Despre Cunoaștere

8/18/2019 Despre Cunoaștere

1/431

1

DESPRE CUNOAŞTERE

AFLAREA ADEVĂRULUIÎN ANCHETELE JUDICIARE ŞI NU NUMAI

Vraja ascultărilor judiciare demodate


2/431

2

Despre cunoaştere, aflarea adevărului în

anchetele judiciare şi nu numai. Vrajaascultărilor judiciare demodate.

Pentru DIANA MIHAELA, doar pentru EA, cea care mi-a fost dorinţă, speranţăşi vis, cea care a fost un sfârşit şi un început, cea care mi-a arătat, şi-a doritşi m-a făcut să fiu mai bun

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şitainele toate le-aș cunoaște şi orice știință, şi de aş avea atâta credință încât să mutşi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şide aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută alesale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci sebucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate lerabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiin ța; darullimbilor va înceta; ştiința se va sfârşi; pentru că în parte cunoaștem şi în parteprorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se vadesfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam caun copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem

acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către faţă; acum cunosc înparte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum

rămân acestea trei: credința, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acesteaeste dragostea.


3/431

3

CUPRINS

CAPITOLUL 1

Considerații introductive1.1. Scurt istoric al căutării adevărului1.2. Minciuna – natura, esență, dezvoltare1.3. Declarațiile în cadrul anchetei judiciare1.4. Comunicarea verbală și comunicarea non-verbală1.5. Personalitatea, cunoașterea acesteia și aflarea adevărului

CAPITOLUL 2Privire de ansamblu asupra ascultărilor judiciare2.1. Nivelul superficial

2.2. Ascultarea bazată pe analiza manifestărilor comportamentale. Erori ce potapare2.3. Interviul şi interogatoriul2.4. Strategii de ascultare2.5. Negările suspecţilor2.6. Menţinerea obiectivităţii

CAPITOLUL 3Pregătirea ascultării 3.1. Activități specifice

3.2.

Pregătirea unei ascultări neconflictuale3.3.

Identificarea unui scop pentru desfășurarea ascultării3.4. Construirea relației dintre anchetator și persoana ascultată3.5.

Influența anchetatorului asupra comportamentului persoanei ascultate3.6.

Asumarea rolului de către anchetator3.7.

Limbajul3.8. Consemnarea de notițe3.9. Stabilirea strategiei de dezvoltare a anchetei3.10. Folosirea de trucuri şi promisiuni3.11. Posibilitatea utilizării poligrafului ( a „detectorului de minciuni”) sau/și a

altor tehnologii care permit identificarea stresului în comportamentul uman

CAPITOLUL 4Memoria. Rolul memoriei în cadrul declarațiilor mincinoase 4.1. Tipuri de declarații mincinoase4.2. Indicii ale unei declarații false. Credibilitatea unei declarații4.3. Limbajul folosit în cadrul unei declarații false


4/431

4

CAPITOLUL 5Interpretarea comportamentului verbal și non verbal 5.1. Noțiuni specifice

5.2. Comportamentul fals5.3. Probabilitatea de a descoperi minciuna5.4. Reguli pentru evaluarea comportamentului5.5. Comportamentele congruente5.6. Comportamentul anchetatorului5.7. Atitudinea persoanei ascultate și atitudinea anchetatorului5.8. Capacitatea intelectuală a persoanei ascultate5.9. Starea de sănătate, consumul de medicamente, droguri, alcool, etc.5.10. Diferențele culturale, etnice sau geografice5.11. Actorii, politicieni, persoanele de succes în desfășurarea activităților ilicite5.12. Teama de a fi prins cu minciuna5.13. Luptă sau fugi5.14. Emoția5.15. Comportamente tipice pe care le au persoanele ascultate în fata

anchetatorului5.16. Interpretarea comportamentului non verbal5.17. Comportamentul verbal5.18. Interpretarea expresiilor verbale5.19. Explicațiile nesolicitate și scuzele premature5.20. Referiri ori susțineri, care conțin elemente ce nu pot fi verificate ori care sunt

lipsite de relevanță pentru anchetă

5.21. Politețea excesivă, atitudinea umilă, oferirea ajutorului5.22. Răspunsurile sau reacțiile întârziate5.23. Manifestările fizice5.24. Repetarea conținutului întrebării5.25. Răspunsul printr-o întrebare5.26. Răspunsuri cu mai multe alternative5.27. Concluziile în „coadă de pește”5.28. Evitarea răspunsului5.29. Râsul depreciativ5.30. Răspunsurile diplomate și oferirea unei recunoașteri

5.31. Invocarea adevărului5.32. Problemele legate de memorie5.33. Recunoașterea vinovăției și oferta de împăcare5.34. „Scăpările” verbale5.35. Forța negărilor și a refuzului de a accepta vinovăția

CAPITOLUL 6Cauzele minciunilor şi a refuzului de a accepta vinovăţia6.1. Dezvoltarea minciunii și a lipsei de responsabilitate


5/431

5

6.2. Mediul în care se desfășoară ascultarea6.3. Anchetatorul6.4. Persoana ascultată

6.5. Rolul mecanismelor de apărare în crearea și dezvoltarea minciunilor6.6. Persoana care a făcut sesizarea cu privire la activitatea ilicită cercetată6.7. Dacă o minciună este repetată suficient de multe ori, este posibil ca persoana

care o spune să devină convinsă că spune adevărul

CAPITOLUL 7Interviul7.1. Aspecte generale7.2. Pregătirea interviului7.3. Stabilirea comunicării cu persoana ascultată7.4. Modelarea comportamentului persoanei intervievate7.5. Negocierea în timpul interviului7.6. Tipuri de minciuni7.7. Structura unui interviu judiciar7.8. Răbdarea necesară pentru a permite celui ascultat să îşi spună povestea7.9. Evaluarea mişcărilor ochilor7.10. Folosirea întrebărilor în cadrul interviului7.11. Întrebarea de rezervă7.12. Întrebări provocatoare de comportament7.13. Formularea întrebărilor7.14. Verificarea celor declarate de către persoana ascultată

7.15. Folosirea de raţionalizări7.16. Trecerea la interogatoriu7.17. Folosirea tehnicilor de reactivare a memoriei pe parcursul interviului7.18. Utilizarea tehnicilor selective de interviu7.19. Folosirea întrebărilor de ademenire7.20. Obţinerea de informaţii biografice de la persoana ascultată7.21. Obţinerea unei declaraţii scrise7.22. Terminarea interviului

CAPITOLUL 8

De ce oamenii mărturisesc8.1. Convingerea că implicarea în activitatea ilicită ce constituie obiectul anchetei

poate fi dovedită8.2. Motivele sau justificările ce pot motiva activitatea ilicită8.3. Vinovăţia8.4. Reputaţia8.5. Adrenalina, euforia şi nevoia de a te lăuda8.6. Scăpările către persoanele considerate de încredere8.7. Protejarea altei persoane


6/431

6

8.8. Oferirea minimei satisfacţii8.9. O mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă8.10. Nevoia de a trece peste problemă

8.11. Nu am făcut nici un rău8.12. Încrederea în anchetator8.13. Nevoia de ajutor şi „nu pot spune nu”8.14. Abuzul fizic şi emoţional; ameninţările8.15. Reflexia, rolul şi importanța ei în aflarea adevărului8.16. Evaluarea neconcordanţelor (nepotrivirilor) dintr-o relatare

CAPITOLUL 9Interogatoriul, Stabilirea credibilităţii, Acuzaţia9.1. Considerații introductive9.2. Importanţa unei declaraţii tranzitorii în timpul unui interogatoriu9.3. Obţinerea și evaluarea unui alibi9.4. Blocarea alibiului9.5. Acuzaţia directă9.6. Abordarea declaraţiei introductive9.7. Acuzaţia de implicare în activitatea ilicită9.8. Rolul anxietăţii pe parcursul interogatoriului9.9. Semnificaţia acceptării de către un suspect a responsabilităţii personale în

legătură cu activitatea ilicită cercetată9.10. Disponibilitatea de a acoperi prejudiciul9.11. Combaterea întreruperilor suspecte

9.12. Rolul consecinţelor în depistarea manifestărilor specifice comportamentuluimincinos

9.13. Râsul şi depistarea minciunii9.14. Nu cumva inviţi oamenii să te mintă ?

CAPITOLUL 10Reducerea rezistenței suspectului, justificările10.1. Considerații generale cu privire la justificări10.2. Conceptul de raţionalizare. Raţionalizarea10.3. Comportamentul suspectului

10.4. Folosirea analizei tranzacţionale10.5. Folosirea citatelor10.6. Minimizarea gravității activității ilicite10.7. Oferirea unei perspective pozitive10.8. Prezentarea unor experienţe personale, unor evenimente, cazuri, articole,

stări de fapt relatate de mass-media10.9. Excluderea ameninţărilor şi promisiunilor. Minciunile anchetatorilor10.10. Cum să te înţelegi cu suspectul10.11. Cum procedăm cu suspectul furios


7/431

7

10.12. Expresii ce pot fi folosite pentru a face legătura între motive10.13. Identificarea obstacolului, a acelui „ceva” ce îl împiedică pe suspect să

mărturisească

CAPITOLUL 11„NU” în declaraţiile persoanelor ascultate11.1. Tipuri de refuzuri şi când apar acestea11.2. Refuzurile categorice11.3. Refuzurile explicative

CAPITOLUL 12Obținerea admiterii implicării în activitatea ilicită cercetată12.1. Concentrarea suspectului pe ceea ce trebuie să declare12.2. Distincţia între acceptarea şi recunoaşterea participării într-o activitate ilicită12.3. Comportamentul suspectului în cursul recunoaşterii, asaltul anchetatorului12.4. Provocarea mărturisirii12.5. Manifestările specifice începutului mărturisirii12.6. Folosirea „întrebării următoare” sau „întrebării de rezervă”12.7. Folosirea întrebărilor alternative12.8. A recunoaște „acum”

CAPITOLUL 13Dezvoltarea admiterii implicării în activitatea ilicită13.1. Dezvoltare admiterii după acceptarea acuzaţiei provocatoare ori după

oferirea răspunsului la întrebarea alternativă13.2. Procedee tactice ce pot fi folosite pentru a extinde admiterea implicării în

activitatea ilicită cercetată13.3. Folosirea probelor13.4. Folosirea trucurilor, a minciunilor de către anchetator13.5. Importanţa coroborării recunoaşterii cu restul materialului probator

CAPITOLUL 14Fixarea rezultatelor ascultării. Declarația14.1. Tipuri de declaraţii

14.2. Înregistrările de sunet şi imagine14.3. Necesitatea de a menține controlul14.4. Când se ia declaraţia ?14.5. Probleme ce ar putea apare14.6. Structura declaraţiei14.7. Terminarea ascultării14.8. Ultimul cuvânt


8/431

8

CAPITOLUL 1

Consideraţii introductive

1.1. Scurt istoric al căutării adevărului Odată cu apariția primelor forme de societate oamenii au conceput şi acceptat

reguli sociale; reguli pe care indivizi izolaţi, probabil, încă de la început, le-au încălcat.Un astfel de comportament, devenit anti-social, nepedepsit a putut conduce lasubminarea structurilor sociale primitive. Oamenii, puşi în faţa unei alegeri greu defăcut între plăcere şi durere, între eu şi noi, între al meu şi al nostru, au realizat că ocale pe care o pot urma este minciuna, inducerea în eroare a semenilor cu privire laceea ce ştiu că este greşit, evitarea responsabilităţii şi a pedepsei pentru încălcarearegulilor sociale.

În aceeași măsură, consecință firească a comportamentului individual, societateaa devenit interesată în aflarea adevărului şi probarea minciunii iar principala problemă

a devenit modul în care să o facă.Un prim mod de a stabili adevărul a fost „lupta ce dreaptă” . Cel care atenta la

regulile societăţii trebuia să se înfrunte cu „reprezentantul societăţii” şi în funcţie decine câştiga lupta era de aşteptat să triumfe minciuna sau adevărul; pentru cădivinitatea aşa a hotărât. Oarecum, interesant este că şi în zilele noastre se maiîntâmplă ca, nu numai într-un bar sau într-o discotecă, doi bărbaţi să se înfruntepentru favorurile unei femei frumoase ori pentru o idee sau drept, iar cel care câştigă„să aibă dreptate” .

Un al doilea mod de a stabili adevărul a ţinut de supunerea suspectului lachinuri – celebrele ordalii – care empiric exploatau principii ce ţin de fiziologia corpuluiuman şi psihologia oamenilor vremii1. De exemplu, în China, cu aproximativ 1000 deani înainte de Hristos, suspectul era obligat să mestece un pumn de orez zdrobit dupăcare trebuia să-l scuipe. Dacă orezul era suficient de îmbibat cu salivă, era uşor descuipat şi se considera că suspectul spunea adevărul; în caz contrar se considera că aminţit şi trebuia să suporte consecinţele. La vremea respectivă, se considera că teamaşi/sau stresul provocat de desfăşurarea unei activităţi împotriva societăţii era de naturăsă inhibe activitatea glandelor salivare – individul sincer păstrează o activitate normalăa glandelor salivare, pe când cel vinovat va rămâne cu gura uscată, orezul zdrobitreuşind ai încleşta gura. Nu este clar modul în care chinezii au ajuns la o astfel de„încercare” pentru suspecţi. Fie au observat reacţia glandelor salivare specificăcondiţiilor de stres, fie exista o înțelegere a reacţiilor sistemului nervos central. Cert estecă în timpul momentelor „delicate” , corpul îşi pune problema supravieţuirii şi înţelegesă înceteze funcţiile considerate mai puţin importante. Cum digestia alimentelor nu este

importantă pentru supravieţuirea imediată, salivaţia este inhibată, resimţindu-sefenomenul de gură uscată.În Africa se folosea un test care avea la bază un raţionament asemănător2. O

piatră fierbinte era aşezată suspectului pe limbă. În cazul în care gura era umedă,saliva proteja limba de arsură; la fel procedăm, în casă – umezim degetul în gură cusalivă – când vrem să verificăm dacă fierul de călcat s-a încins. În Orientul Mijlociu

1 Trovillo, Paul Y. – A History of Lie Detection. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science,(1939) pag. 29, 848–181; 30, 104–119.2 Matte, James Allen – Forensic Psychophysiology; Using the Polygraph. JAM Publications: Williamsville,(1996) New York.


9/431

9

există mărturii3 despre „arta de a descoperi minciuna” prin plasarea unei bucăţi demetal fierbinte pe limba suspectului şi monitorizarea, ulterior, a procesului devindecare.

În alte societăţi, testele pentru aflarea adevărului a fost dezvoltate pe fundamente

psihologice. În India, în jurul anului 500 înainte de Hristos, era folosit un test denumit„fundul sacru” 4. Era folosit un măgar. Acesta era introdus şi legat în mijlocul unei colibeîn care era întuneric beznă. Preoţii dădeau cu funingine pe fundul măgarului, astfelîncât oricine îl atingea să rămână cu urme evidente. Suspecţilor li se spunea că trebuiesă intre în colibă şi să tragă măgarul de coadă şi în funcţie de cum acesta răgea sau nu,urma să se stabilească dacă suspectul minte sau spune adevărul. Persoanele sincereintrau, trăgeau măgarul de coadă, acesta răgea sau nu şi ieşeau afară cu mâinile plinede funingine. Mincinoşii se temeau de reacţia măgarului, luau cu ei un morcov ca să-lîmbuneze şi, ca nu cumva acesta să scoată vreun zgomot, se fereau să-l atingă, nicigând să-l mai tragă şi de coadă. Preoţii identificau mincinoşii prin faptul că aceştia,când ieşeau, nu erau murdari de funingine.

În anii “50 erau poliţişti care foloseau un procedeu psihologic foarte simplu5

pentru aflarea adevărului. Ascultarea suspectului se făcea de către doi poliţişti. Unul,stătea în spatele scaunului pe care era aşezat suspectul, cu o carte de telefon groasădeasupra capului celui ascultat. Celălalt poliţist, stătea în faţa suspectului şi urma săpună întrebările. Înainte de a trece la punerea întrebărilor, i se spunea celui ascultat căatâta vreme cât va spune adevărul, totul va fi în ordine; când va minţi, va primi olovitură năprasnică cu cartea de telefon în cap din partea poliţistului care stătea înspatele lui. Se începea cu întrebări simple legate de date de identitate, soţie, copii, etc.,după care se punea, brusc, o întrebare legată de faptă – ai furat / tâlhărit / violat /înşelat … – de multe ori, cel ascultat avea un gest de apărare faţă de lovitura ce trebuiasă vină. Astfel de procedee, probabil, în unele servicii de poliţie încă se mai folosesc.

Un capitol distinct, în istoria aflării adevărului, ţine de folosirea torturii. Poate căcel mai bun exemplu îl constituie „vânătoarea de vrăjitoare” a Bisericii Catolice6. Aşa

cum se cunoaşte, era necesară găsirea unui „rău” , a fost identificat răul şi, înconsecinţă, au fost concepute metode pentru a descoperi răul. Foarte importantă eramărturisirea răului. Foarte populare erau două „teste” .

Primul test se fundamenta pe concepţia că vrăjitoarele nu se scufundă în apă,astfel că „suspecta” era legată de un bolovan şi aruncată într-o apă adâncă. Dacă seducea la fund şi murea înecată, reputaţia ei era salvată, se făcea o slujbă de laudă şi„se deschideau porţile cerului” . Dacă, cumva, reuşea să plutească – se întâmpla ceva culegătura care o lega de bolovan ori, dacă era aruncată în apa unui râu, și curentul deapă o ducea într-o zonă cu apă mai puţin adâncă – era dovedit faptul că a fost vrăjitoareşi, mai apoi, era ucisă, era arsă pe rug. O altă metodă ţinea de aflarea „semnuluidiavolului” 7, o zonă a corpului pe care o stăpânea diavolul, ce se afla, ca principiu, în jurul buricului şi care se distingea prin faptul că nu sângera. „Examinatoriexperimentaţi” înjunghiau femeia suspectă, în căutarea semnului şi ... exista şiposibilitatea ca femeia să mărturisească.

3 Cohen, Emanuel. Interview. June 27, 1997, Philadelphia, PA.4 Trovillo, Paul Y. – A History of Lie Detection. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science,(1939) 29, 848–181; 30, 104–199.5 Bekker, Daan. Interview. February pag. 25, 2004. Pretoria, South Africa.6 Trovillo, Paul Y. – A History of Lie Detection. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science,(1939) 29, 848–181; 30, 104–199.7 Szasz, Thomas S. – The Manufacture of Madness. (1970) Harper and Row, New York.


10/431

10

În mod evident, astfel de procedee nu şi-au propus aflarea adevărului, maiimportante fiind prejudecăţile, temerile sau priorităţile liderilor. Cu toate acestea,tortura mai este considerată şi în zilele noastre o soluţie, care „ar putea fi utilizată pentru aflarea adevărului” 8. În Africa de Sud era folosită o metodă ce presupune legarea

suspectului, după care anchetatorul îl „încăleca” şi-i aplica pe faţă o bucată de cauciuc,până când suspectul ajungea în pragul leşinului. Procedeul se aplica de mai multe ori,până când anchetatorul obţinea o mărturisire – adesea mincinoasă, persoana în cauzărecunoscând orice numai să înceteze supliciul. În Orientul Mijlociu suspecţii erau„cazaţi” în celule cu un spaţiu foarte restrâns9. Nu exista mobilier, căldura intensă şiapa, alimentată periodic, era de câţiva centimetri astfel încât era exclus ca omul săpoată aţipi – privarea de somn era „cheia” pentru obţinerea unei mărturisiri. Înactualitate aflăm, din când în când, că s-a autorizat, pentru cazuri speciale, folosireahipotermiei, lipsa de odihnă, ş.a.

În timp, a apărut ideea stabilirii adevărului pe baza opiniilor mai multor persoane – a unui juriu. O persoană, două persoane, trei persoane ... pot să greşească, un juriu,o poate face şi el, însă, mult mai greu. Apare necesitatea introducerii unui standard

privind probele şi, implicit, declaraţiile persoanelor implicate. Cum nimeni şi nimic nueste infailibil, au apărut erori – celebrul caz Dreyfus fiind doar un exemplu.

Lucrurile au evoluat şi oamenii de ştiinţă au înţeles că trebuie să-şi îndrepteatenţia în altă direcţie şi cea mai bună, pare a se dovedi, cea care a vizat schimbărilefiziologice care au loc în corpul uman generate de teamă şi stres; modificări care, înmod corect, se presupune că apar ca urmare a faptului că persoana ascultată, la unmoment dat, s-ar putea teme de faptul că minciuna sau minciunile pe care le-a spus înfaţa anchetatorului ar putea fi descoperite.

Cum ?Cu ce mijloace ?Cât de certe să fie rezultatele acestor mijloace ?Dacă şi în ce măsură tehnica se poate implica ? – au devenit întrebările ce au

început să frământe, din ce în ce mai mult, lumea ştiinţifică.În ceea ce priveşte mijloacele tehnice, prima încercare a apărut în secolul XIX,

când un medic italian, Angelo Mosso , a studiat efectele fricii, asupra sistemuluicardiovascular şi sistemului respiratoriu. Un interes deosebit, l-a manifestat în legăturăcu măsurarea modificărilor debitului de sânge, în funcţie de emoţiile persoaneiascultate; a observat cum o persoană cu pielea deschisă, atunci când parcurge stări destres emoţional, se înroşeşte la faţă. Cum odată cu înroşirea feţei devine evident că înzona superioară a corpului se găseşte mai mult sânge, a imaginat o „balanţă” pe care artrebui pusă persoana ascultată, ce ar trebui să rămână în echilibru pe parcursulrăspunsurilor sincere şi să se dezechilibreze în momentul în care aceasta ar minţi. Totular trebui să se datoreze dezechilibrului emoţional creat de afirmaţiile mincinoase, ce artrebui însoţit, obligatoriu, de schimbări în volumul fluxului sanguin din diferite zone alecorpului şi, pe cale de consecinţă, de modificări în distribuţia greutăţii corpului. Nuexistă date care să confirme utilizarea unui asemenea aparat în practica judiciară,oricum datele obţinute ar fi fost extrem de nesigure. Deşi principiul teoretic poate fiacceptat, balanţa ar fi reacţionat, până la a constata modificarea greutăţii pe bazaplusului sanguin din zona superioară a corpului, la foarte mici şi insesizabile schimbăriale poziţiei corpului – ca să funcţioneze balanţa, ar fi fost nevoie ca suspectul să stea,

8 Bekker, Daan – Interview. February 25, 2004. Pretoria, South Africa.9 Confidential Source – Interview of Anonymous National Police Officer. September 3, 2003. Riyadh, SaudiArabia.


11/431

11

efectiv, nemişcat, „băgat în ciment” , altfel totul se transformă într-o eroare; schimbareacantităţii de sânge dintr-o zonă a corpului putând fi provocată şi de încordareavoluntară a unui muşchi.

În 1895, Cesare Lombroso , aflând despre ideile lui Mosso, s-a gândit că este

necesar un instrument mai sensibil, care să reacţioneze la schimbările de volum alesângelui, generate de stresul emoţional, care ar putea avea legătură cu minciuna. El apostulat: orice emoţie pe care o trăieşte omul influenţează ritmul cardiac, ce, devenitmai accelerat ori mai lent, face ca paloarea feţei să se modifice – să devină roşie saupalidă; aceste modificări sunt, în întregime, în afara controlului nostru10.

Ei bine, emoţiile modifică ritmul cardiac şi cantitatea de sânge pulsată, iar ceeace trebuie făcut, este să se înregistreze aceste modificări. „Rezervorul volumetric”inventat de Francis Frank ori „mânuşa volumetrică” dezvoltată de Patrizi 11 au fost,doar, primele soluţii tehnice. Lombrosso a fost primul om ce a folosit, efectiv,instrumente ştiinţifice pentru a descoperi minciuna12. El este considerat părintelecriminologiei moderne, fiind cunoscut şi pentru teoria conform căreia, pe baza analizeifizionomiei oamenilor pot fi identificaţi cei predispuşi la comportamente criminale.

Pe baza teoriei lui Luigi Galvani , potrivit cu care corpul animalelor, şi deci şi alomului, conduce energie electrică, Hans Christian Oerstead a descoperit o legăturăîntre energia electrică şi magnetism. André Ampère a construit în 1820 un priminstrument destinat măsurării puterii curentului electric pe care l-a denumit, înonoarea lui Galvani, „galvanometru” 13.

În 1897, Harold Sticker a fost primul, care a aplicat galvanometrul laidentificarea minciunii. Sticker, un psiholog experimentat, a observat legătura dintresecreţia glandelor sudoripare şi stres, preluând ideea lui Adamkiewicz , ce ademonstrat legătura dintre activitatea glandelor sudoripare şi activitatea mentală. Încontinuare, el a încercat să măsoare modificările de conductibilitate ale pielii, cauzatede transpiraţie, cu un galvanometru. Modificările erau mici dar ... erau. A promovatideea că punerea unor întrebări adecvate sau prezentarea de imagini poate stimula

răspunsurile emoţionale, ce ar genera o activitate crescută a glandelor sudoripare; arapare modificări ale conductibilităţii pielii datorate transpiraţiei şi acest lucru poate fimăsurat cu un galvanometru.

William Stern , un profesor german de psihologie, în 1902 a scris un articol –Psihologia martorului – în care susţinea că declaraţia unei persoane depinde atât decapacitatea cognitivă a persoanei (modul particular în care aceasta percepe,prelucrează, stochează, reactivează, redă realitatea obiectivă) cât şi de modul în caredecurge ascultarea. El este considerat „părintele analizei declaraţiei”, dezvoltând criteriipe baza cărora să poată fi analizată o declaraţie14.

În 1907, S. Veraguth a dezvoltat şi promovat noţiunea de „reflex psiho-galvanic” fundamentată pe probarea activităţii glandelor sudoripare în strânsă legătură cu

10 Trovillo, Paul Y. – A History of Lie Detection. Journal of Criminal Law, Criminology and Police Science,(1939) pag. 29, 848–181; 30, 104–119.11 Conform cu Gordon, Nathan J.; Fleisher, Wiliam L . – Effective interwiewing and interrogationtechniques, 2006, Elsevier Inc. pag 19 – Suspectul îşi băga mâinile în mănuşi confecţionate din cauciuc ceerau umplute cu aer şi mai apoi sigilate. Modificările presiunii aerului generate de modificările pulsuluicardiac erau înregistrate de un timpan Marey şi transcrise pe un cilindru rotativ acoperit cu hârtieafumată.12 N.A. – fiica lui Lombrosso scria în „Omul criminal“: „tatăl meu folosea uneori cu succes plethismograpfulpentru a descoperi dacă o persoană acuzată a fost vinovată de infracţiunea imputată …arătându-ifotografia victimei …“13 Travers, Bridgett; Muhr, Jeffrey; Evans, Sarah – World of Invention Textbook. (1994) Gale Group.14 Tavor, Daphna – Lecture Conducted on Criteria Based Statement Analysis. April 2006


12/431

12

activitatea emoţională. Reflexul psiho-galvanic a fost propus ca un util instrument înevaluarea tulburărilor psihice. Urmare a cercetărilor lui Veraguth, psihologi celebri,precum Jung şi Peterson , au început să folosească reflexul psiho-galvanic, pentru adetecta problemele emoţionale ale pacienţilor lor.

Interesul de a dezvolta instrumente ştiinţifice, pentru a măsura modificărilefiziologice generate de stresul emoţional, ce ar putea avea drept cauză minciuna, acontinuat să fascineze. Hugo Mustenberg , în 1909, un profesor de psihologie de laUniversitatea Harvard, a susţinut că mărturia mincinoasă distruge integritateasistemului judiciar american şi considera utilă monitorizarea manifestărilor fiziologiceale martorilor, pe parcursul prezenţei lor în sala de judecată. Ca noutate, el promoveazăideea analizei simultane a mai multor manifestări fiziologie; aceasta ar fi de natură săîmbunătăţească fiabilitatea metodei. Printre manifestările fiziologice ce trebuiau avuteîn vedere regăsim contracţiile musculare, mişcarea ochilor, respiraţia, activitateacardiovasculară, modificările în activitatea electrodermală15.

Urmare a ideilor sale, a început să se dezvolte o adevărată emulaţie, centrată peaflarea adevărului pe baza analizei manifestărilor fiziologice. Primele rezultate au fost

raportate, în 1913, de către Vittorio Benussi . El a fost, cel dintâi, capabil să formulezeo metodă de interpretare a ciclurilor de respiraţie, pe baza căreia să se pună concluziilegate de adevărul sau falsitatea celor declarate16. A măsurat durata respiraţiei pe celedouă componente – inspiraţie, expiraţie – susţinând că metoda poate avea succes, înpeste 90% din cazuri17. Cercetările sale au demonstrat că în urma unei minciuni duratainspiraţiei se scurtează iar cea a expiraţiei se măreşte.

Între timp, cercetarea manifestărilor fiziologice, ale persoanelor aflate în anchetă,a continuat şi în 1917, Wiliam Marston , un student al lui Mustemberg a publicat olucrare de cercetare, ce a avut ca obiect metoda măsurării discontinue a modificăriivalorilor tensiunii arteriale sistolice pentru a descoperi stresul, care ar putea fiinterpretat ca manifestare a minciunii18.

În 1921, Jan Mackenzie a prezentat un instrument, căruia i-a spus poligraf, ce,afirma el, ar putea înregistra, în mod continuu, modificările fiziologice complexe19 pecare le poate prezenta, în cadrul ascultării judiciare, o persoană ce minte. Se susţineacă dispozitivul putea depista minciuna, prin măsurarea şi înregistrarea modificărilorfiziologice, la punerea unor întrebări specifice.

Cu încurajarea lui August Vollmer , şeful poliţiei din Berkeley, California,detectivul John A. Larson a reuşit să perfecţioneze poligraful lui Mackenzie, pentru aînregistra şi a monitoriza schimbările suferite de către persoana ascultată, pe bazacercetărilor dezvoltate de Benussi şi Marston20.

Larson a construit un aparat, ce măsura respiraţia şi modificările permanente aleactivităţii cardiovasculare. El a devenit primul anchetator ce a folosit, pe scară largă,teste pentru a evalua veridicitatea celor declarate de suspecţi. A urmat un şir de

15 Mustenberg, Hugo – On the witness stand, eseu în psihologie şi crimă, York University Ontario, 190916 Matte, James Allen – Forensic Psychophysiology; Using the Polygraph. (1996) JAM Publications:Williamsville, New York.17 Benussi, Vittorio; Antonelli Mauro – Psychologische schriften, Universitatea din Bologna, EditionRodopi B. W, Amsterdam, 200218 Matte, James Allen – Forensic Psychophysiology; Using the Polygraph. (1996) JAM Publications:Williamsville, New York.19 Inbau, F.E. & Reid, J.E. – Lie detection and criminal interrogation pag. 23 (1953)3rd edn. Baltimore,MD: Williams and Wilkins.20 Matte, James Allen – Forensic Psychophysiology; Using the Polygraph. (1996) JAM Publications:Williamsville, New York.


13/431

13

discipoli ce au perfecţionat, fiecare în felul său, funcţionarea „detectorului de minciuni” –Clarence Lee, Leonard Keller, John E. Reid, Richard O. Arther.

Până în prezent, s-au adus multe îmbunătăţiri aparatului de detectat minciunile,au fost produse diferite variante, sub diferite denumiri comerciale în S.U.A., Europa,

Asia sau Australia. Cu toate dezvoltările aduse „detectorul de minciuni” nu poate depăşianumite limite ce ţin de modul de desfăşurare a activităţii ori de, însăşi, fundamentulştiinţific pe care s-a construit demersul profesional. Astfel, este necesar acordulpersoanei ce urmează a fi testată; sunt elemente tehnologice care conţin costuriimportante; se poate considera că este o tehnică invazivă, datorită ataşării senzorilor pecorpul persoanei ascultate; ceea ce descoperă „detectorul de minciuni” este existenţaunei stări emotive, ce ar putea fi generată de însăşi folosirea sa, fără să se poată facelegătura, direct, cu minciuna. Mai mult „detectorul de minciuni” nu poate fi folosit nicioriunde, nici oricând, nici de către oricine.

Ca şi dezvoltări, în plan tehnic, există pe „piaţa de referinţă” elemente tehnologiceşi preocupări, pentru dezvoltarea de noi performanţe în zona exploatării modificărilorvocii, monitorizarea zonei feţei persoanei ascultate cu tehnologie infraroşu, analiza

computerizată a micro expresiilor non verbale, analiza undelor cerebrale, scanareacreierului, analiza activităţii corpilor cetonici; practic, se încearcă folosirea oricăreidezvoltări tehnologice, ce poate permite evaluarea manifestărilor fiziologie în timpulascultării unei persoane.

Vorbind despre căutarea adevărului, un demers complet este condiţionat dealocarea unui spaţiu adecvat sublinierii preocupărilor legate de evaluarea microexpresiilor şi comportamentului non verbal.

O primă abordare, sistematică a descifrării trăsăturilor feţei a fost realizată deEmpedocle – ce a trăit în colonia grecească Agrigent, din Sicilia, în sec. V î.H. – ce aîncercat să aplice propriile sale idei, despre natura lumii, în legătură cu explicareanaturii comportamentului oamenilor. El a stabilit o legătură între starea sufletească şiexpresia feţei unui om.

Aristotel , discipol al lui Platon şi mentor al lui Alexandru cel Mare, a încercat sădescifreze secretele naturii cu ajutorul fiziognomiei. El a descris semnificaţia fiecăreipărţi a corpului uman. Socrate , potrivit lui Platon, a prezis ascensiunea lui Alcibiade,după trăsăturile feţei acestuia, iar, după spusele lui Apuleius, a ghicit extraordinareletalente ale lui Platon atunci când la întâlnit prima oară. Un alt fiziognomist, Zopyrus ,analizând trăsăturile lui Socrate l-a etichetat pe acesta ca fiind stupid, senzual şi greoi.Din scrierile lui Juvenal , Pliniu şi Suetoniu reiese că în Roma antică fiziognomia sebucura de popularitate, astfel de specialişti fiind chemaţi să se pronunţe în legătură cusuccesiunea la tron sau în legătură cu soarta unor bătălii21.

În Evul Mediu, Europa nu a reuşit să dezvolte domeniul. Totuşi, în Asia, MarcoPolo (1254-1324) a găsit mai multe centre în care se studia fiziognomia, Bagdadul fiindnumai unul dintre ele. Chinezii au elaborat, încă din perioada pre-creştină, sisteme decunoaştere a feţei, de cunoaştere a caracterului şi prezicere a viitorului. Cinci a fostnumărul magic al chinezilor; importante erau, doar, cinci lucruri – cinci culori, cincisimţuri omeneşti, cinci mirosuri, cinci gusturi, cinci zone ale spaţiului, cinci notemuzicale ... cinci componente esenţiale ale feţei: urechile, ochii, sprâncenele, nasul şigura.

În sec. XVI au fost tipărite mai multe scrieri în domeniul fiziognomiei –Pomponius Guaricus, Bartolomeo Cocles, Jean Taisier, Michael Blondes, AnselmDouxciel, Jean de Indagine, Gratarolus, Magnus Hund, Gerolamo Cardano, Giovanni

21 Rodney, Davies – Ce ne dezvălui faţa, Edit. Polymark, Bucureşti, 1998, pag. 14-19


14/431

14

della Porta. De exemplu, în Anglia prima lucrare tipărită a apărut în 1577 – TheContemplation of Mankynde, a discourse after the Art of Physiognomie, scrisă deThomas Hill .

Elveţianul Johann Kaspar Lavater (1741-1801) analiza caracterul oamenilor

după feţele lor. A publicat Phisiognomische Fragmente în 1778, însă, nu a putut săaducă noutăţi în analiza feţei oamenilor, preocupările ştiinţifice derapând către ceea ces-a numit frenologie – dezvoltarea sau, din contră, lipsa dezvoltării suficiente adiferitelor zone ale creierului, cu consecinţe în ceea ce priveşte caracterul şimentalitatea unei persoane22.

În ceea ce priveşte manifestările comportamentale cea mai veche lucrare despecialitate este considerată a fi opera în 12 volume, Institutio Oratoria a lui MarcusFabius Quintilianus (35-96 e.n.). În volumul al XI, singurul păstrat până în zilelenoastre, se oferă informaţii detaliate despre limbajul trupului folosit de către oratoriiromani.

În Evul Mediu, Giovanni Bonifacio publică în 1616 „Arte de’ Cenni”; la Londra,John Bulwer publică „Chironomia” în 1644; ulterior, scrierile despre posibilităţile de

cunoaştere a persoanei după constituţia corporală, după configuraţia feţei şi acraniului, după expresiile faciale, se înmulţesc.

În cadrul istoriei ştiinţei comunicării non verbale se poate vorbi despreprecursori, până la jumătatea sec. XX – Darwin, Ch.; Efron, D.; Kretschmer, E.;Sheldon, W.H. – despre fondatori, între anii 1950-1980 – Birdwhistell, R.L.; Davitz, J.R.;Ekman, P; Frank, L.K.; Hall, E.T.; Rosenthal, R. – despre dezvoltatori ai domeniului –Akert. R; Argyle, M.; Burgoon, J.K.; Buller, D.B.; Corraze, J.; ş.a.

1.2. Minciuna – natura, esenţă, dezvoltare De ce despre minciună ?Pentru că fiecare anchetator, deşi, urmăreşte şi, efectiv, îşi doreşte să descopere

adevărul în cele expuse de persoana pe care o are în faţă, acceptă că o parte importantădin cele ce i se prezintă nu sunt adevărate. Adevărul, acceptat ca o corespondenţăapriorică, absolut obiectivă, între cele relatate şi realitatea obiectivă, este imposibil deapropiat de către oameni – în primul rând datorită imperfecţiunii simţurilor şiproceselor de memorare, stocare şi redare.

Consider că este bine, cel puţin în conţinutul prezentului demers ştiinţific, sădepăşim un prag firesc al limitelor atingerii adevărului absolut în cadrul anchetei judiciare şi să acceptăm, ca soluţie rezonabilă, rezultatul unui demers profesionaldesfăşurat cu bună credinţă şi cu competenţă, care să aibă, ca principale caracteristici,respectarea celor mai elementare concepte de logică juridică, precum şi diversitateaîmprejurărilor şi elementelor ce fundamentează concluziile.

Dincolo de tema filosofică, în sine, cred că trebuie lămurite câteva aspecte în

legătură cu deraierile de la adevăr – ceea ce, în general, oamenii acceptă ca fiindminciună.Este acceptat, în cele mai multe dintre lucrările ştiinţifice care abordează

tematica, că omul este o fiinţă bio-psiho-socială, o fiinţă echilibrată, cu o latură brută,instinctivă, pulsională, senzuală, care se armonizează sau se destramă, în funcţie debunul plac al biologicului şi o a doua latură educată, rafinată, condiţionată, înmanifestare, de autocontrol. Pertinent temei acestei lucrări, se poate spune că omul unagândeşte şi alta spune – spune ceva şi, până la urmă, alta face. Ceea ce spune, cel

22 N.A. – a se vedea operele dezvoltate de către Franz Joseph Gall, Johann Spurzheim, Luis Hamonn,Cesare Lombroso


15/431

15

puţin principial, este mesajul socialului, în timp ce prin corpul său se manifestă ceeanu poate fi cenzurat. Omul, prins între dorinţe şi realitate, acceptă haina travestirii,acceptă să denatureze realitatea – pentru a fi acceptat sau/şi admirat în societate –căutând justificări, chiar şi pentru cele mai mici greşeli sau inadecvări ale sale. De

fiecare dată când refuză contextul, omul resimte nevoia de a substitui realitatea cuadevărul pe care îl fabrică. Se poate accepta că omul23 este singura specie … care aintegrat filtrul minciunii în ordinea nevoilor sale cotidiene şi care este în stare să mintăîn mod „natural” , oricând îi este necesar.

Realitatea este falsificată atunci când individul realizează că micile, sau maipuţin micile, sale slăbiciuni îl împiedică să corespundă imaginii sau, mai degrabă,aşteptărilor pe care le are în legătură cu propria persoană şi propria existenţă. Zi de zisunt construite motive, care să justifice minciuna, care să facă dezirabil ce se întâmplăcu individul şi în jurul individului. La om, arta travestirii24 atinge apogeul: iluzie,linguşire, minciună, înşelătorie, bârfă, paradă, strălucire de împrumut, măşti, convenţieipocrită, comedie jucată în faţa celorlalţi şi a propriei persoane – toate acestea îşi pun,atât de bine, amprenta, încât acceptarea posibilităţii ca printre oameni să se nască un

instinct al adevărului este, cât se poate de, hazardată.Minciuna trebuie tratată ca ceva necesar; şi asta în condiţiile în care toate

modelele consolidate la nivel social au, în comun, excluderea minciunii. Dreptatea,echitatea, onestitatea sunt considerate valori de o perenitate ce nu poate fi pusă îndiscuţie, însă … nu cumva tocmai acestea, sau acest mod de a privi lucrurile,generează, acceptă şi consolidează minciuna. Omul, ca fiinţă imperfectă,conştientizează faptul că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor, condiţii în care,totuşi, trebuie să facă ceva pentru a reuşi în societate. Cel mai uşor, dar şi cel maieficient, este să mintă – probabil societatea a pus individul într-o asemeneaîncurcătură. Este greu să accepţi onestitatea, care este asociată cu umilinţa faptului canu suntem decât ceea ce suntem, atunci când obiectivul, absolut, normal, este reuşitapersonală, ce ne obligă la a afirma că suntem mai mult decât ceea ce suntem.

Aşa ajungem la minciuna de supraevaluare care, din nefericire, lucru greu deacceptat, este însăşi esenţa sistemului social, dă sens pentru tot ceea ce se înţelege prinreuşită socială. Succesul poate fi apropiat dacă faci ceea ce trebuie şi eşti aşa cumtrebuie; corespunzi așteptărilor sociale – ale celui de lângă tine, ale celor din cerculsocial, ale societății, în ansamblul său. Reuşita socială, cultivată în toate sistemeleeducaţionale, încă de la vârste fragede, are, ca esenţă, o programare a imaginii noastre,proiectate spre o, apriorică, fiinţă superioară – care ne dorim să devenim, ne străduimsă fim, dar, care nu suntem şi nici nu vom putea fi, vreodată.

Omul minte şi, întrucât toată lumea minte, nimeni nu-i poate găsi, cu adevărat, ovină – toată lumea acceptă, în limite rezonabile, minciuna, fiecare individ procedând înconsecinţă. Şi …, totuşi, minciuna de supraevaluare nu este suficientă – bunăoară,pentru a păstra şi dezvolta relaţii sociale trebuie să fii de acord cu … minciuna, săfoloseşti minciuna de încuviinţare .

Dacă nu sunt puse în joc, interese, cu adevărat, importante nu este bine săcontrazici. Într-un grup sau într-o discuţie cu o singură persoană, dacă realizezi cărelaţia ar putea fi pusă în pericol, este bine să fii de acord, să accepţi valoarea celorafirmate, chiar și numai dacă o faci tacit. Socoteala este simplă, dacă observi că cel careafirmă crede în ideea sa, este contra firii să faci un efort pentru a demonstra adevărul,

23 Turchet, Philippe – Sinergologia, de la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt, Edit.Polirom, 2005, pag. 2224 Nietzsche, Friedrich – Verite et mensoge au sens extra-moral, Lemeac-Actes Sud, Col. Babel, Montreal,Paris, 1998, pag. 218


16/431

16

pentru că, pe lângă relaţia pe care o pui în pericol, anticipezi că totul poate fi în zadarîntrucât cel care afirmă nu-şi va schimba opinia, pentru că, înainte de toate, … nupoate să o facă. Minciuna de încuviinţare este promovată de fiecare dată, cândstabilitatea situaţiei este preferabilă (chiar dacă nu aduce beneficii directe, cel puţin, nu

aduce pierderi) modificării sale, şi … asta o face fiecare individ, în parte, pentru că toţiînţeleg această minciună ca o scuză, un fel de mică laşitate cotidiană, care ajută unbărbat, să rămână bărbat şi o femeie, să rămână femeie.

Mai mult, dacă este agreată minciuna de încuviinţare – probabil şi datorităfaptului că omul, o fiinţă hedonistă fiind (ce are nevoie, caută şi se bucură de plăceretot timpul) găseşte plăcere şi în comoditate, în lipsa de efort, ce ar trebui depus pentrua pune lucrurile la punct – poate fi acceptată şi minciuna prin omisiune , pentru că, şiaceasta, presupune o „economisire” a energiei. În căutarea armoniei şi a echilibrului,oricine poate accepta că a greşit, fără să accepte în ce a constat greşeala. O persoanăaflată în faţa unui anchetator poate să afirme că s-a întâlnit cu o altă persoană,omiţând, deliberat, să spună ce a făcut sau/şi discutat cu aceasta. În general,minciuna prin omisiune ajută la a evita, a arăta costurile, partea mai puţin plăcută –

ilicită, imorală, neeconomică, etc. – a fiecărei activităţi, succes sau alt plus obţinut.Minciuna prin omisiune îţi permite să te lauzi, să îţi asumi succese şi … să ai orgoliu,să te simţi mândru de tine – stare pe care ai pierde-o, foarte repede, dacă ai fi corect şiai spune totul. Este prea plăcut pentru ceilalţi să se lase seduşi de farmecul celui careare realizări, fără să se intereseze de costuri, astfel încât, este mai de preferat să lauziinteligenţa şi realizările, decât să critici minciuna.

În mod firesc, ne putem pune întrebări în legătură cu esenţa umanului – mai esteloc şi pentru adevăr ? În esenţa noastră, avem/mai avem nevoie şi de adevăr sau ne putem mulţumi cu minciuna ?

Pentru a da răspunsuri pertinente, poate că va trebui să ne analizămspontaneitatea - ştim prea bine că, pentru foarte mulţi, a plânge este un gest deslăbiciune iar a râde este ceva deplasat; homo errectus aproape că este urât, fiind

adulat un soi de homo economicus, ancorat în societatea ce pare a fi guvernată desucces, care este, mai degrabă, tentat să se îndoiască de sentimentele sale, decât decalculele pe care le face.

Este evident că omul civilizat, cel bine integrat social, nu mai poate fi completsincer; dar ... poate fi spontan, astfel încât poate convinge cu privire la o anumită dozăde adevăr a celor spuse. Important este să credem în forţa imensă a sentimentelorumane. Nu se poate – educaţia modernă deturnează sentimentele de la semnificaţia lorfirească. Sentimentele sunt considerate slăbiciuni iar, aproape cu toţii, credem că omulsensibil ... are nervii zdruncinaţi. Şi în anchetă, remuşcări, care să fie resimţite deconştiinţa fiecăruia, la minciunile spuse nu se pot manifesta, decât în măsura în carecel ascultat crede în sentimentele pe care le acceptăm şi le numim, în mod obişnuit,profunde. Pe măsură ce omul dobândeşte experienţă socială, constată că este necesarsă lase deoparte sentimentele atunci când i-a decizii importante.

Lacrimile unei persoane dezvăluie slăbiciuni iar râsul pare o reacţie deplasată.Apreciat este cel care a reuşit să îndepărteze sau, cel puţin, să controleze, la un nivelsatisfăcător, tot ceea ce înseamnă manifestare a pulsiunilor interne ce stau la bazasentimentelor. Omul raţional trebuie să ştie să-şi ascundă sentimentele – şi, efectiv, săfacă asta – să se ascundă pe sine. Echilibrul este asigurat prin ceea ce trebuie„încărcat” în spatele noţiunii de „viaţă privată” .


17/431

17

Din punct de vedere practic, pentru anchetă, trebuie observate aşa numitele filtre ale spontaneităţii . Sunt identificate trei25:

1. denaturarea realităţii – realitatea este una singură, oamenii, însă, o împart două:ceva aparţine socialului, ceva aparţine zonei private;

2.

negarea propriilor sentimente – oamenii îşi neagă sentimentele punând oprelişti încalea spontaneităţii;

3. acceptarea stereotipurilor – oamenii, din comoditate, acceptă idei apriorice; dacătoată lumea acceptă de ce să depun un efort suplimentar pentru a verifica ?

Omul, ca şi concluzie, minte din datorie şi nu se încrede în propriile sentimente,din rigoare.

Cum rămâne cu relaţiile inter-umane ?Instinctual, oamenii se apropie unii de alţii în căutarea alter ego-ului. Dar26 ...

atunci când omul întâlneşte un alt om, se pune în mişcare un proces de evaluare, ceare ca obiect tot ceea ce se poate percepe direct; ceea ce nu se poate percepe direct, secompletează cu stereotipuri: „este prea frumos ca să fie cinstit” , „este tuns prea scurt pentru a gândi liberal” , „are părul prea mare pentru a fi riguros” , „este prea sărac pentru

a avea o educaţie bună” , ş.a. Toate stereotipurile acceptate, la un moment dat, însocietate ne organizează viaţa şi ne împiedică să fim autentici – impunem bariere decomunicare şi comportament.

Am condiţionat, însăşi, conservarea societăţii, tot ceea ce depinde de cele maiautentice valori umane, comportamentul cotidian, inclusiv cel în zona privată, deminciună – este totul o MINCIUNĂ ?

Răspunsul nu poate fi decât nuanţat. DA şi în acelaşi timp NU.DA pentru că, aşa cum am arătat, minciuna face parte din noi, din viaţa noastră

socială.NU pentru că societatea, la nivel global, şi oamenii, la nivel individual, nu pot

accepta minciuna decât în anumite limite.Care sunt acestea ?

Aici, este bine să observăm că minciuna nu presupune o falsificare totală arealităţii – o asemenea minciună nu poate fi credibilă. În ultimă instanţă, realitatea esteevidentă şi poate fi apropiată – cât, cum şi în ce condiţii este o altă discuţie – condiţii încare, ca regulă, un mincinos susţine adevărul până la limita interesului său, limitădincolo de care apar deviaţii, care nu trebuie să se îndepărteze de la ceea ce se poateaccepta ca adevăr. Minciuna, deci, vizează aspecte, elemente, detalii, niciodată stări defapt ori situaţii complexe, privite la nivel de ansamblu.

Mai clar, cum poţi să minţi ?În primul rând, trebuie să cunoşti adevărata stare de fapt; trebuie să clarifici

scopul pe care îl urmăreşti şi să accepţi că poţi să-ţi atingi scopul folosind minciuna;apoi, folosind fantezia, denaturezi acele elemente care sunt importante pentru situaţiafalsă, ce îţi permit realizarea scopului urmărit; verifici credibilitatea, din punct devedere formal, uneori, chiar, încercând să te auto-convingi că ceea ce prezinţi estecredibil, pentru că ... era normal ca lucrurile să se petreacă aşa cum le expui.

Ce devine important pentru anchetă este faptul că, în interiorul persoaneimincinosului se va escalada, dacă anchetatorul va şti să o provoace, o luptă între –culmea, nu între exprimarea naturală, firească, instinctuală şi cea artificială ci –tendinţa, firească pentru orice sistem, de a-şi conserva energia şi dispoziţia, ordinul,

25 Turchet, Philippe – Sinergologia, de la limbajul trupului la arta de a citi gândurile celuilalt, Edit.Polirom, 2005, pag. 2726 Bateson, Gregory – Vers une ecologie de l`esprit, vol. 2 Seuil Paris, 1977, pag. 152


18/431

18

impunerea de a convinge cu privire la „realitatea mincinoasă” ce trebuie susţinută. Defiecare dată, când minţi îţi trebuie un consum de energie suplimentar, trebuie, defiecare dată, păstrate aceleaşi corelaţii între fapte, evenimente şi persoane astfel încâtcredibilitatea să fie conservată.

Oare este persoana ascultată în stare să facă faţă la o aşa provocare ?Dacă este să analizăm „miza pusă în joc” – de cele mai multe ori sume de bani,

imaginea, ani de închisoare, ş.a. – este necesară o mobilizare generală a persoaneiascultate şi, de cele mai multe ori, prestaţia este pe măsura efortului.

Totuşi, cel ce minte este puternic răscolit în interior, în el dându-se o luptădeosebită – minciuna în anchetă fiind deosebită de minciunile cotidiene, la care amfăcut referire mai sus, în primul rând, datorită consecinţelor de ordin penal, social,psihologic, care depind de modul în care va evolua ancheta. El este, din plin, conectat laevenimente iar randamentul său intelectual se află sub influenta reţinerilor emoţionale,a trăirilor intense şi a tensiunilor. În esenţă, nu se cunosc, nu se poate vorbi despre„simptomele” minciunilor. Pot fi stabilite, doar, stări emoţionale şi de tensiune carerezultă din minciuni; stări care, însă, nu sunt obligatorii ca apariţie, manifestare ori

intensitate. S-a constatat, mai ales în cazul „profesioniştilor” 27, că aceştia pot să-şistăpânească foarte bine trăirile emoţionale şi tensiunile, practic, să le reducă la unminim insesizabil ori foarte greu de constatat.

1.3. Declaraţiile în cadrul anchetei judiciare Orice anchetă, încă din cele mai vechi timpuri, a inclus ascultarea persoanelor,

care cunosc date despre desfăşurarea activităţilor ilicite. Istoria este plină de exemple,care fac referiri la modul în care s-au desfăşurat ascultările, la forţa ori valoareaprobantă a unei declaraţii, în contextul desfăşurării anchetei şi a luării hotărârii princare se soluţiona o cauză sau alta. Fără a dezvolta subiectul, consider necesar săsubliniez că, şi în prezent, procedurile judiciare au în centru oamenii, cu poziţiile şiinteresele lor care le guvernează comportamentul, inclusiv cel procesual.

Astfel, desfăşurarea celor mai multe dintre activităţile ilicite presupune apariţiauneia sau a mai multor persoane vătămate, persoane care suportă nemijlocitconsecinţele, iar o anchetă nu poate fi concepută fără ascultarea acestor persoane.Dincolo de respectarea procedurii penale – ce presupune, pe lângă altele, efectuareaunor demersuri, care să permită, inclusiv, recuperarea prejudiciului suferit prindesfăşurarea activităţii ilicite – ascultarea persoanei vătămate este importantă prinaceea că, de regulă, o asemenea persoană cunoaşte, alături de făptuitor, cele mai multeşi mai importante, pentru anchetă, amănunte în legătură cu condiţiile în care a fostdesfăşurată activitatea ilicită, cu numărul şi identitatea celorlalte persoane implicate.

Chiar şi în acele anchete penale în care probaţiunea se întemeiază, cu precădere,pe mijloacele materiale de probă, importanţa declaraţiilor persoanelor vătămate rămâne

nealterată, deoarece mijlocul material de probă nu prezintă valoare în sine; consideratizolat, nu dovedeşte nimic, dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei,dacă nu se cunoaşte provenienţa lui. Or, toate acestea nu pot fi precizate decât prinmijlocirea declaraţiilor oamenilor28. Fiind vorba despre un mijloc de probă ce poate fiinfluenţat, într-un mod esenţial, de elemente de subiectivitate declaraţiile persoanelorvătămate, ca, de altfel, şi celelalte declaraţii, obţinute pe parcursul anchetei, suntanalizate în contextul celorlalte mijloace de probă, fiecare împrejurare trebuind

27 N.A. – o expresie care se referă la persoane care folosesc minciuna în mod curent pentru a-şi facemeseria precum actorii, politicienii, agenţii de vânzări, etc.28 Ciopraga, Aurel, în Tratat de Tactică Criminalistică, Edit. Gama, Iaşi, 1996, pag. 150–151.


19/431

19

coroborată cu alte fapte şi împrejurări, ce rezultă din ansamblul probelor existente ladosarul cauzei.

În ceea ce priveşte martorii – persoane care au perceput direct ori au aflatindirect date în legătură cu pregătirea, desfăşurarea şi valorificarea rezultatelor unei

activităţi ilicite – ascultarea acestora constituie sursa majoră de informaţii ce pot fifolosite pentru dezvoltarea anchetei, în primul rând, pentru că, deşi au propriile lorinterese, nu sunt direct implicaţi în activitatea ilicită precum făptuitorii sau persoanelevătămate. În practica judiciară, martorii sunt consideraţi sinceri sau nesinceri, în raportde obiectivitatea şi fidelitatea conţinutului declaraţiilor făcute, iar după sursa deinformaţie, care determină mărturia, se împart în: martori nemijlociţi sau oculari,martori mediaţi şi martori din auzite sau a căror relatare are ca sursă zvonul public29.Diferenţierile făcute, după izvorul informaţiei, prezintă importanţă în apreciereadeclaraţiilor martorilor, deoarece fidelitatea mărturiilor mediate şi a celor din zvonpublic este în raport invers proporţional cu numărul verigilor intermediare, ce separăpercepţia iniţială de martor. De subliniat este că martorul în sine (persoana) nu estemijloc de probă, au acest caracter declaraţiile lui numai dacă acestea concură la

rezolvarea cauzei30.Deosebit de importante, o adevărată provocare pentru anchetatori, sunt

ascultările făptuitorilor. Aceştia pot face mărturisiri complete ori numai parţiale, cuprivire la modul cum au desfăşurat activitatea ilicită şi la circumstanţele privitoare laaceasta, (distribuţia sarcinilor, în cazul participării mai multor persoane, obiectelefolosite, bunurile şi valorile sustrase, locurile unde le-au depozitat, comercializat,consumat, etc.).

Făptuitorul devenit, în cadrul procesului penal, suspect sau inculpat este sursacelor mai ample şi fidele informaţii, atât cu privire la acţiunile legate nemijlocit deactivitatea ilicită, cât şi cu privire la cele care au precedat sau succedat acestuimoment, deoarece, în majoritatea acţiunilor, perceperea mecanismului intim al faptei afăcut-o personal, fiind considerat, pe bună dreptate, unica sursă a informaţiilor legate

de fapta săvârşită.

1.4.

Comunicarea verbală şi comunicarea non-verbală Primul limbaj al omului, limbajul cel mai universal, cel mai energic şi singurul de

care a avut nevoie, mai înainte de a trebui să convingă mai mul ți oameni adunaţi la unloc, este „strigătul natural” . Oamenii au înmulţit inflexiunile vocii, adăugând la acesteagesturile, care, prin natura lor, sunt mai expresive şi al căror sens depinde, mai puţin,de o determinare anterioară31.

Comunicarea umană presupune transmiterea informaţiilor, ideilor,sentimentelor, emoţiilor de la o entitate socială – individ, grup, colectivitate – la alta,prin intermediul mesajelor. Termenul provine din latină – communico, are, avi, atum –

limbă, în care semnifica acţiunea de a face ceva în comun, de a împărţi cu cineva. Înprezent, doctrina32 face referire la, cel puţin 15, sensuri asociate termenului decomunicare.

29 Butoi, Tudorel citat de Pletea, Constantin – Criminalistica, Elemente de anchetă penală, Editura LittleStar, Bucureşti, 2003, pag. 15530 Volonciu, Nicolae citat de Pletea, Constantin – Criminalistica, Elemente de anchetă penală, EdituraLittle Star, Bucureşti, 2003, pag. 15631 Rousseau, Jean-Jacques – Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni 1754-1958, pag 9732 Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina – Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,Edit. Comunicare.ro, 2005, pag. 13


20/431

20

Este dificil de a da o definiţie, pentru un lucru atât de simplu, despre care, toţi,„ştim” atât de multe lucruri – comunicarea umană . Sunt foarte multe definiţii date deexperţii în domeniu, nici una nefiind, unanim, acceptată. În doctrină, se vorbeştedespre peste 126 formulări33. Ca elemente comune, se poate accepta faptul că, pentru

existenţa fiinţei umane, comunicarea este un proces esenţial. Esenţial, consider faptulcă, prin comunicare, un individ încearcă să schimbe sau, cel puţin, să influenţezecomportamentul altui sau altor indivizi.

Deciziile umane, comportamentele şi structurile sociale, nu pot fi modelate doarca funcţii ale raţionalităţii34. Emoţia rămâne o forţă puternică şi independentă înactivitatea umană, influenţând percepţiile, colorând memoriile, legând oamenii laolaltăprin atracţie, reglându-le comportamentul prin sentimente – indiferent că este vorbadespre vină, ruşine, mândrie, iubire, ură, apreciere, respect, etc.

În evoluţia omului, abordarea emoțională a realității precede o perioadăîndelungată de abordare rațională. Abordarea rațională, ca necesitate și abilitate de aevalua costurile şi beneficiile potenţiale ale acţiunilor ipotetice, de a utiliza acesteevaluări în planificarea acţiunilor, de a stabili și urmări obiective, de a evalua și

condiționa, prin profit, acțiunea umană, a apărut relativ târziu în evoluţia omului.Gândirea bazată pe simboluri s-a manifestat deplin, doar, în ultimii 50.000 de ani.Posibilitatea de stocare prin scris a apărut în urmă cu 45. 000 de ani. Accesulmajorităţii omenirii la „cultura teoretică“ s-a făcut pe parcursul ultimilor 5.000 de ani,prin practicarea scrisului şi cititului.

În prezent, cunoaşterea emoţională anticipează cunoaşterea raţională, cele douătipuri de procese funcţionând în strânsă conexiune.

Cercetătorii35 acceptă, în prezent, că, în procesul îndelungat al evoluției umane,comunicarea non verbală precedă comunicarea verbală. În legătură cu unele forme decomunicare non verbală (de exemplu, expresiile faciale generate de emoţii) se poateconsidera că acestea sunt de natură ereditară. Atât comunicarea verbală, cât şicomunicarea non verbală au, în aceeaşi măsură, componente emoţionale şi raţionale.

De-a lungul istoriei comunicarea non verbală a fost practicată pe scară mult mai largădecât comunicarea verbală ori scrisă.

Este demonstrabil faptul că în comunicare gesturile sunt esenţiale. Foarteimportant, de observat, este faptul că gesturile însoțesc, la nivel fundamental, limbajulverbal. Până de curând se accepta, cvasiunanim, că, în evoluţia omului, expresiileverbale au înlocuit gesturile şi i se atribuia comunicării non verbale, ca primă funcţie întransmiterea informațiilor, repetarea, dublarea comunicării verbale. În realitate,gesturile şi cuvintele sunt inseparabile36. Vorbirea fluentă, nuanţată, este legată degesticulaţie – facem mai puţine gesturi când vorbim despre lucruri abstracte, decâtatunci când descriem obiecte sau diferite scene concrete cu care am luat contact. Existăacceptat şi un mecanism neurofiziologic ce leagă cuvântul de gest37.

Când numim un obiect sau un fenomen, noi înregistrăm informaţia, atât în zonacerebrală lingvistică cât şi în zonele motorii ale creierului. În aceste zone sunt stocate

33 Dance, Franck E.X. – The concept of Communication, 1970. Journal of Communication, 20, pag. 201-22034 Massey, Douglas S. – A brief history of human society: The origin and role of emotion in social life.(2002). American Sociological Review, 67, pag. 1-29.35 Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina – Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura,Edit. Comunicare.ro, 2005, pag. 2936 Pacori, Marco – Gestures and words are inseparable (2001). La Stampa, 135, 16.37 N.A. – a se vedea teoria lui Guido Gainotti potrivit cu care gesturile ne ajută să ne reamintim numeleobiectelor, în Basso Anna, Cappa Stefano, Gainotti Guido – Neuropsychological rehabilitation, PsichologyPress Ltd., Univesity College London, 2000


21/431

21

acţiunile pe care le-am făcut, când am învăţat să utilizăm obiectele sau am încercat săaflăm modul lor de funcţionare. Când ne reamintim numele respectivelor obiecte, nereamintim şi acţiunile pe care le-am desfăşurat sau le-am încercat, cu sau în legătură,cu aceste obiecte. Fără a intra în amănunte, consider, aici, că trebuie acceptat faptul că

cele două forme de comunicare – verbală şi non verbală – sunt asociate organic,comunicarea non verbală având asociată şi o funcţie de facilitare a fluenţei şi nuanţăriilimbajului verbal.

Din raţiuni ce ţin de claritatea mesajului trebuie făcute câteva precizări.Comunicarea verbală include limbajul oral şi limbajul scris, tot ceea ce se

transmite prin cuvinte. Practic, prin comunicarea verbală, din punctul de vedere alanchetei penale, trebuie înţeles ceea ce o persoană doreşte să comunice, aceacomunicare ce poate fi, în principiu, controlată; acea comunicare prin care o persoanăîşi comunică poziţia faţă de activitatea ce este cercetată, faţă de modul în care sedesfăşoară ancheta, faţă de persoana anchetatorului, etc.

Comunicarea non verbală însoțește, depinde și condiționează comunicareaverbală; include ceea ce poate excede controlului persoanei ce comunică. Este vorba, la

nivel superficial, despre tonul vocii, pauzele în rostirea cuvintelor, gesturile, mişcările,prezenţa fizică, expresiile faciale, etc. Desigur că, şi aici, se poate pune problemaasimilării unui anumit comportament, şi reproducerea acestuia, fără nici o legătură cuadevărul obiectiv.

Termenul de comunicare non verbală are un sens mai larg decât termenul decomportament non verbal ce vizează modificarea, intenţionată sau neintenţionată, apoziţiei corpului (cap, trunchi, membre, etc.) în raport cu un sistem de referinţă, înafara acţiunii directe a altei ori a altor persoane, prin producerea sau limitarea forţată amişcărilor corporale ori prin deplasarea în spaţiu a respectivei persoane.

Asemănător comunicării verbale şi comunicarea non-verbală poate fi analizată întermeni de: emiţător , receptor , mesaj , canal de comunicare , efect , feedback şi context alcomunicării, în ansamblu, ori al fiecărui act de comunicare, în parte.

Emiţătorul este sursa mesajelor; receptorul este destinatarul; mesajul are osemnificaţie ce este codificată, în mod adecvat, canalului de comunicare şi receptorului,de către emiţător şi decodificată de către receptor. Decodificarea comunicării nonverbale este direct influenţată de contextul cultural, de modul în care este perceputăcomunicarea în condiţiile reale de timp și spațiu. Abilitatea de decodificare a mesajelornon verbale cunoaşte diferenţieri în funcţie de sex şi vârstă38 – odată cu creştereavârstei rezultatele decodificării mesajelor transmise de postură şi gesturi seîmbunătăţesc considerabil; femeile decodifică mult mai exact mesajele non verbaledecât bărbaţii.

În cadrul comunicării non verbale, funcţia de codificare se realizează princontracţia voluntară sau involuntară a muşchilor scheletici şi faciali, schimbareatonului şi ritmului vorbirii, utilizarea spaţiului şi timpului, etc. Sunt folosite mai multecanale de comunicare: canalul vizual, cel auditiv, tactil ori olfactiv39 – importanţa unuia

38 Lancelot, C. şi Nowicki, S. – The association between receptive nonverbal processing abilities andinternalizing/externalizing problems in girs and boys, 1997, Journal of Genetic Psychology 158 3, pag. 297-39239 Popescu-Neveanu, P – Dicţionar de psihologie, 1978, Bucureşti, Edit. Albatros, pag. 650 – este citatUhtomski, A. ce face referire la faptul că abilitatea indivizilor umani de a recepta stimuli şi de a stabiliraporturi cu aceştia include sensibilitatea tactilă, termică, vizuală, auditivă, vibratorie, proprioceptivă,ortostatică şi de echilibru, gustativă, olfactivă, introceptivă, dureroasă


22/431

22

sau a altuia diferind în funcţie de mesaj. Comunicarea non verbală se realizează,conform doctrinei40, prin semne şi semnale.

Personal voi promova în cadrul acestei lucrări noţiunea de manifestarecomportamentală , considerând-o mai adecvată mesajului ştiinţific pe care intenţionez

să-l promovez.În prezent, s-ar putea pune întrebarea: de ce mai folosim comunicarea non

verbală, având la dispoziţie comunicarea verbală cu un limbaj suficient de dezvoltat, decomplex şi de precis, suficient pentru a comunica eficient ?

În general, oamenii folosesc comunicarea non verbală pentru41: - Întărirea , adăugarea unui plus de hotărâre, dublarea comunicării verbale. De

exemplu, spunem da şi … plusăm făcând un semn semnificativ cu capul; suntemîntrebaţi cu privire la o adresă sau un loc şi … plusăm făcând semne specifice cu mâna,cu capul sau/şi cu corpul;

- Înlocuirea , substituirea mesajelor verbale. De exemplu o faţă schimonosită desuferinţă arată starea persoanei şi interzice orice ofertă neconformă; o faţă care seluminează, la aflarea unei propuneri, face inutil un răspuns verbal ori, cel puţin, îl

anticipează; - Completarea comunicării verbale. De multe ori simţim anumite dificultăţi în a

ne exprima prin intermediul limbajului verbal ori considerăm că, prin intermediullimbajului verbal, ne-ar lua foarte mult timp pentru a transmite o anumită informaţie,astfel că, pentru a evita greutăţi în decodificarea informaţiei ori spre a orientacomunicarea spre un anumit sens, înţelegem să completăm mesajul verbal cumanifestări comportamentale specifice;

- Accentuarea ori, din contră, moderarea mesajelor verbale. Se întâmplă în

cazul susţinerii sloganurilor, în cazul unor atitudini vehemente, în diferite situaţii, încare vrem să comunicăm către o persoană sau un grup o anumită stare, situaţie, etc. şicătre o altă persoană altceva, de multe ori, faptul că „lucrurile nu stau chiar aşa” ;

- Contrazicerea , clară a mesajelor verbale, în fapt, ceea ce în ancheta penală

este cheia descoperirii minciunilor. Se poate ca să spunem că ne bucurăm că ne-amîntâlnit cu o anumită persoană şi să privim în altă parte, când îi întindem mâna;spunem că relatăm ceva din memoria vizuală, cu o anumită vechime, şi promovăm undiscurs cu un ritm impecabil, uitându-ne în jos aflându-ne într-o poziţie închisă, încare avem mâinile şi picioarele încrucişate, eventual, şi spatele lipit de spătarulscaunului.

Aşa cum am arătat, pentru oameni, comunicarea este esenţială. În orice moment,fie că vorbim, fie că nu, comunicăm, exprimând idei, opinii, păreri, emoţii, sentimente,atitudini, fapte, energii, sensuri, pentru a ne satisface nevoi (materiale sau psihologice),aspiraţii, dorinţe şi interese, încercând să convingem, să influenţăm, sau să educăm.Ori de câte ori comunicăm, avem în vedere patru obiective majore , ce trebuieacceptate și analizate ca sistem:

1.

să fim recepţionaţi,2. să fim înţeleşi,3. să fim acceptaţi,4. să provocăm o reacţie, constând într-o schimbare de comportament sau de

atitudine .

40 N.A. – a se vedea, ca exemplu, Burgoon, J.K.; Buller, D.B.; Woodal, W.G.; Wilson, E.O.; Birkenbihl,V.F., în doctrina din străinătate ori Chelcea, S., în doctrina română41 N.A. – a se vedea Ekman, Paul – Communication throght nonverbal behaviour: A source of informationabout an interpersonal relationship, 1965, în Tomkins, S.S. şi Izard, C.E. – Affect, Cognition andPersonality, New York, Springfield


23/431

23

Uneori, nu reușim să atingem toate obiectivele; alteori, nu reuşim să atingem niciunul dintre aceste obiective; şi într-un caz şi în altul comunicarea este un eşec. Par țialsau total, de cele mai multe ori, în cazul comunicării specifice anchetelor penale,procesului penal în ansamblu, aspectul cantitativ nu mai contează; eşecul rămâne eşec.

Oarecum paradoxal şi în ancheta penală, în primul rând din punctul de vedere alanchetatorului, este, cel puţin, la fel de important precum este pentru toţi ceilalţi săştim: de ce comunicăm, ce urmărim, care este scopul real. Subsecvent, este esenţial săcunoaştem:

-

Ce vreau să spun?- Ce doreşte cealaltă persoană să afle?- Cine este persoana din faţa mea? Ce personalitate are? Ce nevoi, ce aspiraţii, ce

dorinţe are ea? Cum vede ea lumea? Care sunt convingerile ei? Ce ştie despre mesajulmeu?

- Unde are loc dialogul? Care al fi cel mai potrivit loc, cea mai potrivită ambianţă?- Cum ar fi cel mai bine să transmit mesajul? Verbal sau în scris? Cu imagini sau în

cuvinte? Folosind un limbaj ştiinţific sau utilizând metafore? Serios sau folosind glume?

Ştim, din viaţa de zi cu zi, că uneori ne înţelegem între noi, alteori nu. Există maimulţi factori care influenţează acest lucru. Printre acestea, cele mai importante suntdiferenţele de percepţie, dificultăţile de exprimare, automatismele, lipsa de interes,emoţiile, diferenţele de personalitate. Bineînţeles, că atunci când mesajul nostru nueste înţeles, avem tendinţa de a da vina pe celălalt – el este de vină, că nu a auzit ce amspus, el este de vină, că nu ne-a înţeles, el este de vină, că nu ne-a acceptat, sau, eleste de vină, pentru că nu a făcut ce am fi vrut noi să facă. Ne convine sau nu, adevăruleste cel auzit, nu cel rostit. Dacă vrem să fim auziţi, înţeleşi, acceptaţi şi să provocăm oreacţie pozitivă, din partea celuilalt, este sănătos, din partea noastră, să ne asumămresponsabilitatea procesului de comunicare. Dacă celălalt nu ne înţelege, acest lucrupoate fi din cauza faptului că noi nu am vorbim „pe limba lui” .

Acelaşi mesaj, verbal ori non verbal, poate fi interpretat distinct de persoane

diferite, sau chiar de aceeaşi persoană, în situaţii diferite. Pentru a gestiona eficientcomunicarea, este esenţial să ţinem cont de faptul că oamenii sunt diferiţi şi, deasemenea, că ei se comportă diferit, în funcţie de context. Ţinând cont de propriaexperienţă de viaţă sau/şi în profesie, noi învăţăm să recunoaştem anumite similitudiniale situaţiilor. Acest lucru pe care-l facem, de cele mai multe ori instinctual, este cevapozitiv şi face parte din procesul propriei noastre învăţări a comunicării. Se poateîntâmpla, însă, ca exagerând, în această şablonizare a comunicării, să dăm greş. Deexemplu, să presupunem că prima dată când am întâlnit o anumită persoană în camerade ascultare, aceasta a avut o atitudine indiferentă, absentă şi chiar o notă desuperioritate. Ne putem aştepta ca, şi data următoare, această persoană să aibă oatitudine asemănătoare. Am putea da greş, deoarece persoana respectivă poate să fiefoarte prietenoasă, la întâlnirea următoare. Este posibil ca, prima dată, ea să fi avut osupărare sau alt motiv în afara derulării anchetei, despre care noi să nu cunoşteam şicare a influenţat atitudinea sa.

Comunicarea se manifestă pe două planuri, planul conţinutului şi al relaţiei .Uneori, fără să ştim de ce, un om ne poate fi simpatic, iar altul antipatic. În anchetapenală problema capătă conotaţii speciale – un anchetator poate să perceapă un bărbatsau o femeie, pe care o anchetează, ca simpatic/ă şi poate deveni plin de energie şi,chiar, neglijent în gestionarea ascultării ori, din contră, poate percepe persoana, dinfaţa sa, ca antipatică şi, pe cale de consecinţă, apare riscul unei greutăţi vădite înconcentrare, în păstrarea obiectivităţii, în interpretarea corectă a tuturor manifestărilorcomportamentale.


24/431

24

Conţinutul comunicării vizează transmiterea de informaţii. Relaţia presupuneexistenţa unui cadru, în care se transmit informaţiile; se poate spune că avem de a face,de fapt, cu informaţii despre informaţiile transmise prin comunicare. Cuvintele ţin deconţinut şi „transportă” idei, noţiuni şi concepte, în timp ce tonul vocii şi limbajul

corpului ţin de relaţie şi transmit atitudini, emoţii şi sentimente. Important, deci, este ce se comunică şi cum se face comunicarea .Cunoaştem din proprie experienţă, fără să implicăm ceea ce am dobândit ca

anchetatori, că sensul comunicării este puternic influenţat, chiar determinat, de multeori, de natura relaţiei. Dacă există concordanţă între ceea ce comunicăm şi relaţia cupersoana sau persoanele cărora ne adresăm, atunci ne putem aştepta ca cel ori cea carene ascultă să aibă încredere în ceea ce spunem, reciproca fiind, de asemenea valabilă.În caz contrar, dacă percepem o disonanţă între conţinut şi relaţie, atunci nu vom aveaîncredere în mesaj; interlocutorii devin antipatici şi, foarte probabil, urmează a sedeclanşa mecanismele reciproce de apărare. În astfel de situaţii, nu ne mai concentrămasupra mesajului, ci, asupra modului în care ne putem apăra interesele, nevoile,sentimentele, de anumite pericole reale ori imaginare percepute de noi.

Dacă percepem ca pozitive informaţiile din planul relaţiei, atunci lucrurile spusede celălalt ne pot părea interesante, utile, chiar, savante. Planul relaţiei transmitesemnale de dominare sau de supunere, de prietenie sau de duşmănie. Reacţia la acestesemnale poate fi pozitivă (simpatie, prietenie, acceptare, admiraţie, aprobare), neutră (indiferentă), sau negativă (disconfort, dominare, duşmănie, dezaprobare, respingere,dispreţ).

Să ne imaginăm mai multe modalităţi de a spune, de exemplu, „Bravo !” Expresiaar putea fi percepută potrivit sensului firesc, ca o laudă, ori, dimpotrivă, ca dispreţ,bagatelizare. „Mul ț umesc !” poate genera normalul: recunoștință pentru un gest, acțiunesau o stare ori, dimpotrivă, persiflare, dispreț, lipsă de considerație, „declara ț ie derăzboi” . Este posibil ca cel care este destinatarul să perceapă o remarcă ca pe unreproş, chiar, dacă emiţătorul nu şi-a dorit aceasta – totul depinde de relaţie. Am

constatat că dacă relaţia este negativă, relaţia devine mai importantă decât conţinutul –de regulă situaţia degenerează, comunicarea este deturnată, iar ceea ce se întâmplă încontinuare este, doar, un şir de replici de atac sau apărare. Comunicarea evolueazădoar în plan emoţional iar comportamentul tinde să devină, mai degrabă, iraţional.Apare tonul agresiv, ironic, cicălitor, arogant sau plângăcios, gesturile devin agresive,triviale sau dispreţuitoare, comunicarea este alterată.

Ce se poate face atunci când relaţia este alterată ? – în cadrul desfăşurăriianchetelor penale, aceasta tinde să fie regula.

De cel mai multe ori, în practică, se constată că este inutil să încercăm săcontinuăm discuţia la nivel raţional. Soluţia optimă presupune modificarea relaţiei.

Cum se poate face aceasta ? – vom vedea pe parcursul acestei lucrări.În ceea ce priveşte nivelele comunicării, se poate vorbi despre cinci nivele ale

comunicării umane: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică şi de masă .În anchetă, de interes direct, consider că sunt doar primele două nivele.

Comunicarea intrapersonală este comunicarea cu sine. Fiinţa umană se ascultă pesine, îşi pune întrebări, se îndoieşte sau se îngrijorează, se judecă sau reflectează,comunică în gânduri sau în imagini. Comunicarea intrapersonală este foarte importantăpentru echilibrul psihic al fiecărei persoane şi, în aceeaşi măsură, poate fi exploatată încadrul anchetei penale. Comunicarea interpersonală constă în dialogul dintre douăpersoane. În cazul cel mai fericit, acestea se ascultă, pe rând, încercând să se respecteşi să se înţeleagă reciproc; vorbesc pe rând, încercând să transmită, cât mai clar, unulpentru celălalt, nevoile, aspiraţiile, interesele şi dorinţele lor. În ancheta penală, aceasta


25/431

25

constituie fundamentul ştiinţific pentru tot ce înseamnă ascultarea judiciară sau/şi alteactivităţi, în cadrul cărora aceasta poate avea un rol important, precum cercetarea lafaţa locului, percheziţie, constatarea în flagrant, etc.

Comunicarea, în special cea realizată în cadrul anchetei penale, se realizează în

cadrul unui context şi acest aspect va trebui avut în vedere de către anchetator, atâtatunci când pregăteşte ascultarea, cât şi atunci când evaluează prestaţia persoanei pecare o ascultă.

De interes, sunt patru dimensiuni: fizică, culturală, socială şi psihologică şitemporală .

- Dimensiunea fizică include ambianţa sonoră, lumina, încăperea sau/șispaţiul înconjurător.

- Dimensiunea culturală a comunicării se fundamentează pe mentalităţi,credinţe, tradiţii şi valori – ce este „bine” şi ce este „rău” poate să difere dela o cultură la alta, cu consecința directă a diferențelor, uneori, cu caracterfundamental, dintre un individ și altul.

- Dimensiunea socială şi psihologică este construită pe statutul social al

persoanelor implicate în comunicare şi este influenţată de caracterul formalsau informal al relaţiei, de situaţia concretă şi percepţia individualăreciprocă a partenerilor.

- Dimensiunea temporală are în vedere perioada de timp în care se desfăşoară

comunicarea.Construirea unei bune relaţii interpersonale, inclusiv în anchetă, poate începe cu

alegerea corectă a distanţei potrivite pentru partener. Atât o distanţă prea mică, cât şiuna prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate şi pot împiedica construirea uneirelaţii bune cu celălalt. Distanţa „adecvată” diferă de la o persoană la altă. Suntpersoane care preferă o mai mare apropiere, iar atingerea nu este o problemă, în timpce altele preferă o distanţă mai mare. Totodată, există diferenţe de la un popor la altul,sau de la o cultură la alta. Distanţarea diluează comunicarea, în timp ce apropierea o

intensifică. Dacă veştile sunt bune, apropierea poate fi adecvată, dacă sunt proaste, maidegrabă, este indicată o distanţare. Pot fi însă şi alte situaţii care depind foarte mult depersonalitatea celor în cauză.

Convenţional se pot accepta patru categorii de distanţe interpersonale: intimă, personală, socială şi publică .

- Zona intimă este de până la 50 centimetri, cam o jumătate de braţ. Estedistanţa dansului intim, a mângâierilor, sexului, dar şi a luptei corp la corp, o zonăapărată cu străşnicie. În această zonă permitem accesul doar persoanelor în careavem mare încredere şi care ne sunt foarte apropiate, dar blocăm accesul celorlalţi.Ca anchetatori, ar trebui să analizăm, cu atenţie, orice apropiere de persoanele cucare luăm contact, întrucât atingerile pot fi folosite şi pentru manipulare.Desconsiderarea zonei intime, poate fi percepută ca o desconsiderare a persoanei.Întinderea zonei intime depinde de personalitatea fiecărui individ şi de siguranţa desine a acestuia. Totodată, zona intimă depinde şi de statutul social al persoanei – cucât „şeful” este mai mare, cu atât birourile şi scaunele sunt mai mari, respectiv, maiînalte.

- Zona personală se întinde în intervalul 50-120 centimetri, corespunzând

distanţei normale la care doi oameni conversează pe stradă sau într-o încăpere


26/431

26

mare şi se pot atinge dacă amândoi ţin braţele întinse42. Această zonă are osemnificaţie psihologică specială – activarea instinctului de „proprietate” asuprapartenerului, atunci când pătrunde o persoană de sex opus.

- Zona socială este cuprinsă între 1,20 – 3,5 metri şi este rezervată

contactelor sociale, negocierilor, vânzărilor şi relaţiilor profesionale.- Zona publică (> 3,5 m) este spaţiul în care comunicarea îşi pierdecaracterul interpersonal. Poate fi vorba de un discurs cu caracter oficial, un curs.Distanţa publică oferă securitate şi o postură cu dominantă psihologică persoanelordin spatele catedrei, sau de la tribună. În cadrul anchetelor penale, „jocul” distanţelor poate şi trebuie folosit, pentru a exploata slăbiciunile specifice fiecăreistări prin care trece o persoană.

1.5. Personalitatea, cunoaşterea acesteia şi aflarea adevărului Noţiunea de personalitate străbate gândirea şi discuţiile din cultura noastră.

Presa scrisă şi audio-vizuală, ne bombardează cu informaţii referitoare la tot felul de„personalităţi” . Sunt prezentate, într-un mod incitant, oameni cu personalităţi

„interesante” . Aflăm, stând de vorbă cu diferite persoane sau urmărind talk-showuritelevizate, că unii nu au personalitate ori au mai multă sau mai puţină, căpersonalitatea lor este mai puternică sau mai puţin puternică. La nivel general,personalitatea poate fi acceptată ca fiind43 un set, relativ stabil, de caracteristicipsihologice, care influenţează modul în care individul interacţionează cu mediul său;personalitatea unui individ rezumă stilul său personal de a trata cu lumea, de a trataviața, de a trata propria viață.

Personalitatea este realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi44.Personalitatea este complexă, deoarece cuprinde componente ce fac parte dintr-o

structură ce necesită, pentru a fi înţeleasă, o abordare sistemică, cu surprindereatuturor conexiunilor dintre componentele sale – anatomo-fiziologice, psihice și socio-culturale45.

Personalitatea este dinamică pentru că, în ciuda relativei stabilităţi a trăsăturilorşi caracteristicilor sale, ea nu poate fi acceptată ca ceva care nu evoluează, ceva fix,înţepenit la un stadiu de dezvoltare dat, ci, evoluează atât la nivel istoric cât şi la nivelulfiecărui individ în parte.

Individul, însuşi, poate fi caracterizat prin totalitatea însuşirilor biologice(ereditare sau dobândite) care îi asigură adaptarea la mediul natural. Pe parcursulexistenţei sale, individul trece printr-un proces de diferenţiere şi diversificare aorganizării lui structural-funcţionale, care se numeşte individualitate – definită ca fiindorganizarea specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă a fiecărui individ.Corespondentul individului din plan biologic este persoana în plan social. Ca noţiune,persoana cuprinde ansamblul însuşirilor psihice și calităților fizice, care asigură

adaptarea individului în societatea în care trăieşte.

42 N.A. – în funcţie de cultură, spaţiul poate fi perceput diferit. Persoanele ce trăiesc în mari aglomerări nusunt deranjate de apropierea persoanelor cu care comunică pe când cele care trăiesc în zone cu populaţierară stau la distanţă mare, trebuind să se aplece pentru a da mâna.43 Johns, Gary – Organizational behaviour: Understanding and managing life and work, Fourth edition,Concordia University, Harper Collins College Publisher, New York, 199644 Toma, Titus Daniel – Psihologia învinuitului-inculpatului şi tactica audierii în procesul penal, IESPU-FOCUS, OPINFO, Bucureşti 2006, pag.1845 N.A. – în aceste condiţii personalitatea este obiect de cercetare pentru mai multe domenii ştiinţi

Despre Cunoaștere

Documents

Transcript of Despre Cunoaștere