în realitate. În plus, faptul c le jour numete deopotriv „întregul zilei i al nopii” i partea luminoas a zilei, c, aadar, cei doi termeni se exclud, dar se i includ, e folosit pentru a observa c le jour e „realitatea” normal i esenial, pe când la nuit este partea marcat i remarcat a arhizilei; tot aa cum l'homme denumete deopotriv „brbatul” i „omul”, iar femme doar „femeia”, partea marcat a întregului. Relaia ar fi între natural, cunoscut, esenial, care poate ine i locul întregului, speciei, normalitii, i mai puin natural, mai puin cunoscut, secundar sau accidental. S observ aici c în limba român paralela e nul, de vreme ce ziua i noaptea sunt ambele feminine. Dar e de reinut fondul demonstraiei i teza subtextual. Toate atributele „neîntregi” alturate nopii/femeii, cu o grab suspect, a zice, sunt atenuate prin „laude care ucid”. Se citeaz versuri în care „nous avons des nuits, plus belles que vos jours”. Dar Noaptea e cellaltul Zilei, reversul. Valorizarea poetic, recunoate Genette, e în fond o contravalorizare. „Noaptea, spune Blanchot, nu vorbete decât despre zi”. Limbajul dezvluie ce vrea s ascund – preferina acordat nopii e „vinovat”, „mincinoas”.
„Sentimentul lingvistic” traduce supunerea fa de „limb”, imaginarul indus de pattern-uri lingvistice. L. Wittgenstein avea dreptate: conveniile tacite pentru înelegerea limbajului uzual sunt „enorm de complicate”. În fundalul „imaginilor” de la suprafa, în numele crora au loc comunicarea i înelegerea dintre oamenii vorbitori ai aceleiai limbi, colcie o impresionant „enciclopedie”, se întrees etimologii i convenii.
Pentru francez, „le jour monte”, iar noaptea coboar în noi neîncetat. Pentru român, suiurile i coborâurile sunt ambele feminine. Singularul lor masculin e, aici, accidental. Existena e plural întotdeauna, deci feminin. Nici o „biografie” nu poate fi descris cu singularuri – diversitatea lumii vii se exprim în plurale (un plural, dou plurale).
Pentru vorbitorul francez, ziua i noaptea sunt un cuplu. Caracterul sexual, erotic face din noapte simbolul vieii i al morii deopotriv; ea este mama zilei (viaa) care „iese din noapte”. Imaginea din urm exist i în român: ceea ce se nate din
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
97
noapte poate fi foarte bine de sex feminin. De altminteri, franceza însi are la journée, faa feminin a zilei.
* * *
Vorbele sunt porunci i fgduieli deopotriv, nu semne naturale care s ne comunice direct tiina lucrurilor, nici semne convenionale asupra crora s acioneze o gândire logic eventual anacronic, ci sâmburii fiinei. Raportul dintre noi i spusele noastre este amânarea, psuirea. Nici un cuvânt nu e definitiv. Numind, schim un pas înspre realitate. Evoluia acesteia ne poate respinge curând, ne oblig la replieri i reconsiderri. La un moment dat, realitatea ne optete un alt nume posibil, „mai potrivit”, dar nici acesta definitiv. A vorbi înseamn a tri, a fi viu, în micare, în progres – adic, neterminat, dar cu toate valenele desvâririi în aciune. Amuirea adus de moarte e, graie limbii comunitare (familie, neam, posteritate), imperfect. În cazuri alese, continui s vorbeti atâta vreme cât numele date de tine feelor lumii îi pstreaz valabilitatea pentru ceilali. Când rostirea ta intr în desuetudine, amueti, în fine.
Fiecrei limbi îi corespunde o analiz particular a datelor experienei. Funcioneaz o reea de acorduri culturale aa încât se pot releva blocuri de uniti expresive care nu trimit la ceea-ce-se-vede la un obiect, ci la ceea-ce-se-tie despre el sau la ceea-ce-s- a-învat s se vad. „Raportul stabilit printr-o convenie oarecare între un element al formei expresiei i un element al formei coninutului se numete funcie semiotic” (Umberto Eco).
Numele. Cum te numeti i cum te cheam? întreab românul, marcând cele dou trepte ale denumirii. Mai întâi îi dai tu un nume, te numeti, i atepi s fii chemat, te cheam, atepi ca numele tu s fie re-cunoscut. Numele, în general, în viziune heideggerian, pun în prezen, cheam lucrurile s fie, deplin, lucruri. „S pierzi pmântul limbii” înseamn s izolezi nu doar vorbirea de corpul vorbitor, ci i limba de jocul total al pmântului i al lumii. Viaa independent a cuvintelor – cele ce alctuiesc limba primitiv a unui popor (Ursprache) – se petrece într-un inut misterios, tcut, ascuns. Poate fi provocat s apar, s-i reveleze parial tainele i substana printr-o rostire gânditoare. Experiena limbii este, trebuie s fie, o experien gânditoare, activ, treaz. Dac „nu din noi sunt cuvintele, ci din limb”, cum crede Valéry, ele îi pot redobândi fora originar a denominaiei, cea care face ca lucrurile s fie, prin starea de veghe a rostitorului, a asculttorului atent al palpitului secret. În limbajul obinuit, esena dezvluind a limbii rmâne ascuns. Ceea ce ea spune în tain rmâne nedezvluit. Negânditul cuvântului, în sensul latenelor sale uitate în utilizarea cotidian, poate fi provocat s se iveasc. Etimologii adormite în vorbirea ca „tic” verbal, în comunicarea amorit în propria eficacitate. Negânditul, din perspectiva prezentului, este deja-gânditul de ctre dttorii de nume originari. Dac pentru Nietzsche limbajul se întemeiaz pe ficiuni, pe metafore uitate, iar pentru Heidegger lucrul se ivete, este prezent în rostirea numelui su, pentru amândoi a vorbi înseamn a asculta limba.
Pentru Jean-Paul Resweber, la parole nu e cea despre care vorbim, ci, mai degrab, cea de unde, din care vorbim. Vorbind, subiectul provoac i rezolv o lips a fiinei, o asum i o domin, fcându-se complicele i garantul dorinei de cellalt. Simplu, a vorbi înseamn a iubi.
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Despre genuri
„Pentru noi toate lucrurile, oricât de nesimitoare ar fi, sunt numaidecât ori masculine, ori feminine”.
Al. Philippide, Teoria limbii (1888)
În Grand Larousse Encyclopédique, genul este descris ca o categorie gramatical fondat pe distincia natural a sexelor (genul natural) sau pe una pur convenional (genul gramatical). Genul natural repartizeaz fiinele în masculi i femele, în brbai i în femei. La acestea se adaug, în unele limbi i dup criterii specifice, clasa neutrului, a obiectelor fr sex. Genul gramatical nu rspunde nici unei distincii naturale, constat autorii. În francez, opoziia de gen este „natural” în cazul brbatului i al femeii, dar arbitrar, convenional, pur lingvistic în cazul obiectelor neînsufleite i asexuate. Nimic nu explic de ce scaunul (chaise) e feminin, dar fotoliul (fauteuil) masculin. Rmâne suspendat o întrebare: ce anume a decis la început, cândva, includerea unui obiect într-un gen sau în cellalt („al doilea”) i, tot aa, ce efecte are astzi aceast includere arbitrar pentru vorbitorul nativ de francez? Imaginaia verbal antropomorfizeaz automat i incontient contextele acestor „obiecte” în funcie de genul convenional. Dispariia sau slbirea arbitraritii ar putea fi dovedit?
Exist limbi care nu au exprimarea lingvistic, gramatical a genului la substantive: maghiara, finlandeza, turca, engleza. Dar acest lucru nu exclude existena distinciei de gen la pronume (în englez he, she, it indic, totui, automat clasa, în schimb maghiara se mic într-o lume de obiecte cenuii, indiferente).
În indo-european, distincia se opera între animat i inanimat sau neutru. Animatul, la rândul su, se diferenia în masculin i feminin, neutrul disprând în limbile moderne. Se pot identifica reprezentri particulare, specifice fiecrui grup social. Opoziia animat/inanimat se poate extinde i la lucruri, în funcie de perceperea lor ca fore active sau pasive (în francez, cerul e masculin, pmântul feminin, relaia fiind, se pare, de la fecundant la fecundat), ca manifestri, stri, atitudini violente i impuntoare ori, dimpotriv, delicate i nobile (în englez sunt masculinizate, la nevoie, vântul, furtuna, oceanul, muntele, vara, toamna, iarna, rzboiul, crima, dragostea, teama, furia, disperarea, moartea, timpul, ziua, dar sunt feminizate marea, natura, pmântul, primvara, mila, sperana, credina, modestia, suprarea, mândria, muzica, norocul, soarta, noaptea). S observ c franceza i engleza opun, deopotriv, fora masculin a zilei tainei fragile a nopii, regimul diurn i regimul nocturn, aa cum le vede i le detaliaz Gilbert Durand, având acoperire în forma lingvistic, gramatical. Româna le vede pe amândou feminine, îmblânzete opoziia, chiar dac simte i ea diferenele. Lui André Gretry, compozitor din secolul al XVIII-lea, care nota (într-un fin elogiu al feminitii): „Omul nopii a fcut totul, cel al dimineii nu-i decât un scrib”, îi rspunde o însemnare a lui Ion Creang: „În toate zilele sunt sfini, dar nopile sunt ale noastre”. Diferena resimit i exprimat lapidar era între ziua „oficial”, supus regulilor sociale, conformist i constrângtoare, i noaptea singurtii, a gândului liber, a visului. A devierii dup bunul plac.
The New Encyclopaedia Britannica menioneaz acordul dup gen al pronumelor, al adjectivelor i, uneori, al verbelor. Dac franceza i italiana au doar dou genuri, masculin i feminin, indiferent c e vorba despre animate sau inanimate, iar rusa i
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
99
germana îi adaug neutrul, pentru fiine masculine i feminine existena (exprimarea marcat) a genului e logic, dar în cazul celorlalte substantive e „mai degrab arbitrar”. Lipsa de fermitate a formulei e gritoare. Arbitrarul iniial pare s-i fi pierdut din puritate o dat cu utilizarea substantivelor, vreme îndelungat, de ctre colectivitate i chiar de ctre un individ. Se nate o indiscutabil determinare „stilistic”.
* * *
De observat c, în majoritatea limbilor, gramatica formuleaz regulile cu o ciudat i, poate, semnificativ umilin, neimplicat. Substantivele, de pild, „pot fi precedate”, „primesc”, „admit” etc. Ca i cum viaa lor, a substantivelor, ar fi autonom i cel puin misterioas. Nu vorbitorul adaug o terminaie sau un determinant, ci cuvântul se comport într-un mod sau altul care, în general, poate fi descris de ctre vorbitor. O recunoatere tacit a autoritii limbii. Eminescu o numea „gingaa i frumoasa zidire”, adugând: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatr cu piatr tot ce-a fost înainte – nu dup fantezia sau inspiraia noastr momentan, ci dup ideea în genere i în amnunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie s ne purtm cu limba noastr româneasc” (ms.2275 B).
Dei neutrul nu exist în francez, existena unor pronume speciale pentru inanimate: ce, ceci, cela (fa de celui-ci, celui-la), quoi, opus lui qui etc. arat persistena unui fel de neutru.
Masculinul e forma nedifereniat utilizat în aceste cazuri, dar e, totui, neutru ca îneles. „Pentru cea mai mare parte a substantivelor, genul este arbitrar”, susine Grevisse. Nearbitraritatea apare doar la genul natural, bazat pe sex. Afirmând c „Genul substantivelor inanimate se datoreaz originii lor i diverselor influene (s.m.) pe care le-au suferit” se spune, de fapt, c motivaia iniial s-a pierdut. Exist cuvinte care i-au schimbat genul, de-a lungul istoriei, aparent fr motiv. Astfel: au fost masculine i sunt astzi feminine: alarme, date, erreur, image, ombre, échivoque, dent, populace; au fost feminine i sunt astzi masculine: acte, caprice, doute, exemple, mélange, mensonge, orage, silence, soupçon.
Indo-europeana primitiv deosebete trei genuri dup cum este realitatea sau dup cum e închipuit de vorbitori. Când a trecut de la percepie la gândire, omul a avut nevoie de feminin.
Gramatica Academiei (1966) afirm net existena a trei genuri. Faptul c adjectivele, pronumele care însoesc (înlocuiesc) substantivele sunt doar de dou genuri, c neutrul e când masculin (la singular), când feminin (la plural) nu suscit nici un comentariu. Genurile la inanimate sunt „explicate” prin tradiie (manualele o numesc „obinuin”) – fr s fie adâncite chestiunea i efectele sale pentru vorbitori. Tot aa, se constat, sec, nepotriviri între genul gramatical i cel natural (sex), fr a se cerceta importana, pentru structura limbii, a acestei stri de lucruri.
E adevrat c genul se pune în eviden cu ajutorul contextului adjectival, îns
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
100
vorbitorul o face automat i acest automatism numete o deprindere de a vedea într-un fel anume lucrurile din lumea înconjurtoare.
* * *
José Ortega y Gasset face câteva remarci interesante în Omul i mulimea (1957) asupra diferenelor dintre a vorbi i a spune, dintre cuvintele inventariate în crile „obeze” numite dicionare, cuvinte care nu „spun” nimic, i cuvintele spuse de om într- un complex de realitate care e viaa însi, în zvonul de potenialiti enuniative care îl înconjoar; „limba const nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însi, ci în a actualiza acea potenialitate retorizant, semnificativ, a prejmei. Faptul indiscutabil este c pare surprinztor cum se integreaz cuvântul în calitatea sa de cuvânt – adic îndeplinindu-i funcia de enunare – într-o coalescen subit cu lucrurile i fiinele din jur care nu sunt verbale”. Omul este constitutiv dicentul, cel care are lucruri de spus, iar limba sa nu e niciodat fcut [gata ca o fotografie, ar spune Eminescu], ci se face i se desface neîncetat. Animal care avea mult, anormal de mult de spus, a nscocit spunerea i abia apoi limba i vorbirea. Între spunere i vorbire se petrece un oc fecund. Supus coerciiei lingvistice de când se nate („fiecare limb poart în sine o figur specific a lumii”), individul are i libertatea de a inventa liber în marginile limbii materne, de a-i lsa urmele asupra prejmei sociale. Vorbind despre iremediabila feminitate a apei – curgere, cdere, supunere la forme strine –, Gilbert Durand se oprete asupra genurilor: „repartizarea substantivelor în genul însufleit i genul neînsufleit, aa cum exist în anumite limbi primitive, e înlocuit în alte limbi printr-o repartizare în genul andric, i genul metandric. Acest din urm gen cuprinde obiectele neînsufleite, animalele de ambe sexe i femeile”. Exist, aadar, pe de-o parte entiti brbteti, pe de alt parte tot ce nu e brbtesc, laolalt, de-a valma. Aceast proiecie (la caraibi i irochezi) a feminitii în zona animalitii traduce toate spaimele brbatului. Rspunztoare de pcatul originar, aliat temporalitii i morii, satanizat, femeia ine de regimul nocturn, misterios, atrgtor i primejdios, în acelai timp. Numai c, în cele din urm, edificiul înlat de Gilbert Durand pe opoziia ireductibil dintre zi i noapte, dintre le jour i la nuit, se susine în francez, unde substantivele ilustreaz aceast opoziie. La fel se întâmpl în german (Tag – masculin, Nacht – feminin), spaniol (dia – masculin, noche – feminin), italian (giorno – masculin, notte – feminin), rus (deni – masculin, noci – feminin) sau chiar englez, unde, dat fiind libertatea de a decide genul dup cerinele contextului, day ar putea fi he, iar night, she. Nu acelai lucru se întâmpl cu româna, unde ziua i noaptea sunt feminine i au toate „contextele” feminitii, atât formal cât i semantic ori
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
101
metaforic. Ba, mai mult, toate etapele zilei sunt feminine: dimineaa, amiaza, dup- amiaza, seara. Exact aceleai secvene sunt în francez (limba lui Gilbert Durand) masculine (le matin, le midi, le après-midi, le soir). Presiunea limbii a fost, putem crede, dac nu hotrâtoare, oricum cooperant în structurarea celor dou regimuri. Asta nu înseamn nicidecum c apa, marea, noaptea nu-i exalt feminitatea, nu înseamn c definirea Odiseei ca epopee a biruinei asupra primejdiilor undei i ale feminitii ar fi fals ori c poate fi negat înrudirea dintre mater i materia sau feminizarea casei în limbile indo-europene. Îns, pentru român, munca, truda zilei (pentru francez le travail) este feminin, ca i odihna, taina nopii (pentru francez le repos, le mystère). Feminitatea limbii române este accentuat de prezena masiv a infinitivelor lungi, „limba uzual însi”, „regele formelor gramaticale” de care, crede Constantin Noica, s-a ocupat cu precdere Brâncui: „Nu toate limbile fac treab atât de bun ca a noastr cu infinitivul, dezvoltându-i o a doua form, «infinitivul lung», i invadând lumea lene a substantivelor cu agenii lui. De la a se nate – natere i pân la a se surpa – surpare, tot ce e cretere, trecere i petrecere, tot ce e încercare, ispitire i împlinire se las descris de infinitivele lungi. Sub însufleirea lor, lucrurile prind via, totul intr în înmugurire i, ca toiagul lui Moise care odrslea, fiina lumii se preface în fire, adic într-un infinitiv lung” (Creaie i frumos...). Substantivul d msura maturitii unei limbi, el reprezint „înstpânirea ta de om asupra lumii”. Nu în zadar în german substantivul e „cuvântul stpân”, rege, conductor (Hauptwort). Dac verbul înseamn via, substantivul e „viaa îmblânzit, modelat pân la întruchipare”; el „instituie, numete i populeaz lumea cu realitile despre care sau în jurul crora tot restul nu e decât comentariu”. Verbul, cu aparenta sa dinamic, e comentariu. Îmblânzirea verbului prin abstractul verbal al infinitivului lung înseamn feminizarea sa, înscrierea în matri-armonia esenial fr de care nimic nu este i nu poate fi. Pentru c substantivizarea verbului este i ea comentariu, îns unul „drcesc”, îndrcirea fiind i ea femeie. Urcarea de la individ la ins, apoi la persoan numete i ea procesul de feminizare. Recunoaterea acestui adevr e oprit de „strâmbti”: „Ce subtil, ce inteligent scuz i-a gsit brbatul spre a justifica strâmbtile în care cad el i societatea: femeia e de vin, fiindc a avut, în Paradis, i continu s aib i acum un prea bun contact cu dracul...” Dar dracul e întotdeauna alturi de cel cu adevrat interesant: „Tot ce a fost esenial pentru om i societate a stat în mâna femeii: familia, limba, educaia fundamental, cultul religios, rgazul, distracia, arta sau, pe alt plan, truda elementar, economia, clasele chiar, în orice caz dinastiile [...] Dac femeia nu asculta de diavol, perechea rmânea în paradis i nu exista istorie”.
Substantivizarea verbului (prin infinitivul lung) înseamn feminizare, adic numire a unui proces care a dobândit temelie, aezare, consisten. Infinitivul lung e dinamic, energie încorporat. Micare care st în singurtatea ei gata s încoleasc. Substantivizarea adjectivului i a adverbului feminizeaz (ori, cel mult, androginizeaz, prin ambigen). Frumos – frumusee; bun – buntate; bine – binee; lung – lungime; nesbuit – nesbuin; nebun – nebunie. Aadar, a accede la ipostaza de substantiv, de cuvânt-stpân, înseamn a te încrca cu feminitate. Pornind de la constatarea la români a sentimentului unei „vaste solidariti universale” i a credinei c toate lucrurile au un sens, iar lumea e o carte de semne (ce-i „pui în gând”, adic formulezi în cuvinte cu cheag, cat s se întâmple nesmintit),
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
102
Mircea Vulcnescu deduce, logic, non-neutralitatea lumii, imposibilitatea existenei neutrului cu sensul i rolul pe care le are în alte limbi. Dei acord problemei o simpl parantez, enunurile sale sunt un miez. Observ c românul spune uor un ins/o ins, e deschis, aadar, femininului, nu-l simte strin. C toate animalele cu care are raporturi „personale” au nume pentru masculin i nume pentru feminin, mai puin cele exotice, îndeprtate, dei spiritul limbii nu interzice inventarea genului opus, dac e nevoie. C, dac la români erpoaica e un arpe „cu apucturi de femeie”, „feminizarea insului e un semn netgduit de personalizare a lui”. Opoziia masculin/feminin nu are, la români, o semnificaie pur i exclusiv biologic, limitat la fiinele vii i la o anume zon a existenei, ci „pare s poarte pân în miezul existenial al fiinei particulare”. Pripit i lsându-se în voia prejudecilor, Mircea Vulcnescu aaz masculinul în zona aciunii, a lucrrii, a dinamismului i las femininului pasivitatea, receptivitatea, rsfrângerea. De aceea, Dumnezeu e prototipul masculinului (scap din vedere adevrata relaie cauz- efect, masculinul fiind, în numele autoritii pe care i-a arogat-o în societate, prototipul lui Dumnezeu!), iar lumea i vremea sunt femei, încptoare, primitoare, dar i capricioase. Gaston Bachelard se mir (în La Poétique de la reverie) c lingvitii se încpâneaz s vad în masculinul i femininul numelor de lucruri pure întâmplri. Apartenena la un gen sau la cellalt e hazard sau tradiie. Desigur, accept Bachelard, cauze raionale e greu s afli. Dar exist cauze i argumente onirice, la care e legitim s apelezi. O citeaz pe Simone de Beauvoir care, în Al doilea sex, spune: „Filologia e mai degrab misterioas asupra problemei genurilor; lingvitii s-au îneles cu toii s recunoasc în distribuirea pe genuri a cuvintelor concrete un pur accident. Cu toate acestea, în francez cea mai mare parte a entitilor sunt feminine: frumusee, loialitate etc.” i, mai departe, despre feminitatea cuvintelor: „femeia este idealul naturii umane i idealul pe care brbatul îl aeaz în faa sa, ca cellalt esenial, îl feminizeaz fiindc femeia este figura sensibil a alteritii; de aceea, aproape toate alegoriile, în limbaj, dar i în iconografie, sunt femei”. Perspectiva masiv feminin a românei, la care se adaug bogata privire a ambigenului, fac din limba noastr una a nuntirii în singurtate, a androginiei, niciodat rnit de celibat. Femininele – cu precdere infinitivele lungi – au în ele dinamica vieii, micarea creatoare, rsucit în sine, dar niciodat singur. Ambigenelor le e strin prin definiie singurtatea suficient a masculinului. Legtura noastr cu lumea se face prin simuri ambigene. Singularul masculin – miros, gust, vz, pipit, auz – pune eticheta i se retrage într-un cotlon de dicionar. Pluralul se îmbogete i se îndeprteaz, uneori, de sensul prim. Mirosuri invadeaz împrejurul i gusturile ispitesc. Realizarea simurilor are multe fee feminine i, ici-colo, un ambigen nestatornic: mireasma, adulmecarea, izul, aroma, parfumurile, duhoarea; degustarea, dulceaa, dezgustul, acreala i iueala; privirea, ocheada, aintirea, privelitea, sgetarea, furiarea, vedenia pun vzul în micare; mângâierea, atingerea, netezirea, încletarea îndulcesc ori acutizeaz rosturile pipirii; tcerea, linitea alterneaz cu melodii, zvonuri, zgomote, cu larm i glgie. Intelectualul român îi duce viaa între un concept androgin i o imagine feminin. Pierdut printre concepte i regsindu-se tot prin ele, sper, înconjurat de imagini, s desvâreasc, în cele din urm, conceptul. Interesant c ambigenul românesc e i un rspuns la mari întrebri. El amintete discret c exist concepte, conceptul rmânând un ideal (i el subminat de idealuri). Tot aa cum adevrurile ar
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
103
* * *
Când vorbete despre sine, românul se definete aproape exclusiv în feminine i ambigene. Între via i moarte, are naterea, copilria, adolescena, tinereea, maturitatea, btrâneea. Vremea i vremurile îl bat cu ploaia, zpada, furtuna, chiciura sau moina, grindina sau ceaa. Geruri, viscole, vânturi i valuri, secet i cutremure îi bântuie rgazul dintre natere i moarte. Bnuiala lui Mircea Vulcnescu despre însemntatea pe care ar putea-o avea ptrunderea mai adânc a rosturilor genurilor în limba român asupra definirii specificitii existenei româneti era întemeiat. Românul se exprim pe sine în calmul, în senintatea femininelor, cu înelegere, îngduin, larg compasiune, trud i durere, cu rbdare i rezisten, gata s-i orânduiasc resemnat puinul. E înzestrat cu finee de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii i ale naturii. Cu ambigenele ce-i intr în descrierea de sine, se descoper hruit într-o bogat nestare, în voia vânturilor i a valurilor, în voia dorurilor, între cer i pmânt. Lucrarea i aleanul îi sunt deopotriv definitorii. Se las furat de amândou. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspr, cu neîndurarea celui ce-i urmeaz neabtut elul. Nu gândete i nu lucreaz în perspectiv lung (vezi Constantin Rdulescu-Motru în capitolul „Psihologia poporului român” din Enciclopedia român). Viaa sa se petrece în arderi iui, în fulgerri de voin i cderi în lene i contemplaie. El tie (convins, cum afirma înciudat Camil Petrescu, c are un contract secret cu Dumnezeu) c în durata lung a istoriei durarea sa e asigurat. Ca i cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul c poate nate i renate oricând – atitudine profund feminin. Existena ambigenului în locul neutrului face ca genul s se extind, în limba român, asupra oricrei fiine sau oricrui lucru, s se manifeste o privire mai sexuat, mai vie asupra lumii înconjurtoare în comparaie cu alte limbi. Împrirea în fiine i lucruri, în animate i inanimate, prezent în limb român, se dovedete o simpl formalitate, de vreme ce lucru i inanimat nu înseamn neutru, adic impersonal, asexuat, neimplicat, fr via, ci cu o via nemanifest, secret, bogat în subînelesuri – „Ah, lucrurile cum vorbesc!” Genurile au, în limba român, un subtext metaforic. Genurile inanimatelor sunt ficiuni care funcioneaz ca realiti i modeleaz perspectiva. Regimul lingvistic al ambigenelor se supune, a zice, filosofiei lui „ca i cum” a lui Vaihinger (formulat în 1911). Forma lor, masculin, la singular, i feminin, la plural, cere organizri verbale sexuate, ca i cum ar avea un sex sau altul, ignorând logica neutralitii lor. Privirea sexuat e un fenomen vizualizant i vizualizabil. Neutrul este, în român, un gen alunecos, ambigen. Un soi de neti-neti al guru-ului hindus din Upaniade – „nu chiar asta, nu chiar asta”. În aceast ezitare încape orice. O „bun reputaie” în ce privete abordarea genurilor e, înc, de câtigat. Limbile i vorbitorii ne stau la îndemân.
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Privirea sexuat i Poezia
„Cele mai copleitoare fenomene ne scap, ne sunt insesizabile, din moment ce suntem integrai în ele”.
Lucian Blaga
Limba e un asemenea fenomen. Starea „obinuit” a omului presupune ignorarea ei. Starea poetic, îns, cea descris de un Paul Valéry, de pild, cere depirea sensului imediat al cuvântului i scufundarea în zvonul su de potenialiti. Secolul XXI va fi poetic, cum i-o dorea Marcuse, dac va trece dincolo de înelegerea i-mediat a limbii. Dac nu va fi complet („cumplit”, zice româna lui Noica) traducerea cuvintelor în „aciuni”. Dac vor mai rmâne, o vreme, pur i simplu cuvinte. i acolo, în suspendarea lor temporar, va renate nomothetul, dttorul de nume, i Poetul. „Analiza unei pagini literare prin genul cuvintelor – genosanaliza (la genosanalyse) – poate ordona bucuriile simple ale vorbirii” (Gaston Bachelard). Când cuvintele feminine lipsesc dintr-o pagin, stilul capt un caracter masiv, înclinând spre abstract. Urechea unui poet nu se-nal. Claudel denun astfel la Flaubert monotonia unei armonii celibatare: „Terminaiile masculine domin, retezând fiecare micare cu o lovitur mat i dur, fr elasticitate i fr ecou”... Pornind de la definiia genului de ctre gramaticieni, care consider, în unanimitate grbit, c genul inanimatelor este arbitrar, Bachelard se întreab dac e chiar atât de ferm i sigur grania dintre animat i inanimat. Proudhon credea c femininele s-au nscut ca diminutive, ca „vocaliti” tandre adugate cuvintelor masculine pentru a marca exemplare mai mici, mai delicate, mai slabe. Pentru Bachelard, „tot ceea ce este conflict sau atracie în psihismul uman este precizat, este accentuat când se adaug celei mai mrunte contradicii, celei mai confuze dintre comuniuni nuanele care fac cuvintele masculine sau feminine”. Ce „mutilare” sufer, atunci, limbile care au pierdut adevrurile prime ale genului!S vorbeti înseamn s pui la cale împerecheri de cuvinte. S faci literatur, cu atât mai abitir. „Literatura e travaliul cheltuit spre a apropia cuvintele diferite” (Paul Valéry). Împerecherea are, e adevrat, i un sens asexuat, pur matematic, dar are neîndoielnic i unul sexuat. În plus, rostirea, poetic ori nu, presupune i împerecherea discret, subtil, grea, cu nerostitul, cu tcerea. Orice rostire „vibreaz de substana unui nerostit ce îi servete i de resurs ritmic” (Laurent Jenny). Când bunul printe Jean Perrin viseaz „S cunune aurora cu clarul de lun” („De marier l’aurore avec le clair de lune”) el alege un masculin (ambigen, la noi) – „clarul” – pentru a face nunta posibil. Un asemenea vis e interzis, scrie Bachelard, „pastorului anglican condamnat s viseze într-o limb fr genuri”. E atât de mare încântarea de a avea la îndemân privirea sexuat a francezei încât trece cu vederea libertatea englezului de a-i sexua dup plac lucrurile din jur. Clémence Ramnoux, citat de Gaston Bachelard, susine (în Héraclite ou l'homme entre les choses et les mots, 1919) c doar vzute în cupluri au sens cuvintele mari: noapte i zi, somn i moarte, cer i pmânt (rân). Orice cosmologie e una vorbit. De îndat ce o fiin are for, ea se manifest ca for masculin sau feminin. Orice for este sexuat; poate fi chiar bisexuat, îns niciodat neutr. Ideea e valabil i pentru limba român, îns nu i cuplurile citate; noaptea i ziua sunt ambele feminine, cerul i pmântul, ambigene, deci, eventual, bisexuate, putând nunti încruciat.
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
105
Bachelard d exemplul unor versuri din Heinrich Heine (citate de Albert Béguin, în Sufletul romantic i visul) despre „Bradul care viseaz la un palmier ce acolo, în orientul îndeprtat, se întristeaz singur i taciturn pe panta unei stânci arzânde”. Bradul din Nord i palmierul din Sud, singurtate îngheat/ singurtate arzând – asupra lor poate visa cititorul francez. Dar, de îndat ce afl c, în german, palmierul e feminin, înelege ce întreeseri i vibrri sunt posibile pentru cititorul german. „Aa cum în pictur verdele face roul «s cânte», în poezie un cuvânt feminin poate conferi graie unei fiine masculine”. Anotimpurile, feminine toate în limba român, apar inevitabil sub înfiri femeieti: „Toamna e-atât de rumen în târg / cu flori în pr, rocate...” (B. Fundoianu); „Toamna, femeia cu privirea fumurie / A intrat suspect i umil...” (Ion Minulescu); „În turnul de ghea, cu pori zvorâte / De mult primvara închis plângea / Iar zeul zpezii...” (Iuliu Svescu). La Ion Vinea constat, pripit, o frecven a ambigenelor plurale: „Unde sunt glasurile de-altdat?” E posibil ca, în fundalul unor versuri precum „a rsturnat pe oglinda lui / secolele, largurile, lumile – / i aruncate au fost zarurile”, s struie modelul peonic („...i-i diamant peonul, îndrzneul”) eminescian din „vânturile, valurile”. La V. Voiculescu – „surugiu la cuvinte” – gsesc: „Prea c vezi cum suie mustul din sânul humei desfundate / i sug strujenii lcomete din lapii bunului pmânt”. Huma i pmântul sunt sinonime aproape perfecte, dar genul substantivului oblig la delimitare. Sânul humei e feminin (dei substantivul e masculin!), dar pmântul nu poate avea decât „lapi”, care nu e un plural de la lapte, ci „smân” masculin. Mrgritarul bolnav e un îndrgostit tânjind dup Cleopatra. Se ignor i pluralul feminin, i sinonimul perl. Doar aa iubirea este fireasc. Mircea Crtrescu intervine cu „legea” unei perspective feminine ori feminizate: „Nimic nu este în intelect care s nu fi fost mai întâi / în simuri nimic / nu este în brbat fr s fi fost mai întâi în femeie”. Pentru demonstraie, cele dou ambigene trebuiau s apar primul la singular, „intelect”, pentru a reprezenta masculinul, al doilea „simuri”, la plural, pentru a fi feminin. Las deoparte faptul c aparenta întâietate acordat femeii e iluzorie. Ea trimite la amorful dintâi, la visceralitatea primar i primitiv... Neutrul (ambigenul) nu e corpuscul, ci und, are aadar dou fee, poate satisface dou valene funcie de cerinele perspectivei. Asemeni românului, hruit de istorie între i-i, nici-nici. La George Clinescu: „În fuste verzi de-atlaz, se stpânesc abia / S nu dea din picioare, fotolii, canapea”. Tabloul feminitii frivole, capricioase avea nevoie de pluralul „fotolii” pentru a se îndeprta de masculin, a i se opune. „Mi-s dragi ungherele / pe unde se-ascund s toarc tcerile” (Magda Isanos). Pluralul „ungherele” nu e impus doar de rim, ci i de feminitatea dens a atmosferei lirice, decurgând din femininul plin „tcerile”, i de cele dou verbe care le comenteaz, „se-ascund s toarc”. Femininul substantivului a decis aceast potenare a sa prin verb. Taina, reticena, misterul sunt caliti tradiional feminine, tot aa cum „a toarce” e o îndeletnicire arhetipal feminin alturându-i unduirea felin. Cuvintele se cheam unele pe altele i vin în întâmpinarea cutrii poetei. Valenele lor sunt provocate de ochiul treaz al acesteia, de veghea sa roditoare: „Am vzut în fiece lucru – o micare / de rugciune i adorare... E-atâta freamt nebnuit”. Cuvintele se iubesc, se atrag, se împerecheaz. Pdurea, tainic, ocrotitoare e, desigur, femeie: „Murmurau a dragoste
Irina PETRA _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
106
crengile / când în brae te-am luat, pdure toropit” (Emil Botta). Abandonul („toropit”) vine din imaginaia poetului, care vizualizeaz toate detaliile sub imperiul feminitii privite dinspre prejudeci masculine. Un inventar pripit al substantivelor din poezia lui Camil Petrescu arat predilecia clar pentru feminine i ambigene (acestea mai ales la plural, deci cu faa lor feminin). De altfel, nu predilecie se cheam. Limba român esenial (adic limba de zi cu zi i limba poeziei) este feminin. Alturi de idee, biblioteci, pagini, gândire, formule, chei, hri, cri, cifre, litere, deprtare, durere, ruin, tceri, vederi, figuri, privire, umbr, veti, oapte, noapte, cea, Camil Petrescu a az rafturi, tomuri, titluri, desene, arabescuri, cercuri, semne, cadavre, scrisuri, simboluri, goluri, lucruri, tâlcuri .a.m.d. Substana lumii e feminin. Adaosurile masculine nu aduc nici o modificare de culoare ori perspectiv: nori, copaci, muni. O eventual amnunire a masculinelor din urm le- ar arta exprimate feminin: furtun, goan, ploaie, frunze, rdcini, ramuri, poale, culme, frunte, crare...„Poezia nu se scrie cu cuvinte” (Nichita Stnescu), ci se las în voia cuvintelor – libertatea, bogia, taina sunt ale lor. Cuvântul nu e instrument, ci cale. „Tora din mâna mea dreapt e chiar mâna mea dreapt” (Grete Tartler). Primit de-a gata, cu toate legile mocnind în istorii i etimologii tainice, cu un rest niciodat elucidat pân la capt, limba se cere asumat de fiecare rostitor în stare de veghe, de fiecare poet. Se petrece o dedublare prelung. Lsându-se în voia cuvintelor, deschizându-se valenelor lor multiple, poeta se ofer ea însi ca recipient fluxului verbal, propunându- i o nou form. Rostirea/rostitul i rostitorul devin, în clipe alese, interanjabili. Iat, la întâmplare, câteva nuntiri din Ronsetele lui Horia Bdescu: „Viseaz miritile voluptatea / îmbririi somnului profund”; „Mcieii-i strâng duminica la sân”; „Îi strâng ciulinii umbra la subsuoara foii, / cmaa brumei câmpul i-a tras-o peste tors”; „Tcerile gravide de plictis”; „De scârb sufletele sunt lehuze”... În ultimele dou secvene, o senzualitate în plus procurat de ambiguitatea prepoziiei: de ascunde cauza direct ori doar circumstana favorabil graviditii/lehuziei. Un adverb asexuat precum „deasupra” se substantiveaz la Ion Caraion i nu-i poate asuma decât femininul, din pricina mrcii a: „deasupra deasuprelor”, ca „frumoasa frumoaselor”. La Mircea Petean, o poezie aintit asupra oamenilor i abia în urm asupra lucrurilor e mai puin darnic în întâmplri erotice din zona neînsufleitelor prin tradiie. Totui: „ploile nomade îi instalau cortul în sufletul meu / mruntul meu trup dogoritor alerga râzând i gol / ca-n miezul nunii”. Sufletul i trupul nuntesc cu ploile care, presimind posibila trdare a cderii în pluralul feminin, apeleaz la un intermediar mcar în singurtate masculin. Tot aa cum „memoria îi leapd placenta” e un vers posibil doar fiindc substantivul e feminin i naterea îi e la îndemân. Într-o imaginar i imposibil întâlnire a muntelui cu fluviul, deocamdat masculini, genurile îmbriate intervin adugând povetii savoarea senzual a unei neîmplinite iubiri: „de întâlnit / unde s se-ntâlneasc / nu-i modru cci el e venic cu capul în nori / iar ea e man cereasc (vorbesc de duhul muntelui / i de zeia fluviului....)”. În împria rafinat-domestic a lui Emil Brumaru, graniele dintre genuri sunt terse ori ignorate, tot aa cum sunt terse limitele dintre uria i mrunt, dintre însemnat i neînsemnat. O lume de semne, toate tainice, evocate ca-ntr-un descântec. Lucrurile se iubesc de-a valma, toate prejudecile sunt abolite pentru a ispiti taina. „O vaz / îndrgostit de o catifea”, un înger serios e amant pentru diamant, melcul e „îndrgostit de un serafim”, un crin de alt crin.
Despre feminitatea limbii române _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
107
Baudelaire se imagineaz la picioarele Uriaei ca un motan la picioarele reginei i, în ultima strof, „comme un hameau paisible au pied d’une montagne”. În francez, lanul de comparaii îi pstreaz coerena. Poetul, motanul, stucul, înfiri ale masculinului, se prosterneaz, omagiind-o, la picioarele feminitii – uriaa, regina i... muntele sunt substantive feminine, imaginate ca atare. Traducerea româneasc are de depit o dificultate. Stucul nu e firesc s se închine muntelui, ambii fiind imaginai (la singular) ca masculini. „în poala unui munte” este o rezolvare pe jumtate. Muntele rmâne în fundal oarecum stânjenit. De asemenea, în poemul Une charogne – „un hoit”, „un stârv” –, nu încape îndoial c poetul a fost împins spre imaginea violent ce urmeaz de genul substantivului: „les jambes en l’air comme une femme lubrique”. Versurile româneti care traduc charogne prin hoit sau stârv, cum am fcut-o mai sus, dau soluii pariale, ocolind chiar, de-a dreptul, comparaia. Rezolvarea se gsea în limba român, oricât de brutal e substantivul: O mortciune. Ba, mai mult, mortciunea trimite direct la lubricitatea morii, iar comparaia ar fi curs de la sine. M întreb, apoi, dac seara (le soir – masculin) ar fi venit „cu pai de lup” i în cazul în care versul ar fi fost scris în românete. În poezia lui Esenin, mesteacnul are un loc privilegiat, precum teiul eminescian. Veritabil axis mundi, el organizeaz în jurul su un întreg univers – satul, copilria, dragostele, înstrinarea etc. Zvelt, delicat, tremurtor, alimenteaz un motiv poetic de extraordinar pregnan. Pentru cititorul traduc