deontologie didactica

112
Cuvânt înainte În condiţiile marilor transformări ce au loc în societatea noastră cresc exigenţele faţă de activitatea şi conduita oamenilor în toate împrejurările, în societate şi în profesie. În aceste coordonate se înscrie şi domeniul educaţiei, unde atitudinea şi conduita profesorului în sistemul educativ trebuie să se ridice la o cotă înaltă. Pornind de la acest imperativ şi încercând să răspundă unor astfel de cerinţe lucrarea de faţă examinează datoriile şi drepturile ce revin profesorilor în exercitarea profesiunii lor. În legătură cu aceste probleme în literatura românească de specialitate sunt referinţe puţine, multe făcute pe bază de observaţii ocazionale sau, cel mai adesea, asociate simpatizării cadrelor didactice. Dar oricât de interesante ar fi acestea ele nu pot ţine locul unei discipline ştiinţifice, deontologia didactică (pedagogică ori a educaţiei), care să se constituie ca ramură a ştiinţelor educaţiei, unitară ca teorie şi care să fie sub raport practic un instrument eficace de acţiune socială. Până azi, o lucrare închegată care să dea o imagine completă şi cît mai exactă asupra acestei probleme nu există că în literatura românească de specialitate, iar o altă unitară cât de cât sistematică nu cunoaştem să fi apărut undeva. Vom fi de aceea recunoscători acelora care înţelegând greutatea şi totodată utilitatea interpretării noastre o îmbogăţi cu observaţii şi sugestii. Speram că lucrarea să vină în sprijinul tuturor celora care sunt sau vor deveni profesori cât şi al altora care, direct sau indirect, au contact cu reprezentanţii acestei profesiuni-studenţii şi părinţii. În încheiere, ţin să mulţumesc pe această cale nenumăraţi, colegi sau studenţi cu care am schimbat opinii pe marginea deontologiei. 1

description

deontologie didactica

Transcript of deontologie didactica

Page 1: deontologie didactica

Cuvânt înainte În condiţiile marilor transformări ce au loc în societatea noastră cresc exigenţele faţă de activitatea şi conduita oamenilor în toate împrejurările, în societate şi în profesie. În aceste coordonate se înscrie şi domeniul educaţiei, unde atitudinea şi conduita profesorului în sistemul educativ trebuie să se ridice la o cotă înaltă. Pornind de la acest imperativ şi încercând să răspundă unor astfel de cerinţe lucrarea de faţă examinează datoriile şi drepturile ce revin profesorilor în exercitarea profesiunii lor. În legătură cu aceste probleme în literatura românească de specialitate sunt referinţe puţine, multe făcute pe bază de observaţii ocazionale sau, cel mai adesea, asociate simpatizării cadrelor didactice. Dar oricât de interesante ar fi acestea ele nu pot ţine locul unei discipline ştiinţifice, deontologia didactică (pedagogică ori a educaţiei), care să se constituie ca ramură a ştiinţelor educaţiei, unitară ca teorie şi care să fie sub raport practic un instrument eficace de acţiune socială. Până azi, o lucrare închegată care să dea o imagine completă şi cît mai exactă asupra acestei probleme nu există că în literatura românească de specialitate, iar o altă unitară cât de cât sistematică nu cunoaştem să fi apărut undeva. Vom fi de aceea recunoscători acelora care înţelegând greutatea şi totodată utilitatea interpretării noastre o îmbogăţi cu observaţii şi sugestii. Speram că lucrarea să vină în sprijinul tuturor celora care sunt sau vor deveni profesori cât şi al altora care, direct sau indirect, au contact cu reprezentanţii acestei profesiuni-studenţii şi părinţii. În încheiere, ţin să mulţumesc pe această cale nenumăraţi, colegi sau studenţi cu care am schimbat opinii pe marginea deontologiei.

Partea ICAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII PRELIMINARE

1 Punerea problemei. 2. Societate şi muncă. 3. Deontologie şi praxiologie. 4. Logica deontică. 5. Încercare de definiţie.

1

Page 2: deontologie didactica

1. Pare a fi intrat în uz şi acest fapt poate fi îndeobşte verificat că, ori de câte ori intră în discuţie probleme complexe cu caracter interdisciplinar, în ştiinţă, să se pornească de la precizarea şi delimitarea de termeni.Deontologia, sunt unanimi de acord cercetătorii, operează cu noţiunea fundamentală de datorie (de la gr. deon, deontos- „ceea ce trebuie de făcut”, „ceea ce se cade”, „datorie” şi logos- „cuvînt”, „discurs”, „ştiinţă”), la care unii mai adaugă drepturile (de la latină Dicio, dicionis, - „dreptul de a vorbi”), în continuare diceologia, complimentară primeia. În această direcţie nu există nepotriviri, poate cu excepţia medicilor () şi a unor dicţionare () care echivalează deontologia cu deontologia medicală, fapt de la sine înţeles, nejustificat de realitate. Dificultăţile apar atunci când încercăm să aflăm ce se ascunde dincolo de aceste cuvinte, iar ceea ce observăm se îndepărtează nu se apropie de cele afirmate mai sus. Se face, în afara raporturilor juridice () confuzii între datorie şi obligaţie, între acestea şi îndatorire, între răspundere şi responsabilitate, între acestea din urmă şi primele şaa. m. d. (). Cu toate că mulţi dintre cercetătorii ariei deontologiei şi-au luat drept scut deviza lui Voltaire „ dacă vrei să stai de vorbă cu mine defineşte-ţi termenii” ori au vizat-o indirect în scrierile lor, până astăzi nu există consens în ce priveşte folosirea termenilor evocaţi mai înainte.

Nu ne ajută prea mult nici dicţionarele, unde sinonimia (ori tautologia) este cu precădere cultivată ()

Atunci ce rămâne de făcut? Ce se întâmplă dacă extindem sfera investigaţiilor în exteriorul mortalităţii?

Dacă chemăm în ajutor sociologia, praxiologia, axiologia şi logica imperativelor (deontică) obţinem un spor de cunoaştere? Dau acestea limpiditate problemei?

Dacă nu am ajuns la concluzii ferme şi în orice caz la concluzii identice aceasta se datoreşte nu numai complexităţii domeniului ori puţinătăţii (şi neclarităţii) materialelor folosite cât, mai ales, neîndestulătoarei noastre informaţii şi capacităţi de a interpreta fenomenele.

Buna credinţă ne-a călăuzit însă permanent. Să se vadă Gh. Scripcaru, T. Ciornea, Deontologie medicală, Editura medicală, Bucureşti,1979, p. 28; M. Terbancea, Gh. Scripcaru Coordonate deontologice ale actului medical, Editura medicală, Bucureşti, 1989, p. 123. Alte lucrări omit ori expediază problema deontologiei generale şi a ramurilor ei. Dicţionar encyclopedic roman, Editura Politică, Bucureşti, p.60 Aici “obligaţia presupune o datorie juridică de a face şi nu numai constrângerea de a face plata.”. Să vă vadă Emil Molcuţ, Urme ale originii obligaţiei în terminologia juridică română, Analele Universităţii Bucureşti, seria filosofie , drept ,istorie, 1975, p.117 Noţiunile „ datorie” şi „obligaţie, înrudite între ele şi într-o anumită măsură coincidente sub raportul conţinutului. (...) patronează numeroase sensuri ... (I Grigoraş, Datoria etică , E.S. , Bucureşti, 1968,p. 99” în limbajul cotidian şi în raporturile morale cu lumea termenul de datorie morală este adoptat în mod universal şi are multiple întrebuinţări. El este acordat celor mai deosebite fenomene atitudinale. De aici apare un şir întreg de neclarităţi, de neînţelegeri, întrucât deseori cercetătorii intră în dispută pentru chestiuni deosebite pe care le-au desemnat cu unul şi acelaş termen” (M. C. Călin, Datoria morală în procesul educaţiei, E. S. E., Bucureşti, p.25-26 „ în mod curent se folosesc, cel puţin în limba română, cu aceeaşi semnificaţie, sau cu semnificaţii foarte apropiate, dar niciodată îndeajuns de precise, doi termeni; răspundere şi responsabilitate. Acelaşi conţinut este exprimat prin fiecare din cei doi termeni, aceştia putând fi oricând substituiţi unul prin celălalt, fiecare dintre ei cumulează sensuri diferite, fiind utilizaţi de la caz, într-o accepţiune sau alta; există cazuri când un anumit conţinut de idei, exprimând un raport bine conturat, şi distinct de altele, nu este fixat cu ajutorul unui termen propriu, utilizându-se la întâmplare expresii şi termeni improvizaţi sau de împrumut. În această lipsă de contur precis a conceptelor cu care se operează şi, din această cauză , a ineficientei distincţii între ele, rezidă principala dificultate în tratarea şi înţelegerea corectă a fenomenului responsabilitate” (M. Florea, Responsabilitatea acţiunii sociale ,E. Ş. E., Bucureşti, 1976, p.23 ). Iată câteva exemple: datorie = obligaţie, îndatorire (p.215) şi obligaţie = datorie, îndatorire (p.553) în Dicţionarul limbii române moderne, E.A., Bucureşti, 1958; răspundere = responsabilitate (p.695) şi responsabilitatea = răspundere (p. 713) Idem. La fel în Dicţionarul de neologisme, ed. a. II-a E. S., Bucureşti, 1966. Nu este cazul, credem, să mai facem proba sinonimiei prin dicţionarele de profil.

2

Page 3: deontologie didactica

2. Orice retrospectivă ce s-ar putea face asupra eforturilor de explicare a naturii şi condiţiei sociale a omului, dincolo de răspunsurile, de înţeles, felurite, evidenţiază apartenenţa sa la societate şi legătura lui cu munca. Omul niciodată nu acţionează ca om izolat, ci întotdeauna ca membru al unei societăţi unde într-un fel sau altul depune o activitate de muncă. Mai devreme ori mai târziu el îmbrăţişează o meserie sau profesie (), prestează o muncă socialmente utilă.

În virtutea acestei obiective necesităţi aproape toţi membrii ei apţi vin, prin intermediul muncii mai mult ori mai puţin în atingere cu teoria şi practica drepturilor şi datoriilor ce le incumbă meseria ori profesia. Înscriem, în consecinţă, într-o primă delimitare, deontologia, în sfera ştiinţelor muncii.

3. Dar munca prestată prin orice profesie nu poate rămâne în afara unor probleme de eficienţă, în înţelegerea practicii muncii, la orizontul lărgit al cunoaşterii contemporane vine în ajutor teoria generală a acţiunii eficiente sau praxiologia. În concepţia întemeitorului ei Tadeus Kotarbinski (1886-1981) praxiologia doreşte să construiască o colecţie ordonată în chip raţional de recomandări, de principii pozitive şi sugestive valabile pentru toate domeniile de activitate şi în toate profesiile (17).

Scopul teoriei generale a acţiunii eficiente este acela de a constitui norme ale eficienţei, elaborate pe baza experienţei practice.

Praxiologia înţelege acţiunea umană ca fiind „ Schimbarea deliberată a obiectelor mediului natural sau social în conformitate cu un scop dinainte stabilit... diferită aşadar, de simpla mişcare mecanică sau biochimică; ea este conduită teleologică cu motivaţie socială (). Ea se poate manifesta fie ca o atitudine activă fie ca pasivitate. Important este ca, direct ori indirect, acţiunea umană practică (sinonim praxis) să conducă înspre eficienţă. Elementele ei constitutive sânt: agentul – subiectul uman sau o colectivitate de indivizi care preconizează şi participă deliberat la executarea ei; scopul ce se raportează la agent şi constă în reprezentarea pe care şi-o face despre rezultatul acţiunii; obiectul acţiunii adică orice corpuri, substanţe, sisteme materiale sau sociale, materia din care se construieşte în procesul muncii asupra căreia se răsfrânge acţiunea mediată a agentului şi mijlocul acţiunii - obiectul sau dispozitivul tehnic, unealta care se interpune între agent şi obiectul muncii ().

Dar un apel la eficienţă prin teoria lucrului bine făcut îi este caracteristic şi deontologiei . Şi nimeni altul decât întemeitorul ei nu a întrezărit mai bine această legătură când scria „ praxiologia () vizează nu numai precizia şi economicitatea, ci şi conştiinciozitatea, de exemplu o atitudine conştiincioasă faţă de îndatoriri. Acestea sânt

În literatura de specialitate se obişnuieşte să se facă această distincţie. Meseria desemnează calificarea ce se obţine prin ucenicie. În principal pe bază de muncă fizică şi cu ajutorul unor unelte pe când profesiunea reprezintă o îndeletnicire specializată, permanent, amândouă din sfera ocupaţiei – activitate ce presupune un complex de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice. Să se vadă I. Căpâlceanu profesiune şi motivaţiei, Editura Militară, Bucureşti, 1976,p.9. I. Holban în probleme de psihologia muncii, E.S., Bu., 1970, p.4 arată „ astăzi nu se mai poate face deosebirea dintre profesiuni şi meserii (o lege din 1936 declară meserii 200 profesiuni manuale ) pentru că introducerea tehnicii schimbă forma şi conţinutul activităţi profesionale şi, de asemenea, este greu să se introducă criteriul calificării, întrucât astăzi procesul de calificare (suprapus peste şcoala generală) cunoaşte forme mult amplificate şi generalizate, iar cultura generală intervine cu pondere în creştere în toate activităţile.” 17 T. Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, E.P., Bucureşti 1976,p.21. Cornel Popa, Teoria acţiunii şi logica deontică. În Teoria acţiunii umane, „ Forum”, Ştiinţe Sociale, vol.I, Bucureşti, 1969. Ibid, p. 59 I. Lemnij, traducătorul lucrării foloseşte termenul praxiologie. Ceilalţi autori români ca şi Micul dicţionar fiziologic, E.P. Bucureşti, 1973,

3

Page 4: deontologie didactica

noţiuni care depăşesc sfera praxiologiei, sânt noţiuni de etică şi de educaţie morală cetăţenească. Cultura praxiologică nu epuizează toate obiectivele lucrului bine făcut. Dar ea reprezintă un element esenţial al acestuia, căci orice lucru bine făcut trebuie să fie eficient, străin de adaosuri inhibatoare, sensibil la chemările măiestriei (). Iată de ce, în 1963, Tadeusz Kotarbinski cerea pentru praxiologie „ un loc de cinste şi în programa analitică a şcolii de cultură generală, şi în general în şcolile care pregătesc cadre didactice, căci fiecare învăţător şi profesor trebuie devină un propagator al lucrului bine făcut şi, ca urmare, trebuie să posede o pregătire praxeologică” () – situaţie dealtfel ce declară evidenţă şi pentru deontologie.

4. Fiecare meserie (profesie) şi-a elaborat pe parcurs nu numai reguli generale de eficienţă ci şi norme anume. Nu există gen de activitate umană, arată Cornel Popa ( ) care să nu fie mai mult sau mai puţin reglementată de un sistem de norme – regulamentul de ordine interioară a unei instituţii şcolare, regulamentul jocului de fotbal, normele de conduită a unui bolnav de diabet, statutul cadrelor didactice ş. a. , normele fiind propoziţii prescriptive (reguli sau scheme privind activitatea viitoare) care reglementează conduita agenţilor umani într-un sistem de acţiuni dat.

Conceptele normative reflectă, pe plan logic, reglementarea (normarea) realizării (sau nerealizării) unor acţiuni, a unor acte, în general reglementarea realizării (sau nerealizării) unor stări dinamice (adică stări care sânt funcţii de timp) (). Ca teorie formală (în sensul că face abstracţia de conţinut) conceptelor normative, logica deontică, căci despre ea este vorba, se concentrează asupra calificării (subl. R. P. ) acţiunilor umane din perspectiva diferitelor sisteme de norme. Calificarea unei acţiuni concrete ca „ permisă”, „ interzisă” sau „ obligatorie” se face după un (subl. aut )criteriu determinant şi acest criteriu nu este altul decât sistemul de reguli ce reglementează un domeniu determinant de activitate (). Domeniul valorilor pe care le pot lua propoziţiile ce descriu acţiuni, arată C. Popa, poate fi reprezentat prin aria unui cerc (fig.1) în care delimităm un sector pentru propoziţiile ce descriu acţiuni interzise, altul pentru cele ce descriu acţiuni permise şi în cadrul acestuia, un sector pentru cele ce descriu acţiuni obligatorii şi altul propoziţiile permise nonobligatorii .

Acestora le corespund următoarele principii comune ale sistemelor de norme;1. Executarea unei acţiuni permise este legală.2. Neexecutarea unei acţiuni permise (dar care nu este obligatoriu în condiţiile date

pentru agent) este legală.3. Neexecutarea unei acţiuni interzise este legală (sau respectarea interdicţiile este

legală).4. Executarea unei acţiuni interzise este ilegală.5. Îndeplinirea obligaţiilor este legală.

op.cit., p. 414. Ibid. Cornel Popa, Norme, decizie, libertate. În Ştiinţa Conducerii societăţii. Studii, E.P., Bucureşti, 1972, p. 204-205,209 Mircea Tâtnoveanu, Sisteme deontic-aletice transfiniste de ordin zero, E.S.E. , Bucureşti, 1983, p.5. Cornel Popa, loc.cit. p.69, Teoria acţiunii şi propoziţiile prescriptive, În. Cunoaştere şi umanism. „ Forum” , Ştiinţe sociale, vol II, Bucureşti, 1970,p.33. Să se vadă şi Preliminarii la o teorie generală a sistemelor de norme. În „ revista de filosofie”, 1969, nr.12. p.1437 – 1449.

4

Page 5: deontologie didactica

6. Neîndeplinirea obligaţiilor este ilegală () Interpretarea acţiunilor profesionale şi sub aspect normativ – deontic ne dă posibilitatea să revenim asupra terminologiei domeniului deontologiei, în speranţa găsirii unor anunţuri lipsite de ambiguitate.Datorăm lui Mihai Florea, atât de insistent în lucrările sale (18), răspunsul. Rezumăm, asociindu-ne, poziţia lui (a) criteriul de distincţie între cele trei categorii de acţiuni îl constituie sistemele de norme, mai exact, fiecare sistem de norme luat separat poate întemeia o astfel de clasificare a acţiunilor umane posibile; (b) sistemele de norme precizează numai cazurile extreme ale acţiunilor posibile în diferite domenii de activitate, precizează numai ceea ce este obligatoriu şi ceea ce este interzis într-un domeniu de activitate, ceea ce este şi ceea ce nu este de competenţa formală (normativă) a diferitelor categorii de agenţi; (c) normele nu precizează ceea ce este permis neobligatoriu, adică ceea ce este de domeniul iniţiativei şi a liberei alegeri a agentului. Pentru acţiunile nenormate (adică neobligatorii şi neinterzise) neconsemnate în sistemele de norme ca acţiuni obligatorii sau interzise agentul nu este răspunzător (vezi infra) ci responsabil. Această atitudine activă şi militantă i se înfăţişează agentului acţiunii ca datorie; (d) din punct de vedere al oricărui sistem de norme, domeniul permisiunilor (neobligatorii) nu poate face corp comun cu domeniul obligaţiilor, deoarece primul nici nu este definit şi calificat de către sistemele de norme, fiind exterior acestora; mai curând obligaţiile şi interdicţiile formează sub acest aspect – un corp comun, reprezentând ceea ce este cuprins în sistemele de norme, opus domeniului acţiunilor permise neobligatorii, care nu sânt incluse în acestea; (e) şi sub raport praxiologic domeniul obligaţiilor şi al interdicţiilor formează un corp comun, alcătuind ceea ce este impus agentului (şi interdicţia are caracter de fenomen impus), ceea ce se opune iniţiativei şi libertăţii lui de alegere şi de acţiune. Normele sociale ce definesc comportamentul impus agentului (sub forma obligaţiilor şi a interdicţiilor) dau naştere răspunderii. Această categorie de acţiuni pe care agentul o suportă ca pe ceva exterior, adesea nedorit, i se înfăţişează agentului acţiunii ca obligaţie, (f) răspunderea şi responsabilitatea sânt exclusiv raporturi inter-umane ce se întemeiază pe norme, respectiv pe valorile acceptate sau adoptate de agent şi care se înfăţişează agenţilor acţiunilor fie ca obligaţie fie ca datorie. Ele reprezintă fenomene simultane şi unitare ale agentului uman. Când ele nu coincid ca sens şi ca obiective, când agentul nu aderă la sistemul de norme oficiale, mai ales juridice şi politice, agentul este răspunzător dar nu şi disponibil iar atunci când ele coincid responsabilitatea include răspunderea prin depăşire. Aici agentul îşi auto-reglementează acţiunea, astfel încât o reglementează din exterior a acesteia (pe baza normelor) devine (aproape) de prisos. În toate cazurile responsabilitatea influenţează pozitiv asupra răspunderii, (g) deşi dispune de instrumente eficace pentru asigurarea ordinii sale pe calea răspunderii, societatea – oricare ar fi ea tinde în permanenţă ca membrii săi să depăşească condiţia răspunderii şi să ajungă la condiţia mai matură şi mai eficientă a responsabilităţii.

Cornel Popa, loc, cit.,1970, p.39; Id.1971, p.209-21318 Mihai Florea, Nivelul individual şi colectiv al răspunderii şi responsabilităţii şi Acţiune, iniţiativă, responsabilitate în revista de filosofie, 1975, nr.2, respectiv 1976, nr.6 Id. Responsabilitatea acţiunii sociale, E.S.E., Bucureşti, 1976 Id. Conceptul de responsabilitate, în vol. Acţiune, decizie, responsabilitate, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976; Id Acţiune, norme iniţiativă, răspundere şi responsabilitate, în vol. Determinarea şi motivarea acţiunii sociale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981.

5

Page 6: deontologie didactica

În concluzie, un sistem normativ este o mulţime de reguli care descriu obligaţiile, interdicţiile şi permisiunile tuturor agenţilor cuprinşi într-un gen de activitate şi care se înfăţişează acestora fie ca obligaţie fie ca datorie.

5. După acţiunile de muncă demarcate până aici ca urmând a fi socialmente necesare şi eficiente prin normare la o anume cotă valorică (axiologică) pentru anumite meserii ori profesii putem da contur disciplinei ştiinţifice deontologie. Insistenţa asupra sociologiei, praxiologiei şi deonticii se justifică prin faptul că ele s-au constituit azi nu numai ca discipline de sine stătătoare ci şi ca metodologie, organism al activităţii practice (19).

În consecinţă, fie ca, succintă perspectiva asupra lor ne-a ajutat să evidenţiem cadrul pluridisciplinar şi obiectul ei, anume acela al teoriei şi practicii datoriilor (inclusiv obligaţiilor) celor ce practică o meserie ori profesie.

Observând astfel, nu găsim justificat demersul unora (20) de a despărţi (diviza) ori deosebi (discrimina) morala profesională de dreptul profesional iar acesta de deontologie (mai apar axiologia medicală, etotehnica ş. a ) chiar dacă cele mai apropiate şi numeroase norme cu care profesioniştii vin în contact sânt cele juridice (coercitive) şi morale (impuse prin forţa opiniei publice, tradiţiei etc.).

O abordare sistemică şi holodinamică asupra importului domeniu al datoriilor (obligaţiilor) şi drepturilor ce rezultă din exerciţiul muncii, după care întregul este întotdeauna primordial şi stă înaintea părţilor, este mai mult decât suma lor dar în relaţia dinamică cu ele, trebuie să înlocuiască, în zilele noastre, slalomul nejustificat de realitate al acelora care privesc copacii dar nu văd pădurea.

Nu trebuie să se înţeleagă (ori să se tragă concluzia) de aici că problema deontologiei nu mai acceptă ori necesită discuţii, că ea este în întregime rezolvată.

CAPITOLUL 2DEONTOLOGIA GENERALĂ ŞI DEONTOLOGIA DE RAMURĂ

1. Raportul dintre deontologia generală (profesională) şi deontologia de ramură.2. Legătura deontologiei cu alte ştiinţe.

1. Între deontologia generală (sinonim deontologia profesională (13)termen pe care-l evităm, considerându-l pleonastic, în continuare deontologic) şi deontologiile de ramură ori

19 Ion Tudosescu, Praxiologie şi determinism. În Teoria acţiunii umane, „ Forum” , Ştiinţe sociale, vol I Bucureşti, 1969.p.4120 Să se vadă; Gh. Scripcaru; op. cit. M. Torbancea, Gh. Scripcaru, op.cit., Z.Ander, Curs de deontologie medicală, Tg.Mureş, 1974; I.Quai, V. Mărgineanu, Deontologie medicală, Cluj Napoca, 1976, Dressler Milar Leonard, Etica deontologiei şi drept medical, Timişoara 1983, ultimele trei litografiate.

6

Page 7: deontologie didactica

specialitate – didactică, medicală, juridică, militară ş. a. () există legături multiple, reciproce.

Deontologia dezbate probleme generale referitoare la datoriile şi drepturile profesioniştilor, dincolo de contextul concret al profesiunii (meseriei) indiferent în ce domeniu îşi vor găsi aplicare conţinuturile făcând abstracţie de particularităţile practicii ei. Abordarea lor se face dintr-o perspectivă predominant teoretică.

Analiza particularităţilor interumane comune şi specifice din punct de vedere al datoriilor şi drepturilor care le incubă o profesie (meserie) fac obiectul deontologiilor de ramură. Abordarea este aici concretă şi, cu precădere, orientată înspre practica profesiei (meseriei). Pe de altă parte trăsăturile comune exercităţii profesiilor, să zicem, dragostea de profesie, dorinţa de a munci, probitatea profesională, spiritul novator ş.a. care îmbracă conţinuturi particular concrete în medicină, justiţie ori educaţie. Pe de altă parte apar aici probleme specifice, ca de exemplu, experimentul pe om, entomasia, transplantul de organe, secretul profesional, didactogenia, măiestria şi tactul pedagogic, diversele acţiuni meritorii, simţul clinic ş. a.

Deontologiile de ramură se bazează pe deontologia generală în analiza problematicii teoretice şi practice a diferitelor profesii, fapt ce permite demersului teoretic şi metodologic în universul datoriilor şi drepturilor practicării profesiilor. Deontologia generală, la rândul ei, în dezbaterea problemelor, în elaborarea concluziilor foloseşte datele obţinute prin intermediul practici profesiunilor. Cu alte cuvinte deontologiile de ramură oferă material spre generalizare deontologiei generale, iar aceasta din urmă dă orientare demersului ştiinţifico-practic.

Intră în preocupările deontologiei şi analiza instituţiilor care consacră profesional, şcoala, armata, spitalul (farmacia) ş. a. ridică fiecare probleme de organizare, igienă, arhitectură, pregătire şi perfecţionare, prestigiu şi tradiţie ş.a. m. d. pe care numai le semnalăm.

Cum nu există relaţii de muncă în lipsa unui concret istoric, nu putem vorbi de deontologie în afara unui anumit sistem social. Ca atare, orice deontologie oglindeşte relaţiile sociale existente şi tendinţele lor de dezvoltare.

2. Deontologia îşi apropie mai întâi, ştiinţele muncii, cu care se află în cel mai strâns contact, cel puţin prin subiectul aflat în activitatea sa social – productivă.

Are apoi legături cu filosofia, etica, axiologia, praxiologia şi deontica. Pe unele dintre ele le privim aici nu ca metodologie ci ca discipline ştiinţifice adjunvante.

O atenţie aparte necesită axiologia, întrucât orice deontologie propune valori şi lucrează cu valori înspre care tinde orice profesionist virtuos şi morala atât de pragnant prezentă în Iată două exemple privind etica actorului şi a scriitorului, din componentele mai puţin conturate. „ De altfel, atunci când se fac glume între actori – şi glume pe scenă s-au făcut şi se vor face întotdeauna – există anumite reguli nescrise, dar care sânt respectate fără excepţie de toţi slujitorii teatrului. Aşa, bunăoară, nu se face niciodată o glumă unui începător, de asemenea, la premieră sau la primele spectacole, atunci când actorul nu e încă stăpânit de text; şi lucrul cel mai important; orice glumă să rămână pe scenă, publicul să nu „simtă” nimic; de asemenea nici o glumă făcută unui actor nu trebuie dusă prea departe, iar când victima se zăpăceşte, ceilalţi intervin de îndată, pentru a-l reduce „la replică” (I. Masoff, R. Tănase, Tănase, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964, p.204-205; „ Nu voi contesta romancierului dreptul de a-şi întruchipa personajele după modele în viaţă şi după cerinţe impuse de arhitectura operei concepute. Un asemenea drept rămâne însă condiţionat şi limitat. Cred că nici un scriitor, care respectă o anume etică a scriitorului, nu va divulga numele modelelor vii ale personajelor sale, mai ales nu atunci când în sarcina lor se pun atitudini sau fapte într-adins ticluite ca să discrediteze. Un scriitor, care mai poartă în sine un strop de conştiinţă şi răspundere a scrisului se va feri în orice caz să atribuie unui personaj al său, identificabil în viaţa reală, atitudini sau fapte inflamante, pe de –a întregul născocite. Când nu urmează această linie, scriitorul se face, evident, vinovat ... „ (L. Blaga, Fragmente autobiografice, în Manuscriptum”, 1977, nr.3 (28,), p.82.))13. Doru Cosma, Elaborarea codurilor de deontologie profesională – un imperativ etic actual. În „ Viitorul social”, 1974, nr.3

7

Page 8: deontologie didactica

profesie încât şi azi, faţă de începuturi, mulţi mai confundă deontologia cu morala sau rămân numai la ea.

În sfârşit, fiecare deontologie este ataşată ştiinţelor ce reprezintă profesia – medicina, pedagogia (didactica), dreptul ş. a.

CAPITOLUL IIIÎNCEPUTURILE DEONTOLOGIEI ÎN ŢARA NOASTRĂ

CÂTEVA DATE MAI SEMPLICATIVE.

Dacă sânt greu de găsit începuturile unor astfel de preocupări la semenii noştri, ceea ce ştim azi cu certitudine este că profesiunea ca formă de exprimare a munci specializate a fost la vecinii daci sursa care-i modifica personalitatea şi îi definea relaţiile cu ceilalţi. O lucrare precum „ Meşteşugurile la geto-daci” de Rodica Ţanţu (Bucureşti, editura Meridiane, 1972) este edificatoare în acest sens.

Şi la noi, ca şi în alte părţi, meşteşugarii (care, iniţial, nu erau sclavi) se grupau în asociaţii profesionale – collegia (bresle), mai târziu corporaţii, manufacturi ş.a. în interiorul cărora activitatea era guvernată şi de norme pe care azi le putem aprecia ca fiind de ordin deontologic. Tradiţia şi cultul profesiei în familie, păstrarea secretului profesional al meseriei, reguli ce guvernează calificarea ucenicilor şi calfelor – sânt numai câteva dintre cele ce califică munca. „Pentru viaţa economică a Daciei, mai importante au fost colegiile cu caracter profesional, formate din meseriaşi şi negustori, dintre care se cunosc cele ale meşteşugarilor (fabrii), luntraşilor (utricularii), postăvarilor (centonarii) şi purtătorilor de bagaje şi de lectice (lictecarii), precum şi cele ale corăbierilor şi negustorilor din Dobrogea” (). Iată cum normele, oarecum de uz intern, li se adaugă cele ce guvernează pregătirea şi asimilarea meseriei. Când a fost vorba de profesiei (vezi asupra, pap.1) – clanurile preoţilor, vracilor- vindecători (mai târziu medici) ori cel al judecătorilor – şi-au constituit norme ecleziastice ori laice, ce s-au concretizat în inovaţii divine, jurăminte ori coduri. Între acestea, după cum arată specialiştii în medicină, ideile jurământului hipocrat au guvernat practica domeniului şi pe teritoriul patriei noastre.

Sub raportul teoriei, începuturile deontologiei par a fi legate, dar investigaţiile noastre nu sânt încheiate, de numele lui Nicolae Iorga. În 1916 în lucrarea Onestitatea profesională semnala valoarea socială înaltă a muncii profesionale. „ Nu există ocupaţie pe lume care să nu te ceară întreg, şi oricare ocupaţie în care nu te dai întreg este, să-mi iertaţi cuvântul o linciureală (). Linciureala înseamnă a umbla cu lingura sau furculiţa prin mâncare fără a te hrăni cum se cade; înseamnă a te spăla cu vârful degetelor numai. Şi cine linciureşte în mâncare rămâne flămând; cine se linciureşte în spălat rămâne murdar; cum era şi înainte; cine se linciureşte într-o ocupaţie socială, acela e unu netrebnic, care-şi bate joc de bunul cu care-l răsplăteşte societatea şi de cinstea cu care această societate îl înconjoară” ().

Tot el observase şi simţise nevoia de a deosebi onestitatea profesională de exactitatea profesională. „ Onestitatea profesională este, după N. Iorga, mai întâi o datorie faţă de societate; fiecare om este dator să se dea întreg profesiunii sale şi prin profesiunea sa, societăţii, ţării şi neamului. Pentru slujitorii şcolii, onestitatea profesională cuprinde mai mult decât iscălirea în registre şi prezentarea la numărul de ore fixate într-un orar (adică

istoria României, vol I E. A., Bucureşti, 1960, p.400 Regional, termenul circulă şi azi. Linciuri – a se juca în (sau cu) apă; a se bălăci (Dicţionarul limbii române ,moderne, E.A. , Buc., 1958. p. 459 ) Nicolae Iorga, Onestitatea profesională, tipografia „ Neamul Românesc”, Vălenii de munte, 1916, p.22

8

Page 9: deontologie didactica

exactitate, nota R. P.). Ea cere ceva mai mult, cere ca profesorul să fie tovarăşul părintelui pentru creşterea fiului, să fie tovarăşul fiului pe care l-a salvat de imoralitate şi ignoranţă, deoarece în contextul onestităţii profesionale, învăţătorul este altceva decât un mijloc fizic, accidental în transmiterea firească a vieţii de la o generaţie la alta. Onestitatea şi exactitatea în îndeplinirea profesiei se află, după N. Iorga, în raporturile intern respectiv extern ().

Constantin Rădulescu – Motru, cunoscut teoretician al vocaţiei, pentru care cere o pedagogie socială a vocaţiei () – idee care nu este departe de ambiţia deontologiei – deosebeşte obişnuitul profesionist de omul cu vocaţie. Este simplu profesionist acela care face munca din interes egoist; este un om de vocaţie acela care găseşte în muncă înregistrarea sa ideală. La simplul profesionist, omul şi felul muncii stau faţă în faţă, adeseori în duşmănie; la omul de vocaţie, felul muncii este o prelungire omului, este o umanizare intrată mai adânc în natură () . Mai departe, în explicarea genetică ce o caută deosebirii, Constantin Rădulescu – Motru scrie: „ Vocaţia se susţine pe o tensiune de natură specială care se colaborează cu un sentiment de responsabilitate faţă de viitorime. Omul de vocaţie munceşte oarecum sub perspectiva judecăţii viitorului. Pe când profesionistul obişnuit munceşte în perspectiva interesului său propriu; este mulţumit sau nenorocit după cum interesele sale sânt sau nu satisfăcute; omul de vocaţie munceşte fără a ţine seama de interesele sale proprii, fiindcă el se identifică întru totul cu scopul însuşi al muncii sale” ().

D.D. Roşca, subliniază într-un studiu Etică intelectuală calităţile celor ce caută adevărul – probitate, măsură, bună credinţă ş.a . ca şi piedicile ce la stau în cale – frica, vanitatea, fuga după originalitate, modul de a discuta ş. a. Vorbind de „originalitate” în actul muncii intelectuale D. D. Roşca separă „ ceea ce înseamnă o vedere bună asupra realităţii, desprinsă din contact, real şi controlat cu existenţa” (ideea originală) de „ ceea ce poate fi orice idee inedită, care poate fi originală ca în sensul de mai sus, dar poate fi şi falsă (ideea personală) (). Em. M. Brandza şi Dumitru Muster, într-o lucrare rămasă uitată dau un contur mai larg problemei atunci când, vorbind despre profesiunea didactică includ legislaţia şi administraţia şcolară alături de etica profesională (21). Citindu-l pe W.O. Döring care, în cap. al VIII-lea al lucrării sale „ cercetări asupra psihologiei profesorului”, afirmă că trăsătura de bază a acestuia este moralitatea, autorii – analizează principalele aspecte ale moralităţii care intră în structura profesorului, „fără de care şcoala nu poate exista ca instituţie sănătoasă şi adecvată nevoilor societăţii...” (22). Dar asupra acestei lucrări vom mai avea ocazia să revenim.

PARTEA A II-ACAPITOLUL 4

DEONTOLOGIA DIDACTICĂ1. Profesiunea educaţiei.

Ibd., p.15 Constantin Rădulescu – Motru, Vocaţia factor hotărâtor în cultura poparelor, Editura „ Casei Şcoalelor”, Buc., 1932, p.102 Ibd.,p.-9 Ibd.,p.8-9 D.D. Roşca, Etica intelectuală (fragment), extras din rev. „ Simpozion” nr.2. Imprimeriile S A R, 1943, p.13.21 Em. M. Brandza, Dumitru Muster, Legislaţie şi administraţie şcolară şi etică profesională. Seminarul Pedagogic Universitar, Buc.,1946 p.56.22 Ibid.,p.43-44.

9

Page 10: deontologie didactica

2. Preocupări româneşti şi străine.3. Definiţie şi obiective.

1. Fără îndoială că, în preistorie, pe drumul afirmării vocaţiei educative a societăţii, în familie, în ginţi şi triburi, afecţiunea pentru copii, respectul faţă de părinţi ori solidaritatea familială erau fapte de educaţie ce reveneau adulţilor. De regulă „bătrânul” sau „samanul” tribului arată tinerilor cum să se comporte faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, faţă de străini, îi iniţia în sentimentul onoarei şi ai mândriei pentru strămoşi ş. a. , îi pregătea astfel pentru viaţă.

Apar apoi scribii, perceptorii, magistrii – ca specialişti ai unei îndeletniciri intelectuale anume, poate una dintre cele mai vechi ale planetei. „Paidomosul” şi „sofronistul”, probabil primii educatori specializaţi pentru educaţia fizică, respectiv, educaţia militară şi cetăţenească, alături de alţii din agora în palestre, pe câmpurile de luptă ori la umbra copacilor interveneau înspre formarea tineretului pentru viaţa de adult. Ei preiau autoritatea anonimatului părinţilor şi bătrânilor, în educaţie.

Pe traseul istoriei apare, prin urmare, o profesiune nouă ce-şi va câştiga cu timpul un binemerit prestigiu. Practica profesiunii o consacră o instituţie anume, apărută în condiţiile comunităţii sociale tributare – şcoala (în gr., schole, ad litteram, - „răgaz, odihnă după muncă”, cuv. preluat de romani, la care schola sau scola a devenit „ şcoală” denumire a instituţiilor de învăţământ). Ea fiind făuritoarea unei profesiuni proprii.

Noţiunea de profesor îşi are rădăcina etimologică latină. Professsum – supinul verbului profiteri, „ a vorbi în faţa cuiva, a declara în mod public, a face profesie de credinţă” este profesia prin excelenţă, probabil prima profesie dezvoltată istoric de omenire. Acest caracter străvechi al profesiunii a şi determinat pesemne numirea specializării, apoi a profesiunii, de a educa pe alţii cu însuşi termenul generic al tuturor profesiunilor; profesor. A profesa înseamnă a declara public şi a practica social funcţia de educator; aceasta înseamnă a educa în primul rând tânăra generaţie, dar şi pe toţi ceilalţi şi, în acelaşi timp, a se educa pe sine (23) . Termenul mai vechi folosit în limba română pentru profesor este cel de dascăl care provine din gr. didaskalos, „ didaskallion”, cel care învaţă pe cineva.

O problematică vastă face obiectul unei discipline pedagogice aparte, deontologia didactică.

2. Nu se întâlneşte prea des numele deontologiei didactice (sinonim pedagogice) în lucrările de pedagogie de la noi. În 1979 o încercare de definiţie a ei îşi găseşte locul, pentru prima dată, într-un dicţionar de specialitate. La fel, în 1983, într-un curs universitar ea apare în sistemul ştiinţelor educaţiei, după ce mai înainte prin stăruitoare intervenţii pătrunde în programele de perfecţionare (acum din nou eliminată) ale profesorilor ca deontologie a cercetării didactice (24).

Preocupări teoretice în legătură cu subiectul în discuţie găsim la unii cercetători puse, mai ales, în legătură cu calităţile şi pregătirea educatorilor. În ţările de limbă slavă acestea nasc pedentologia (). Grupăm aici preocupările celor care au adus frumoase elogii muncii educatorilor – Petrache Poenaru, M. Kogălniceanu, B. P. Haşdeu, Spiru

23 Emilian Dimitriu şi colab., Educatorul la lecţie. În al doilea colocviu naţional de pedagogie. Pregătirea şi perfecţionarea personalului didactic, Institutul de Ştiinţe Pedagogice, Buc., 1974,p.4524 Vezi termenul Deontologie didactică (pedagogică) în Dicţionar de pedagogie, E. D. P., 1979, p.118-119; asemenea şi alte studii în problemă ale autorului articolului. Pentru pedagogii polonezi aflarea calităţilor privind profesia de profesor face obiectul unei preocupări aparte pedentologia (de la gr. paidentès – „profesor” şi logos – „cuvânt”, „ ştiinţă” ) – în M. Godlewski, S. Krawecewicz, -J. Wujek, Pedagogika, Podrecznik akademicki, P. W. N. Warazawa, 1978,p.693

10

Page 11: deontologie didactica

Haret, G.G. Antonescu, I. Sculea Firu ş.a. – ale căror gânduri sânt demne de reamintit (), ca şi cele ale unor autori de manuale ori cursuri universitare.

Alţii au scos în evidenţă ethosul ei. Se întâlnesc aici, în afară de Nicolae Iorga, (deja citat): Ion Găvănescul şi Stanciu Stoian, Em. M. Brandza şi D. Muster. Ion Găvănescul , vorbind de datorie, distinge în etica sa acţiunile obligatorii de cele meritorii, (acţiuni bune pe care nu sântem obligaţi a le face) (25). Acţiunile meritorii, ce formează o sferă morală mai înaltă sânt caracteristice, în altele, şi acţiunilor educatorilor. „ Atunci când face educaţia celor ce ne sânt încredinţaţi pentru aceasta, atrage atenţia Stanciu Stoian, să ne confruntăm moralei profesionale. Aceasta ne dictează să nu facem nimic în afară de ceea ce ştim sigur, să mergem pe linia unui program care ştim unde duce şi cu metodele pe care ştim să le mânuim” (26).

Dar cel mai stăruitor au subliniat rolul eticului în cadrul profesiunii didactice amintiţii Em. M. Brandza. Echitatea, buna cuviinţă, discreţia şi punctualitatea definesc moralitatea care intră în structura profesorului real fără a căror respectare personalitatea profesorului nu ar putea fi recunoscută, în contactul cu elevii şi în contactul cu societatea. Aceasta este motivată de autori; prin acţiunea de înrâuririle a profesorului asupra tineretului (uşor influenţabil), constituit pe grupe stabile (cursurile sânt urmate mai mulţi ani de către aceleaşi grupe), se exercită stăruitor (săptămânal), au răsunet şi în viaţa de familie (elevii povestesc, părinţii comentează) (27).

În sfârşit, mai mulţi specialişti pomenesc deontologia didactică într-un context, de sine stătător, restrâns la etică ori drept. Apreciind că „ gradul de înţelegere a îndatoririlor ce decurg din exercitarea profesiunii de educator constituie un factor important, (după unii, decisiv) al eficienţei şi al prestigiului funcţiunii”, Tiberiu Trunţer, militează pentru o deontologie a funcţiilor didactice (28). Marin C. Călin, în 1974, arată că „ profesiunea de educator” ridică „ o problematică morală (subl. R. P.), complexă precum şi o conştiinţă a drepturilor şi îndatoririlor în procesul de formare a personalităţii, a caracterului uman în special” şi menţionează că, „ în această optică, se poate vorbi de o nouă subdiviziune în pedagogie; deontologia educaţiei” (29). În acelaşi an, vorbind de deontologie în general ca şi de ramurile ei mai mult ori mai puţin constituite cerem pentru contigentul cel mai numeros de intelectuali profesionişti o pregătire sub acest aspect a tuturor membrilor corpului didactic, ca o condiţie a sporirii eficienţei muncii prestate. În acest context apreciem ca fiind necesară introducerea deontologiei didactice în planurile de învăţământ ale tuturor instituţiilor care pregătesc sau perfecţionează cadre didactice. În acest sens am prezentat un proiect de plan tematic pentru o programă de curs (facultativ, postuniversitar) de deontologie pedagogică (30). Tiberiu Popescu în Educaţia adulţilor, E. D. P. , 1974, p.182-103 cere un curs de etică profesională pentru profesiunea de educator al adulţilor şi un cod de deontologie a pedagogului de adulţi.

Un restrâns florilegiu găseşte cititorul interesant în ultima parte lucrării noastre.25 Ion Găvănescul, Etica, Editura Librăriei Universale Alcalay, Bucureşti, 1928, p.5 26 Stanciu Stoian, Probleme de ieri şi de azi ale pedagogiei româneşti , Editura “ Scrisul Românesc” , Craiova, p.335.27 Em. M. Brandza , D. Muster, op. cit, p.43-44. D. Muster reia unele dintre aceste probleme într-o valoroasă lucrare , Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed. Litera, Buc,1985.28 Tiberiu Truţer, O deontologie a funcţiunilor didactice. În „ Colocvii despre şcoală, familie şi societate”, an. III, nr.5, 1968, p.17 29 Marin C. Călin, Etica activităţii personalului didactic, În revista de pedagogie”, nr.9, 1974,p.730 Vezi „ Probleme actuale ale deontologiei funcţiilor didactice. În „ Seminarul de didactică modernă”, nr.22, 1974 (litografiat la Tip. Universităţii din Timişoara); Pentru o deontologie didactică. In.” Orizont”, Timişoara, nr.51 (355), 1974, p.3: Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice. In, „ Forum - revista învăţământului superior”, nr.10, 1977.

11

Page 12: deontologie didactica

Pentru orele prevăzute în planurile şi programele de învăţământ a şcolilor normale ca disciplină de studiu începând din 1924, Vasile Harea scrie întâia lucrare „ Datoriile învăţătorului” la obiectul cu acelaşi titlu. Sânt cuprinse aici patru lucrări deosebite, câteva probleme de sociologie generală şi sociologie specială a unităţilor şi instituţiilor sociale, îndrumări pentru activitatea extraşcolară a învăţătorilor, exerciţii şi conferinţe alături de probleme de etică profesională. Iată, spre ilustrare, sumarul problemelor abordate în singurul capitol; „Datoriile şi drepturile învăţătorilor.

♦ Învăţătorul şi societatea, în special satul; ♦ Datoriile învăţătorului faţă de Stat; şcolare, pedepsele, datoriile extraşcolare. ♦ Drepturile învăţătorului faţă de Stat; salarizarea, avansările în grad, concediile şi

transformările, pensia, apărarea drepturilor încălcate ale învăţătorilor” (31) . În învăţământul universitar, similar, pentru examenul de „ legislaţie şi administraţie şcolară şi etică profesională” semnează Em. M. Brandza şi D. Muster lucrarea deja citată.

Azi, deşi „ Psihologia şi etica profesională” ori „Elemente de drept şi etică profesională” apar ca manuale pentru liceele economice şi de drept administrativ (32) iar în învăţământul superior este prezentă pentru medicină (câteva cursuri au fost amintite v. supra), problemele deontologiei didactice când nu sânt ignorate, sânt expediate la capitolul despre personalitatea profesorului.

În 1974, alături de Vasile Popeangă (33) pentru învăţători, (câte 2 ore săptămânal în anii II şi III) am cerut introducerea ei în învăţământul superior, fapt pentru care sensibilizăm şi azi acum.

În alte părţi, după cunoştinţa noastră, deontologia didactică deţine prestigiul unui obiect de învăţământ - în Franţa, Spania, U. R. S. S. (34). Între preocupările teoretice mai însemnate cităm lucrările lui André Ferré, Gaston Mialaret, Robert Dottrens, V. I. Pisarenco şi I. I. Pisarenco, E. G. Fedorenco, T. M. Stinnett (35) şi tentativele de grupare a normelor deontologice în statute ori coduri (36).

3. Sântem acum în măsură să definim deontologia didactică şi să-i conturăm obiectivele. Ca ramură pluridisciplinară a ştiinţelor educaţiei, ea studiază şi prescrie datoriile (obligaţiile) profesionale, ale personalului didactic faţă de cei educaţi (tineri ori adulţi) şi familiile primilor, faţă de colegi şi alţi profesionişti, faţă de opinia publică şi autoritatea de stat, precum şi drepturile proprii, astfel cum sânt precizate ele prin legi, regulamente, statute, jurăminte şi tradiţie.

Înscriem între obiectivele ei, un grup de rezultate aşteptate de la educatori, cerinţe ce se exprimă prin comportamente şi atitudini. Iată câteva dintre ele:

31 V. Darea , Datoriile învăţătorului, Ed. ”Scrisul românesc” Craiova , ş. a. p.215-227.32 Iată câteva : L. Plugaru, E. Alecu, Psihologie şi etică profesională , E. D. P. Buc., 1972; E. Alecu, R. Bica, L. Plugaru, Psihologie şi etică profesională, E.D. P. Buc.,1978; V. Ştefănescu, V. Mihoc, Elemente de drept şi etică profesională, E. D. P. Buc.,1984; C. Coatu , M. Nicolescu, Tehnica comerţului şi etică profesională, E. D. P. Buc.,197333 Vasile Popeangã, Educatorul la lecţie, loc. cit, p.3234 Soleil – Le Code, le livre, des instituteurs, Edition S. U. D. E. L. 44 – edition , Paris, 1974 şi Robert Galisson, L' atelier didactique, In “ Universites” mars, 1987, vol. 8, no.l, p.61; Projecto de curso para la obtencion del certificado de aptitude pedagogica destinado a profesores de formacion profesional. In “ Editure”, Madrid, nr.4,1974, p.37-39; V. I. Pisarenco, I. I. Pisarenco, Pedagogicescaia etica , Minsk, 197335 A. Ferré, Morale profesionalle de l 'instituteur S. U. D. E. L., Paris, 1949, G. Mialaret, Le droit de l 'enfan à l 'éducation, Unesco, Paris 1979, R. Dottrens, Institutori ieri, educatori mine, trad., EDP, Buc.,1971; V. I. Pisarenco, I. I. Pisarenco, op.cit; E. G. Feodoreno, Profesionalnaia erica, Kiev, 1983; T. M. Stinnett, Profesionala problems of teachers, The Macmillan Company, New-York, 1968.36 Jean Thomas, Des maîtres pour l 'école de demain, Unesco, Paris, 1968, p.63-84; Le Code Soleil, le livre des instituteurs op. cit. E. W. Smith, S. W Krause, M. M. Atkinson, The Educator s incyclopedie.p.225.

12

Page 13: deontologie didactica

- să manifeste interes faţă de oameni, cu precădere faţă de copil şi să dorească să-l asiste pe acesta din urmă pe tot parcursul procesului lui de pregătire pentru viaţă;

- să manifeste dispoziţie pozitivă, permanentă pentru desfăşurarea deficientă a procesului instructiv – educativ (pentru obţinerea măiestriei şi tactului pedagogic, să adere fără a opune rezistenţă, din convingere, la modernizarea lui );

- să manifeste preocuparea de a se pregăti permanent pentru lecţii şi dorinţa de a-şi spori competenţa prin autoperfecţionare continuă;

- să accepte şi să cultive relaţii colegiale cu ceilalţi profesori;- să acorde respect personalităţii părinţilor;- să obţină dorinţa de a se angaja şi de a colabora pentru formarea altor profesionişti ai

educaţiei;- să accepte şi să se conformeze normelor deontologiei didactice;

De la sine înţeles, sistemul obiectivelor rămâne deschis înspre perfecţiune prin competenţă profesională şi perfecţionare atitudinală.

CAPITOLUL 5SISTEMUL DREPTURILOR PERSONALUI DIDACTIC

1. Extensiunea drepturilor.2. Dreptul de exercitare a funcţiilor didactice.

3. Lista drepturilor personalului didactic.4. Concluzie.

1. Cele mai importante dintre drepturile ce îi vizează pe educatori le găsim în sistemul constituţional şi legal. Dreptul la muncă şi dreptul la învăţătură sânt apreciate, alături de altele, ca făcând parte din rândul acelora pe care constituţia le consacră ca fiind fundamentale.

O serie de alte drepturi sânt prevăzute în legi, decrete, statute, coduri, jurăminte, declaraţii cu caracter universal, recomandări, metodologii ş. a. Ele se referă, în raport cu specificul şi felul activităţii depuse, la drepturile întregului personal didactic ori numai la anumiţi practicanţi ai profesiei. După caz ele pot îmbrăca un aspect coercitiv – juridic ori pot fi incluse prin forţa opiniei publice, tradiţiei ş. a. sau pot avea numai caracterul unui angajament al statelor, după care ele se pot orienta.

În afara reglementărilor româneşti regăsim problemele specifice diceologie, în, de pildă, Recomandarea UNESCO şi a Biroului Internaţional de Educaţie (B.I.E.) din 1966 privind poziţia profesorului şi organizarea cercetării pedagogice, în Recomandarea din 1975 a UNESCO privind rolul şi influenţa profesorului în cadrul procesului muncii în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 ca şi cea a Drepturilor Copilului din 1959.

De asemenea sânt consemnate ori reamintite unele drepturi în cele câteva tentative de ordonare a normelor profesiei didactico în codurile deontologice ori în cele de formulare (şi rostire) a unor jurăminte profesionale, care împreună cu cele de mai sus alcătuiesc un sistem, sistem ce rămâne deschis acţiunii eficiente de practică profesională.

Realizarea deplină a acestora este asigurată printr-o serie de garanţii sociale de natură economică, politică, juridică, culturală ş. a.

Factorul nemijlocit care asigură condiţiile de garanţie a exercitării dreptului la învăţătură (poate mai potrivit la educaţie) – sânt cadrele didactice.

13

Page 14: deontologie didactica

Ca atare, profesioniştii educaţiei au o serie de drepturi şi li se impun ori îşi impun, vom vedea multe obligaţii şi datorii.

2. Începem, cum este şi firesc cu dreptul de ocupare şi exercitare a funcţiilor didactice. În toate ţările lumii civilizate este permisă ocuparea funcţiilor didactice numai acelora ce posedă studii corespunzătoare postului didactic solicitat. În acelaşi timp, este interzis exercitarea, şi prin urmare nu pot ocupa funcţii didactice, persoanele lipsite de acest drept pe durata stabilită printr-o hotărâre definitivă de condamnare penală, cei ce suferă de boli contagioase stabilite prin normele sanitare antiepidemice, precum şi cei care, din cauza unor boli mintale () sau a unor infirmităţi sânt inapte pentru activitatea instruitivă.

Întrucât practica profesiei presupune o pregătire interioară complexă, despre care în timpurile noastre, atâta s-a scris, normele legislative de azi consideră aceasta ca pe ceva de la sine înţeles. În trecut, însă, acest fapt nu s-a impus ca pregnanţă, căci oricine avea ceva cunoştinţe putea fi dascăl. În 1719, de exemplu, în capitolul al VI-lea al „ Metodei familiare pentru şcolile mici” consacrat ştiinţei, capacităţii şi deprinderilor pe care trebuie să le aibă dascălii francezi pentru a-i învăţa bine pe copii găsim scrise următoarele; „ Cine spune maestru într-o artă sau profesie spune un om experimentat care posedă ştiinţa acestei arte sau acestei profesiuni. Trebuie să se dea copiilor gustul cântecelor... Este necesar de asemenea ca dascălii să citească curgător în franceză şi latină, să ştie bine să scrie, adică nu numai cu caractere frumoase, ci să urmărească şi regulile ortografice” (37).

Este totuşi în afara deontologiei pedagogice exercitarea profesiunii didactice fără a avea studiile corespunzătoare (suplinitorii „ profesori”, de ex.), a învăţa (la fără frecvenţă) meseria, în timp ce o predai ori a deţine o funcţie didactică în baza unor studii necorespunzătoare. În aceeaşi ordine de idei este amendabilă folosirea ori acceptarea titlului de profesor, fără a avea dreptul de a-l deţine (cazuri maiştrilor – instructorilor (), al suplinitorilor necalificaţi sau în curs de calificare ) ca şi a gradelor universitare necâştigate, prin concurs, conform legii. Rămâne deschisă problema folosirii gradului didactic universitar (nu a titlului ştiinţific) şi a denumirii instituţiei de învăţământ superior, în activitatea ştiinţifică şi publicistică nepatronată de această instituţie, după pensionarea personalului didactic. O asemenea problemă se pune, de exemplu, în profesiunea militară.

3. Drepturile care ţin de însăşi natura corpului profesoral sânt menţionate, în orice ţară, în legea învăţământului şi statul corpului didactic.

Pot fi apreciate ca principale următoarele câteva drepturi: să ocupe, în condiţiile legii, potrivit pregătirii profesionale şi specialităţii sale, funcţii didactice şi să fie retribuit după cantitatea şi calitatea muncii depuse; să beneficieze de formele organizate de perfecţionare profesională, precum şi de avantajele pe care legea le acordă ca o consecinţă a acestei perfecţionări, să fie promovat în muncă potrivit pregătirii, experienţei şi rezultatelor obţinute; să participe la dezvoltarea şi soluţionarea problemelor privind dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de învăţământ; să folosească pentru pregătirea şi desfăşurarea activităţii didactice şi ştiinţifice materialele, utilajele, bibliotecile şi întreaga bază materială a unităţilor de învăţământ ; să participe la conducerea unităţii, să fie ales sau numit în funcţii didactice de conducere; să publice lucrări de specialitate şi să valorifice rezultatele

în ciuda a ceea ce cred ori spun unii elevi ori studenţi despre profesorii lor – fapt de analizat şi amendat sub orizont deontologic.37 J.B.Piobetta, Examens et concours, P.U.F. Paris, 1943 Richard R. Conarroe în H.B. Maynard, Manual de inginerie industrială, Editura Tehnică, Buc., 1975, p.42 consideră „ împiedicarea utilizării titlului de către alte persoane decât cele ce au diplome, de ex. Tehnicienii – un obstacol în calea afirmării inginerilor prin promovarea profesionalismului”.

14

Page 15: deontologie didactica

activităţii de cercetare ştiinţifică şi creaţie literar – artistică; să facă parte din organizaţii profesionale şi asociaţii culturale ş.a. Pentru învăţământul superior un drept în plus, acordat numai profesorilor şi conferenţiarilor este acela de a putea fi numiţi ori aleşi în anumite funcţii de conducere şi în comisii de concurs pentru ocuparea unor posturi didactice similare.

Alte drepturi ce decurg din calitatea de angajat a profesorilor, prevăzute de legislaţia muncii, înscriu o zonă ce nu se încadrează în preocupările deontologiei pedagogice.

Lista drepturilor profesorilor poate fi, sub acelaşi aspect al problemei, mai largă. În ultimul capitol al lucrării lui Jean Thomas, „ Recomandări privind statutul profesorilor” se mai înscriu între drepturi : practica libertăţii academice „ deoarece profesorii sunt competenţi să judece ei înşişi mijloacele şi metodele de predare cele mai potrivite pentru elevi”; a libertăţii de evaluare în sensul în care „el consideră utile acele tehnici de evaluare în aprecierea progresului elevilor, având grijă să nu rezulte vreo nedreptate împotriva unor anume elevi”; dreptul de a fi protejat de intervenţii nejuste sau nemotivate a părinţilor „în chestiunile care ţin eminamente de responsabilitatea sa profesională” ca şi dreptul de a face apel şi de a se apăra ei înşişi „ iar procedurile – pentru a apăra prestigiul profesiei – să nu fie făcute public (38). Dar lista rămâne în continuare deschisă.

Nu este, credem, lipsit de interes să vedem care erau drepturile profesorilor în trecutul învăţământului nostru. O vom face prin evocarea unor paragrafe din Legea pentru învăţământul primar al statului din 1924 şi Legea pentru învăţământul secundar din 1928. Înainte de acesta vom reţine că toate legile româneşti ale învăţământului începând cu cea a lui Alexandru Ion – Cuza din 1864 recunosc prin drept al slujitorilor şcolii – inamovibilitatea. Ca atare ei nu pot fi „strămutaţi fără a lor expresă învoială, de la un loc la altul” (art. 384 şi 385 din Legea instrucţiei din 1864) ori „suspendaţi, permutaţi sau excluşi din corpul didactic, decât în conformitate cu prescrierile legii (art. 44 din Legea asupra învăţământului secundar şi superior).

Revenim la Legea din 1924. Prin art. 133 membrii corpului didactic sunt datori : să frecventeze regulat şcoala, dând exemplu de ordine, punctualitate şi stăruinţă, pentru educaţie şi instrucţia copiilor, ce le sânt încredinţaţi, să aplice legile, regulamentele, programa şi instrucţiunile autorităţilor şcolare; să aplice, la predarea lecţiilor, principiile şi normele de educaţie şi învăţământ întipărind în spiritul copiilor, prin învăţătură, exemple şi fapte, precepte morale, insuflându-le sentimentul datoriei; să ia parte la conferinţele şcolare, hotărâte de autorităţile şcolare; să aibă o purtare exemplară atât în şcoală, cât şi în societate. Misiunea învăţătorului se precizează în art. de lege următor, având un caracter educativ, cultural şi de armonie socială, el nu poate săvârşi fapte care i-ar ştirbi prestigiul şi ar compromite activitatea şi autoritatea sa. Se înţelege, şi nu numai aici (vezi şi supra, cap.1,pct.4), că diceologia se interesează şi de acţiunile interzise (vezi fig.1). De aceea este interzis, urmând aceiaşi lege şi exemplul membrilor corpului didactic primar, a face aprecieri jignitoare asupra credinţelor religioase ale părinţilor şcolarilor; a preda împotriva religiei şi ordinei în stat; a manifesta prin grai şi fapte dispreţ faţă de religie, limbă, patrie şi naţiune; a face agitaţie împotriva formei de guvernământ a ordinei de stat şi a lua parte la greve; a exercita orice fel de comerţ sau vreo profesiune care l-ar putea împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor sale de învăţător sau ar fi incompatibilă cu demnitatea caracterului chemării sale.

38 Jean Thomas, op. Cit. , p.73-74.

15

Page 16: deontologie didactica

Prin cealaltă lege menţionată, membrii corpului didactic secundar sânt datori: să se conformeze în toată activitatea lor jurământului depus; să frecventeze regulat şcoala dând exemplu de ordine, punctualitate şi stăruinţă pentru educaţia şi instrucţia elevilor ce le sânt încredinţaţi; să cunoască şi să aplice legile şi regulamentele, programele şi instrucţiunile autorităţilor şcolare; să aibă atât în şcoală cât şi în societate o purtare demnă.

Iată, în aceeaşi modalitate de ilustrare, ceea ce era interzis, deoarece i-ar ştirbi prestigiul şi i-ar compromite autoritatea cadrelor didactice; a lua parte la greve, a exercita un comerţ sau o profesiune care l-ar împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor de învăţător sau ar fi incompatibile cu demnitatea chemării sale; întreţinerea unor raporturi duşmănoase cu colegii şi părinţii elevilor, şcoala având de suferit de pe urma acestora.

4. Între drepturile profesionale ale educatorilor există o strânsă legătură. Sistemul drepturilor educatorilor nu sânt scop în sine. Activitatea de zi cu zi a tuturor acestora trebuie să o confirme. Numai în acest fel putem spune odată cu Spiru Haret că: „ profesorul trebuie să fie considerat drept capul unei coloane de expediţiune ... ; dacă el nu ştie ce rol are în planul general de companie, e sigur că se va achita foarte rău de îndatoririle sale”. (39)

CAPITOLUL 6DATORIILE PROFESORILOR

1. Clasificarea operaţională.2. Acţiunile permise obligatorii. Un exemplu, între atâtea altele.

3. Câteva dintre acţiunile permise nonobligatorii.

1. Înglobăm sistemul datoriilor profesionale ale educatorilor într-un context social mai larg, acela ce poate fi circumscris ideii că „ prin munca pe care o îndeplineşte, educatorul este permanent „ în funcţie”, în exercitarea profesiei. El educa nu numai la catedră, în clasă, ci în fiecare din contactele sale cu copii şi cu părinţii lor, în fiecare din momentele vieţii sale personale, pe stradă, în societate, în activitatea obştească” (40).

Datoriile (vezi supra cap.1pct.4) din sfera profesiunii didactice se prezintă educatorilor sub aspectul acţiunilor permise obligatoriu ori nonobligatoriu.

În sistemul social de educaţie profesorii se pot raporta la cei ce îi educă, pot coopera cu părinţii elevilor, stabilesc relaţii de colaborare, coexistentă cu specialiştii altor profesii (jurisconsultul, mediul şcolar ş.a.) ori se află sub ochiul viu şi permanent atent al opiniei publice. În fiecare din aceste ipostaze persoana şi acţiunea sa este înconjurată de obligaţii şi datorii. Analiza lor cade în sarcina deontologiei didactice.

2. Vom începe cu ceea ce este permis obligatoriu, cu exercitarea obligaţiilor profesionale în concordanţă cu principiile stabilite, obligaţii consemnate de regulă în codurile etice (vezi infra cap.), regulamente ş.a.

Consideră, în lipsa unui cod deontologic românesc că cel mai bine putem informa cititorul, prezentând în extenso principiile şi obligaţiile ce rezultă din ele Asociaţiei Educaţiei Naţionale (N.E.A) din S.U.A., valabil pentru toate persoanele angajate în profesie.

Primul principiu. Principala obligaţie a educatorilor este de a îndruma copiii, tineretul şi adulţii în procesul cunoaşterii, de a-i pregăti în spirit democratic şi de a-i ajuta să devină

39 Spiru Haret, Raport către Ministerul Instrucţiunii40 Octavian Neamţu, Cultura ca acţiune socială. Editura Academiei, Buc.,1976, p.21.

16

Page 17: deontologie didactica

cetăţeni autonomi. Puterea naţiunii constă în responsabilitatea socială, componenta economică şi tăria morală a indivizilor.

Pentru a îndeplini obligaţiile ce decurg din acest prim principiu profesorii vor trebui:1. Să trateze just şi imparţial pe cei care îi învaţă indiferent de particularităţile lor

fizice, mintale, emoţionale, politice, economice, sociale, rasiale sau religioase.2. Să recunoască deosebirile dintre elevi şi să caute să satisfacă nevoile lor

individuale.3. Să încurajeze elevi să formuleze şi să lucreze pentru scopuri individuale înalte

înspre dezvoltarea lor fizică, intelectuală, creativă şi spirituală.4. Să ajute elevii să înţeleagă şi să aprecieze nu numai posibilităţile şi avantajele

democraţiei dar şi îndatoririle faţă de ea.5. Să respecte dreptul fiecărui elev de a avea informaţii confidenţiale despre

propria persoană cu excepţia cazurilor când ele sânt furnizate agenţiilor autorizate sau când sânt cerute de lege.

6. Să nu accepte altă remunerare decât aceea în conformitate cu hotărârile adoptate de comitetul de conducere.

Al doilea principiu. Toţi educatorii şi părinţii au sarcina de a modela ţelurile fiecărui elev în conformitate cu scopurile sociale. Eficienţa multor metode de predare depinde de relaţia de cooperare cu familia. Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:

1. Să respecte responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor.2. Să caute să stabilească relaţii de cooperare prietenească cu familia.3. Să ajute la întărirea încrederii elevului în propriul cămin şi să evite remarcile

ce ar putea mâna această încredere.4. Să furnizeze părinţilor informaţii ce vor fi în interesul copiilor lor şi să fie

discreţi cu informaţiile primite de la părinţi.5. Să informeze părinţii despre procesul copiilor în privinţa atingerii scopurilor

şcolare.Al treilea principiu. Învăţământul ocupă o poziţie de interes public implicând nu numai conduita profesională educatorului dar şi relaţia şcoală – societate. Învăţământul este eficient când aceste numeroase relaţii operează într-un mod constructiv.Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:

1. Să adere la orice tipar rezonabil de conduită acceptat de societate pentru persoanele de profesie.

2. Să-şi îndeplinească datoriile de cetăţean şi să participe la activităţi sociale luând în considerare şi obligaţiile faţă de elevi, familie şi propria persoană.

3. Să discute publicaţiile controversate dintr-un punct de vedere obiectiv, în felul acesta păstrând în clasă o atmosferă nepărtinitoare.

4. Să recunoască că şcolile aparţin societăţii, să încurajeze participarea neprofesioniştilor la realizarea scopurilor şcolii şi să se străduiască să informeze publicul cu privire la programul educaţional ce se îmbunătăţeşte.

5. Să respecte comunitatea în care este angajat, să fie loial sistemul şcolar, statului şi naţiunii.

6. Să lucreze pentru îmbunătăţirea învăţământului în comunitate şi să întărească viaţa morală, spirituală şi intelectuală a ei.

17

Page 18: deontologie didactica

Al patrulea principiu. Cei ce lucrează în învăţământ au obligaţii la angajare. Acestea sânt de tipul patron – angajat şi se bazează pe respect mutual şi încredere ().Pentru a îndeplini aceste obligaţii profesorul va trebui:

1. să conducă afacerile profesionale pe căile potrivite;2. Să se abţină de la discutarea informaţiilor confidenţiale şi oficiale cu persoane

neautorizate.3. Să se ceară angajarea pe bază de competenţă şi să evite cererea de poziţii

speciale, ocupate de alţi profesori.4. Să caute post într-un mod profesional evitând practicile de distribuire a

cererilor.5. Să refuze să accepte un post când locul liber a fost creat printr-o activitate

neprofesională sau prin utilizarea unor practici şi procedee personale nejuste.6. Să adere la condiţiile contractului în baza căruia îţi îndeplineşte serviciile până

când contractul expiră prin înţelegere mutuală sau în mod legal.7. Să dea şi să aştepte rezultatul avertizării înainte de efectuarea unei schimbări

de poziţie.8. Să fie cinstit în toate recomandările care se dau privind munca celorlalţi

profesori.Al cincilea principiu. Învăţământul se deosebeşte de toate celelalte activităţi prin unicitatea şi calitatea relaţiilor profesionale între profesori. Respectul pe care îl poartă comunitatea este influenţat de nivelul sau poziţia profesorilor şi de atitudinea lor faţă de învăţământ şi faţă de ceilalţi profesori.Pentru a îndeplini obligaţiile acestui principiu profesorii vor trebui:

1. Să-i trateze pe cei care aceeaşi profesie în acelaşi mod în care ar dori să fie trataţi ei înşişi.

2. Să sprijine alţi profesori care au acţionat în numele său şi la cererea sa.3. Să vorbească în mod constructiv despre alţi profesori dar să raporteze cinstit

persoanelor responsabile în probleme legate de bunăstarea elevilor, de sistemul şcolar şi de profesie.

4. Să menţină participarea activă în organizaţii şi să se străduiască să atingă scopurile care justifică asemenea grupuri organizate.

5. Să se perfecţioneze profesional în mod continuu prin studiu, cercetare, călătorii, conferinţe şi participare la întâlnirile profesionale.

6. Să se facă profesia de educatori atât de atractivă şi interesantă încât tinerii să dorească să devină profesori (41). Autorii textului de mai sus recunosc că aceasta poate suferi adaptării locale.

3. practica profesiunii didactice mai cunoaşte o altă categorie, autentica datorie, ce înscrie o serie de acţiuni în planul permisiunii neobligatorii. Ea oferă libertatea responsabilităţii.În sfera permisului neobligatoriu se înscriu, între altele, tactul şi măiestria pedagogică, capacitatea empatică (sinonim „empatie”, „ aptitudine empatică”, şi chiar „coborârea la înţelegerea copilului”) ori agoghia, erosul didactic poate umorul ca şi altele pe care practica le mai poate reţine.

Deşi acestea nu au nici o legătură cu realitatea de la noi, le reproducem pentru a nu strica unitatea textului.41 E. W. Smith, S.W. Krause, M. M. Atkinson, loc.cit., vezi şi T. M. Stinnett, op.cit.;Donald L.Conrad, Code of ethics, Washinton, D. C. ,The Association, p.432-435

18

Page 19: deontologie didactica

Întrucât la dispoziţia celor interesaţi stau deja lucrări bine elaborate referirile ce le facem aici sânt general orientative. Speram, de asemenea ca relaţia obligatoriu / nonobligatoriu să fie luată de cititor în sensul ei relativ nu absolut. Dincolo de contactul (activ / pasiv) cu diverse corpuri tactul (de la t. tactus – „atingere”, „contact”, „ influenţe”, „ acţiune”) are şi sensul „ de a desemna o strategie a raportării la alte persoane implicând discernământul, adeziune sufletească, grijă pentru a nu leza demnitatea celui în cauză şi a-l influenţa educativ sau instructiv în chip ingenios, fără duritate şi evitând conflictele” (42) . Este evident că, implicând atâtea elemente fericit evidenţiate de sus-menţionatul autor, tactul pedagogic, nu se poate nici cum circumscrie permisiunii obligatorii. El se regăseşte într-o multitudine de manifestări pozitive ale profesorilor precum: spirit de dreptate, simţ al măsurii, delicateţe, priceperea de a vorbi simplu şi convingător şi de a formula cerinţe judicios fundate pe teoria educaţiei ş.a. „Pentru fiecare problemă pe care o ridică practica pedagogică – profesorul care manifestă tact pedagogic – găseşte rapid şi sigur soluţiile care dau cele mai bune rezultate, ..., fără ca prin aceasta să scadă exigenţele faţă de elevi” (43). Jozef Stefanovic care consacră o întreagă lucrare psihologiei tactului pedagogic al profesorului (tradusă la noi) în finalul arătat; „profesorul trebuie să se comporte cu tact pedagogic în interesul îndeplinirii conştiincioase a obligaţiilor umanitare, înscrise în codul propriei sale profesiuni, deoarece numai astfel va putea dobândi deplina mulţumire şi satisfacţie a activităţii lui pedagogice”(44) Tactul pedagogic se află în strânsă legătură cu măiestria pedagogică (uneori arta didactică, „ars docendi”) la care, firesc, conduce. „Măiestria pedagogică constă în dezvoltarea plenară a tuturor componentelor personalităţii profesorului, concomitent cu integrarea lor într-un tot unitar. Ea este a sinteză a tuturor însuşirilor general umane şi psihopedagogice ale personalităţii profesorului, care determină o performanţă ridicată acţiunii sale educative pe linia înfăptuirii idealului educaţiei... (45, p.36). cadrele didactice care şi-o apropie îşi îndeplinesc exemplar sarcinile, ele, am putea zice, oficiază nu practica meseria de educator; la ele educaţia este artă nu simplă instruire. „ Ea arată Victor Tîrcovnici, nu se însuşeşte din cărţi, dar nici nu se poate forma fără cunoaşterea temeinică a psihologiei copilului, a psihologiei pedagogice şi a teoriei pedagogice. Ea se formează în contactul permanent cu elevii, în activitatea continuă la clasă, prin preocuparea neîncetată de perfecţionare a muncii instructiv-educative şi de îmbunătăţire a experienţei personale (46). Favorizează bunei acţiuni educative pare a fi şi empatia, adică capacitatea ori posibilitatea unui subiect de a se identifica, predominant în plan afectiv, cu altul (alţii). Stroe Marcus şi colectivul, cei mai stăruitori analişti a ei şa noi consideră empatia „o însuşire fără de care nu se poate obţine eficienţă maximă în profesie” pe care o defineşte „ capacitatea de transpunere a unei persoane într-un model uman exterior, condiţionând înţelegerea şi comunicarea implicită şi o retrăire afectivă a stărilor emoţionale ale modelului (47). Ei recomandă profesorului să menţină în relaţiile lor cu elevii un echilibru

42 Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de osihologie. Ed. „Albatros”, Buc. 1979, p.70043 Victor Târcovnicu, Pedagogia generală , Ed. “ Făclia”, Timişoara, 1975, p.135.44 Jozef Stefanavae. Psihologia tactului pedagogic al profesorului. 45 Ioan Nicola, Pedagogie şcolară, E. D. P., Buc., p.36046 Victor Târcovnicu, loc.vit.47 Stroe Marcus şi colab., Empatia şi relaţia professor-elev, E. A., Buc., 1987, p.31-52. Să se vadă şi Empatia – cercetări experimentale, E. A. Buc., 1971; Condiţionarea psihosocială a comportamentului empatic. În “Revista de Psihologie”, nr.3, 1979; Stiluri appreciative, E. A., Buc., 1980, Cunoaşterea empatică –însuşire aptitudinală a

19

Page 20: deontologie didactica

între empatie şi distanţarea faţă de ei. Autorii amendează atât comportamentul extrem de empatic şi cel slab empatic cât şi absenţa acestuia. A fi însufleţit de iubire „ eros paidikos” – „ erosul pedagogic” este o înaltă calitate a profesiunii. Stefan Bărsănescu citindu-l pe mentorul său Ed. Spranger, scrie: „ Nu posesiunea unei metode sau aplicarea ei rutinară, ci erosul pedagogic face pe pedagog” (48). Aceasta constă în „acceptarea cu plăcere a profesiunii de educator, considerând-o ca o misiune, înclinaţia de iubire pentru copii şi tineri, promtitudinea de a da ajutor elevilor pentru dezvoltarea lor psihofizică şi spirituală, capacitatea de sugestibilitate, aptitudinea de a obţine încrederea copilului şi tânărului, care alături de alte calităţi deosebesc educatorii – personalităţi (49) . Deşi are în vedere o altă situaţie, preferenţialitatea afectivă a elevilor faţă de structura personalităţii profesorului, mai recent Viorel Prelici aduce o importantă contribuţie în problema ce o analizăm. Mai întâi faptul că întreg procesul didactic se desfăşoară pe un fundal afectiv. Apoi acela că factorul afectiv este major şi acţionează specific, ca atare necesar, în profesiunea didactică. Prezenţa unor componente afective ale personalităţii profesorului, care să-l apropie de elevi şi să faciliteze predarea şi asimilarea cunoştinţelor, se impune ca necesară, în privinţa orientării şcolare şi profesionale pentru profesiunile didactice” (50). Cât despre „agoghie”, datorăm lui Victor Ţârcovnicu reactualizarea acestui important concept. „ Unde lipseşte îndrumarea, agoghia nu poate fi vorba de educaţie ( 51). El a fost repus în circulaţie pentru a marca un important aspect al acţiunii educatorilor. Ce se înţelege prin el? Redăm răspunsul aceluiaşi;” nodală este de a şti (a sesiza sau intui ,poate că e mai corect spus) când şi cât să intervii şi să ajuţi pe elev să se formeze şi, în consecinţă, când şi cât să-i laşi libertatea de a se forma, în mod independent, prin propria activitate”. Iată aşa dar ridicată la prestigiul unei acţiuni meritorii capacitatea celui ce educă de a-l putea, în mod potrivit conduce în spre libertate, pe cel educat.La fel , probabil, ca şi pentru „agoghie” aducerea în discuţie a humorului, mai exact a capacităţii de a-l crea şi, respectiv de a suporta efectele lui (a nu se confunda cu ironia, în afara permisiunii neobligatorii (), interzisă), poate nedumări. Dar gluma este prezentă nu numai în clasă ci şi în lucrările teoreticienilor. Râsete fără catalog (52) ori Semiotica glumei (53) – spun suficient. La fel Daniei Hameline în Profesori şi elevi (vezi cap. 9 p.61-64) – nu-l uită (54). Atunci de ce să nu-l înscriem, întrucât favorizează eficienţa educaţiei, în rândul acţiunilor permise neobligatorii şi lista rămâne deschisă.Iniţiem aici consemnând că, împreună toate, definesc şi redefinesc din timpuri pe educatorul care-şi face datoria, pe educatorul patriot. Nu în numele acestui crez de viaţă gândise şi acţionase marele pedagog elveţian Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827); „ Voi uita şi de viaţa mea şi de lacrimile soţiei mele şi de copii mei, ca să fiu folositor patriei”.

profesorilor, În Revista de pedagogie, nr.10 şi 12, 1977.48 Ştefan Bârsănescu, A fi educator. In; A fi educator vol. Editat de „ Revista de pedagogie”, Buc., 1978, p.349 Ibid., p.650 Viorel Prelici, Raportul dintre structura personalităţii profesorului şi preferenţialitatea afectivă a elevilor faţă de el. In; „ Revista de pedagogie”, 1978, nr 11, p.2651 Victor Ţârcovnicu, Învăţământ frontal, învăţământ, individual, învăţământ pe grupe, E. B. P., Buc., 1981, p.189 Să se vadă Enrich E. Geissler, Mijloace de educaţie, E. D. P. Buc., 1977, cap.3.5. Pervertirea lanodei; ironia, p.130-133 52 Nicole Saftu, Râsete fără catalog, E.D.P.Buc., 1977.53 Walter Höllerer, Semiotica glumei. In „Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, E. D. P., Buc, 1985, p.305-31554 Daniel Hameline, Profesori şi elevi, E. D. P. , Buc., 1978, vezi cup.9, p.61-64

20

Page 21: deontologie didactica

CAPITOLUL 7CÂTEVA PROBLEME SPECIALE

1. Asistenţa psihologică a copilului – datorie fundamentală a educatorilor.2. Cooperarea dintre părinţi şi profesori.

3. Didactogenia în şcoală. Pentru prevenirea şi combaterea didactogenilor în învăţământ.

4. Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice.5. Aspecte deontologice ale activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi

educaţie.6. Probleme deontologice ale activităţii de cercetare şi valorificare a experienţei

educaţionale de către cadrele didactice.7. codurile de deontologie profesională. Pentru un cod de deontologie didactică.

8. Alte probleme deschise investigaţiilor.

1. Copilul, se ştie, este puţin pregătit pentru viaţă la naştere şi, spre deosebire de animale, nu poate trăi pe cont propriu relativ mult timp după aceasta. El are deci nevoie de îngrijirea adultului, de ajutorul lui permanent. În literatura de specialitate sistemul acesta de îngrijire a copilului este menţionat sub denumirea generică de „ asistenţa”, „asistenţa complexă a copilului”, „asistenţa socială”. Etimologic, termenul, care provine de la lat. „assiste” indică faptul de a fi permanent lângă cineva, de a sta lângă, de a fi alături de cineva. Noţiunea de asistenţă – arată I. Holban căruia i se datorează precizarea şi sublinierea importanţei acestui termen – reprezintă ansamblul acţiunilor organizate pe plan social în scopul creării condiţiilor optime de dezvoltare şi de viaţă pentru om (55) într-o lucrare mai veche (laboratorul şcolar de orientare, E. D. P., 1973, p.13) acelaşi autor arată că în această noţiune se include prezenţa societăţii, prin instituţiile sale de specialitate (implicit adăugăm noi, şi persoanele specializate, medic, psiholog, pedagog, etc.) în preajma individului. Asistenţa complexă a copilului, în continuare, pe scurt „asistenţă”, este, din motivele spuse mai sus, o acţiune socială indispensabilă. De aici rezultă şi alte caracteristici ale ei, aceea de a fi generală pentru că se exercită asupra tuturor copiilor şi permanentă deoarece urmăreşte pe copil continuu o bună perioadă din viaţa sa. Definită şi înţeleasă astfel, noţiunea de „asistenţă” poate fi de natură medicală, în condiţiile în care îndrumările date se referă la procesele de creştere, starea de sănătate, la condiţiile şi regimul de viaţă sau la decizii dependente de aceşti factori, psihologică, atunci când se ridică probleme determinate de caracteristicile de personalitate, de prevenirea sau rezolvarea unor situaţii stressante, de atenuarea urmărilor acestora, de înţelegerea structurii psihologice, de decizii în funcţie de fondul aptitudinal sau de caracteristici generale (dominante) de personalitate, pedagogică, dacă problemele sunt de instruire sau educaţie, regim educativ, tratarea diferenţiată a unor cazuri, stabilizarea nivelului de pregătire, posibilitatea de recuperare a lacunelor, formarea deprinderilor sau orice alte probleme de această natură şi specială, atunci când se pun probleme de înţelegere a situaţiilor sociale, a transformărilor care au loc în societate sau probleme de ordin material ori cultural, de

55 Ion Holban, sistemul complex de asistenţă a copilului (Schiţarea unei problematici). In; „Revista de pedagogie”; 1977, nr.1.,p.35. Vezi idem, Laboratorul şcolar de orientare, E. D. P., 1973, şi Orientarea şcolară, Junimea, Iaşi, 1973.

21

Page 22: deontologie didactica

mediu, de viaţă, de instituţii de ocrotire, uneori de condiţii familiale, probleme de socioterapie (56). Rezultă de aici o altă trăsătură a ei, anume caracterul complex, iar pentru planul activităţii concrete, eficiente cel interdisciplinar. În cele ce urmează noi ne vom referi, fără a ignora aceste trăsături, numai la asistenţa de natură psihologică şi pedagogică acordată copilului. În sfârşit, dacă avem în vedere modalităţile de exercitare, acţiunea de asistenţă poate fi directă, prin contactul nemijlocit dintre specialist şi persoana asupra căreia se exercită, sau indirectă, realizată prin intermediul altor persoane (familie, cadre didactice, instituţii publice de educare a tineretului, de exemplu, pentru formele de asistenţă care ne interesează (57)). Intervenţia asupra copilului, privită din unghiul de vedere al deontologiei, prezintă un anumit specific. Dintr-o anumită perspectivă, educatorii se află într-o poziţie oarecum specială, unică. Profesorii sânt, de obicei, adulţi, singurii adulţi într-un grup de copii. Ei reprezintă în faţa copiilor lumea adulţilor, lumea pentru care îi pregătesc, căci înainte de a merge la şcoală contactele copiilor cu adulţii au fost mai mult de natură emoţională. Meseria de profesor se numără, de aceea, printre puţinele care se realizează în faţa unor individualităţi psihice, în formare, umane. De unde şi necesitatea unei maxime responsabilităţi faţă de ceea ce se spune, ceea ce se face, a felului cum educatorul se comportă. „ A învăţa pe alţii, arată Ivor K. Davies, este o activitate profesională de înaltă tehnicitate, ştiut fiind că în fiecare clipă, în clasă ori în afara ei, profesorii trebuie să ia numeroase decizii şi nu de multe ori este nevoie ca ele să se ia, instantaneu, sub presiunea evenimentului” (58). Apoi, spre deosebire de relaţiile statornice în alte profesii (bolnavul vine la medic, clientul la avocat ş.a.m.d.), în profesiunile consacrate asistenţei copilului aceştia nu vin, de regulă, la specialişti, ci reprezentaţii copilului sau ai autorităţii. Rezultă de aici situaţia specială a copilului, faptul că acesta nu este contractantul profesionistului (59). Obiectul şi obiectivele acţiunii de asistenţă socială sânt copiii. Aceştia, însă, nu sânt adulţi şi nu sânt întotdeauna dispuşi să fie de acord cu cei care încearcă să-i ajute. De aici, cerinţa ca prin acţiunea de asistenţă, integrarea în specialitate a copilului să nu semnifice neapărat concepţiile şi idealurile de viaţă ale specialiştilor sau părinţilor. În acest sens este protejat de drepturi. „ Este bine să se considere dreptul la educaţie, arată Bogdan Suchodolski, ca un drept la a dezvolta propria personalitate, de a descoperi lumea în sine însuşi, de a privi ştiinţa ca o valoare noninstrumentală şi ca o sursă de înţelepciune (60). Având ca scop comun – integrarea fiecărui caz concret, particular în societate, medicii, psihologii, pedagogii, personalul de asistenţă socială trebuie să colaboreze. În munca şi acţiunea lor toţi aceştia vin ca reprezentanţi ai unor profesii care au structuri deontologice, diferite. Apoi, unii (medici) au deja un cod deontologic bine precizat, alţii (psihologii, pedagogii) au statutate o serie de reguli profesionale cărora li se spun, după cum alţii (de exemplu asistenţii sociali) pleacă de la unele principii de atică generală. De aici caracterul interprofesional al acţiunii şi necesitatea muncii în echipă.

56 Ion Holban, op.cit., p.13-14.57 Ibid58 Ivor K. Davies, L'art d'instruire, traduit de l'anglais par G. Gavillet, Suresn, Edition Hommes et techniques, 1976, p.959 R. Savatier, Definition et regles deontoloquques. In; “ Sauvegarde de l'enfance”, 1970, no.1, p.128.60 Bogdan Suchodolaski, Le droit de l'enfant à l'éducation, sa philosophie, In; Le droit de l'enfant à l'éducation, sous la direction de Gaston Mialaret, Unesco; Paris, 1979, p.41.

22

Page 23: deontologie didactica

În sfârşi, având de-a face cu o acţiune care se exercită asupra omului în formare, toţi cei care asigură asistenţa copilului, mai ,mult poate ca alţii, trebuie să acorde respect dreptului la viaţă şi educaţie a copilului. Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de adunarea generală a Naţiunilor Unite în noiembrie 1959 în baza unui text stabilit în 1923 de Uniunea internaţională pentru asistenţa copiilor (adaptată şi ea în 1924 la Geneva de către Liga Naţiunilor), în principiul al 7-lea arată; „ Copilul are dreptul la o educaţie care trebuie să fie gratuită şi obligatorie, cel puţin la nivelurile elementare. El trebuie să beneficieze de o educaţie care să contribuie la cultura sa generală şi să-şi dezvolte capacităţile, judecata personală şi simţul de responsabilitate morală şi socială şi să devină un membru util societăţii.” Acest drept trebuie să fie înţeles, arată Gaston Mialaret, în spirit contemporan adică în raport cu tot ceea ce se referă la existenţa copilului; „ A considera dreptul copilului la educaţie numai din perspectiva şcolară, înseamnă a face o adevărată mutilare; a refuza aportul şi rolul instituţiei şcolare înseamnă a face o mutilare inversă. Numai la punctul de întâlnire al tuturor acestor componente vom putea crea condiţiile cele mai bune ale exercitării dreptului la educaţie şi acesta la toate vârstele vieţii; copilărie, adolescenţă, vârsta adultă (61). Din cele menţionate, decurg o serie de norme de ordin deontologic necesar a fi respectate de aceia care acordă asistenţa psihopedagogică copiilor şi tinerilor. Fără a avea pretenţia de a le fi epuizat semnalăm în continuare câteva dintre cele permise. Profesorul este dator să asiste pe copil în procesul de pregătire pentru viaţă; să acţioneze în toate împrejurările numai în conformitate cu principiul „primum non nocere”; să asigure fiecărui copil sau tânăr şanse egale de dezvoltare; să creeze la copil condiţii de accesibilitate a oricăror acţiuni formative şi educative exercitate asupra sa; să cunoască caracteristicile generale şi particulare ale vârstelor pentru a-l putea privi pe copil prin coordonatele psihologice ale stadiului de dezvoltare în care se află; să se acorde respect personalităţii în formare a copilului, să facă ca datele ştiinţei să devină accesibile persoanelor care au nevoie de ele, punându-le la dispoziţia acestora au nevoie de ele, punându-le la dispoziţia acestora şi traducându-le în limbajul omului obişnuit. 2. Atât profesorii cât şi părinţii se dedică copiilor. Succesul educaţiei celor ce învaţă depinde numai de atitudinea profesorilor faţă de obligaţiile lor profesionale dar şi de influenţă familiei în care ei trăiesc şi sânt educaţi (62). Deşi pe măsura creşterii rolului educativ al şcolii, cel puţin prin introducerea învăţământului general obligatoriu se reduce cel al părinţilor – fie că ei o doresc sau nu – atribuţiile educative ce revin familiei rămân foarte mari. Educaţia familială are avantajele sale de neînlocuit iar absenţa acestuia nu o pot decât cu greu completa şcoala ori influenţa socială. În familie copilul intră din primele zile ale vieţii, tot în sânul ei îşi formează individualitatea catalizată de emoţionanta dragoste părintească. Perioada primei copilării până la intrarea în grădiniţă este în afara secţiunii şcolii dar decisivă pentru formarea deprinderilor, pentru afirmarea principalelor tendinţe care orientează personalitatea. Chiar şi în perioada şcolarităţii sale, apreciază A. Ferré, „copilul îşi petrece un timp mai îndelungat acasă decât la şcoală şi continuă să se supună astfel acţiunii familiei; dimineţile

61 Gaston Mialaret, (sous la direction), Quelle education, op.cit., p.52.62 Să se vadă Probleme deontologige ale asistenţei psihopedagogice a copilului. In; „ Revista de Pedagogie”, 1981, nr.8

23

Page 24: deontologie didactica

şi serile, perioadele dintre cursuri şi cele afectate maselor, sărbătorile, duminicile şi vacanţele – ocupă cel puţin trei sferturi din existenţa unui şcolar (63) Acest imperativ este susţinut şi în Declaraţia drepturilor copilului, în continuarea principiului 7, citat mai înainte, al acestei declaraţii; „interesul superior al copilului trebuie să ghideze pe cei ce-au răspunderea educării şi orientării sule; această răspundere incubă în primul rând părinţilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât norme de acest gen, inclusiv de natură juridică, greu le putea găsi la noi. De aici şi importanţa deosebită, în ordinea deontologiei, a datoriei familiei. Dar nu trebuie să se confunde cele de mai sus cu asigurarea cadrului organizatoric şi juridic al participării active a părinţilor în domeniul învăţământului. Analizându-i acum pe profesori vom reţine că aceştia nu pot să-i educe pe copii izolat de familie. Datoria profesională îi obligă să angajeze contacte pedagogice permanente cu părinţii celor ce învaţă, independent de calităţile şi particularităţile lor personale. Deontologia cere profesorilor să-şi mobilizeze întregul potenţial psihomoral pentru instaurarea unor contacte eficiente între ei şi părinţi. Pretenţiile profesorului faţă de învăţătura şi conduita elevului trebuie exprimate cu tact şi întotdeauna, argumentate convingător. „ El se păzeşte, recomandă A. Ferré, să provoace susceptibilitatea familială prin emiterea unei concluzii aspre în legătură cu elevii mai slabi la învăţătură. Tot ceea ce zice şi modul în care a spune, trebuie să-i facă pe părinţi să-i acorde încredere şi să-i urmeze sfaturile” (64) . Profesorul are datoria de a-şi apropia şi de a colabora cu părinţii elevilor, de a acorda respect personalităţii părinţilor şi nu de a da sfaturi ori a li se face reproşuri ori educaţie, ştiut fiind că multor adulţi nu le convine plasarea lor în situaţia de a fi educaţi” ( 65). Educatorul trebuie să asculte cu atenţie observaţiile părinţilor respectând toate regulile de politeţe. Dacă aceste observaţii nu sânt adevărate el trebuie să probeze cu argumente fără însăşi să-ţi piardă răbdarea. Această datorie a cadrului didactic de a se informa asupra familiilor are ca revers faptul că admite totodată dreptul familiilor de a se informa asupra şcolii, de a dori să fie ţinute la curent asupra modului în care copiii lor sânt educaţi. „Dacă există ceva de care ne-am putea plânge, arată acelaşi pasionat al moralei profesionale, este faptul că familiile se îngrijesc foarte puţin, în general, în a-şi exercita un astfel de drept” (66). Deontologia prezintă anumite cerinţe şi faţă de părinţii celor care învaţă; să respecte autoritatea profesorului, să nu-şi exprime în prezenţa copiilor proasta impresie despre şcoală ori profesori ş.a. (67). Cooperarea părinţilor cu profesorii devine eficace atunci când soţia profesorului în familie sau chemarea acestora la şcoală se folosesc pentru realizarea unui continuu schimb de experienţă, când el se realizează în concordanţă deplină cu normele deontologice, dintre care, unele, le-am subliniat mai sus. 3. raţiunea de a fi a profesorului este aceea de a educa, de a sfătui, de a forma. Pare astfel paradoxal faptul că vorbind despre exigenţele profesiunii didactice aducem în discuţie un aspect al realităţii educative, care o poate transforma în contrariul scopului său anume acela de a fi dăunător celor educaţi.

63 André Ferré, op. Cit., p.123-124.64 André Ferré, op.cit, p.130.65 Ion Holban, Orientare şcolară, Junimea, Iaşi, 1973, p.234.66 André Ferré, op.cit., p.12567 V. I. Pisarenko, I. I. Pisarenko, op.cit., cap. IV.3 profesorul şi părinţii.

24

Page 25: deontologie didactica

Este vorba de aşa numitele didactogenii , de la cuvântul grecesc didacteon care înseamnă cel care învaţă pe altul. În literatura de specialitatea termenul a fost introdus de către psihologul K. I. Platonov (68). El a fost luat în analogie cu cel de iatrogenie, ce provine de la cuvintele greceşti iatros care înseamnă medic şi geneo, genan care înseamnă a face, a produce, termen întâlnit în medicină. În medicină prin acesta se definesc în mod curent acele boli provocate de către medic prin modul cum acesta practică anamneza, examenul bolnavului şi prin felul cum aplică tratamentul; în sens larg ansamblul consecinţelor negative ce le poate avea actul medical (inclusiv ale condiţiilor şi ambianţei în care se află bolnavul în timpul actului medical), al efectelor nedorite, necunoscute sau neprevăzute ale actului medical (69) . Aşa după cum în medicină, arată Vasile Pavelcu, se vorbeşte de boli „iatrogene”, adică provocate, în mod neintenţionat, de medic, tot aşa în educaţie se constată exigenţa unor vicii „ didascogene” provocate de profesor. Este suficient ca un dascăl cu prestigiu (cu atât mai periculos) să se adreseze elevului cu vorbele; „ este un incapabil nimic nu se va alege din tine!”, pentru că un asemenea „ diagnostic” însuşit de elev să se „verifice”, pentru ca elevul, pierzând încrederea în sine, încetând să mai facă eforturi, să devină, în adevăr, aşa cum „ i-a prezis profesorul” (70). În ce priveşte sfera didactico-educativă, traumele, leziunile sau tulburările provocate de4 acţiunea celor care fac educaţie deşi ele descriu o neplăcută şi nedorită realitate, acestea nu fac obiectul preocupărilor de studiu al multor specialişti. Cei mai mulţi dintre cercetători, de regulă autorii de manuale pedagogice nu recunosc direct existenţa unei asemenea probleme, ei amintesc oarecum de existenţă ei, atunci când vorbesc de comportamentele negative ale profesorilor. Ei recomandă evitarea lor, dar prin aceasta problema e numai expediată. Ca urmare, ni se pare firesc şi necesar a pune în discuţie următoarele aspecte ale problemei ridicate; este oare potrivit să acceptăm (şi să discutăm) posibilitatea săvârşirii unor greşeli, sigur neintenţionate, de către cadrele didactice? Nu ar duce aceasta la scăderea prestigiului autorului ei? Nu ar dăuna prin urmare, aceasta autorităţii profesorului? „Un om ispravă – arată François Percy – trebuie să-şi mărturisească şi greşelile; ba mai mult, deşi aceasta i-ar afecta amorul propriu, el are obligaţia să-şi mărturisească public erorile, pentru a servi astfel la instruirea celorlalţi şi la liniştirea conştiinţei lui” iar Jean – Louis Petit susţine că acestea nu sânt decât greşeli când ai curajul să le publici dar ele devin crime când orgoliul te determină să le ascunzi. Sublinierile de mai sus considerăm a fi un argument în plus, care vine în sprijinul necesităţii discutării aspectelor enunţate . În acest sens profesorul cehoslovan Josef Stefanovici ocupându-se de tactul pedagogic, menţionează ca atare o serie de greşeli datorate profesorului. Fără a merge însă la rădăcina cauzelor, Josef Stefanovici în lucrarea sa, în baza unor date culese de la elevi şi profesori, deseori numai pe baza unor chestionare, evidenţiază o serie de greşeli ale profesorilor, pe care autorul le pune în legătură cu lipsa de tact pedagogic al acestuia (71). La fel procedează, de astă dată pe bază de observaţie, la noi, profesorul Dumitru

68 Ion Străchinaru, Didactologie, în Dicţionar de pedagogie contemporană Editura enciclopedică română, Buc. 1969, p.8369 Benone Duţescu, Etos în medicină, Editura medicală, Bucureşti, 1979, p.129.70 Vasile Pavelcu, Psihologia – o ştiinţă primejdioasă în „ Cronica”, Iaşi, 1966, an I, numărul 42, p.171 Josef Stefanovici, op. cit.

25

Page 26: deontologie didactica

Theodosiu. În lucrările sale, recent reeditate „ Mai aproape de elevi” şi „ Şcolare” el semnalează unele greşeli ale profesorilor, ele căror cauze, se află, după părerea autorului în lipsa unei atitudini calde, pline de omenie şi respect ale educatorilor faţă de elevi (72). Între primii la noi care studiază cu atenţie greşelile educative ale profesorilor, ca şi influenţa acestora asupra elevilor este doctorul Mihai Peteanu. El insistă îndeosebi asupra aspectelor neuro-psihice ale fenomenului. În 1961 în studiul Manifestări nevrotice la copii legate de greşeli de educaţie arată că educatorii prin atitudinea lor necontrolată şi greşită pot crea condiţii pentru apariţia nevrozelor la copii (73). În 1963 semnalează un caz de mutism electiv la un copil de vârsta preşcolară determinat de greşeli educative săvârşite în grădiniţă şi familie. Cuvintele rostite din nepricepere sau din lipsă de control suficient de educatoare „– Mă, spune cum te cheamă? Nu ştii vorbi, eşti mut?” care au dat naştere în rândul copiilor poreclei „Mutu” şi mai departe au dus la mutism electiv, , au avut rol traumatizant somatopsihic (74). Trei ani mai târziu acelaşi autor într-un articol cu titlul „ importanţa cunoaşterii didactogenilor la elevi” ajunge la concluzia că „devierile patologice mai durabile de la dezvoltarea normală neuropsihică cele mai frecvente sânt aşa - numitele nevrozele şcolare sau didactogenii apărute la elevi în procesul de învăţământ şi cauzate de greşeli educative comise de cadrele didactice sau părinţi” (75) . Cum nu întotdeauna educatorii sânt conştienţi de greşelile pe care le fac şi nici de consecinţele lor vătămătoare, autorul atrage atenţia asupra necesităţii mobilizării eforturilor în vederea combaterii şi prevenirii lor. Se observă, deci, la Mihai Peteanu, înstăruitoarele sale intervenţii că aceasta are în vedere, mai ales, consecinţele de natură medicală ale fenomenului (76). În 1969 am încercat să justificăm acestor aspecte în practica educativă şcolară curentă şi să discutăm didactogenia legată de realizarea incorectă a orientării şcolare şi profesionale (77). Tot aici am insistat asupra necesităţii cunoaşterii sferei de acţiune a greşelilor educative prin includerea în spaţiul celor ce o pot determina şi a părinţilor (educatori în sens larg), despre care, în treacăt, aminteşte şi Mihai Peteanu. În acelaşi timp Ion Străchinaru în Dicţionar de pedagogie contemporană defineşte didactogenia drept o stare morbidă de tip reactiv, întâlnită la unii şcolari ca urmare a greşelilor didactice ale educatorilor (învăţători, profesori, părinţi), care nu constituie rezultatul unei acţiuni intenţionate din partea pedagogilor, ci consecinţa unor gesturi, cuvinte, atitudini insuficient controlate în raporturile cu elevii. Ea se caracterizează prin modificări la nivelul proceselor nervoase superioare, însoţite cel mai adesea de anxietate şi depresiune, favorizând astfel fenomenul de dezadaptare şcolară (78). Se observă la Ion Străchinaru tendinţe de a defini cuprinzător acest fenomen, atât sub aspect cauzelor cât şi consecinţelor. Din păcate, după ştiinţa noastră, se mai ocupă în alte lucrări de această problemă. Este definiţia pe care o găsim cea mai potrivită şi cuprinzătoare şi nu putem

72 Dumitru Theodosiu, Şcolare, E. D. P., Bucureşti, pp.61-9473 Mihai Peteanu, Manifestări nevrotice la copii legate de greşeli de educaţie, , în Probleme de defectologie şi Psihologie, vol. II, E. D. P., Bucureşti, 1961.74 Mihai Peteanu, Un caz de mutism electiv la un copil de vârstă preşcolară determinat de greşeli educative, în Probleme de defectologie , vol.3, E. D. P. Buc., 1963, p.14975 Mihai Peteanu, O. Diaconescu, Gh. Bob, Importanţa cunoaşterii şi prevenirii didactogenilor la elevi, în Probleme de defectologie vol. V, E. D. P. , 1966, p.13676 Să se vadă şi Mihai Peteanu , Urmări ale lipsei de tact pedagogic, „Tribuna şcolii”, an I nr.15, 17 septembrie77 Ioan Muruia , Romeo Poenaru, Ruşinea şi mândria familiei. Greşeli educative în „Colocvii despre şcoală, familie, societate”, 1969, nr.178 Ion Străchinaru, loc. cit.

26

Page 27: deontologie didactica

decât să regretăm că Dicţionarul de pedagogie din 1979 nu numai că n-o preia, dar nici nu aminteşte termenul. O didactogenie poate fi deci provocată de o serie de diverse acte, gesturi, cuvinte, atitudini ale educatorilor. Pot da naştere unor didactogenii o serie de acte ale profesorilor cauzate de necunoaşterea de către aceştia a motivelor care-i determină pe elevi să săvârşească anumite abateri, mai ales atunci când profesorul are tendinţa să vadă abaterile elevilor întotdeauna o rea intenţie (); practicarea abuzivă a numitor măsuri disciplinare cu caracter negativ sau a unor măsuri neregulamentare precum bătaia, privarea la libertate; examinarea incorectă mai ales prin crearea unei atmosfere încordate, de teamă; atitudinea didactorială manifestată prin înăbuşirea şi respingerea părerilor elevilor; discreditarea elevilor în faţa celorlalţi profesori sau a părinţilor, insuficienţa solicitare a copilului pentru punerea lui în contact cu lumea înconjurătoare sau dimpotrivă, masivă, ce depăşeşte posibilităţile sale de cunoaştere a mediului; ignorarea sau invers supraevaluarea rezultatelor reale a activităţii elevilor, rezolvarea indiscretă a problemelor personale ale elevilor; atitudinea şablonardă faţă de elevi, tendinţa de a-i trata uniform şi lista ar putea continua. Ar fi chiar util să se alcătuiască o listă mai largă a cauzelor care pot produce traume didactogene. Cunoaşterea acestora poate orienta activitatea şi direcţiona lupta împotriva lor. Trebuie menţionat că aceste cauze devin didactogenii numai atunci când prin acţiunea profesorilor produc elevilor traume de diverse naturi. După rolul pe care educatorul îl are în determinarea lor, aceste greşeli pot fi grupate în directe şi indirecte. Astfel didactogenia descrisă de Mihai Peteanu este directă, deoarece rolul principal în declanşarea ei îl are cadrul didactic. Indirecte pot fi considerate acele didactogenii la a căror apariţie profesorul are un rol cu totul redus. Între acestea am menţiona, de exemplu, frica de şcoală, didactogenie la apariţia căreia, de regulă, participă alţi factori. După gama afecţiunilor al căror izvor stă în neînţelegerea locului, a rolului a răspunderii educatorului, ea poate avea consecinţă de natură predominant medicală (au fost descrise cazuri de lărgită cronică, afecţiuni ale funcţionării inimii sau tubului digestiv), psihologică (surmenaj, astenie ş.a.), pedagogică (tulburări de conduită, dezadaptare şcolară, rămânere în urmă la învăţătură etc.) Indiferent de forma sau gama manifestărilor ei, didactogenia este deopotrivă de primejdioasă pentru elev şi părinţii acestuia şi compromiţătoare pentru educator. Sub primul aspect, copilul se poate depărta de şcoală, poate rămâne în urmă la învăţătură, poate dobândi temporar sau rămâne cu traume grave de natură psihică sau morală. Trebuie arătat că evoluţia ca şi durata unei didactogenii poate depinde şi de elev, de particularităţile fiinţei sale. La unii, uneori ea persistă şi lasă traume evidente, după cum, alteori, la alţii, cu timpul, ea se poate consuma, stinge, situaţie după care elevul îşi câştigă echilibrul, integrându-se în colectivitate. Sub celălalt aspect, în relaţia profesor – elevi, prestigiul şi autoritatea dascălului descreşte până la compromiterea sau anularea lor. Un capitol important în cadrul discuţiilor care se poartă în jurul acestui fenomen s-ar putea referi, în sfârşit, la munca de cunoaştere şi prevenire a acestora.

Iată un exemplu: ... La ora unei profesoarei tinere, un elev din clasa a X-a a solicitat să fie ascultat, dar la prima întrebare pe care i-a adresat-o profesoara a răspuns că nu este pregătit. În continuare a tăcut la toate întrebările. Atitudinea elevului a fost considerată foarte gravă şi adusă la cunoştinţa directorului. Cercetările au arătat că în timpul pauzei mai mulţi elevi participând la un joc introducând obligaţia că cel învins să ceară să fie examinat, dar să afirme că nu s-a pregătit. Elevul respectiv a procedat în consecinţă. În faţa consiliului pedagogic el a afirmat: „ A trebuit să respect condiţiile stabilite, astfel aş fi fost considerat un laş” (I. Dragul, Taciturnii, Gazeta Învăţământului, nr.848, 29 aprilie, 1966, p.2)

27

Page 28: deontologie didactica

În didactogenia ce ne interesează şi de care ne ocupăm noi aici, cea datorată cadrelor didactice, distingeau o componentă ştiinţifico – metodică şi una de natura deontologică. Sub raport ştiinţifico – metodice el îşi are explicaţia în faptul că profesorul nu stăpâneşte teoria şi tehnica psiho – pedagogică, şi în special metodele şi procedeele de observare, cunoaştere, instruire şi educare a elevilor. În ordinea eticii profesiunii didactice, profesorul nu îşi cunoaşte obligaţiile profesionale şi nu face nici un efort de îmbogăţire sau reîmprospătare a cunoştinţelor necesare practicării activităţii didactice. În consecinţă îndeplinirea datoriilor ca şi prestigiul funcţiei sale sub semnul întrebării, căci profesorul nu trebuie să fie niciodată mulţumit cu ceea ce ştie. Este greu de presupus că prin măsuri de ordin administrativ sau chiar prin cuvinte frumoase, aceste greşeli se vor împuţina sau vor dispare. De aceea este nevoie de o serie lungă şi variată de mijloace pentru a le elimina din activitatea didactică. Sânt astfel de reţinut recomandările care se fac pentru îmbunătăţirea pregătirii metodico – pedagogice a cadrelor didactice, introducerea în formaţia profesională a studenţilor a unor asemenea cunoştinţe, alături de cele de natură deontologică. După cum, în cadrul cursurilor de perfecţionare, prezentarea şi discutarea unor cazuri frecvente didactogenii nu ar trebui să lipsească. Discutarea lor ar urma să vizeze interesul colectiv şi nu denigrarea unor colegi sau instituţii, să aibă deci un pronunţat caracter educativ. Şi nu în ultimul rând trebuie ca fiecare dintre profesori să fie sensibilizaţi asupra existenţei acestora în activitate. Cunoaşterea, eventual recunoaşterea şi evitarea acestora în propria activitate fiind o obligaţie elementară de natură profesională ce cade sub incidenţa normelor de ordin deontologic. Astfel, aceste fapte regretabile, dar reale în activitatea cadrelor didactice, bine şi corect înţelese de către toţi slujitorii şcolii vor putea fi eliminate (79). 4. Orice meserie cere o formaţie profesională prealabilă. Fiecare participant al ei trebuie să aibă cunoştinţe despre ea să asimileze tehnica profesiei şi să cunoască regulile de muncă stabilite pentru a-i permite să obţină rezultatele cele mai bune. Meseria de educator cere, faţă de altele, aptitudini speciale şi calităţi morale asupra cărora literatura de specialitate atrage atenţia. Alături de altele, profesiunea didactică nu este una pe care să o posezi pentru totdeauna. Exigenţele speciale ale epocii, informaţiile, conceptele, termenii, noile câmpuri de activitate îl solicită pe profesor la o permanentă împrospătare a orizontului profesional, impun celui ce o exercită perfecţionare continuă. Perfecţionarea cadrelor didactice este considerată azi drept un tip specific de educaţie a adulţilor. Ea face parte din segmentul denumit, „ educaţia adulţilor”, al educaţiei permanente (80). În unele ţări sistemul de perfecţionare este reglementat prin lege, în altele acesta cade în sarcina asociaţiilor profesionale sau a educatorilor înşişi. La noi activităţile de perfecţionare se desfăşoară pe baza programelor de specialitate, metodica predării acesteia şi a celor de pedagogie – psihologie. Însuşirea conţinutului prevăzut de programele de perfecţionare se realizează prin studiu individual, activităţi metodice şi de informare ştiinţifică, precum şi prin participarea la sesiunile de activităţi colective în perioada vacanţelor şcolare. Perfecţionarea este apreciată astăzi ca fiind o acţiune ce ţine nu numai de normele obligatorii (juridice) cât şi de cele de ordin deontologic. Examinând lucrurile din acest

79 Să se vadă Didactogenia în şcoală, În „ Revista de pedagogie”, 1980, nr.980 Emil Păun, Perfecţionarea cadrelor didactice – un tip specific de educaţie a adulţilor, Revista de pedagogie, 1976 nr.2, p.41

28

Page 29: deontologie didactica

unghi de vedere vom observa că profesiunea didactică – pedagog, educatoare, învăţător, institutor, profesor – solicită în permanenţă împrospătarea şi reîmprospătarea cunoştinţelor de specialitate şi psihopedagogice pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea ştiinţelor educative. În acest sens apare evidenţă obligaţia elementară a cadrelor didactice de a ţine la curent cu toate progresele realizate în domeniile respective. În aceste condiţii perfecţionarea cunoştinţelor este nu numai necesară dar şi permanentă. Înainte de a deveni o obligaţie de natură juridică, ea trebuie să devină (este) datorie de ordin deontologic. Este din acest punct de vedere eronată şi periculoasă concepţia după care un profesor o dată bine pregătit poate să-şi neglijeze pregătirea şi împrospătarea cunoştinţelor, că poate desfăşura o activitate de rutină. De aceea se consideră astăzi, în sens deontologic, că cel care renunţă la îmbogăţirea permanentă a cunoştinţelor nu poate fi un simplu „ meseriaş de duzină”, ci este un „ pericol social” (81). 5. Nu ne propunem să abandonăm multiplele aspecte ale scopului şi conţinuturilor muncii de îndrumare şi control în şcoală. În lucrări ştiinţifice de specialitate sânt menţionate atâtea aspecte. Ne vom opri numai la un aspect al chestiunii, mai puţin cunoscut, pe care-l considerăm important, exprimând, de altfel esenţa inspecţie şcolare, şi anume acela care o priveşte drept un act de mare competenţă profesională şi responsabilitate socială. Vom privi deci această problemă din unchiul de vedere al deontologiei pedagogice. Considerată în pedagogie drept o activitate ştiinţifică de studiere, de apreciere şi de perfecţionare a procesului instructiv-educativ, inspecţia şcolară – arată George Văideanu – nu poate fi lăsată numai pe seama înţelepciunii şi a bunului simţ şi nici nu se poate desfăşura empiric (82). Este de aceea necesar să urmărim, alături de cele semnalate mai sus, şi unele aspecte legate de responsabilitatea ce revine celor ce o efectuează, aspecte care se încadrează deontologiei, activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie. Vom indica şi încerca să explicăm în continuare, ajutaţi fiind de cei care înaintea noastră fără a avea această intenţie au menţionat, fie şi în treacăt, unele cerinţe ale inspecţiei şcolare (83), o serie de asemenea obligaţii. Activitatea de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie se exercită asupra unui fenomen foarte complex. Îndrumarea de specialitate vizează activitatea didactică pe o scară şcolară, de regulă, mai mare, decât experienţa personală a inspectorului, reclamând cunoaşterea procesului de învăţământ de la fiecare ciclu, alături de o informare asupra particularităţilor psihice ale elevilor. De aceea, simpla investire cu atribuţii de îndrumare şi control a unui profesor fie chiar cu bună pregătire profesională şi cu o bogată experienţă didactică, reprezintă doar o premisă, care nu exclude necesitatea însuşirii unor noi cunoştinţe, a stăpânirii unei tehnici de lucru, a organizării activităţii după principii etice. În sfârşit intră în categoria obligaţiilor pe care încercăm să le discutăm şi aceea de a fi un model de conduită pedagogică, începând de la „ţinuta” celor ce fac inspecţia şi terminând cu „ideile” pe care aceştia le provoacă. Iată de ce, credem, că aceştia organizându-şi activitatea în conformitatea cu aceste cerinţe, alături desigur de cele necesare unui bun profesor, îşi vor face mai bine datoria

81 Să se vadă Perfecţionare şi deontologie în învăţământ. În „ Analele Universităţii din Timişoara, Seria ştiinţe sociale”, vol I, fasc.2, 1976; Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice. In. „Forum – Revista învăţământului superior”, 1977, nr.1082 Goerge Văideanu, Inspecţie şcolară, activitatea ştiinţifică de studiere, de apreciere şi de perfecţionare a procesului instructiv educativ. În „Revista de pedagogie”, 1965, nr.383 XXX Perfecţionarea muncii de îndrumare şi control în şcoală. Vol. editat de „Revista de pedagogie”, Buc., 1974. . Majoritatea exemplificărilor trimit la această lucrare.

29

Page 30: deontologie didactica

contribuind în acest fel atât la sporirea eficienţei învăţământului, cât şi la creşterea prestigiului şcolii româneşti (84). 6. Activitatea personalului didactic se încadrează, de regulă, în mai multe profile de activitate. Îl apreciem pe dascăl ca persoană specializată în instruire, îl recunoaştem în calitate de cetăţean al obştei, în sfârşit, ni-l imaginăm ca cercetător, ca om de ştiinţă.Pentru cadrele didactice care îşi desfăşoară activitatea la nivelul învăţământului de masă sânt indispensabile îdeosebi primele două categorii de cerinţe. Totuşi, în contextul sporirii exigenţilor faţă de profesia didactică, cea de a treia cerinţă deşi are un caracter facultativ, neobligatoriu este bine venită ori de câte ori îşi dovedeşte prezenţa. Alături de alte preocupări este indicat ca profesorii să-şi înceapă activitatea de cercetare pornind de la experienţa sa didactică, a colegilor săi şi a şcolii, „ea fiind legată de practica educaţiei, obiectul însuşi al preocupărilor pedagogice”. Acelaşi autor urmând ideea de perfecţiune (sau de perfecţionare) luată ascendent distinge trei feluri de experienţe; experienţa negativă (rutina), experienţa practicii curente şi experienţa înaintată pe care le pune în legătură cu profilul de cercetător al educatorilor (85). Fără îndoială, ridicarea practicii la nivel de teorie ştiinţifică, aşa cum o preconizează Stanciu Stoian, ca şi alte tentative de investigaţie ale educatorilor se face cu anume mijloace tehnice şi metode de cercetare. Dar ceea ce ne interesează aici este deontologia cercetării pedagogice. Este îmbucurător faptul că într-un document (recomandarea numărul 60 către Ministerele Învăţământului privind organizarea cercetării pedagogice) al unui organism de prestigiu Biroul Internaţional de Educaţie (B. I. E.) se notifică: „Orice cercetare, orice experiment din domeniul pedagogiei trebuie să fie concepute şi desfăşurate în aşa fel încât să nu aducă nici un prejudiciu copiilor, adolescenţilor sau adulţilor care sânt supuşi studiilor întreprinse”. Mai jos într-o recomandare găsim următoarele: „ Este important ca experienţele pedagogice întreprinse de profesori în cadrul clasei să se datoreze unor educatori cu o calificare specială, care să primească îndrumări tehnice atât în ceea ce priveşte metodologia aplicării testelor, cât şi aceea a cercetării pedagogice” (86). Dacă primul aspect, adesea semnalat, similar principiul medicul „primum non nocere” nu reprezintă o noutate, celălalt, merită atenţie specială. Este necesar ca profesorii să posede o calificare specială în domeniu şi acesta mai ales atunci când este vorba de aplicarea testelor, atât de mult compromise tocmai din pricina acelora ce n-au respectat chiar normele deontologice. Gaston Mialaret şi Dumitru Muster, la noi, pot fi nominalizaţi printre aceia ce au acordat atenţie specială acestui aspect al cercetării pedagogice. „ Cercetătorul îşi va interzice, notează Gaston Mialaret, să întreprindă o experienţă care va merge împotriva principiilor educative normale, care ar risca să traumatizeze elevul sau clasa, o experienţă ale cărei consecinţe riscă să prezinte un pericol pentru subiecţi ” (87). Cercetarea de pedagogie, prin urmare trebuie să se înscrie într-un cadru educativ. Dumitru Muster într-un special capitol al lucrării sale dedicate metodologiei cercetării în educaţie şi învăţământ atrage atenţia asupra laturii deontologice a investigaţiei pedagogice a educatorilor, „ Nici ipoteza

84 Să se vadă; Deontologia activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie, în Analele Universităţii din Timişoara, Ştiinţe sociale, vol.3, fasc.1, 1978.85 Stanciu Stoian, Cercetarea pedagogică, E. P., Buc.,1969, p.98-116.86 Recomandările Conferinţei Internaţionale a instrucţiei politice privind organizarea cercetării pedagogice. În „ Revista de pedagogie 1966, nr.12, p.114 şi 116.87 Gaston Mialaret (în) Traité des sciences pédagogiques, I. Introduction, P. U. F., Paris, p. 147

30

Page 31: deontologie didactica

cercetării, nici întreaga desfăşurare a cercetării (conţinutul anchetelor, probelor etc., ca şi contactul cu subiecţii în timpul cercetării) nu trebuie să tulbure direcţia pozitivă de dezvoltare generală conform scopului instructiv-educativ, a procesului pedagogic” (88). Pe aceeaşi linie de preocupări am semnalat de mai multe ori importanţa problemei, ori ne-am străduit să introducem tema în programele româneşti de perfecţionare (89). Dar despre deontologia cercetării pedagogice niciodată nu s-a spus destul. 7. Alături de o serie de reguli şi percepte (în sens larg al cuvântului)care se adresează – cu egală valabilitate – membrilor unei comunităţi, clase ori societăţi, s-a conturat şi un grup de norme care se referă la practicarea unor meserii. S-a ajuns astfel la conturarea unor coduri deontologice. Ele reprezintă un ansamblu de cerinţe, atitudini, obiceiuri specifice, determinate de caracteristicile particulare ale unor profesiuni, ocupaţii sau meserii (90). Este greu de precizat, sub raport istoric care a fost primul cod deontologic. Dacă am avea în vedere probele materiale certe primul cod deontologic ar fi, în ciuda aşteptărilor, nu cel al medicilor, ci acela al judecătorilor hitiţi din lumea antică. Aici, după unii autori, se găsesc germenii eticii profesionale a celor ce îşi exercită meseria în cadrul justiţiei. Iată o normă de comportament, banală poate astăzi, înscrisă în acest cod: „ Nu face dintr-o cauză dreaptă una nedreaptă şi dintr-una nedreaptă una dreaptă! Judecă întotdeauna după dreptate!” (91). În vechea Grecie codificarea principiilor morale referitoare la practicarea profesiei medicale aparţine lui Hipocrate din Kos. În cunoscutul jurământ, adevărata sinteză a acestui cod sânt menţionate mai multe obligaţii profesionale. Iată câteva: „ pe învăţătorul meu într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu cei care ma-u adus pe lume, pe copii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vre-un legământ; Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţenie; Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie; Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi (92). La medicul roman Galen în lucrarea din care cităm, îndemn pentru învăţarea meşteşugurilor găsim un mesaj asemănător; Omul este raţional ca zeii şi nemuritor ca vieţuitoarele. Este mai bine deci ca, având înclinare spre ceea ce este mai bun, să ne îngrijim de educaţie, pe care căpătând-o, vom avea cel mai de seamă lucru. Iar dacă nu o vom căpăta, să ne ruşinăm că sântem inferiori animalelor inutile; Haideţi, dar, voi cei tineri, după ce aţi ascultat cuvântul meu, daţi ghes spre a învăţa o îndeletnicire; Să Ştiţi că o profesiune al cărei ţel nu este util vieţii, nu poate fi considerată drept meşteşug. Dacă vreunul dintre voi ar socoti nimerit să se pregătească singur şi onest în vederea unei activităţi, atunci el trebuie să-şi însuşească pentru toată viaţa un meşteşug şi să persiste în el; Un lucru demn de stimă este să nu te îmbogăţeşti din ocupaţia ta, ci să cunoşti u astfel de meşteşug care să te salveze în caz de naufragiu, împreună cu ceilalţi” (93). Sub raport logic, se pare, primele norme au fost codificate sub formă orală de către meşteşugari. Această acţiune nefiind marcată nu poate fi adusă în discuţie decât în măsura în care se

88 Dumitru Muster, op. cit., p.18689 Să se vadă: Practica pedagogică, loc. cit., Elemente de psihopedagogie pentru perfecţionarea profesorilor, Tip. Universităţii din Timişoara, 1987, MEI, programe de perfecţionare Pedagogice, 1981, p.14 (lucrare editată de rev. ”Tribuna şcolii” )90 Victor Bârlădeanu, Etica profesională (în) Cetăţean, societate, familie, E. P. Buc., 1970, lo 791 Ibid92 Gheorghe Brătescu, Etica medicală, E.S. Buc., 197993 C. Săndulescu, Galen. Multum în parvo, Editura enciclopedică română, Buc., 1974, p.336-340

31

Page 32: deontologie didactica

acceptă datele furnizate prin tradiţie orală ca mărturie a destoiniciei profesionale (ex. Meseria este brăţara de aur, Meşteşugul e totdeauna cu banul în mână. Cine are meserie a scăpat de sărăcie; Meşteşugul vreme cere, nu se-nvaţă din vedere; Orice fel de meserie, nu e rău omul să-l ştie ş.a.). Cu timpul anumite norme de comportare s-au metamorfozat în exigenţe profesionale specifice, dând naştere şi altor coduri de deontologie profesională. În ce priveşte structura, din studiul mai multor coduri de deontologie profesională, reies câteva elemente de bază. Aproape toate au o expunere de motive, o motivare a necesităţii normării în care deseori se face o incursiune istorică sau referire la reglementarea (rile) precedente. Se poate cita în acest sens Proiectul Codului românesc de deontologie medicală (94) sau Normele deontologice ale psihologului practician (95). În continuare sânt subliniate în mai toate codurile condiţiile se studii, pregătire şi practică pe care trebuie să le îndeplinească cei cărora acestea se adresează. În unele, ca de exemplu, Codul profesional al inginerilor englezi acestea sânt menţionate şi cu alt scop, anume – acela” de a împiedica utilizarea titlului de către alte persoane decât cele care au o diplomă (vezi nota p.31). urmează o enumerare a principiilor generale din care rezultă din mai multe obligaţii. De exemplu, în Codul deontologic american şi englez al cadrelor didactice principiile privesc relaţiile profesorului cu elevii şi tineretul, cu ceilalţi colegi, cu părinţii, cu ceilalţi profesionişti, problemele civice şi profesionale ale acestora (96). În sfârşit ele amendează sub raport sancţional sau premial abaterea de la norma stabilită. Moştenind tradiţia hipocratică unele dintre ele au la început ori sfârşit cuvinte de invocare. Vorbind de codurile de deontologie şi încercând să descifrăm structura acestora, trebuie să menţionăm că ele nu se pot confunda sau substitui jurămintelor profesionale care reprezintă esenţa lor concentrată () şi nici regimurilor disciplinare speciale (regulamente de ordine interioară, regimuri disciplinare speciale pentru lucrătorii din transporturi, judecătorii şi procuratură, ziariştii ş.a.), care se referă la un aspect limitat, anume acela al respectării disciplinei de producţie şi de muncă. Elaborarea codurilor de deontologie profesională reprezintă un imperativ etic actual (97) şi pentru educatori. Înmănuncherea într-un cod a regulilor de conduită profesională apare cu atât mai pregnant astăzi când sporesc continuu exigenţele faţă de practicanţii profesiei didactice. Codul deontologic al educatorilor s-ar constitui drept un instrument eficace de acţiune profesională pe linia cultivării înaltei conştiinţe a dascălilor, conştiinţă care cere educatorilor de azi identificarea cu tradiţiile şcolii româneşti. Cerinţele unui asemenea cod ar acţiona nu numai normativ, ci mai ales ar promova o scamă de valori etico-spirituale,

94 Zoltan Ander, Anteproiect de cod de deontologie medicală, I. M. F., Tg. Mureş, 1968, p.2695 XXX Normele deontologice ale psihologului practician (în) Revista de psihologie, 1975 nr.3 sau 1976 nr.196 T. M. Stinnett, loc. cit.; E. W. Smith, S. W. Krause, M. M. Atkinson, loc. cit. Avocaţii depuneau în perioada interbelică, de ex. Jurământul „ de a îndeplini chemarea mea de avocat cu onoare, punctualitatea şi conştiinţă. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Cine declara că jurământul este în contrast cu convingerile sale religioase, acela în locul jurământului făcea promisiune solemnă. Aceasta se deosebeşte de textul jurământului prin acea că în locul invocării lui Dumnezeu întrebuinţa cuvintele: promit pe onoarea şi conştiinţa mea şi ultima propoziţiune din textul jurământului se omitea. La fel studenţii de la medicină depuneau un jurământ asemănător. Iată textul: „ Eu ... jur în faţa lui Dumnezeu să mă leg pe onoare şi conştiinţă în faţa oamenilor, că voi păstra o amintire scumpă Universităţii, un devotament neţărmurit autorităţilor ei diriguitoare şi o legătură trainică cu Facultatea, căreia îi datorez cea mai însemnată parte a cunoştinţelor mele, îndatorându-mă pururea a le da sprijinul meu; că eu voi considera ca datorie sacră să păstrez demnitatea funcţiei ce voi ocupa şi a misiunii ce mi se va încredinţa şi voi păzi cu sfinţenie toate regulile ce ştiinţa şi morala îmi impun, că voi pune toată silinţa spre a desăvârşi, pe cât va fi posibil, în specialitatea mea, pentru binele omenirii şi pentru gloria patriei noastre române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. În finalul lucrării se găseşte jurământul propus de Robert Dottrens educatorilor.97 Doru Cosma, loc. cit.

32

Page 33: deontologie didactica

sub semnul cărora comportamentul educatorilor nu s-ar rezuma la simpla adecvare (litera legii), ci ar tinde să devină purtător şi creator de personalitate. Deci, nu latura coercitivă a codului ar acţiona în prim plan ci aceea de fertilizare a valorilor morale ce dau identitate profesiei didactice. Existenţa lor ar constitui un instrument eficace de acţiune profesională pe linia cultivării înaltei conştiinţe educatorilor (98). 8. Firesc, în lucrarea noastră ca dealtfel în oricare alta nu-şi pot găsi locul toate problemele. Rămân, ca atare, neanalizate aspecte ale deontologiei pedagogice referitoare la jurământul şi secretul profesional, la relaţia profesor (maistru) – student (învăţăcel, discipol), la semnificaţia deontologică a dia(pluri)logului instrucţional, implicaţiile pregătirii (nepregătirii) judicioase a profesioniştilor educaţiei, la aspectele deontologice ale orientării şcolare şi profesionale, în general ale alegerii profesiunii şi încă la multe altele de pe o listă ce rămâne permanent deschisă.

CAPITOLUL 8ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

PERSPECTIVELE ŞTIINŢEI DATORIILOR PROFESORILOR

Într-o societate ca a noastră, care se redefineşte într-un context european corecta îndeplinire a datoriei apare ca un moment important al acţiunilor profesionale ale educatorilor. Aici responsabilitatea este întotdeauna concretă şi se manifestă pregnant prin îndeplinirea eficientă şi exemplară a sarcinilor de muncă. Iată de ce, în activitatea profesională diurnă este important să deosebim activitatea consecvent responsabilă de alte două posibile atitudini – fals responsabilă şi iresponsabilă, în fond ambele neresponsabile. Atitudinea responsabilă descrie, defineşte şi recunoaşte în profesor reprezentantul unei nobile profesii ce pregăteşte în spre viitor şi pentru viitor – omul.Numai punând la baza activităţii profesionale anume norme ale profesiei putem spera ca acţiunea educatorilor să devină un element pârghie în pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă în perspectiva prosperării României. Căci nevoia de progres a societăţii şi caracteristica de bază a acţiunii în spiritul recomandărilor deontologiei este tocmai aceea de a pune şi acţiona în fiecare loc de muncă pe cel care-l poate onora mai bine. Nu trebuie să ne întristăm dacă în paralel asistăm şi la scădere a prestigiului teoriei deontologiei didactice şi chiar a cadrelor didactice. Prin răspândirea tot mai largă a culturii pedagogice mulţi oameni încep să creadă (dacă nu cumva am crezut-o dinainte) că se pricep şi aici. Munca profesioniştilor educaţiei, reprezentanţii celui mai numeros contingent de intelectuali din orice ţară, este cel mai des şi mai amplu comentată azi.

PARTEA A III-AFLORILEGIU PROFESIONALALAIN (ÉMILE CHARTIER)

Filosof, scriitor şi profesor francez (1868-1951)- Pedagogii sânt copii cuminţi, ei nu cunosc forţa pasiunilor.

98 Să se vadă, Codurile de deontologie profesională, In; „Analele Universităţii din Timişoara”, Ştiinţe sociale, vol VI, fasc.2,1981, p.137-141; Deontologia educatorului In, „ Contemporanul” nr.14 (1847)2 apr., 1982, p.3

33

Page 34: deontologie didactica

- Când cineva spune, după atâţia ani, că trebuie să plac copiilor, aceasta fiind adevărata metodă d a-i instrui; îl las în plata Domnului (...). de unde am tras un fel de regulă pentru meseria mea, trebuie să captezi interesul, sânt de acord, dar nu trebuie să vrei să interesezi nu trebuie să arăţi că vrei.- Meşteşugul de conducător de oameni, la orice treaptă ar fi, include un singur şiretlic. Acei actori care au născocit jocul ce spatele la public şi-au dat seama, şi poate din motive neînsemnate, că o oarecare atitudine nepăsătoare serveşte uneori să concentreze atenţia la nivelul cuvenit şi să dezvăluie spectatorilor un anume fel de plăcere pe care nici măcar n-o concepeau.- E limpede că învăţământul este o meserie ca oricare alta (....) – principala lecţie şi cu mult mai însemnată dintre toate, este că nu poţi să umbli cu şcoala când este vorba de obligaţie. Acela care depinde de înţelesul anodinului cuvânt „ trebuie”, a şi învăţat mult.- Trebuie să citim şi mereu să citim. Ordinea umană se manifestă în reguli şi înseamnă politeţea de a respecta regulile, fie şi ortografice.- ... Dascălul e ambasador şi negociator între poporul – tată şi poporul – copil.- Bunul simţ ar avea totuşi ca un inspector să n-asculte niciodată pe dascăl, ci să se informeze despre ce ştiu copiii.

ALEXANDRU MACEDON (ALEXANDRU CEL MARE)comandant de oşti şi conducător de stat macedonean (356-323 î. e. n)

- Eu nu sânt mai puţin dator învăţătorului meu Aristotel, decât tatălui meu Filip, căci dacă acesta mi-a dat viaţă, celălalt m-a învăţat să trăiesc viaţa ce demnitate şi vrednicie.

PETRE ANDREIfilosof român, profesor la Universitatea din Iaşi (1891-1940)

- Intelectualilor nu le este îngăduit să uite nici un moment că profesiunea pe care o au le impune datoria de a fi întotdeauna în cord cu adevărul şi de a fi pildă în activitatea lor, în orice domeniu s-ar exercita ea . (...). Mai înainte de orice (se cere) îndeplinirea fiecăruia în sfera sa de muncă, şi nu o datorie silnică, rece, fără entuziasm, ci o conştiinţă a datoriei izvorâtă din dragoste pentru misiune şi sentimentul răspunderii morale a fiecăruia pentru activitatea sa.

- Dacă profesorul îşi limitează activitatea la expunerea doctorală şi rece a unor cunoştinţe acumulate, el nu-şi îndeplineşte misiunea, căci el trebuie să trezească puteri noi, făcând din ştiinţa sa o forţă vie, care să pătrundă în spiritul studentului şi să-i învăluiască toată persoana, deschizându-i orizonturi noi şi arătându-i ţinte mai înalte, mai luminoase şi mai nobile.- Profesorul trebuie să nu uite că, mai presus de rezultatul ajuns, de dorul nesfârşit de a cerceta, e setea nepotolită de a pătrunde în sfera misterioasă a marelui necunoscut.- profesorul universitar apare astfel pe primul plan misiunea lui fiind de aprinde adevărul, de a descoperi forme noi ale realităţii, atrăgând cu dânsul pe acest drum şi pe tinerii studenţi.- Studenţi! Apropiaţi-vă cu încredere de profesorii voştri în al căror suflet este, trebuie să fie destulă dragoste pentru a vă înţelege şi a vă ajuta.

Toate sublinierile din text aparţin autorilor.

34

Page 35: deontologie didactica

G. G. ANTONESCUPedagog, profesor la Universitatea din Bucureşti (1882-1953)

- ... un profesor, oricât de bine dotat ar fi, dacă face 5-6 lecţii pe zi (uneori mai are şi seara lecţii particulare), nici nu va dispune pentru toate aceste ore de energie şi entuziasmul necesar unor lecţii corespunzătoare cerinţelor pedagogice, nici nu va mai poseda timpul şi dispoziţia de a se ţine la curent cu noile produse din domeniul culturii în general şi acela al specialităţii sale.

- Ar trebui să avem mândrie ca toţi profesorii, oricare ar le-ar fi specialitatea să fie bine orientată asupra principiilor pedagogice.

- Adevăratul educator trebuie să fie idealist, în dublul sens, întâi, crede în ceva, crede măcar într-un comandament al conştiinţei lui, are un ideal. Şi, al doilea, este capabil să facă sacrificiu pentru ca acest comandament al propriei sale conştiinţe să triumfe. Astfel de dascăli ne trebuie. Dar atunci, cei care formează pe dascăli trebuie şi ei să fie idealişti.

- Afirmă cu toată convingerea că, oricât ne-am strădui să rezolvăm problema învăţământului secundar, care este foarte gravă, n-o vom rezolva serios decât pe calea pregătirii profesorilor. Toate legile, regulamentele şi programele nu vor servi la nimic, atâta vreme cât nu vom avea profesori bine pregătiţi.

ARISTOTELSavant şi filosof grec (384-322 î. e. n)

- Mi-e prieten Platon, dar şi mai bun prieten – adevărul (Amicus Plate, sed magis amica veritas). - Ceea ce avem de făcut – să facem, învăţăm făcând.- Aristotel fiind întrebat cum pot să progreseze elevii, a răspuns: dacă ei vor alerga să-i ajungă pe cei dintâi şi dacă nu-i vor aştepta pe cei rămaşi în urmă. (La Digene Laerţiu)

GARABET ASLANpedagog, profesor la Universitatea din Iaşi (1881-1923)

- Nu există nici a altă carieră, care să ceară atâtea însuşiri sufleteşti ca profesoratul.- Profesoratul nu e numai o slujbă, e un apostolat.- E de neiertat ca un învăţător să se lege de familia, de neamul, de religia sau de vreun cusur al unui şcolar aplicându-i epitete care s-ar putea transforma în porecle în gura celorlalţi şcolari.

* * *

FRANCIS BACONFilosof şi om de stat englez

- Deprinderea cea mai desăvârşită este cea care începe a se forma în anii tineri, aceasta numai noi educaţie , care nu este, în adevăr, decât o deprindere timpurie.- Nimic nu face pe om bănuitor decât faptul de a şti puţin, aşa că oamenii ar trebui să se lecuiască de bănuieli silindu-se să ştie mai mult.- În îndeplinirea (datoriilor) postului tău, pune-ţi înainte cele mai bune exemple, pentru că imitaţia valorează cât o sumă de precepte.

35

Page 36: deontologie didactica

STEFAN BĂRSĂNESCUPedagog, profesor la Universitatea din Iaşi (1895-1984)

- Dar trebuie încă să observăm că, numai teoria învăţată din cărţi nu poate face pe cineva bun educator. Ca să fie bun educator, i se mai cere şi o practică îndelungată – ca şi la învăţarea oricărui meşteşug. Pe bunul educator îl formează teoria unită cu practica pedagogică.- De mult timp lumea repetă cu dreptate ideea că pretutindeni o şcoală preţuieşte atâta cât valorează învăţătorul care lucrează în cuprinsul ei.- Când vorbim de personalitatea învăţătorului ne gândim de obicei la calităţile lui umaniste, de educator, care sânt foarte însemnate pentru profesiunea lui, dar nu şi la capacitatea profesională.- Unui dascăl i se cere să vorbească cu uşurinţă şi cu talent totuşi, talentul oratoric nu trebuieşte suprapreţuit. Vorbirea frumoasă trebuie privită numai ca un mijloc pentru exprimarea ideilor, iar nu ca un scop.

GASTOM BERGERPedagog şi sociolog francez (1896-1961)

- A preda gramatica, făcând totodată să fie iubită literatura, se face cunoscute regulile şi metodele ştiinţelor fără a micşora plăcerea de a cerceta şi bucuria de a descoperi – aceasta e sarcina grea dar exaltantă, a educatorilor.- Profesorii bătrâni au o mare calitate, ei ştiu că nici o cunoştinţă nu are valoare absolută şi respectă în copii pe care îi iubesc, pe oamenii de mâine.- Există în orice educaţie o identitate de intenţie atât de profundă încât învăţătorul şi profesorul universitar se simt într-adevăr colegi. Dragostea pentru ceea ce transmiţi altora, atenţia afectuoasă pentru cei pe care îi instruieşti, respectul pentru personalitatea lor, ingeniozitatea pe care trebuie s-o desfăşori tot timpul pentru a comunica unor minţi tinere şi a le dezvolta aptitudinile – toate acestea fac din ansamblul profesorilor o singură familie.- Cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sânt cei care repetă lecţiile după el, ci cei cărora el le-a trezit entuziasmul, le-a fortificat neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile lor proprii.- Transmiterea cunoştinţelor este, pentru cel care le posedă, o adevărată datorie. Nu e suficient ca descoperitorul să facă ceva, el trebuie să dea posibilitatea şi altora să facă ceva. Dispunem de un singur mijloc de a ne achita de această datorie, - să luminăm, la rândul nostru pe alţii. Trebuie să „ transmitem” nu numai rezultatele, ci şi metodele. Ceea ce este necesar, este ca profesorul să continue a fi cel care găseşte şi-i învaţă pe alţii să găsească.

LUCIAN BLAGA

Poet şi filosof român (1895-1981)- De câte ori aud vreun om de ştiinţă pronunţând cuvântul „metodă”, am impresia că văd un şarpe care a înghiţit penibil un corp mai mare decât el.- De câte ori explic ceva mai multor persoane, învăţ de la cei ce ascultă fără a scoate un cuvânt lucruri pe care niciodată singur nu mi le-aş fi spus.- S-ar putea ca profesiunea ce o alegem să aibă o ascunsă, intimă legătură cu perversiunile noastre. Datorită, însă, tocmai unei asemenea legături, perversiunile obţin şansa de a se anula, iar profesiunea – şansa de a dobândi potenţa unei vocaţii.- Boala care incintă la creaţie este sănătate de ordine înaltă.

36

Page 37: deontologie didactica

- Când te specializezi într-o anume ştiinţă, învaţă neapărat şi istoria ei. Aceasta te lecuieşte de orice dogmatism.- Pedagogia caută, de când există, să desfiinţeze sau să scurteze copilăria omului, în timp ce adevăratul ei scop ar trebui să fie acela de a prelungi sau chiar de a permanentiza virtuţile şi calităţile copilăriei.- O cultură generală trebuie să ţi-o însuşeşti cu seriozitatea unui „specialist”, o specialitate trebuie să ţi-o însuşeşti în spiritul degajat ce caracterizează pe un diletant liber.

PETRE BOTEZATUProfesor de logică la Universitatea din Iaşi (1911-198)

- Obişnuit, spunem despre colegii noştri, oamenii, e poet, e sondor sau medic. Omul nu mai este pur şi simplu un om, ci o meserie, în cel mai bun caz – o vocaţie. O poartă ca pe un destin personal. Cine refuză eticheta specialităţii, acela se află în poziţia blamabilă de ins nerealizat, predispus la vagabondaj intelectual. - Activitatea ştiinţifică poate configura personalitatea. Cu condiţia să fie obiectiv practicată şi îndelung trăită, însuşită ca stil de gândire şi modalitate de viaţă, astfel încât să se constituie ca deprindere de meditaţie şi gen de comportare. Din nefericire, de multe ori este predată şi învăţată pur exterior, ca o sumă de informaţii utile. Se pierde din vedere spiritul ştiinţific, darul care o însufleţeşte şi o înalţă la demnitatea trăirii personale şi a condiţiei profesionale.- Omul-profesiune şi omul - extraprofesiune. La fel de amputaţi.- Greşelile pot fi iertate. Dar nu şterse. Graţiere, dar nu amnistie.

CONSTANTIN BRÎNCUŞIgenial sculptor român (1876-1957)

- Teoriile sânt eşantioane fără valoare. Numai acţiunea contează.- Creează ca Dumnezeu! Ordonă ca un rege! Munceşte ca un rob!- Nimic nu creşte la umbra marilor copaci.- Avem un cod civil, un cod penal şi un cod comercial. De ce n-am avea şi un cod etic? Eu l-aş construi pe bază de proverbe, dacă aşi fi un cercetător al moralei. Orice cercetare este şi o construcţie.

BERTOLD BRECHTPoet şi autor dramatic german (1898-1956)

- Profesorii de gimnastică sânt mai rentabili decât doctorii.

JEROME S. BRUNERCunoscut psiholog american contemporan (n.1915)

- Cel mai bun mijloc de a trezi interesul pentru o temă (de către profesor n. n.) este de a prezenta astfel încât să apară ca meritând a fi cunoscută.- Nu există motive să credem că nu poate fi predată (de către profesor n. n.) orice temă, într-o formă adecvată, oricărui copil, indiferent de vârstă.- E limpede că maşina nu-l va înlocui pe profesor – în realitate, ea poate crea necesitatea unor profesori mai mulţi şi mai buni, dacă partea cea mai împovărătoare a predării poate fi încredinţată dispozitivelor automate.

37

Page 38: deontologie didactica

- profesorul nu este numai un transmiţător, ci şi un model. Cineva nu vede nimic frumos sau important în matematică nu-i va putea înflăcăra pe alţii, în sensul creării unei atracţii intrinseci pentru acest obiect. Un profesor care nu vrea sau nu poate să lase propria intuiţie să acţioneze, nu poate fi eficient în a încuraja intuiţia elevilor. Dacă este atât de nesigur încât îi este teamă să nu fie prins cu o greşeală, nu poate reprezenta un model de îndrăzneală. Dacă profesorul nu va risca o ipoteză nesigură, de ce ar încerca-o elevul?- Este uşor să pui întrebări banale... Este de asemenea uşor să pui întrebări deosebit de grele. Problema constă în a găsi întrebările de dificultate medie, la care se poate răspunde şi care te pot conduce undeva. Aceasta este marea problemă a profesorilor şi manualelor. Cu ajutorul acestor întrebări „de dificultate medie”, bine întocmite, se poate grăbi procesul copilului de-a lungul etapelor de dezvoltare intelectuală către o înţelegere mai profundă a principiilor matematicii, fizicii,...

* * * CANTACUZINO IOAN

Savant român, medic şi profesor, (1863-1934)- Cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăşi tinerilor ştiinţa pe care o dobândisem, şi de a deştepta în mintea lor dorinţa de a şti mai departe şi de a-şi adânci cunoştinţele.

JEAN CHATEAUPedagog francez, profesor de pedagogie şi psihologie

la Universitatea din Bordeaux (n. 1908)- Respectul (acesta) faţă de profesor, care nu poate exista fără un respect asemănător al profesorului faţă de elevi, este fără îndoială cheia oricărei educaţii.

CICERO (MARCUS TULLIUS)Filosof, om politic şi orator român (106 – 43 î.e.n.)

- Nu există ceva mai urât decât a afirma înainte de a cunoaşte.- Adesea, în calea celor care vor să înveţe să cunoască autoritatea celor care predau.- Există o artă de a şti şi e alta de a învăţa pe alţii.- Dar, după cum nici medicii, nici generalii, nici oratorii, oricât şi-au însuşit cunoştinţele profesiunii lor, nu pot ajunge la ceva vrednic de mare cinste fără practică şi exerciţiu, tot aşa, pentru respectarea îndatoririi, se pot da percepte, cum facem noi acum, dar un domeniu atât de însemnat ce acesta, cere şi deprindere şi exerciţiu.

COMENIUS (JAN AMOS KOMENSKY)Pedagog şi umanist ceh, autorul celebrei lucrări Didactica magna (1572-1670)

- Trebuie să fie oameni care să se dedice prin profesie numai acestei sarcini (de a forma tineretul, n. n.). - Şcolile să nu fie nimic altceva decât ateliere pline de activitate. Numai astfel vor putea să probeze toţi, în propria lor practică, adevărul că: învăţând pe alţii, ne învăţăm pe noi înşine.- A întreba pe mulţi, a ţine minte cele spuse şi a învăţa pe alţii, aceasta formează secretul învăţământului.- Cine învaţă pe altul, conduce, cine învaţă de la altul, este condus (. . .) şcolarului i se cade munca, profesorului conducerea.

38

Page 39: deontologie didactica

- A instrui pe altul înseamnă a-l înzestra cu învăţătură. Iată aici, învăţătorul, învăţăcelul, învăţarea. Este învăţătorul cel ce transmite ştiinţa, învăţătorul este cel ce o primeşte, învăţarea este însăşi transmiterea ştiinţei, trecerea ei de la învăţător la învăţăcel (. . .). Învăţător şi învăţăcel sânt două elemente în corelaţie, nici unul, nici altul nu pot lipsi din procesul învăţării (. . .). Învăţătorul bun, învăţăcelul bun, învăţarea bună-multiplică, puternic ştiinţa.- Profesorul şi elevul să fie mereu atenţi unul la altul (. . .). Şcolarul să urmeze pretutindeni de profesor, care trebuie să meargă mereu înaintea şcolarului (. . .). Profesorul, de câte ori îl vede pe elev greşind, de atâtea ori să-i atragă atenţia asupra greşelii şi să-l înveţe să se corecteze.- Profesorul să predea nu cât poate el să predea, ci cât poate să-şi însuşească elevul.- Profesorul să se apropie de elev şi să-l ajute la învăţătură pe toate căile posibile.- Să se cerceteze neglijenţa elevului prin sârguinţa profesorului.- Educatori morocănoşi, poruncitori şi bătăuşi sânt duşmani ai naturii umane şi născuţi pentru a coborî şi distruge spiritele, nu pentru ale înălţa şi desăvârşi.- Tot ce se predă să fie dominat de o plăcută varietate.- Toate să fie de la început bune, modelul, norma, atenţia, în sfârşit profesorul însuşi.

VASILE CONTAFilosof materialist român (1845-1882)

- Datoria nu este altceva decât confirmarea faptelor noastre cu aceea ce societatea în care trăim crede că este bine.- Educatorul nu face altceva decât să îndrepte ceea ce natura a creat.- A educa este mai greu decât a studia, de aceea sânt puţini educatori în mulţimea de învăţaţi.

ROGER COUSINETPedagog şi profesor francez (1881-1973)

- Învăţătorul este, într-adevăr cel care ştie, şcolarul este cel care nu ştie. Dar învăţătorul, este în afară aceasta, cel care trebuie să transmită ştiinţa sa. Prin urmare, datoria firească a sa – pe care de altfel, mai spunem o dată, atâţia dascăli o îndeplinesc cu conştiinciozitate şi pricepere – este să prezinte cunoştinţele sale. Despre aceste cunoştinţe, nu văd cum le-ar putea explica mai bine şi mai folositor decât prezentându-le într-un mod sistematic şi ordonat.

ILIE CRISTEAProfesor, gânditor şi pedagog român (1892-1958)

- E un lucru vădit, chiar şi pentru mintea cea mai simplă, că lumina poate să vină la om, nu de la cărămidă, că şcoala o face dascălul, nu clădirea, pentru că aceasta din urmă e numai necesară pe când profesorul este indispensabil. Cărămida poate oferi adăpost, dar niciodată lumină.- Pe un profesor şcoala îl cere întreg. A calculat cineva timpul care trebuie pentru cercetarea caietelor, prepararea lecţiilor, controlarea elevilor la locuinţă, (. . .), pregătirea diferitelor serbări şcolare, în sfârşit, timpul ce se cheltuieşte în afară de oră, dar în interesul şcolii?

39

Page 40: deontologie didactica

- Idealul este să avem în şcoala numai profesori cu vocaţie, adică oameni care s-şi identifice fiinţa cu cea a şcoalei. Desigur, acest ideal nu se ajunge fără mari eforturi. A sosit însă timpul să începem aceste eforturi.- Fireşte, oricât s-ar schimba programa şcolară, chestiunea esenţială rămâne fiinţa profesorului. Un bun profesor poate lumina minţile elevilor săi într-o oră mai mult decât colegul său slab în luni de zile. Marea reformă, cu fericite urmări ar fi ca de acum înainte, să nu mai pătrundă în şcoală decât oameni cu adevărată vocaţie. Cine s-a înhămat la carul şcoalei fără vocaţie, adus de cine ştie ce motive lăuntrice, îşi va face datoria de mântuială, fără să pună vreodată suflet în lecţii. Şcoala ca da atunci o gloată de oportunişti sau indiferenţi. În nici un caz nişte luptători.

* * * MAURICE DEBESSE

Psiholog şi pedagog francez, profesor la Sorbona (n. 1901)- Educatorul trebuie să-l înveţe pe elev să se descurce fără ajutorul lui, să îndepărteze la nevoie cu hotărâre pe cel care se agaţă temător de braţul tutorelui său. Arta de a trece în umbră este însă la fel de dificilă ca şi arta de a îmbătrâni şi nu-i rămâne altceva de făcut decât un ultim gest de adio elevului care se pierde în depărtare. - Rolul normal al educatorului se termină în jurul vârstei de 20 de ani în măsură în care ar echivala ca u tutelă. Chiar dacă îşi continuă studiile, elevul trebuie să muncească, să gândească şi să hotărască singur (. . .). Să ne referim totuşi la excesul pedagogiei şi la zelul indiscret, unul din cursurile pedagogului este abuzul de pedagogie. Să ştim să dispărem la timp. Pentru elevii noştri aventura existenţei personale a început. În felul ei şi ea va constitui o educaţie, dar marea lor educatoare va fi de acum încolo viaţa însăşi.- cel mai bun mod de a cinsti pe un autor admirat este ne de a-i lăuda opera sa şi a discipolilor săi de ieri , ci de a folosi-o drept punct de sprijin pentru un nou efort.

JOHN DEWEYFilosof şi pedagog american (1859-1952)

- Cu drept cuvânt se spune că educaţia trebuie să fie în primul rând umană şi numai după aceea profesională.- Nimic n-a dus la o reputaţie mai proastă teoriei pedagogice decât credinţa că ea se identifică cu punerea la îndemână profesorilor a unor reţete şi modele de urmat în predare.- Profesiune înseamnă orice formă de activitate continuă care serveşte celorlalte persoane şi angajează puterile personale în scopul obţinerii unor rezultate.

FRIEDRICH ADOLF DIESTERWEGPedagog german progresist (1790-1866)

- Statutul înfiinţează posturi de învăţători pentru învăţământ, iar nu pentru învăţători. Învăţătorul are înainte de orice datoria de a-şi însuşi gradul de pregătire cerut pentru acel post şi de a deveni capabil de realizări tot mai înalte.- . . . Cine nu vrea să cadă în cea mai grosolană, cea mai de nemeritat greşeală faţă de comunitatea în mijlocul căreia trăieşte . . . acela trebuie să-şi îndeplinească datoria faţă de învăţători cu cel mai adânc devotament şi scrupulozitate, iar în preocuparea de sine ca

40

Page 41: deontologie didactica

element şi factor al unei bune educaţii şi al unui învăţământ rodnic, să fie cu adevărat neobosit.- Este însă şi rămâne un scop al vieţii ca noi să nu pierdem niciodată din vedere sublinierea şi marea sarcină pe care ne-o impune educaţia de sine, şi ca noi să nu cunoaştem un ţel mai înalt decât acela de a ne pregăti şi desăvârşi fiecare ca om şi ca învăţător.- Conştiinţa, care le vine din valoarea şi demnitatea chemării, nu trebuie s-o piardă, şi acestei demnităţi trebuie să-i corespundă situaţia lor şi preţuirea din partea altora. Un învăţător la care nu se întâlneşte această dorinţă, căruia îi lipseşte conştiinţa arătată mai sus nu e de nici o treabă pentru educaţie. E un meşteşugar în ale dăscăliei.

CONSTANTIN DUMITRESCU – IAŞIfilosof, pedagog şi estetician român (1849-1923)

- Nu e de ajuns să ai în mintea ta un sistem întreg de teorii pedagogice, oricât de bine chibzuit şi oricât de întemeiate ştiinţifice ar fi ele, pentru ca să poţi fi cu oarecare siguranţă pedagog.- În practica educaţiei la fiecare caz dat trebuie măsuri educative determinate.- Sânt o sumă de elemente bune în învăţământ, care pricep să-şi facă datoria. Trebuia un soi de „conspiraţie a celor buni” în contra celor care cu uşurinţă compromit viitorul şcolii.

ROBERT DOTTRENSprofesor şi pedagog elveţian (n.1897)

- Oricare educaţie, oricum ar fi ea, depinde în mare măsură de valoarea personală a acelora ce o realizează.- Meseria de institutor este fără îndoială singura care pretinde celui care o exercită atât calităţi, cât şi capacităţi diverse. Întrucât foarte repede a fost recunoscută importanţa acţiunii şi influenţa dascălului asupra copiilor, amploarea responsabilităţilor sale faţă de ei şi faţă de colectivitate, s-au depus eforturi pentru a se preciza trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale. - Fie ca educatorul să nu înceteze niciodată să cultive o artă ori o ştiinţă, să nu se oprească niciodată. Când vreunul a încetat de a mai munci, de a păşi înainte, aceasta se resimte. Nu există aici o viteză dobândită care să se menţină. Un educator care nu mai progresează, care nu se hrăneşte, devine treptat steril. El nu-şi poate îndeplini funcţia sa, aceea de a oferi copilului exemplul discret dar eficace al curiozităţii spirituale niciodată potolită, al spiritului de cercetare, de dragoste pentru progres.- Condiţiile actuale ale vieţii familiale şi sociale au transformat cu totul misiunea şcolii primare în societate. Institutorul se vede tot mai mult încărcat cu responsabilităţi care reveneau în trecut părinţilor, iar felul său de a acţiona asupra elevilor săi se modifică sub influenţa lentă dar continuă a psihologiei genetice, sociologiei educaţiei, noilor metode pentru instruirea elevilor şi pe de altă parte influenţelor de tot felul, cărora aceştia sânt supuşi.- Şcoala primară este pragul oricărei culturi, de aceea trebuie să se înţeleagă aceasta şi să se tragă concluziile (. . .). Problema şcolii primare este, mai întâi, cea a căutării unor personalităţi care să posede calităţile umane şi intelectuale cerute de o funcţie mai delicată

41

Page 42: deontologie didactica

decât toate, cărora să le fie acordate satisfacţiile morale şi statutul material corespunzător responsabilităţilor lor.- Niciodată nu ne vom da îndeajuns seama de importanţa şi de diversitatea sarcinilor încredinţate institutorilor! Niciodată nu se vor lua destule măsuri pentru a-i alege bine, nici suficientă grijă pentru a-i pregăti cât mai bine.Niciodată nu va fi valorificată îndeajuns poziţia lor în sânul diferitelor categorii de cadre didactice, cât şi în ierarhia socială.Am încercat să motivez acest lucru. Sper că am izbutit.

* * * MIHAI EMINESCU

Genial poet român (1850-1889)- Valoarea unui învăţător nu o poate constata decât un pedagog practician şi numai la faţa locului, în şcoală, şi cu copii instruiţi de acela. Orice control formal de altă natură este nesuficient, dacă nu periculos.- Fără a afişa vorbe mari asupra însemnătăţii învăţământului, care nu ne-ar înainta cu un pas mai departe, cred totuşi că ar trebui să recunoaştem că tinerii normalişti, care au absolvit cu cel mai bun succes şcoala lor şi se dedau unei ocupaţii destul de ingrate, ar trebuie să se bucure de protecţia administraţiei judeţene, ca să nu se simtă izolate în lucrarea şi tendinţele lor, ca o frunză pe apă.- Caracterul , însă, al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul.- Şcoala oricând e o închisoare cânt învăţătorul va fi mărginit, e oricând o grădină când acesta va fi un om de spirit care va şti să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune.- Nu obiectul, propunerea lui interesează şi cei mai buni învăţători vor rămânea aceia care vor şti să-şi electrizeze auditoriul prin vox-viva a lor, prin grai şi întuiţiune, oricât de aridă ar fi îndealtmintrelea tema ce o tratează. - Oricâte şcoale speciale, tecnice sau de aplicaţiune se vor înfiinţa vor fi bine venite dacă vom şti a ne crea corpul didactic pentru ele.- Dacă în corpul nostru didactic există multe şi enerabile excepţiuni, nu putem tăgădui pe de altă parte, că o seamă dintre profesorii de liceu, mulţi dintre cei de la Universitate nu sânt în curentul ştiinţei moderne. De când au ieşit de pe băncile şcoalei n-am mai pus mâna pe carte.

ESOPfabulist grec sec. VII sec. VI e. n.

- Cel neiniţiat în învăţătură nu va putea să instruiască pe alţii.

* * *EDGAR FAURE

pedagog francez contemporanProfesiunea didactică nu va fi în măsură să-şi îndeplinească viitorul ei rol decât cu condiţia de a fi dotată şi de a se dota ea însăşi cu o structură mai bine adaptată naturii sistemelor de educaţie modernă.

42

Page 43: deontologie didactica

- Deosebirea dintre învăţători, profesori din învăţământul tehnic, profesori din învăţământul secundar, profesori universitari etc. nu ar trebui să implice nici o ierarhizare. Nici scara salariilor, nici sistemele de promovare nu ar trebui să depindă de tipul de învăţământ, nivelul cel mai ridicat trebuind să poată fi atins în toate domeniile educaţiei şi să nu depindă decât de valoarea personală a cadrului didactic. În mod ideal, funcţia didactică este aceeaşi în esenţa sa, în nobleţea şi vocaţia sa şi are aceeaşi demnitate, oricare ar fi sectorul de activitate în care ea se exercită.

- Educatorii, a căror sarcină esenţială este actualmente transformarea mentalităţilor şi calificărilor inerente tuturor profesorilor ar trebui să fie primii dispuşi să regândească şi să transforme criteriile şi datele profesiei lor, în cadrul căreia funcţiile de educaţie şi animaţie capătă din ce în ce mai mult întâietate faţă de funcţia de instruire.

ANDRÉ FERRÉProfesor şi pedagog francez contemporan,

promotor al deontologiei didactice în Franţa- A intra în învăţământ la noroc, aşa cum se intră în indiferent care altă profesie, pentru că trebuie să-ţi câştigi existenţa înseamnă a comite o gravă eroare, însemnează riscul de a aduce prejudicii nu numai societăţii faţă de care nu te-ai achitat de aceste obligaţii cu tot devotamentul, ci şi faţă de tine însuţi, pentru că numai această credinţă poate face să fie învinsă oboseala unei meserii deosebit de epuizate, care provoacă rapid uzura psihică şi nervoasă celor care nu-i presimt decât constrângerea. Este o situaţie de temut aceea a „omului victimă a copiilor”.- Meseria de institutor este printre puţinele care solicită total individul şi în care condiţia profesională face în modul cel mai strâns corp comun cu condiţia umană. În aceasta constă nobleţea sa, din moment ce aici pot înflori mereu cele mai alese virtuţi, dar în unele privinţe, şi servitutea sa, pentru că institutorul nu se poate sustrage niciodată cu totul imperativelor profesiei sale. - Întreaga morală a profesiei de dascăl s-ar putea rezuma printr-un imperativ care s-ar formula astfel; „ Procedează în aşa fel încât educaţia pe care o dai să atingă pentru fiecare din elevii tăi cel mai bun randament posibil, şi pentru asta nu te limita să-i aduci ştiinţa ta, priceperea şi convingerea ta, ci întăreşte-ţi acţiunea de educator prin exemplul şi modelul constant al vieţii tale de cetăţean şi om”.- Să reţinem că meseria de dascăl se numără printre acelea care solicită cel mai mult timpul şi gândirea aceluia ce i se consacră.- desigur meseria nu este şi nu trebuie să fie singura care contează în viaţa unui bărbat sau a unei femei, sânt importante căsătoria şi apoi copii, atmosfera căminului pe care ţi l-ai creat, atitudinea faţă de problemele politice şi sociale, prietenia ş.a. Deci nu numai prietenia, dar mai ales prin ea omul îşi poate dezvălui adevărata valoare, poate atinge fericirea, se poate desăvârşi. În general, o viaţă ratată este o viaţă de la care nu s-a putu obţine în meserie tot ce a aşteptat de la ea, o viaţă frumoasă este o vocaţie care se realizează.- A-ţi face bine meseria este mijlocul cel mai sigur de a-ţi servi în acelaşi timp patria şi umanitatea.- Onoarea meseriei poate duce până la eroism, adică la sacrificiul propriei vieţi pentru exigenţele datoriei.

43

Page 44: deontologie didactica

- Omul valid, fără profesie va fi aşezat pe scara valorilor lângă hoţ şi escroc.- Activitatea omului din învăţământ este foarte apropiată de activitatea regizorului şi arta interpretării, profesorul este rând pe rând, şi adesea în acelaşi timp şi unul şi altul. Şcoala este un fel de teatru în care spectatorii, adică elevii, participă ei înşişi în mare parte la piesă şi în care vedeta, adică dascălul, trece destul de frecvent de rolul de spectator.- Pentru profesor totul contează când e vorba de educaţie. Nu se poate prevedea ce fapt mic se va întipări în sufletul copilului şi va contribui să orienteze în viitor conduita sa.- Educatorii sânt într-adevăr artizanii viitorului poporului, abuzul pe marginea acestei afirmaţii de pontifii grandilocvenţi sau de politicieni mediocri nu împiedică ca ea să fie însă lupta luată drept adevărată.

ADOLF FERRIEREProfesor şi pedagog elveţian (1879-1961)

- Nimeni nu este educator, dacă nu întruneşte în sine fermitatea clarviziunii cu supleţea imaginaţiei.- Educatorul nu mai este monarhul mai mult sau mai puţin absolut. El este primus inter pares, primul prin experienţă şi ştiinţă, dar egal în faţa adevărului şi greşelii, în faţa binelui şi răului.

OCTAVIAN FODORMedic şi profesor universitar clujean (1913-1977)

- Maestru este numai acela care are darul să-i înveţe pe alţii. Maestrul adevărat este acela care, posedând el însuşi mult, dă tot ce are, ştiinţă, îndemânare şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. Desigur că nici el nu s-a înălţat spontan, aşa, dintr-o dată. A preluat de la acesta din însuşirile care se pot transmite şi în acest sens este şi el o creaţie. Ceea ce dă notă distinctivă activităţii marilor maeştri este forţa însuşirilor lor. - Maestrul a fost mare când şcoala a dăinuit şi după dispariţia lui, când el este mereu prezent în gândurile şi activitatea celor care îi succed. - Maestru stimulează elanul creator al tinerii generaţii rămânând el însuşi mereu tânăr. Este fidel, generos şi cultivă generozitatea. Suprema lui satisfacţie o constituie momentul când, întrecut de elevi le poate preda făclia ideilor pe care aceştia le vor propaga în deplină concordanţă cu interesul general (. . .). În acest fel maestru trăieşte şi după moarte în inimile oamenilor pentru că, spune un vechi adevăr, după moarte trăieşte prin ceea ce ai făcut pentru alţii şi nu prin ceea ce ai făcut pentru tine.- Maestrul trăieşte prin realizări, între care în primul rând discipolul. Unul există prin celălalt, constituie o unitate bipolară, de nealterat. Cum se alcătuieşte aceasta? Oricăruia dintre cei doi îi poate aparţine, iniţiativa.- Dacă „ la umbra marilor stejari nu creşte nimic” cum se explică Brâncuş, într-o perioadă când terminase ce avea de învăţat de la Rodin, adăpostul oferit de aceştia este totuşi necesar pentru plantele încă fragile, lipsite de vigoarea de mai târziu, cu condiţia însă, ca umbra să fie de stejar şi nu de altă vegetaţie meschină.- Există în orice educaţie o identitate de intenţie atât de profundă încât învăţătorul şi profesorul universitar se simt într-adevăr colegi. Dragostea pentru ceea ce transmiţi altora, atenţia afectuoasă pentru cei pe care îi instruieşte, respectul pentru personalitatea lor, ingeniozitatea pe care trebuie s-o desfăşori tot timpul pentru a comunica unor minţi tinere

44

Page 45: deontologie didactica

cunoştinţele şi a le dezvolta aptitudinile – toate acestea fac din ansamblul profesorilor o singură familie.- cei mai buni discipoli ai unui profesor nu sânt cei care repetă lecţiile după el, ci cei cărora el le-a trezit entuziasmul, le-a fertilizat neliniştea, le-a dezvoltat forţele pentru a-i face să meargă singuri pe drumurile lor proprii.

FRIEDRICH WILHELM FÖERSTERFilosof şi pedagog german (1869-1966)

- Cel mai puternic factor de educaţie nu e o cuvântare abstractă despre responsabilitate, ci însuşi exerciţiul unei responsabilităţi adevărate.- Un pedagog este un organizator în domeniul spiritului, el are misiunea de a scăpa omul de o ruină internă, scoţând în evidenţă ceea ce nu este adevărat important în limitele convenabile tot ce este accesoriu.- Cine vrea, deci, să se închine meseriei de dascăl, să ştie că pregătirea lui cea mai însemnată stă în educarea voinţei.

ROGER GALProfesor şi pedagog francez contemporan (1906-1966)

- Lucrul cel mai important este acela de a dezvolta la viitorul profesor, pe lângă dragostea de profesiune şi faţă de copii, dorinţa şi capacitatea de a se perfecţiona constant. Dacă trezim în el această nelinişte şi această dorinţă, înseamnă că am făcut esenţialul.

GALA CALACTION (GR. GORE PISCULESCU)Scriitor român (1879-1961)

- Un învăţător adevărat când îşi formează ucenicii, prin creşterea şi învăţătura ce le-o dă, trebuie să se încarneze nepieritor în sufletul lor. Învăţătorul, ca sărmană persoană fizică, se vestejeşte, (. . .) învăţătura lui însă îl hipnotizează în inima ucenicului.

ONISIFOR GHIBUPedagog şi profesor la Universitatea din Cluj (1883-1972)

- Eu n-am înţeles niciodată că un profesor este numai al catedrei lui şi că el trebuie să fie numai pedagog. Dimpotrivă (. . .) am fost animat de convingerea că un profesor trebuie să fie un educator al neamului şi al epocii sale, cărora trebuie să-şi devoteze toate forţele. El trebuie să caute să-şi influenţeze epoca în sensul ideilor sale cele mai înalte, el trebuie să fie educator nu numai la catedra sa, ci în locul unde cuvântul lui, scrisul lui, fapta lui, exemplul lui, jertfa lui poate să fie de un oricât de mic folos colectivităţii naţionale. Acestea, în orice timp, dar mai ales în epocile de mari şi adânci prefaceri sociale şi naţionale.- Eu n-am ferit în întreaga mea viaţă să fiu „pedagog”, în sensul original al acestui cuvânt – adică îngrijitor de un copil sau de mai mulţi copii, - sau pedagog în sensul obişnuit şi strâmt al cuvântului, de învăţător de teorii educative şi de practici şcolare mai mult sau mai puţin mecanice. Idealul meu de pedagog a fost acela de pedagog al naţiunii în sensul că pedagogul este un glas al naţiunii sale, privită sub specie aeternitatis, cu tot ce o constituie.- Niciodată n-am căutat să fiu ceea ce se cheamă un „pedagog”, căci acesta mi s-a părut un rol prea limitat. Am năzuit în permanenţă să fiu un educator, un educator al vremii mele şi

45

Page 46: deontologie didactica

al poporului meu, îmbrăţişându-i cu ardoare toate acele probleme care îmi păreau că sânt hotărâtoare pentru a face din el o naţiune sănătoasă, harnică, luminată, vrednică şi fericită.- Pedagogul nu este cel ce a învăţat pedagogia şi o are la degetul său cel mic, ci acela care întrebuinţează tot ce este omeneşte cu putinţă, pentru a se înnobila şi perfecţiona pe sine şi a înnobila şi prin aceasta umanitatea însăşi.- Nici Homer, nici Shakespeare, nici Eminescu n-au învăţat teoria artei lor din tratate „ ştiinţifice” despre „frumos”, despre „ tragic” sau dinspre „ sublim” – ci au fost mari inspiraţi şi mari creatori care au privit viaţa în faţă, tratând-o şi judecând-o nu prin prisma legilor elaborate de biata minte omenească, atât de limitată, ci sub aspecte aeternitas. Tot astfel şi pedagogii. Dacă ei sânt numai „ savanţi” tobă de carte, şi „ specialişti”, doctrinari sau experimentatori, şi nu sânt mari inspiraţi şi mari creatori, dacă ei nu sânt apostoli şi evanghelişti ai unor credinţe fanatice pentru care să fie gata în orice clipă a aduce jertfa supremă, ei sânt numai cu numele pedagogi.- Cine vrea să ştie ce fel de dascăl am fost eu, de la catedră şi în viaţa, va găsi răspuns în lucrările elevilor mei.

* * *

ION CHICAScriitor, economist şi om politic român (1817-1897)

- Profesorii (pentru şcolile normale) să se aleagă cu cea mai mare băgare de seamă şi să fie oameni cu cele mai frumoase sentimente şi cu o adâncă şi temeinică filosofie, pentru că lor li se încredinţează viitorul şi destinul naţiei întregi.- Îndeletnicirea profesorilor trebuie să fie necontenit a obişnui tinerii elevi de a se gândi şi a chibzui . . . , să-i aducă în stare de a se putea desăvârşi singuri mai pe urmă.

JOHANN WOLFGANG GOETHEScriitor, gânditor şi om de ştiinţă german (1749-1832)

- Cu cât ştiinţa se extinde mai departe, cu atât se ivesc mai multe probleme.- Cum poţi să te cunoşti pe tine însuţi? Niciodată prin contemplare, ci prin acţiune. Încearcă să-ţi faci datoria şi vei afla îndată câte parale face. - datoria făcută se resimte mereu ca obligaţie, pentru că niciodată nu ne satisfacem pe noi înşine în întregime.- Adevăratul discipol învaţă să scoată necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se de maestru.- Educatorul trebuie să asculte copilăria, nu pe copil.- Nu e destul să ştii, trebuie să şi aplici, nu e destul să vrei, trebuie şi să faci.- Numim pe drept cuvânt maeştrii noştri pe aceia de la care avem oricând de învăţat. Nu oricine de la care învăţăm merită acest titlu.

* * * DANIEL HAMELINE

Profesor şi eseist francez contemporan

46

Page 47: deontologie didactica

- Meseria de profesor este foarte frumoasă. Problema care se pune, însă, este aceea a plafonării, pentru că în fiecare an repeţi acelaşi lucru, fără să te mai interesezi prea mult de elevi.

PIERRE HAMPSociolog francez contemporan

- un om care şi-a iubit într-atâta meseria încât a fost gata să-şi sacrifice viaţa este un sfânt sau un martir? Sfinţi ai muncii au existat în toate categoriile de meserii, de la cele mai joase la cele mai considerabile.

SPIRU HARETMatematician şi om de cultură român (1851-1912)

- Atunci când vom ajunge ca profesorii să-şi cunoască bine şcolarii, dar numai atunci, vom putea să ne gândim la multe îmbunătăţiri şi simplificări, care, cu sistema de astăzi, sânt imposibile de realizat.- Conduita profesorilor, regula din şcoală au o influenţă enormă asupra moralităţii şcolarilor.- profesorul este dator să uzeze de metodele cele mai perfecţionate şi să caute pe fiecare an să-şi îmbunătăţească metoda, profitând atât de propria sa experienţă, cât şi de consiliile inspectorilor şi de scrierile pedagogice din ţară sau din străinătate. - Învăţătorul din şcoala lui are o chemare de pace şi de iubire, pe care trebuie să o aibă şi în afară de şcoală. Căci misiunea la care chem prin aceste rânduri pe învăţătorii de toate gradele este un adevărat apostolat, în sensul cel mai bun şi mai înalt al cuvântului.- De azi înainte va fi un lucru dovedit că, fără învăţători, nimic temeinic nu se va putea întreprinde pentru prefacerea în bine a stării poporului de jos, şi vinovat va fi acela care, chemat fiind a preia într-o măsură oarecare la această prefacere, va mai persiste în vechile sale prevenţiuni şi va neglija, sau nu va şti a servi d dânşii.

JOHANN FRIEDRICH HERBARTPedagog şi profesor german (1776-1841)

- Tinerii bărbaţi care acceptă o sarcină şcolară îşi asumă în acelaşi timp obligaţia prin care li se arată pentru timp îndelungat drumul pe care trebuie să meargă.- Totul depinde de faptul că învăţătorul să fie pregătit îndeajuns, să apară înaintea şcolarilor cu atitudine sigură, să îndrepte priviri atente asupra tuturor şi să facă pe fiecare să simtă îndată că n-ar încerca să facă ceva fără a fi observat de învăţător.

HIPOCRATE DIN KOSMedic şi cugetător grec supranumit „ părintele medicinei” (460-375 î.e.n.)

- Practica este cel mai desăvârşit profesor.- Acolo e lungă, viaţa e scurtă.

RENÉ HUBERTPedagog francez, profesor la Universitatea din Strasbourg (1885-1954)

47

Page 48: deontologie didactica

- Sânt puţini oameni în societate care nu lucrează în vederea unor avantaje personale pe care le-ar avea de pe urma muncii lor. Aceştia sânt, poate, omul de ştiinţă, artistul etc. Educatorul se vede, din contră, obligat să înceapă a avea abstracţie de el însuşi. Pentru nimeni altul ca pentru el, autoritatea nu este sinonimă cu devotamentul. Alegându-şi profesia, el operează la dăruirea lui completă. Toată grija sa, toate neplăcerile, vor fi concentrate asupra copiilor. El se va ataşa de meseria sa pentru satisfacţiile pe care acesta i le oferă.- Muncitorul ieşit din atelierul său, funcţionarul din biroul său, evadaţi din sfera profesiunii se regăsesc, în mulţime, individualităţi anonime. Educatorul, chiar în marile oraşe, dar mai ales în micile comune, rămâne educator. Nu se poate să existe contradicţii absolute în viaţa lui particulară şi cea profesională, între virtuţile pe care le practică şi între existenţa pe care o duce. Ţinuta sa, limbajul, conduita trebuie să arate, la fiecare pas, că el serveşte drept exemplu.- Un chimist îşi poate limita orizontul cunoaşterii şa problemele de chimie. Unui profesor de chimie nu-i este permis acest lucru, fiindcă el nu mânuieşte retorte, ci cunoştinţe. Nu pe chimistul trebuie s-o facă, ci pe omul care ştie chimie.- De la dascăl la copil dăinuirea este reciprocă. E foarte puţin important cine o face primul, este suficient ca apelul să fie auzit, recepţionat şi este excepţional că copilul nu se dăruieşte imediat oricui, i se dăruieşte imediat lui.- Să ştii în fiecare moment să-ţi menţii echilibrul între ataşamentul prezentului şi grija viitorului, aceasta este toată arta educatorului.- Să iubeşti copilul, să iubeşti idealul pe care îl concepi pentru el, să vrei să-i transmiţi „ flacăra”, acestea sânt cele trei elemente care, în esenţă, alcătuiesc vocaţia educatorului.- Nu se poate comunica în învăţământ cu îndrăzneală (de către profesor n. n.) decât ceea ce a fost perfect asimilat.- Gândirea educatorului trebuie să fie înainte de toate un model viu de metodologie.- Nu trebuie numai ca aspectul exterior al lucrurilor legate de şcoală să fie clar şi primitor, trebuie ca această claritate să fie în gândurile însuşi, trebuie ca copilul să găsească în şcoală o atmosferă amabilă – şi aceasta depinde în totalitate de grija pe care educatorul o pune pentru a o reda astfel, ne putem, oare, imagina un pictor sau un sculptor care lucrează cu teamă, cu ură sau cu revoltă la figurile sale de artă? Este vorba aici de a picta şi a sculpta sufletele cele mai tandre şi mai fine toate sufletele din moment ce ele sânt sufletele copiilor. Cum ar putea părea o asemenea datorie penibilă?- În educaţie, profesorul trebuie să-şi păstreze constanta convingerea că el este pentru exemplul viu avut mereu sub ochi, mai mult încă, supus criticii.

* * * IORGU IORDAN

Lingvist, profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti (1888-1986)- Recunoştinţa elevilor faţă de dascălii lor este o obligaţie elementară.- Carte, cum se zice, se poate învăţa, mai mult, chiar mai bine decât la cel mai mare profesor, din lucrări din specialitate. Comportarea în viaţa profesională şi cea publică se învaţă, înainte de toate, dacă nu chiar exclusiv, de la „modele”, din exemplele date de alţii, în frunte cu educatorii noştri, care sânt profesorii.

48

Page 49: deontologie didactica

NICOLAE IORGAIstoric, scriitor şi om politic român (1871-1940)

- Ai toată viaţa un şcolar pe care niciodată nu trebuie să-l pierzi din ochi, tu însuşi.- Esenţialul nu este atât să ştii, cât să pricepi unde să cauţi.- Înţeleg şi un învăţător de lucruri pe care nu le ştie, dar nu pot înţelege un învăţător de lucrurile pe care nu le crede.- Oricare lucrare aduce greşeli, greşelile sânt un îndemn spre a face mai bine, vine o zi când lucrătorul moare zdrobit, dar lumii i-a folosit şi munca lui şi durerile ce au dus o muncă nouă.- învăţător de oameni înseamnă acel care e gata oricând să-i înveţe şi are oricând despre ce să-i înveţe.- Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţa de a-l găsi.- Ce eşti, te priveşte mai la urma urmei pe tine. Ce vrei, priveşte şi pe alţii. Ce faci, aceea poate privi pe toţi.- La orice învinuire, îndreaptă-te spre tine şi te corectează, celălalt nu e în discuţie.- Valoarea unui om se socoate după numărul celor ce se simt mai bine prin el.- În teorie, stăpâneşti consecvenţa, în practică, cel mult simţul datoriei de a fi consecvent.- Sânt trei morale, morala vieţii, o, cât de grea! Morala predicii, o, cât de uşoară! Şi morala ştiinţei, care cercetează pe cea dintâi, ignorează pe cea de a doua şi duce la indiferenţă pentru orice morală.- Din când în când treci pe la vecin ca să-ţi afli defectele.- Simţul datoriei e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet.- Când îţi numeri duşmanii, adaugă-te şi pe tine, şi nu începe pedeapsa ce ceilalţi.- Un învăţător are două datorii, să înveţe el necontenit pe alţii.

IUVENAL (DECIMUS IUNIUS IUVENALIS)Poet satiric român (c. 60-c.140)

- Datoria copilului respectul cel mai mare (Maxima debetul puero reverentia).

IMANUEL KANTFilosof german, reprezentant de seamă al filosofiei clasice germane (1724-1804)

- Cel mai bun mijloc de a înţelege este de a face.Tratat de pedagogie

- Învăţăm mai temeinic şi uităm mai greu ceea ce noi înşine prin proprie sforţare scoatem la iveală.- Organizarea de cunoştinţe e mai importantă decât dobândirea lor, căci ştiinţa organizată.- Obligaţiile stricte sânt acela care determină o datorie precisă.

ADOLF KUSSMAULProfesor şi medic german (1822-1902)

- Un bun profesor nu trebuie să ocupe catedra sa până ce oamenii vor spune despre el, de ce nu pleacă? El trebuie să ştie să se retragă atunci când oamenii îi vor spune, pentru ce pleacă oare?

* * *

49

Page 50: deontologie didactica

JOHN LOCKEFilosof, pedagog şi om politic englez (1632-1704)

- Exemplul educatorului trebuie să-l îndrume pe copil spre acele fapte cu care nu ar voi să-l deprindă. Conduita sa nu trebuie să fie niciodată în contradicţie cu perceptele sale.- Nu ar fi de nici un folos educatorului să-i vorbească elevului său despre frânarea pasiunilor, atât timp cât el însuşi dă frâu liber vreunuia din patimile sale.- Pentru a-i păstra neştirbită autoritatea în faţa elevului său, educatorului trebuie să i se acorde cel mai mare respect, obligând întreaga familie să se comporte la fel, altfel nu se poate pretinde ca fiul să aibă consideraţie faţă de un om pe care-l vede lipsit de respectul dumneavoastră.- Cea mai mare dificultate va fi să se găsească un bun educator (. . .), educatorul trebuie căutat din timp şi cu grijă (. . .), nu trebuie să vă miraţi dacă veţi găsi un educator pe măsura aşteptărilor. Eu vă pot spune doar că nu trebuie să economisiţi aici eforturi şi nici bani ca să găsiţi aşa unul. Orice lucru se obţine aşa. Şi vreau să vă asigur că nu veţi regreta niciodată cheltuiala pe care aţi făcut-o angajând un educator bun, ci, dimpotrivă, veţi avea întotdeauna satisfacţia când vă veţi gândi că, dintre toate, acestea este cel mai bun mijloc de a vă cheltui banii.- Cine, însă, ia în considerare cât de diferită este funcţia de educator faţă de toate celelalte – când această funcţie este bine îndeplinită – şi cât de departe se află această ocupaţie de felul în care este apreciată de unii, chiar şi de acei ce-şi propun să facă ei înşişi această muncă, acela va fi poate de părerea mea, şi anume, că nu se găseşte oriunde omul potrivit pentru dezvoltarea, înzestrarea şi modelarea minţii unui tânăr gentlemen şi că trebuie avută cea mai mare grijă în alegerea lui, dacă nu vreţi să greşiţi ţinta.- În afară de faptul că trebuie să fie bine educat, educatorul trebuie să fie şi un bun cunoscător al lumii.- Educatorul trebuie să facă pe elev să cunoască lumea aşa cum este şi să nu-i considere pe oameni nici mai buni, nici mai răi, nici mai înţelepţi şi nici mai nebuni decât sânt în realitate.- Niciodată nu va fi capabil să-l conducă pe altul pe calea cunoaşterii lumii şi mai ales să-i facă educaţie acela care el însuşi este novice în toate acestea. Este o ştiinţă pe care educatorul trebuie să o posede, pe care să şi-o fi întipărit în minte prin experienţa şi contactul cu alţii, formându-se astfel el însuşi vreme îndelungată după tot ceea ce a observat că se practică şi este încuviinţat cea mai aleasă societate.- Nimic din ceea ce poate influenţa formarea caracterului nu trebuie trecut cu vederea sau luat prea uşor şi tot ceea ce contribuie la înarmarea lor cu anumite deprinderi merită grijă şi atenţie din partea educatorilor, căci prin urmările pe care le pot avea nu pot fi socotite lucruri de nimic.- Cea mai mare artă a unui profesor este câştigarea şi menţinerea atenţiei elevului.

G.G. LONGINESCUChimist român, profesor la Universitatea din Bucureşti, membru de onoare al Academiei Române (1869-1939)

- N-am intrat niciodată în clasă fără o strângere de inimă. Mă temeam de mine şi nu de şcolari. Mă temeam să nu încurc iţele din pânza gândurilor pe care trebuia să o ţes în

50

Page 51: deontologie didactica

timpul lecţiei. Această frică m-a stăpânit 42 de ani. O întâmplare de nimic, o supărare cât de mică, îţi încurcă firul de pe ghemul depănat la pregătirea lecţiei.- Toată taina unei lecţii bune stă în căldura sufletului, după cum reacţiile chimice se fac mai bine la temperaturi ridicate. Toate metodele pedagogice nu fac o para, dacă profesorul e plictisit şi plicticos. Trebuie să zbârnâie sufletul profesorului, să răsune strunele din sufletul şcolarului.- Mi-a plăcut să fiu profesor, am spus-o de zeci de ori. Mi-a plăcut să fac lecţii. Le-am pregătit, zi de zi, timp de 42 de ani. Nu le-am pregătit cu cartea dinainte. Cartea ucide lecţia, dacă te ţii de buchia ei. Le-am pregătit cu ochii închişi şi pe întuneric, chiar când vedeam. Îmi deschideam sufletul şi aprindeam luminile din el. Mă încălzeam la dogoarea lui. În fiecare lecţie mă mistuiam pe mine, precum se mistuie lumânarea care luminează pe cei din jurul ei.

MARTIN LUTHERReformator religios, întemeietorul protestantismului german,

profesor la Universitatea din Wittenberg (1483-1546)- Eu însă, dacă aş putea, sau dacă ar trebui să mă las de funcţiunea de predicator şi de alte treburi, n-aş prefera să fiu altceva decât învăţător sau educator de copii. Căci eu ştiu că această muncă este mai folositoare.

TITU MAIORESCUCritic, estetician şi om politic român (1840-1917)

- Focarul de lumină pentru băieţi şi fete este învăţământul ce-l dai între cele 4 ziduri, este învăţătorul care propune învăţământul, este revizorul care inspectează, este în fine totalitatea însufleţită a celor ce iau parte la şcoală.- Datoria unui profesor nu este de a vă impune sistemul vreunui filosof, oricare ar fi el. „ Jurare în verba magistri” a fost pururea o piedică în dezvoltarea inteligenţei studenţilor. A da metoda sigura în căutarea adevărului şi nimic mai mult, aceasta este datoria unui profesor – căci esenţialul stă tocmai în libera argumentare lăsată studenţilor. Şi numai când ei vor discuta în deplină libertate, ba chiar de vor căuta să susţină o părere nouă, un sistem mai bun, numai în acest caz vom simţi cu plăcere că progresul nu s-a curmat în calea sa, că generaţiile noi tind să întreacă pe cele ce sânt pe cale de apus.- Pentru cel ce ştie a-şi îndeplini datoria conştiincios, când suie treptele unei catedre universitare, nu-i rămâne decât o singură preocupare de frunte, aceea de a cerceta scrierile noi, dezvoltările proaspete, descoperirile care privesc obiectul catedrei sale, căci numai fiind în curentul ştiinţei şi topindu-şi meditaţiile sale proprii la un loc cu experienţa sa, cu cunoştinţele şi cu progresul necontenit al ştiinţei, izbuteşte a înfăţişa auditoriului său strânsa legătură de continuitate ce trebuie să existe între trecutul, prezentul, şi viitorul cercetării omeneşti.- Datoria unui om onest când face ştiinţă este să nu afirme nimic dacă nu e convins, să nu lase îmbrâncit de patima zvonului pe făgaşul afirmării neîntemeiate.

MIRCEA MALITAProfesor şi diplomat român (n. 1924)

51

Page 52: deontologie didactica

- Dacă nu ai la vederea unui copil sau a unui tânăr o tresărire emotivă şi o înclinare de a-l îndruma şi de a-i vedea destinul, dacă nu poţi să îmbraci într-o căldură emotivă, generoasă, relaţiile şi dialogul cu un tânăr, nu ai de ce să te faci dascăl.- În meseria de dascăl se păşeşte pe o platformă afectivă şi morală.

MANU (Legile lui MANU)Cel mai important cod de legi al Indiei antice,

atribuind de tradiţia hindusă a lui Manu, primul om.- Mai presus de neştiutori sânt cei care citesc, mai presus de cei care citesc sânt cei care reţin, mai presus de cei care reţin sânt cei care înţeleg, mai presus de cei care înţeleg sânt cei activi.

MARC- AURELIU (ANTONIUS AUGUSTUS)Împărat şi filosof roman, reprezentat al stoicismului (121-180)

- Deprinde-te a asculta cu atenţie pe oricine şi a te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă.

NICOLAE MĂRGINEANUPsiholog român contemporan (1905-1980)

- Manualul bun şi şcoala utilată bine cu material didactic îşi au, desigur, importanţa lor, dar agentul viu este tot profesorul.

ELMER WERNER MC. COLLUMSavant american, biochimist, descoperitorul unor vitamine

laureat al premiului Nobel (1878-1967) - Orizontul unui bun profesor e mai larg decât acela al studenţilor săi. E privilegiul şi răspunderea lui să-i poată ajuta să-şi dezvolte cât mai mult capacitatea de autoinstrucţie şi să se ridice la un nivel creator cât mai înalt. Eficienţa profesorului atârnă de capacitatea de a face cursurile şi convorbirile sale cele mai atractive decât tenisul, muzica, băutura şi goana automobilului.- Eu cred că cineva a ajuns la situaţia de profesor universitar cu sarcinile şi responsabilităţile care iau atât de mult din timp, are dreptul să aştepte ajutorul şi colaborarea doctoranzilor pentru dezvoltarea cercetării sale. E logic să presupunem că tinerii profită mult intrând în contact cu o persoană matură şi cu experienţă, care are la activul ei o serie de realizări. Un student care lucrează ca asistent capabil al unui profesor creator şi care caută cu toată seriozitatea să-şi sporească cunoştinţele într-un anumit domeniu, contribuie în acelaşi timp la creşterea propriei reputaţii.- Cred că un profesor trebuie să-şi ducă activitatea ca şi cum ţelul principal al studentului ar fi cercetarea ştiinţifică fundamentală. Buna înţelegere a intenţiilor cercetătorului contribuie la succesul profesorului şi îmbogăţeşte judecata chimistului, a fizicianului sau a industriaşului.- E o greşeală să aşi un student să continue munca pentru doctorat dacă este convins că nu va putea concura cu ceilalţi la nivel superior de lucru în acel domeniu. Odată ce a primit titlul el îşi va face o părere greşită despre perspectivele pe care le are. E datoria şi

52

Page 53: deontologie didactica

răspunderea profesorului de a da la timp, unui asemenea student, un sfat cinstit, de a-i arăta că nu e apt pentru doctorat. Eu m-am opus întotdeauna la acordarea unui titlu dacă nu i-aş fi putut da candidatului o scrisoare în care să-l recomand ca erudit sau simplu cercetător.- Răsplata profesorului în relaţiile cu tinerii discipoli e mai mare decât în orice altă profesie. A deveni strâns legat de un grup foarte select de studenţi care au rare calităţi naturale a-i conduce în cercetare unor anumite probleme, a pătrundea în firea şi intenţiile lor, în dorinţele şi hotărârile, scopurile şi actele lor ne dă un sentiment foarte plăcut în relaţiile cu ceilalţi oameni. După câţiva ani de colaborare se ajunge la prietenii trainice întemeiate pe o cunoaştere reciprocă intimă.- Prima noastră datorie e aceea de a avea o ocupaţie sau o profesie şi de a reuşi în ea.- Cele mai largi perspective de a ajunge pe scară largă la pace şi la prosperitate e perfecţionarea oamenilor. Aceasta atârnă în mare măsură de părinţi şi profesori.

SIMION MEHEDINŢIGeograf şi pedagog român (1869-1962)

- Tânărul, care la universitate n-a ajuns la adevărata libertate de cugetare, va rămâne de bună seamă şi mai târziu un iobag intelectual. Cuvântul îi va veni veşnic de la alţii.- O carte, oricât de bună, e puţin lucru. Cel ce dă suflet cărţii e mai întâi şi mai întâi dascălul. Fiecare dintre noi a uitat cele mai multe din cărţile pe care le-a avut în mână ca copil, pe profesor însă, bun sau rău, nu l-am uitat nici până azi. Numele autorilor de cărţi s-au pierdut. . . Cărţile – şi cele mai bune şi cele mai rele – pier deopotrivă din amintire, pe când cartea cea dintâi din ochii profesorului, pe aceea copilul n-o uită şi n-o poate uita, niciodată.- Atâta preţuieşte şcoala cât preţuieşte profesorul.- Şcoala nu înseamnă ceea ce înveţi şi cum înveţi. Şcoala, în înţelesul adevărat al vorbei, înseamnă disciplină conştientă sau inconştientă din partea aceluia pe care ţi l-ai luat în anii tinereţii ca model de cugetare şi simţire, ca pildă de atitudine socială. Şcoala, în primul rând e personalitatea profesorului.- El, profesorul (n. n.), e şcoala, el e măsura, el e modelul după care / desenează copilul viaţa sa în viitor.- . . . rezultatul şcolii nu stă în felul cum înveţi, ci mai întâi şi mai presus de toate în ce înveţi şi de la cine înveţi.- Nu-i cu putinţă să te apropii de sufletul copiilor şi al tineretului, dacă nu înveţi şi meşteşugul de a face lecţii.- Când va aţipi profesorul, clasa e mai dinainte adormită.- . . . sarcina de educator poate fi împlinită de oricine.- Profesorii (. . .) trebuie să fie cele mai alese personalităţi ale întregii generaţii şi oamenii cei mai stăpâni pe realităţile vieţii. Dar, oricât de buni vor fi, tot nu vor fi destul de buni, faţă de marea cinste ce li s-a încredinţat de a îngriji de creşterea păturei celei mai de preţ a neamului lor poporul muncitor.

53

Page 54: deontologie didactica

GASTON MIALARETpedagog francez, profesor de ştiinţele educaţiei la

Universităţile din Paris şi Caën (n.1918)- Din păcate, educatorul este considerat prea des numai sau un om al şcolii. Noi considerăm că funcţiile sale depăşesc din plin zidurile clasei sau ale şcolii. Un educator trebuie să fie, prin lecţiile sale şi prin perspectivele pe care ştie să le deschidă în ajutorul acestor lecţii, un adevărat animator cultural.- Funcţiile educatorilor nu se pot exercita corect (iar excepţiile de la această regulă sânt extrem de rare) fără o formare profesională adecvată. Ne hrănim încă, în acest domeniu, cu idei care vin tocmai din Evul Mediu sau cel puţin de la Descartes. A şti perfect este una, a expune şi a transmite este alta. Poţi fi un excelent matematician, dar să nu înţelegi nimic din problemele psihopedagogice ale formării spiritului matematic. Istoricul cel mai pătrunzător poate fi un slab profesor de istorie, incapabil de a prezenta corect elevilor săi cadrele temporale.- referindu-se la un foarte mare număr de experienţe educative şi la rezultata ştiinţifice indiscutabile, noi afirmăm că datoria educatorului nou este de a căuta constant să sporească posibilităţile copilului prin ameliorarea condiţiilor sale de viaţă, a organizării şcolare, a metodelor şi tehnicilor pedagogice.

IOSIF MOESIODAXfilosof şi pedagog, profesor la Academia domnească

din Iaşi şi Bucureşti (1725-1800)- Una din cele mai grele îndeletniciri de care viaţa omenească are nevoie este pedagogia. Ea ocupă locul cel dintâi şi priveşte mai ales pedascăli.- Care şcolar priceput ţine în mână argilă şi nu se îngrijeşte de ea? Care grădinar grijuliu nu îndreaptă, nu stropeşte, nu curăţă de uscături cele plantate de curând în grădina sa? Un olar se cuvine să se socotească şi dascălul, cu deosebire că el este folosit la formarea sufletului şi la îngrijirea unor mlădiţe care pot vorbi. Sânt oare mlădiţe din grădină şi vasele olarului mai de preţ decât mlădiţele formate de dascăl, care după creşterea, după îngrijirea pe care o primesc ajung să fie sau spre folosul sau ruina celor obşteşti?- Mai sânt unii dascăli care obişnuiesc să măsoare greutatea datoriei lor după suma de bani ce o primeşte ca plată şi cred că nu greşesc cu nimic dacă se gospodăresc aşa. Iată deci că uneori aceşti dascăli lasă la o parte cele ce sânt de datoria lor.- Dascălului care îşi ia sarcina pedagogiei îi e de folos ca de la început să îmbrace şi să nu dezbrace niciodată acest obicei.- Nu e de ajuns ca dascălul să cunoască multe. Pe lângă acest lucru, se cere, mai ales, ca să ştie şi cum să le predea copiilor, deci fiecare dascăl să dea dovadă şi de o pricepere didactică. Cel ce are mai multă învăţătură şi gândul de a o face cunoscută şi altora, de multe ori nu e în stare de a ajunge la ţintă în predarea ei. El s-ar asemăna cu unul care ar cunoaşte multe leacuri contra bolilor şi nicidecum nu se gândeşte să se folosească de ele (. . .). Mai mult sau mai puţin poate să spună cineva şi despre dascălul care ştie şi spune multe, însă rămâne în urmă când e vorba să le folosească.

54

Page 55: deontologie didactica

GRIGORE O. MOISELprofesor matematician şi filosof român (1906-1973)

- Şi pe vremea când eram student, acum o jumătate de veac, claritatea expunerii unui profesor putea fi uitată, când o comparai cu noutatea altuia. A fi „învechit” a fost întotdeauna un epitet distrugător pentru un profesor de Universitate.- Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros atunci când este depăşit de elevii săi.- Că şi unui profesor trebuie să-i dea prin gând ceva, un cuvânt, o intenţie, o pauză, un gest, o ordonare a expunerii, asta e ceea ce înseamnă un profesor bun, o lecţie bună, chiar când subiectul lecţiei e foarte banal. Unui profesor nu i se pare niciodată că subiectul lecţiei ce trebuie s-o facă e banal- De fapt, meseria de profesor e aceea de a preschimba timiditatea copilăriei în înfumurarea adolescenţilor, deznădejdea celor maturi în optimismul bătrânilor.- Ştiinţa se răzbună ca o femeie, nu când o ataci ci când o neglijezi.- Pentru elev esenţialul este cum se rezolvă problemele, pentru profesor, cum le pune.- Nu am o părere bună despre copiii care se ţin numai de ce zic părinţii. Ca să aibă personalitate, copilul – şi acest lucru este valabil şi pentru elev faţă de profesor – trebuie să se rupă de părinţi şi să acţioneze aşa cum gândeşte el.

MICHEL EYQUEM DE MONTAIGNEScriitor şi gânditor umanist francez (1533-1592)

- Cu adevărat eu însă nu pricep decât atâta, că partea privitoare la creşterea şi rostul copiilor este cea mai anevoioasă şi de seamă parte din ştiinţa omului.- Sarcina dascălului căruia îl vei încredinţa (pe fiul tău n. n.), alegere de care atârnă întreaga rânduială a creşterii sale, are o mulţime încă de mari îndatoriri, dar nu le ating, deoarece nu ştiu să le dăruiesc nimic deosebit (. . .). Aş vrea, să-i fie cu grijă ales un călăuzitor care să aibă mai curând capul bine întocmit, decât tare plin, să i se ceară amândouă, dar mai mult purtarea şi înţelegerea decât ştiinţa, şi să apuce cu totul pe o cale nouă în sarcina ce i se dă.- . . . cinstirea ce se cuvinte dascălului trebuie să fie mai presus de orice.- Dascălul de mine ales, ştie că datoria lui este să împlinească vrerea ucenicului său pe aceeaşi măsură şi mai mult prin iubire decât prin smerenie faţă de virtute.- Nu ne muncim decât să ne încărcăm mintea, iar înţelegerea şi cugetarea le lăsăm goale. Precum păsările cerului se duc uneori în căutarea grăunţelor şi le aduc în cioc, fără să le ştirbească ca să le dea puilor, aşa şi dascălii noştri urmăresc ştiinţa în cărţi şi o ţin pe vârful buzelor, numai ca să-i dea drumul din guşă în vânt.- Aş vrea ca el (perceptorul, dascălul n. n.) să-l facă (pe elevul său n. n.) să poată gusta lucrurile, să le aleagă, să le discearnă . . . uneori să-i deschidă drumul, alteori să-l lase şi să-l deschidă.- Nu vreau ca să născocească şi să vorbească numai el, vreau să-l asculte şi pe discipolul său vorbind la rândul lui . . .- Este bine să-l facă pe elev să treacă prin faţa lui pentru a-i aprecia pasul şi pentru a stabili la ce nivel trebuie să se coboare ca să corespundă posibilităţilor sale.

55

Page 56: deontologie didactica

MARIA MONTESSORIPedagog italian, specialist în educaţia preşcolarilor (1870-1952)

- Profesorul de gimnastică nu este un orator, ci un îndrumător. Iar aşa cum expunerile lui privitoare la teoria gimnasticii nu ar izbuti să facă mai viguros pe nici unul dintre elevii săi, tot astfel şi şcoala veche dădea greş în acţiunea de oţelire a personalităţii şi a caracterului copiilor.- În şcolile noastre însă, unde educatoarea se limitează să arate, să îndrumeze şi să pună la dispoziţie o sală de antrenament pentru minte, copiii se întăresc, devin individualităţi cu un caracter robust, profund disciplinate şi dobândesc o sănătate interioară care este însuşi rezultatul strălucit al eliberării sufletului lor.

EFTIMIE MURGUPrimul profesor de filosofie al Academiei Mihăilene,

participant la revoluţia din 1848 (1805-1870)- A învăţa trebuim mai sau mai puţin toţi, pentru că întinderea cunoaşterii omeneşti este nehotărâtă. Însă pentru ca cineva cu bună ispravă să înveţe pe altul, trebuieşte a băga în seamă legile ei.- Cunoştinţele magistrului au să fie potrivite cu legile logicii, ca nu cumva fără de cea de cuviinţă pregătire, suindu-se pre catedră să se scoboare fără laude şi ispravă.- Acela care nu este înzestrat cu acestea şi alte trebuincioase însuşiri şi paradoseşte () numai mecaniceşte din cărţi nu va greşi lăsându-se de această treabă, căci mai bine este a nu învăţa, decât a învăţa cu dezgustul, greutatea şi primejdia altora.

* * * CONSTANTIN NARLY

Pedagog, profesor la Universitatea din Bucureşti (1896-1956)- Ca educator de profesie rămâne învăţătorul de diverse grade. Ori, faţă de el, putem avea pretenţia ca profesiunea ce şi-a ales-o să corespundă unei vocaţii. De aceea, intenţionat vorbim aici nu de educatorul de profesie, cum s-ar părea nimerit, şi cum se obişnuieşte în cărţi similare, ci de educatorul de vocaţie.- Poate că nici într-o altă profesie nu este mai imperioasă cerinţa ca potrivirea dintre carieră şi vocaţie să fie cât mai perfectă, doar toate celelalte profesii depind de aceasta, care creează însuşirile de care ele au nevoie în substanţă cea mai delicată şi mai nobilă dintre câte sânt.- Orice principiu pedagogic are nevoie să fie întrupat de fiinţa vie a educatorului, spre a da roade.- Educatorul prin profesia sa, e un veşnic exemplu, trebuie să se manifeste întotdeauna exemplar, înlăturându-şi defectele, cultivându-şi calităţile, şi făcând chiar ca unele lipsuri pe care le are, să servească pentru mai marea eficacitate a acţiunii sale. - Profesorul universitar nu este numai cercetător particular, ci şi iniţiator al tineretului în adâncimile ştiinţei. În această calitate este şi el un exemplu de fiece moment, şi nu putem risca să lăsăm pe tinerii încă influenţabili, sub conducerea unor oameni oricât de mari

a parodosi = a preda, a învăţa pe alţii

56

Page 57: deontologie didactica

savanţi ar fi ei, dacă nu dau şi garanţii că vor fi un bun model sub toate aspectele vieţii lor. Educatorul moral al tineretului va fi profesorul universitar prin exemplul propriei sale moralităţi.

* * * VINCENTY OKON

profesor şi pedagog polonez contemporan- Multe sânt necesare pentru asigurarea unei bune educaţii dar printre acestea una este de o deosebită importanţă – educatorul. O educaţie perfectă nu poate fi decât opera unui educator perfect.- Numai atunci se poate vorbi despre o dezvoltare dinamică a valorilor personale ale profesorului respectiv, când îi va fi sădită de către alţii şi de către el însuşi năzuinţa permanentă de a deveni mai inteligent, mai bun şi mai sensibil la frumos şi totodată de a-i face şi pe alţii la fel.

* * * GUY PALMADE

Pedagog şi profesor francez contemporan- Praful de cretă de pe mâinile şi hainele profesorului este ca şi praful de puşcă pe obrazul soldatului, semnul că omul şi-a făcut bine meseria.

BLAISE PASCALFilosof şi matematician francez (1623-1662)

- Când înclinaţia noastră ne împinge să facem un lucru, uităm de îndatoriri, de pildă, plăcându-ne o carte, o citim, deşi am avea altceva de făcut. Ca să ne aducem aminte de ele, trebuie să ne propunem ceva neplăcut. Şi atunci pretextăm că avem altceva de făcut, şi astfel ne aducem aminte de îndatoririle noastre.- Este mai frumos să ştii câte ceva din tot, decât să ştii totul din ceva.- Ştiinţele au două extremităţi, care se ating, prima este pură neştiinţa naturală, în care se găsesc toţi oamenii la naştere. Cealaltă extremitate este aceea la care ajung sufletele mari, care, după ce au străbătut tot ce pot ştii oamenii, află că nu ştiu nimic.- Unii autori, vorbind de lucrările lor, spun, „cartea mea, comentariul meu, istorisirea mea, etc.”. Se simte parvenitul care vorbeşte tot timpul de el. Ar face mai bine să spună, „Cartea noastră, comentariul nostru, istorisirea noastră, etc.”, ţinând seama că de obicei în ele se află mai mult de-al altora decât se-al lor înşişi.- Nu învăţăm pe oameni de treabă, dar îi învăţăm toate celelalte lucruri, şi totuşi ei nu se laudă decât cu lucrurile pe care nu le învaţă.- Modul de a vorbi este peste tot la fel. Trebuie să ai un punct de la care să judeci drept. Pentru cei ce pleacă pe vas avem porturi, dar în morală unde vom găsi acest punct?

IOAN C. PETRESCUProfesor şi pedagog român (1892-1967)

- Învăţător în sens larg e cela care înlesneşte dezvoltarea altora- Vocaţia dă însuşirilor un anumit sens, o anumită direcţie. Vocaţia este o chemare cu care natura hrăneşte pe toţi.

57

Page 58: deontologie didactica

JEAN PIAGETpsiholog şi pedagog elveţian, fondatorul epistemologiei

genetice (1890-1980)- Adevărul este ca profesia de educator nu şi-a dobândit încă în societatea noastră statutul normal la care are dreptul pe scara valorilor intelectuale (. . .). Motivul general este faptul că profesorul nu este considerat de către alţii – ceea ce este mai grav – el însuşi nu se consideră, în general, un specialist din dublul punct de vedere al tehnicilor şi al creaţiei ştiinţifice ci e privit doare ca un simplu transmiţător de cunoştinţe aflate la îndemâna oricui.- Cele mai frumoase reforme vor eşua imediat dacă nu au la dispoziţie profesori de calitate superioară şi în număr suficient- Psihologia copilului poate să multiplice datele, de fapt şi cunoştinţele noastre asupra mecanismului dezvoltării. Dar aceste fapte sau idei nu vor pătrunde niciodată în şcoală, dacă profesorii nu şi le însuşesc până la a le traduce în realizări originale.- Cu cât căutăm mai mult să perfecţionăm şcoala, cu atât sarcina profesorului devine mai grea, şi cu atât mai bune sânt metodele, cu atât este mai greu să le aplici.- În cercetare şi prin cercetare, profesia de dascăl încetează de a fi o simplă meserie şi depăşeşte chiar nivelul unei vocaţii afective, pentru a dobândi demnitatea oricărei profesiuni ce ţine în acelaşi timp de artă şi de ştiinţă, deoarece ştiinţa despre educaţie se constituie mai mult ca oricând un domeniu inepuizabil.

PETRACHE PEONARUProfesor român, organizator al şcolii româneşti (1799-1875)

- Învăţătura nu depărtează pe oameni de la meşteşuguri sau de la meserii, (. . .) căci învăţătura dimpotrivă nobilând toate profesiile le face deopotrivă cinstite.

* * * QUINTILIAN (MARCUS FABIUS)

Retor şi pedagog român, autorul primului tratat sistematic de pedagogie „ De institutione oratoria” (c. 35-c.36).

- Mă simt totuşi obligat să afirm de la bun început că perceptele nu au nici o putere dacă lipseşte înclinarea naturală. De aceea, rândurile mele nu se adresează omului lipsit de talent, cum nu se adresează un tratat de agricultură terenurilor sterpe.- Nu există pacoste mai mare decât acei pedagogi care, depăşind cu puţin cunoştinţele elementare, şi-au format o convingere falsă despre ştiinţa lor. Căci se consideră jigniţi să nu se ocupe de învăţătură şi, ca în virtutea unui drept ce le conferă autoritate, acest soi de oameni, de obicei îngâmfaţi, devin autoritari şi uneori cruzi şi transmit altora propria lor prostie.- Căci cuvântul profesorului nu este ca o cină care ajunge mai puţin fiecăruia, dacă sânt mai mulţi, ci este aidoma soarelui, care dăruieşte tuturor la fel de multă lumină şi căldură.- . . . profesorul să nu vadă în profesorat o slujbă, ci o îndatorire sufletească.- profesorul înainte de toate, să aibă sentimente părinteşti faţă de elevi şi să se considere locţiitorul acelora care i-au încredinţat copii (. . .). Să întreţină pe elevii săi cât mai mult cu

58

Page 59: deontologie didactica

sfaturi despre ceea ce este cinstit şi corect, căci cu atât cu cât îi va povăţui mai des, cu atât îi va pedepsi mai rar.- . . . profesorul, bun orator, trebuie să fie şi judicios în predare şi metodic, pentru a coborî la nivelul elevului. E tocmai ca drumeţul obişnuit să umble iute, dar care, mergând însoţit de un copil mic, îi dă mâna, îşi potriveşte pasul şi nu o ia înaintea tovarăşului său.- Căci după cum datoria profesorilor este să înveţe pe elevi, tot aşa datoria elevilor este să se dovedească dornici de învăţătură, una fără alta nu dă rezultat (. . .). Elocinţa nu se poate dezvolta fără perfecta bună înţelegere dintre cel acre transmite învăţătura şi cel care o primeşte.- Şi nu mi-ar fi greu să dovedesc, prin exemple vechi sau recente, că oamenii nu pot dobândi din altă profesie bogăţii. Onoruri, prietenii, glorie mai mare în prezent sau în viitor, dar ar fi nedemn să aşteptăm această recompensă inferioară de la profesia cea mai frumoasă, a cărei practicare şi chiar singura stăpânire aduce cea mai deplină mulţumire pentru studiile noastre, în caz contrar, am semăna acelora care zic că nu caută virtutea, ci plăcerea pe care o procură virtutea.

* * *CONSTANTIN RĂDULESCU – MOTRU

Psiholog şi profesor la Universitatea din Bucureşti (1868-1957)- Orientarea profesională este o datorie pentru statul civilizat (. . .). O bună orientare profesională trebuie să aibă în vedere întreaga personalitate a viitorului profesionist.- Un copil cu vocaţie este un izvor de energie naţională (. . .). Un educator care, din rea voinţă sau simplă indiferenţa a înăbuşit o vocaţie pe care a avea sub mâna sa, este tot atât de culpabil, ba încă mai culpabil decât educatorul care, deşi neglijent toată viaţa, a avut dibăcia să dea la lumină a singură vocaţie.- Îngrijind cultivarea vocaţiilor, educatorii îşi îndeplinesc astfel o înaltă datorie, către tinerii care le sânt încredinţaţi individual de familie, şi către neamul lor întreg, care îşi pune într-înşii toată nădejdea în viitor.

SANTIAGO RAMON Y. CAJALSavant neurolog spaniol, laureat al premiului Nobel (1852-1934)

- Preţuirea din partea celor învăţaţi face să crească şi sentimentul propriei preţuiri. De aici necesitatea, din nenorocire atât de des uitată, ca profesorul să sugereze neîncetat elevilor, nu atât prin vorbe, cât prin exemple, ideea bucuriei nemăsurate, a satisfacţiei supreme pe acre o avem când sântem capabili să smulgem necunoscutului secretele sale şi le legăm propriul nostru nume de o idee originală şi utilă.- Cum să călăuzim pe tânărul investigator? O dată ce dascălul şi discipolii săi sânt strânşi laolaltă, alcătuind un colectiv bine închegat, maestrul trebuie să-i educe şi să-i pregătească pentru munca cea aspră. Ar fi naiv şi temerar să participi şi la întrecerile ştiinţifice în care se duc lupte fără a te pregăti cu tenacitate şi în mod potrivit.- Cea mai pură glorie a maestrului constă nu în a forma discipoli care să-i urmeze neapărat ideile, ci de a făuri oameni de ştiinţă care să-l depăşească.- Nu poţi învăţa pe alţii decât ceea ce lucrezi tu însuţi, şi cine nu face o muncă de cercetare să nu înveţe pe alţii cum trebuie să o facă.- Misiunea maestrului este de a dezvolta aripi la cei ce au mâini şi mâini la cei ce au aripi.

59

Page 60: deontologie didactica

JEAN- JACQUES ROUSSEAUFilosof, pedagog şi scriitor francez (1712-1778)

- „ . . . îndeplinirea totdeauna cu râvnă a micilor îndatoriri nu cere mai puţină tărie decât faptele eroice, că aceasta îţi poate aduce mai multă cinstire şi fericire, şi că valorează nesfârşit mai mult să te bucuri întotdeauna de stima oamenilor, decât arareori admiraţia lor”.- A încerca să le dai de înţeles tinerilor ceea ce vrei să le spui, arătându-le dintr-o dată un lucru la care ei râvnesc cu ardoare, este o greşeală foarte obişnuită la pedagogi şi pe care am săvârşit-o eu însumi în Emil.- Oameni, fiţi umani, este prima noastră datorie.- A lucra este o datorie absolut trebuincioasă omului social.- Tot ce n-avem la naştere şi de care avem nevoie când sântem mari ne este dat prin educaţie. Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la lucruri.- Începeţi prin a vă studia elevii, căci cu siguranţă nu-i cunoaşteţi . . . .

* * *CHRISTIAN GOTTHILF SALZMANN

Pedagog german (1771-1811)- Cine nu ştie să se joace cu copii şi este destul de nepriceput ca să creadă că acest amuzament este mai prejos de demnitatea sa, nu trebuie să se facă educator.

ARTHUR SCHOPENHAUERFilosof idealist, iniţiatorul voluntarismului (1788-1860)

- Nimic nu-i mai uşor decât să scrii în aşa fel încât să nu înţeleagă nimeni, după cum, din contră, nimic nu-i mai greu, decât să exprimi gânduri importante în aşa chip, încât fiecare să le înţeleagă.- Din ştiinţa omenească în general, în orice domeniu, cea mai mare parte există totdeauna numai pe hârtie, în cărţi, această memorie de hârtie a omenirii. Numai o mică parte din ştiinţa omenească este în orice clipă cu adevărat vie în unele capete.- Cel care-i chemat mă realizeze lucruri mari într-un anumit domeniu simte aceasta în chip tainic înlăuntrul său, încă din tinereţe, şi îşi îndreaptă activitatea într-acolo, ca albinele la clădirea stupului lor.

SENECA (LUCIUS ANNAEUS)Scriitor şi filosof latin (c. 4 î. e. n. – 65 e. n. )

- Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare.- Trebuie să învăţăm cât timp trăim.- Învăţând pe alţii (Docendo discimus)- Învăţăm pentru viaţă, nu pentru şcoală (Non scholae sed vitae discimus).- Oamenii învaţă, învăţând pe alţii (Homines cum docent discutant).

60

Page 61: deontologie didactica

SOFOCLEPoet tragic grec (479-.405 î.e.n.)

- Omul, chiar când e învăţat, nu se umileşte dacă învaţă mereu şi nu se îndărătniceşte niciodată.

SOLONReformator şi om politic atenian (cc. 634-560 î.e.n.)

- Îmbătrânesc învăţând mereu câte ceva.

SULEA – FIRU ILIEProfesor şi pedagog român contemporan

- Ceea ce crede deci unui profesor este pasiunea înţeleaptă a binelui, a frumosului şi a adevărului. Să fie un îndrăgostit al propăşirii sale şi a altora. Căldura sufletului său să cuprindă în sufletele altora „conştiinţă”, la mintea lui să se lumineze şi la inima lui să se încălzească inimile.- Munca lui să fie de ajutor pentru propăşirea oamenilor.- Educatorii au privilegiul din partea societăţii de a lucra cu partea cea mai de preţ a ei, cu sufletul ei, când e mai curat şi mai fraged, în epoca în care totul se poate îndrepta dar şi nimici. E mare şi frumoasă misiunea de profesor secundar român, pentru că în mâna lui stă sufletul naţiunii, în epoca frumoasă a adolescenţei când se hotărăşte forma şi direcţiunea personalităţii celor ce vor înlocui pe cei de azi. De aceea e mare răspunderea lui.- Profesorul nu trebuie să se îngâmfeze de ştiinţa lui şi să copleşească personalităţile noi, ci să fie oricând bucuros să se tragă la o parte, lăsându-i pe copii să-şi afirme personalitatea şi să fie fericit (nu invidios) când învăţăceii îşi întrec maestrul. În acest rezultat trebuie să-şi vadă ostenelile sale, a ajuta pe copii să crească în ei o omenire, o naţiune mai puternică, mai bună decât aceea care este.- În conştiinţa foştilor elevi, personalitatea profesorului se scufundă cu însuşi viaţa lor. Mărturisirile lor sânt o dovadă despre însemnătatea pe care o au profesorii secundari în formarea personalităţii elevilor lor. Mulţi nici nu bănuiesc cât de adâncă înrâurire au asupra elevilor atitudinea, purtarea şi vorbele profesorilor. Un gest, o vorbă a lor care în aparenţă poate apărea fără însemnătate, hotărăşte, de multe ori direcţia întregii vieţi a elevilor.- Se înşeală cei ce cred că tinerii îşi uită profesorii, îndată ce părăsesc şcoala şi intră în viaţă. Buni sau răi, ei rămân toată viaţa vii în conştiinţa foştilor lor elevi şi de aceea îi călăuzesc, îi îmbărbătează, îi educă, deşi nu mai sânt profesori şi aceştia numai sânt elevi.

* * * ROBINDRANATH TAGORE

Scriitor, poet şi dramaturg indian (1861-1941)- Dacă am combina un fonograf, un bici şi puţin creier, s-ar obţine un perceptor ideal. Totuşi, dacă în loc de perceptor veţi pune un învăţător adevărat, un dascăl, atunci sufletul şi mintea lui vor fi preocupate în întregime de elevi săi. Indiscutabil că nici un învăţător nu poate da mai mult decât ştie, dar ca să dea mai puţin decât ştie, îi va fi ruşine (. . .) . Astăzi în şcoală avem profesori, dar dacă patria va cere nu numai conştiinţă ci şi suflet, atunci pe primul plan vor trebui să apară dascălii.

61

Page 62: deontologie didactica

- Astfel datoria dascălului este să meargă la elevi şi să-i înveţe. Dar, dacă vorbim drept, există un adevăr, care e mai tare decât acesta. El spune că datoria elevilor este să-şi caute dascălul.- Noi sântem foarte precauţi în privinţa defectelor noastre. Când le cunoaştem, ne gândim atât de mult la ele, pentru că ne pot aduce prejudicii. Dar dacă propriul nostru defect produce prejudicii altcuiva, nici nu observăm acest lucru.- oricât ne-am strădui să găsim o ieşire din această situaţie („ e foarte greu să educi un om adevărat” n. n.), tot una e, căci ajungem, în mod inevitabil, la concluzia că numai învăţătorul poate face ceva, iar metoda singură, oricât de bună ar fi ea, nu poate face nimic.- Omul îşi poate lua cunoştinţele numai de la om. Aşa bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul omului se modelează datorită sufletului altui om.

GRIGORE TABACARUProfesor de pedagogie la Iaşi şi Bacău (1883-1939)

- Nu există domeniu de activitate omenească mai expus la prejudecăţi cum este educaţia şi învăţământul. Aproape fiecare educator, dacă nu fiecare m, se crede priceput, în chip absolut şi cu o pornire lăuntrică de a căuta să-şi impună ideile asupra creşterii generaţiilor tinere. Dar chiar cei preocupaţi în ştiinţă, artă sau literatură au pretenţia să-şi impună cuvântul în chestiuni de educaţie.- S-ar părea că dacă copii învaţă unii de la alţii, rolul profesorului este pasiv. Este numai o aparenţă, căci în şcoala de educaţie profesorul este dator să răspundă la toate întrebările puse de elevi (în şcoala veche vom întreba numai profesorul), apoi este dator să îndrumeze pe copii să înveţe singuri şi asta nu este tocmai uşor.- Toată lumea este convină că nu este tocmai uşor să înveţi pe altul. A avea un bun dascăl este o fericire.

DUMITRU THEODOSIUProfesor şi pedagog român contemporan (n. 1890)

- Climatul propriu dezvoltării omului nu-l pot crea numai ordinile şi instrucţiunile oficiale şi nici tehnica pedagogică ci numai inima educatorului, când acesta este un prieten al copilului şi un om de omenie.- Marea valoare a acestei calităţi a educatorului a fost în trecut nesocotită în practică şi subapreciată în teorie, unde totdeauna s-a slăvit „metoda”, adică unealta obiectivă care se împrumută de la om, fără preocupare de vocaţia celui înarmat cu ea. - Când profesorii vor fi mai aproape de elevi, când vor dispărea şi violenţa verbală şi gestul brutal, când se va renunţa la pedeapsă şi se va face apel la simţul demnităţii şi la raţiune, când se va învedera nobleţea muncii, a cinstei şi a politeţii, prin exemplul educatorilor înşişi, atunci se va statornici un climat cu adevărat propriu educaţiei omului.- Profesorul trebuie să se ţină la curent cu ştiinţa pedagogiei vremii sale şi să fie receptiv la orice sugestie nouă şi utilă activităţii sale, oriunde ar veni. El nu se poate lipsi de exemplul măreţ şi ardent al vieţii marilor pedagogi ai trecutului, icoane sfinte pentru orice profesor care nu se mărgineşte a fi simplu funcţionar, ci care vrea să activeze şi ca un misionar, simţindu-se fericit că trăieşte mai mult pentru elevii lui şi pentru societatea de mâine, decât pentru el însuşi, asemenea atitudine eroică şi patetică nu i-o poate da nimeni şi nimic ami bine decât exemplul marilor pedagogi ai trecutului.

62

Page 63: deontologie didactica

- dar eu nu intram în şcoala normală ca să devin învăţător, ci numai ca să fiu elev, căci şcoala era climatul meu.

JEAN THOMASProfesor şi pedagog francez contemporan

- Nu mai dorim profesori ţintuiţi în spatele cadrelor şi nici elevi reduşi şa statutul de simplu ascultător. Ar trebui să existe un dialog, un schimb liber, o împărţire a activităţilor între cei care efectuează instrucţia şi cei care o primesc. A sosit timpul să se suplimenteze, în unele cazuri chiar să se înlocuiască instrumentele de lucru existente-culegeri de exerciţii, manuale, tabla – cu toate acele resurse pe care le numim „tehnologia modernă a educaţiei” – discuri, filme, radio, televiziune, maşini de învăţat.- Nu e neapărat necesar ca o şcoală să beneficieze de un confort sporit şi nici să fie cel mai bine utilizată pentru a se numi o şcoală bună. Asemenea circumstanţe fericite uşurează bineînţeles munca în şcoală dar ceea ce contează cel mai mult e calitatea acestei munci, şi anume calitatea corpului didactic.- Profesiunea didactică cere de la cei care o exercită, probabil mai mult ca alte profesiuni, un dinamism, o veselie, un entuziasm care poate fi transmis şi elevilor, copii sau adolescenţi.- Când un nou model industrial, un autoturism, un televizor sau o maşină de spălat a fost pus la punct, maşinile pot să-l reproducă în serie mare şi la acelaşi nivel din punct de vedere al calităţii, în timp ce, în aceeaşi ţară, în acelaşi oraş, cu elevi diferiţi, dau rareori rezultate identice. Profesorii şi elevii nu sânt nişte maşini, ci fiinţe omeneşti cu toată diversitatea şi toate incertitudinile pe care le comportă natura omului. Noţiunea de calitate a educaţiei este esenţială pentru educatori.- Asigurarea mijloacelor de perfecţionare şi a ocaziilor de reciclare este o dorinţă care figurează, de acum înainte, printre revendicările corpului didactic, mai ales la elementele cele mai tinere.

LEV NICOLAEVICI TOLSTOIScriitor şi pedagog rus (1828-1910)

- Când învăţătorul reuneşte în inima sa dragostea de profesiune şi dragostea de elev, putem spune că este un învăţător desăvârşit.- Pentru ca educarea copiilor să fie încununată de succes, trebuie ca educatorii să se educe neîncetat pe ei înşişi, să se ajute reciproc în realizarea din ce în ce mai desăvârşită a aspiraţiilor lor. - Cu cât o metodă de predare este mai convenabilă pentru învăţător, cu atât ea se dovedeşte a fi mai convenabilă pentru elevi. Este bună numai acea metodă de care sânt mulţumiţi elevii. - Vocaţia poate fi descoperită şi demonstrată numai atunci când savantul sau artistul îşi sacrifică şi bunăstarea pentru a se dedica acestei vocaţii.- Gradaţia noţiunii de corectitudine nu are limite, totuşi viţa corectă are o trăsătură generală primordială şi anume, năzuinţa către perfecţionare în ce priveşte dragostea de om.- Omul nu poate învăţa de la altul, când acela care învaţă ştie tot cât cel de la care învaţă.

63

Page 64: deontologie didactica

VICTOR TIROVNICUPedagog, profesor la Universitatea din Timişoara (1910-1986)

- Problema modală este de a şti ( a sesiza sau intui poate că e mai corect spus) când şi cât să intervii şi să ajuţi pe elevi să se formeze şi, în consecinţă, când şi cât să-i laşi libertatea de a se forma în mod independent, prin propria activitate

CONSTANTINDIMITRIEVCA USINKIPedagog şi om de şcoală rus (1824-1870)

- Arta educaţiei are acea particularitate de a părea aproape tuturor un lucru cunoscut şi limpede, iar unora chiar un lucru uşor de realizat încât, din punct de vedere teoretic sau practic, omul o cunoaşte mai puţin. Aproape toţi recunosc că educaţia cere răbdare, unii cred că pentru a face educaţie este necesară o capacitate înnăscută şi măiestrie, adică deprindere, foarte puţini, însă, au ajuns la convingerea că în afară de răbdare, însuşiri înnăscute şi deprinderi, mai sânt necesare şi cunoştinţe speciale, deşi numeroasele noastre căutări pedagogice i-ar fi putut convinge asupra acestui lucru. - . . . Educatorilor le încredinţăm moralitatea şi inteligenţa copiilor noştri, le încredinţăm sufletele lor şi, odată cu aceasta viitorul patriei noastre.- În educaţie totul trebuie să se bazeze pe personalitatea educatorului, deoarece forţa educaţiei porneşte numai din izvorul viu al personalităţii umane.- Educatorul nu este un funcţionar, iar dacă este un funcţionar, nu mai este educator.- Dacă educatorul va rămâne surd şi mut la cerinţele legitime ale epocii, el însuşi va răpi şcolii sale forţa vitală, el însuşi va renunţa de bună voie la dreptul său legitim de a influenţa asupra vieţii şi nu-şi va face datoria, nu va pregăti noua generaţie pentru viaţă.

PETRE VANCEARenumit medic oftalmolog, profesor universitar

la Cluj, Iaşi şi Bucureşti (n. 1902)- Pedagogia este ansamblul de adevăruri speculative şi concrete ce ţin de tehnica educativă, dar, indiferent de metode şi concepţii, ea pretinde din partea celui educat o ucenicie indulgentă, grea, iar randamentul ei va fi proporţional cu aptitudinile noastre şi cu voinţa noastră de a aspira la un ideal de autoperfecţionare. - Dar a trece nepăsător, sau, mai exact, a tolera erori şi imperfecţii în activitatea corpului înseamnă a nu sluji forma de guvernământ, regimul, ci a practica o formă perfidă de duşmănie, numită pasivitate.- A constata că nu totul merge bine înseamnă a dori şi a voi ca totul să meargă bine, a-şi practica conştiincios profesiunea, dar şi să o înnobileze, să o îmbogăţească în mod creator. - Studentul universitar trebuie obişnuit cu stilul muncii de cercetător şi trebuie stimulat nu numai sensul unei intense informaţii ştiinţifice, ci şi în sensul îndrăznelii nelimitate în crearea ipotezelor de lucru.- Numai în confruntare directă cu discipolii săi, pedagogul de valoare, dascălul, omul de ştiinţă, se poate face mai bine, mai adânc înţeles, poate influenţa pozitiv personalitatea în formare a tinerilor prin exemplul şi etica sa profesională umană.- Obligaţia unui profesor universitar este să prezinte studenţilor săi tot ce este nou în ştiinţă.

64

Page 65: deontologie didactica

- În educaţie există o identitate de intenţie atât de profundă în virtutea ei şi în consens cu ea trebuie făcute toate demersurile şi eforturile, atât din partea profesorului cât şi a studentului.- Platon a fost discipolul lui Socrate şi maestrul lui Aristotel. Cred că se observă ideea de discipol presupune existenţa unui adevărat maestru, chemat pedagogic să formeze o personalitate, în care trebuie să se întâlnească munca perseverentă pentru acumularea de cunoştinţe, vocaţia pentru un domeniu de activitate intelectuală şi puterea creatoare.- Numai profesorii cu puternică vocaţie, cu pasiunea muncii lor, pot pregăti adevăraţi discipoli. Iar „ vanitatea” – nobilă – a cestor profesori este de a lăsa urmaşi care nu numai să fie în stare să-şi exercite corect şi conştiincios profesiunea, dar să şi-o înnobileze, să o îmbogăţească în mod creator.

GEORGE VAIDEANUPedagog la Universitatea din iaşi, şi profesor (n.1924)

- Nimic nu ar propulsa mai mult activitatea educatorilor, decât tratarea procesului didactic ca artă, deci ca proces care dispune de o tehnologie proprie bine precizată, dar care are caracteristici estetice, fiind susceptibil să devină, în funcţie de cultura şi talentul celor ce-l prestează, un proces artistic în cel mai înalt sens al expresiei.- Înainte de a-i întreba pe elevi, profesorii au datoria să se întrebe pe ei înşişi ce urmăresc prin subiectele date la lucrările scrise, prin probele de laborator sau prin problemele orale. Înainte de a-i obişnui pe elevi să preţuiască esenţialul, profesorii se pot întreba pe ei înşişi dacă nu au contractat cumva un interes excesiv pentru anumite amănunte, scheme, date nesemnificative sau depăşite ale specialităţii predate.- Profesorul chemat să predea o disciplină artistică aruncă sămânţa, sistemul de valori, atmosfera şcolii şi atitudinea favorabilă a tuturor dascălilor o pot face să rodească.

NICOLAE VASCHIDEPsiholog român (1873-1907)

- . . . Pedagogul va trebui să fie înainte de toate psiholog experimentat şi, în locul vagului şi confuzului simţ pedagogic, bagheta magică a pedagogiei contemporane va trebui să posede cunoştinţa metodelor riguroase ale psihologiei moderne.

TUDOR VIANUIstoric, literar, filosof şi scriitor român (1897-1964)

- . . . existenţa cercetătorului în profesor este o condiţie a bunei întocmiri a acestuia din urmă.

JUAN LUIS VIVESPedagog şi umanist spaniol (1492-1540)

- profesorul nu trebuie să posede numai ştiinţa necesară pentru a putea instrui bine, ci să aibă capacitatea şi dexteritatea predării.

65

Page 66: deontologie didactica

HEINRICH ERNST WEBERFiziolog şi profesor german (1795-1878)

- . . . naturile care şi-au înnobilat cultura, cărora munca nu le mai spune nimic, oamenii care au isprăvit-o cu cartea, care nu mai au nevoie să înveţe şi să cunoască, nu sânt apţi pentru oficiul de învăţător.- Adevăratul învăţător rămâne toată viaţa sa student, adevăratul pedagog – un om într-o veşnică formare.

MAX WEBWRsociolog, istoric şi economist german (1864-1920)

- Adevăratul profesor va şti să evite tentaţia de a impune auditoriului său, de la înălţimea catedrei, o anumită luare de poziţie, fie că ar face-o deschis sau numai prin sugestie – căci modul cel mai neloial este, cel care îşi propune „să lase faptele să vorbească”.

* * * XENOFON

Istoric grec (435-360 î. e. n.)- E riscant ca cineva să spună sau să facă ceea ce nu ştie.- Socrate spunea că cei ce ştiu ce este fiecare lucru, sânt în stare să explice şi celorlalţi, pe când ce care nu ştiu e firesc să se înşele pe ei şi să înşele şi pe alţii.

JURĂMÂNTUL EDUCATORULUI )„ Îmi voi exercita misiunea cu conştiinţă şi demnitate.Voi vedea în elevii mei, nu atât şcolari, cât şi copii şi nu voi uita niciodată că pentru partea care îmi revine sunt răspunzător de destinul lor.Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.Colegii mei vor fi prietenii mei.În colaborare cu ei, mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţie socială în educaţie.Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare”.

Robert Dottrens, Institutori ieri, educatori mâine, trad. Bucureşti. E. D. P., 1971, p.176-177. Proiect propus de R. D., în analogie cu „ Jurământul lui Hipocrate” pe care îl depun medicii.

66

Page 67: deontologie didactica

CUPRINSCuvânt înainte

PARTEA ICAPITOLUL 1 Consideraţii preliminarePunerea problemei . Societate şi muncă. Deontologie şi praxiologie. Logica deontică. Încercare de definiţie.CAPITOLUL 2 Deontologia generală şi deontologiile de ramurăRaportul dintre deontologia generală (profesională) şi deontologiile de ramură. Legătura deontologiei cu alte ştiinţe.CAPITOLUL 3 Începuturile deontologiei în ţara noastră. Câteva date mai semnificative

PARTEA A II-ACAPITOLUL 4. deontologia didactică Profesiunea educaţiei. Preocupări româneşti şi străine. Definiţie şi obiective.CAPITOLUL 5. Sistemul drepturilor personalului didacticExtensiunea drepturilor. Dreptul de exercitare a funcţiilor didactice. Lista drepturilor personalului didactic. ConcluzieCAPITOLUL 6. datoriile profesoruluiClasificare operaţională. Acţiunile permise obligatorii. Un exemplu, între atâtea altele. Câteva dintre acţiunile permise nonobligatorii.CAPITOLUL 7. Câteva probleme specialeAsistenţa psihopedagogică a copilului – datorie fundamentală a educatorilor. Cooperarea dintre părinţi şi profesori. Didactogenia în şcoală. Pentru prevenirea şi combaterea didactogenilor în învăţământ. Aspectul deontologic al perfecţionării cadrelor didactice. Aspecte deontologice ale activităţii de îndrumare şi control în învăţământ şi educaţie. Probleme deontologice ale activităţii de cercetare şi valorificare a experienţei educaţionale de către cadrele didactice. Codurile de deontologie profesională. Pentru un cod de deontologie didactică. Alte probleme deschise investigaţiilor.CAPITOLUL 8. În loc de încheiere. Perspectivele ştiinţei datoriilor profesorilor.

PARTEA A III-ACAPITOLUL 9. Florilegiu profesional

67