Desen Tehnic Baza

Colecţia “STUDENT”

DESEN TEHNIC PENTRU ELECTROTEHNICĂ

Lucrarea intitulata “Desen tehnic pentru electrotehnica” este o carte importanta pentru formarea viitorilor ingineri din acest domeniu tehnic. Ea constituie materializarea preocuparilor autorilor pentru predarea competenta a acestei discipline universitare si sintetizeaza elementele esentiale ale limbajului grafic ingineresc. Capitolele scrise ale cartii sunt completate in mod extensiv si atractiv de cele publicate pe CD-rom, si care sunt solutii practice ale unor exercitii variate. Rezolvarea problemelor de reprezentari grafice in mediul AutoCAD dovedeste gradul mare de actualitate al cartii, mai ales prin oferirea unei solutii duble, in doua si respectiv in trei dimensiuni. Referent stiintific: Conf.dr.ing. Nicolae MUNTEAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOLGA, LIA

Desen tehnic pentru electrotehnică – conf.dr.Lia Dolga, prep.ing. Marian Dănăiaţă, prep.ing. Mihai Revencu – Timişoara: Editura Politehnica, 2002

176 p.; 24 cm. – (Student) Bibliogr. ISBN 973-8247-94-2

I. Dănăiaţă, Marian II. Revencu, Mihai 744:621.3

LIA DOLGA MARIAN DĂNĂIAŢĂ MIHAI REVENCU

DESEN TEHNIC PENTRU ELECTROTEHNICĂ

Colecţia “STUDENT”

EDITURA “POLITEHNICA” TIMIŞOARA - 2002

5

Prefaţă Imaginea, în coordonate spaţiale şi temporale, în micro- şi macrouniversul

oricăruia dintre noi, este prezentă mereu şi aproape peste tot. Comunicăm prin imagini tot timpul şi oriunde. Mentală sau reală, virtuală sau materială, digitală sau analogică, tehnică sau artistică, imaginea este unul din simbolurile fiinţei umane.

Oamenii şi-au făcut viaţa mai bună şi mai comodă folosind imagini. Minţi creatoare şi ingenioase au descoperit că, pentru a construi automobile, televizoare, mobilier, motoare, tomografe, amfiteatre şi apartamente, roboţi şi jucării, stadioane, vapoare şi microcipuri, trebuie să le desenăm. Cât mai fidel şi mai complet, pentru ca mulţi alţii după aceea să le poată realiza: după desenele noastre, desigur.

Civilizaţii la rând şi-au exprimat şi continuă să îşi exprime ideile şi concepţiile de progres tehnic prin imagini. Pentru ca imaginile să transmită clar şi coerent aceste concepţii, s-au ales reguli precise de exprimare. S-a definit astfel un limbaj grafic. S-a stabilit un “vocabular”, format din linii, forme geometrice, simboluri, culori, o semantică a acestora, adică o semnificaţie pe care o au, şi o sintaxă, un mod de combinare a elementelelor în reprezentări complexe, care să descrie unitar şi neambiguu creaţia minţii noastre.

Inginerii şi arhitecţii au adoptat acest limbaj pentru a-şi reprezenta proiectele. Informaticienii i-au adăugat noi valenţe, învăţând calculatorul să deseneze. Nu neapărat în locul omului, ci împreună cu el. Aşa s-a dezvoltat proiectarea asistată de calculator. Modelele virtuale ale proiectelor inginereşti, în două, trei sau chiar în patru dimensiuni sunt în plină evoluţie.

Vă propunem să cunoaşteţi împreună cu noi câteva din elementele de bază ale limbajului grafic ingineresc, numit oarecum prozaic “desen tehnic”.

Vă propumen să învăţăm împreună elementele de vocabular ale limbajului şi semantica lor, să le aplicăm apoi în desene simple sau mai complicate, prin care să comunicăm idei precise, care să fie corect înţelese şi interpretate de alţi ingineri şi chiar de noi înşine.

Şi bineînţeles că vă propunem să folosim intensiv calculatorul în acest scop. Cartea de faţă este un “dicţionar” realizat de autori şi oferit studenţilor din

primii ani de studii ai Facultăţii de Electrotehnică pentru a le fi utilă în însuşirea limbajului grafic ingineresc.

Cartea cuprinde două volume: primul volum sintetizează în formă tipărită elementele de bază ale limbajului, iar cel de-al doilea, realizat pe CD-rom, cuprinde un set de teme de lucru pentru exersarea limbajului. Soluţiile propuse de autori vizează atât mediul bidimensional cât şi cel tridimensional. Datorită răspândirii largi pe care o are mediul soft AutoCAD, autorii l-au adoptat drept gazdă a modelelor construite.

Vă invităm să folosiţi cartea!

Lia DOLGA, Marian DĂNĂIAŢĂ, Mihai REVENCU

7

1 Introducere în desenul tehnic

1.1 Importanţa desenului tehnic în domeniul ingineresc

1.1.1 Utilitatea desenelor în tehnică Desenul tehnic este un limbaj grafic internaţional, utilizat în domeniul tehnic

pentru a realiza comunicarea între proiectanţii, producătorii şi beneficiarii produselor din acest domeniu.

Datorită acuităţii simţului vizual al omului, informaţiile dobândite pe cale vizuală sunt foarte bogate. Reprezentările prin imagini s-au dovedit utile încă din perioadele timpurii ale existenţei omului şi au constituit de-a lungul timpului un mijloc însemnat de transmitere a ideilor, sentimentelor şi trăirilor umane.

Cantitatea de informaţie înglobată într-o reprezentare grafică este mare. Aceeaşi informaţie ar necesita multe cuvinte şi fraze, pentru a fi redată textual. În plus, timpul de receptare a informaţiei vizuale este redus, în comparaţie cu cel necesar citirii unui text.

Stocarea informaţiei şi a cunoştinţelor în format grafic este avantajoasă, din punct de vedere al spaţiului şi al compactizării, atât în memoria omului, cât şi pe suporturi fizice de stocare: hârtie, discuri magnetice, discuri optice, filme, pânză, etc. Capacitatea omului de a regăsi şi a recunoaşte informaţia grafică este remarcabilă.

Odată cu evoluţia cunoaşterii spre tehnică şi ştiinţă, s-a conturat şi apoi s-a impus necesitatea unei descrieri sintetice, clare şi neambigue a formei şi dimensiunilor obiectelor din lumea reală, precum şi a obiectelor pe care mintea omului le-a conceput şi pe care omul şi-a propus să le fabrice pentru comoditatea vieţii lui.

Tehnica a impus definirea şi utilizarea unui limbaj de comunicare bazat pe simţul vizual, având o largă independenţă faţă de limba vorbită şi scrisă, şi anume desenul tehnic. S-au stabilit reguli şi norme specifice de reprezentare, desenul tehnic impunându-se ca limbaj esenţial de comunicare în domeniul tehnic.

Introducere în desenul tehnic -1 8

1.1.2 Ce este desenul tehnic? În forma sa clasică, tradiţională, desenul tehnic este un limbaj grafic de

comunicare, care înglobează un ansamblu de metode pentru reprezentarea grafică plană a obiectelor, şi care se bazează pe reguli şi convenţii standardizate, fiind utilizat în inginerie pentru exprimarea şi transmiterea concepţiilor tehnice, cu scopul materializării lor [1], [2], [3].

Pe lângă informaţiile de natură grafică, referitoare la forma şi dimensiunile obiectelor, desenul tehnic pune la dispoziţie date sintetice privind calitatea suprafeţelor, precizia execuţiei, tratamentele termice necesare obiectelor, componenţa ansamblurilor, raportul dintre componente, modul de marcare şi ambalare.

Dezvoltarea explozivă a tehnicilor asistate de calculator a determinat schimbări radicale şi în domeniul limbajelor grafice de comunicare. Desenul tehnic tradiţional a fost perfecţionat prin tehnici de modelare spaţială şi de generare a documentaţiei grafice de execuţie cu ajutorului calculatorului.

1.2 Rolul standardelor în desenul tehnic Pentru a fi eficient, desenul tehnic trebuie să se bazeze pe norme şi prescripţii

unitare în reprezentarea şi interpretarea concepţiilor inginereşti. Sistematizarea şi unificarea convenţiilor şi regulilor de reprezentare este realizată prin standarde şi norme cu caracter naţional şi internaţional. Acestea sunt documente emise de organizaţii naţionale specializate. În România, elaborarea şi difuzarea standardelor revine Insitutului Naţional de Standardizare (INS), iar pe plan internaţional, activitatea este coordonată de Organizaţia Mondială pentru Standardizare (ISO), cu sediul la Paris.

Standardele (normele) naţionale ale fiecărei ţări includ în denumirea lor un indicativ de recunoaştere: “BS” pentru cele din Marea Britanie, “NF” în cazul standardelor din Franţa, “ANSI” pentru cele din SUA, “DIN” pentru cele din Germania, “JIS” pentru standardele japoneze, etc. Normele internaţionale elaborate de organizaţia menţionată sunt identificate prin prefixul “ISO”.

Standardele româneşti au indicativul SR, iar cele identice cu normele ISO, au indicativul “SR-ISO”. Standardele mai vechi, nerevăzute după 1989, sunt caracterizate prin indicativul “STAS” [4].

Actuala legislaţie românească stabileşte obligativitatea respectării şi aplicării standardelor privind calitatea mediului şi calitatea vieţii. Ca urmare, standardele specifice desenului tehnic nu sunt neapărat obligatorii. Realizarea documentaţiei produselor în conformitate cu standardele din domeniu conduce însă la eficienţă în activitatea de proiectare, însemnând economie de timp, de muncă, de bani. Respectarea standardelor de desen tehnic permite utilizarea documentaţiei tehnice de către diferiţi specialişti, din diferite colective de lucru, în momente de timp diferite.

1.3 – Clasificarea desenelor tehnice 9

1.3 Clasificarea desenelor tehnice În concordanţă cu varietatea activităţilor inginereşti, desenele tehnice cunosc o

diversitate de forme, în funcţie de domeniul tehnic în care sunt utilizate, de conţinutul şi destinaţia lor, de forma de prezentare [1], [4].

Domeniul de utilizare al desenelor tehnice delimitează următoarele categorii (Tabelul 1.1).

Tabelul 1.1

Categorii de desene Obiectul de reprezentare

desenul tehnic industrial produsele din electrotehnică, energetică, electronică şi calculatoare, construcţii de maşini, construcţii navale, aerospaţiale, etc.

desenul de construcţii clădiri, căi de comunicaţii, construcţii hidrotehnice, etc. desenul de arhitectură concepţia estetică şi funcţională a construcţiilor, cu

evidenţierea elementelor decorative şi de finisare desenul de instalaţii diferite tipuri de instalaţii din domeniul construcţiilor

civile, industriale, agricole, etc. desenul cartografic regiuni geografice de mică sau de mare întindere, forme

de relief, suprafeţe de teren, etc. desenul urbanistic elemente de sistematizare a teritoriilor, a centrelor

populate În numeroase situaţii din realitate, proiectele tehnice includ atât desene

industriale, cât şi de construcţii, de instalaţii, etc. Delimitarea domeniilor la care se referă desenele tehnice are rolul de a evidenţia diversitatea şi specificul acestora, fără să constituie o barieră în realizarea completă şi unitară a unui proiect tehnic.

Modul de întocmire a desenelor tehnice diferenţiază schiţa şi desenul la scară (Tabelul 1.2):

Tabelul 1.2

Tipul de desen realizat Caracteristici

Schiţa realizată deseori cu mâna liberă, respectând proporţiile obiectului reprezentat, dar redând numai informaţiile esenţiale despre acesta, informaţii ce pot fi uneori aproximative

desenul la scară întocmit cu maximă precizie, redând complet toate detaliile de formă şi dimensionale, precum şi proporţiile exacte ale obiectului


Schiţa precede realizarea desenului la scară, îndeosebi pentru obiectele nou proiectate.

Gradul de detaliere al elementelor reprezentate clasifică desenele tehnice în conformitate cu Tabelul 1.3:

Tabelul 1.3

Tipul Conţinutul

desenul de ansamblu forma, structura şi dimensiunile unui grup de obiecte cu rol funcţional comun

desenul de piesă forma şi dimensiunile unui reper, a unei piese, a unei componente dintr-un ansamblu sau subansamlbu

desenul de detaliu la scară mărită, elemente de formă dintr-un ansamblu sau dintr-un reper

După destinaţia lor, desenele tehnice pot fi (Tabelul 1.4):

Tabelul 1.4

Tipul Destinaţia

desenul de studiu constituie baza pentru realizarea desenelor definitive, fiind realizat la scară

desenul de execuţie cuprinde toate detaliile de formă şi dimensionale, precum şi alte indicaţii necesare la fabricarea obiectului reprezentat

desenul de montaj explicitează modul de asamblare sau de amplasare a componentelor unui ansamblu

desenul de prospect sau de catalog

prezintă produsul în publicaţii cu rol informativ, publicitar, comercial

Cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor clasificări ale desenelor tehnice

facilitează elaborarea unei documentaţii grafice complete pentru produsele vizate.

1.4 Moduri de reprezentare în tehnică

1.4.1 Reprezentarea în proiecţii ortogonale Reprezentarea în proiecţii ortogonale este încă cea mai folosită metodă de

redare a formei şi dimensiunilor obiectelor în domeniul tehnic (Figura 1.1). Metoda are la bază principiile geometriei descriptive, şi utilizează mai multe imagini ale obiectului considerat, obţinute ca proiecţii ortogonale pe mai multe plane de proiecţie. În desenul tehnic clasic, reprezentarea în proiecţii ortogonale poate reda complet forma şi dimensiunile oricăror obiecte, oricât de complicate.

1.4 – Moduri de reprezentare în tehnică 11

Observatorul unui desen în proiecţii ortogonale trebuie să combine imaginile plane în mintea sa, pentru a înţelege corect forma obiectului reprezentat. Desenele în proiecţii ortogonale au un grad ridicat de abstractizare şi multe convenţii de reprezentare, pe care observatorul trebuie să le cunoască şi să ştie să le aplice.

Obiect reprezentat

8 Ф40

60

Figura 1.1 Exemplu de reprezentare în proiecţii ortogonale

1.4.2 Reprezentarea “în perspectivă” Reprezentarea în perspectivă simulează în planul desenului imaginea spaţială a

obiectului. Reprezentarea nu este una realmente spaţială, deoarece elementele ei se găsesc toate în acelaşi plan. Prin alegerea potrivită a axelor de coordonate, se pot crea în plan desene care să reprezinte nu numai o faţă a obiectului, ci şi dimensiunea perpendiculară pe aceasta.

În inginerie, cea mai folosită reprezentare în perspectivă este cea izometrică, în care axelor rectangulare de coordonate din lumea reală le corespund 3 axe dispuse ca în Figura 1.2. Dimensiunile măsurate în lungul axelor rectangulare se transpun nemodificate pe axele izometrice.

Figura 1.2 Perspectivă izometrică a obiectului din exemplul anterior


Reprezentările în perspectivă sunt mai intuitive; ele pot fi înţelese mai uşor de către un observator neexperimentat, şi care nu deţine cunoştinţe de specialitate, dar, în cazul obiectelor cu formă complicată, nu permit redarea completă a formei şi a dimensiunilor acestora.

1.4.3 Modelarea spaţială Reprezentarea în trei dimensiuni a obiectelor este realizabilă numai cu ajutorul

calculatorului [5], [6]. Rezultatul reprezentării este un model virtual al obiectului real, creat într-un spaţiu virtual, el însuşi tridimensional. Acestui model spaţial i se pot ataşa caracteristicile geometrice ale obiectului real, precum şi caracteristici fizice: volum, densitate, masă, momente de inerţie, centru de masă, etc.

Un model spaţial poate reda cu multă fidelitate obiectul real. Modelul poate fi privit din diferite puncte ale spaţiului virtual, în mai multe imagini simultan (Figura 1.3), poate fi colorat, umbrit, iluminat, suprafeţele pot primi texturi specifice unor materiale reale (metale, lemn, marmură, etc.) (Figura 1.4, şi Figura 1.5). Prin combinarea şi modificarea obiectelor tridimensionale virtuale, se pot crea forme complexe.

Figura 1.3 Prezentare spaţială şi ortogonală în vederi simultane pentru un obiect modelat în trei dimensiuni în mediul AutoCAD

1.4 – Moduri de reprezentare în tehnică 13

Figura 1.4 Exemplu de model spaţial cu textură de material de tip lemnos

Figura 1.5 Exemplu de model spaţial cu textură de tip tablă de şah

Ansamblurile construite din modele tridimensionale sunt nu numai simple alăturări de obiecte, ci grupuri funcţionale bine definite, cu legături şi restricţii interne, cu grade de libertate ale mişcării şi cu proprietăţi de mobilitate adecvate. Ansamblurile pot fi deformate, deplasate, descompuse în componente, spre a fi studiate, în mod similar cu operaţiile efectuate asupra celor din lumea reală. O componentă de tip piesă,


odată definită, poate fi refolosită în oricât de multe alte ansambluri. Instanţierile piesei respective, din toate ansamblurile în care este inclusă, se menţin în permanenţă actuale în raport cu modificările efectuate asupra ei.

Figura 1.6 Exemplu de model spaţial cu texturi de material, lumini şi elemente de ambient

Fiecare mod de reprezentare utilizat în desenul tehnic are propriile avantaje şi dezavantaje. Proiectantul optează pentru acea formă de reprezentare care exprimă cel mai bine ideea tehnică, care poate fi repede înţeleasă de producătorul produsului, care este eficientă pe tot parcursul procesului de concepţie-fabricaţie-control şi utilizare. 1 Dale C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Ediţai a II-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 2 Minguella M., Balañá A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la Pequeña

y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994 3 Yankee, H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985 4 *** – Colecţia de standarde actuale 5 Dolga L. – Bazele proiectării asistate de calculator, curs, Centrul de Multiplicare al

Universităţii “Politehnica”, Timişoara, 1997 6 Dolga L.- Desen tehnic în domeniul electric, Editura Euorbit, Timişoara, 1999

15

2 Elemente generale în desenele tehnice

2.1 Linii în desenul tehnic industrial

2.1.1 Importanţa liniilor În reprezentările inginereşti plane, liniile sunt elemente de bază în realizarea

comunicării. Standardele de resort stabilesc convenţiile de utilizare a liniilor, corelând aspectul lor cu semnificaţia în desen. Reprezentările spaţiale nu sunt afectate decât în mică măsură de tipologia liniilor.

Liniile se diferenţiază prin “grosime”, continuitate şi uneori culoare.

2.1.2 Grosimea liniilor Caracteristica de “grosime” reprezintă lăţimea liniei, măsurată perpendicular pe

axa ei, în planul foii de hârtie. Denumirea corectă a proprietăţii este aceea de “lăţime”. Standardele româneşti de desen tehnic utilizează denumirea de “grosime”, denumire acordată cu ani în urmă, când problema modelării spaţiale în reprezentările grafice inginereşti nici nu putea fi măcar intuită, şi nu se punea problema unei confuzii. În sensul propriu, lăţimea este măsurată în planul XY, pe când grosimea este dimensiunea pe axa Z, perpendiculară pe planul XY. Problema înţelegerii corecte a acestei denumiri este importantă în cazul desenelor realizate cu ajutorul calculatorului, unde noţiunea de “lăţime” şi cea de “grosime“ au semnificaţii diferite.

O primă împărţire a liniilor după lăţime delimitează [1]: linii “groase” linii subţiri.

Valorile standardizate ale lăţimii liniei, în milimetri, sunt: 0.18, 0.25, 0.35, 0.5, 0.7, 1.0, 1.4, 2.0.

Linia subţire are lăţimea de 1/3...1/2 din cea a liniei groase. La întocmirea unui desen tehnic, lăţimea liniei se alege în funcţie de suprafaţa

desenului, de complexitatea sa, de densitatea elementelor grafice şi de natura elementelor redate. În conformitate cu standardele româneşti în vigoare, într-un anumit desen, toate liniile groase au aceeaşi lăţime [1].

Elemente generale în desenele tehnice -2 16

2.1.3 Continuitatea liniilor După aspect, se diferenţiază linii continue şi linii discontinue [1]. Liniile

discontinue conţin segmente, puncte şi spaţii. Lungimile segmentelor şi ale spaţiilor sunt uniforme. Liniile discontinue de orice tip încep şi se termină cu segmente. Intersectarea lor şi schimbarea de direcţie se recomandă să se producă pe segmente.

2.1.4 Tipuri de linii în desenele tehnice industriale Prin combinarea grosimii cu aspectul continuu sau discontinuu, rezultă un set de

linii standardizate utilizat în desenele tehnice, fiecare tip reprezentând elemente specifice. Tabelul 2.1 redă destinaţia fiecărui tip de linie din desenul tehnic industrial.

Tabelul 2.1

Identificarea liniei

Denumirea Simbolul Aspectul Utilizarea

Linie continuă groasă A

- Contururi şi muchii reale vizibile - Vârful filetului - Conturul chenarului - Secţiuni intercalate

Linie continuă subţire B

- Muchii fictive - Linii de cotă - Linii ajutătoare - Haşuri - Linia de fund a filetului - Conturul secţiunilor suprapuse

Linia continuă subţire -ondulată -în zig-zag

C D

- Linii de ruptură (linia în zig-zag se foloseşte pentru materiale lemnoase)

Linie întreruptă-groasă -subţire

E F

- Muchii acoperite (nevizibile) Observaţie: nu sunt obligatorii; se trasează numai când contribuie la explicitarea desenului

Linie punct subţire G

- Linie de axă - Plane de simetrie - Suprafaţa de rostogolire a roţilor dinţate

2.2 – Formate în desenul tehnic industrial 17

Linie punct mixtă

H

- Marcarea traseelor de secţionare Observaţie: La schimbarea direcţiilor şi la capete se trasează segmente groase

Linie punct groasă J

- Suprafeţe cu prescripţii speciale (tratamente termice, etc.)

Linie două puncte subţire K

- Conturul pieselor învecinate celei/celor reprezentate - Poziţii intermediare şi/sau extreme ale pieselor în mişcare, altele decât poziţia de bază în care se face reprezentarea

La suprapunerea mai multor linii de diferite tipuri, liniile continue au prioritate faţă

de oricare alt tip de linii. Figura 2.1 redă un exemplu de utilizare a tipurilor de linii într-un desen tehnic.

Figura 2.1 Exemplu de utilizare a tipurilor de linii în desenele tehnice industriale

2.2 Formate în desenul tehnic industrial Formatele stabilesc dimensiunile colilor de hârtie pe care se realizează desenul.

Formatele sunt standardizate şi se clasifică în [1]: formate de bază, seria A (ISO) (Figura 2.2),


formate alungite speciale, formate alungite excepţionale.

Se recomandă ca pe desen să fie marcat formatul de reprezentare, în rubrica destinată acestei informaţii din indicator.

Pe formatele A4, A3, A2, la minim 10 mm, de margine, de jur-împrejur, se trasează un chenar cu linie groasă. Pe formatele A1 şi A0, distanţa la care se trasează chenarul este de minim 20 mm faţă de marginea hârtiei.

A3(420x297)

A2(420x594)A4

210x297A4

210x297

A1(841x594)

A0(841x1189) Figura 2.2 Formate standardizate din seria A şi raportul suprafeţelor acestora

Alegerea formatului potrivit pentru un desen are în vedere: existenţa spaţiului suficient pentru reprezentarea şi cotarea tuturor

proiecţiilor necesare, plasarea indicatorului şi, în cazul desenelor de ansamblu, a tabelului de

componenţă, existenţa unui spaţiu pentru adnotări, în afara conturului exterior al

proiecţiilor,


păstrarea unei distanţe de 20-25 mm faţă de muchia din stânga a chenarului, pentru îndosarierea desenului. Formatele de desenare A3, A2, A1, A0 se pot utiliza cu baza pe latura mare,

sau cu baza pe latura mică. Modul de dispunere a formatelor de desenare pe orizontală şi pe verticală este

ilustrat în Figura 2.3.

Format tip X tip YFormat

Figura 2.3 Utilizarea formatelor standardizate dispuse pe orizontală şi respectiv pe verticală

În colţul din dreapta-jos, pe fiecare format se prevede un indicator, constituit din mai multe dreptunghiuri alăturate. Acesta serveşte la identificarea şi explicitarea sumară a desenului. Indicatorul trebuie să conţină o zonă de identificare şi una sau mai multe zone de informaţii adiţionale [1].

Zona de identificare include 3 rubrici: numărul de înregistrare sau de identificare al desenului, denumirea desenului, numele proprietarului legal al desenului.

Este recomandat ca zona de identificare să fie delimitată prin linie groasă, fiind plasată în colţul din dreapta-jos al indicatorului. Lungimea sa maximă este de 170 mm (Figura 2.4).

a

b

c

170 max.

a

bc

170 max.

a

b

c

170 max.

Figura 2.4 Variante de dispunere a zonei de identificare a indicatorului


Zona de informaţii suplimentare poate să conţină: Informaţii indicative: simbolul sistemului de dispunere a proiecţiilor, scara desenului, iar dacă pe desen există reprezentări la mai multe

scări, scara principală a acestuia; unitatea pentru măsurarea dimensiunilor liniare, dacă diferă de

milimetru. Informaţii tehnice: metoda de indicare a stării suprafeţei, metoda de indicare a toleranţelor geometrice, valoarea toleranţelor generale ce se aplică în cazurile în care nu sunt

specificate toleranţe individuale, alte informaţii tehnice necesare.

Informaţii de ordin administrativ: formatul desenului, data realizării primei ediţii, indicele de revizuire, data şi eventual o descriere succintă a revizuirii aferente indicelui

anterior, semnături autorizate, alte informaţii de ordin administrativ.

Dacă din necesităţi de spaţiu, un acelaşi desen este executat distribuit pe mai multe planşe, toate planşele respective poartă acelaşi număr de identificare, ele fiind numerotate succesiv. Acest număr va fi de asemenea cuprins în indicator. Cel puţin pe prima planşă, va fi specificat şi numărul total de planşe aferente desenului.

Se recomandă ca în fiecare colectiv, atelier, firmă, să se utilizeze un indicator unic, conform prevederilor din standard şi a particularităţilor colectivului.

Execuţia documentaţiei grafice pentru un proiect are ca rezultat setul original de documentaţie. În activitatea curentă, sunt utilizate copii ale acestui set, obţinute prin multiplicare. Păstrarea copiilor în dosare, mape, plicuri implică plierea tuturor formatelor care depăşesc dimensiunile formatului A4. Împăturirea desenelor este standardizată şi poate fi de diferite tipuri.

Împăturirea modulară este utilă în cazul păstrării copiilor în mape sau plicuri şi constă în divizarea formatului A0, A1, A2, A3 în module A4, dispuse orizontal sau vertical.

Împăturirea destinată aplicării unei benzi perforate la marginea stângă a formatului, pentru îndosariere, conduce la o formă finală de format A4 cu dispunere verticală.

Formatele A3 pot fi pliate şi pentru perforare directă, fără fâşie de îndosariere adiţională, iar formatele A4 pot fi perforate direct, fără o pliere prealabilă.


Plierea desenelor se realizează în prima etapă după linii perpendiculare pe baza formatului şi apoi, dacă este necesar, după linii paralele cu baza. Zona de identificare a indicatorului trebuie să rămână complet vizibilă în urma împăturirii.

Un exemplu de împăturire modulară şi respectiv pentru bandă perforată a formatului A0 tip Y şi respectiv tip X este prezentat în Figura 2.5, Figura 2.6, Figura 2.7, Figura 2.8.

297

4

210

13

210 210

2972

210

6

297

297

5

Figura 2.5 Împăturirea modulară a formatului A0 tip Y

210

297

3210

297

210

21

297 297

6

4

210

5

Figura 2.6 Împăturirea modulară a formatului A0 tip X


297

198= = 198

4 3 297

198

12

297

6

529

7

7

Figura 2.7 Împăturirea formatului A0 tip Y pentru bandă perforată

rest

297

297

8

198= =

6 5

198

2

198 198

4 3

198

1

7

Figura 2.8 Împăturirea formatului A0 tip X pentru bandă perforată

2.3 Scări de reprezentare Noţiunea de scară de reprezentare desemnează raportul dintre dimensiunile

liniare ale elementului din desen şi cele din realitate [1]. Nu toate obiectele reprezentate în desenele tehnice pot fi redate la scara 1:1,

adică în mărime naturală. Dimensiunile extrem de variate ale obiectelor din lumea reală au impus utilizarea unor scări de reprezentare, pentru mărirea sau micşorarea reprezentărilor grafice spre a fi optime în citire şi interpretare.

Scările de reprezentare sunt standardizate (Tabelul 2.2).

2.3 – Scări de reprezentare 23

Tabelul 2.2

Mărire 2:1 5:1 10:1 20:1 50:1 100:1

Scări de: Mărime naturală 1:1

Micşorare 1: 2 1: 5 1:10 1:20 1:50 1:100

Alegerea scării de reprezentare are în vedere redarea completă, clară şi

explicită a tuturor detaliilor de formă precum şi posibilitatea de a înscrie toate dimensiunile necesare [2].

Este obligatorie notarea pe desen a scării la care este reprezentat desenul, sub forma unui raport D:R (valoare pe desen: valoare în realitate).

În Figura 2.9 se prezintă un exemplu de reprezentare a unui obiect plan la diferite scări.

1:1 1:2 2:1

Figura 2.9 Reprezentarea la scara 1:1, 1:2 şi respectiv 2:1 a unei plăci plane subţiri de grosime uniformă

Pe un format de desen, se foloseşte aceeaşi scară de reprezentare pentru toate proiecţiile. Dacă anumite detalii locale de formă, puţine la număr, nu sunt vizibile la o anumită scară, se poate realiza detaliul respectiv, separat, la o altă scară, pe aceeaşi planşă, sau, la nevoie, pe o altă planşă. Lângă desenul detaliului, se menţionează scara


la care a fost reprezentat. În Figura 2.10 este prezentat un exemplu de reprezentare a unui detaliu dintr-o proiecţie ortogonală.

B

Linie subtire

l

B5:1R

Linie de ruptura

Figura 2.10 Exemplu de reprezentare în detaliu a unei părţi dintr-un obiect

1 *** - Colecţia de Standarde actuale 2 Popa, C. s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi, 1996

25

3 Reprezentarea în proiecţii ortogonale

3.1 Introducere În desenul tehnic industrial clasic, forma cea mai completă de redare a

ansamblurilor, subansamblurilor şi reperelor o constituie reprezentarea în proiecţii ortogonale (Figura 3.1).

Figura 3.1 Obiect real şi reprezentarea acestuia în proiecţii ortogonale

Reconstituirea mentală a formei obiectului pe baza reprezentării lui în proiecţii ortogonale este posibilă numai dacă diferitele imagini ale acesteia ocupă poziţii bine definite unele în raport cu altele, într-o sintaxă specifică şi cunoscută. Normele internaţionale stabilesc două moduri de poziţionare a proiecţiilor ortogonale, precum şi câteva reguli esenţiale de dispunere a obiectului reprezentat [1], [2], [3], [4], [5].

3.2 Cele 6 proiecţii principale Obiectul se reprezintă în poziţia de funcţionare, iar dacă funcţionează în orice

poziţie, se reprezintă în poziţia principală de prelucrare. Cea mai complicată faţă a obiectului, cu cele mai multe detalii de formă, este dispusă spre observator, devenind “proiecţie principală”, sau “vedere din faţă”. Considerând această direcţie de proiecţie, precum şi direcţiile de proiecţie perpendiculare pe ea, în ambele sensuri, se obţin cele 6 proiecţii principale (Figura 3.2):

Reprezentarea în proiecţii ortogonale -3 26

vederea din faţă (1), vederea de sus (2), vederea din stânga (3), vederea din dreapta, opusă vederii din stânga (4), vederea de jos, opusă vederii de sus (5), vederea din spate, opusă vederii din faţă (6).

Figura 3.2 Modul de obţinere al celor 6 proiecţii principale

3.3 Dispunerea proiecţiilor Dispunerea proiecţiilor respectă fie sistemul european (Figura 3.3), folosit

aproape în exclusivitate în ţara noastră, fie sistemul american (Figura 3.4).

Vederea din faţă

Vederea de jos

Vedereadin

stânga

Vederea din

dreapta

Vederea de sus

Vederea din

spate

Simbol:

Figura 3.3 Sistemul european de dispunere a proiecţiilor

3.3 – Dispunerea proiecţiilor 27

Vederea din faţă

Vederea de sus

Vedereadin

dreapta

Vederea din

stânga

Vederea de jos

Vederea din

spate

Simbol:

Figura 3.4 Sistemul american de dispunere a proiecţiilor

Figura 3.5 Dispunerea proiecţiilor în sistem european, exemplu

Vederea din faţă, cele laterale şi vederea din spate sunt aliniate pe orizontală; prin urmare, vor avea aceeaşi înălţime.

Vederea din faţă, cea de sus şi cea de jos sunt aliniate pe verticală; vor avea, aşadar, aceeaşi lungime.

Vederea de sus, cea de jos şi cele laterale au aceeaşi lăţime.


3.4 Reguli esenţiale ale reprezentării în proiecţii ortogonale

Muchiile paralele ale obiectului sunt paralele şi pe reprezentarea în proiecţii ortogonale (Figura 3.6):

A

CE

FGH

D

B

H G

F ED C

ABA

C

E FG H

A

H G

B

C DE F

D

B

F

A

CE

G HA

GFE

C B D

H

HG

FE

B

D

C

A

D B

Figura 3.6 Exemplu de aplicare a regulilor de reprezentare în proiecţii ortogonale

observaţi faţa (CEFGHD), cu muchiile GH||EF||CD, DH||FG||CE Vârfurile unei feţe plane se succed pe desenul în proiecţii ortogonale în aceeaşi

ordine ca şi pe obiectul real:

observaţi succesiunea C-E-F-G-H-D-C în toate proiecţiile

Reprezentările unui anumit punct sunt aliniate pe toate cele 6 proiecţii ortogonale; din punctul de vedere al geometriei descriptive, ele se găsesc pe aceleaşi linii de ordine:

observaţi proiecţiile punctelor A,…H, în toate proiecţiile, ca fiind aliniate

pe orizontală şi pe verticală.

3.5 – Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate 29

Muchiile vizibile sunt trasate cu linie continuă groasă, iar cele acoperite cu linie

întreruptă, de preferinţă subţire. Reprezentarea muchiilor acoperite este opţională. Ea se justifică numai dacă explicitează mai bine desenul.

În cazul suprapunerii mai multor tipuri de linii pe proiecţiile ortogonale, liniile continue groase au prioritate faţă de orice alt tip de linii.

Suprafeţele paralele cu unul din planele de proiecţie se proiectează pe planul cu care sunt paralele în adevărata mărime, iar pe celelalte două plane sub formă de linii orizontale sau verticale [6]:

observaţi faţa (BCD), care este paralelă cu planul vertical de proiecţie; pe

vederea din faţă şi pe cea din spate, se proiectează în adevărata mărime, iar pe celelalte vederi sub formă de segment vertica sau orizontal.

Suprafeţele perpendiculare pe unul din planele de proiecţie şi înclinate faţă de celelalte două plane de proiecţie se proiectează ca o suprafaţă de aceeaşi configuraţie şi de arie mai mică pe planele faţă de care sunt înclinate, şi sub formă de linie înclinată pe planul pe care sunt perpendiculare [6]:

observaţi faţa (CEFGHD), perpendiculară pe planul lateral; pe acest plan

se proiectează sub forma unui segment înclinat (vederile laterale), iar pe vederile din faţă, din spate şi pe cele de sus şi de jos se proiectează ca un poligon cu 6 laturi şi de arie mai mică decât suprafaţa originală.

Suprafeţele înclinate faţă de oricare din planele de proiecţie se proiectează ca o suprafaţă de aceeaşi configuraţie şi de arie mai mică în raport cu suprafaţa originală pe oricare din planele de proiecţie [6]:

observaţi faţa (ABC), care este înclinată faţă de oricare din planele de

proiecţie; ea se proiectează sub forma unui triunghi de arie mai mică decât suprafaţa originală pe oricare din planele de proiecţie.

Nu se notează niciodată direcţia privirii sau numele unei proiecţii principale. Identificarea proiecţiei este asigurată de poziţia sa reciprocă în raport cu proiecţiile alăturate.

3.5 Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate Un obiect trebuie să fie reprezentat complet şi fără ambiguităţi printr-un număr

minim de proiecţii. Se aleg proiecţiile cele mai reprezentative şi care implică cel mai redus număr de muchii acoperite. Proiecţiile alese trebuie să redea complet forma şi dimensiunile obiectului. Vederea din faţă este obligatorie în oricare sistem de proiecţie.


În sistemul european de dispunere a proiecţiilor, se preferă pe lângă aceasta, vederea de sus şi cea din stânga, fără însă ca preferinţa să încalce principiile enunţate mai sus. Pentru exemplul considerat anterior, proiecţiile adecvate sunt: vederea din faţă, cea de sus şi cea din stânga (Figura 3.7).

Figura 3.7 Alegerea optimă a proiecţiilor ortogonale

3.6 Alegerea vederii din faţă Vederea din faţă (“proiecţia principală”) se stabileşte astfel încât să fie vizibile

cele mai multe detalii de formă şi dimensionale. Elementele cu dimensiuni mici vor fi dispuse spre observator, iar cele cu

dimensiuni mari, mai departe, în plan mai îndepărtat, pentru a evita acoperirea primelor. În general, se urmăreşte ca proiecţiile alese să conţină un număr minim de muchii acoperite (Figura 3.8).

DA NU Figura 3.8 Alegerea vederii din faţă în funcţie de numărul de detalii vizibile ale obiectului reprezentat

3.7 – Vederi particulare 31

Sistemele de dispunere a proiecţiilor sunt valabile atât pentru vederile obiectului reprezentat, cât şi pentru secţiunile cu vedere realizate pe aceleaşi direcţii ca şi proiecţiile principale, şi care înlocuiesc vederile respective.

3.7 Vederi particulare În afara celor 6 proiecţii principale, numite şi vederi obişnuite, pentru

explicitarea desenului, pot fi utilizate şi vederi particulare, obţinute după alte direcţii decât cele anterioare.

Pentru vederile particulare, se indică printr-o săgeată direcţia privirii. Direcţia respectivă se notează cu o majusculă, aceeaşi notaţie regăsindu-se şi deasupra vederii obţinute (Figura 3.9, vederea A).

Figura 3.9 Vedere particulară înclinată (vederea după direcţia A)

Vederile particulare pot fi obţinute şi în cazul dispunerii unei vederi obişnuite într-o altă poziţie decât cea stabilită prin sistemul de dispunere a proiecţiilor (Figura 3.10). Analizând exemplul din Figura 3.10, se observă plasarea vederii laterale din stânga într-o altă poziţie decât cea impusă prin sistemul european de dispunere a proiecţiilor. Această poziţionare a vederii permite asocierea ei rapidă cu partea din piesă ale cărei detalii le evidenţiază (capătul din stânga).


Figura 3.10 Vedere particulară obţinută prin dispunerea unei vederi obişnuite în altă poziţie decât cea dictată de dispunerea proiecţiilor (în sistem european)

3.8 Vederi parţiale, vederi locale, vederi întrerupte Pentru anumite vederi, este suficentă uneori o reprezentare parţială a zonei de

interes din obiectul redat în desen. Aceasta este o vedere parţială (Figura 3.11).

Figura 3.11 Vedere parţială

Vederea parţială este delimitată prin linii de ruptură (linii continue subţiri ondulate) la ambele capete sau numai la unul din capete.

Dacă nu se produc ambiguităţi, pentru a realiza o reprezentare “aerisită”, cu minimum de contururi şi imagini posibile, o vedere locală poate înlocui o vedere completă (Figura 3.12), Vederea locală este legată de proiecţia principală corespondentă prin linie-punct subţire.

Poziţionarea unei vederi locale corespunde totdeauna sistemului american de dispunere a proiecţiilor, indiferent de sistemul utilizat în desenul respectiv pentru dispunerea proiecţiilor principale.

3.9 – Proiecţii simetrice 33

Figura 3.12 Vederi locale asociate cu proiecţia principală

Vederile întrerupte pot fi utilizate pentru piese lungi, de secţiune uniformă. Partea mediană, care nu conţine detalii de formă, poate fi omisă, fiind reprezentate doar extremităţile (Figura 3.13).

Figura 3.13 Vedere întreruptă a unei piese lungi de secţiune uniformă

3.9 Proiecţii simetrice Pe o proiecţie ortogonală simetrică, se trasează axa de simetrie cu linie-punct

subţire, axă care depăşeşte cu 2-3 mm conturul exterior al proiecţiei (Figura 3.14) [7].

Figura 3.14 Proiecţie simetrică, cu axa de simetrie globală după direcţia verticală


Proiecţiile ortogonale simetrice pot fi reprezentate pe jumătate. Indicarea pe desen a reprezentării reduse, se realizează prin două semne egal trasate cu linie subţire, perpendiculare pe axa de simetrie, în afara conturului exterior al proiecţiei respective (Figura 3.15). Al doilea mod de marcare a reprezentării pe jumătate constă în depăşirea axei de simetrie cu 2-3 mm de către toate liniile de contur simetrice (Figura 3.15).

Figura 3.15 Proiecţii simetrice reprezentate pe jumătate

În cazul unei proiecţii cu simetrie dublă, după două direcţii perpendiculare, reprezentarea se poate realiza pe sfert (Figura 3.16).

Figura 3.16 Reprezentarea pe sfert a unei proiecţii ortogonale cu simetrie dublă

3.10 Marcarea centrelor pentru formele circulare Contururile circulare au marcat centrul cu două linii subţiri, perpendiculare

între ele, depăşind cu 2-3 mm conturul respectiv (Figura 3.17). Dacă diametrul desenat este sub 10 mm, se utilizează linii continue, iar dacă acesta depăşeste 10 mm, marcajele sunt realizate cu linie-punct. Afirmaţia este valabilă şi pentru contururile semicirculare sau de forma unui arc de cerc (Figura 3.17).

3.10 – Marcarea centrelor pentru formele circulare 35

Figura 3.17 Marcarea centrelor pentru contururile circulare

Dacă mai multe contururi circulare succesive apropiate au centrele poziţionate pe o aceeaşi dreaptă, pentru marcarea centrelor acestora, se recomandă trasarea unei singure axe comune pe direcţia respectivă (Figura 3.18).

Figura 3.18 Marcarea centrelor unor contururi circulare plasate pe aceeaşi dreaptă-suport

Pentru mai multe contururi circulare dispuse polar, adică în jurul unui punct, la aceeaşi distanţă de acesta, se recomandă trasarea integrală sau parţială a cercului purtător al centrelor, cu linie-punct subţire. Marcarea centrelor va fi realizată pe direcţie radială (Figura 3.19).

Figura 3.19 Marcarea centrelor pentru contururi circulare cu dispunere polară


3.11 Teşiri plane ale formelor de revoluţie În proiecţie longitudinală, teşirile plane ale formelor de revoluţie, au trasate

diagonalele cu linie continuă subţire (Figura 3.20), pentru a diferenţia feţele plane de cele curbate. Un marcaj grafic similar se recomandă şi pentru feţele în formă de patrulater ale paralelipipedelor, ale trunchiurilor de piramidă în acelaşi context de reprezentare (Figura 3.20).

Figura 3.20 Marcarea feţelor plane în formă de patrulater şi a teşirilor plane

3.12 Suprafeţe cu striaţii sau cu relief mărunt Relieful mărunt şi uniform, striaţiile, se reprezintă numai pe o mică porţiune

lângă contur, folosind linie continuă subţire, chiar pentru muchiile reale (Figura 3.21).

Figura 3.21 Reprezentarea convenţională a reliefului mărunt

Pentru explicitarea striaţiilor se înscriu pe o linie de indicaţie tipul şi dimensiunea lor, conform standardului în vigoare, sau al convenţii interne proprii [4].

3.13 Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală

3.13.1 Plăci plane subţiri de grosime uniformă Piesele de tip placă plană subţire de grosime uniformă se caracterizează prin

aceea că una din dimensiunile de gabarit, grosimea, este constantă pe toată suprafaţa

3.13 – Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală 37

piesei şi mult mai mică decât celelalte două dimensiuni de gabarit (Figura 3.22) [3], [8],. Piesele de acest tip se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală, şi anume vederea frontală (Figura 3.23). A treia dimensiune de gabarit, grosimea, care nu este redată grafic, se înscrie cu ajutorul unei linii de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa plăcii (Figura 3.23).

gros=ct

gros=ct

gros.<<L, l, Φ

Φ

L

l

Figura 3.22 Forma generală a pieselor de tip placă plană subţire de grosime uniformă

gros=n

Φ

L

l

gros=n

Figura 3.23 Modul de reprezentare al plăcilor plane subţiri de grosime uniformă şi înscrierea dimensiunilor de gabarit

Piese de tipul prezentat se întâlnesc frecvent în domeniul electric: tole, cadrane, etichete, panouri, măşti pentru aparate, plăcuţe izolatoare, plăci de borne, şaibe izolatoare, garnituri, ecrane de protecţie magnetică, plăci cu cablaj imprimat, şunturi plate, din bandă metalică, cose plane, etc.

Piesele pot prezenta decupaje de diferite forme şi găuri circulare pe suprafaţa lor, precum şi decupaje pe conturul exterior (Figura 3.24). Toate prelucrările de pe suprafaţa plăcilor sunt străpunse.

Cotele de gabarit se înscriu direct pe desen, deoarece tehnologia de fabricaţie a pieselor necesită prezenţa acestor cote. Grosimea plăcii se înscrie pe o linie de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa piesei (Figura 3.23).

Dimensionarea conturului exterior se poate realiza (Figura 3.25): cotând formele pline (a), cotând decupajele de pe contur (b), cu bază de referinţă unică pe o

)


anumită direcţie (c). Se alege o metodă de cotare care să aibă la bază fie rolul funcţional al plăcii (variantele b, c), fie tehnologia de fabricaţie (varianta a).

Figura 3.24 Exemplu de placă plană subţire de grosime uniformă: cadran al unui aparat electric de măsură portabil

15 15 50

16

32

gros. 0.7

20 50

16

32

gros. 0.7

35 50

16

32

gros. 0.7

15 a) b)

c)

Figura 3.25 Cotarea conturului exterior al plăcilor studiate


Figura 3.26 Cotarea formei decupajelor interioare

La cotarea decupajelor interioare, se înscriu atât cotele de formă (diametre, raze, lungimi de laturi, teşiri, unghiuri - Figura 3.26) cât şi cele de poziţie (pentru formele circulare, poziţiile centrelor) (Figura 3.27, Figura 3.28).

25 20 15 10 10 1025

20

20

Figura 3.27 Poziţionarea rectangulară a decupajelor

Decupajele interioare vor fi poziţionate în sistem rectangular dacă dispunerea lor este una rectangulară (Figura 3.27), sau polar, dacă acestea sunt dispuse radial, în jurul unui punct (Figura 3.28).


72º

Figura 3.28 Poziţionarea polară a decupajelor pe plăcile plane subţiri

3.13.2 Piese cu configuraţie axial-simetrică Obiectele cu configuraţie axial-simetrică sunt piese de revoluţie, cu sau fără

prelucrări interioare. Forma de bază poate fi cilindrică, conică, tronconică, sferică,
elipsoidală, de paraboloid sau de hiperboloid de rotaţie, sau o combinaţie de astfel de forme plasate pe o axă de revoluţie comună (Figura 3.29) [3], [8].
Figura 3.29 Exemple de obiecte cu configuraţie axial-simetrică

Piesele cu configuraţie axial-simetrică prezintă o axă longitudinală de revoluţie pentru întreaga piesă. Forma lor geometrică şi dimensiunile sunt identice pe oricare din razele duse de la axa longitudinală spre suprafaţa exterioară.

Piesele din categoria menţionată se reprezintă într-o proiecţie longitudinală: dacă sunt pline (ax, tijă, prezon, bolţ, etc.), se reprezintă în vedere longitudinală (Figura


3.30). Dacă au prelucrări longitudinale în interior (bucşă, distanţier, izolator, carcasă de bobină sau de rezistenţă, etc.), se reprezintă în semisecţiune sau secţiune totală în lungul axei (Figura 3.31);

Dimensiunile formelor circulare se înscriu simetric (diametre, nu raze). Atunci când forma circulară nu este vizibilă pe reprezentarea cotată, litera Ø precede obligatoriu valoarea cotei.

Pe reprezentarea în semisecţiune, este recomandată separarea cotelor: cele referitoare la elementele exterioare pe jumătatea desenată în vedere, cele privitoare la formele interioare pe jumătatea în secţiune. Pentru elementele reprezentate pe jumătate, linia de cotă este asimetrică, având săgeată la un singur capăt (Figura 3.31, cotele pentru diametrele interioare).

Figura 3.30 Piesă plină cu configuraţie axial-simetrică: reprezentare în proiecţii ortogonale şi în perspectivă

Figura 3.31 Piesă cu configuraţie axial-simetrică având prelucrări interioare: reprezentare în proiecţii ortogonale şi în perspectivă


3.14 Piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale Piesele care necesită două proiecţii ortogonale pentru a fi reprezentate complet

sunt [8], [3] (Figura 3.32): piese având forma geometrică prismatică, piramidală sau o combinaţie de forme de

revoluţie şi forme prismatice şi/sau piramidale dispuse după o singură direcţie; piese de revoluţie cu teşiri, crestături, decupaje laterale, simetrice sau asimetrice; piese de revoluţie cu nervuri de rigidizare.

Figura 3.32 Exemple de piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale

Proiecţia principală (vederea din faţă) trebuie să fie proiecţia cea mai relevantă, pe care să fie vizibile cele mai multe detalii; a doua proiecţie se alege una adiacentă (în nici un caz vederea din spate). Când se lucrează în sistemul european de dispunere a proiecţiilor, se preferă vederea din stânga sau cea de sus. Alegerea celor două proiecţii reprezentative trebuie să fie realizată cu multă atenţie: proiecţiile respective trebuie să redea cât mai multe detalii, să nu fie ambigue, să prezinte cât mai puţine muchii acoperite. În Figura 3.33, Figura 3.34, Figura 3.35 se prezintă exemple de alegere corectă şi respectiv incorectă a combinaţiei de vederi ortogonale. Se observă că vederea de sus este identică pentru toate cele trei obiecte; prin urmare, combinaţia acestei vederi cu vederea din faţă nu redă complet forma obiectului; Combinaţia adecvată este în toate cele trei cazuri aceea între vederea din faţă şi cea din dreapta. Vederea de sus nu mai este necesară.

)

3.15 – Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale 43

Figura 3.33 Obiect care se reprezintă în două proiecţii ortogonale



3.15 Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale Forma geometrică a pieselor care necesită trei proiecţii ortogonale este

complexă, compusă din primitive geometrice prismatice, piramidale, de revoluţie dispuse după două sau mai multe direcţii în spaţiu [3] (Figura 3.36).


Figura 3.36 Piesă a cărei reprezentare necesită trei proiecţii ortogonale

Pentru o mare parte din piesele utilizate în domeniul tehnic, sunt suficiente trei proiecţii ortogonale: în cazul dispunerii lor în sistem european, se preferă vederea din faţă, cea de sus şi cea din stânga, fără însă a neglija necesitatea unei reprezentări complete şi corecte a formei şi a dimensiunilor obiectului considerat şi cu respectarea criteriilor de relevanţă şi neambiguitate a combinaţiei de proiecţii utilizate. În acest scop, recomandările formulate în paragraful anterior rămân valabile. 1 Bizadea St. – Desen tehnic şi grafică pe calculator, Centrul de Multiplicare al U.P.

mişoara, 1996 2 s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi, 1996 345678

Ti Popa C.
Yankee, H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985 *** - Colecţia de Standarde actuale *** - Fachzeichnen Elektrotechnik, V.I-III, Holland&Josenhans Verl, Stuttgart, 1979 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura Eurobit, Timişoara, 1999 Chevalier A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Techn., Paris, 1996 Dolga L., Saftencu D., Vodă M., Cheptea D. - Grafică asistată de calculator cu
aplicaţii în desenul tehnic, Editura Macrosoft, Timişoara, 1994

45

4 Reprezentarea configuraţiei interioare a obiectelor

4.1 Generalităţi privind secţiunile Pentru a evidenţia configuraţia interioară a pieselor şi ansamblurilor, se

utilizează reprezentările în secţiune [1], [2], [3]. Obiectul este tăiat imaginar cu o suprafaţă potrivit aleasă, perpendiculară pe direcţia privirii, numită suprafaţă de secţionare, Îndepărtând imaginar porţiunea din obiect aflată între observator şi suprafaţa respectivă, interiorul obiectului este vizibil (Figura 4.1, Figura 4.2).

Figura 4.1 Obiect în spaţiul 3D, secţionat, spre a vizualiza configuraţia interioară

Prin utilizarea reprezentării în secţiune, configuraţia interioară a obiectelor poate fi redată şi cotată complet şi fără ambiguităţi.

Reprezentarea ansamblurilor şi subansamblurilor implică aproape întotdeauna şi utilizarea unor secţiuni, în cele mai multe cazuri, asamblarea componentelor fiind imposibil de reprezentat numai în vederi exterioare.

Reprezentarea configuraţiei interioare a obiectelor -4 46

Figura 4.2 Obiectul din figura precedentă reprezentat în proiecţii ortogonale

4.2 Tipologia secţiunilor după elementele reprezentate Într-un desen în secţiune, dacă se reprezintă strict elementele situate pe

suprafaţa de secţionare, se obţine o secţiune propriu-zisă (Figura 4.3), iar dacă se reprezintă întreaga parte rămasă din obiect, se obţine o secţiune cu vedere (Figura 4.4).

Figura 4.3 Secţiune propriu-zisă, cu marcarea traseului de secţionare

4.3 – Traseul de secţionare 47

Figura 4.4 Secţiune cu vedere, cu marcarea traseului de secţionare

4.3 Traseul de secţionare Urma suprafeţei de secţionare pe planul de proiecţie se numeşte traseu de

secţionare şi se reprezintă pe desen prin linie-punct mixtă (Figura 4.3, Figura 4.4, Figura 4.5) [4].

Traseul de secţionare se termină prin două segmente groase, situate în afara conturului exterior al obiectului. Pe fiecare din segmentele de capăt, se sprijină o săgeată perpendiculară pe segment, indicând direcţia privirii.

Pentru identificarea secţiunii, se folosesc litere majuscule din alfabetul latin, plasate lângă săgeţile ce indică direcţia privirii. Acestea au o înălţime de 1,5-2 ori mai mare decât cea a cotelor înscrise în desen şi sunt poziţionate totdeauna paralel cu baza formatului. Deasupra secţiunii corespunzătoare, se înscrie numele acesteia (Figura 4.3, Figura 4.4).

Dacă traseul de secţionare este evident şi neambiguu, se poate omite marcarea lui (Figura 4.2) [4].

Atunci când traseul de secţionare este mai complicat, cu mai multe schimbări de direcţie, fiecare schimbare de direcţie va fi evidenţiată prin segmente îngroşate (Figura 4.5); se poate nota fiecare punct de schimbare a direcţiei cu câte o majusculă distinctă, caz în care denumirea secţiunii include majusculele extreme. Afirmaţia este valabilă în cazul acelor secţiuni în trepte la care suprafaţa de secţionare este formată din mai mult de două plane paralele decalate între ele (vezi şi §4.6.1).

Secţiunile diferite din acelaşi desen poartă denumiri diferite (Figura 4.6).


Figura 4.5 Traseu de secţionare cu mai multe schimbări de direcţie

Figura 4.6 Notarea distinctă a fiecărei secţiuni

4.4 – Haşurarea suprafeţelor secţionate 49

4.4 Haşurarea suprafeţelor secţionate Suprafeţele rezultate în urma secţionării se haşurează. Haşurarea constă în

umplerea cu un anumit model a unui contur închis. Suprafeţele haşurate nu există în realitate; ele au o prezenţă imaginară, ca urmare a reprezentării în secţiune.

Modelul de haşurare conţine unul sau mai multe fascicule de linii paralele, continue şi/sau discontinue şi este corelat cu categoria de material din care este realizat obiectul secţionat, fără însă a codifica strict tipul acestui material (Figura 4.7) [1].

metale, aliaje feroase

materiale plasmateriale nemetalice

tice,

materiale izolatoare, hârtie

bobinaje secţionate

pachete de tole

pământ

sticlă, materiale transparente

ceramică, zidărie refractară

lemn secţionat în lungul fibrei

lemn secţionat transversal

Figura 4.7 Modele de haşurare frecvent utilizate

Haşurile sunt trasate cu linii subţiri, paralele şi echidistante. Distanţa dintre două linii paralele succesive poate varia între 1.5 şi 6 mm, în funcţie de mărimea suprafeţei haşurate. Haşurile pentru materiale metalice, pentru aliaje sunt constituite din linii înclinate la 45º dreapta sau stânga în raport cu muchiile ce conturează suprafaţa de haşurat (Figura 4.8).

Figura 4.8 Înclinarea haşurii în raport cu conturul suprafeţei haşurate


Suprafeţele secţionate înguste, de o lăţime pe desen sub 2 mm, sunt înnegrite complet. Între două suprafeţe secţionate alăturate, înnegrite complet, se lasă negativul liniei de contur (Figura 4.9). În domeniul electric, acest caz de haşurare apare frecvent la reprezentarea secţionată a îmbinărilor filetate bazate pe filet Edison (filet pe tablă, existent la socluri de siguranţe, de becuri electrice).

Figura 4.9 Suprafeţe secţionate înguste, înnegrite complet

Suprafeţele mari pot fi haşurate numai parţial, pe o fâşie de 2-3 mm de-a lungul conturului (Figura 4.10) [5], [6].

La reprezentarea secţionată a unui ansamblu, fiecare piesă secţionată trebuie să fie haşurată diferit de celelalte (Figura 4.10). Toate suprafeţele secţionate aparţinând aceleeaşi piese trebuie să fie haşurate identic (Figura 4.10).

Figura 4.10 Suprafeţe haşurate într-un desen de ansamblu, suprafeţele mari fiind haşurate parţial

4.5 Secţiuni propriu-zise Secţiunile propriu-zise se obţin prin secţionarea obiectului cu un plan, urmată

de redarea elementelor de formă situate strict în planul de secţionare. După modul de

4.5 – Secţiuni propriu-zise 51

dispunere în desen, secţiunile propriu-zise pot fi: secţiuni obişnuite, secţiuni deplasate, secţiuni suprapuse şi secţiuni intercalate.

4.5.1 Secţiuni propriu-zise obişnuite Secţiunile propriu-zise obişnuite sunt dispuse fie conform dispunerii

proiecţiilor (Figura 4.11), fie într-o zonă liberă a formatului de desenare (Figura 4.12).Marcarea traseului de secţionare este totdeauna necesară pentru aceste dispuneri ale secţiunilor propriu-zise.

Figura 4.11 Dispunerea secţiunilor propriu-zise obişnuite, conform sistemului de dispunere a proiecţiilor

Figura 4.12 Dispunerea unei secţiuni propriu-zise obişnuite într-o poziţie oarecare în format


4.5.2 Secţiuni deplasate Secţiunile deplasate sunt dispuse în exteriorul proiecţiei secţionate, în lungul

traseului de secţionare, pe o parte sau pe cealaltă a proiecţiei secţionate. Direcţia privirii va fi din stânga sau de sus (Figura 4.13). Notarea traseului de secţionare poate fi omisă (Figura 4.14), caz în care acesta este reprezentat printr-o linie-punct subţire comună cu axa secţiunii.

Figura 4.13 Secţiuni propriu-zise deplasate succesive, având marcat traseul de secţionare

4.5 – Secţiuni propriu-zise 53

Figura 4.14 Secţiuni propriu-zise deplasate, la care notarea traseului de secţionare a fost omisă

La plasarea secţiunilor deplasate, trebuie avut în vedere şi spaţiul necesar dispunerii cotelor pe proiecţia longitudinală.

4.5.3 Secţiuni suprapuse Secţiunea suprapusă este dispusă chiar peste proiecţia secţionată (Figura 4.15).

Muchiile vizibile ale secţiunii se trasează cu linie continuă subţire. Nu se marchează traseul de secţionare. Pentru a evita confuziile, nu este recomandabilă utilizarea secţiunii suprapuse în cazul unui număr mare de muchii longitudinale.

Figura 4.15 Secţiuni propriu-zise suprapuse


4.5.4 Secţiuni intercalate Pentru dispunera unei secţiuni intercalate, se întrerupe conturul proiecţiei

secţionate, ca şi în cazul unei rupturi (fig. 4.16). Nu este necesară marcarea traseului de secţionare.

Figura 4.16 Secţiune propriu-zisă intercalată

4.6 Secţiuni cu vedere O secţiune cu vedere redă elementele conţinute în suprafaţa de secţionare,

precum şi partea din obiectul secţionat aflată dincolo de aceasta. În multe cazuri, o secţiune cu vedere, numită simplu, “secţiune”, înlocuieşte o proiecţie principală şi, ca urmare, este dispusă corespunzător în formatul de desenare (Figura 4.17). Dacă traseul de secţionare este evident, marcarea acestuia nu este necesară.

Figura 4.17 Secţiune cu vedere ca proiecţie principală (în locul vederii din faţă)

4.6 – Secţiuni cu vedere 55

4.6.1 Clasificarea secţiunilor cu vedere după forma suprafeţei de secţionare Suprafaţa de secţionare poate fi o suprafaţă plană, o combinaţie de plane, sau o

suprafaţă cilindrică [4], [7]. Secţiunea plană se obţine în cazul unei suprafeţe de secţionare plane (Figura

4.18). Este secţiunea cea mai frecventă în reprezentarea în proiecţii ortogonale.

Figura 4.18 Secţiune cu vedere plană

Secţiunea în trepte rezultă prin utilizarea unei suprafeţe de secţionare constituite dintr-o combinaţie de două sau mai multe plane paralele, decalate între ele (Figura 4.19). Marcarea traseului de secţionare este obligatorie. Se recomandă decalarea liniilor de haşură în dreptul schimbării planelor de secţionare, dar fără a trasa o linie de demarcaţie!

Figura 4.19 Secţiune în trepte, cu suprafaţa de secţionare din trei plane paralele


Secţiunea frântă rezultă în cazul unei suprafeţe de secţionare constituite din două semiplane concurente (Figura 4.20), sub un unghi diferit de 90O. Se utilizează un unghi obtuz, direcţia privirii fiind din interiorul acestuia spre exterior.

Figura 4.20 Secţiune frântă

Cele două părţi secţionate ale obiectului sunt reprezentate în acelaşi plan, una din secţiuni fiind parţial rotită. Marcarea traseului de secţionare este obligatorie.

Secţiunea cilindrică este rezultatul utilizării unei suprafeţe de secţionare cilindrice (Figura 4.21). Traseul de secţionare, a cărui marcare este obligatorie, are forma unui arc de cerc. Reprezentarea secţiunii este desfăşurată, fapt evidenţiat prin semnul convenţional înscris alături de numele acesteia. Dimensiunea desfăşurată corespunde lungimii arcului de cerc. De aceea, secţiunea nu mai respectă în aparenţă regula de aliniere cu celelalte proiecţii.

Figura 4.21 Secţiune cilindrică

4.7 – Secţiuni totale şi secţiuni parţiale 57

4.7 Secţiuni totale şi secţiuni parţiale Dacă secţionarea este realizată pentru întregul obiect, reprezentarea respectivă

este o secţiune totală. Dacă numai o parte a obiectului este reprezentată în secţiune, iar restul proiecţiei este redat în vedere, este vorba despre o secţiune parţială. Toate exemplele anterioare din acest capitol au fost secţiuni totale. În Figura 4.22, este reprezentată o secţiune parţială printr-o piesă.

Figura 4.22 Secţiune parţială

Secţiunea parţială se delimitează de partea de vedere prin linie de ruptură. Nu este admis ca linia de ruptură să coincidă cu o muchie vizibilă (Figura 4.23)!

Figura 4.23 Secţiune parţială executată eronat, deoarece linia de ruptură care delimitează zona secţionată coincide cu o muchie vizibilă


Traseul de secţionare nu se marchează în cazul unei secţiuni parţiale. Reprezentarea în secţiune parţială este utilizată pentru obiecte cu puţine detalii

interioare, concentrate într-o zonă restrânsă, restul obiectului fiind plin. O secţiune totală pentru această categorie de obiecte nu se justifică.

4.8 Semisecţiunea Deşi este tot o secţiune parţială, semisecţiunea se evidenţiază net, prin

utilizarea ei extrem de largă. Piesele cu prelucrări interioare şi care prezintă o simetrie global nează

uzual în semisecţiune: o jumătate de proiecţie în vedere şi o jumătate secţiune, cele două jumătăţi fiind dispuse simetric faţă de axa globală Conturul exterior al celor două jumătăţi de proiecţie este totdeauna simetsecţionare nu se marchează în cazul semisecţiunilor.

r

Figura 4.24 Semisecţiune longitudinală printr-o piesă

4.9 Secţionarea nervurilor Nu se secţionează niciodată o nervură printr-un un plan para

lungă! Dacă suprafaţa de secţionare trece în lungul unei nervuri, nenehaşurată, fiind reprezentată în vedere (Figura 4.25). Această convambiguitatea privind forma obiectului: dacă nervura ar fi haşurată, s-arunei structuri masive, şi nu a uneia nervurate (aşa-numitul “efect de mas

nervura

nervura

Figura 4.25 Piesă nervurată secţionată cu un plan în lungul nervurii

ă se deseeit!
de proiecţie în (Figura 4.24). ric. Traseul de
lel cu faţa sa rvura rămâne enţie înlătură

crea impresia ivitate”).

4.10 – Secţiuni longitudinale în piese pline 59

La secţionarea transversală a nervurii, aceasta este haşurată în mod obişnuit. Pentru a obţine o reprezentare corectă, imaginaţi-vă piesa fără nervură,

reprezentaţi-o ca atare în secţiune şi apoi desenaţi nervura în vedere!

4.10 Secţiuni longitudinale în piese pline În secţiune longitudinală, piesele pline nu se secţionează, ci se reprezintă în

vedere (nehaşurate, şi cu muchiile exterioare transversale vizibile) (Figura 4.26).

1,2-arbori3-flansa4,5-stifturi

Figura 4.26 Secţiune longitudinală printr-un ansamblu care include piese pline de tip arbore (cuplaj mobil axial cu ştift transversal cilindric)

Arborele din figura anterioară este o piesă plină, iar planul de secţionare trece în lungul său. Arborele este redat în vedere: suprafaţa sa nu este haşurată, iar muchiile transversale exterioare sunt vizibile.

Din categoria pieselor pline fac parte arborii, şuruburile, niturile pline, prezoanele, bolţurile, bilele, tijele. Regula se aplică în mod similar şi pentru piuliţele şi şaibele standardizate din ansamblurile cu filet.

Regula de reprezentare în vedere este valabilă şi pentru părţile pline ale unor piese ca nervurile, spiţele secţionate logitudinal.


Desenarea în vedere a pieselor pline secţionate longitudinal conduce la o generare rapidă în imaginaţia observatorului a unei reprezentări realistice asupra ansamblului sau obiectului reprezentat. 1 Dale, C., Niţulescu, Th., Precupeţu, P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 2 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe, Teil

1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977 3 Minguella, M., Balañá, A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la

Pequeña y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994 4 *** - Colecţia de standarde actuale 5 Chevalier, A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris,96 6 Popa C., s.a. – Desen tehnic, Editura “Gh. Asachi”, 1996, Iaşi 7 Dale C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990

61

5 Înscrierea dimensiunilor în desene

5.1 Semnificaţia operaţiei de cotare A cota un desen înseamnă a înscrie în desen setul de dimensiuni necesare

determinării corecte şi complete a formei obiectului, în vederea fabricării, controlului şi utilizării acestuia [1]. Precizarea valorii dimensiunilor ridică gradul de exactitate şi fidelitate al desenului peste valoarea pe care i-o conferă reprezentarea la scară.

În fabricaţia, controlul şi utilizarea obiectului reprezentat în proiecţii ortogonale, determinarea dimensiunilor nu trebuie realizată prin măsurare pe desen, ci prin citire directă [2]. Dimensiunile auxiliare, fără importanţă în funcţionare, cu rol pur informativ, pot fi determinate prin calcul.

În elaborarea documentaţiei unui produs, cotarea desenelor tehnice este la fel de importantă ca şi reprezentarea formei obiectelor. Din aceleaşi raţionamente ca şi în cazul reprezentării, cotarea este supusă unor reguli standardizate.

5.2 Elementele cotării Elementele grafice şi negrafice utilizate în cotare sunt prezentate în Figura 5.1

[3]: liniile ajutătoare, linia de cotă, linia de indicaţie, extremităţile cotei, valoarea dimensiunii.

500

200

Linie ajutătoare

Linie de cotă

Linie de indicaţie

Extremitatea cotei

Valoarea dimensiunii

gros.2

Figura 5.1 Elementele cotării după standardul românesc

Înscrierea dimensiunilor în desene -5 62

5.3 Liniile ajutătoare Liniile ajutătoare delimitează dimensiunea cotată (Figura 5.2), fiind

perpendiculare pe aceasta. Ele sunt trasate cu linie continuă subţire. Dacă spaţiul nu permite trasarea lor perpendiculară pe dimensiunea cotată,

liniile ajutătoare pot fi înclinate la un unghi de 60O (Figura 5.2), dar cu păstrarea paralelismului lor.

Conform standardului românesc de cotare, liniile ajutătoare depăşesc linia de cotă cu 2-3 mm.

Figura 5.2 Poziţia liniilor ajutătoare utilizate la cotare

5.4 Linia de cotă Linia de cotă este paralelă cu dimensiunea cotată sau suprapusă cu aceasta,

fiind trasată cu linie continuă subţire (Figura 5.3).

Figura 5.3 Liniile de cotă sunt paralele sau suprapuse (rază, diametru) cu dimensiunea cotată

Dacă o piesă este reprezentată în ruptură, linia de cotă este trasată continuu, iar valoarea înscrisă a cotei este cea reală (Figura 5.4).

Figura 5.4 Linia de cotă este continuă în cazul vederilor întrerupte

5.4 – Linia de cotă 63

Liniile de cotă sunt plasate în majoritatea cazurilor în afara conturului exterior al obiectului reprezentat, la o distanţă de minimum 7 mm. Distanţa între două linii de cotă paralele succesive are aceeaşi valoare de 7 mm (Figura 5.5).

7

7 7

Figura 5.5 Plasarea liniilor de cotă faţă de conturul exterior şi a liniilor de cotă paralele succesive

Nu este admisă suprapunerea liniilor de cotă cu liniile de contur sau cu liniile de axă (Figura 5.6).

Nu! Da Da

Nu! Da Posibil, pe suprafeţe mari, fără detalii de formă

Figura 5.6 Linia de cotă în raport cu contururile şi cu liniile de axă


5.5 Extremităţile cotei Extremităţile liniei de cotă, sau “elementele de capăt”, sunt de obicei săgeţi,

plasate simetric, ale căror vârfuri indică totdeauna dimensiunea cotată (Figura 5.2, Figura 5.3, Figura 5.4, Figura 5.5, Figura 5.6).

Unghiul la vârf al săgeţii poate varia între 15O şi 90O. Săgeata poate fi închisă, sau deschisă, plină sau numai conturată (Figura 5.7). Lungimea săgeţii trebuie să fie proporţională cu dimensinea textului cotelor. Într-un anumit desen, toate săgeţile trebuie să aibă acelaşi aspect şi aceleaşi dimensiuni.

Figura 5.7 Forme posibile pentru săgeţile liniei de cotă

Dacă spaţiul nu permite plasarea clasică a liniilor de cotă, în interiorul liniilor ajutătoare, ele pot fi dispuse în afara acestora, cu vârfurile spre interior, indicând dimensiunea cotată (Figura 5.8).

Figura 5.8 Plasarea săgeţilor în exteriorul liniilor ajutătoare

Într-un lanţ de cote care au lungimi reduse pe desen, săgeţile intermediare pot fi înlocuite cu puncte îngroşate (Figura 5.9). Lanţul de cote este delimitat la capetele sale prin două săgeţi orientate cu vârful spre interior.

Figura 5.9 Înlocuirea săgeţilor intermediare dintr-un lanţ de cote prin puncte îngoşate

Linia de cotă are săgeată la un singur capăt în următoarele cazuri: la cotarea razelor de curbură (Figura 5.10):

Figura 5.10 Linie de cotă asimetrică utilizată la cotarea razelor

5.5 – Extremităţile cotei 65

la cotarea elementelor simetrice reprezentate pe jumătate (Figura 5.11):

Ø20

Ø15

Ø30 20 8

Figura 5.11 Cotarea elementelor reprezentate pe jumătate

la cotarea mai multor elemente în raport cu aceeaşi referinţă, folosind aceeaşi linie de cotă (Figura 5.12):

10

30

70

85

105

0

30O

45O

75O

Figura 5.12 Cotarea mai multor elemente faţă de aceeaşi referinţă

la cotarea diametrelor mari (Figura 5.13), când trasarea simetrică a liniei de cotă încarcă desenul:


Ø40

Ø72

Ø90

Ø115

Ø125

Figura 5.13 Cotarea diametrelor mari cu linie de cotă asimetrică

Extremităţile liniei de cotă pot deveni scurte bare subţiri paralele, înclinate la 45O (Figura 5.14) pe desenele cu elemente de construcţii: planuri de instalaţii, de amplasament a utilajelor, etc.

100

Figura 5.14 Utilizarea barelor oblice ca extremităţi ale liniei de cotă

5.6 Liniile de indicaţie Liniile de indicaţie servesc fie la scrierea cotelor dacă spaţiul nu permite

plasarea textului în poziţia sa de bază (Figura 5.15 a), fie la cotarea convenţională a grosimii (Figura 5.15 b), în această a doua situaţie, săgeata fiind înlocuită prin punct îngroşat:

gros. 1 Ø6

a b Figura 5.15 Exemple de utilizare a liniilor de indicaţie în cotare

5.7 – Valoarea dimensiunii 67

5.7 Valoarea dimensiunii Valoarea dimensiunii este un text scris cu cifre arabe, căruia i se pot ataşa, în

funcţie de necesităţi, sufixe sau prefixe (Figura 5.16):

14

2.5x45O Φ

20 14

10

Φ10

Figura 5.16 Valori ale unor cote cu- şi fără sufixe şi prefixe

Într-un desen tehnic, se înscriu totdeauna valorile reale ale dimensiunilor, indiferent de scara la care a fost realizat desenul (Figura 5.17)!

35

20

1:1

35

20

2:1

1:2

35

20

Figura 5.17 Înscrierea valorilor reale ale dimensiunilor în desen, indiferent de scara de reprezentare


Dimensiunile liniare se exprimă în milimetri; această unitate de măsură nu se înscrie pe desen. Dacă este absolut necesară utilizarea altor unităţi de măsură pentru lungimi, după valoarea dimensiunii se înscrie simbolul standardizat al acestei unităţi.

Dimensiunea caracterelor este de minim 3.5 mm. Într-un anumit desen, toate cotele trebuie să fie scrise cu aceeaşi înălţime a caracterelor!

Textele cotelor trebuie să fie astfel poziţionate încât să poată fi citite privind desenul de la bază sau de la dreapta (Figura 5.18).

10

15 15

Nu!

Da

citire

citir

e

format

baza formatului

Figura 5.18 Înscrierea corectă a cotelor în raport cu baza formatului

Textul poate fi poziţionat în raport cu linia de cotă (Figura 5.19) deasupra acesteia, la o distanţă de 1.5-2 mm, sau pe mijlocul liniei de cotă, prin întreruperea ei. în acest al doilea caz, textul trebuie să fie citibil totdeauna de la baza formatului.

100 100

100 100

Figura 5.19 Poziţionarea textului cotei în raport cu linia de cotă

5.7 – Valoarea dimensiunii 69

Textele cotelor nu se suprapun niciodată peste liniile de axă sau peste intersecţiile acestora (fig. 5.21).

Nu!

Ø40

Da

Ø40

Figura 5.20 Poziţionarea corectă şi respectiv incorectă a textului cotelor în raport cu liniile de axă

Cele mai utilizate prefixe pentru textele cotelor sunt (Figura 5.21): R pentru rază; Ø pentru diametre; S pentru sferă; pentru latura pătratului;

8 Ø15

Ø16

SØ10

Ø24

Figura 5.21 Prefixe frecvent utilizate în textele cotelor

La cotarea deschiderilor unghiulare, se poate folosi oricare din unităţile de măsurare a unghiurilor, cu condiţia înscrierii ei pe desen (Figura 5.22).

Lungimile arcelor de cerc sunt însoţite de semnul convenţional specific plasat deasupra valorii cotei (Figura 5.22).


60O

40

Figura 5.22 Cotarea unghiurilor şi a lungimii arcelor

5.8 Cotarea elementelor echidistante

5.8.1 Elemente echidistante dispuse liniar Dacă mai multe elemente identice sunt dispuse liniar la distanţe egale,

reprezentarea şi cotarea lor poate fi simplificată (Figura 5.23):

157x15(=105)

8xØ8

cotă de formă pentru unul din elementele identice echidistante

cotă de poziţie pentru primul element din set

cotă de poziţie pentru ansamblul elementelor identice echidistante

8

Figura 5.23 Reprezentarea şi cotarea simplificată a elementelor identice echidistante

5.9 – Cotarea teşirilor conice 71

5.8.2 Elemente identice echidistante dispuse polar Poziţia elementelor echidistante dispuse polar poate fi cotată simplificat

(Figura 5.24):

30O

4x30O(=120O)

Figura 5.24 Cotarea simplificată a elementelor echidistante poziţionate polar

5.9 Cotarea teşirilor conice Teşirile conice sunt realizate la extremitatea unui cilindru exterior sau interior,

având înălţimea h a teşirii mult mai mică decât diametrul Ø al bazei (Figura 5.25). Rolul lor este acela de a facilita ghidarea piesei pătrunzătoare într-un alezaj.

h Ø h Ø

Figura 5.25 Teşiri conice exterioare şi interioare

Dacă unghiul teşirii este de 45O, cota are aspectul din Figura 5.26:

2x45O 2x45O

sau

sau 3x45º

3x45º

Figura 5.26 Cotarea teşirilor conice exterioare şi respectiv interioare la 45º


Dacă unghiul teşirii diferă de 45O, este necesară înscrierea separată a cotei unghiulare şi a înălţimii teşirii (Figura 5.27):

2

30

Ø20

3

60O

Ø30

Figura 5.27 Cotarea teşirilor conice la unghi oarecare

5.10 Cotarea elementelor conice Se numeşte conicitate raportul între diferenţa diametrelor D şi d a două

secţiuni transversale în con şi distanţa L dintre cele două secţiuni (Ec. 5.1), (Figura 5.28):

2tan2 α

=−

=L

dDC

Ec. 5.1

d

D

L

α

Figura 5.28 Definirea conicităţii în funcţie de dimensiunile conului

La cotare, se poate înscrie conicitatea şi valoarea diametrului mare (Figura 5.29), sau se pot indica cele două diametre D, d, şi distanţa L (Figura 5.30):

5.11 – Cotarea obiectelor cu variante dimensionale 73

Conicitate 1:K

D 1:K

D sau C

K=

1Unde:

Figura 5.29 Cotarea elementelor conice prin înscrierea conicităţii

D d

L

Figura 5.30 Cotarea explicită a dimensiunilor elementului conic

Prima variantă de cotare este preferată pentru unghiuri la vârf sub 30O.

5.11 Cotarea obiectelor cu variante dimensionale Dacă un acelaşi obiect are mai multe variante dimensionale, cu formă

geometrică similară, acesta poate fi reprezentat grafic o singură dată, indicarea dimensiunilor variabile făcându-se parametric (Figura 5.31).

Valorile dimensiunilor variabile sunt indicate într-un tabel plasat în formatul de desenare. Dimensiunile invariabile sunt înscrise direct pe desen.

Varianta D a b A 28 50 60 B 32 97 60 C 28 65 50

1x45O

Ø20

ba

D

Figura 5.31 Cotarea obiectelor cu mai multe variante dimensionale


5.12 Reguli generale de înscriere a cotelor O cotă se înscrie într-un desen o singură dată, pe proiecţia pe care elementul

cotat este cel mai bine vizibil. Cotele referitoare la acelaşi element se grupează pe aceeaşi proiecţie! Cotele interioare se separă de cele cele exterioare! Dacă reprezentarea este o

semisecţiune, cotele exterioare sunt dispuse pe jumătatea în vedere, iar cele interioare pe jumătatea în secţiune (Figura 5.32):

2547

65

16 38

Figura 5.32 Separarea cotelor exterioare şi interioare pe o semisecţiune

Se evită supracotarea unui desen! Nu se înscriu cote în plus faţă de cele strict necesare, nici pe o aceeaşi proiecţie nici pe toate proiecţiile considerate în ansamblu!

Nu se cotează elementele acoperite! Pentru ca acestea să fie vizibile pe desen, se reprezintă obiectul într-o secţiune adecvată!

O linie de cotă nu trebuie să fie intersectată de o altă linie de cotă sau de o linie ajutătoare (Figura 5.33):

16 38

16 38

Nu! Da

Figura 5.33 Erori de intersectare a liniilor de cotă

Această regulă impune plasarea ascendentă a cotelor dinspre conturul

5.13 – Metode de cotare 75

obiectului spre exterior (începând cu cele mai mici lângă contur). Nu este admisă închiderea lanţului de cote (Figura 5.34)! Atenţie la posibile

închideri ale lanţului de cote între cotele exterioare şi cele interioare!

Nu!

Nu!

Figura 5.34 Lanţuri închise de cote

5.13 Metode de cotare

5.13.1 Cotarea în serie (“în linie”, “în lanţ”) Conform metodei de cotare în lanţ, cotele măsurate pe o aceeaşi direcţie sunt

dispuse una în prelungirea celeilalte, astfel că ultimul capăt al unei cote devine primul capăt al cotei următoare (Figura 5.35). Metoda este intuitivă, sugerând rapid proporţiile şi dimensiunile obiectului, dar poate să conducă la imprecizii de fabricaţie, prin cumularea toleranţelor pe direcţia de cotare.

13 23 21

Figura 5.35 Aplicarea cotării în serie

5.13.2 Cotarea faţă de un element comun Conform metodei de cotare faţă de un element comun, cotele dispuse pe

aceeaşi direcţie sunt măsurate în raport cu aceeaşi bază de referinţă. Metoda este mai abstractă, dimensiunile şi proporţiile fiecărui element sunt mai greu de intuit, dar precizia este mai bună. Metoda este preferată în fabricaţia pieselor.

Setul de cote obţinut poate fi dispus în paralel (Figura 5.36) sau suprapus, pe aceeaşi linie (Figura 5.37).


13 34

55

Figura 5.36 Cotarea faţă de un element comun, cu dispunerea cotelor în paralel

sau

15

35

52

0

15

35

52

0 Figura 5.37 Cotarea faţă de un element comun, folosind linii de cotă suprapuse

5.13.3 Cotarea în coordonate carteziene Conform metodei de cotare în coordonate carteziene, se stabileşte o origine a

axelor X şi Y şi cele două direcţii rectangulare de măsurare. Aceste elemente sunt indicate pe desen (Figura 5.38). Metoda este utilă mai ales în desenele tehnologice. Alegerea originii are în vedere un punct important în funcţionarea obiectului (centrul unui alezaj, intersecţia a două muchii, etc.). Cotele sunt redate grupat, într-un tabel. Desenul este mai “aerisit”, mai uşor lizibil.

A B C D E

Ø 8 4 6 11 5 X 8 10 18 36 53 Y 8 24 18 12 23

x

y A

B C

D

E

Figura 5.38 Cotarea în coordonate carteziene

5.14 – Clasificarea cotelor 77

5.13.4 Cotarea combinată Metoda de cotare combinată foloseşte atât cote în serie cât şi faţă de un

element comun. Cotele esenţiale în definirea obiectului şi în realizarea funcţiei lui se înscriu faţă de un element comun, iar cele de importanţă secundară se înscriu în serie.

5.14 Clasificarea cotelor

5.14.1 După criteriul funcţional Cote funcţionale: (sau principale) sunt dimensiuni esenţiale în funcţionarea

obiectului reprezentat. Nerespectarea unei cote funcţionale duce la rebutarea, defectarea, sau scoaterea din funcţie a obiectului (Figura 5.39).

NF

(AUX)

F

F

NF

NFNF

F

F

Figura 5.39 Exemplu de clasificare a cotelor după rolul lor

Cote nefuncţionale: (sau cote de importanţă secundară) sunt dimensiuni care nu intervin esenţial în funcţionarea obiectului reprezentat, dar sunt absolut necesare în definirea completă a formei acestuia (Figura 5.39).

Cote auxiliare: sunt dimensiuni ce pot să nu fie înscrise în desen, având rol pur informativ. Forma obiectului este perfect determinată şi în absenţa lor. Dacă se optează pentru înscrierea unor cote auxiliare, ele sunt obligatoriu închise în paranteze ovale. Utilitatea lor constă în evitarea unor calcule numerice. Cotele auxiliare nu sunt niciodată tolerate dimensional (Figura 5.39).

5.14.2 După criteriul geometric şi constructiv Cote de formă: sunt dimensiuni ce definesc forma geometrică a diferitelor


elemente ale obiectului, mărimea acestor forme (Figura 5.40). Cote de poziţie: sunt dimensiuni ce determină poziţia diferitelor elemente de

formă, unele în raport cu altele (distanţe, unghiuri) (Figura 5.40). Cote de gabarit: sunt dimensiunile maxime ale obiectului (Figura 5.40).

Formă Formă

Formă

Poz. Poz.

Poziţie

Gabarit

Gabarit

Figura 5.40 Clasificarea cotelor după criteriul geometric şi constructiv

5.14.3 După criteriul tehnologic Cote de trasare: reprezintă dimensiuni ce trebuie să fie determinate prin trasare în

vederea fabricării obiectului reprezentat. Cote de prelucrare: reprezintă dimensiuni ce sunt înscrise pe desenele de

fabricaţie, tehnologice. Cote de control: reprezintă dimensiuni delimitate de o suprafaţă de referinţă şi un

reper de control al instrumentului de control dimensional sau de verificare o obiectului, după fabricarea lui.

1 Dale, C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 2 Chevalier A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris’96 3 *** - Colecţia de Standarde actuale

79

6 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate

6.1 Generalităţi Filetul este o nervură elicoidală realizată pe suprafaţa exterioară sau interioară

a unui cilindru sau a unui trunchi de con [1]. Filetul participă la realizarea unor îmbinări demontabile, denumite îmbinări filetate (de tip şurub-piuliţă). Îmbinările filetate deţin una din următoarele trei funcţii: fixarea prin strângere (binecunoscuta fixare prin şurub şi piuliţă, de exemplu), transmiterea şi controlul mişcării a două piese mobile una în raport cu cealaltă (microscop, micrometru, etc.), sau transmiterea puterii (prese, cricuri, etc.) [2].

Filetul realizat pe suprafaţa exterioară a unei piese se numeşte filet exterior (Figura 6.1), iar cel realizat pe suprafaţa interioară, filet interior (Figura 6.1).

vârful filetului

fundul filetului

Filet exterior

Filet interior

Figura 6.1 Fragment detaliat dintr-un filet exterior, respectiv interior

Reprezentarea pieselor cu filete standardizate -6 80

Majoritatea filetelor utilizate în tehnică sunt filete standardizate, pentru a asigura posibilităţi variate de îmbinare şi o largă interschimbabilitate a pieselor. Standardizarea se referă atât la forma geometrică a filetului, cât şi la dimensiunile acestuia.

Profilul filetului, obţinut prin secţionarea acestuia cu un plan longitudinal ce conţine axa, poate fi triunghiular, pătrat, trapezoidal, rotund, dinte de fierăstrău, etc. (Figura 6.2).

a)

c)

b)

d)

e)

Figura 6.2 Exemple de forme standardizate pentru profilul filetului: a) triunghiular (metric, Whitworth); b) rotund; c) trapezoidal; d) dinte de fierăstrău; e) pătrat

Spira elicoidală a nervurii poate fi înfăşurată pe dreapta sau pe stânga, filetele fiind după caz, filete pe dreapta, sau filete pe stânga; filetele pe dreapta sunt folosite în marea majoritate a aplicaţiilor.

Pe acelaşi suport, se poate realiza o singură nervură elicoidală, la filetele cu un început (marea majoritate a filetelor din domeniul electric) sau mai multe nervuri elicoidale, echidistante, la filetele cu mai multe începuturi.

6.2 Reguli de reprezentare Filetele standardizate se reprezintă în desenele tehnice în mod convenţional.

Filetele nestandardizate se reprezintă de asemenea convenţional pe piese, dar va exista şi o reprezentare detaliată, pentru cotarea elementelor filetului. Filetele nestandardizate se folosesc foarte rar în domeniul electric.

În reprezentare longitudinală (vedere sau secţiune), vârful filetului se desenează cu linie continuă groasă, iar fundul filetului cu linie continuă subţire (Figura

6.2 – Reguli de reprezentare 81

6.3). Vârful filetului corespunde diametrului exterior la filetele exterioare şi respectiv celui interior la filetele interioare (Figura 6.1) [3].

Filet exterior Filet interior Figura 6.3 Reprezentarea convenţională a filetelor standardizate

În vedere frontală sau secţiune transversală, vârful filetului se reprezintă printr-un cerc trasat cu linie continuă groasă, iar fundul filetului printr-un arc de cerc subţire, de deschidere 270O, decalat cu câteva grade faţă de axe (Figura 6.3) [3].

Filet exterior cu ieşireîn vedere de capăt

Filet exterior cu ieşireîn secţiune transversală

Filet exterior cu ieşireîn vedere longitudinală

Filet exterior cu ieşireîn secţiune longitudinală

Figura 6.4 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu ieşire


Terminaţia filetului se reprezintă atunci când este vizibilă, cu o linie continuă groasă, perpendiculară pe axa filetului la filetele cu ieşire (Figura 6.4, Figura 6.6), şi respectiv cu două linii continue groase, perpendiculare pe axa filetului la filetele cu degajare (Figura 6.5, Figura 6.7). La filetele exterioare desenate în secţiune, această terminaţie nu este vizibilă şi de aceea se reprezintă cu linie întreruptă subţire, perpendiculară pe axa filetului (Figura 6.5). Dacă acest mod de reprezentare încarcă prea mult desenul (mai ales în desenele de ansamblu), terminaţia se poate desena numai prin două segmente scurte subţiri, ce unesc linia de fund cu cea de vârf a filetului, pe fiecare parte a axei longitudinale.

Filet exterior cu degajareîn secţiune transversală

Filet exterior cu degajareîn secţiune longitudinală

Filet exterior cu degajareîn vedere de capăt

Filet exterior cu degajareîn vedere longitudinală

Figura 6.5 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate exterioare cu degajare

La reprezentarea găurilor filetate înfundate, se prevede o zonă de fund nefiletată (Figura 6.8).

6.2 – Reguli de reprezentare 83

Filet interior cu ieşireîn secţiune transversală

Filet interior cu ieşireîn secţiune longitudinală

Figura 6.6 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu ieşire

Filet interior cu degajareîn secţiune transversală

Filet interior cu degajareîn secţiune longitudinală

Figura 6.7 Reprezentarea şi cotarea filetelor standardizate interioare cu degajare


Gaură filetată înfundată Gaură filetată străpunsă Figura 6.8 Reprezentarea şi cotarea găurilor filetate având filet standardizat

6.3 Cotarea filetelor standardizate Principalele elemente dimensionale care se înscriu pe desenul unui filet

standardizat sunt: diametrul filetului şi lungimea de înşurubare. Pentru toate tipurile de filete standardizate, cotarea se face pe diametrul

exterior (al vârfului de filet la filetele exterioare, al fundului de filet la cele interioare). În locul simbolului Ø, pentru diametrul filetelor standardizate se foloseşte

simbolul tipului de filet, în funcţie de profilul său: M – pentru filetele metrice, W – pentru filetele Whitworth, Tr – pentru filetele trapezoidale, E – pentru filetele Edison, etc. La filetele conice, simbolul pentru tipul filetului este precedat de majuscula K. La filetele cu degajare, în lungimea utilă a filetului este inclusă şi lungimea

degajării. Ca urmare, pe lângă cota de lungime utilă a filetului, va fi indicată şi lungimea degajării (Figura 6.6, Figura 6.7).

În cotarea găurilor filetate înfundate, se cotează separat lungimea efectiv filetată şi respectiv adâncimea găurii (fără conul de fund) (Figura 6.8).

Piesele cu filet exterior se mai numesc şi “piese de tip şurub”, iar cele cu filet interior “piese de tip piuliţă”.

6.4 Notarea filetelor standardizate Notarea filetelor standardizate este următoarea:

Simbolul filetului

Diametrul nominal (exterior)

x valoarea pasului, dar numai pentru pas fin

(sensul) numai pentru filete pe stânga

(câmpul de toleranţă) numai dacă este necesar

6.5 – Reprezentarea îmbinărilor prin filet 85

Exemple de notare: M10 filet metric cu pas normal, de diametru 10 mm M10x1.5 filet metric cu pas fin, de diametru 10 mm W2” filet Whitworth de diametru 2 inch W2”(3 încep.) filet Whithworth de diametru 2 inch, cu 3 începuturi E40 filet Edison cu diametrul nominal de 40 mm KM20 filet conic metric de diametru 20 mm Tr40x8 filet trapezoidal de diametru 40 mm cu pasul 8 mm

6.5 Reprezentarea îmbinărilor prin filet Îmbinările cu filet sunt îmbinări demontabile, deoarece astfel de îmbinări pot fi

dezasamblate, fără deteriorarea vreuneia din componentele care participă la realizarea îmbinării [3].

Regula de bază în reprezentarea unei îmbinări cu filet este următoarea: Într-o îmbinare cu filet, se reprezintă văzută piesa de tip şurub, adică piesa cu

filet exterior (piesa pătrunzătoare) (Figura 6.9).

A

A B

BB-B A-A

Figura 6.9 Reprezentarea unei îmbinări filetate

În secţiunile longitudinale ale unor îmbinări filetate, şuruburile, prezoanele, ştifturile filetate, se reprezintă în vedere şi nu se haşurează, întrucât sunt piese pline (Figura 6.10, Figura 6.11, Figura 6.12).

Piuliţele standardizate, şaibele plate standardizate şi şaibele Grower se reprezintă în vedere dacă axa lor longitudinală se găseşte în planul de reprezentare al


unei secţiuni într-o unei îmbinare cu filet, dacă acest mod de reprezentare este clar (Figura 6.10, Figura 6.11).

A A

A - A

Figura 6.10 Îmbinare cu filet, realizată cu şurub cu cap hexagonal, şaibă Grower, gaură filetată înfundată

În proiecţia principală, piuliţele hexagonale şi şuruburile cu cap hexagonal se reprezintă cu trei feţe vizibile (Figura 6.10, Figura 6.11), iar în proiecţia laterală cu două feţe vizibile (Figura 6.11).

Şuruburile cu cap crestat au, în proiecţie longitudinală, crestătura pe mijloc, iar în cea frontală (de la capăt) crestătura este înclinată la 45O dreapta, indiferent de poziţia reală a crestăturii (Figura 6.12).

Piuliţele se reprezintă strânse complet. Tija filetată depăşeşte piuliţa cu 5-10 mm. În filetul piuliţei nu pătrunde zona nefiletată a filetului exterior cu ieşire, pentru a nu deteriora vârful piuliţei (Figura 6.11).

Crestătura şaibei Grower se reprezintă pe mijloc în proiecţia principală a îmbinării cu filet şi are o astfel de direcţie încât să asigure îmbinarea împotriva destrângerii piuliţei (Figura 6.10).

6.5 – Reprezentarea îmbinărilor prin filet 87

A

A - A

A

B

B

B - B

Figura 6.11 Îmbinare cu filet realizată cu şurub cu cap hexagonal, piuliţă hexagonală şi şaibă plată

La îmbinarea prin filet a unor piese prevăzute cu orificii străpunse nefiletate prin care trece şurubul, diametrul acestor orificii trebuie să depăşească diametrul tijei filetate cu aprox. 0.1, pentru a nu distruge vârful filetului (Figura 6.10, Figura 6.11, Figura 6.12).


Figura 6.12 Îmbinare cu filet, folosind un şurub cu cap cilindric crestat şi o gaură filetată înfundată

Multe din piesele specifice utilizate în domeniul electric sunt prevăzute cu filete exterioare şi/sau interioare, pentru asigurarea îmbinării lor demontabile cu restul ansamblului în care funcţionează. Filetele lor sunt aproape în totalitate standardizate. Regulile de reprezentare sunt cele prezentate în cadrul acestui capitol 1 Dale, C., Niţulescu, Th., Precupeţu, P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 2 Yankee, H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985 3 *** - Colecţia de Standarde actuale

89

7 Înscrierea toleranţelor în desene

7.1 Toleranţe dimensionale

7.1.1 Terminologie Diferitele procese de fabricaţie au ca rezultat piese, subansambluri şi

ansambluri ale căror dimensiuni nu coincid întru totul cu dimensiunile înscrise pe desenul de proiect. Există totdeuana o mică diferenţă între dimensiunea nominală, Dnom, prevăzută pe desen, şi dimensiunea efectivă, E, rezultată în procesul de fabricaţie. Pentru ca obiectul fabricat să îşi păstreze caracteristicile funcţionale, dimensiunile efective trebuie să rămână în interiorul unui anumit interval de valori (Ec. 7.1). Aceste valori poartă denumirea de “dimensiune limită superioară”, Dmax, şi respectiv “dimensiune limită inferioară”, Dmin, (Figura 7.1) şi sunt precizate în desen pentru toate dimensiunile esenţiale în funcţionarea obiectului respectiv (Figura 7.23, Figura 7.26, Figura 7.25, Figura 7.24). Modul de alegere a dimensiunilor limită admise precum şi modul de înscriere în desen a acestor valori sunt standardizate.

maxmin DED ≤≤

Ec. 7.1

Se defineşte toleranţa dimensională ca fiind diferenţa între dimensiunile limită superioară şi inferioară admise pentru o anumită dimensiune (Figura 7.1):

minmax DDT −=

Ec. 7.2

Diferenţa dintre dimensiunea limită superioară şi dimensiunea nominală constituie abaterea superioară, iar diferenţa între dimensiunea limită inferioară şi cea nominală constituie abaterea inferioară:

nommaxs DDA −=

Ec. 7.3

Înscrierea toleranţelor în desene -7 90

nommini DDA −=

Ec. 7.4

Dmin

EDmax

Toleranţă

Figura 7.1 Dimensiunile limită şi toleranţa în raport cu dimensiunea nominală

În aceste condiţii. toleranţa dimensională devine: is AAT −=

Ec. 7.5

În domeniul toleranţelor dimensionale, se defineşte noţiunea de “arbore”, ca fiind orice dimensiune exterioară, precum şi cea de “alezaj”, desemnând orice dimensiune interioară (Figura 7.2).

dimensiunea limită minimă

Dimensiunea limită maximă

Dimensiunea limită minimă Toleranţa

Dimensiunea nominală

Abaterea superioară

dimensiunea limită maximă

toleranţa

abaterea inferioară

Dimensiunea nominală

Abaterea inferioară

abaterea superioară

ARBORE

Linia zero sau linia de abatere nulă

Pent

ru a

leza

j: Pe

ntru

arb

ore:

ALEZAJ

Figura 7.2 Reperele de bază în definirea toleranţelor dimensionale pentru un “alezaj” şi respectiv pentru un “arbore”

7.1 – Toleranţe dimensionale 91

Un aparent paradox este observabil în exemplul din Figura 7.2: abaterile limită ale alezajului sunt ambele pozitive, iar cele ale arborelui ambele negative. Poziţia abaterii superioare şi a celei inferioare de aceeaşi parte a liniei zero (linia de abatere nulă) se datorează alegerii dimensiunii nominale dintr-o gamă de valori normalizate (standardizate). Consideraţii de ordin tehnologic impun restrângerea valorilor pentru dimensiunile liniare la un set de valori discrete, definite în standarde sau în norme. Este posibil ca dimensiunea necesară în mod real să nu coicidă cu o astfel de valoare. Calarea valorii ei se realizează prin adoptarea unor valori adecvate ale uneia sau alteia din dimensiunile limită. Această poziţie este codificată în modul de exprimare al toleranţelor printr-una din literele alfabetului; se folosesc litere majuscule pentru alezaje şi respectiv litere minuscule pentru arbori (Figura 7.3).

Linia zero

a

b

h

j js

z za zb zc

Abateri limită pozitive

Abateri limită negative

k

Abateri limită pozitive

Abateri limită negative

A

B

H

Z ZA ZB ZC

J JS

K

Linia zero

Alezaje

Arbori

Figura 7.3 Distribuţia câmpurilor de toleranţă în raport cu linia de abatere nulă

De remarcat că un alezaj în clasa de toleranţă H are abaterea inferioară nulă, deci dimensiunea limită minimă egală cu cea nominală. Similar, un arbore în clasa de


toleranţă h are abaterea superioară nulă, dimensiunea limită maximă fiind egală cu dimensiunea nominală.

Toleranţele JS şi js dau abateri limită simetrice faţă de linia zero, egale în valori absolute:

isis aaAA ===

Ec. 7.6

7.1.2 Ajustaje Relaţia dintre un arbore şi un alezaj ce se asamblează, având aceeaşi

dimensiune nominală, defineşte un ajustaj. Ajustajul este identificat după dimensiunea nominală comună, urmată de simbolurile pentru toleranţa alezajului şi respectiv pentru toleranţa arborelui (Figura 7.4).

16 H8/f7 Simbolul toleranţei pentru arbore

Simbolul toleranţei pentru alezaj

Dimensiunea nominalăcomună

Figura 7.4 Identificarea unui ajustaj

În tehnică există un mare număr de piese care formează ajustaje. Atât diametrul arborelui cât şi cel al ajustajului variază faţă de valoarea nominală. Pentru a asigura relaţia funcţională între cele două componente, este necesară specificarea toleranţelor diametrului comun pentru fiecare componentă.

Poziţia relativă a câmpurilor de toleranţă determină trei tipuri de ajustaje: ajustaje cu joc, la care dimensiunea limită minimă a alezajului este

totdeauna mai mare decât dimensiunea limită maximă a arborelui (Figura 7.5): arboremaxalezajmin dD >

Ec. 7.7

ajustaje cu strângere, la care dimensiunea limită maximă a alezajului este mai mică decât dimensiunea limită minimă a arborelui (Figura 7.5):

arboreminalezajmax dD <

Ec. 7.8

ajustaje intermediare, care pot fi asamblări cu joc redus sau cu strângere mică.


T a

leza

j D

min

ale

zaj

Alezaj

d max

arb

ore

Arbore

t arbo

re

T ale

zaj

Alezaj

t arbo

re

d min

arb

ore

Arbore

Dm

ax a

leza

j

a)

b)

Figura 7.5 Ajustaj: a) cu joc; b) cu strângere

Toleranţa

Jocul minim

Figura 7.6 Arbore în alezaj, în cazul existenţei unui joc între componente


7.1.3 Înscrierea toleranţelor dimensionale pe desene

7.1.3.1 Principii de înscriere. Toleranţe generale pentru dimensiuni liniare şi unghiulare

În conformitate cu prevederile standardului pentru toleranţe generale, toleranţele trebuie să fie înscrise complet pe desene, pentru a avea certitudinea că toate aspectele dimensionale şi geometrice sunt explicitate, nerămânând la voia întâmplării. Acest principiu nu conduce însă la supraîncărcarea unui desen de execuţie cu numeroase toleranţe individuale. Se caută în primul rând aplicarea toleranţelor generale, atât dimensionale cât şi geometrice. Acestea se înscriu în indicator sau alăturat lui, prin clasa de toleranţă stabilită. Se explicitează pe desen în mod concret, numai toleranţele pentru acele dimensiuni care din punct de vedere funcţional necesită valori ale toleranţelor mai restrictive decât cele generale, sau care pot fi admise mai mari decât cele generale, pentru a conduce la un avantaj economic. Valorile toleranţelor generale corespund preciziilor normale de execuţie în atelier, clasa de toleranţă fiind aleasă şi indicată pe desen în concordanţă cu cerinţele componentelor.

Utilizarea toleranţelor generale prezintă o serie de avantaje, legate de citirea şi interpretarea mai uşoară a desenelor, evitarea calculelor detaliate de toleranţe, depistarea rapidă a pieselor care pot fi fabricate în regim normal de execuţie, precum şi a celor care impun tehnologii mai pretenţioase.

Toleranţele generale pentru dimensiuni liniare sunt prezentate în Tabelul 7.1, unitatea de măsură fiind milimetrul. Se exceptează teşiturile şi razele de racordare, pentru care valorile respective sunt prevăzute în Tabelul 7.2.

Tabelul 7.1

Simbolul F m c v

Cla

sa d

e to

lera

nţă

Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană

de la 0.5 până la 3 ±0.05 ±0.1 ±0.2 -- peste 3 pănă la 6 ±0.05 ±0.1 ±0.3 ±0.5 peste 6 pănă la 30 ±0.1 ±0.2 ±0.5 ±1 peste 30 pănă la 120 ±0.15 ±0.3 ±0.8 ±1.5 peste 120 pănă la 400 ±0.2 ±0.5 ±1.2 ±2.5 peste 400 pănă la 1000 ±0.3 ±0.8 ±2 ±4 peste 1000 pănă la 2000 ±0.5 ±1.2 ±3 ±6 A

bate

ri lim

ită p

entru

do

men

iul d

e di

men

siun

i no

min

ale

peste 2000 pănă la 4000 -- ±2 ±4 ±8


Tabelul 7.2

Simbolul F m c v

Cla

sa d

e to

lera

nţă

Descrierea Fină mijlocie grosieră grosolană

de la 0.5 până la 3 ±0.02 ±0.4

peste 3 pănă la 6 ±0.5 ±1

Aba

teri

limită

pen

tru

dom

eniu

l de

dim

ensi

uni

nom

inal

e

peste 6 ±1 ±2

Atât pentru dimensiunile liniare, cât şi pentru raze şi teşituri, în cazul valorilor sub 0.5 mm, abaterile limită se înscriu explicit pe desen după dimensiunea nominală (vezi §7.1.3.2).

Abaterile limită pentru dimensiunile unghiulare corespunzătoare toleranţelor generale sunt redate în Tabelul 7.3.

Tabelul 7.3

Simbolul f m c v

Cla

sa d

e to

lera

nţă

Descrierea fină mijlocie grosieră grosolană

până la 10 ±1º ±1º30’ ±3º

peste 10 pănă la 50 ±0º30’ ±1º ±2º

peste 50 pănă la 120 ±0º20’ ±0º30’ ±1º

peste 120 pănă la 400 ±0º10’ ±0º15’ ±0º30’

Aba

teri

limită

pen

tru d

omen

iul d

e lu

ngim

i în

mili

met

ri a

cele

i mai

sc

urte

latu

ri a

ungh

iulu

i con

side

rat

peste 400 ±0º5’ ±0º10’ ±0º20’

La utilizarea toleranţelor generale dimensionale, în indicator sau lângă acesta

se înscrie standardul de resort (ISO 2768) şi clasa de toleranţă. De exemplu, pentru o execuţie fină, se va prevedea următorul conţinut:

ISO 2768 – f


În cazul dimensiunilor liniare care necesită toleranţe mai mici decât cele generale, sau admit toleranţe mai mari decât cele generale, obţinându-se un avantaj economic prin aceasta, respectivele toleranţe dimensionale se precizează explicit în asociaţie cu valoarea dimensiunii nominale (vezi §7.1.3.2, 7.1.3.3).

7.1.3.2 Toleranţe în cifre O modalitate de menţionare a unei toleranţe dimensionale în desen constă în

înscrierea abaterilor limită după dimensiunea nominală. Valorile apar una sub alta, cu o înălţime a cifrelor de 0.5…0.6 din cea a cotelor, dar nu mai mică de 2.5 mm (Figura 7.7). Abaterile limită sunt exprimate în aceeaşi unitate de măsură ca şi dimensiunea nominală, deci în mm, folosind acelaşi număr de zecimale atât pºentru abaterea superioară, cât şi pentru cea inferioară. Abaterea de valoare zero se scrie ca număr întreg.

20 -0.15 +0.10 21 -0.05

+0

Figura 7.7 Înscrierea abaterilor limită ale unei dimensiuni nominale

Pentru cotele unghiulare măsurate în grade, se pot utiliza ca unităţi de măsură pentru abaterile limită minutul, secunda (Figura 7.8).

120O +20’ -10’

Figura 7.8 Înscrierea toleranţelor pentru dimensiuni unghiulare

Dacă valorile celor două abateri sunt simetrice, având aceeaşi valoare absolută, aceasta este înscrisă o singură dată (Figura 7.9).

15±0.05

30O±5’

Figura 7.9 Tolerarea dimensională cu abateri limită simetrice


În situaţii mai rare, se indică dimensiunile limită (Figura 7.10) în locul abaterileor limită. Varianta nu este recomandată de cerinţele procesului tehnologic de fabricaţie.

18.05 17.90

Figura 7.10 Tolerarea dimensională cu indicarea dimensiunilor limită

7.1.3.3 Toleranţe conform sistemului ISO Normele ISO prevăd înscrierea toleranţei dimensionale prin simbolul câmpului

de toleranţă (Figura 7.11) după valoarea cotei nominale. Opţional, simbolul poate fi completat cu valorile abaterilor limită înscrise între paranteze (Figura 7.11).

-0.020-0.04125f725f7

Figura 7.11 Înscrierea toleranţelor dimensionale prin simboluri, conform sistemului ISO

7.1.3.4 Tolerarea dimensională a ajustajelor Într-un desen de ansamblu, cota unui ajustaj se tolerează prin înscrierea

simbolului pentru toleranţa alezajului, urmat de cel pentru toleranţa arborelui (Figura 7.12).

Ø20 H7f7Ø20 H7/f7

Figura 7.12 Tolerarea dimensională a ajustajelor


7.1.4 Cumularea toleranţelor dimensionale Cotând în serie un lanţ de dimensiuni, toleranţele se cumulează (Figura 7.13).

28±0.52 29±0.52 29±0.52 27±0.52

Figura 7.13 Cumularea toleranţelor la cotarea în serie

Pentru exemplul din Figura 7.13, abaterile limită pentru lungimea de gabarit sunt +2.8 mm (0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm + 0.52 mm) respectiv –2.8 mm. Valoarea nominală a lungimii de gabarit este de 113 mm şi rezultă prin însumarea celor patru cote înseriate. Valorile limită rezultate pentru această cotă sunt de 110.2 mm şi respectiv 115.8 mm. Toleranţa rezultată este de 5.6 mm.

La cotarea în paralel a dimensiunilor analizate (Figura 7.14), cumularea toleranţelor este evitată. Metoda de cotare este mai precisă, motiv pentru care este preferată în desenele de fabricaţie ale reperului.

55±0.52 84±0.52

113±0.52

27±0.52

Figura 7.14 Repartizarea toleranţelor la cotarea în paralel

Pentru exemplul considerat, conform celui de-al doilea mod de cotare, lungimea de gabarit poate varia între 112.48 şi 113.52 mm, toleranţa fiind de numai 1.4 mm. Observaţia privind precizia mai bună obţinută la cotarea în paralel este valabilă şi pentru cotele de poziţie ale celor trei orificii circulare.

7.2 Toleranţe geometrice

7.2.1 Tolerarea geometrică. Generalităţi Tolerarea geometrică este o tehnică precisă de specificare a variaţiilor maxime

admise ale formei sau poziţiei elementelor şi suprafeţelor din geometria reperelor, cu

7.2 – Toleranţe geometrice 99

scopul asigurării funcţionalităţii şi interschimbabilităţii acestora [1]. Tolerarea geometrică constă dintr-o serie de tehnici bine definite, utilizate pentru controlul anumitor caracteristici geometrice ale pieselor: rectilinitatea, planeitatea, cilindricitatea, înclinarea, etc.

Ca şi în cazul tolerării dimensionale, nu este necesar să se înscrie pe desen toleranţe geometrice pentru fiecare caracteristică a unei piese, ci numai pentru cele care sunt esenţiale în funcţionare. Acest sistem precis de tolerare este folosit mai des pentru a controla mărimi sau forme unde pot să apară încovoieri, sau alte deformări, cât şi pentru mărimi care necesită limite strânse [1], [2], [3].

Pentru anumite categorii de piese, cum ar fi cele care se fabrică prin aşchiere, există posibilitatea înscrierii pe desen a unor toleranţe geometrice generale, în conformitate cu una din clasele de toleranţă definite în standarde [4]. În acest caz, se explicitează pe desen numai acele toleranţe care sunt mai severe decât cele generale.

7.2.2 Toleranţe de formă Toleranţele de formă se referă la controlul rectilinităţii, planeităţii, curburii,

etc. O toleranţă de formă specifică zona în interiorul căreia elementele ce definesc a anumită formă trebuie să fie conţinute. Exemplul din Figura 7.15 ilustrează semnificaţia unei toleranţe de formă. Este considerată o toleranţă la circularitate pentru piesa cilindrică reprezentată. În orice secţiune perpendiculară pe axa piesei, forma secţiunii poate prezenta abateri de la un cerc ideal în limitele prescrise. Pentru evidenţierea abaterilor de formă, limitele şi conturul secţiunii au fost exagerate în figură în raport cu diametrul nominal al acesteia.

Secţiunea ideală

Limite de formă

Formă admisă a secţiunii

Limite de formă

Ønominal

Figura 7.15 Semnificaţia toleranţei de formă la circularitate

Simbolurile toleranţelor de formă sunt redate în Tabelul 7.4.


Tabelul 7.4

Denumirea toleranţei Simbolul grafic Toleranţă la rectilinitate

Toleranţă la planitate

Toleranţă la circularitate

Toleranţă la cilindricitate

Toleranţă la forma dată a profilului

Toleranţă la forma dată a suprafeţei

7.2.3 Toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie O toleranţă de poziţie sau de orientare defineşte zona în interiorul căreia

centrul, axa sau planul central al unei caracteristici de o anumită mărime este permis să varieze faţă de poziţia teoretic exactă [2]. Prin cote adecvate, se stabileşte poziţia teoretic exactă, care este poziţia ideală în raport cu o anumită bază de referinţă.

Exemplul din Figura 7.16 ilustrează necesitatea toleranţei de poziţie în fabricaţia pieselor interschimbabile [1]. Poziţia centrului orificiului circular este tolerată dimensional pe fiecare din cele două direcţii cu 0.01 mm. Centrul respectiv se poate situa în interiorul unui pătrat de latură 0.02 mm. Plasarea cea mai defavorabilă posibilă este pe diagonala pătratului, când distanţa faţă de poziţia teoretic exactă este de 0.0142 mm şi nu de 0.01 mm; 0.0142 reprezintă o valoare probabil prea mare şi, deci, neconvenabilă. Înscrierea unei toleranţe la poziţie nominală de 0.01 mm restrânge domeniul admis pentru situarea centrului la un cerc de diametru 0.01 mm, cu centrul în punctul ideal (care defineşte poziţia teoretic exactă).

Tipurile de toleranţe de poziţie, orientare şi bătaie, precum şi simbolurile lor sunt prezentate în Tabelul 7.5.

La înscrierea unei toleranţe geometrice la poziţie nominală, cotele de poziţie ale elementelor tolerate se încadrează într-un dreptunghi şi nu se tolerează dimensional (Figura 7.16).


0.02

0.02

0.02

0.02

Ø0.01

100 +0

.01

-0.0

1

100 +0.01-0.01

Ø100H7

100

100

Ø0.01 A B

A

B

Figura 7.16 Exemplu privind utilitatea toleranţei la poziţie nominală

Tabelul 7.5

Tipul toleranţei Denumirea toleranţei Simbolul grafic

Toleranţă la poziţie nominală

Toleranţă la coaxialitate şi la concentricitate

Toleranţe de poziţie

Toleranţă la simetrie

Toleranţă la paralelism

Toleranţă la perpendicularitate

Toleranţe de orientare

Toleranţă la înclinare

Toleranţa bătăii circulare radiale sau frontale Toleranţe de

bătaie Toleranţa bătăii totale

Toleranţele de poziţie, orientare şi bătaie necesită precizarea unei baze de referinţă faţă de care se exprimă abaterile respective. Ca bază de referinţă, se alege o suprafaţă plană sau o axă, ce constituie un element de aşezare, de poziţionare a piesei în cauză, fie în timpul funcţionării, fie în timpul prelucrării sau verificării ei. Forma unui element considerat bază de referinţă trebuie să fie cât mai precisă. Pentru fiecare


toleranţă înscrisă în desen se poate defini o altă bază de referinţă, după cum, mai multe elemente tolerate în acest mod, pot fi raportate la o bază de referinţă comună.

7.2.4 Înscrierea pe desen a toleranţelor geometrice Pentru notarea toleranţelor geometrice pe desen, se utilizează un cadru

dreptunghiular, trasat cu linie continuă subţire. Cadrul conţine două, trei căsuţe, sau mai multe căsuţe, având următoarea destinaţie (Figura 7.17):

Simbolul toleranţei

Valoarea toleranţei



Baza de referinţă

0.1 0.1 A

Figura 7.17 Cadrul standardizat pentru înscrierea toleranţelor geometrice

Dacă sunt necesare mai multe baze de referinţă, fiecare din ele este notată cu o majusculă distinctă, în căsuţe succesive, în partea dreaptă a cadrului (Figura 7.18).



Baza de referinţă A

0.1 A B

Baza de referinţă B

Figura 7.18 Indicarea unei toleranţe geometrice cu mai multe baze de referinţă

Valoarea toleranţei se exprimă în milimetri şi este precedată de majuscula Ø pentru zone de toleranţă circulare sau cilindrice.

Specificarea elementului tolerat (suprafaţă, axă, muchie, etc.) se realizează cu ajutorul unei linii de indicaţie, trasată cu linie continuă subţire şi terminată prin săgeată (Figura 7.19). Frecvent, linia respectivă este frântă la 90O.

Figura 7.19 Indicarea elementului tolerat geometric


Precizarea bazei de referinţă se realizează printr-o linie de indicaţie terminată cu un triunghi de referinţă înnegrit (Figura 7.20 a).

Dacă baza de referinţă nu poate fi indicată direct, printr-o linie de indicaţie, aceasta se notează cu o majusculă încadrată, legată de elementul de referinţă printr-un triunghi înnegrit (Figura 7.20 b).

Dacă oricare din cele două elemente corelate printr-o toleranţă geometrică poate fi baza de referinţă, ambele elemente sunt specificate prin linie de indicaţie terminată cu săgeată (Figura 7.20 c).

0.1 A

A

0.25

0.25 A

A

a)

b)

c)

Figura 7.20 Marcarea bazei de referinţă pentru o toleranţă geometrică

Dacă toleranţa geometrică se referă la axa sau la planul de simetrie al piesei sau a elementului cotat, linia de indicaţie pentru specificarea elementului tolerat sau a bazei de referinţă este trasată în prelungirea liniei de cotă (Figura 7.21).

0.1 A

0.1 A

A Figura 7.21 Toleranţe de poziţie pentru planul de simetrie al elementului tolerat


Atunci când toleranţa geometrică are în vedere numai o porţiune limitată a elementului tolerat, conturul acelei porţiuni este dublat pe exterior prin linie-punct groasă, iar lungimea corespunzătoare se cotează (Figura 7.22).

0.1

100

Figura 7.22 Toleranţă geometrică pe o porţiune limitată din elementul tolerat

Dacă pe desen sunt reprezentate mai multe variante dimensionale ale obiectului reprezentat, şi dacă valorile toleranţelor diferă în funcţie de variantă, aceste toleranţe se notează parametric pe desen, iar valorile lor se concretizează în tabelul ce conţine cotele parametrice (Figura 7.23) [5]. Pentru toleranţe, se folosesc litere minuscule.

Var. a b c d e f 1 0.006 0.025 15 7 8 47 2 0.010 0.008 20 8 10 58 3 0.025 0.010 30 10 15 70 4 0.060 0.015 50 12 25 112

a A

df

e

A c

b

Figura 7.23 Înscrierea parametrică a toleranţelor geometrice

Pe lângă informaţiile de bază privind tipul şi valoarea unei toleranţe geometrice, pe desen mai pot fi înscrise, în interiorul sau în exteriorul cadrului dreptunghiular, şi alte informaţii referitoare la toleranţele geometrice.

Cotele de poziţie ale elementului tolerat geometric la poziţie nominală nu se tolerează dimensional şi se încadrează într-un dreptunghi (Figura 7.16).

Exemple de scriere a toleranţelor geometrice şi dimensionale pe piese sunt redate în Figura 7.24 [6],Figura 7.25 [7], şi Figura 7.26 [8].


6±0.113

,1±0

.1 23±0

.131

±0.2

18.6±0.2

Ø1

2±0.

1 13,9±0.1

9,5

0.02

8,7

Figura 7.24 Capsula pentru diode tip F-22, desen de catalog

Figura 7.25 Toleranţe geometrice pentru inelul interior al unui rulment


0.25+0.060-0.020

A

0.08 A

0.60+0.020-0.054

0.130.13

0.033

15°+0°-2°

0.1

0.9+0.100-0.010

0.35

0.13

B

0.13

0.1 B

1.3+0

.1-0

.0

13.0

Figura 7.26 Ştift metalic utilizat la îmbinări cu capse în echipamente electronice

Înscrierea pe desen a toleranţelor dimensionale şi geometrice potrivite necesită experienţă şi de asemenea cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie a obiectului reprezentat. 1 Yankee H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985 2 Chevalier, A. s.a – Guide du dessinateur industriel, Ed. Hachette-Technique, Paris

1996 3 *** - Fachzeichnen Elektrotechnik, Vol. I, II, III, Holland&Josenhans Verlag,

Stuttgart, 1979 4 *** - Colecţia de Standarde actuale 5 Dale, C., Niţulescu, Th., Precupeţu, P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 6 *** - Catalog “Diode”, IPRS Băneasa, Bucureşti, 1992 7 Marin D., Raicu L. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999 8 Pascu, A. – Structura mecanică a aparatelor electronice, OID, ICM, Bucureşti, 1992

107

8 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate

8.1 Definirea calităţii suprafeţelor prelucrate Calitatea maşinilor sau instalaţiilor fabricate este apreciată din mai multe

puncte de vedere: caracteristici tehnice, durabilitate, fiabilitate, domeniu de utilizare etc. Toate aceste puncte de vedere sunt influenţate de calitatea suprafeţelor prelucrate.

În noţiunea de calitate a suprafeţei prelucrate sunt cuprinse două aspecte: 1. aspectul fizic, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile

proprietăţilor fizico-mecanice ale stratului superficial al materialului; 2. aspectul geometric, prin care calitatea suprafeţei este definită de abaterile

suprafeţei reale de la cea ideală (geometrică) indicată în desenul de execuţie. În ceea ce priveşte aspectul geometric al suprafeţei prelucrate, abaterile

geometrice prin care suprafaţa reală se deosebeşte de suprafaţa nominală sunt clasificate în SR ISO 4287-1:1993, în mod convenţional, în abateri de ordinul 1÷4, după cum urmează: abaterile de ordin 1 = abateri de formă (macroneregularităţi); abaterile de ordin 2 = ondulaţii; abaterile de ordin 3 şi 4 = rugozitate (microneregularităţi).

Abaterile de formă (macroneregularităţile) sunt abateri cu pas foarte mare în raport cu înalţimea lor. La suprafeţele cilindrice, aceste abateri sunt: ovalitatea şi poligonalitatea în secţiune transversală şi conicitatea, dubla convexitate, dubla concavitate în secţiune longitudinală.

Ondulaţiile sunt abateri de înălţime relativ mică şi pas mediu, care apar în principal datorită vibraţiilor sistemului tehnologic şi a deformaţiilor plastice din zona de aşchiere.

Rugozitatea suprafeţelor prelucrate este totalitatea neregularităţilor cu forme diferite şi cu pas relativ mic, considerate pe o porţiune mică de suprafaţă, care nu are abateri de formă macrogeometrică. Microneregularităţile, sau asperităţile suprafeţei, sunt urmele lăsate de sculele de prelucrare. O suprafaţă prelucrată prezintă o anumită rugozitate, ondulaţie şi abatere de formă macrogeometrică.

Pentru indicarea stării suprafeţelor se folosesc parametrii de profil [1]:

Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate -8 108

Ra (abaterea medie patratică) –reprezentând media aritmetică a valorilor absolute ale abaterilor profilului în limitele lungimii de bază; Rz (înălţimea neregularităţilor profilului în zece puncte) –reprezentând media

valorilor absolute ale inălţimilor celor mai de sus 5 proeminenţe şi ale adâncimilor celor mai de jos 5 goluri, în limitele lungimii de bază; Rmax (înălţimea maximă a profilului) –reprezentând distanţa dintre linia exterioară şi linia interioară a profilului.

Parametrii de rugozitate se prescriu ca valoare maximă admisibilă, precedată de simbolul aferent.

Valorile preferenţiale ale parametrilor Ra, Rz, sunt cele din Tabelul 8.1 [1]:

Tabelul 8.1

Parametrul de rugozitate Valori numerice Ra [µm] 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3;

12.5; 25; 50; 100; 200; 400 Rz [µm] 0.025; 0.05; 0.1; 0.2; 0.4; 0.8; 1.6; 3.2; 6.3; 12.5; 25;

50; 100; 200; 400; 800; 1600

8.2 Condiţii privind starea suprafeţelor Starea suprafeţelor se notează pe desen numai dacă indicaţiile respective sunt

indispensabile pentru asigurarea funcţionalităţii piesei sau a aspectului ei şi numai pentru suprafeţele care necesită asemenea indicaţii [2].

La alegerea rugozităţii se are în vedere influenţa pe care o are rugozitatea asupra calităţii produsului (funcţionare, durabilitate, rezistenţă, precizie, aspect etc.), cât şi influenţa asupra economicităţii produsului respectiv. Rugozitatea are o influenţă mare asupra frecării şi uzurii, rezistenţei la oboseală, precum şi asupra altor proprietăţi funcţionale ale suprafeţei, şi anume: asupra etanşeităţii îmbinărilor, rigidităţii de contact, rezistenţei îmbinărilor presate, stabilităţii la vibraţii. Din punct de vedere funcţional, rugozitatea are o influenţă deosebită asupra calităţii produsului. Deoarece costul produsului creşte apreciabil odată cu prescrierea unor rugozităţi mai mici (suprafeţe mai netede), valorile prescrise nu trebuie să impună condiţii mai severe decât cele strict necesare calităţii.

Referitor la economicitatea aplicării procedeelor de fabricaţie, există o corelaţie între precizia dimensională şi rugozitatea rezultată, precum şi între procedeul tehnologic şi rugozitatea care se obţine prin aplicarea acestuia (Tabelul 8.2) [2].

În cazul prelucrărilor mecanice, se recomandă utilizarea următoarelor valori ale rugozităţii (Ra) [3]: pt. prelucrări de degroşare: 25; 50; 100 µm; pt. prefinisări: 3.2; 6.3; 12.5 µm; pt. finisări: 0.4; 0.8; 1.6 µm; pt. superfinisări: 0.012; 0.025; 0.05; 0.1; 0.2 µm.

8.2 – Condiţii privind starea suprafeţelor 109

În funcţie de procedeul de prelucrare, pot exista şi unele abateri de la aceste recomandări.

Tabelul 8.2

Valori medii ale rugozităţii Ra[µm] Denumirea procedeului tehnologic

0.01

25

0.02

5

0.00

5

0.1

0.2

0.4

0.8

1.6

3.2

6.3

12.5

25

50

10

0

Turnare în nisip Turnare în forme coji Turnare în cochilie Turnare sub presiune Turnare de precizie Matriţare Forjare Laminare la cald Laminare la rece, tragere Extrudare Ambutisare Tăiere cu flacăra Tăiere cu fierăstrăul Curăţire cu jet Polizare Retezare Rabotare Mortezare Găurire Lărgire Adâncire Frezare Strunjire longitudinală Strunjire plană Alezare Broşare Rectificare Rodare Roluire Honuire Lepuire


Rulare Severuire Electrochimie Electroeroziune

Simbolizarea utilizată în Tabelul 8.2 are următoarea semnificaţie:

Valori obţinute frecvent Valori obţinute mai rar prin procedeul respectiv

8.3 Notarea pe desen a stării suprafeţelor Starea suprafeţelor indicată pe desen se consideră că reprezintă starea finită a

suprafeţelor, după aplicarea tratamentelor termice, termochimice sau a acoperirilor electrochimice, însă înainte de vopsire, lăcuire sau acoperiri decorative.

Simbolurile utilizate sunt cele din Tabelul 8.3 [1]:

Tabelul 8.3

Simbol grafic Condiţii privind procedeul de obţinere a suprafeţei

Simbol de bază

---

Simbol derivat

suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală de prelucrare cu îndepărtare de material

Simbol derivat

suprafaţa se va obţine printr-o operaţie finală fără îndepărtare de material

Simbol derivat

se utilizează pentru înscrierea unor condiţii suplimentare

Simbol derivat

se utilizează pentru notarea stării suprafeţei în cazul suprafeţelor ce formează conturul unei piese având aceeaşi stare pe tot conturul

Simbolurile se trasează cu linie continuă, identică cu linia utilizată pentru înscrierea cotelor pe desenul respectiv, iar înalţimea literelor şi a cifrelor este aceeaşi cu înalţimea h a scrierii. Detaliile grafice ale simbolului de rugozitate sunt redate în Figura 8.1.

8.3 – Notarea pe desen a stării suprafeţelor 111

h – dimensiunea nominală a scrierii

3.5 5 7 10 14 20

Înălţimea H 5 7 10 14 20 28Grosimea liniei h/10

H 60° 60° 2H

Figura 8.1 Modul de realizare al simbolului pentru rugozitate

Valoarea numerică a parametrului se înscrie deasupra simbolului, fiind valoarea maximă admisibilă pentru suprafaţa respectivă şi se exprimă în µm.

Parametrul de profil se indică în conformitate cu Tabelul 8.4:

Tabelul 8.4

-pentru Ra, se indică numai valoarea sa

3,2

-pentru valori limită admisibile ale parametrului Ra, valoarea maximă se înscrie deasupra valorii minime

3,2 1,6

-pentru Rz sau Rmax, se înscrie valoarea parametrului respectiv, precedată de simbolul acestuia

Rz 6,3

Rmax 12,5

-pentru cazul în care sunt necesare şi alte condiţii suplimentare privind starea suprafeţei respective, se înscriu următoarele date: a = parametrul de profil caracteristic; b = denumirea procedeului tehnologic, date privind tratamentele termice sau de suprafată; c = valoarea numerică a lungimii de bază [mm]; d = simbolul orientării neregularităţilor; e = adaosul de prelucrare prescris [mm]; f = valoarea numerică a altor parametri de profil

a b

e d c(f)


Orientarea neregularităţilor poate fi (Tabelul 8.5):

Tabelul 8.5

Orientarea neregularităţilor Simbolul Plasarea simbolului în raport cu cel de

rugozitate

-paralelă cu planul de proiecţie

=

=

-perpendiculară pe planul de pr.

⊥

⊥

-încrucişat înclinată faţă de planul de proiecţie a suprafeţei

X

X

-aproximativ radială faţă de centrul suprafeţei

R

R

-aproximativ circulară şi concentrică faţă de centrul suprafeţei

C

C

-în mai multe direcţii oarecare

M

M

-specială, nedirecţionată sau protuberanţe

P

P

Datele privind starea unei anumite suprafeţe se înscriu o singură dată şi numai

pe una din proiecţiile obiectului reprezentat (vedere sau secţiune) şi anume pe acea proiecţie pe care sunt indicate elementele dimensionale ale suprafeţei respective, cu vârful simbolului orientat spre suprafaţa la care se face referinţă.

Indicaţiile înscrise în jurul simbolului de rugozitate trebuie să poată fi citite de jos în sus şi din dreapta desenului, fără a fi întrerupte sau întretăiate de linii de cotă sau de linii ajutătoare. Orientarea simbolurilor de rugozitate este oarecare.

Simbolurile pentru notarea stării suprafeţei se amplasează pe linii de contur, linii ajutătoare trasate în prelungirea acestora sau prin intermediul unor linii ajutătoare terminate cu o săgeată (Figura 8.2).


Figura 8.2 Modul de plasare pe desen a simbolului de rugozitate

Nu se admite plasarea simbolurilor pe linii de contur acoperite sau pe linii de cotă, cu excepţia găurilor de dimensiuni reduse, razelor de racordare şi a teşiturilor, cazuri în care simbolul se amplasează înaintea cotei respective (Figura 8.3).

Figura 8.3 Plasarea simbolului de rugozitate pe elemente cu dimensiuni reduse

Pe o suprafaţă cu rugozităţi diferite, valorile respective se notează separat, limita trasându-se cu linie subţire. Pe o reprezentare în secţiune, se cotează lungimea porţiunii de rugozitate diferită (Figura 8.4).


Figura 8.4 Notarea rugozităţii pe porţiuni limitate ale conturului

Modalitatea de indicare a stării suprafeţei pe un desen de execuţie se diferenţiază pentru următoarele cazuri:

dacă toate suprafeţele au aceeaşi rugozitate, aceasta se notează numai în rubrica aferentă din cadrul indicatorului, deasupra indicatorului, în cazul neexistenţei unei rubrici speciale, sau în cadrul condiţiilor tehnice înscrise pe desen dacă majoritatea suprafeţelor au aceeaşi stare (rugozitate), aceasta se

notează prin simbolul corespunzător numai deasupra indicatorului, pe desenul de execuţie urmând a se nota numai suprafeţele a căror stare (rugozitate) diferă de cea generală.

Simbolul de rugozitate poate fi scris deasupra indicatorului astfel (Figura 8.5): simbol, urmat de precizarea “cu excepţia celorlalte indicaţii”; simbol, urmat între paranteze de simbolul de bază semnificând faptul

că toate suprafeţele cu stări neidentificate de pe desen au valoarea rugozităţii egală cu cea din faţa parantezei; simbol, urmat, între paranteze, de notările stărilor suprafeţelor indicate

pe desen, în ordine crescătoare. Pentru suprafeţe de contur cu aceeaşi rugozitate pe tot conturul, notarea stării

respective se face în câmpul desenului, alături de precizarea “pe contur”. Se admite ca notarea stării respective să fie indicată pe reprezentare o singură

dată, prin completarea simbolului corespunzător cu un cerc de diametru 3÷4 mm, de aceeaşi grosime ca şi cotele înscrise pe desenul respectiv (Figura 8.6).


Figura 8.5 Înscrierea rugozităţii dacă există valori predominante ale acesteia

Figura 8.6 Notarea rugozităţii pe conturul obiectului


8.4 Notarea tratamentului termic pe desenele de execuţie Pe desenele de execuţie ale pieselor se indică numai datele referitoare la

caracteristicile finale ale materialului, obţinute în urma tratamentului termic: adâncimea h a stratului tratat, duritatea, rezistenţa la rupere. Acestea se înscriu în cadrul condiţiilor tehnice din desen în unul din următoarele moduri [4]:

prin intervale de valori (h = x1…x2; HRC y1…y2); prin valori nominale şi abateri limită (h = x1±∆x; HRC y1±∆y); prin valori limita (h ≥ x1; HRC ≥ y1).

Figura 8.7 Indicarea pe desen a tratamentului termic pentru întreaga piesă

Tratamentele care se referă la anumite părţi ale piesei se înscriu pe o linie de indicaţie, a cărei săgeată se sprijină pe o linie punct groasă, trasată paralel cu conturul piesei, pe o singură proiecţie, dacă aceasta determină complet zona tratată termic, sau, la nevoie, pe două proiecţii, caracteristicile mecanice notându-se o singură dată, doar pe una din proiecţiile respective.

Figura 8.8 Înscrierea tratamentului termic pentru părţi din piesă

8.5 – Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile 117

Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la acelaşi tratament termic, zonele respective se precizează prin linie punct groasă, caracteristicile mecanice indicându-se doar o singură dată.

Dacă mai multe părţi ale piesei sunt supuse la tratamente termice diferite, caracteristicile mecanice se indică pe fiecare din zonele respective sau, dacă sunt comune mai multor zone, se notează cu ajutorul unor litere distincte, iar datele privind tratamentul termic se înscriu o singură dată, într-o paranteză precedată de litera folosită pentru identificare [Figura 8.9].

Figura 8.9 Înscrierea mai multor tratamente termice pe diferitele suprafeţe ale unui obiect

Pentru cazul în care se indică şi anumiţi parametri de profil privind starea suprafeţei tratate termic, datele referitoare la tratamentul termic se înscriu pe braţul simbolului pentru notarea stării suprafeţei.

Dacă este necesar, se indică pe desen şi locul sau zona pentru măsurarea durităţii stratului tratat [4].

În desenele de ansamblu se vor indica numai datele de tratament termic care se referă la întreg ansamblul.

8.5 Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile Simbolul acoperirii sau indicaţiile privind acoperirea se dau în cadrul

condiţiilor tehnice din desen. Dacă se face referire la anumite zone ale piesei ce nu pot fi precizate decât pe

reprezentarea din desen, zonele respective se identifică şi se cotează conform regulilor enunţate la notarea tratamentului termic


1 ***- -Colecţia de Standarde actuale 2 Marin D., s.a. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999 3 Vlase A. – Tehnologia construcţiilor de maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996 4 Crişan N. – Noţiuni fundamentale în desenul tehnic industrial

119

9 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor

9.1 Reprezentarea pieselor de tip arbore

9.1.1 Tipologie, destinaţie, caracteristici generale Arborii sunt piese din categoria organelor de maşini, destinaţi transmiterii

momentelor de răsucire. În acelaşi timp, arborii servesc la sprijinirea pieselor montate pe ei şi aflate în mişcare de rotaţie. După tipul axei longitudinale, arborii pot fi drepţi, cu excentric, sau cotiţi [1], [2].

Forma geometrică globală este definită de o succesiune de tronsoane cilindrice, conice sau uneori prismatice, dispuse cap la cap, pe aceeaşi axă longitudinală în cazul arborilor drepţi sau pe aceeaşi direcţie dar decalate axial în cazul arborilor cu excentric şi respectiv cotiţi. Diferitele tronsoane pot prezenta diferite prelucrări interioare laterale sau axiale. Secţiunile transversale ale tronsoanelor de arbore pot fi constante sau variabile.

Părţile componente ale unui arbore sunt (Figura 9.1): corpul, tronsoanele de rezemare (numite fusuri de capăt sau pivoţi), prin intermediul cărora arborii sunt susţinuţi în lagăre şi tronsoanele pentru asamblare, pe care se montează diferite organe de maşini (roţi dinţate, roţi pentru curele) sau alte piese.

Părţi de calare

Corp Fus de capătFus de capăt

Figura 9.1 Părţile componente ale unei piese de tip arbore

Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor -9 120

Capetele de arbori, fusurile, gulerele fixe sunt standardizate dimensional [3]. La cele două capete, arborii sunt în general prevăzuţi cu găuri de centrare

filetate înfundate (Figura 9.2), care sunt de asemenea standardizate [4].

Figura 9.2 Gaură de centrare filetată de la capătul unui arbore

Pentru a evidenţia prelucrările interioare ale tronsoanelor, se folosesc secţiuni propriu-zise deplasate (Figura 9.3, Figura 9.4) [2].

Figura 9.3 Arbore în perspectivă, cu evidenţierea planelor de secţionare

9.1 – Reprezentarea pieselor de tip arbore 121

Figura 9.4 Secţiuni deplasate în arborele din figura anterioară

Dacă spaţiul nu permite deplasarea secţiunilor, acestea pot fi dispuse şi la capetele proiecţiei longitudinale, sau într-un spaţiu liber, cu notarea literală a traseului de secţionare şi a denumirii secţiunii (Figura 9.5).

Figura 9.5 Secţiune locală în arbore, plasată la capăt, ca o proiecţie obişnuită


9.1.2 Cotarea arborilor Pentru tronsoanele cilindrice, se indică diametrele, pentru cele prismatice

latura bazei, iar pentru cele conice cele două diametre de capăt. Cotarea longitudinală are în vedere rolul funcţional al tronsoanelor arborelui.

Ca bază de cotare pe această direcţie, poate fi utilizat unul, sau ambele capete. Deoarece lungimea de gabarit este o cotă necesară, lungimea unuia dintre tronsoane va lipsi, pentru a evita închiderea lanţului de cote (Figura 9.6).

Prelucrările de pe tronsoane vor fi dimensionate atât din punct de vedere al formei, cât şi al poziţiei (Figura 9.6).

Reprezentarea şi cotarea găurilor de centrare poate fi omisă, precizarea lor fiind realizată printr-o adnotare adecvată (Figura 9.5).

Pe desenul de execuţie al unui arbore se înscriu rugozităţile suprafeţelor funcţionale, precum şi abaterile dimensionale, de formă şi de poziţie.

Arborii drepţi sunt frecvent utilizaţi în domeniul electric, toate maşinile electrice rotative incluzând în componenţa lor acest reper.

Figura 9.6 Cotarea longitudinală şi a prelucrărilor interioare

Numeroase tipuri de traductoare electrice de măsură destinate mărimilor mecanice includ de asemenea repere de tip arbore.

O categorie aparte de arbori frecvent întâlniţi în domeniul electric sunt cablurile de legătură. Acestea sunt arbori flexibili.

9.2 – Reprezentarea arcurilor elicoidale 123

9.2 Reprezentarea arcurilor elicoidale

9.2.1 Caracteristici, tipologie, destinaţie Arcurile elicoidale sunt piese utilizate în realizarea îmbinărilor elastice.

Materialul cu bune proprietăţi elastice şi forma specifică a arcurilor elicoidale asigură deformaţii elastice mari. După forma constructivă, există arcuri elicoidale de compresiune (Figura 9.7 a), de tracţiune (Figura 9.7 b) şi de torsiune (Figura 9.7 c).

a) b) c)

Figura 9.7 Arcuri elicoidale: a) de compresiune; b) de tracţiune; c) de torsiune

Forma capetelor diferă în funcţie de destinaţie: arcurile de compresiune trebuie să asigure o suprafaţă de aşezare bună la ambele capete, iar cele de tracţiune posibilitatea de prindere, prin ochiuri adecvate, spre a aplica forţa de întindere. Arcurile de torsiune au capetele mai lungi decât diametrul arcului, spre a asigura fixarea în piesele prin care se aplică momentul de torsiune. Forma extremităţilor pentru arcurile elicoidale este standardizată (SR EN ISO 2162-2:1997).

Arcurile elicoidale au formă cilindrică (Figura 9.7), conică, paraboidală, hiperboloidală, în funcţie de suprafaţa directoare pe care este înfăşurată elicea arcului. Secţiunea sârmei sau a barei din care este confecţionat arcul poate fi rotundă, pătrată, dreptunghiulară, trapezoidală, inelară, eliptică.

Arcurile elicoidale de compresiune se utilizează la butoane, taste, comutatoare rotative cu apăsare, întrerupători de înaltă tensiune cu contacte cap la cap, numeroase


alte tipuri de contacte, lagăre sferice şi conice din mecanismele aparatelor electrice de măsură.

Arcurile elicoidale de tracţiune se utilizează la diferite relee şi la diferite tipuri de mecanisme din componenţa aparatelor electrice: numărătoare, indicatoare, etc.

Arcurile elicoidale de torsiune sunt utilizate fie ca elemente motoare, fie ca elemente de rezistenţă, la mecanismele de zăvorâre din aparatele electrice, la amortizarea şocurilor şi a vibraţiilor.

9.2.2 Reguli de reprezentare Arcurile elicoidale se reprezintă în vedere, în secţiune (cu vedere sau

propriu-zisă) sau simbolic (Figura 9.8) [1], [3].

b) c) d)a)

Figura 9.8 Reprezentarea arcurilor elicoidale: a) în vedere; b) în secţiune cu vedere; c) în secţiune propriu-zisă; d) simbolică

Liniile elicoidale ale spirelor se înlocuiesc prin linii drepte paralele. Spirele se reprezintă paralele, indiferent dacă pasul arcului este constant sau variabil (Figura 9.8).

La reprezentarea arcurilor elicoidale cu mai mult de 4 spire, pot fi desenate complet numai 1-2 spire la fiecare capăt, spirele intermediare fiind omise (Figura 9.8). Întreruperea convenţională trebuie să asigure vizibilitatea secţiunii, spre a fi cotată.

Pe desenul unui arc elicoidal se indică diagrama de sarcină (Figura 9.9) şi datele cu parametrii geometrici şi funcţionali, conform cu Tabelul 9.1. Se prevăd de asemenea date despre prelucrarea capetelor sau a ochiurilor de arcuri. Elementele care determină dimensional arcul elicoidal sunt: diametrul exterior şi diametrul interior al arcului cilindric (pentru arcurile conice se

dau la capete diametrele exterioare şi interioare), dimensiunile secţiunii sârmei sau barei, pasul arcului (la arcurile cu pas variabil se cotează pasul fiecărei spire), diametrul mediu al arcului, înălţimea (lungimea) arcului în stare liberă,


dacă este necesar, se indică diametrul minim al alezajului bucşei de ghidare sau diametrul maxim al tijei de ghidare.

Tabelul 9.1

d D DeD1L0n ntLcFcth

τc

......................mm

......................mm

..........±..........mm

..........±..........mm

..........±..........mm …....................... - …....................... - ......................mm …......................N .................N/mm2

F1L1

τ1τk1F2L2

τ2τk2FnLnτn

τkn

.............±............N

........................mm

...................N/mm2

...................N/mm2

...........................N

........................mm

...................N/mm2

...................N/mm2

..........................N

........................mm

...................N/mm2

...................N/mm2

snτknk N δF feRst T1)

......................mm

.................N/mm2

..................... -

..................... -.................N/mm2

........................Hz

...................N/mm.........................h.......................°C

Sens de înfăşurare a spirelor

2) LH RH Adaptarea arcului:

Frecvenţa ciclului de sarcină, f

statică dinamică(lim. în timp) dinamică (nelimitată)

Condiţii Abateri limită3)

Material G: N/mm2

E: N/mm2

O forţă F1, lungimea corespunzătoare L1 şi rigiditatea Rs

L0,d,nt

Două forţe F1/F2 şi lungimile corespunzătoare L1/L2

L0,d,nt

Starea suprafeţei

Trefilată laminată prelucrată prelucrată prin alicare

sferică

debavurare interioară exterioară

Lungimea arcului care nu este prereglat şi rigiditatea Rs

d,nt

Protecţia suprafeţei

O forţă F1 şi forţa arcului prereglat L0

Grad de prereglare sau sarcina de prereglare

O forţă F1, lungimea arcului prereglat şi lungimea arcului neprereglat L0

nt,d sau nt,De,Di

Informaţii suplimentare, de exemplu asupra stării suprafeţei sau toleranţelor


1) Minimum/maximum 2) A se indica cazul corespunzător 3) Parametrii indicaţi pot fi modificaţi pentru a corespunde condiţiilor date.

LL

1L

Ø

L

Ø De D1

Lc

2n

cthF

Ø

Extremitati ale arcului: forma C

Ø0

d

D

(s )(s )

2(s )n

Fn2F

1F

1

Figura 9.9 Arc elicoidal de compresiune şi diagrama de sarcină a acestuia

În desenele de ansamblu, arcurile elicoidale pot fi reprezentate în vedere, în secţiune cu vedere, sau în secţiune propriu-zisă (Figura 9.10) [5]. Pentru arcuri de dimensiuni mici pe desen, reprezentarea în secţiune propriu-zisă este cea mai convenabilă. Dacă diametrul secţiunii sârmei este sub 2 mm, secţiunea în sârmă se înnegreşte complet.


Figura 9.10 Celulă sensibilă din componenţa unei matrici senzoriale tactile de tip inductiv, incluzând arcuri elicoidale

În Figura 9.11 se exemplifică desenele de execuţie pentru un arc elicoidal de tracţiune iar în Figura 9.12 în desenul de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune [6].

Figura 9.11 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de tracţiune


Figura 9.12 Desen de execuţie pentru un arc elicoidal de torsiune

9.3 Plăci cu cablaj imprimat

9.3.1 Despre cablajele imprimate Cablajele imprimate constituie una din cele mai folosite metode de realizare a

conexiunilor în circuitele electronice şi electrice. Asigurând un grad de compactizare ridicat, o reproductibilitate mare în poziţionarea pieselor, un volum redus, o montare şi o asamblare uşoară, posibilitatea de a automatiza complet operaţia de realizare a circuitelor, o fiabilitate ridicată şi un cost redus, această tehnologie are numeroase avantaje şi, ca urmare, şi numeroase utilizări. În fig. 9.12 se prezintă câteva utilizări ale cablajelor imprimate [7],[5].

9.3 – Plăci cu cablaj imprimat 129

Figura 9.13 Utilizări ale cablajelor imprimate: a) conexiuni prin cablaj imprimat; b) condensator imprimat; c) bobine imprimate; d) element de comutator rotativ; e) micromotor cu rotor pe cablaj imprimat

Cablajele imprimate includ în general: un suport izolant, rigid sau elastic, conductoare imprimate, pelicule de acoperire şi protecţie şi, eventual, adezivi.

În funcţie de numărul planelor în care se situează conductoarele, există cablaje imprimate monostrat, dublu strat şi multistrat.

După modalitatea de realizare a contactelor între conductoare din plane diferite, există cablaje cu găuri nemetalizate (cu contacte prin fire), cu găuri metalizate şi cu contacte obţinute prin depuneri succesive.

Metoda de fabricaţie diferenţiază cablaje realizate prin tehnologii substractive, tehnologii aditive şi tehnologii de sinteză.

9.3.2 Aspectele mecanice care trebuie avute în vedere la proiectarea plăcilor cu cablaj imprimat Desenarea unui cablaj imprimat este precedată de definirea spaţiului disponibil

pentru amplasarea plăcii şi alegerea modului de fixare a acesteia [5], [7]. Obţinerea plăcilor la dimensiunile stabilite şi fixarea componentelor se

realizează totdeauna în producţie cu anumite toleranţe dimensionale, de formă şi de poziţie, toleranţe care trebuie avute în vedere la proiectare.

Plasarea pieselor mari şi grele necesită corelarea cu rezistenţa mecanică a suportului, pentru a evita deformări ale plăcilor sub acţiunea greutăţii proprii şi a pieselor.


Fixarea plăcilor cu cablaj imprimat trebuie să aibă în vedere asigurarea la şocuri şi vibraţii, împotriva rezonanţelor mecanice, prin ghidaje, rigidizări, imobilizări. Probleme deosebite pot să apară la circuitele plasate pe vehicolele terestre şi aeriene, pe rachete, pe sateliţi; în astfel de cazuri, plăcile cu cablaj imprimat se înglobează în răşină.

Considerarea libertăţii de dilatare a plăcii cu temperatura impune anumiţi parametri dimensionali în proiectarea cablajelor imprimate.

Montarea şi demontarea plăcilor trebuie să se realizeze fără solicitări mecanice pe direcţii perpendiculare pe plăci. Strategia de întreţinere şi depanare, structura mecanică generală a produsului influenţează de asemenea concepţia plăcilor cu cablaj imprimat.

9.3.3 Desenarea cablajelor imprimate Proiectul unui cablaj imprimat include desenul cablajului, fila (lista) de date

pentru execuţia găurilor şi alte documente conexe[3], [7]. Desenul unui cablaj este ansamblul imaginilor feţelor cablajului, câte una

pentru fiecare strat. Pe desenul fiecărei feţe apar: conturul plăcii cu toate degajările, găurile tehnologice şi de poziţionare, conductoarele imprimate, găurile şi pastilele de montare şi de lipire a componentelor, reperele de poziţionare.

Desenele cablajelor imprimate pot fi realizate manual sau în regim asistat de calculator, prin pachete soft adecvate[8]. În cazul tehnicii manuale, pe suportul de desenare se imprimă un rastru într-o culoare palidă, utilizat în poziţionarea componentelor şi a conductoarelor. Valoarea pasului de rastru este standardizată şi aparţine seriei: 2.5, 0.625, 0.5, 0.1 mm sau 1”, 0.5”, 0.25”.

9.3.4 Etapele desenarii cablajelor imprimate 1. Documentarea şi pregătirea implică definitivarea setului de informaţii

necesare desenării cablajului [5], [7]. Acestea sunt: schema electrică, cu toate specificaţiile şi particularităţile legate de tipul,

poziţiile pieselor, ale traseelor, modificările şi/sau variantele posibile, cerinţele deosebite, caracteristicile pieselor: forme, dimensiuni, distanţe între terminale,

particularităţi de montare, caracteristicile mecanice: forma şi dimensiunile plăcii, spaţiul disponibil

pentru plasarea pieselor, toleranţele execuţiilor mecanice, caracteristicile tehnologiilor de fabricaţie (mai ales referitoare la toleranţe

dimensionale şi de poziţie), cerinţele speciale referitoare la solicitări mecanice, climatice, electrice,

cuplaje parazite, lungimea conductoarelor. 2. Stabilirea formei şi a dimensiunilor plăcii necesită trasarea conturului

plăcii şi al decupărilor, a găurilor pentru fixare, stabilirea zonelor de lucru şi a zonelor


interzise, definirea sistemului de referinţă. Prima axă ortogonală a sistemului de referinţă este de obicei definită de 2 găuri funcţionale sau tehnologice (Figura 9.14 a). Sistemul este utilizat şi ca bază de referinţă pentru poziţionările fizice ulterioare ale plăcii pe parcursul procesului tehnologic. Sistemul de referinţă poate fi stabilit şi în raport cu marginile plăcii, dar precizia de poziţionare este mai scăzută (Figura 9.14 b). Originea sistemului de referinţă poate fi plasată în exteriorul plăcii finite, într-o zonă tehnologică (Figura 9.14 c).

X

Y

X

Y

X

Y

O

OOa) b) c)

Figura 9.14 Sisteme de referinţă pe o placă cu cablaj imprimat; axe definite prin: a) centrele a două găuri de pe placă; b) două muchii ale plăcii; c) găuri tehnologice din exteriorul plăcii

Stabilirea zonelor de lucru (Figura 9.15) implică trasarea conturului regiunilor în care se vor amplasa piesele şi traseele de legătură şi a zonelor interzise, rezervate pentru inscripţionări, găuri de trecere, suporţi, radiatoare, etc.

Pentru grosimea plăcii, STAS 7155-83 recomandă o serie de valori nominale precum şi toleranţele corespunzătoare grosimilor nominale.


Figura 9.15 Spaţiul disponibil pentru realizarea cablajului imprimat

3. Plasarea pieselor pe placă are în vedere schema electrică, spaţiul disponibil, configuraţia plăcii. Se marchează punctele de lipire ale terminalelor (centrele pastilelor) şi siluetele pieselor, cu notaţiile de identificare aferente.

De obicei are loc o prepoziţionare şi o prerutare, urmate apoi de reveniri succesive până la obţinerea unor rezultate optime sau cel puţin satisfăcătoare. Centrele


găurilor şi ale pastilelor de lipire trebuie să se afle în nodurile reţelei normalizate (rastrul). Aceasta înseamnă că distanţele dintre terminalele pieselor pe două direcţii perpendiculare sunt multipli ai pasului de rastru (cu rare excepţii).

Programele CAD asigură poziţionarea automată a pieselor (caracteristica “Auto Place”), dar, chiar şi în cazul elaborării cu ajutorul calculatorului, se recomandă plasarea manuală a pieselor foarte importante, sau care prezintă particulariţăti de plasare, urmată de plasarea automată a celorlalte piese.

Poziţia găurilor se defineşte în raport cu axele de referinţă, sau, pentru găuri dependente funcţional între ele, prin indicarea distanţei dintre centrele lor. STAS 7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale centrelor găurilor faţă de sistemul de referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.2.

Tabelul 9.2

Clasa de toleranţă 0

toleranţe f. strânse

1 toleranţe strânse

2 toleranţe normale

3 toleranţe

largi Toleranţele poziţionale ale centrelor găurilor [mm], pentru distanţe mici faţă de sistemul de referinţă (≤ 150 mm)

±0.05

±0.10

±0.20

±0.40 Toleranţele poziţionale ale centrelor găurilor [mm], pentru distanţe mari faţă de sistemul de referinţă (>150 mm)

±0.10

±0.20

±0.40

±0.80 Aplicarea toleranţelor reduse duce la creşterea costurilor şi, uneori, la

dificultăţi în fabricaţie. Centrele găurilor trebuie să se încadreze de asemenea în limitele unor toleranţe

prescrise vizând dispunerea lor reciprocă şi neconcordanţa între straturi, în cazul cablajelor multistrat.

Diametrele găurilor sunt la rândul lor normalizate, în funcţie de destinaţia găurilor, tehnologia de realizare şi tipul lor (metalizate, nemetalizate, speciale).

Distanţa minimă dintre piese şi marginile plăcilor va fi de aproximativ 5 mm. Piesele trebuie să fie plasate în rânduri şi coloane, grupat, pe tipuri şi

dimensiuni. Terminalele pieselor trebuie să fie astfel formate încât distanţa dintre punctul

de lipire şi corpul piesei să fie suficient de mare pentru a evita supraîncălzirea la lipire. Piesele se vor poziţiona astfel încât terminalele să nu fie supuse la îndoiri

repetate, datorate deplasărilor, vibraţiilor corpului piesei. La piese mari şi grele, cu terminale pe o singură parte, sau cu terminale lungi, se vor folosi socluri, distanţiere, corniere, rame de fixare.


Conectorii de diverse tipuri, comutatoarele, elementele de reglaj accesate frecvent trebuie să fie fixate cu nituri, şuruburi, elemente de fixare special destinate, nu numai prin terminale lipite.

Cablurile de conexiune între diferite puncte de pe placă sau cu exteriorul trebuie imobilizate pe plăci cu cleme sau prin lipire, matisare, astfel ca solicitările mecanice să fie preluate în exclusivitate de izolaţie, nu de cuprul conductorului.

4. Cablarea sau rutarea constă în desenarea conexiunilor dintre terminale, conform schemei electrice, fără intersectări în acelaşi plan. Întâi se desenează liniile mediane, apoi se stabileşte lăţimea cablajului. Lăţimea conductoarelor şi distanţa dintre ele se stabilesc din criterii electrice, tehnologice, de fiabilitate.

Se recomandă utilizarea culorilor contrastante în desenare, pentru mărirea lizibilităţii.

Programele CAD dispun de soft de cablare automată (autorutare), de regulă în mai multe plane, cu poziţionarea automată a găurilor de trecere de la un strat la altul. Procesul este ciclic, până la obţinerea unui cablaj optim.

Pentru a facilita operaţia de lipire, se recomandă evitarea prezenţei suprafeţelor mari de cupru.

STAS 7155-83 recomandă ca abaterile poziţionale ale traseelor faţă de sistemul de referinţă să se încadreze între limitele din Tabelul 9.3.

Tabelul 9.3

Clasa de toleranţă 1

toleranţe strânse 2

toleranţe normale 3

toleranţe largi Toleranţele de poziţionare a traseelor faţă de sistemul de referinţă [mm]

±0.05

±0.10

±0.25

Toleranţele de poziţionare a conductoarelor faţă de găuri [mm]

±0.2

±0.20

±0.30

Pentru a evita înscrierea detaliată a toleranţelor la poziţia nominală a fiecărei găuri, se recomandă precizarea clasei de toleranţă adoptate pentru întreaga placă, şi specificarea detaliată numai a valorilor mai restrictive decât cele ale clasei respective.

Pe desenul plăcii se înscriu, pe lângă toleranţele dimensionale şi de poziţie, şi toleranţe de formă:

toleranţa la planitate; aceasta este necesară, deoarece abaterile de planeitate mari duc la reducerea spaţiului liber dacă placa este montată în paralel cu alte plăci sau cu un ecran, la dificultatea sau imposibilitatea de inserţie a plăcii în ghidajele din şasiuri, la apăsarea mecanică a componentelor şi a îmbinărilor sudate. STAS 12285/1-85 stabileşte valorile abaterii de planitate în funcţie de grosimea şi de materialul suportului izolant precum şi de numărul straturilor conductoare, toleranţa la forma dată a profilului pentru conturul plăcii, necesară din

aceleaşi motive ca şi toleranţa la planitate.


5. Verificarea schiţei preliminare a unui cablaj imprimat urmăreşte ca principale elemente:

plasarea tuturor pieselor, realizarea tuturor legăturilor; respectarea prescripţiilor privind spaţiul disponibil, zonele interzise sau

rezervate; obţinerea unei distribuţii acceptabile a pieselor, fără zone prea dense sau

prea libere; obţinerea unei distribuţii acceptabile a conductoarelor; respectarea toleranţelor dimensionale şi geometrice impuse de fabricaţie.

6. Optimizarea şi definitivarea desenului se referă la traseele de cablaj imprimat şi la dispunerea pieselor pe placă şi se realizează de obicei în mai mulţi paşi.

În cazul elaborării desenelor cu ajutorul calculatorului, printr-un soft special de proiectare a cablajelor imprimate, vor fi realizate simulări electrice şi termice ale circuitului proiectat.

7. Definitivarea desenului şi imprimarea pe suport special (plotarea) constituie etapa finală a elaborării cablajului.

Desenul în formă finală al unui cablaj imprimat se realizează la scara 1:1, 2:1, şi mai rar, la alte scări.

Suportul pentru desenul final trebuie să fie stabil la acţiunea temperaturii şi a umidităţii (nu hârtie, calc, carton, ci plăci din sticlă, din oţel, din aluminiu, folii din poliester, din PVC, carton cu inserţie metalică).

În faza finală se realizează şi generarea filelor necesare execuţiei: liste de conexiuni, tabele pentru operaţii tehnologice, fişiere în format specific, pentru maşini unelte cu comandă numerică (MUCN), roboţi, automate de asamblare. 1 Dale C. Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 2 Dogariu M. s.a. – Desen tehnic industrial. Culegere de probleme, partea I, II, Lito

Universitatea “Transilvania” Braşov, 1990 3 *** - Colecţia de Standarde actuale 4 Popa M; s.a. – Desen tehnic, Indrumător, Partea a II-a, Culegere de norme, Lito,

I.P.Timişoara, 1989 5 Pascu A. – Structura mecanică a aparatelor electronice, OID, ICM, Bucureşti, 1992 6 Marin D., Raicu L. – Desen tehnic industrial, Editura Bren, Bucureşti, 1999 7 Cehan V., Goraş T. – Introducere în tehnologia subansamblurilor electronice, Editura

MatrixRom, Bucureşti, 1998 8 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura “Eurobit”, Timişoara, 1999

137

10 Desenul de ansamblu

10.1 Conţinutul unui desen de ansamblu Desenul de ansamblu ocupă un loc esenţial în elaborarea documentaţiei pentru

un produs tehnic, deaorece pune în evidenţă toate componentele de tip reper sau subansamblu ce fac parte din ansamblul respectiv, modul lor de montare şi relaţia dintre ele. Desenul de ansamblu oglindeşte principalele dimensiuni ale ansamblului reprezentat, spaţiul necesar pentru montare şi pentru funcţionare, posibile raporturi cu ansamblurile învecinate. Desenul de ansamblu al unui produs care se livrează beneficiarului în ambalaj poate să conţină şi informaţii grafice şi negrafice privind ambalarea sa.

Dacă ansamblul reprezentat este simplu, desenul său poate servi şi ca desen de execuţie pentru toate reperele componente. În acest caz, desenul de ansamblu trebuie să conţină toate dimensiunile necesare fabricării reperelor [1], [2].

10.2 Tipologia desenului de ansamblu Desenul de ansamblu al unui produs existent este un desen de releveu. El poate

fi util în modificarea ansamblului respectiv, în repararea, mutarea acestuia sau realizarea unor conexiuni noi, cu alte ansambluri învecinate.

Desenul de ansamblu al unui produs nou, aflat în faza de concepţie, este un desen de proiect. Acesta va servi la fabricarea ansamblului reprezentat şi la detalierea desenelor de execuţie ale componentelor.

Pentru prezentarea unui produs în catalog, se utilizează desene de prospect sau de catalog, desene sintetice care includ numai informaţiile esenţiale despre produsul respectiv: forma geometrică globală, aspectul, gabaritul, modul de conectare cu elementele învecinate din mediul de lucru. Pentru a fi mai sugestive, astfel de desene sunt realizate frecvent în perspectivă. Ele nu conţin toate informaţiile unui desen de execuţie.

Desenul de ansamblu -10 138

10.3 Reprezentarea ansamblurilor

10.3.1 Reprezentarea desenelor de proiect şi de releveu Un ansamblu se reprezintă într-un număr minim de proiecţii ortogonale, dar

suficiente pentru redarea completă a componenţei şi a dimensiunilor sale. Proiecţiile respective pot fi vederi sau secţiuni şi respectă în totalitate regulile de reprezentare clasice privitoare la acestea.

Poziţia de reprezentare a unui ansamblu este poziţia de funcţionare. Pentru acele ansambluri sau subansambluri care funcţionează în diferite poziţii (de exemplu, un tranzistor pe radiator, un conector asamblat, etc.), reprezentarea se realizează în poziţia principală pe care o ocupă în timpul montajului.

Conturul a două piese alăturate se desenează cu o singură linie groasă continuă, dacă între cele două piese nu există joc rezultat din diferenţă de dimensiuni nominale (Figura 10.1 a). În cazul existenţei unui joc datorat valorilor diferite ale dimensiunilor nominale, fiecare piesă va fi conturată separat, desenul evidenţiind existenţa jocului respectiv (Figura 10.1 b) [3], [4].

1

2 3

1

2 3

a) b) Figura 10.1 Fragment dintr-un ansamblu: a) fără joc între piesele alăturate (piesele 2 şi 3 faţă de 1); b) cu joc între piesele alăturate (piesele 2 şi 3 faţă de 1)

Câteva din regulile de reprezentare în secţiune dezvoltate în capitolul 6 se aplică pe larg în secţiunile din desenele de ansamblu: reprezentarea în vedere a pieselor pline secţionate longitudinal, utilizarea modelelor de haşurare în concordanţă cu materialul din care este realizată piesa secţionată, haşurarea diferită a suprafeţelor secţionate aparţinând unor piese diferite, haşurarea identică a suprafeţelor secţionate ce aparţin aceleeaşi piese (Figura 10.1 a şi b, Figura 10.4).

Regula privind desenarea în vedere a piuliţelor şi şaibelor standardizate secţionate longitudinal (Capitolul 6) se concretizează în desenele de ansamblu.

Piesele care în timpul funcţionării ansamblului execută deplasări se reprezintă în poziţia de repaus. Ele pot fi reprezentate pe aceeaşi proiecţie şi în poziţii

10.3 – Reprezentarea ansamblurilor 139

intermediare de mişcare, conturându-le cu linie-două puncte subţire; suprafeţele secţionate nu se haşurează în aceste poziţii (Figura 10.2).

260 220

Figura 10.2 Reprezentarea pieselor mobile în poziţii diferite decât cea de repaus şi cotarea corespunzătoare a gabaritului acestor ansambluri

Pentru evidenţierea relaţiei ansamblului reprezentat cu ansamblurile alăturate, conturul celor din urmă poate fi trasat parţial sau total cu linie-două puncte subţire, fără ca eventualele suprafeţe secţionate să fie haşurate (Figura 10.3).

Figura 10.3 Trasarea conturului elementelor învecinate cu ansamblul reprezentat

Piesele reprezentate cu linie-două puncte subţire nu acoperă reprezentarea de bază, dar pot fi acoperite parţial de aceasta (Figura 10.2, extremitatea stângă a tijei mobile).

10.3.2 Înscrierea dimensiunilor într-un desen de ansamblu Pe desenul unui ansamblu, se înscriu următoarele dimensiuni [4]:

dimensiunile de gabarit; dimensiunile de legătură cu ansamblurile învecinate; dimensiunile de montaj; dimensiunile funcţionale;


alte dimensiuni necesare şi care nu rezultă din desenele componentelor ansamblului.

43

8

7

9

10

11

2156

Figura 10.4 Ansamblu întreruptor automat cu aer comprimat cu contact auxiliar


Dimensiunile de gabarit sunt necesare pentru definirea spaţiului ocupat de ansamblul respectiv şi al spaţiului necesar funcţionării (Figura 10.5). Dacă o anumită dimensiune de gabarit este dependentă de deplasarea unei piese mobile, cele două valori limită ale cotei de gabarit rezultate pot fi înscrise pe linii de cotă separate (Figura 10.2) sau pe aceeaşi linie de cotă, una sub alta.

Dimensiunile de legătură se referă la cotele de formă şi de poziţie ale elementelor care asigură legarea ansamblului reprezentat cu ansamblurile învecinate (Figura 10.5).

Dimensiunile de montaj sunt cotele necesare operaţiei de montaj sau cele necesare reglării ansamblului în starea sa iniţială (Figura 10.5).

Dimensiunile funcţionale sunt cele esenţiale în funcţionarea ansamblului, mai ales cele care rezultă din asamblarea componentelor şi nu sunt evidenţiate pe desenele reperelor.

Dimensiunile de montaj şi cele funcţionale care formează un ajustaj (vezi Capitolul 7) sunt deseori tolerate dimensional într-unul din sistemele alezaj sau arbore unitar.

10.3.3 Poziţionarea componentelor Componentele unui ansamblu (repere sau subansambluri) trebuie să fie

identificate în desenul ansamblului respectiv printr-un număr de poziţie (Figura 10.4, Figura 10.5) [5], [6]. Fiecare componentă diferită a ansamblului primeşte un număr de poziţie distinct. Componentele identice care se repetă primesc acelaşi număr de poziţie.

Numerele de poziţie se dispun în afara conturului exterior al proiecţiilor ansamblului, în coloane şi rânduri paralele cu chenarul, astfel încât să poată fi citite privind desenul de la baza formatului. Numerele de poziţie se scriu cu cifre arabe, cu o înălţime a caracterelor de 1.5-2 ori mai mare decât înălţimea textelor cotelor.

Un număr de poziţie se înscrie de obicei o singură dată, pe o singură proiecţie, şi anume pe aceea pe care componenta poziţionată este cel mai bine vizibilă. În cazul componentelor repetitive, numărul de poziţie se poate repeta pentru diferitele apariţii ale componentei poziţionate, dacă acest lucru este impus de o claritate mai bună a desenului.

Asocierea numărului de poziţie cu componenta poziţionată este realizată printr-o linie de indicaţie terminată cu punct îngroşat pe suprafaţa elementului poziţionat şi trasată cu linie continuă subţire (Figura 10.4, Figura 10.5) sau cu săgeată pe conturul elementului (numai pentru contururi care sunt la exteriorul ansamblului; soluţia nu este recomandată). Aceste linii de indicaţie nu trebuie să fie orizontale sau verticale, nici sistematic paralele între ele. Nu se admite întersectarea liniilor de poziţionare, dar se admite frângerea lor o singură dată.

Atribuirea numerelor de poziţie se realizează respectând o anumită regulă: fie conform succesiunii pieselor la montare, fie parcurgând desenul în sens orar sau antiorar.


4

2

5

3

1

Figura 10.5 Desenul de ansamblu al unui element de înlocuire a siguranţei fuzibile


10.3.4 Completarea tabelului de componenţă Pentru cunoaşterea componentelor unui ansamblu, desenul acestuia conţine un

tabel de componenţă, cu datele de identificare ale componentelor (Figura 10.5, Figura 10.6) [7]. Tabelul este dispus deasupra indicatorului, în prelungirea acestuia şi lipit de chenar. Dacă spaţiul nu permite scrierea tuturor componentelor în tabel, acesta poate fi întrerupt şi continuat în stânga indicatorului, lipit de acesta, sau în colţul din dreapta-sus al formatului de desenare. Tabelul de componenţă poate fi dispus şi pe un format separat, apartenenţa sa la desenul de ansamblu fiind evidenţiată în rubricile indicatorului. Un model pentru tabelul de componenţă este prezentat în Figura 10.6.

I N D I C A T O R

(2)(1) (3) (4) (5) (6)

Figura 10.6 Tabelul de componenţă al unui desen de ansamblu

Rubricile obligatorii ale tabelului de componenţă sunt cele de la (1) la (4). Completarea tabelului de componenţă se realizează de jos în sus. Numărul de ordine al fiecărei componente din tabel trebuie să coincidă cu

numărul de poziţie atribuit componentei pe desen. Linia din tabel corespunzătoare fiecărei componente evidenţiază şi

repetitivitatea acelei componente, prin numărul de bucăţi înscris în coloana corespunzătoare.

O componentă este înscrisă în tabelul de componenţă o singură dată. În completarea tabelului de componenţă, nu se admit ghilimelele, nici cuvâtul

“idem” sau folosirea unor abrevieri nestandardizate. Celulele necompletate se barează orizontal.


10.4 Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile

10.4.1 Reprezentarea îmbinărilor nituite Niturile se utilizează la îmbinările nedemontabile ale unor plăci, table, profile.

Îmbinările nituite se reprezintă pe desenele de ansamblu fie în detaliu, fie simbolic (exemple în Tabelul 10.1) [7].

Tabelul 10.1

Tipul nitului Reprezentare obişnuită Reprezentare simbolică

Nit cu capetele semirotunde

Nit cu capetele semiînecate

Nit cu capul de sus înecat

Reprezentarea nituirii se realizează pentru faza finală a îmbinării. Se recomandă ca la reprezentarea în vedere în plan orizontal, capul nitului să fie îndepărtat prin secţionarea transversală a tijei nitului. În plan vertical, reprezentarea este o secţiune prin axa longitudinală a nitului.

10.4 – Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile 145

În domeniul electric, îmbinările cu nituri sunt utilizate la realizarea pachetelor de tole, a contactelor electrice, la unele carcase din tablă, în general de dimensiuni mari. Datorită utilizării largi pe care o are îmbinarea cu nituri tubulare în asamblarea contactelor electrice, în fixarea coselor pe plăcile suport, este exemplificat în Figura 10.7 un astfel de montaj.

Figura 10.7 Îmbinarea a două piese de tip placă folosind un nit tubular

10.4.2 Reprezentarea îmbinărilor sudate Sudura se utilizează la îmbinarea nedemontabilă a pieselor metalice de

compoziţie apropiată, prin încălzire locală sau sub presiune ridicată. Sudura se poate realiza prin depunerea unui material special, sub forma unui cordon de sudură continuu sau întrerupt [7].

Reprezentarea sudurilor într-un desen de ansamblu se poate face fie detaliat, fie simplificat. A doua variantă de reprezentare este mai frecvent folosită. Reprezentarea simplificată (sau schematică) se bazează pe un set de elemente (Figura 10.8), care include:

simbolul principal, simbolul secundar, linia de reper, linia de referinţă simplă (continuă) sau dublă (traseu continuu şi traseu

întrerupt), cote şi indicaţii suplimentare.

Simbolul principal se referă la tipul sudurii, definit de forma suprafeţei. Variante mai frecvent utilizate sunt redate în Tabelul 10.2.


Linia de reper

Traseul continuu al liniei de referinţă

Simbolul sudurii

Traseul întrerupt al liniei de referinţă Sudura

Figura 10.8 Elementele de reprezentare simplificată a sudurii

Tabelul 10.2

Tipul sudurii/ Simbol

Reprezentarea în perspectivă a

sudurii

Reprezentarea detaliată a sudurii

Reprezentarea simplificată a sudurii

Sudura în colţ


Sudură în I

Sudură în V

Sudură prin

puncte

Sudură în

colţ pe ambele

părţi

Sudură în colţ concavă


Sudură în I convexă

Simbolul principal se aşează de partea traseului continuu al liniei de referinţă,

dacă marcarea sudurii se realizează pe partea pe care se găseşte suprafaţa exterioară a sudurii (Tabelul 10.2, liniile 1, 3, 4, 5, 8), sau de partea traseului întrerupt al liniei de referinţă, dacă marcarea sudurii se realizează pe partea opusă (Tabelul 10.2, liniile 2 şi 3). Dacă sudura este realizată pe ambele părţi, simbolul principal va fi dispus atât deasupra cât şi sub linia de referinţă, iar traseul întrerupt este omis (Tabelul 10.2, liniile 7 şi 9). Simbolul se plasează chiar pe linia de referinţă dacă sudura se află în planul de îmbinare (vezi sudura în puncte, Tabelul 10.2, linia 6).

Simbolul secundar redă informaţii suplimentare despre forma suprafeţei exterioare a sudurii (Tabelul 10.3) şi se combină cu simbolul principal (vezi sudura în colţ concavă, sau sudura în I convexă).

Tabelul 10.3

Forma suprafeţei Simbolul Plană

Convexă Concavă

Marginile sudurii trebuie netezite prin retopire suplimentară

Suport la rădăcină permanent

Suport la rădăcină detaşabil

Linia de reper este o linie continuă subţire având la capăt o săgeată ce indică sudura. În prelungirea acesteia, paralel cu chenarul, se trasează linia de referinţă continuă şi cea întreruptă.

Cotele aferente sudurii şi care se înscriu pe desen sunt: la stânga simbolului, secţiunea transversală a sudurii, iar la dreapta simbolului dimensiunea longitudinală a sudurii (Figura 10.9).


Dacă este necesară redarea pe desen a unor detalii privind procedeul de sudare, nivelul de acceptare, poziţia de sudare, metalul de adaos, materialele auxiliare, linia de referinţă continuă este prevăzută cu o ramificaţie în extremitatea dreaptă (Figura 10.10).

a lungimea lungime

Figura 10.9 Dispunerea cotelor pentru sudură

23

Figura 10.10 Utilizarea ramificaţiei liniei de referinţă pentru înscrierea procedeului de sudare

În domeniul electric, îmbinarea prin sudură este utilizată la fixarea unor colţare, suporturi, rame pe scheletele metalice ale aparatelor electrice, ale panourilor, fixarea unor plăci pe şasie şi suporturi, la realizarea anumitor carcase.

10.4.3 Reprezentarea îmbinărilor prin lipire, încleiere, coasere Lipirea, încleierea, coaserea sunt procedee de îmbinare nedemontabilă şi se

reprezintă pe desenele de ansamblu prin simboluri specifice (Figura 10.11 a, b, c).

a) b) c) Figura 10.11 Simbolul îmbinării prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere

Simbolul îmbinării se plasează pe o linie de indicaţie având la capăt o săgeată ce indică locul îmbinării (Figura 10.12).

Conturul lipit sau încleiat se trasează cu linie continuă de grosime dublă faţă de linia utilizată pentru muchiile vizibile (Figura 10.12), dacă este vizibil pe proiecţia respectivă; în caz contrar, nu se reprezintă.

Îmbinarea prin coasere cu fir se reprezintă prin linie continuă subţire pe traseul coaserii.


a)

Figura 10.12 Reprezentarea unei îmbinări prin: a) lipire; b) încleiere; c) coasere

10.5 Desenul de prospect sau de catalog

10.5.1 Utilitatea şi caracteristicile desenului de prospect Pentru ca un produs să fie cunoscut de potenţialii utilizatori, este necesară o

prezentare a acestuia, în cadrul unui prospect, a unui catalog de produse tipărit sau electronic (pe CD, pe dischetă), sau “on line”, prin Internet. Orice producător de marcă are în vedere elaborarea unor documente de acest tip, ele având un rol important în cunoaşterea ofertei de produse dintr-o anumită gamă, la un moment dat, a producătorului respectiv. Desenele conţinute în acestea, numite generic “desene de prospect”, au funcţia de a prezenta un anumit produs, subansamblu sau chiar reper, având în principal un scop comercial. Desenele de prospect pot servi şi la identificarea unui obiect [8].

La realizarea unui desen de prospect, se poate utiliza reprezentarea în proiecţii ortogonale, sau cea în perspectivă, modelarea spaţială, ori combinaţii ale acestora. Sunt binevenite culorile, tonurile de gri, şi elementele de design. Majoritatea filelor de prospect actuale îmbină desenele propriu-zise cu fotografiile şi cu elementele decorative. Pe lângă rolul informativ, desenul de prospect are şi rol publicitar, fapt pentru care trebuie să fie estetic şi atractiv.

Desenul de prospect sintetizează numai principalele caracteristici geometrice ale obiectului prezentat. Nu este obligatorie redarea tuturor detaliilor de formă şi dimensionale.

10.5.2 Particularităţi de realizare a unui desen de prospect În cazul desenelor de prospect de dimensiuni mici, nu este necesară folosirea

liniilor groase pentru trasarea muchiilor vizibile. Desenul poate fi elaborat cu o singură grosime de linie.

10.5 – Desenul de prospect sau de catalog 151

Cotele care trebuie să apară pe un desen de ansamblu dintr-un prospect sunt cele de gabarit şi cele de legătură (Figura 10.13). Posibilul beneficiar trebuie să cunoască spaţiul necesar montării şi funcţionării obiectului studiat precum şi dimensiunile şi poziţia elementelor de legare a acestuia cu obiectele învecinate, pentru o bună compatibilitate dimensională cu ele. Informaţiile menţionate pot fi furnizate şi textual, în tabele.

Pentru familii dimensionale de repere sau de produse, desenul poate fi realizat parametric, cu înscrierea literală a dimensiunilor ce variază în cadrul familiei. Desenul va fi însoţit şi de un tabel pentru precizarea valorilor posibile ale dimensiunilor parametrizate.

Pe lângă imagini de ansamblu referitoare la forma şi dimensiunile obiectului, desenele de catalog pot fi scheme-bloc, diagrame funcţionale, scheme principiale de funcţionare, scheme de conectare, scheme de clasificare, etc. (Figura 10.14).

Principiul de bază în realizarea unui desen de prospect este “minim de elemente desenate, maxim de claritate şi informaţie”, sau “cât mai simplu, dar cât mai sugestiv” [8]. În cazul filelor de catalog multiple, concepţia grafică a acestora şi elementele grafice trebuie să fie unitare.

În cataloagele electronice şi pe paginile web pentru Internet, se utilizează frecvent fotografii ale produsului prezentat, precum şi animaţii care să evidenţieze funcţionarea acestuia.

Figura 10.13 Filă de catalog on line a firmei “Lascar Electronics” pentru multisenzorul EasyLog L2 [9]


Figura 10.14 Filă de catalog on-line a firmei U. S. Electrical Motors, conţinând scheme electrice de principiu [10]

1 Minguella, M., Balañá, A. – Diseño Industrial e Inovación Tehnológica en la

Pequeña y Mediana Industria, Fundatión BCD, Barcelona, 1994 2 Yankee, H. – Engineering Graphics, Boston, SUA, 1985 3 Avram, A. s.a. – Desen tehnic industrial. Îndrumător de lucrări, Partea I, Lito

I.P.Timişoara, 1989 4 Dale C., Niţulescu Th., Precupeţu P. – Desen tehnic industrial pentru construcţii de

maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990 5 Bichir N., Mihoc D. – Maşini, aparate, acţionări şi automatizări, Editura Didactică şi

Pedagocică, Bucureşti, 1993 6 Hilahi S., Cănescu T. – Instalaţii şi echipamente, Editura Didactică şi Pedagocică,

Bucureşti, 1993 7 *** - Colecţia de Standarde actuale 8 Dolga L. – Desen tehnic în domeniul electric, Editura Eurobit, Timişoara, 1999 9 Hhttp://www.lascarelectronics.comH10 Hhttp://www.usmotors.com/default.htmH

153

11 Scheme electrice

11.1 Caracteristicile desenului schematic în domeniul electric

Documentaţia de fabricaţie şi de utilizare a unui produs din domeniul electric include, pe lângă desene de execuţie, şi desene schematice. Schemele electrice sunt utilizate şi în prospectele şi cărţile tehnice ale produselor electrice. Schemele electrice nu înlocuiesc documentaţia de fabricaţie, ci o explicitează şi o completează. Pe lângă scheme electrice, se mai folosesc diagrame şi tabele.

Schemele electrice sunt reprezentări grafice simplificate ale modului în care sunt conectate funcţional şi fizic diferite părţi ale unei instalaţii electrice, ale unui aparat electric, ale unui ansamblu electric în general. Schemele electrice utilizează simboluri grafice şi semne convenţionale specifice, pentru a reda diferitele componente ale ansamblului reprezentat [1].

La ora actuală, sunt disponibile numeroase pachete soft care realizează automat diferite tipuri de desene schematice din domeniul electric, precum şi din alte domenii. Aceste pachete soft pot fi utilizate în proiectarea electrică a întregului ansamblu considerat, nu doar pentru desenarea schemelor.

Modul de reprezentare şi destinaţia diferenţiază mai multe tipuri de scheme electrice, prezentate în continuare.

11.2 Clasificarea schemelor electrice după scopul lor După scopul şi destinaţia pe care o au, schemele electrice sunt: • scheme explicative, • diagrame explicative sau tabele explicative, • scheme de conexiuni sau tabele de conexiuni, • planuri de amplasare.

Scheme electrice -11 154

11.2.1 Scheme explicative Schemele explicative pot fi scheme funcţionale, scheme de circulaţie sau

scheme de echivalenţă. Schemele funcţionale redau principiul de funcţionare al unei instalaţii, aparat,

maşină, ansamblu electric sau de alt tip. Forma de prezentare a schemelor funcţionale este cea de scheme principiale (Figura 11.1), sau de scheme-bloc (Figura 11.2). În realizarea lor, este necesară delimitarea corectă a elementelor componente sau a modulelor funcţionale, precum şi explicitarea conexiunilor intermodulare. Schema trebuie să fie uşor lizibilă şi neconfuză, respectând o dispunere logică a succesiunii modulelor de la intrare spre ieşire.

Izolatiede aer

Film rezistiv

Capacterminalmecanic

Capacterminalmecanic

Terminalargintat

Terminalargintat

Capac epoxidic

Suport ceramictubular

Figura 11.1 Schema principială a unui rezistor cilindric cu peliculă fină metalică

Schemele de circulaţie redau în general fluxul de energie, materiale şi informaţie (Figura 11.3). Schemele respectă principiul sistemic conform căruia orice subsistem trebuie să aibă cel puţin o intrare şi cel puţin o ieşire, existând totdeauna cel puţin un modul de intrare în sistemul global şi cel puţin un modul de ieşre din sistemul global. Aceste module comunică fiecare cu exteriorul prin cel puţin o cale. Sensul celor trei fluxuri trebuie să fie de la intrare spre ieşire. Pot exista şi conexiuni inverse (ieşire-intrare), dar numai în condiţiile existenţei conexiunii directe. Aceste legături inverse formează buclele inverse (“feed-back connections” în limba engleză), de autoreglare a sistemului.

Uneori, schemele de circulaţie se suprapun parţial sau total cu schemele-bloc (Figura 11.2) [10].

11.2 – Clasificarea schemelor electrice după scopul lor 155

b

a

Uy Int.

Ext

.

Ate

nuat

orA

tyA

mpl

ifica

tor

Ay

Circ

uit d

esi

ncro

niza

reG

ener

ator

ba

za d

e tim

p

d

Circ

iut d

ein

tarz

iere

K

Wy

x

T C

Figu

ra 1

1.2

Sche

ma-

bloc

a u

nui o

scilo

scop

, cu

evid

entie

rea

mod

ulel

or c

ompo

nent

e, a

in

traril

or si

iesi

rilor

Ux

Ate

nuat

orA

txA

mpl

ifica

tor

Ax

Ext

.

Blo

c de

alim

enta

re

Con

trolu

l in

tens

itatii

spot

ului

c

Figura 11.2


RST

Pw

Pfv

Pex

P2

Pe

Pfe1

Pfv Stator

Rotor

RST

P1

PePw

PexRotor

Stator

Pfe1

Pfv

P2

P1

Figura 11.3 Bilanţul de puteri active la maşinile sincrone cu excitaţie independentă, în regim de motor şi respectiv de generator [3]

Schemele de echivalenţă definesc modalităţi de înlocuire formală a unor elemente de circuit electric în vederea realizării anumitor calcule tehnice (Figura 11.4).

Figura 11.4 Schema electrică echivalentă a transformatorului când sunt considerate şi pierderile în fier [2], [3]

Diagramele explicative sau tabelele explicative furnizează informaţii adiţionale pentru schemele explicative (succesiuni, secvenţe de operaţii şi acţiuni, timpi de acţionare, intervale de lucru, etc.).

11.2 – Clasificarea schemelor electrice după scopul lor 157

Schemele de conexiuni precum şi tabelele de conexiuni sunt extrem de utile în procesul tehnologic de fabricaţie, la realizarea fizică a conexiunilor, la verificarea corectitudinii lor, precum şi la depanarea produsului. Aceste scheme şi tabele de conexiuni pot fi elaborate separat pentru conexiunile interioare, pentru cele exterioare precum şi pentru bornele produsului (conductoarele interioare şi exterioare conectate la bornele produsului). În formă sintetică, schemele de conexiuni (sau tabelele) pot să apară şi în prospectul unui produs, pentru a oferi utilizatorului scurte detalii asupra modului de conectare al acestuia [4]. Schemele de conexiuni pot cuprinde informaţii privind tipul şi lungimea cablurilor sau a conductoarelor de legătură.

În cazul unor scheme de conexiuni complicate, se pot trasa numai capetele conexiunilor, cu indicarea adresei capătului opus (Figura 11.5) [5].

H1 S1 Q1 S2 H21 2 7 9 1 2 3 4 5 6 1 242

S1 :

7/1

X1 :

10/2

H1 :

1/1

F4 :

2/3

S2 :

4/4

X1 :

1/5

F 1 :

1/6

X1 :

2/7

F2 :

1/8

X 1 :

3/9

F3 :

1/10

F5 :

1/11

S 1 :

9/4

K1 :

2/12

K1 :

8/13

K1 :

0/14

galb

en-v

erde

gal b

en-v

erde

1

2F4

F1 : 1/15

S1 : 7/3

K1 : 6/16

1

K1 : R/17

F4 : 1/15F12

Q1 : 2/6

K1 : S/18

Q1 : 4/81

2F2

K1 : T/19

Q1 : 6/10

F32

1

T

F5 : R/20

F5 : S/21

F5 : T/22

R

K1

C

A

F3 : 2/19

F2 : 2/18

F1 : 2/17

B

4

8

1

S

2

6

0

S2 : 4/12 F5 : 1/26

F4 : 2/16 H2 : 1/13

H2 : 2/14 F5 : 3/27

X1 : 9/28galben-verde

galben-verde

T

F5

S2 : 2/11

X1 : 7/25

X1 : 6/24

X1 : 5/23

C

A

B

K1 : C/22

K1 : B/21

K1 : A/20 R

S

1

3K1 : 1/27

K1 : 4/26

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Q1 :

1/5

Q1 :

3/7

Q1 :

5/9

F5 :

A/23

F5 :

B/24

F5 :

C/25

galb

en-v

e rde

H1 :

2/2ga

lben

- ver

de

K1 :

0 /28

X1

NOTA:Forta : FY 25 mm²Negrul conductoare5...10, 17...25Comanda: FY1 mm² Rosu

Figura 11.5 Schemă de conexiuni interioare a unui panou de acţionare, cu reprezentarea întreruptă a conductoarelor


Planurile sau tabelele de amplasare (numite şi “scheme de montaj”) redau dispunerea spaţială a componentelor unei instalaţii electrice, modul de încadrare în ambient (Figura 11.6) [6].

CAMERA DE ZI

DORMITORBAIE

VESTIBUL

BUCATARIE

3x100W1

3x60W1

ED8-60W1

ED5-40W2

ED8-60W1TC

ED8-60W

2x2,5AFY IPY16/14

2x2,5AFY IPY16/14

4x2,5AFY IPY25/21,8

2x2,5AFY IPY16/14 lumina boxa

2x6AFY + 1x6FY

TD2LS60W

Figura 11.6 Planul de amplasare al unei instalaţii electrice de apartament

11.3 Scheme electrice. Metode de reprezentare După metoda de reprezentare, desenele schematice pot fi clasificate în mai

multe moduri [1], [5], [7]: după numărul de conductoare, elemente sau dispozitive reprezentate prin acelaşi

semn convenţional se deosebesc scheme monofilare şi respectiv scheme multifilare (Figura 11.7). Schemele monofilare pot reda două sau mai multe conductoare printr-o singură linie. Un set de aparate sau elemente de circuit similare se poate reprezenta printr-un singur simbol sau semn convenţional. Spre deosebire de acestea, schemele

11.3 – Scheme electrice. Metode de reprezentare 159

multifilare diferenţiază fiecare conductor printr-o linie de desen, fiecare aparat printr-un simbol (Figura 11.7).

M3~

E

M1

K1

F1...F3

L1...L3 PE

PE

E

M1 M3~

K1

PE

L2

F1...F3

PE

R S T

A B C

L1 L3

U WV

2 2 2

1 1 1

a) b)

Figura 11.7 Schema monofilară (a) şi respectiv trifilară (b) a unui circuit electric

după dispunerea semnelor convenţionale ale elementelor componente dintr-un aparat, instalaţie, se diferenţiază reprezentări asamblate, reprezentări semiasamblate şi reprezentări desfăşurate (Figura 11.8). Într-o reprezentare asamblată, elementele componente ale unui aparat, dispozitiv, sunt reprezentate grupat (Figura 11.8 a, contactorul K1, releul termic F4).

a) b) c)

M1

K1

F1

L1

M3~

L3L2

F1 F1

F4ES1

S1EF4

F1F1

L2 L3

3~M

L1

F1

K1

M1

L1

M1F4

K1

F1

3~S1E

M

F1F1

L2 L3

K1

F4

Figura 11.8 Reprezentarea asamblată (a), semiasamblată (b) şi desfăşurată (c) a unui circuit electric


Într-o reprezentare semiasamblată elementele ce compun un aparat, un dispozitiv sunt reprezentate dispersat în schema electrică, ceea ce facilitează înţelegerea modului de funcţionare, dar sunt desenate şi legăturile mecanice dintre acestea (Figura 11.8, contactorul K1 şi releul termic F4). Pentru schemele complexe, există riscul unor confuzii între legăturile mecanice şi cele electrice. O reprezentare desfăşurată asigură claritatea maximă a schemei d.p.d.v. electric,

dar diferitele componente ale unui dispozitiv, aparat sunt dispersate în schemă, fapt ce abstractizează schema d.p.d.v. fizic. Toate părţile componente ale aceluiaşi dispozitiv sau aparat electric vor fi notate cu acelaşi simbol (Figura 11.8, contactorul K1, releul termic F4). după respectarea poziţiei relative a aparatelor (adică a dispunerii topografice),

rezultă scheme în care poziţiile relative ale componentelor schemei corespund cu dispunerea lor fizică. Astfel de reprezentări sunt utile în realizarea schemelor de conexiuni, a celor arhitecturale şi a celor de reţele.

11.4 Scheme de circuite electrice în reprezentare desfăşurată

11.4.1 Utilitatea schemelor de circuite electrice Schemele de circuite sunt cele mai “clasice” scheme din domeniul electric. Ele

pun în evidenţă structura circuitului electric, fiind indispensabile în definirea funcţiilor electrice ale acestuia. Schemele de circuite utilizează pentru diferitele componente de circuit simboluri şi semne convenţionale standardizate pe plan internaţional, evidenţiind şi legăturile electrice dintre componente.

Forma cea mai clară a schemelor de circuite este reprezentarea desfăşurată. Pentru identificarea diferitelor componente ale unui aparat electric, toate părţile sale, dispersate în schemă în diferite poziţii, vor fi notate prin acelaşi identificator literal-numeric. Reperul de identificare se înscrie în stânga (deasupra) aparatului, iar codul bornelor în dreapta (dedesubt) [1], [5], [7], [8].

Dispunerea fizică a componentelor circuitului electric este omisă, precum şi redarea modului de fixare mecanică, prevalând redarea clară şi logică a structurii acestuia.

Schemele de circuite electrice nu ţin seama de dimensiunile fizice ale reperelor şi subansamblelor electrice.

Schemele de circuite sunt utile nu numai în fabricaţia produsului, dar şi în depanarea şi întreţinerea ulterioară a acestuia.

11.4 – Scheme de circuite electrice în reprezentare desfăşurată 161

11.4.2 Reguli de bază în reprezentarea schemelor de circuite electrice Aparent simple prin elementele grafice pe care le conţin, schemele pentru

circuite electrice se supun anumitor reguli de desenare, care asigură un aspect lizibil şi unitar.

Una din regulile esenţiale se referă la utilizarea unor simboluri şi semne convenţionale standardizate pe plan internaţional pentru elementele de circuit, simboluri bine-cunoscute care nu necesită neapărat o enumerare în acest cadru.

În desenarea unei scheme de circuit electric, se recomandă gruparea elementelor de circuit care realizează o funcţie de bază, chiar dacă fizic, acestea nu aparţin aceleiaşi unităţi constructive. Succesiunea grupelor funcţionale trebuie să corespundă succesiunii operaţiilor sau transmisiei semnalului. Este preferabil ca această succesiune să fie direcţionată grafic de la stânga la dreapta şi/sau de sus în jos (circuitul din Figura 11.9, având ca intrare “Antena”, şi ca ieşire “Ieşirea audio”) [9].

250 kΩ

10 kΩ

*Antena

T1

oc 1

10pF

20...50 kΩ

50 kΩ

*

Cv20 pF

0.1µF

L

5 kΩ

T2

1...2 kΩ

5nF 20nF

Cr20 pF Iesire

audio

5...10nF

0.1µF

-6...9V

50pF

oc 2

Figura 11.9 Schema unui radioreceptor pentru gama UUS

Liniile din schemă care simbolizează conductoare trebuie să fie reprezentate cu cât mai puţine încrucişări şi schimbări de direcţie (Figura 11.10). Se vor evita liniile de conexiune foarte lungi.


NU NU

Figura 11.10 Reprezentarea optimă a liniilor conductoare

Derivaţiile (întâlnirea a două sau mai multe conductoare), nodurile de circuit se reprezintă cu punct îngroşat (preferabil) (Figura 11.11 a, Figura 11.9) sau cu un cerculeţ (Figura 11.11 b). Într-o aceeaşi schemă, toate derivaţiile se reprezintă în acelaşi mod.

a) b)

Figura 11.11 Reprezentarea derivaţiilor în schemele de circuite

Încrucişările liniilor conductoare (intersecţiile aparente, rezultate din desenare) nu se marchează prin nici un semn distinctiv (Figura 11.12 a). Uneori, pentru a evidenţia absenţa punctului comun, una din linii cuprinde un arc ocolitor (Figura 11.12 b). Pentru încrucişări desenate paralel, este recomandabil ca ocolirile să fie desenate pe aceeaşi direcţie (Figura 11.12 c).

a) b) c)

Figura 11.12 Reprezentarea încrucişărilor (intersecţii aparente) de linii conductoare

Pentru a evita confuziile, două linii conductoare care se încrucişează nu trebuie să îşi schimbe direcţia chiar în punctul de încrucişare (Figura 11.13), ci într-un punct apropiat de încrucişare.


Figura 11.13 Schimbarea de direcţie a unei linii conductoare în apropierea unei încrucişări

Dacă spaţiul permite, se recomandă trasarea perpendiculară a două conductoare care se încrucişează (Figura 11.14).

recomandat de evita t

Figura 11.14 Reprezentarea unei încrucişări de linii conductoare

În cazul conectării a două elemente de circuit similare, dispuse în circuite simetrice, se recomandă încrucişarea oblică a conductoarelor (Figura 11.15) [1].

Rc1 Rb2 Rb1 Rc2+Ec

Uc2

T2

C1C2

T1

Uc1

Figura 11.15 Schema de circuit electric simetric, incluzând încrucişări oblice de conductoare (circuit basculant astabil, [10])

Pe o schemă de circuit realizată desfăşurat, fiecărui element trebuie să i se asocieze un reper de identificare (Figura 11.16) [5], în aşa fel încât apartenenţa la un anumit aparat electric a tuturor elementelor componente să apară fără ambiguitate, poziţia fiecărui semn convenţional fiind uşor şi rapid observabilă pe schemă.


R3

R5

T3

A1

T1

T2

A2T1

C1

R2

R1

C3

R6

C2

R4

T2

C1 C2

R2R1

R3

L1

Figura 11.16 Schemă de circuit, cu repere de identificare a elementelor şi a subansamblurilor

Alimentările pot fi reprezentate prin linii, prin semne convenţionale (“+”,“-“,“~”), sau combinaţia lor (Figura 11.17 a, b, c). O dispunere clară se obţine plasând circuitele între două linii paralele ce reprezintă alimentările (Figura 11.15).

L-

L+

L+

L-

L-

L+

a) b) c)

Figura 11.17 Reprezentarea alimentărilor


Elementele similare din circuite se recomandă să fie aliniate. Elementele similare din circuite verticale vor fi aliniate pe orizontală (Figura 11.18 a), iar cele din circuite orizontale vor fi aliniate pe verticală (Figura 11.18 b).

a) b)

Figura 11.18 Alinierea elementelor similare de circuit

Conexiunile între elementele legate funcţional trebuie să fie scurte, pentru ca legătura lor funcţională să fie uşor vizibilă.

Pentru evidenţierea pe schema de circuite a unităţilor funcţionale sau constructive, astfel de grupări se încadrează cu linie-punct subţire. Forma conturului de încadrare este un poligon cu unghiuri drepte (Figura 11.16, Figura 11.24, Figura 11.25).

Dacă o linie de circuit se întrerupe pe o filă, ea fiind continuată pe o altă filă de desen, se va folosi o reperare cu numărul filei continuatoare şi eventual numărul schemei (Figura 11.19 a). Dacă pe o anumită schemă sunt necesare mai multe astfel de referinţe la o aceeaşi filă, referinţele vor fi diferenţiate prin litere minuscule (Figura 11.19 b).

Fila 9 a Fila 9

b Fila 9 a) b)

Figura 11.19 Referinţe pentru linii conductoare întrerupte şi care se continuă pe alte file de documentaţie

Liniile comune de alimentare pot fi suprimate, ele fiind înlocuite cu referinţe adecvate (Figura 11.20) [9], [2]


V1

X1

X2

C1

R1

-20V

R2

0V 0V

R4

-30V

R3

V1

-20V

R6

R5

0V

R8

Figura 11.20 Reperarea conductoarelor de alimentare prin tensiunile de alimentare

Pentru recunoaşterea rapidă a unor circuite fundamentale (punte, etaje de amplificare, filtre, etc.), aceste circuite vor fi desenate uniform, iar adăugarea unor elemente suplimentare nu trebuie să deformeze modelul de bază. O reţea pasivă cu două borne va avea bornele pe aceeaşi parte (Figura 11.21), iar o reţea pasivă cu 4 borne va avea bornele în colţurile unui dreptunghi (Figura 11.22). O punte va fi desenată conform schemelor din Figura 11.21 a (preferabil), sau b, sau c.

Figura 11.21 Reţea pasivă cu două borne (ambele borne sunt desenate pe stânga)

Figura 11.22 Reţea pasivă cu patru borne


a) b) c) Figura 11.23 Reprezentarea unei scheme în punte

Dacă reprezentările grafice sunt insuficiente pentru transmiterea tuturor informaţiilor privind structura şi funcţionarea circuitului, schema de circuit se completează cu note explicative sau cu tabele.

Dacă pe anumite scheme de circuite electrice se doreşte reprezentarea legăturilor mecanice între componente, acestea vor fi desenate cu linie întreruptă subţire (Figura 11.24, Figura 11.25) [11].

b11

b21

220V 50Hz

e1 e2

M1~

m1

c1

Figura 11.24 Schemă de circuit cu evidenţierea legăturilor mecanice şi a unităţilor funcţionale


L Tr

110 kV

CE100 MW

T5 T6

T1

T4 T2T3

STr6/ 110kV

6/ 0,4kV

6/ 0,4kV

6/ 0,4kV

6/ 0,4kVL L

LL

L 6kV

L 6kV

Figura 11.25 Schemă de alimentare a consumatorilor direct din centrala

electrică 1 *** - Colecţia de Standarde actuale 2 Cănescu T., Stan A.I. – Tehnologia lucrărilor electrotehnice, Editura Didacticăşi

Pedagogică, Bucureşti, 1989 3 Bichir N., Mioc D. – “Maşini, aparate,acţionări şi automatizări, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1993 4 http://www.sensor-technik.de/product 5 Ciobanu, O. – Proiectarea schemelor electrice, Manual de proiectare, Lito

Universitatea Tehnică “Gheorghe Asachi”, Iaşi, 1994 6 Hilohi S., Popescu M. – Instalaţii şi echipamente, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1993 7 Iuga, A., Morar, R., Dăscălescu, L. – Scheme electrice, principii de întocmire, Lito

Institutul Politehnic Cluj-Napoca, 1987 8 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe, Teil

1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977 9 Ciobăniţa, V. s.a. – Radiorecepţia, Editura Albatros, 1992 10 Isac E. – Măsurări electrice şi electronice, Editura Did. şi Ped., Bucureşti, 1994 11 Fundel, G. s.a. – Fachzeichnen für elektrotechnische und elektronische Berufe,

Teil 1, Teil2, Verlag “Europa-Lehrmittel”, Stuttgart-Wuppertal, 1977

169

12 Principalele standarde din desenul tehnic Actuala legislaţie românească prevede obligativitatea respectării standardelor

referitoare la calitatea mediului şi a vieţii. Celelalte standarde nu sunt obligatorii, dar se recomandă aplicarea lor, mai ales în domeniul tehnic, pentru a asigura un caracter unitar al concepţiei, fabricaţiei şi controlului tuturor produselor.

12.1 U1 Desen tehnic şi semne convenţionale

12.1.1 U10 Desen tehnic

12.1.1.1 I Standarde internaţionale adoptate ca standarde române

SR ISO 129-94 Desene tehnice. Cotare. Principii generale, definiţii, metode de executare şi indicaţii speciale

STAS ISO 406-91 Desene tehnice. Tolerarea dimensiunilor liniare şi unghiulare

SR ISO 1302:1995 Desene tehnice. Indicarea stării suprafeţei

STAS ISO 1660-91 Desene tehnice. Cotarea şi tolerarea profilelor

SR ISO 2692:1996 Desene tehnice. Tolerarea geometrică. Principiul maximului de material.

SR ISO 2692/A1:1998 Desene tehnice. Tolerarea geometrică. Principiul maximului de material. Modificarea 1: Condiţia minimului de material

SR ISO 3040:1994 Desene tehnice. Cotare şi tolerare. Conuri

Principalele standarde din desenul tehnic -12 170

STAS ISO 3098/1-93 Desene tehnice. Scriere. Caractere curente.

STAS ISO 3098/2-93 Desene tehnice. Scriere. Caractere greceşti.

STAS ISO 3098/3-92 Desene tehnice. Scriere. Semne diacritice şi semne particulare în alfabetul latin

STAS ISO 3098/4-93 Desene tehnice. Scriere. caractere chirilice

SR ISO 5457:1994 Desene tehnice. Formate şi prezentarea elementelor grafice ale planşelor de desen

SR ISO 6410-1:1995 Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 1: Convenţii generale.

SR ISO 6410-2:1995 Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 2: Inserţii filetate.

SR ISO 6410-3:1995 Desene tehnice. Filete şi piese filetate. Partea 3: Reprezentare simplificată

SR ISO 7083:1996 Desene tehnice: Simboluri pentru tolerare geometrică. Proporţii şi dimensiuni

SR ISO 7200:1994 + STAS 282-86 Desene tehnice. Indicator

SR ISO 7573:1994 Desene tehnice. Tabel de componenţă

SR ISO 8826-1:1994 Desene tehnice. Rulmenţi. Partea 1: Reprezentarea simplificată generală

SR ISO 9222-1:1994 Desene tehnice. Manşete de etanşare pentru aplicaţii dinamice. Partea 1: Reprezentarea simplificată generală

SR ISO 9222-2:1994 Desene tehnice. Manşete de etanşare pentru aplicaţii dinamice. Partea 2: Reprezentarea simplificată particulară

SR ISO 10209-1:1996 Documentaţia tehnică de produs. Vocabular. Partea 1: Termeni referitori la desenul tehnic: generalităţi şi tipuri de desene

12.1 – U1 Desen tehnic şi semne convenţionale 171

SR ISO 10209-2:1996 Documentaţia tehnică de produs. Vocabular. Partea 2: Termeni referitori la metodele de protecţie

SR ISO 10578:1996 Desene tehnice. Tolerare de orientare şi de poziţie. Zonă de toleranţă proiectată

SR ISO 10579:1996 Desene tehnice. Cotare şi tolerare. Piese nerigide

12.1.1.2 E Standarde europene adoptate ca standarde române

SR EN ISO 2162-1:1997 Documentaţia tehnică de produs. Arcuri. Partea 1: Reprezentare simplificată

SR EN ISO 2162-3:1997 Documentaţia tehnică de produs. Arcuri. Partea 3: Vocabular

SR EN ISO 5455:1997 Desene tehnice. Scări

SR EN ISO 6413:1997 Desene tehnice. Reprezentarea canelurilor cu flancuri în evolventă, paralele şi neparalele

SR EN 22553;1995 Îmbinări sudate şi lipite, reprezentări simbolice pe desene

12.1.1.3 R Standarde române SR 74:1994 Desene tehnice. Împăturire

STAS 103-84 Desene tehnice. Linii

STAS 104-80 Desene tehnice. Haşurarea în desenul tehnic industrial

STAS 105-87 Desene tehnice. Reguli de reprezentare şi notare a vederilor şi secţiunilor în desenul tehnic industrial

STAS 613-79 Desene tehnice. Reprezentări axonometrice în desenul industrial

STAS 614-76


Desene tehnice. Dispunerea proiecţiilor

STAS 734-82 Desene tehnice. Reprezentarea roţilor dinţate, angrenajelor şi transmisiilor prin lanţ

STAS 735/2-87 Desene tehnice. Notarea procedeelor de verificare nedistructivă a îmbinărilor sudate

STAS 1146-84 Desene tehnice. Regului de execuţie grafică a diagramelor

STAS 1256-75 Desene tehnice. Scări uzuale în reprezentări grafice

STAS 4702-88 Desene tehnice. Scări uzuale în reprezentări grafice

STAS 5013/1-82 Desene tehnice. Roţi dinţate cilindrice. Indicarea elementelor danturii

STAS 5013/2-82 Desene tehnice. Cremaliere. Indicarea elementelor danturii

STAS 5013/3-82 Desene tehnice. Roţi dinţate conice. Indicarea elementelor danturii

STAS 5013/4-82 Desene tehnice. Melci şi roţi melcate cilindrice. Indicarea elementelor danturii

STAS 5013/5-91 Desene tehnice. Roţi de lanţ pentru lanţuri de transmisie cu bolţuri, bucşe sau role. Indicarea elementelor danturii

STAS 6134-84 Desene tehnice. Desene de ansamblu în desenul industrial

STAS 7385/1-85 Desene tehnice. Toleranţe geometrice. Înscrierea toleranţelor de formă, de poziţie şi de bătaie

STAS 7385/2-85 Desene tehnice. Toleranţe geometrice. Baze de referinţă şi sisteme de baze de referinţă

STAS 7650-89 Desene tehnice. Notarea tratamentului termic şi a acoperirilor


STAS 8953-85 Desene tehnice. Reprezentarea rulmenţilor

STAS 10535-79 Desene tehnice. Reprezentarea şi notarea îmbinărilor obţinute prin lipire cu adezivi sau prin coasere

STAS 10936-82 Desene tehnice. Indicarea marcării produselor

STAS 11634-83 Desene tehnice. Reprezentarea şi cotarea structurilor metalice în desenul industrial

STAS 12712-89 Desene tehnice. Principiul fundamental de tolerare

12.1.2 U11 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini

12.1.2.1 E Standarde europene adoptate ca standarde române

SR EN ISO 2162-2:1997 Documentaţie tehnică de produs. Arcuri. Partea 2: Prezentarea datelor tehnice pentru arcurile cilindrice de compresiune

SR EN ISO 11442-1:1997 Documentaţia tehnică de produs. Gestionarea informaţiilor tehnice asistată de calculator. Partea 1: Cerinţe de securitate

SR EN ISO 11442-2:1997 Documentaţia tehnică de produs. Gestionarea informaţiilor tehnice asistată de calculator. Partea 2: Documentaţia originală

SR EN ISO 11442-3:1997 Documentaţia tehnică de produs. Gestionarea informaţiilor tehnice asistată de calculator. Partea 3: Faze ale procesului de proiectare a produselor

SR EN ISO 11442-4:1997 Documentaţia tehnică de produs. Gestionarea informaţiilor tehnice asistată de calculator. Partea 4: Gestionare de documente şi sisteme de regăsire a documentelor


12.1.2.2 R Standarde române STAS 4659-87 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Borderoul documentaţiei de bază

STAS 6269-90 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Clasificare

STAS 6857/1-85 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Condiţii generale pentru desene de execuţie

STAS 6857/2-85 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Condiţii generale pentru documente scrise

STAS 7075-90 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Reguli de efectuare a modificărilor în documentaţia de bază

STAS 7299-78 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Duplicatele şi copiile documentaţiei de bază

STAS 10851-82 Documentaţia tehnică în construcţia de maşini. Cartea tehnică a produsului

175

Cuprins 1 Introducere în desenul tehnic -----------------------------------------------------7

1.1 Importanţa desenului tehnic în domeniul ingineresc --------------------7 1.2 Rolul standardelor în desenul tehnic --------------------------------------8 1.3 Clasificarea desenelor tehnice----------------------------------------------9 1.4 Moduri de reprezentare în tehnică --------------------------------------- 10

2 Elemente generale în desenele tehnice ---------------------------------------- 15 2.1 Linii în desenul tehnic industrial----------------------------------------- 15 2.2 Formate în desenul tehnic industrial------------------------------------- 17 2.3 Scări de reprezentare ------------------------------------------------------ 22

3 Reprezentarea în proiecţii ortogonale ----------------------------------------- 25 3.1 Introducere ------------------------------------------------------------------ 25 3.2 Cele 6 proiecţii principale------------------------------------------------- 25 3.3 Dispunerea proiecţiilor ---------------------------------------------------- 26 3.4 Reguli esenţiale ale reprezentării în proiecţii ortogonale ------------- 28 3.5 Numărul proiecţiilor ortogonale utilizate ------------------------------- 29 3.6 Alegerea vederii din faţă -------------------------------------------------- 30 3.7 Vederi particulare ---------------------------------------------------------- 31 3.8 Vederi parţiale, vederi locale, vederi întrerupte------------------------ 32 3.9 Proiecţii simetrice ---------------------------------------------------------- 33 3.10 Marcarea centrelor pentru formele circulare ------------------------ 34 3.11 Teşiri plane ale formelor de revoluţie -------------------------------- 36 3.12 Suprafeţe cu striaţii sau cu relief mărunt----------------------------- 36 3.13 Piese care se reprezintă într-o singură proiecţie ortogonală------- 36 3.14 Piese care se reprezintă în două proiecţii ortogonale--------------- 42 3.15 Piese care se reprezintă în trei proiecţii ortogonale ---------------- 43

4 Reprezentarea configuraţiei interioare a obiectelor ------------------------- 45 4.1 Generalităţi privind secţiunile -------------------------------------------- 45 4.2 Tipologia secţiunilor după elementele reprezentate ------------------- 46 4.3 Traseul de secţionare ------------------------------------------------------ 47 4.4 Haşurarea suprafeţelor secţionate---------------------------------------- 49 4.5 Secţiuni propriu-zise------------------------------------------------------- 50


4.6 Secţiuni cu vedere---------------------------------------------------------- 54 4.7 Secţiuni totale şi secţiuni parţiale ---------------------------------------- 57 4.8 Semisecţiunea -------------------------------------------------------------- 58 4.9 Secţionarea nervurilor ----------------------------------------------------- 58 4.10 Secţiuni longitudinale în piese pline---------------------------------- 59

5 Înscrierea dimensiunilor în desene--------------------------------------------- 61 5.1 Semnificaţia operaţiei de cotare------------------------------------------ 61 5.2 Elementele cotării ---------------------------------------------------------- 61 5.3 Liniile ajutătoare ----------------------------------------------------------- 62 5.4 Linia de cotă ---------------------------------------------------------------- 62 5.5 Extremităţile cotei---------------------------------------------------------- 64 5.6 Liniile de indicaţie --------------------------------------------------------- 66 5.7 Valoarea dimensiunii ------------------------------------------------------ 67 5.8 Cotarea elementelor echidistante ---------------------------------------- 70 5.9 Cotarea teşirilor conice---------------------------------------------------- 71 5.10 Cotarea elementelor conice -------------------------------------------- 72 5.11 Cotarea obiectelor cu variante dimensionale ------------------------ 73 5.12 Reguli generale de înscriere a cotelor -------------------------------- 74 5.13 Metode de cotare -------------------------------------------------------- 75 5.14 Clasificarea cotelor ----------------------------------------------------- 77

6 Reprezentarea pieselor cu filete standardizate ------------------------------- 79 6.1 Generalităţi------------------------------------------------------------------ 79 6.2 Reguli de reprezentare----------------------------------------------------- 80 6.3 Cotarea filetelor standardizate-------------------------------------------- 84 6.4 Notarea filetelor standardizate ------------------------------------------- 84 6.5 Reprezentarea îmbinărilor prin filet ------------------------------------- 85

7 Înscrierea toleranţelor în desene ----------------------------------------------- 89 7.1 Toleranţe dimensionale---------------------------------------------------- 89 7.2 Toleranţe geometrice ------------------------------------------------------ 98

8 Notarea calităţii suprafeţelor prelucrate--------------------------------------107 8.1 Definirea calităţii suprafeţelor prelucrate------------------------------107 8.2 Condiţii privind starea suprafeţelor-------------------------------------108 8.3 Notarea pe desen a stării suprafeţelor ----------------------------------110 8.4 Notarea tratamentului termic pe desenele de execuţie ---------------116 8.5 Reguli de notare a indicaţiilor privind acoperirile --------------------117

9 Detalii privind reprezentarea şi cotarea pieselor----------------------------119 9.1 Reprezentarea pieselor de tip arbore -----------------------------------119 9.2 Reprezentarea arcurilor elicoidale --------------------------------------123 9.3 Plăci cu cablaj imprimat--------------------------------------------------128

10 Desenul de ansamblu --------------------------------------------------------137 10.1 Conţinutul unui desen de ansamblu ---------------------------------137 10.2 Tipologia desenului de ansamblu ------------------------------------137


10.3 Reprezentarea ansamblurilor -----------------------------------------138 10.4 Reprezentarea îmbinărilor nedemontabile --------------------------144 10.5 Desenul de prospect sau de catalog----------------------------------150

11 Scheme electrice -------------------------------------------------------------153 11.1 Caracteristicile desenului schematic în domeniul electric--------153 11.2 Clasificarea schemelor electrice după scopul lor ------------------153 11.3 Scheme electrice. Metode de reprezentare--------------------------158 11.4 Scheme de circuite electrice în reprezentare desfăşurată ---------160

12 Principalele standarde din desenul tehnic---------------------------------169 12.1 U1 Desen tehnic şi semne convenţionale ---------------------------169

Desen Tehnic Baza

Documents

Transcript of Desen Tehnic Baza