CuprinsIstoria IEI..............................................................................................................................................3

I. Designul............................................................................................................................................4

1.1. Definitie.....................................................................................................................................4

1.2. Tipuri de cămăşi în portul feminin............................................................................................4

1.3. Croială, ornamente, culori.........................................................................................................5

1.4. Semne cusute.............................................................................................................................6

II. Piese ale costumului popular.........................................................................................................12

III. Reinterpretarea IEI în prezent......................................................................................................14

Bibliografie:........................................................................................................................................15

PORTUL POPULA ROMÂNESC - IALA BLOUSE ROUMAINE

În portul popular românesc, ia este piesa principală, elementul-cult, rescunoscut drept “LA BLOUSE ROUMAINE” ÎN SCHIȚELE PICTORULUI FRANCEZ HENRI MATISSE. De-a lungul timpului, ia a fost reinterpretată de designeri cezlebri, precum Yves saint Laurent, Jean Paul Gaultier, Dries Van Noten, Tom Ford. Însă Ia înseamnă esența veșmântului popular românesc și nucleul în jurul căruia gravitează orice colecție.

Ia rămâne o expresie unică a eternului feminin, o piesă atemporală, extrem de versatilă și universală, ce poate fi purtată de orice femeie, de orice vârstă, la orice ocazie. Mai mult, ia românească fiind în mod tradițional una dntre piesele de rezistență a conținutului lăzii de zestre.

Într-o Europă tulburată de politicile globalizării, orice formă de apartenență la o cultură locală trebuie susținută. În spiritul

acestei idei, ia este mai mult decât un element vestimentar. E un simbol identitar, o modalitate de a exprima atașamentul față de valorile tradiționale românești.

Ia a fost creată și cizelată timp de secole de simțul artistic al țărăncii românce. Fiecare româncă ar trebui să aibă în garderoba sa o ie, nu numai ca o formă de apartenență la tradiția și spațiul românesc, ci și ca un element de autenticitate și inedit în peisajul contemporan.1

“Ia, cămaşa de sărbătoare a femeilor, este haina noastră tradiţională, în care s-au concentrat toate simbolurile spiritului şi sufletului nostru. Ia este piesa de vestimentaţie pe care poporul nostru a dat-o lumii. Este opera de vârf creată prin contribuţia nenumăratelor generaţii de femei. Ea comportă, încifrate în ornamente, aspiraţiile de bine, de fericire şi de frumuseţe ale poporului nostru. O îmbrăcăm pentru a ne confunda cu toţi acei care au contribuit la afirmarea noastră istorică. Este marca noastră identitară, care ne etalează cu toată demnitatea în rândul popoarelor lumii.”dr., conf. univ. Varvara BUZILĂ

Istoria IEI

Ia populară este considerată unul din cele mai valoroase obiecte de cultură tradiţională românească, dar şi mondială, fiind apreciată atât în interiorul graniţelor, cât şi în afara lor.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat

1. http://www.valentinavidrascu.ro/ 2

fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea: toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime

Faima internaţională se datorează simplităţii iei, dar mai ales publicităţii de care aceasta a beneficiat indirect odată cu turneul Reginei Maria în Statele Unite ale Americii în anul 1926, Majestatea Sa purtând exclusiv ii croite din materiale preţioase, brodate şi accesorizate conform

modei interbelice, dar care îşi păstrau caracterul tradiţional, unic. Acest succes al originalităţii româneşti s-a simţit şi peste ani.

I. Designul

1.1. Definitie 

Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO şi semnată de Varvara Buzilă2, cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi „determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”. Potrivit aceleiaşi surse, „din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV (menţionat, de pildă, şi în Glossarium mediae et infimae Latinitatis al lui Du Cange cu o serie de versiuni demonstrând o arie largă de folosinţă a obiectului vestimentar – n.r.), din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei”. Astfel, în timp ce cămaşa are un înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti. „În cel mai vechi strat terminologic se înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la gât, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

1.2. Tipuri de cămăşi în portul feminin

În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a

2. Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic - Varvara Buzilă3

costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor.

După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă, dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.

1.3. Croială, ornamente, culori

Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta.

Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.

Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în

4

timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiul nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

1.4. Semne cusute

Decorul este elementul care face deosebită această haină. Broderia, executată în diferite tehnici și cu diferite materiale, este concentrată în benzi ornamentale bine armonizate, care formează texte de simboluri vizuale. La rândul lor, benzile, având anumite proporții bine verificate, sunt amplasate în locuri strict stabilite. Așa cum aminteam, încrețitura de la gât poate fi decorată cu ajutorul unei bentițe brodate care îmbracă marginile, cu tehnici de cusut care ajută creților să se plieze mai reușit, formând motive decorative suplimentare sau cu ajutorul cârligelului. Partea de dinainte a iei este cusută cel mai des cu două benzi de motive ornamentale, iar mai rar din patru sau șase benzi, de mărimi diferite, dispuse întotdeauna vertical. Spatele este mai simplu decorat, cu cel mult două sau patru benzi verticale. Mâneca are un decor tripartit format din trei registre: altiță, încreț sau crețișorii și râuri. Altița dreptunghiulară, cu benzi ornamentale orizontale este situată sus la umăr și are motive specifice. Încrețul sau crețișorii conțin motive romboidale și triunghiulare dispuse orizontal, executate în diverse nuanțe ale culorii galbene. Registrul de jos este decorat cu benzi oblice sau perpendiculare, numite râuri, reprezentând motive geometrice, vegetale stilizate, cosmomorfe sau mixte. Între cele trei registre există și o articulare proporțională. Registrul încrețului este de trei ori mai mic decât cel al altiței. Altița și încrețul împreună sunt de trei ori mai mici decât spațiul rezervat râurilor. În vechile ii motivele de pe altiță nu se mai repetă în alt loc al cămășii, ele conțineau informații despre statutul social al purtătoarei. Nu se repetau nici cele ale încrețului. Seamănă ori sunt identice doar motivele de pe pieptul, spatele și râurile mânecii

5

Semne cusute din Banat:

6

Semne cusute din Bucovina:7

Semne cusute din Transilvania:

8

Semne cusute din Muntenia:9

10

II. Piese ale costumului popular

„Româncă îmbrăcată în costum popular de sărbătoare, torcând. Piesele ce compun costumul românesc sunt: cămaşă decorată pe piept, pe umeri şi pe mânecile largi şi lungi cu motive geometrice; fustă largă şi lungă, brodată cu motive florale; în faţă şorţ cu motive geometrice, iar în spate catrinţă; pieptar brodat cu motive florale şi tivit, de jur-împrejur, pe margine cu blană neagră; la gât salbă de bani; în picioare pantofi.

În mâini ţine o furcă şi un fus pentru tors” – aceasta e descrierea unei fotografii semnate Carol Popp de Szathmari, realizată în intervalul 1877-1881 şi aflată astăzi în colecţia Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Nu ştim cine e femeia din fotografie; dacă aparţine sau nu aristocraţiei vremurilor şi s-a lăsat pozată într-un splendid costum tradiţional pentru că aşa era la modă sau e doar o ţărăncuţă a cărei frumuseţe uluitoare l-a impresionat pe artist.Ceea ce ştim însă cu siguranţă este faptul că piesele costumului popular românesc au fost scoase pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare ale festivalurilor internaţionale de modă.

1) Peiptănătura capului deosebea fetele de femeile căsătorite.

 Fetele: două cosițe făcute „coc”, la ceafă, „coşărcuţă”, „ţop”, pieptănătura cu gâţe(pe ele miresele puneau :”gâtarul”, din păr acoperit cu panglică roşie şi un gherdan de mărgele). A doua seară, după nuntă, pe cap mireasa punea “cârpa”(batic). Gâţarul şi cârpa erau variante ale conciului.2) Ştergătoarele de îmbrobodit.

Pentru ziua nunţii, fetele pregăteau cele mai frumoase ştergare, “mânişterguri”, pânzături, “zăbrence” sau “fişiul” sau marama de borangic( galben, zona Vrancei), broboadele: ştergarele de îmbrobodit(pânzături sau “mânişterguri”, din bumbac/lână sau vegetal) ornamentate cu motive :”iţate”. Pe sub aceste ştergare din borangic,

femeile foloseau batista albă:”grimea”(Iaşi), din pânză de târg, croită în triunghi “colţ”, pe margini cu dantelă din aţă şi mărgele.3) Podoabe: mărgele, cercei, inele.

La gât: mărgele(şiraguri şi ghirlande de mărgele sau zgardă de mărgele, sau salbe cu trei rânduri din monede de argint), în urechi cercei, la mâini inel.

11

4) Cămaşa femeiască.(Decorul cămăşilor deosebeşte zonele etnografice - vezi 1.3.1 Semne cusute).

Din punct de vedere morfologic, cămăşile se împart în tipuri şi variante.Sunt trei tipuri(întâi erau două) de cămăşi:- pancho( cu mâneca din umăr, croită cu gura pătrată, fără gulersau cu un guler îngust pe lângă gât:”ciupag” ornate în “butuci”din pânză de sacâz, ornată cu mărgele colorate, brăţară de lamâna ornamentată cu lăncez cusut cu arnici negru, se încheiecu :”bunghi” galbeni şi cheutori în pânză);- încreţită la gât, cu altiţă, coită separat;- cămaşa lungă (poale cusute cu stan).Variante:~ cămaşa cu ciupag(derivă din cea încreţită la gât, din pânză de in, cânepă, apoi bumbac)~ câmăşile de sărbătoare sunt ornamentate(ornamentul de pe umărul cămăşii se numeşte altiţă, cusută separat, ornamentul de lângă altiţă se numeşte încreţeală, galbenă, cusută cu lirică sau arnici în motiv geometric/romburi. Mărgele colorate s-au utilizat în ornamentarea cămăşilor.~ la cămăşile bătrâneşti, cusătura cu care se prinde mâneca de stanul cămăşii sau ‚altiţă” se numeşte “puricei”, iar bumbacul “chilipric”.~ cămaşa naţională este cu mânecă din umăr(la lucru/sărbători), din pânză de bumbac, borangic, lână ţigaie.~ În zona Iaşului, zona colinelor Tutovei, cămăşile de sărbătoare, se confecţionau din pânză de lână ţigaie, ţesută cu „margine” sau în cruci( cămaşa „panch”’, cu mâneca din umăr, ornamentele motiv „şinătău”, urzeală de nucă, păianjen, laba gâştei, frunză de vie, şarbac. Umărul este împodobit cu mărgele. Cămaşa cu altiţă este cea mai nouă.~ În zona Dorohoiului-Botoşani s-au folosit acelaşi tip de cămăşi ca la Iaşi, exceptând materia primă. Nu s-a folosit pânza din lână(bumbac, in, cânepă). 5) CatrinţaCatrinţa sau prigitoarea se pune deasupra cămăşii, acoperind corpul de la brâu la poale. Este confecţionată dintr-o ţesătură de lână în 4 iţe, de formă dreptunghiulară, suprapunându-se în faţă parte peste parte.( Este confecţionată şi din lână naturală, ţesută simplă, fără ornamente, apoi apar betele roşii la margini şi curcubeele). Fondul catrinţei era negru, în faţă decorată cu vârste. La bata de sus, catrinţa avea câte o cheotoare, prin care se trecea bârneaţa cu care se încinge. Pe sub catrinţă femeile se încing cu brâul, iar peste catrinţă pun/puneau: beţe, frânghii, bârneţe etc.Fusta folosită la lucru/sărbătoare(ocazie/nuntă erau foarte artistic decorate) se poate compara cu apregul creţ oltenesc. Fusta ornamentată cu flori în zona Iaşi.Androcul (Bacău), variantă a fustei, ţesută cu motive geometrice sau vegetale (spic de grâu). După nuntă, fustele de mireasă se îmbrăcau numai la ocazii.

12

Pestelca de lână se ţesea cu vârste colorate(se poartă la fusta “îndungată” – vârstată) este o piesă de port folosită în componenţa costumului moldovenesc.

III. Reinterpretarea IEI în prezent

Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin a fascinat deopotrivă pictori, fotografi şi designeri de renume internaţional. Dar cel mai mult s-au folosit de ea străinii. Galliano, Tom Ford şi Yves Saint Laurent s-au inspirat din motivele iei româneşti în colecţiile lor.Designul autentic românesc e foarte căutat în moda internațională. O ie românească, lucrată manual în Muntenia, l-a inspirat pe celebrul creator de modă Tom Ford atunci când a îmbrăcat-o pe cântăreața Adele.

Dacă ia românească a devenit un obiect vestimentar aproape obligatoriu în garderoba multor femei, în curând și sumanul, purtat pe vremuri doar de familiile înstărite, ar putea înlocui banalul pardesiu.Ia se poartă în combinaţii cu fuste lungi, un costum de seară, se poate

purta în fiecare zi, fie la birou, fie la alte evenimente.Avântul veşmântului popular s-a transformat repede în afacere ce aduce profit bun şi în România. Cele mai căutate sunt modelele destul de încărcate, pentru că acelea arată măiestria femeilor care lucrează și acelea vor atrage mereu privirea. Ia este puțin pentru un public premium.Dacă ia românească are mare succes peste hotare, câțiva tineri români vor să îi readucă celebritatea şi în ţara de origine. Au propus ca bluza tradițională să fie celebrată într-o zi anume. Au făcut o pagină de Facebook și au reușit să impună 24 iunie ca Ziua Universală a iei.

13

Bibliografie:

1. Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic - Varvara Buzilă

Pagini web:http://semne-cusute.blogspot.ro/http://revistacultura.ro/https://www.facebook.com/LaBlouseRoumaine10?fref=ts

14