1

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………….……..……3

1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE.......................................5

1.1 Noţiuni generale ale delincvenţei juvenile. Sorginta noţiunilor.........................................5

1.2 Evoluţia istorică a delincvenţei juvenile...............................................................................9

1.3 Importanţa influienţei micromediului şi macromediului asupra formării

personalităţii delincventului juvenil...................................................................................16

2. ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A CRIMINALULUI MINOR…...……..................…...23

2.1 Dinamica şi structura infracţiunelor săvîrşite de criminalul minor………………….....23

2.2 Măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor……………………….....30

2.2.1 Măsurile de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor în plan

national……………………………………………………………….............................30

2.2.2 Măsuri de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor

în plan internaţional..............................................................................................................35

ÎNCHEIERE.................................................................................................................................44

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................55

Anexe.............................................................................................................................................48

SUMMARY..................................................................................................................................58

2

INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Minorii fac parte din categoria de

persoane cu-n risc sporit de a se incadra în domeniului criminal, fiind uşor influienţaţi de factorii

socio-culturali. O importanţă majoră fiind prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile,

deoarece criminalitatea în rîndul minorilor manifestă o creştere sporită.

În ultimii ani se reclamă necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de

autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi

combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic,

observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7

% în 2002. Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de

minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002. De altă natură, însă, este situaţia în

Republica Moldova, unde ponderea minorilor condamnaţi a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 %

în 2005. Astfel, pentru infracţiuni excepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost

condamnaţi circa 77, 6 %.

Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de:

- creşterea numărului infractorilor, precum şi diversificarea infracţiunilor săvâşite de

către minori;

- necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea

delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţilor infracţiunilor săvârşite de

către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament

în dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii

minorilor;

- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu etc.

Cercetătorii Eleonora şi Sheldon Gluck, studiind două loturi de minori (delincvenţi şi

nedelincvenţi), au evidenţiat următoarele deosebiri:

- Din punct de vedere temperamental, delincvenţii sunt mai energici, mai impulsivi,

agresivi, distructivi, adesea chiar sadici;

- Au o constituţie cu precădere mezomorfică (atletică);

- Tind spre exprimări directe, nu împărtăşesc valorile şi normele sociale;

- Provin în special din familii instabile sub aspect afectiv, lipsite de ţinută morală.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul lucrării constă în cunoaşterea apariţia criminalităţii

minorilor, difinirea criminalităţii minorilor, distingerea specificului infracţiunilor comise de

către minori, analiza fenomenele, cauzele şi condiţiile care favorizează săvîrşirea infracţiunilor

3

de către minori, elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor, analiza

aprofundată a concepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept

penal, criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state.

În vederea atingerii scopului preconizat, ne propunem să abordăm următoarele obiective:

- Analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor;

- influienţa micromediului şi macromediului asupra criminalităţii minorilor;

- dinamica şi structura criminalităţii minorilor;

- fundamentarea necesităţii prevenirii şi combaterii acestui flagel;

- definirea şi completarea noţiunilor criminalităţii minorilor;

- studiul statistic comparat.

Lucrarea în cauză prezintă un studiu special în domeniul criminalităţii minorilor, fiind la

interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminologie şi psihologie cu implicaţii în

medicină, sociologie etc.

Suportul metodologic. În vederea atingerii obiectivelor preconizate a fost studiată literatura

de specialitate atît din ţară, cît şi de peste hotare. Cu titlu de exemplificare menţionăm: O.Rotaru,

I.Ciobanu, S.Rusnac (Republica Moldova), T.Amza, V.Cioclei, I.Pitulescu (România), Н.Ф.

Кузнецова, В.Н. Кудрявцев (Federaţia Rusă) şi alţii.

Structura lucrării. Sub aspect structural lucrarea este alcătuită din: introducere, încheiere şi

două capitole. Astfel, în capitolul întîi Noţiuni generale ale delincvenţei juvenile se studiază

sorginta noţiunelor de delincvenţă juvenilă, evoluţia istorică şi importanţa influienţei

micromediului şi macromediului asupra formării personalităţii delincventului juvenil. În cel, de

al doilea capitol Analiza criminologică a criminalului minor se studiază dinamica şi structura

infracţiunelor săvîrşite de criminalul minor şi măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii

minorilor atît în plan national, cît şi international.

4

1. NOȚIUNI ȘI CONCEPTE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE

1.1 Noţiuni generale ale delincvenţei juvenile. Sorginta noţiunilor.

Ar fi de remarcat că atât în unele discursuri teoretice, cât şi în limbajul practicienilor se

invocă, destul de frecvent, noţiunile de divianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă,

infracţionalitate, criminalitate, uneori cu anumite confuzii şi, oricum, mai puţin accesibile

publicului larg, cu atât mai mult cu cât în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit

genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. În astfel de condiţii am apreciat că o

caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi bine-venită [44,p.26-28].

Ultimul termen, intrat în uz în ultimele decenii, provine de la francez “delinquance

juvenile”, semnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii pînă la 18 ani şi

sancţionate penal. De fapt, în franceză noţiunea de „delincvenţă” se referă la ansamblul de

infracţiuni comise întrun anumit timp şi spaţiu , fiind utilizat de rînd cu cel de „criminalitate”

[16, p.195].

Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a

fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi conceptul de juvenile [10, p.23-24].

Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi

univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în

limbajul ştiinţific. Adică, lipsa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de confuzii, care

poate distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de “delincvenţă juvenilă” nu

se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este

o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a

grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că

faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu

precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.

Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana,

germana, franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (criminalita giovanile, criminalite

juvenile, juderd kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste

cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din

vedere”, “a lipsi” (subiectul “delictul” semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin

“crimen” se înţelegea “crima” la care se asociau semnificaţiile de “acuzare”, “imputare”,

“pricinuire a unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate anglo-saxonă, cu precădere în

cea nord-americană, termenul de “delincvenţă” a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency),

care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de “criminalite” (criminality). Prin

delincvenţă, în opinia cercetătorului I. Pitulescu, urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite,

5

indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenţa repetată şi

îndelungată de la şcoală etc.).

Un interes deosebit prezintă şi abordarea psihologică a acestei noţiuni, prin care se încearcă

să se explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectuală, afectivă şi volitivă,

capabilă să menţină un echilibru între interesele, nevoile şi aspiraţiile sale, precum şi a

mijloacelor legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, criminalul apare ca un

individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în

conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Prin

urmare, se încearcă a fi scoase în evidenţă atât personalitatea delincventului, cât şi mecanismele

interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent.

În opinia criminologilor francezi, impulsurile şi instinctele antisociale coexistă în acelaşi

individ, alături de cele sociale, într-o formă mai mult sau mai puţin latentă. Astfel, J. Pinatel

susţine în lucrarea “Teoria personalităţii criminale” că diferenţa dintre personalitatea

delincventului şi nondelincventului rezidă în gradul diferit de intensitate a anumitor trăsături

specifice. De aceea, “trecerea” la comiterea delictelor, care se produce mult mai rapid în cazul

delincventului, se datorează anumitor trăsături ce caracterizează personalitatea acestuia, şi

anume: egocentrismul, agresivitatea, labilitatea, indiferenţa afectivă, indiferenţa morală.

R. Stănoiu consideră că, în anumite cazuri, poate fi identificată o “stare periculoasă a

subiectului”, care explică înclinaţia acestuia de “a trece la act”. Sub aspect psihologic,

criminalitatea apare ca un produs ineluctabil al personalităţii individului, ea incluzând acele

comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii respectivi nu dispun de

capacitatea de a le respecta şi a de li se supune [31,p.28]. Din acest motiv, unii psihologi sunt

tentaţi să considere delincvenţa ca o formă de “ajustare” a unei inferiorităţi fizice sau a unei

frustraţii, ceea ce generează predispunerea individului către agresivitate şi violenţă. De aceea

capacităţile funcţionale ale indivizilor urmează a fi apreciate numai în raport cu standardele

normative, iar imposibilitatea de a respecta aceste reguli trebuie asociată controlului motivaţiilor

individuale şi responsabilităţii individului implicat în actul antisocial [36,р.17-18].

Transgresând normele şi valorile sistemului social, individul poate fi, deci, atât o persoană

insuficient maturizată sub raport social sau neintegrată social, cât şi o persoană care refuză sau

nu poate să se supună normelor juridice ale colectivităţii. [37,р.7-8].

Reieşind din cele menţionate anterior, considerăm posibil ca termenul de “delincvenţă

juvenilă” să fi fost introdus şi generalizat cu intenţia de a nu asocia conotaţiile prea grave ale

conceptului de “criminalitate” cu faptele comise de minori. Întrucât în vorbirea curentă din ţara

noastră, precum şi din alte state ca România, Italia, Franţa cuvântul “crimă” este asociat cu un

6

regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus, prin acceptarea tacită, şi conceptul de

“delincvenţă”, generalizându-l în mod treptat în cazul minorilor, fără să se elimine însă conceptul

de “criminalitate”. De aceea aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. Spre

exemplu, în Franţa şi în Italia termenul de “criminalitate juvenilă” este întâlnit cu precădere în

literatura juridică, în timp ce sintagma “delincvenţă juvenilă” este folosită mai frecvent în

cercetările criminologice, sociologice şi psihologice.

În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului de “minor”, se consideră că acesta

prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvânt o

are în dreptul civil. Amintim că minoritatea penală nu este echivalentă cu minoritatea civilă,

limitele lor superioare fiind diferite. De aceea s-a propus ca în ştiinţa penală să fie folosiţi

termenii de “copil”, “adolescent”, “adult” şi “vârstnic”, care corespund adesea unor tratamente

penale diferite, termeni cu care operează ştiinţa criminologică. În dreptul internaţional se

conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vârsta de 18 ani. În

acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui proces.

Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept

minor “orice persoană sub vârsta de 18 ani” [5, p.2].

Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept

“orice persoană în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai

devreme în conformitate cu legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de

fiecare stat în parte. La stabilirea limitei de vârstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în

considerare maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală a copiilor. Prevederile Convenţiei au

fost incluse în dreptul naţional al Republicii Moldova. Astfel, conform Convenţia cu privire la

drepturile copiilor prevede că un copil este orice persoană sub 18 ani [4, p.1-2].

În unele lucrări cu referire la delincvenţa juvenilă este întâlnit şi termenul de

“predelincvenţă”. El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care, deşi a săvîrşit o

faptă prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are

un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă

astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial. Dar, etichetarea anticipată a unei

conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infracţional viitor este improprie şi nu

reflectă o analiză conceptuală corectă [14,p.37-38].

De aceea în unele legislaţii cu caracter de ocrotire (România, Franţa), minorii aflaţi în

asemenea situaţii sunt încadraţi în categoria “copiilor în pericol” de a comite fapte penale

datorită condiţiilor necorespunzătoare din mediu social şi unei ambianţe imorale care

favorizează sau pot induce comportamente deviante.

7

Totodată conceptul de “delincvenţă” nu este sinonim şi, deci, nu se confundă cu noţiunea de

“devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de “devianţă” este mai largă şi cuprinde ca formă

particulară noţiunea de “delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act,

conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup

social particular” [20,p.23-24].

Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu

numai încălcările legii, ci orice “deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat

medical şi reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind definită sau percepută astfel de

membrii unui grup social.

În unele lucrări de referinţă din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui

termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la aşteptările unui grup sau ale unei

colectivităţi complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste aşteptări sunt echivalente

cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Atât în limba română, cât şi în cea

franceză, termenul “devianţă” este preluat din limba engleză, în care “deviance” are înţelesul de

abatere de la normele acceptate. Originea cuvântului o găsim în limba latină, în care verbul

“deviare” înseamnă “abatere de la drum” (viacale, drum); elementul esenţial pentru înţelegerea

accepţiei exacte a termenului de “devianţă” îl reprezintă conceptul de “normă”.

Unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai logicii deontice G.H. von Wright, arată că

termenul “normă” este sinonim cu “model”, “standard”, “reglementare”, “regulă” şi “lege”, dar

în nici un caz cu “aşteptare”. El este întâlnit cu înţelesul de “lege” în ştiinţele naturii şi în logică.

Spre deosebire încă de fenomenele lumii naturale, unde normele au un caracter descriptiv,

relevând legi sau regularităţi care nu pot fi modificate, în viaţa socială normele scrise sau

nescrise prescriu o anumită conduită, asociind întotdeauna încălcare lor cu un anumit tip de

sancţiune (morală sau legală). Susţinem părerea conform căreia conceptul de “devianţă” poate fi

definit ca un comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme

scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile

general acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată.

Autorul lucrării “Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa”

consideră că există trei tipuri de devianţă: morală, funcţională şi penală [30,p.3-4], în timp ce I.

Pitulescu susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa minorilor cu tulburări de comportament şi

devianţa alienaţilor mental [23, p.146].

Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delincvenţa juvenilă) se

referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului).Considerăm oportună precizarea,

deoarece unii cercetători au inclus în conţinutul acestui termen şi categoria aşa numiţilor “tineri

8

adulţi”. Suntem de părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă

care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un

consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa numitei grupe de vârstă a “tinerilor

adulţi”.Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 18-19 sau 19 - 21 de ani, alţii o extind până la

vârsta de 23 sau chiar de 25 ani.Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de aceşti

tineri în conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau

psihosocială [25, p.53- 54].

1.2 Evoluţia istorica a delincvenţei juvenile.

Legislatorii din toate timpurile pe lîngă grija pe care o poartă pentru ocrotirea ordinii de

drept , acordă atenţia şi situţiei particulare în care se află infractorii la o virstă fragidă. Legile din

toate timpurile au respectat cerinţele societăţii de a fi mai indulgente faţă de tinerii infractori.

Minoritatea penală este un concept cunoscut din timpuri străvechi de unele popoare şi care

şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări

statale. Deşi informaţiile în această privinţă sunt lacunare ori incerte, se poate spune că încă din

cele mai vechi timpuri copilul şi, într-o oarecare măsură, adolescentul au fost consideraţi o

categorie juridică distinctă, cu drepturi şi răspunderi limitate. Această diminuare a

responsabilităţii a fost consacrată în primul rând prin dispoziţiile cu caracter penal. De aceea s-a

şi spus că “dreptul minorului”, ca ansamblu coerent de norme juridice codificat în unele state

moderne (de exemplu: Germania), îşi are originea în vechile legislaţii penale, care atenuau

răspunderea copiilor şi adolescenţilor pentru săvârşirea anumitor fapte considerate infracţiuni.

Cercetările istorice n-au scos însă în evidenţă o asemenea orientare în legile anterioare

instituţiilor juridice ale Romei şi Greciei Antice. Cu toate acestea, însă, criteriul de vârstă este

luat în considerare doar ca element de compoziţie al pedepsei în cadrul unui sistem de drept

bazat pe justiţia privată, în care ideea de reparare a prejudiciului prin răspundere şi prin

echivalenţa pedepsei cu paguba suferită este predominantă. Ca exemplu poate fi menţionat

dreptul vechilor evrei, în care atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comisede un copil este

determinată de considerente strict obiective, care aveau în vedere capacitatea de muncă a

vinovatului. Răspunderea unui minor (copil) care urma să fie sacrificat religios pentru fapta

săvârşită costă mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă de până la 60 de ani [38, р.12-14].

Primele menţiuni privitor la natura justiţiei în perioada vîrstei minore se întilnesc in Codul

lui Hammurabi, unde, la săvirşirea crimei faţă de părinte, copilul poate fi izgonit, lipsit de

moştenire sau sancţionat prin taierea degetelor. Daca însă delictul era comis de minor pentru

prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia [39,р.21-22].

9

Mai mult, legislaţia babiloniană (Codul lui Hamurapi) face răspunzător pentru un

prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci persoana care este mai aptă să dea o satisfacţie materială

victimei sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a criteriului subiectiv în aprecierea vinovăţiei

făptuitorului şi luarea în considerare numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una dintre

cauzele care a determinat aplicarea pedepsei unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi

cadavrelor. Ideea răspunderii subiective este întâlnită, într-o formă rudimentară, şi în operele

unor filozofi din Grecia Antică. Spre exemplu, Aristotel considera că actele involuntare

(exemplu: uciderea din culpă) nu trebuie pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De

pe această poziţie el susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi de

Platon pentru anumite fapte comise de un copil [43, p.191-192].

După Platon, minorii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca

infracţiunele de omor, fiind sancţionaţi cu exil pe termen de un an, iar dacă, din diferite motive,

acest termen nu se respecta, ca sancţiune repetată intervenea închisoarea pe termen de 2 ani

[28,p.7]. Cu toate acestea, în dreptul pozitiv atenian omuciderea involuntară era pedepsită şi în

cazurile când fapta era săvârşită de un copil.

La romani însă apare cu mult mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de

maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi considerau că vârsta

constituie un element suficient pentru prezumarea pubertăţii, stabilind vârsta de la 14 ani ca

element de referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a fiinţei

umane. Asocierea acestor criterii (habitus corporis et numerus annorum) cu un sistem de

sancţiuni care atenuau răspunderea penală a impuberului constituie principalul element invocator

care va marca întreaga evoluţie a dreptului penal.

În susţinerea acestui punct de vedere reamintim că în lucrarea “Instituţiile”, deşi se referă la

domeniul dreptului privat, jurisconsultul Gaius (sec. II d.Hr.) prezintă modul în care dreptul

roman pozitiv nuanţa conceptul de “impuber”, prefigurând astfel ideea relativ modernă de

“discernământ”. El făcea o distincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de

pubertare). Spre exemplu, pentru fiecare gen de furt (furtul flagrant, furtul de imobil, furtul

deoameni liberi etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Este foarte probabil că, în multe din aceste

cazuri, răspunderea impuberului era înlăturată pe considerente de vârstă sau de imaturitate

biologică. De exemplu, Legea Cornelia de Sicaris considera că dolul (vinovăţia) nu era

compatibil cu nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului (infans) sub 7 ani în cazul în

care acesta săvârşea o omucidere. El era asimilat cu alienatul mintal (furiosus).

Conform Legii celeor XII table, minorii erau repartizaţi în două grupe: puberii (de la 14 ani

băieţii şi de la 12 ani fetele); impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 ani fetele) [28,p.7-8].

10

Împăratul Theodosiu (379-39 5 d. Hr.) este cel care legal a stabilit pragul copilăriei la vârsta

de 7 ani.Pentru anumite fapte,copiii de sex masculin în vârstă de până la 10,5 ani şi cei de sex

feminin care nu au împlinit 9,5 ani erau asimilaţi cu infantes,adică cu copiii de până la 7 ani.

Împăratul Justian (527-565 d. Hr.) va fixa împlinirea vârstei de 14 ani ca debut al pubertăţii.

În mod tradiţional, fata de 12 ani era considerată puberă (nubilă). Cu toate acestea, spre apusul

imperiului, în perioada când frecvenţa foarte mare şi amploarea tulburărilor interne ameninţau

stabilitatea puterii, era aplicat principiul “malitia supplet aetatem” (răutatea se substituie vârstei),

adică gravitatea faptei şi pericolul ei social determină prezumţia de responsabilitate a minorului,

indiferent de vârsta acestuia, ceea ce reprezintă un regres în tratamentul penal al minorului. De

exemplu, deşi minorul era exclus de la tortură, în cazul crimelor de lezmajestate (fapte care

aduceau jignire persoanei sau autorităţii unui suveran), el putea fi supus unui asemenea

tratament, în aşa mod admiterea acestei excepţii a permis o serie de abuzuri care au devenit

regulă.

Conform obiceiurilor multor popoare migratoare, cum au fost cele venite din nordul

Europei, o persoană care nu purta arme din cauza vârstei fragede era considerată minor. În cazul

în care minorul săvârşea o infracţiune, el era exonerat de plata amenzii către colectivitate

(fredus), în schimb familia sa urma să plătească răscumpărarea pedepsei private (faidus), pentru

a nu fi supusă răzbunării victimei. Prin urmare, răspunderea penală a minorului era condiţionată

iniţial de un anumit grad de maturizare somatică.

În studii relativ recente privitoare la evoluţia răspunderii penale a minorului s-a arătat că,

ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au

stabilit anumite criterii obiective, care luau în considerare vârsta minorului. Astfel, la franci şi la

saxoni vârsta era de 12 ani, la suabi - 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi - 14 ani

[29, p.37-38].

Stabilirea minorităţii în funcţie de vârstă genera însă numeroase dificultăţi, din cauza

obligativităţii documentelor de stare civilă care să ateste data naşterii. Şi în materie de

răspundere există o varietate foarte mare de puncte de vedere şi de soluţii judiciare. În unele

legislaţii locale, neîmplinirea vârstei stabilite constituia o cauză irefutabilă de înlăturare a

răspunderii penale a minorului, în timp ce, potrivit altor cutume, ea ducea doar la atenuarea

pedepselor. În literatura de specialitate se menţionează o cutumă din Ragusa, prin care minorul

era scos de sub jurisdicţia de drept comun, faptele sale fiind judecate de suveranul cetăţii, ceea ce

constituie un început de specializare a instanţelor pentru minori şi o intenţie explicită de a

asigura minorilor respectivi o protecţie juridică.

11

În sec. IV în Franţa este menţionată existenţa unui stabiliment pentru copiii abandonaţi,

numit Brephotropia. Instituţii similare bazate pe ideea de ocrotire şi educaţie sunt menţionate şi

în documentele din sec. V (în Franţa) şi sec. VIII (în Italia), ele fiind considerate drept pietre pe

temelie ale viitoarelor instituţii de reeducare.

Odată cu apariţia şi consolidarea statelor europene centralizate şi în perioada anterioară

Revoluţiei Franceze, un regim jurisdicţional bazat pe libertatea neîngrădită a judecătorului se

instaurează nu numai în Franţa, ci şi în alte ţări occidentale. Au fost abandonate criteriile care

stabileau răspunderea minorului în funcţie de aptitudinile sale psihice şi somatice de a mînui

armele în raport cu o vîrstă la care se prezumă că a ajuns la o anumită fază de dezvoltare

biologică. Nici ordonanţa penală din 1670 din Franţa (act de referinţă în aplicarea justiţiei

criminale) nu conţine vreo menţiune în legătură cu un regim sancţionar diferit pentru minori. S-a

arătat că situaţia aparte a minorului care nu împlinise vârsta răspunderii penale a fost eliminată

din criteriile de individualizare şi aplicare a sancţiunilor, deşi în dreptul pozitiv al epocii

respective se păstrează prin cutumă împărţirea tripartită a răspunderii minorului în funcţie de

vârsta şi de gravitatea faptei (iresponsabil, răspundere atenuată şi răspundere deplină).

Studiile de drept comparat referitoare la regimul penal al minorilor din aceeaşi perioadă au

pus în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între Franţa şi alte state europene. De

exemplu, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspundea penal,

iar cel care avea vârsta între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea

capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al

X-lea din 1263 consacră principiul că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14, în

cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri, nu era pedepsit

penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii şi beneficia de o

răspundere atenuată [29, p.79].

În vechiul drept german, ordonanţa din 1532 a lui Carol al V-lea, deşi nu se referea în mod

special la iresponsabilitate sau răspunderea atenuată a minorului, conţinea totuşi o dispoziţie care

punea accent pe elementul subiectival infracţiunii, fapt ce permitea practicii judiciare să

diferenţieze aplicarea pedepsei în funcţie de vârsta făptuitorului.

În Moldova şi Ţara Romînească, reglementarea unui regim de sancţionare care exludea sau

atenua răspunderea şi pedeapsa penală a minorilor este atestată în ,,Cartea romînească de

învăţătură” a lui Vasile Lupu, aparută la Iaşi în 1646 şi cea a lui Matei Basarab-,, Înreptarea

legii” apărută la 1652 în Tîrgoviştea Munteniei [13,p.313] prevăd o serie de dispoziţii prin care

se consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa-numiţii “coconi “) şi o

răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la 12 ani (în cazul femeilor) şi 14 ani (în cazul

12

bărbaţilor). Mai mult, pentru anumite fapte este prevăzută o atenuare a pedepselor şi în cazul

tinerilor în vârstă de până la 25 de ani, care erau consideraţi tot minori. În ambele legi se constată

influenţa dreptului roman preluat prin intermediul legislaţiei byzantine [23, p.89-90].

În această perioadă se constată o anumită orientare spre constituirea unui sistem de

individualizare a executării pedepselor prin înfiinţarea unor stabilimente anume destinate

condamnaţilor minori. De exemplu, papa Clement al XI-lea a construit în 1703 o închisoare

pentru minori, iar Maica Terezaa construit în nordul Italiei un penitenciar în care funcţionau

secţii speciale destinate femeilor şi minorilor. Drept exemplu de organizare modernă de către

unul dintre întemeietorii ştiinţei penitenciare, englezul John Howard (1726- 1790), a fost

menţionată închisoarea pentru minori înfiinţată în 1775 la Gand (Ţările de Jos).

Revoluţia Franceză din 1789 a constituit un moment de cotitură în dreptul penal al minorului

şi în modul cum va fi conceput în sec. XIX - XX sistemul represiunii judiciare în statele

europene. Acest moment este marcat de apariţia Codului revoluţionar francez de la 1791

(precedat de publicarea celebrului Tratat al lui Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse”

de la 1766, în care pentru prima dată este utilizată noţiunea de “discernământ” preluată din limba

latină, verbul “discernere” are înţelesul de “a spera”, “a distinge”, “a înţelege”): “Atunci când un

acuzat declarat vinovat a comis infracţiunea pentru care este urmărit înaintea împlinirii vârstei de

16 ani, juraţii vor decide conform normelor obişnuite de deliberare asupra următoarei probleme:

vinovatul a săvârşit infracţiunea cu sau fără discernământ?”.

Primele texte legale importante din sec. XIX, care se referă la regimul penal al minorului,

le găsim în Codul Penal din 1853 al lui Barbu Ştirbei, care în art. 54 menţionează că minorul în

vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Art. 55 prevedea că

minorul între 8 şi 15 ani nu răspunde penal decât dacă se dovedeşte că “acuzatul a lucrat fără

pricepere”.

Prevederile din Codul Penal al lui Barbu Ştirbei sunt preluate şi introduse în Codul Penal

din 1864, care prevede în Titlul VI “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează

pedeapsa” următoarele:

Art. 61 - Infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini nu se pedepseşte,

Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are vârsta de la 8 ani deplini până la

15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de judecată că acuzatul a lucrat fără

pricepere.

I.Pitulescu menţionează că Codul de procedură penală din 1864 nu prevedea instanţe şi

proceduri speciale de judecată pentru minorii infractori, astfel încât regimul executării pedepsei

13

privative de libertate de către minori nu s-a deosebit multă vreme de cel al condamnaţilor adulţi,

care se caracteriza printr-un mod inuman de detenţie în localuri sau încăperi insalubre [23,p.95].

Prima reformă a regimului penitenciar care a avut loc în Moldova în 1832 în temeiul

Regulamentului Organic a omis însă separarea infractorilor minori de cei adulţi. Această măsură

a fost luată cu 30 de ani mai târziu, în 1864, prin “Regulamentul general pentru arestele

districtuale din toată ţara ” (1864), care pregătea intrarea în vigoare a Codului penal din 1864. El

va rămâne în vigoare până în 1874, când a fost adoptată “Legea asupra regimului închisorilor” şi

a fost elaborat şi aplicat “Regulamentul general al casei centrale de corecţiune pentru minori”,

prin care au fost create aşa-numitele “case de educaţiune corecţionale”, atât pentru infractorii

minori, între 8 şi 20 de ani, care acţionaseră cu discernământ, cât şi pentru cei care nu

împliniseră vârsta de 8 ani şi săvârşiseră fapte prevăzute de legea penală. În ambele tipuri de

instituţii minorii trebuiau să efectueze munci agricole, fiind pregătiţi ca ucenici într-o meserie.

În fond, se aplicau dispoziţiile Codului Ştirbei, preluate în Codul penal din 1864, singurul

element novator fiind înfiinţarea unei închisori pentru minori la mănăstirea Cernica. În 1936

intră în vigoare un nou Cod Penal, al cărui art.138 prevedea că: “Minor este acela care nu a

împlinit vârsta de 19 ani; copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; adolescent este

minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi” [3,р.37-38].

Ulterior, este elaborat un act normativ de modificare a regimului personal al minorului şi

anume, Legea din 24 septembrie 1938, conform căreia minor este acela care nu a împlinit vârsta

de 18 ani. În urma tratatului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940 pe teritoriul Moldovei a fost

folosită legislaţia Ucrainei [6, p.18]. La 23 martie 1961 a fost adoptat Codul Penal al RSSM. Art.

10 al acestuia prevedea: “Sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii

infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Persoanele între 14 şi 16 ani care au săvârşit o

infracţiune urmau a fi supuse, conform Codului Penal din1961, răspunderii penale numai în baza

art. 88-91, 93; art. 95-98, art. 102, art. 121, art. 120, art. 123, art. 127, art. 225.2, 227.1, 83” [1,

p.27-28].

Conform actualului Cod Penal, răspunderea survine de la 16 ani (în unele cazuri de la 14

ani), deşi au fost tentative de a micşora această vârstă până la 12 ani.

Cercetările din domeniul psihologiei, pedagogiei etc. susţin faptul că odată cu atingerea

vârstei de 12-13 ani minorul este în stare să-şi aprecieze conştient comportamentul său, să

prevadă consecinţele lui, iar în legătură cu aceasta şi să aleagă varianta care-i convine mai mult,

care corespunde intereselor sale.

Standardele internaţionale şi garanţiile minime pentru justiţia penală juvenilă sunt stabilite

în Convenţia ONU “Cu privire la drepturile copilului”. Astfel, art. 40 dispune că statele vor

14

stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi prezumaţi neavând capacitatea de a viola legea

penală. Deşi convenţia respectivă nu stabileşte expres vârsta concretă minimă care ar duce la

dobândirea capacităţii penale, Comitetul ONU responsabil de monitorizarea conformării

cerinţelor convenţiei a criticat jurisdicţiile în care vârsta minimă de răspundere penală este de 12

ani sau inferioară acesteia [4, p.23]. Abordarea modernă trebuie să ia în consideraţie faptul dacă

copilul poate trăi în conformitate cu componentele morale şi psihologice ale răspunderii penale.

Aceasta înseamnă că un copil, în virtutea discernământului şi înţelegerii sale individuale, poate fi

tras la răspundere pentru un comportament esenţialmente antisocial. Dacă vârsta răspunderii

penale este fixată la un nivel prea jos sau dacă nu există o limită minimă de vârstă, noţiunea de

răspundere ar deveni fără sens” [11, p.176].

În baza celor menţionate anterior conchidem că vârsta minimă a răspunderii penale nu

trebuie să fie inferioară vârstei când persoana capătă anumite cunoştinţe, inclusiv în domeniul

dreptului, experienţă de viaţă, ajunge laun nivel de maturitate necesară pentru a se putea

conforma principiilor legii penale.

Standardele internaţionale stabilesc un număr de principii directoare privind justiţia juvenilă.

Acestea se bazează pe obligaţiile statului de a asigura interesul superior al fiecărui copil şi de a

garanta ca măsurile luate faţă de copiii care au încălcat legea să fie proporţionale cu gravitatea

infracţiunii comise şi iau în considerare circumstanţele personale ale fiecărui minor.

Conform art. 24 (1) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, precum şi

Principiului nr. 2 al Declaraţiei drepturilor copilului, “orice copil are dreptul la protecţie din

partea familiei, statului şi societăţii, drept ce rezultă din statutul său de minor”.

Art. 3 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stipulează că interesul superior al

copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în toate acţiunile ce vizează copiii,

inclusiv cele întreprinse de judecată, instituţiile, organele administrative sau legislative [4, p.1].

Art. 40 (1) al Convenţiei cu privire la drepturile copilului stabileşte că statele trebuie să

recunoască dreptul fiecărui copil, acuzat de comiterea unei infracţiuni, de a fi tratat într-o

manieră compatibilă cu promovarea simţului de demnitate şi valoare ale minorului, luând în

considerare vârsta minorului şi dorinţa de a promova reintegrarea copilului şi asumarea unui rol

constructiv în societate [4, p. 23].

Sistemele de justiţie juvenilă ar trebui să promoveze drepturile şi siguranţa copiilor, să

protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a

acestora, garanţiile respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la

Drepturile Civile şi Politice, precum şi de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia

minorilor privaţi de libertate.

15

Art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh stabileşte că politicile promovate trebuie să ia în

consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face adesea parte din procesul de

maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în majoritatea cazurilor, odată cu

maturizarea şi transformarea într-un om adult.

Prin urmare, susţinem ideea conform căreia minoritatea constituie în general o scuză

atenuată legală, stabilindu-se o prezumţie de iresponsabilitate, prezumţie care până la o anumită

vârstă (sfârşitul copilăriei) are un caracter absolut, înlăturând răspunderea penală, pentru ca

ulterior, până la vârsta majoratului, să aibă un caracter relativ, putând fi contrazisă prin dovezi

din care rezultă că minorul este răspunzător din punct de vedere penal pentru fapta săvârşită. Se

are deci în vedere o abatere complexă a răspunderii penale a minorului, în care prevalează un

examen global al personalităţii acestuia, care poate să conducă o instanţă specializată de judecată

la pronunţarea unei măsuri educative cu caracter de ocrotire sau cu caracter penal ori la

pronunţarea unei pedepse pe baza cunoaşterii evoluţiei morale şi dezvoltării psihice a minorului

[43, p.191- 192].

Delingvenţa juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova proporţii îngrijorătoare.

În Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de la 2204 e infracţiuni în 1992 pînă la

2684 în 2001, adică cu 480 e crime sau 22 %.

Vîrsta delincvenţilor, reţinuţi pentru comiterea de infracţiuni, actualmente datelor 2013 este

de la 14 la 17 ani. Este perioada în care ei ar trebui să fie şcolarizaţi sau încădraţi în cîmpul

muncii. Dar numai 315 in delgvenţi învaţă, 1614 nefiind şcolarizaţi sau încădraţi în cîmpul

muncii.

Pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova s-au produs schimbări esenţiale în

sfera economică, politică şi socială, fapt care a influenţat simţitor starea criminogenă în rîndul

minorilor, cu apariţia a noi aspecte şi tendinţe [13,p.313-314].

1.3 Importanţa influienţei micromediului şi macromediului asupra formării personalităţii

delincventului juvenil.

Micromediul sau macromediul la nivel global, în ansamblul său, au un rol semnificativ în

apariţia conduitei antisociale, în formarea personalităţii infractorului minor. Astfel, procesul de

socializare desfăşurat pe fondul unor contradicţii aspre între individ şi societate, în familie, între

aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce uneori la

apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi antisociale [20,p.209-210].

16

Încă de la naştere, individul ia cunoştinţă de lumea înconjurătoare şi de factorii socio-

culturali. De aici, copilul se va socializa pozitiv sau negativ în raporturile sale familiale, apoi

şcolare, profesionale etc.

Celula de bază a oricărei societăţi contemporane o reprezintă familia. Studiile

criminologice mai vechi au încercat să acreiteze ideia că cei mai mulţi infractori provin din

familiile dezorganizate, cu o proastă educaţie. Anume educaţia ar fi elementul principal al

mediului social [13,p.82-83].

A. Familii dezorganizate. Familia dezorganizată este acea familie care îşi pierde integritatea

ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei

prin divorţ, decesul unuia dintre părinţi etc. În 1961 W. J. Goode realiza următoarea

clasificare a familiei dezorganizate:

- Familia incomplet unită sau nelegitimă;

- Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi ca urmare a separării,

divorţului şi părăsirii;

- Familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă

interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul

pentru celălalt, un suport emoţional;

- Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă

a unuia dintre soţi: decesul, închisoarea, concentrarea, inundaţii, război.

Existenţa, în cadrul familiei, a unor situaţii care determină fundamental eşecurile

comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a

soţului, condiţiile fizice cronic incurabile.

Studiile vizând delincvenţa juvenilă au arătat că, în mare măsură, atmosfera în familiile

dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunilor acestora, ca

urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale.

Profesorul Juan Me Cord, într-un studiu prezentat la Boston ce viza relaţia între familiile care au

suferit pierde- rea (din diverse motive) a tatălui şi comiterea de mai târziu de către copiii lor a

unor delicte severe, a ajuns la concluzia că băieţii ce provin din asemenea familii comit circa

60% din delictele juvenile, în timp ce acei care provin din familiile unde stările conflictuale sunt

acutizate, fără însă ca părinţii să se fi despărţit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea

delictelor este semnificativ mai redusă în familiile unite (22%) sau în acele familii în care tatăl

este lipsă, iar mama are o atitudine afectuoasă. Prin urmare, rezultatele obţinute sugerează ideea

că o familie dezmembrată, dar unde mama este afectuoasă în raport cu copiii săi, nu reprezintă

un factor criminogen mai important decât o familie cu conflicte dese sau chiar foarte dese între

17

părinţi. După cum menţionează specialiştii în domeniu, o mamă iubitoare poate fi capabilă, într-

un anume sens, să acopere lipsa tatălui [20,p.159-160].

Rolul familiilor în care ambii părinţi sunt predispuşi la violenţă este confirmat şi de datele

oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Naţional Britanic asupra a 500 de copii

născuţi timp de o săptămână în 1986 (fiind excluşi cei nelegitimi). S-a constatat că copiii din

familiile dezmembrate, cauzate de divorţ sau separate, au un risc potenţial mult mai înalt să

înceapă săvârşirea infracţiunilor la 21 ani, în comparaţie cu cei din familiile unite. De asemenea,

s-a ajuns la concluzia că sunt predispuşi în măsură mult mai mare delincvenţei copiii ai căror

familii s-au destrămat când aceştia aveau până la 4 ani decât cei ai căror familii s-au dezmembrat

la 11-15 ani.

Recăsătoria a fost asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt ce ne-ar putea sugera un

posibil efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale

profesorilor Edward Wels şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt mai

puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul părinţilor şi nu

moartea acestora.

“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau

temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care

conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau

moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de

5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită),

prezintă de obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii

separaţi de un membru al familiei au fost condamnaţi [9,p.215].

B. Climatul familial conflictual. Există unele familii care, deşi sunt “organizate”, se

caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită, variind

în timp. Reieşind din faptul că modul de relaţionare intraconjugală diferă de la un cuplu

la altul, J. F. Cuber distinge:

- Tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, caracterizat prin frecvenţa conflictelor,

rareori ascunse de copii, dar puţin exteriorizate faţă de prieteni, rude, vecini;

- Tipul căsniciei devitalizate, care actualizează problema discrepanţei dintre ”primii ani”

de convieţuire şi anii următori. Specific acestui tip este faptul că relaţiile de armonie,

comunicare şi iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu

imaginea primilor ani;

18

- Tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare), care se deosebeşte de tipul căsniciei

devitalizate prin faptul că pasivitatea caracterizează relaţia încă de la început (de ex.,

bărbaţii sunt dedicaţi carierei lor, femeile sunt preocupate exclusiv de copii);

- Tipul căsniciei vitale bazate pe o relaţie empatică, autentică între parteneri, care devine

esenţială pentru viaţa lor. Persoanele aflate în asemenea relaţii

- Tipul căsniciei bazate pe relaţie totală. Este cazul căsătoriilor în care soţul – personalitate

consacrată în domeniul ştiinţei, convieţuieşte de peste 30 de ani cu soţia sa, care îi este

“prieten, soţie şi parteneră”. Între ei există puţine zone de tensiune, iar diferenţele de

opinii care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea

unuia sau altuia dintre soţ.

Tipologia lui F. Kunkel, bazată pe analiza conduitelor interacţionale ale partenerilor, în

procesul acomodării mutuale, cuprinde următoarele tipuri:

- Tipul căsniciei furtunoase, în care frustările par a fi resimţite în mai mare măsură decât

cedările;

- Tipul căsniciei molatice, bazat pe menţinerea reciprocă de egoisme, în care polaritatea

partenerilor este incompletă şi adesea inautentică;

- Tipul căsniciei dure, care reuneşte partenerii într-o formulă de parţială angajare, printr-

un comportament relaţional reciproc rigid [19,p.88].

C. Climatul familial hiperautoritar. Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul

familiei poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată). În acelaşi

context, urmează a fi diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt “bine

intenţionaţi” de situaţia în care autoritarismul trece în agresivitate. În acest context

deosebim (după R.Vinsent):

- Tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalităţi puternice, exigente,

care ştie să se afirme şi să reuşească şi care se bucură de un prestigiu apreciabil. În ochii

acestuia copiii şi soţia sunt fiinţe slabe care trebuie conduse şi protejate;

- Tatăl tiran – are o autoritate care operează în compensaţie şi prin salturi, fiind în fond o

fire timidă, adesea slabă;

- Tatăl demisionar – tatăl care renunţă, tatăl veşnic plecat de acasă, cel mereu ocupat şi

care pretinde să nu fie întrerupt din ocupaţiile sale nu-şi pierd propria identitate.

De remarcat faptul că, în cazul părinţilor hiperautoritari, aceştia operează cu anumite

imagini asupra copiilor, defavorabile acestora şi care îi influenţează în sens negativ. Astfel,

K.Wolf distinge următoarele imagini:

19

- Copilul-pitic, considerat a fi o fiinţă nedezvoltată şi lipsită de valoare, care trebuie să fie

mereu certată;

- Copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte şi să corespundă în toate

privinţele dorinţelor părinteşti şi exigenţelor acestora;

- Copilul sălbatic, care trebuie “dresat” şi ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie

reprimate. În acest context menţionăm că, în opinia cercetătorului V. Dragomirescu, circa

72% din delincvenţii minori provin din familiile în care se practică un sistem disciplinar

strict sau haotic [33,р.74].

D. Climatul familial hiperpermisiv. Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a

exercitării rolului parental în direcţia impunerii totale a voinţei părinţilor şi limitării

posibilităţilor de exprimare a iniţiativei şi independenţei copilului, hiperpermisivitatea creează în

mod exagerat condiţii de “apărare” a acestuia împotriva “pericolelor şi prejudiciilor”. Dacă

părinţii depun mari eforturi în vederea protejării şi menajării copilului într-o manieră exagerată,

atunci drept consecinţă survine detaşarea între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale

copilului. Astfel, se pot contura atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilităţi

cu tendinţa de a-şi impune în faţa celorlalţi voinţa şi sistemul de păreri şi opinii în mod

dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de cele mai multe ori, acoperire în ce priveşte

ansamblul de capacităţi şi aptitudini, experienţa de viaţă.

În cadrul tipologiei lui R. Vinsent, un asemenea model de conduită este cel al tatălui

“bomboană”. Acesta, datorită faptului că tinde să-şi însuşească atitudini materne, frustează

copilul, creând astfel o situaţie disimetrică [46,p.24].

Părinţii hiperpermisivi şi hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului idol, înger

pur şi inocent, trăind într-o lume ireală şi adorat pentru perfecţiunea lui. La un asemenea tip,

R.Vinsent adaugă pe cel al copilului- rege, ale cărui dorinţe sunt porunci care necesită toate

sacrificiile şi care sunt totdeauna pe primul plan. Drept confirmare a celor menţionate anterior

vom prezenta rezultatele unui sondaj psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, cu

vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani aflaţi la evidenţă la Comisariatul de Poliţie din sectoarele

Centru, Buiucani şi Botanica ale municipiului Chişinău. Atenţionăm asupra faptului că 68%

dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32% din familii destrămate.

A fost aplicat testul proiectiv “Desenează familia ta”, totodată oferindu-li-se subiecţilor spre

alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale testului Lüsher, puteau

furniza informaţie suplimentară. În urma analizei s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii

sondajului nu se raportează afectiv la familia lor (în desen fiecare membru al familiei era

preocupat de diferite lucruri, nu se realiza vreo apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinşi de

20

sentimentul înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor (şi-au

desenat propria siluetă la o distanţă mare de ceilalţi membri ai familiei sau au indicat anumite

bariere-pereţi între camere, obiecte). În desenele executate de către 58% dintre subiecţii

sondajului, silueta tatălui fie e lipsă, fie este ştearsă şi schematică, fapt ce denotă o atitudine

negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor (circa 2/3 dintre aceştia provin din familii destrămate),

16% au atitudine similară faţă de mama lor. În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte;

frecvent este realizată cu o apăsare exce- sivă a creionului – semnificaţia constă în tratarea

negativă a comportamentului dominant, chiar agresiv al tatălui şi, respectiv, în atitudinea de

neacceptare, duşmănie a adolescentului în raport cu acesta [22,p.124-125].

Multe din particularităţile desenelor indică asupra tulburărilor de caracter ale minorilor, şi

anume: agresivitatea, introversiunea, izolarea, afectivitatea neadecvată. E semnificativ faptul că

majoritatea minorilor trăiesc cu speranţa unui viitor mai bun (59%). Pentru realizarea desenelor

au fost alese mai frecvent culoarea violetă (21%) – simbol al imaturităţii şi insuficienţeiafective,

nevoii de înţelegere, de intimitate şi de identificare, al lipsei de atitu- dini sincere cu ambianţa

socială, al lipsei de integritate personală; sau albastră (22%) – care caracterizează neliniştea,

necesitatea de armonie, de ataşare afectivă; maro (36%) – indică asupra disconfortului psihic,

conflictului cu anturajul, nevoia de odihnă, apărare, atmosferă lipsită de probleme şi respon-

sabilităţi [27,p.206-207].

E. Şcoala. După familie şcoala este instituţia care joacă un rol deosebit în formarea şi

perfecţionarea continuă a personalităţii umane. Menită să dezvolte aptitudinile individului, să

transmită cunoştinţe profisionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze aptitudinile, şcoala

pregăteşte tînăra generaţie pentru viaţă. Şcoala poate influienţa atît pozitiv, cît şi negativ asupra

evoluţiei personalităţii elevului. Influienţele negative se pot manifesta prin:

Manifestările greşite în plan educaţional;

Excesul de severitate;

Inechitatea sancţionării meritului;

Manifestări de favoritism;

Manifestări de subiectivism;

Neprincipialitatea unor relaţii dintre educatori şi cei educaţi;

Lipsa competenţei profisionale;

Toleranţele sau excesele din partea educatorilor;

Fenomenele de corupţie;

Exemplul negativ etc. [31,p.134].

21

Aşa, cercetîndu-se gradul de învăţătură al populaţiei penale, comparativ cu gradul de

învăţătură al populaţiei generale, sa stabilit:

6% din minorii condamnaţi sunt analfabeţi;

28% au un nivel de pregătire normal;

65% au o pregătire şcolară insuficientă (debilii mentali, aici avînd o proporţie de 45%).

Acestea cifre sunt şi mai înfricoşătoare cu privire la recedivişti, unde:

9,9% sunt analfabeţi;

49 % au o instrucţie mediocră;

20 %- instrucţie primară şi doar;

1%- instrucţie liceială [21,p.92].

F. Organizarea timpului liber. Timpul liber este timpul de care dispune o persoană

după ce şi-a onorat obligaţiile familiale, şcolare ori profesionale.Timpul liber are

următoarele funcţii:

odihna;

divertismentu;

dezvoltarea personalităţii.

Structura timpului liber şi modul în care este utilizat interesează în mod deosebit, pentru că

cel mai mare număr de infracţiune se comit în timpul liber. Cercetările actuale arată că timpul

liber este petrecut din ce în ce mai putin în cadrul familiei. În ultimele decenii au fost identificate

noi forme periculoase de petrecere atimpului liber, cum ar fi petrecirile tinerilor cu consum

abuziv de alcool şi droguri sau chiar asocierea în grupuri şi organizatii criminale. Bande şi

grupuri de minori şi tineri delincvenţi există pretutindeni în societatea contemporană, avînd

nume diferite: ,,blousons noirs”, în Franta, „viteloni” , în Italia „tedy boys”, în

Anglia, ,,halbarken”, în Germania, ,,toizo-zaco” în Japonia etc.Rolul creşterii criminalităţii ca

urmare a impactului activităţilor din timpul liber este strîns legat de problemele sociale ale

integrării. În acest context, neintegrarea socială şi economică a tinerilor conduce la stări

periculoase de dezechilibru şi frustrare care generează criminalitatea. Din acestea motive, o

inportanţă deosebită pentru prevenire criminalităţii o prezintă organizarea timpului liber al

tinerilor [24,p.72-73].

22

2. ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A CRIMINALULUI MINOR

2.1 Dinamica şi structura infracţiunelor săvîrşite de criminalul minor

Delincvenţa juvenilă sub aspect global, ca un fenomen de masă, este caracterizată prin

indici cantitativi şi calitativi. Criminalitatea este suma caracteristicelor cantitativi şi calitative

[36,p.56].

Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile, care se referă la elementele

delincvenţei ce se exprimă prin număr, grad, mărime, întindere, suprafaţă, volum, masă,

intensitate etc. Aceasta se identifică prin numărul faptelor comise de minori, gravitatea acestora,

repartiţia teritorială şi pe categii de virstă etc.Aspectul calitativ desemniază sistemul sau unele

din insuşirele unor procese şi fenomene, vizează determinările sale în planul individualizării, al

particularităţilor specifice. Criteriile calitative vizează, în mod nemijlocit, atît aspectele generale,

cît şi cele specifice sau indiciduale, relative la persoana delicventului minor. Aceste aspecte

constituie starea criminalităţii sau delincvenţei  juvenile, exprimată prin suma crimelor sau

delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţii sau indicii relative

ai delincvenţei juvenile. Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din

numarul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat intr-o perioadă de timp

determinată, raportată la un număr stabilit de populaţie, spre exemplu 1000;10000;100000 de

locuitori.

Delincvenţa juvenilă poate fi de mai multe feluri:

a. Delincvenţa reală- ea cuprinde totalitatea faptelor (crime, delicte, incălcări de lege)

comise de minori, intr-o unitate de timp şi spaţiu, indiferent dacă au fost sau nu

descoperite, înregistrate, judecate. Aceasta formă a delincvenţei este una generală şi le

cuprinde în sine şi pe celelalte forme.

b. Delincvenţa ocultă- cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate, comise de

către minori, delicvenţa ocultă mai este numită şi cifra neagră sau cifra ascunsă.

Delincvenţa ocultă ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică care reprezintă

diferenţa dintre criminalitatea reală si criminalitatea aparentă: C.N=C.R-C.A

c. Delincvenţa legală- cuprinde faptele soluţionate, pentru care există deja o hotarire, o

sentinţă judecătorească definitivă.

d. Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa

organelor competente să efectueze urmarirea penală.

Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a configuraţiei

fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu [35,p.56].

Delincvenţa juvenilă are şi o anumită structură. Ea cuprinde în sine:

23

- Delincvenţa după tipul de deviant. Devianţa este o noţiune larg utilizată în psihologia

socială, în sociologie şi criminologie, aceasta noţiune desemnînd în sensul sau cel mai

general îndepartarea sau abaterea indivizilor faţă de normele şi valorile sociale. În orice

societate, comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri mergînd de la

comportamentul  excentric, definit prin gesturi, dezordine comportamentală, pînă la

comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în aria patologică a

tulburărilor psihice. În funcţie de aceasta varietate a comportamentelor J.Fichter face o

distincţie între devianţa pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile

conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare şi devianţa negativă, care se

caracterizează prin încalcarea şi refuzarea indicaţiilor normelor medii. O altă distincţie în

cadrul delincvenţei este cea operată de Edwin Lambert (1951) devianţa primară în care

autorul porneşte de la faptul că  aproape orice persoană trece din cînd în cînd peste reguli,

dar aceasta are un caracter temporar, astfel persoana rămînîd una acceptată  din punct de

vedere social şi există devianţa secundară care apare la persoanele ce acceptă devianţa ca

rol, fapt ce comportă consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de

sine.

- După tipul personalităţii delincventului minor. În literatura de specialitate exista mai

multe tipuri de delincvenţi minori, ca exemplu: Delincventul achizitiv-caracterizat prin

tendinţa de luare şi insuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de cîstig;

Delincvent agresiv -se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări

reactive; Delincvent sexual- se caracterizează prin brutalitate, impulsivitate, indiferenţă

afectiva; Delincventul professional- este specialist în domeniul comiterii faptelor

criminale de o anumită natură. Unica lui sursă de existenţă este comiterea de infracţiuni;

Delincventul recedivist- comite fapturi în repetate rînduri, din obişnuinţă etc.

- După structura socio-demografică. Evident că odată cu mărirea numărului de populaţie

pe un anumit teritoriu se măreşte şi numărul comiterii unor fapte delincvente de către

minori, datorită creşterii numărului de persoane minore şi invers odată cu micşorarea

numărului de populaţie se micşorează şi numărul de fapte delincvente.

Multe teorii criminologice apreciază că delicvenţii provin din clasele joase ale societăţii.

Albert Cohen, în urma cu peste 40 ani, susţinea că minorii din clasele de jos (sărace) reuşesc cu

greu să ajungă la standardele de mijloc, fiindcă parinţii lor tind să nu-i inveţe să amîne

satisfacţiile imediate în favoarea celor pe termen lung.  Copiii din clasele de jos traiesc

subcultura delincvenţei acestora, deoarece, pentru ei standardele clasei de mijloc sunt de neatins.

Ca urmare, se susţine că pentru aceşti copii a ajunge la statutul social şi material al clasei de

24

mijloc prin mijloace proprii şi legale devine un ţel imposibil şi, de aceea, ei recurg la încălcarea

legii. În general vorbind, clasele sociale şi statutul socio-economic al familiilor, în cultura

americană, se masoară după prestigiul ocupaţional al familiilor cu venit scăzut. Astfel,

persoanele cu slujbe profesionale sau manăgeriale sunt plasate în clasele superioare, în timp ele

slujbe care necesita abilităţi manuale sunt considerate ca fiind specifice claselor inferioare. Mai

mult, datele se referă la caţiva ani în urmă, cînd era unanim acceptat ca tatăl era capul de familie

şi mama casnică. Acest fapt poate face dificilă măsurarea realistă a statutului socio-economic

pentru familia monoparentală sau cu 2 părinţi care muncesc. „Studiul Cambridge“ a investigat

copiii care intrau în şcolile primare şi urmau cursurile pînă ajungeau la şcolile secundare,

efectele şcolii asupra comiterii de delicte. Astfel, la copiii de 8-10 ani, profesorii au constatat o

înclinaţie a acestora de a continua comportanentul antisocial pe care l-au avut pîna a urmărea

cursurilor şcolare, în mediul familial sau într-un alt mediu în care au fost crescuţi copilul pînă la

vîrsta de 8 ani.

Ce ţine de dinamica delincvenţei juvenile sa constatat că: La adolescenţi crima este mai

rară. În aceste cazuri rare, omorul din neglijenţă, accidental este mai des. Cu implicaţii dintre

cele mai grave, în tulburările de comportament este furtul. În ontogeneza timpurie, furtul se

manifestă sub o formă încipientă, prin însuşirea forţată sau brutală a jucăriei partenerului, ca mai

tarziu să ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş cu o nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul

psihologiei delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că la baza majorităţii furturilor se află un

sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul efectuat în bandă îmbracă forme

mai grave şi cu pronunţate note de teribilism, mai ales la tineri. Vagabondajul, fuga de acasă se

constituie ca o  deteriorare comportamentala gravă cu o evoluţie spectaculoasă ce este dublată

deseori de alte forme aberante cum ar fi prostituţia şi perversiunuile sexuale. O serie de cercetări 

menţionează influenţele negative exercitate asupra copilului de perceperea de către acesta a

relaţiilor anormale dintre părinţi. Astfel copilul poate fi tensionat  şi dereglat de atmosfera

morală ,destramarea nefavorabilă a familiei, decesul unuia dintre parinţi sau al ambilor, prezenţa

unui părinte vitreg, alcoolismul părinţilor, abaterile comportamentale ale părinţilor, manifestarea

lor trivială ş.a.

Fenomenele respective pot fi provocate de o situaţie bio-psihologică sau de una economico-

socială necorespunzătoare. În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă

şi are loc sub ameninţare sau ca act de violenţă. Situaţia comportamentală este tragică şi mai

complexă cînd jaful se produce în bandă, ceea ce evidenţiază caracteristicile peronalităţii

dizarmonice. Comportamentele sexuale deviante au loc datorită maturizării sexuale; se manifesta

prima experienţă sexuală şi apoi se structurează conduita sexuală, care poate lua forme aberante,

25

deviante, sub influenţe nefaste sau sub influenţa agresivităţii şi opozabilităţii: Sinuciderile au în

anumite perioade şi zone, funcţii contagioase. În general tentativele de sinucidere sunt mai

numeroase decît sinuciderile propriu-zise. La această varstă puterea manipularii parinţilor,

prietenilor sau chiar a unei parţi reduse din societate cu tentativa de sinucidere în cazul în care nu

îi sunt îndeplinite doleanţele este foarte mare; în acestă varstă de trecere şi de formare pot avea

loc debuturi de psihoză infantilă, sentimente de persecuţie profunde, de gelozie, depresiune

melancolică, izolare excesivă etc. Toximania: din spirit de aventură, în combinaţie cu dorinţa de

a încalca interdicţii, adolescenţii organizează reuniuni excentrice unde fumează, beau şi de multe

ori încep consumul de droguri , cum ar fi, marijuana şi heroina. Totuşi, noi folosim droguri cînd

consumăm ceai sau cafea sau în cazul adulţilor un pahar de vin ce-i relaxează. La adolescent

alcoolul este consumat în cantităţi destul de mari, deoarece le sporeşte siguranţa de sine, îl face

să se simtă fericit, mai spiritual, dar ceilalţi văd altfel lucrurile. Abuzul de alcool este o problemă

gravă în multe ţări, fiind strîns legat de accidente rutiere, crime, sinucideri, violenţa şi abuz

sexual. În SUA este interzis consumul de alcool pînă la vîrsta de 21 de ani. În Franţa consumul

mediu de alcool a scăzut  mult în ultimii 20 de ani.

Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a  caracterizat prin urmatorii indici :

Infracţiuni săvîrşite de minori după Indicatori, Tipul infracţiunii şi Ani. Analizînd aceste

date statistice prezentate în tabelul la Anexa nr.1 observăm că rata de săvîrşire a infracţiunilor de

către minori din anii 2000 pînă în 2009 a mers într-o descreştere. Aşadar dacă în anul 2000 în

total minorii au comis 2928 de infracţiuni dintre care cele mai multe infracţiuni au fost cele de

furt care au constituit 2177 , iar cele mai puţine au fost infracţiunile de viol care au fost la număr

de 14, în anul 2009 starea săvîrşirii infracţiunilor de către minori sa micşorat la 1143 de

infracţiuni comise de către  minori, cele mai multe de asemenea fiind infracţiunele de  furt care

au fost 726 la număr şi cele mai puţine infracţiuni au fost cele de omor şi vătămare a integrităţii

corporale grave, care au constituit un număr a cîte 8 de fiecare. Totodată, a crescut numărul

infracţiunelor de viol faţă de anul 2000, insă sa micşorat faţă de anii precedenţi 2002-2008.

Analizînd aceste date statistice putem să ieşim la concluzia că toate politicile luate de către

statul nostru îndreptate împotriva săvîrşirii de infracţiuni au avut un impact pozitiv asupra

societăţii şi îndeosebi asupra minorilor. Totodată, statistica ne-a demonstrat că cele mai multe

infracţiuni sunt săvîrşite de către băieţii minori şi cu mult mai puţine de către fete (vezi anexa

nr.1).

Infracţiuni săvîrşite de minori după Tipul infracţiunii şi Ani . Din conţinutul tabelului

prezentat la Anexa nr.2 observăm că cele mai multe infracţiuni au fost săvîrşite de către băieţii

minori. Din aceast tabel observăm o diferenţă aproape de 18 ori mai mare între infracţiunele

26

comise de către băieţii minori şi între cele comise de către fetele minore. Aşadar, dacă în anul

2000 băieţii minori au comis infracţiuni în număr de 2764, atunci infracţiuni comise de fete au

constituit un număr doar de 164. Indicele maxime a infracţiunelor săvîrşite de către fetele

minore au atins în anul 2005 , în acel an au fost săvîrşite 265 de infracţiuni de către fetele

minore, numărul maxim de infracţiuni săvîrşite de către băieţii minori a fost atins în 2002 care a

atins un număr de 2819 infracţiuni. În anul 2009 sa inregistrat un număr de 116 infracţiuni

comise de către fete şi 1027 infracţiuni comise de către băieţi. Totodată observăm că sa redus şi

numărul de infracţiuni săvîşite în grup, prin urmare dacă în anul 2000 numărul infracţiunelor

săvîrşite în grup constituia 1267, atunci în anul 2009 acest număr sa redus la 183 de infracţiuni

(vezi anexa nr.2). Ceea ce iaraşi este un pas pozitiv spre limitarea şi minimalizarea săvîrşirii

infracţiunelor de către minori. O reducere colosală sa înregistrat la  categoria infracţiunelor

săvîrşite sub influenţa de droguri, prin urmare dacă în 2000 au fost săvîrşite 108 infracţiuni de

minorii sub influenţa de droguri, atunci în 2009 sa înregistrat doar o singură infracţiune săvîrşită

sub influenâa de droguri. Sau micşorat şi infracţiunele săvîrşite în stare de ebrieteate şi cele

repetate.

Infracţiuni comise de minori în profil teritorial după Raioane şi Ani. În tabelul

prezentat la Anexa nr.3 este stabilit numărul de infracţiuni săvîrşite de către minorii care nu au

atins vîrsta de 18 ani  în diferite regiuni a Republicii Moldova. Aşadar, în urma unei analize

minuţioase observăm că cele mai multe infracţiuni în anul 2000 au fost comise în Municipiul

Chişinău care a atins numărul maxim de 901 infracţiuni şi cele mai puţine în regiunea de sud a

Moldovei unde s-au înregistrat 402 infracţiuni tot în acelasi an. Totodată în Municipiul Chişinău

începînd cu anul 2001 se observă o descreştere rapidă a numărului de infracţiuni săvîrşite de

către minori, ajungînd astfel în anul 2009 la o limită minimă de săvîrşire a infracţiunelor de către

aceştia. Din datele statistice sa constatat că în 2009 în Chişinău sau săvîrşit doar 274 de

infracţiuni, întrecînd unele regiuni precum este regiunea de Nord. Dacă în Municipiul Chişinău

numărul maxim sa înregistrat în anul 2001 care a constituit 924 de infracţiuni, după care a mers

într-o vertiginoasă descreştere nu putem aceasta să spunem şi despre celelalte regiuni, aşadar

observăm că în regiunea de nord , ba din contra se observă în acea perioadă o creştere a

infracţiunelor săvîrşite de către minori, iar limita maximă de infracţiuni fiind atinsă în anul 2004

care a atins numărul de 799 infracţiuni. În regiunea Centru numărul maxim sa înregistrat în anul

2002 care a constituit numărul de 777 infracţiuni şi limita minimă în anul 2009 care a coborît

pînă la numărul de 260 de infracţiuni. În regiunea de sud numărul maxim a fost atins în 2006

care a constituit un număr de 516 infracţiuni şi, minimul în 2009 care l-a constituit 173 de

infracţiuni (vezi anexa nr.3).

27

Minori care au comis infracţiuni după Indicatori, Tipul infracţiunii şi Ani. În tabelul

prezentat la Anexa nr.4 este reprezentat numărul de infracţiuni comise de către minori la 100000

populaţie de vîrsta respectivă de pe tot teritoriul Republicii Moldova. Din analiza acestui tabel

observăm că cele mai multe crime au fost săvîrşite în anul 2004 care au constituit 328 de

infracţiuni la un număr de 100000 de populaţie de vîrsta respectivă. În acea perioadă cele mai

multe infracţiuni le-au constituit cele de furt 175, totuşi un număr mai scăzut decît în anul 2003

care a fost de 203 infracţiuni de furt, şi cele mai puţine au fost infracţiunile de omor şi vatămare

inteţionată gravă, care le-a constituit cîte 2 de cîte fiecare. Cel mai scăzut nivel de infracţiuni a

fost atins în 2009 care a constituit 164, dintre care cele mai multe au fost infracţiunile de furt

106. În 2009 s-a înregistrat un singur omor săvîrşit de către minori la un număr de 100000 de

populaţie de aceeaşi vărstă, 5 acte de fuliganism, 2 tilhării, 4 crime legate de droguri, 2 violuri şi

19 jafuri etc. (vezi anexa nr.4).

Minori care au comis infracţiuni după Ani, Sexe, Indicatori şi Grupe de vîrstă .Vom

analiza tabelul prezentat la Anexa nr.5 care stabileşte nişte date concrete cu privire la minorii

care au comis infracţiuni la 100000 populaţie de vîrsta 14-17 ani în diferite perioade a timpului.

Din analiza acestor date ajungem la concluzia că cele mai multe infracţiuni indiferent de

perioadă sunt săvîrşite de către minorii între vîrsta de 16-17 ani, pe cînd minorii între vîrsta de

14-15 săvîrşesc infracţiuni însa într-un numîr mai redus. În viziunea mea totuţi numărul de

infracţiuni săvîrşite de minorii între vîrsta de 14-15 ani este destul de major. Dacă decalajul de

infracţiuni săvîrşite de către băieţii între vîrsta de 14-15 şi 16-17 se mai observă puţin, atunci în

cazul infracţiunelor săvîrşite de fete între vîrsta de 14-15 şi 16-17 există o deosebire însa practic

invizibilă. Ca exemplu poate servi anul 2009, din acest tabel observăm că în cazul fetelor în 2009

nu există nici o deosebire dintre numărul de infracţiuni săvîrşite după vîrstă, aşadar fetele cu

vîrsta între 14-15 au săvîrşit 112 infracţiuni, iar fetele între 16-17 au săvîrşit 114 infracţiuni (vezi

anexa nr.5). Nu putem să vorbim despre aceeaşi situaţie şi în cazul băieţilor minori, în cazul

băieţilor situaţia este diferită, numărul de infracţiuni săvîrşite de către minorii în vîrste de la 14-

15 ani este în jumătate mai mic (723) decît numărul de infracţiuni săvîrşite de către minorii în

vîrsta de la 16-17 ani (1441).

Minorii condamnaţi după Tipul de pedeapsă şi Ani. În tabel prezentat la Anexa nr.6 sunt

stabiliţi numărul de minori condamnaţi după tipul de pedeapsă şi ani. Din analiza acestui tabel

observăm că cei mai multi minori au fost condamnaţi în perioada anilor 2000-2005, după care se

înregistrează o bruscă scadere. În anul 2003 sa înregistrat limita maximă a minorilor condamnaţi

care a atins numărul de 2099 de persoane, limita minimă a fost atinsă în anul 2009 care a cuprins

477 de condamnaţi. Totodată din acest tabel observăm că practic jumate din ei au fost liberaţi de

28

pedeapsa penală, prin aplicarea articolelor ce prevăd astfel de dispoziţii, fiind condamnaţi

condiţionat. Astfel spre exemplu în 2003 din numărul total de condamntaţi care la constituit

2099,1302 au fost supuşi condamnării condiţionate. Pedeapsa cu amenda sa aplicat faţă de 421,

închisoarea -faţă de 255, alte pedepse 121, munca neremunerată în folosul comunităţii-0 (vezi

anexa nr.6). Din acest tabel rezultă că cele mai aplicate pedepse faţă de minori se consideră:

condamnarea condiţionată, după care merge amenda, începînd din 2005 a început să se aplice în

mod intensiv şi munca neremunerată în folosul comunităţii ca pedeapsă aplicată faţă de minorii

care au atins vîrsta de 16 ani, închisoarea şi alte pedepse.

Practica punitivă demonstrează că în privinţa minorilor mai frecvent sînt aplicate pedepsele

non-privative de libertate. Totodată, se atestă o tendinţă a instanţelor de a condamna minorii la

închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepselor. Pedeapsa reală cu închisoarea se

aplică în privinţa minorilor doar în cazurile comiterii unor infracţiuni deosebit de grave,

excepţional de grave sau în cazurile comiterii infracţiunilor ce constituie recidivă. La solicitarea

pedepsei în privinţa persoanelor cu vîrstă între 16 şi 18 ani, pentru comiterea infracţiunilor,

pentru care este prevăzută pedeapsa cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, procurorii

orientează judecata la aplicarea anume a acestei pedepse. În anul 2009 organele Procuraturii au

finisat urmărirea penală pe infracţiunile comise de minori sau cu participarea lor în 1584 cauze

penale, în 3 luni 2010 – 276. Dintre care în instanţa de judecată au fost expediate 859 (I trimestru

2010 – 258), 721 cauze penale au fost încetate (I trimestru 2010 – 18), 4 cauze penale au fost

suspendate condiţionat. În fiecare Procuratură a fost desemnat cîte un procuror calificat, cu o

experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în sistem, pentru investigarea cazurilor de această

categorie şi coordonarea activităţii în domeniu.Procuratura Generală în comun cu organismele

internaţionale specializate şi Institutul Naţional de Justiţie în permanenţă organizează

participarea procurorilor şi judecătorilor responsabili  la seminare de instruire în domeniul

justiţiei juvenile. 

În concluzie conchidem, că, din analiza statisticilor prezentate anterior observăm că

majoritatea infracţiunelor sunt săvîrşite de către minorii între vîrsta de 16-17 ani, mai puţin de

cei între 14-15 ani. Cu toate că după cum şi am mai menţionat numărul de infracţiuni săvîrşite de

aceştia din urma, este destul de mare. Majoritatea infracţiunelor sunt săvîrşite de către băieţi,

practic cu o diferenţă de 18 ori mai mare faţă de fete, aceasta din cauza unei constituţii a corpului

mai puternic, din cauza unei inspiraţii că se simpte bărbat şi poate mai multe etc. De asemenea s-

a observat că cea mai bună parte din infracţiuni sunt săvîrşite în mediul urban şi mai puţin în

mediul rural. Din categoriile de infracţiuni cele mai multe sunt infracţiunele de furt, jaf,

29

huliganism, tilhării, după care merg crimele legate de droguri, violurile ,vătămările grave a

integrităţii corporale şi în ultimul rînd omorurile [47, p.6].

2.2 Măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor

2.2.1 Măsurile de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor în plan national.

Scopul sistemului justiţiei juvenile este de a înbunătăţi situaţia minorilor şi de a asigura

concordanţa şi proporţionalitatea vîrstei şi delictului comis, de a-i reorienta către serviciile de

asistenţă socială cît mai des posibil. Dar la ora actuală în sistemul judiciar naţional nu există

judecătorii specializate pe cauzele penale ale minorilor. Judecarea cauzelor cu participarea

acestora de către instanţele judecătoreşti se desfăşoară potrivit reglementărilor special prevăzute

în Codul de procedură penală al Republicii Moldova şi aceste cauze sunt examinate de

judecătorii desemnaţi de preşedintele judecătoriei [40,p.168-169].

Posibilitatea de profilaxie a delincvenţei juvenile a fost studiată de majoritatea

criminologilor, unii avînd şi propuneri interesante. Aşa, Sheldon Gluec a elaborat ,, tabelele de

predicţie,, ale delincvenţei, care se bazează pe depistarea timpurie a copiilor proveniţi din familii

defavorizate, negative. El consideră că principalii factori cauzali ai delincvenţei juvenile rezidă

în variabilele care reflectă: disciplina inpusă de tată, supravegherea copilului de către mamă,

afecţiunele tatălui sau a mamei, coeziunea familiei. Aceşti indicatori sunt consideraţi a avea o

suficientă valoare predictivă şi ar permite o prognoză certă în ceea ce priveşte faptul că minorul

se află sau nu în pericolul de a deveni delincvent. W. Kwaraceus propune pentru predicţia

comportamentului delincvenţial o altă metodă, numită analiza retrospectivă a unor cariere

infracţionale, care evidenţiază factorii indicatori: absenţe fregvente de la şcoală, atitudinea

indiferentă faţă de învăţătură, reacţii violente faţă de colegi, utilizarea fregventă a unui limbaj

obscen şi violent etc. În profilaxia delincvenţei juvenile un rol inportant îl are psihodiagnoza.

Legislaţia penală prevede efectuarea examenelor medico-legale şi psihiatrice pentru minorii care

au săvîrşit crime, inclusiv prin aplicarea şi interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Se are în

vedere aplicarea unor teste, iar pe baza examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul

psihic al fiecărui delincvent minor. Printre cele mai cunoscute şi aplicate teste pentru

cunoaşterea personalităţii se numără: Testul tematic de Apercepţie; Testul Szondi; Inventariul

Multifazic al Personalităţii Minnesota (IMPM); Inventariul psihologic California etc. Acestea

relevă tendinţele spre agresivitatea ale unor minori şi tineri înainte ca agresivitatea să treacă din

starea latentă în starea activă, ceea ce este util pentru luarea unor măsuri psihologice,

pedagogice, psihiatrice etc. menite să atenueze agresivitatea şi abaterile sociale [41,p. 222-223].

30

În general, resocializarea infractorilor reprezintă un proces extrem de dificil, în care şansele

de reuşită sunt extrem de reduse, cauzele acestui rezultat fiind multiple. În primul rând, ne

referim la acea ostilitate pe care infractorul o resimte şi în mod egal o exprimă faţă de societate,

ostilitate generată de frustările acumulate în perioada petrecută în inchisoare. În al doilea rând,

este vorba despre acel fenomen de respingere cu care se confruntă la ieşirea din penitenciar de

către membrii societăţii, exprimatîn mod făţiş prin refuzul acceptării în grupurile sociale prin

excluderea de la obţinerea de slujbe, precum şi prin tratamentul dispreţuitor la nivelul şi cu

privire la individul respectiv. O altă cauză este handicapul reprezentat de modalităţile de obţinere

a mijloacelor de existenţă care-l determină să recurgă la săvârşirea de noi fapte penale, întrucât

pe această cale se pot obţine mult mai uşor cele necesare decât în cazul în care ar munci. Nu mai

puţin importantă, în opinia mea, este şi ruperea legăturilor cu familia din care face parte şi în

mod implicit lipsa unui loc de muncă în care infractorul să se poată încadra după ieşirea din

penitenciar [32,р.11-12].

Codul Penal prevede două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a

faptelor penale - pedepse şi măsuri de constrângere cu caracter educativ. Particularitatea

sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului categoriilor de

pedepse, dar şi în reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu aceleaşi tipuri de

pedepse aplicabile adulţilor. Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului

Penal pentru persoanele fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar cinci categorii- amenda,

privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca

neremunerată în folosul comunităţii, arestul şi închisoarea. Dar şi din aceste cinci categorii,

unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor, neavând practic nici o implicaţie practică.Cadrul

pedepselor aplicabile minorilor include:amenda; munca neremunerată în folosul comunităţii, de

la 60 la 240 de ore, începând cu vârsta de 16 ani; arestul, pe termen de la 3 la 6 luni, începând cu

vârsta de 16 ani (exclus din 29.06.2006); închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane

care nu au atins vârsta de 18 ani.

Amenda, nefiind exclusă din sfera sancţiunilor justiţiei penale juvenile, rămâne de o

aplicabilitate restrânsă în acest domeniu, datorită posibilităţilor limitate ale persoanelor în vârstă

de până la 18 ani de a fi angajate în câmpul muncii, a avea o situaţie materială satisfăcătoare, a

avea o altă sursă independentă de venit. Astfel, minorii în vârstă de 16-17 ani dispun practic de

posibilităţi infim de mici de a achita o amendă, iar în cazul minorilor în vârstă de 14- 15 ani,

această pedeapsă pecuniară în genere practic nu are sens. Chiar dacă judecătorul decide aplicarea

unei amenzi faţă de minori, aceasta poate avea consecinţe nefavorabile pentru minor în caz el

totuşi nu reuşeşte să o achite.

31

Conform alin. 5 art. 64 al Codului Penal, în caz de eschivare cu rea voinţă a condamnatului

de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată

poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare. Iar în cazul în care

condamnatul nu este în stare să plătească amenda, ceea ce se poate întâmpla frecvent în cazul

minorilor, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca

neremunerată în folosul comunităţii (alin. 7 art. 64 Cod Penal). În final, odată fiind aplicată

amenda faţă de minor, acesta riscă pedeapsa cu arestul, închisoarea sau munca neremunerată în

folosul comunităţii – pedepse mai aspre decât amenda. În situaţia în care judecătorul aplică

amenda în speranţa că aceasta va fi achitată de părinţii minorului, atunci însuşi faptul impunerii

pedepsei pierdedin esenţă, deoarece minorul nu este responsabil pentru faptele sale. În plus,

faptul dat contravine cu principiul caracterului personal al răspunderii penale şi pedepsei,

conform căruia fiecare răspunde pentru faptele sale. Deci, ca şi privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, amenda are o aplicabilitate extrem de

restrânsă în cazul minorilor.

Munca neremunerată în folosul comunităţii. Marea majoritate a minorilor intervievaţi s-

a expus în favoarea ispăşirii pedepsei lor prin executarea unei munci neremunerate în folosul

comunităţii. Particularităţile acestui tip de pedeapsă o plasează pe poziţii net superioare în raport

cu alte pedepse pasibile a fi aplicate minorilor. Avantajul ei în promovarea reabilitării şi

resocializării minorului se resimte, în special, în raport cu pedepsele privative de libertate care au

un efect opus, dar sunt şi totodată cel mai frecvent aplicabile. Munca neremunerată în folosul

comunităţii pare a fi opţiunea cea mai adecvată, îndeosebi în cazul săvârşirii infracţiunilor contra

societăţii în întregime, care nu au o victimă bine determinată – huliganismul, deteriorarea sau

degradarea bunurilor publice etc. [1, p.73].

Arestul şi închisoarea, fiind nişte pedepse privative de libertate, pot să-şi găsească

aplicabilitate şi eficienţă doar în cazuri de manifestare a unei conduite vădit criminale, cu

înclinaţie pronunţată şi stabilă antisocială, şi în cazuri de săvârşire a unor infracţiuni cu un grad

de pericol social sporit. Arestul. Pedeapsa cu arestul, fiind aplicabilă doar minorilor începând cu

vârsta de 16 ani, este restricţionată în a fi aplicată de către instanţele judecătoreşti prin Hotărârea

Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 12 noiembrie 1997, care recomandă excluderea din

practica judiciară a cazurilor de aplicare neîntemeiată, în cazul minorilor, a pedepsei privative de

libertate pe termen scurt, când, în conformitate cu legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă

neprivativă de libertate. Astfel, şi pedeapsa cu arestul se află practic sub semnul veto şi nu poate

să-şi găsească aplicare în sancţionarea minorilor.

32

Închisoarea. În multe cazuri nici săvârşirea repetată de infracţiuni nu justifică aplicarea

pedepselor privative de libertate, ceea ce se întâmplă însă extrem de frecvent în jurisprudenţa

Republicii Moldova. Săvârşirea infracţiunii repetate practic exclude posibilitatea aplicării unei

alte pedepse decât cea a închisorii (privativă de libertate). Închisoarea rămâne şi unica pedeapsă

care poate fi aplicată minorilor fără anumite restricţii legale sau impedimente de ordin obiectiv

legate de particularităţile de vârstă ale minorului, ceea ce tocmai explică frecvenţa cu care

aceasta se aplică de către instanţele judecătoreşti. Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani

execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea

condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

Impactul/efectele detenţiei asupra minorilor. Observaţiile făcute, inclusiv în cazurile

investigate de echipele mobile IRP, confirmă reputaţia închisorii şi a locurilor de detenţie, în g

eneral, ca fiind “universităţi ale crimei”. Condamnarea minorilor la privaţiune de libertate încă o

dată s-a dovedit a fi o opţiune însoţită de stigmat şi oprobriu considerabil din partea societăţii.

Recurgerea în cazuri de necesitate extremă la instituţionalizarea delincvenţilor minori apare ca

una dintre valorile de bază şi în Regulile de la Beijing. Conform acestui document, încarcerarea

apare ca ultimă soluţie, plasarea minorilor în instituţii tot timpul trebuie să fie o soluţie la care se

apelează în ultimul rând şi pentru un termen minim necesar. Detenţia îndelungată a minorilor în

penitenciar are urmări grave, care se manifestă la toate nivelele ierarhice ale personalităţii. Chiar

şi detenţia pentru scurt timp duce la schimbări importante care vor pune baza formării unei

persoane antisociale. Este vorba despre influenţa sistemului de valori şi interese, care se produce,

în primul rând, datorită aflării permanente într-un spaţiu închis şi suferă schimbări calitative

deoarece este oferit un spectru restrâns de valori în interiorul penitenciarului. Observaţiile la

momentul dat arată că, cu cât este mai mare termenul de detenţie a minorilor în penitenciar, cu

atât mai mult efort va fi necesar pentru recuperarea lor ulterioară [25, p. 17].

Problemele psihosociale de bază determinate la minorii deţinuţi care au fost intervievaţi de

către echipele mobile ale IRP sunt următoarele:

- lipsa referinţei faţă de sistemul social de valori acceptate şi prezenţa permanentă a

sistemului antisocial;

- conformarea minorilor la valorile deţinuţilor pentru a evita marginalizarea şi batjocura

în cadrul acestor grupuri;

- epuizarea psihologică a copiilor deţinuţi determină situaţia de stres continuu;

- starea de imposibilitate de a influenţa o situaţie determină statorni- cirea

comportamentului de “Neajutorare învăţată”, acest comporta- ment, învăţat într-o

situaţie, fiind generalizat asupra celorlalte situaţii de viaţă. Chiar şi în caz de reîntoarcere

33

în mediul social normal, personalitatea minorului va fi caracterizată şi determinată de

pasivitate şi apatie socială.

Mulţi dintre tinerii veniţi în instituţiile de detenţie sunt deja serios prejudiciaţi din punct de

vedere moral, în aceste instituţii ei urmând a fi prejudiciaţi şi mai mult. Aceşti tineri s-au

pomenit la marginea societăţii, care s-a “jucat” cu procesul de formare şi dezvoltare a

personalităţii lor. În consecinţă, tinerii au deviat de la cerinţele considerate acceptabile din

punctul de vedere al societăţii. Mulţi din tinerii intervievaţi nu doresc să fie consultaţi, sfătuiţi. Ei

nu doresc să audă părerea unui specialist sau profesionist cu privire la necesităţile lor, referitor la

ceea ce ei trebuie să facă sau cum să facă să-şi schimbe situaţia. Mulţi dintre ei şi-au modelat

deja o “apărare” în jurul lor, ca şi cum acesta ar fi singurul lucru util de împrumutat de la

societate, pe care ei o privesc ca ostilă şi antagonistă. Timpul aflat în detenţie nu este completat

cu activităţi care ar contribui la viitoarea reintegrare a minorului în societate. Nu au aplicare şi nu

se dezvoltă programele care ar răspunde necesităţilor minorilor, care i-ar aduna pe grupe de

interese şi i-ar antrena în unele activităţi. Cei mai problematici tineri în conflict cu legea nu fac

obiectul unui lucru individual din partea specialiştilor [35, p. 45].

Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În condiţiile unui

asemenea cadru punitiv extrem de sărac în posibilităţi de a-i fixa unui minor o pedeapsă

alternativă la detenţie, situaţie în care închisoarea practic rămâne unica opţiune lăsată la

dispoziţia judecătorului de către legiuitor şi care poate fi asimilată cu un vid în legea penală,

instanţele de judecată explorează destul de activ posibilităţile oferite de art. 90 al Codului Penal

“Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”, care poate fi privită ca o

formă specifică de liberare de pedeapsă.

Informaţia prezentată de echipele mobile ale IRP atestă aplicarea închisorii, precum şi a

condamnării condiţionate drept pedepsele cele mai frecvent aplicabile minorilor atât în vârstă de

14-16 ani, cât şi între 16 şi18 ani. Aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei este o practică justificată a instanţelor judecătoreşti în sancţionarea minorilor,

în condiţiile unui cadru legal punitiv, care nu oferă practic o altă opţiune, cu excepţia închisorii.

Cu toate acestea, lacunele legale ale acestei metode de pedepsire sunt evidente. Instanţa de

judecată dispune “neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat,

condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va

îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”, datorită lipsei unei prevederi exprese în alin. 6 art. 90 Cod

Penal “Obligaţiile pe care le poate impune condamnatului instanţa în cazul condamnării

condiţionate.” Instanţa nu-l poate obliga pe condamnatul minor să urmeze un curs de formare,

instructiv sau educativ, în cadrul căruia specialiştii să-i explice minorului ce înseamnă purtare

34

exemplară, în ce constă răul pe care l-a comis minorul, de ce fapta sa nu este bună şi prin ce se

deosebeşte binele de rău. Aceasta ar însemna respectarea dreptului minorilor de a fi informaţi

despre ceea ce au săvârşit, drept care a rămas neglijat în toate cazurile monitorizate de echipele

mobile ale IRP de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

minorilor aflaţi în instituţiile de detenţie [18, p. 24].

În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu

de interes pentru jurişti, asistenţi sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de

desfăşurare procesul de reformare a justiţiei juvenile. În acest context o atenţie deosebită se

acordă instituţiei penitenciare ca mijloc de reeducare şi reinserţie socială a minorilor delincvenţi.

Evident, consecinţele negative ale privării de libertate în adolescenţă nu pot fi neglijate. Din

aceste considerente organizaţiile internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele

nonprivative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei

juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate). Pedepsele nonprivative

oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu familia, de a

participa la viaţa comunităţii şi dea acumula experienţă socială. De notat că doar în cazul în care

obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia, se aplică sentinţa cu

privaţiunea de libertate, ţinând cont de principiul “ultimei soluţii” şi al “celui mai scurt timp

posibil” [42, p. 20-22].

2.2.2 Măsuri de profilaxie şi combatere a criminalităţii minorilor în plan internaţional.

Măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor nu se bazează pe un set de

drepturi diferite care aparţin delincvenţilor juvenili, ci pe un set de prevederi cu scopul de a oferi

o proetecţie suplimentară pe lîngă drepturile destinate adulţilor care, la rîndul lor, sunt în măsură

egală aplicate şi minorilor. Astfel, în domeniul justişiei minorilor şi a delincvenţei juvenile există

următoarele documente de bază:

- Regulile O.N.U. standarde minime pentru protecţia minorilor privaţi de libertate (

Regulile de la Havana, 1990 );

- Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului (CRC, ratificată de Republica

Moldova la 25 februarie 1993);

- Legea privind drepturile copilului din 2 martie 1995;

- Regulamentul cu privire la comisiile pentru problemele minorilor etc. [12,p.74-75].

- Regulile O.N.U. standarde minime referitoare la administraţia justiţiei juvenile ,rezoluţia

40/33 ( Regulile de la Beijing, 1985)- care reliefează importanţa resocializării minorilor

delincvenţi în societate, plecând de la particularităţile biopsiho-sociale ale acestei

35

categorii de persoane, precum şi de la impactul negativ al mediului carceral asupra

personalităţii acestora;

- Regulile O.N.U. standarde minime pentru măsurile Non-custodian ( neprivative)

( Regulile de la Tokyo)- bazate pe principiul respectării drepturilor persoanelor aflate în

conflict cu legea, pe finalitatea pedepsei, şi luând în considerare creşterea populaţiei

carcerale şi supraaglomerarea penitenciarelor, vizează încurajarea comunităţii de a

participa mai activ la realizarea actului de justiţie şi, în special, la tratamentul

delincvenţilor, în vederea dezvoltării simţului de responsabilitate faţă de societate;

- Rezoluţia 45/112 din 1998 – Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei

Juvenile (Principiile de la Riyadh) reliefează importanţa concentrării acţiunilor statelor

membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în domeniul protecţiei şi ocrotirii

minorilor şi tinerilor, prin diminuarea factorilor criminogeni şi prin consolidarea

intervenţiilor statale în asigurarea socializării (resocializării) acestora [26,p.144-145].

În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei investigate, precum şi a

elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile

penale ale altor state referitoare la capitolul respectiv, ne-am propus studiul literaturii de

specialitate în următoarea ordine, a următoarelor state:

- Legislaţia Germaniei;

- Legislaţia Federaţiei Ruse;

- Legislaţia Olandei;

- Legislaţia Românie;

Legislaţia Ucrainei.

Legislaţia Germaniei. Legislaţia penală a minorului în Germania este marcată încă de la

începutul secolului XX de preocuparea pentru un tratament diferenţiat al delincventului minor în

raport cu infractorul major. Am semnalat aceeaşi tendinţă şi în Franţa, dar, spre deosebire de

această ţară, în Germania regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte

normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ şi de

protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile printr-o legislaţie bine

diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menţionat că

Germania este una dintre puţinele ţări din lume în care există o Lege privind bunăstarea

tineretului , care constituie un act de referinţă în domeniul tratamentului social şi al măsurilor

care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale de viaţă copiilor şi tinerilor.

Germania este una dintre ţările care au o legislaţie penală separată pentru minori în ceea ce

priveşte partea generală.

36

Principiul consacrat în legătură cu răspunderea minorului este că minoritatea penală

cuprinde grupa 14-18 ani neîmpliniţi, iar “tânărul adult” este persoana între 18 şi 21 de ani

neîmpliniţi. Minorul până la vârsta de 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate

lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată

în competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de “oficiile de tineret”

locale (Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul

săvârşirii faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită înţelegerea

caracterului ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad

de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte,

minorul între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi

înlăturată prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit

al faptei săvârşite. Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se pot lua în principiu numai

măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu

măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea,

anumite măsuri de siguranţă şi de “îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul

comun, şi anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim

privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o

anumită îndeletnicire cum este, de pildă, conducerea unui vehicul.

Măsuri educative:

Îndrumări de comportare, care constau în indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de

minori, potrivit cărora trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare

educaţia acestuia, şi anume: îndrumări care privesc localitatea de domiciliu, indicaţia să

locuiască la o familie sau într-un cămin, indicaţia să înveţe o meserie sau să urmeze o

şcoală, îndrumarea de a efectua o muncă, interdicţia de a avea relaţii cu anumite

persoane şi de a frecventa anumite locuri.

Asistenţa educativă şi plasamentul pentru îngrijire în cazul minorului care se află într-o

stare de pericol moral ori a cărui dezvoltare fizică sau psihică este periclitată. Asistenţa

este asigurată de către o persoană desemnată de instanţa judecătorească de tutelă şi de

Oficiul pentru minori şi tineret.

Măsurile de corecţie sunt dispuse de judecător atunci când acesta consideră că măsurile

educative nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului şi constau în:

Avertisment, prin care judecătorul îi arată minorului caracterul ilegal al faptei săvârşite

şi îl previne asupra posibilelor consecinţe ale săvârşirii unei noi infracţiuni.

37

Obligarea reparării prejudiciului şi plata unei contribuţii băneşti către o colectivitate de

interes public. Este o măsură de corecţie care constă în despăgubirea materială a

victimei pentru paguba provocată de infracţiune, în adresarea de scuze victimei şi în

obligarea minorului de a plăti din propriile sale mijloace o contribuţie bănească unei

instituţii de utilitate comunitară.

Arestul pentru minori poate fi un arest de sfârşit de săptămână, cu supunerea minorului

la o serie de activităţi de interes comunitar în timpul liber de la sfârşitul săptămânii sau

reţinerea lui într-o instituţie anumită destinată executării acestei măsuri (minimum o

săptămână şi maximum 4 săptămâni), un arest de scurtă durată (de la 2 la 6 zile) şi un

arest de lungă durată (de la o săptămână la 4 săptămâni) executate într-una dintre

instituţiile menţionate mai sus. Hotărârea se pronunţă în câteva zile sau în câteva

săptămâni.

Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o

infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în

măsuri educative, de corecţie şi pedepse [26,p.118-119].

Legislaţia Federaţiei Ruse. Codul Penal al Federaţiei Ruse a fost adoptat de Duma de Stat la

24.05.1996, cu modificările şi completările din 15.01.2002. Conform secţiunii a V-a a CP,

“Răspunderea penală a minorilor”, capitolul XIV vizează particuarităţile răspunderii penale şi ale

pedepselor aplicate minorilor.

Art. 87 “Răspunderea penală a minorilor”: Alin. 1. Minor este considerată persoana care

la momentul săvârşirii infracţiunii a împlinit 14 ani, dar nu a împlinit 18 ani; Alin. 2. Minorilor

ce au săvârşit infracţiunea le poate fi aplicată pedeap- sa penală sau măsuri cu caracter educativ.

Art. 88 “Tipurile pedepselor aplicate minorilor”: Alin . 1. Faţă de minori pot fi aplicate

următoarele pedepse: a) amendă; b) interdicţia de a practica o anumită activitate; c) lucrări

obligatorii; d) arestul; e) privarea de libertate pe o anumită perioadă.

Art. 89 “Stabilirea pedepsei minorului”: Alin. 1. În vederea stabilirii pedepsei minorului

urmează a fi luate în calcul condiţiile de viaţă şi de educare a acestuia, nivelul dezvoltării

intelectuale, alte trăsături ale personalităţii, precum şi influenţa asupra sa a celor vârstnici. Alin.

2. Vârsta minimă ca circumstanţă atenuantă este luată în cumul cu alte circumstanţe agravante şi

atenuante [7, p. 18].

Art. 90 “Aplicarea măsurilor obligatorii cu caracter educativ”: Alin. 1. Minorul care

pentru prima dată a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de

răspundere penală dacă se constată că este posibilă corijarea lui datorită aplicării măsurilor

38

obligatorii cu caracter educativ. Alin. 2. Minorului îi pot fi aplicate următoarele măsuri

obligatorii cu caracter educativ:

a) preîntâmpinarea;

b) transmiterea sub supravegherea părinţilor, a persoanelor ce îi înlocuiesc sau a unui

organ de stat specializat;

c) obligarea acestuia de a înlătura dauna pricinuită;

d) limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale referitor la comportamentul

minorului.

Alin. 3. Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri cu caracter educativ, a căror

durată este stabilită de organele ce le numesc. Alin. 4. În caz de neexecutare sistematică de către

minor a măsurilor cu caracter educativ, acestea urmează a fi anulate, iar materialele urmează a fi

transmise pentru atragerea minorului la răspundere penală.

Art. 91 “Conţinutul măsurilor obligatorii cu caracter educativ”: Alin. 1. Preîntâmpinarea

constă în explicarţia dată minorului privind paguba adusă prin acţiunile sale şi consecinţele

săvârşirii repetate prevăzute de actualul cod. Alin. 2. Transmiterea minorului sub supravegherea

părinţilor sau a persoanelor ce îi înlocuiesc constă în obligativitatea acestora de a ţine sub control

comportamentul minorilor. Alin. 3. Obligareaea minorului de a înlătura dauna pricinuită este

aplicată având în vedere proprietatea acestuia şi capacitatea de a lucra. Alin. 4. Limitarea

timpului liber a minorului vizează interdicţia de a vizita anumite localuri, posibilitatea de a

merge în alte localităţi fără permisiunea organului de stat specializat [7,р. 53].

Legislaţia Olandei. Codul Penal al Olandei a intrat în vigoare la 1.09.1886. Capitolul VIII A

al CP, cu modificările din 7.07.1994,este intitulat “Condiţiile speciale destinate minorilor”.

Astfel, conform art. 486 CPP, nu pot fi supuse răspunderii penale persoanele ce n-au atins vârsta

de 12 ani. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 12 şi 18 ani sunt prevăzute sancţiuni respective,

cea mai severă fiind detenţia în penitenciarul destinat tinerilor infractori pentru o perioadă ce nu

depăşeşte 24 de luni (art. 77 (i)), scopul politicii penale fiind educarea tinerei generaţii în spiritul

respectului legii [44, р.4]. Conform art. 77(a) al CP, pentru persoanele ce au vârsta cuprinsă între

12 şi 18 ani drept măsuri de pedeapsă nu pot servi: detenţia, detenţia în penitenciar, lucrul în

folosul comunităţii.

Faţă de minori, conform alin. 4 art. 77 (h), pot fi aplicate următoarele măsuri de pedeapsă:-

deţinerea în instituţiile pentru tineri; - confiscarea averii; -privarea de veniturile primite ilegal; -

compensarea pagubei.

Referitor la detenţia minorului, aceasta poate să dureze, în conformitate cu art. 77 (i):

39

a) minimum o zi şi maximum 12 luni, dacă persoana nu a împlinit vârsta de 16 ani la

momentul săvârşirii infracţiunii;

b) maximum 24 de luni, în situaţiile ce nu cad sub incidenţa punctului . Perioada de

detenţie a minorului urmează a fi stabilită cu indicarea zilelor, săptămânilor, lunilor.

Menţionam că pentru delictul săvârşit minorul urmează să achite o amendă. Astfel,

conform alin 1 art. 77(l), suma prevăzută în calitate de amendă nu trebuie să fie mai mică de 5

guldeni şi mai mare de 5 mii guldeni. Dacă amenda a fost stabilită prin hotărâre judecătorească,

dar nu are loc achitarea acesteia, judecătorul poate dispune detenţia minorului, drept

contravaloare a amenzii, care trebuie să fie proporţională cu suma ce urmează a fi achitată.

Perioada de detenţie a minorului pentru imposibilitatea achitării amenzii nu trebuie să fie mai

mică de o zi şi mai mare de trei luni [26, p. 44].

Judecătorul, conform alin. 1 art. 77(m), poate stabili o sancţiune alternativă, dar numai la

rugămintea învinuitului, în care urmează să fie formulat caracterul acestei sancţiuni. Lucrul în

folosul comunităţii, ca varietate a sancţiunilor alternative, nu trebuie să depăşească 200 ore,

atunci când durata programului instructiv nu trebuie să fie mai mare de 200 ore (alin. 4) şi să nu

depăşească 6 luni (alin. 5). În cazul în care sunt stabilite câteva sancţiuni alternative, numărul

total de ore nu trebuie să depăşească 240 (alin. 6). Articolul 77 (n) prevede că judecătorul poate

stabili o sancţiune alternativă numai după ce va primi încheierea Consiliului de tutelă şi apărare a

intereselor copilului referitor la posibilitatea executării sancţiunii alternative propuse. Astfel, în

cazul stabilirii lucrului în folosul comunităţii, decizia instanţei judiciare va cuprinde: numărul

total de ore ce urmează a fi executat; timpul începerii programului de lucru şi timpul finisării;

caracterul şi conţinutul lucrului ce urmează a fi efectuat.

În cazul programului de studii va fi indicată perioada de instruire; timpul începerii şi timpul

finisării; instituţia în care se va desfăşura programul, precum şi caracterul şi conţinutul

programului de studii. Sancţiunea alternativă, conform alin. 3, poate fi stabilită doar cu acordul

învinuitului.

Privarea minorului de dreptul de a conduce, conform art. 77(r), poate fi efectuată doar în

baza art. 179, 180 ale Legii cu privire la regulile de circulaţie din 1994. Judecătorul poate

dispune detenţia în instituţiile pentru tineri, conform art. 77(s), atunci când:

- a fost săvârşită o infracţiune pentru care judecata poate dispune ţinerea sub arest;

- atunci când siguranţa altor persoane, precum şi siguranţa generală necesită acest lucru;

- dacă această sancţiune e spre binele învinuitului [45,p.110-111].

Dacă a fost emisă hotărârea de detenţie a minorului în instituţiile pentru tineri, atunci

judecătorul urmează să se pronunţe asupra locului şi posibilităţi- lor de executare a acesteia

40

(alin.1 art. 77(v)). Ministrul Justiţiei, conform alin. 4, urmează să emită o hotărâre asupra locului

executării pedepsei, ţinând cont de părerea judecătorului şi de convingerile personale, riguroase

ale tânărului. În decurs de 14 zile (alin. 2 art. 77w) cel condamnat poate să contesteze hotărârea

Ministrului Justiţiei referitor la locul executării pedepsei în Consiliul Consultativ de pe lângă

Ministerul Justiţiei ce se ocupă cu problemele de tutelă şi apărare a intereselor copiilor,

menţionate în art. 81 al Legii privind ajutorul tinerilor. Condamnatul poate fi asistat de un avocat

(alin. 3). Contestarea trebuie prezentată în formă scrisă, Ministrului Justiţiei, care o transmite în

decurs de o lună Consiliului Consultativ (alin. 4), acesta urmând să ia o decizie în maximum 14

zile (alin.7). În baza art. 77(f), cheltuielile pentru detenţia minorului sau detenţia în instituţiile

pentru tineri sunt suportate de către stat [34,р. 200-203].

Prezintă interes, în opinia noastră, faptul că perioada de detenţie pentru tinerii infractori nu

poate depăşi 24 de luni, precum şi faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa îl poate elibera

“sub cuvânt de onoare” pe tânărul aflat în conflict cu legea, stabilindu-i o perioadă de încercare.

De asemenea, un element nou al legislaţiei olandeze, comparativ cu cele analizate anterior, îl

constituie munca în folosul comunităţii, pentru care optăm şi noi.

Legislaţia Românie. Regimul penal al minorului este prevăzut în titlul IV al CP al

României, denumit “Minoritatea”, fiind modificat prin Decretul nr. 218/1977, care abroga

implicit sistemul de sancţionare a infractorilor minori prevăzut de CP adoptat la 21.06.1968. Prin

Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul IV al Părţii

generale a CP cu unele modificări [15,p.63].

Conform art.113 al CP al României, care prevede limitele răspunderii penale, minorul care

nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Este supusă răspunderii penale persoana cu

vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ şi

răspunde penal minorul care a împlinit vârsta de 16 ani [2,p.63].

Aşadar, conform art.115 CP, faţă de minori se pot lua următoarele măsuri educative:

a)mustrarea; b) libertatea sub supraveghere; c) libertatea sub supraveghere severă; d) internarea

într-un centru de reeducare; internarea într-o instituţie medical-educativă.

Menţionăm că, sub aspect comparativ, libertatea sub supraveghere severă era lipsă în

vechiul Cod Penal.

A. Mustrarea, conform art.116 CP, constă în “dojenirea minorului, în explicarea gravităţii

faptei săvârşite, în sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,

atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o

măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.

41

B. Libertatea sub supraveghere (art.117 CP) ca măsură educativă a libertăţii sub

supraveghere constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supravegherea

părinţilor săi, a celui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea

în condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea minorului, pe acelaşi interval de timp,

unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea acesteia.

C. Libertatea sub supraveghere severă (art.118 CP). Menţionăm că această măsură de

pedeapsă aplicată minorului este o noutate pentru Codul Penal Român din 2005. Astfel, măsura

educativă a libertăţii sub supraveghere severă constă în lăsarea minorului în libertate pe o

perioadă între un an şi trei ani, sub supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu

supravegherea minorului sau a serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere. Supravegherea

poate consta în includerea minorului în programe de reintegrare socială, precum şi în acordarea

de asistenţă şi consiliere. Pe durata supravegherii severe, instanţa poate să impună minorului

respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute de art.17 alin. 3. Dacă minorul a

devenit major la data judecării, se dispune, în locul mă- surii educative a libertăţii sub

supraveghere severă, o amendă sub forma zilelor- amendă între 15 şi 30 de zile, fiecare zi fiind

socotită între 50 mii şi 300 mii lei sau munca în folosul comunităţii pe o perioadă între 100 şi

200 de ore [2,p.66].

D. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare (art.119 CP) se ia în scopul

reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire

profesională potrivit aptitudinilor sale. Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare

se dispune cu privire la minorul care, în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu nevoile de

reeducare, are posibilitatea de a se îndrepta fără a i se aplica o pedeapsă. În timpul internării

minorului i se asigură posibilitatea de a primi educaţia necesară şi o pregătire profesională

potrivit aptitudinilor sale. Măsura se va lua pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până

la împlinirea vârstei de 18 ani. În mod excepţional, măsura educativă a internării poate dura până

la împlinirea vârstei de 20 de ani, dacă minorul a comis fapta la o dată apropiată de 18 ani sau

dacă gravitatea faptei săvârşite, nevoile de reeducare a minorului şi necesitatea continuităţii

procesului său de pregătire justifică aceasta.

De menţionat că din cercetările criminologice efectuate în unele state europene, inclusiv în

România, rezultă în mod evident că minorii care au fost supuşi unei măsuri de reeducare într-o

instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea

măsurii educative decât minorii care au executat o pedeapsă privativă de libertate în regim

penitenciar.

42

E. Măsura internării într-o instituţie medical-educativă (art.120 CP al României) se ia faţă

de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de

un regim special de educaţie [2,p.49].

Legislaţia Ucrainei. Faţă de minorul considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, în baza

alin.1 art. 98, al CP al Ucrainei, instanţa poate aplica următoarele tipuri de pedeapsă: amenda;

lucrul în folosul comunităţii; lucrul corecţional; arestul; privarea de libertate pe o perioadă

determinată.

Minorul care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi eliberat de

pedeapsă dacă instanţa va considera că recunoscându-şi greşeala şi având ulterior un

comportament iresponsabil la momentul emiterii sentinţei, nu este necesară aplicarea pedepsei

(alin.1 art.105). În acest caz, instanţa îi stabileşte minorului următoarele măsuri forţate, ce poartă

un caracter educativ, respectiv:

- preîntâmpinarea;

- limitarea “timpului liber” şi stabilirea cerinţelor speciale faţă de comportamentul

minorului;

- transmiterea minorului pentru supraveghere părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc,

colectivului pedagogic sau de muncă (cu consimţă- mântul acestuia), precum şi unor

cetăţeni la rugămintea acestora;

- obligarea minorului ce a împlinit vârsta de 15 ani şi care dispune de proprietate sau are

venituri să returneze paguba materială pricinuită;

- îndreptarea minorului într-un centru instructiv-educativ, până la corijarea acestuia, dar

pe o perioadă ce nu va depăşi 3 ani (alin. 2 art.105) [9, р.70-71].

43

ÎNCHEIERE

O importanţă majoră în literatura de specialitate, cît şi în domeniul combaterii criminalităţii

minorilor, o constituie studierea delincvenţei juvenile. Studiul literaturii de specialitate, precum

şi realitatea practică relevă faptul că urmează să se facă distincţie între multitudinele de noţiuni

cum ar fi: “devianţă”, “delincvenţă”, “infracţionalitate” şi “criminalitate”.

Un rol aparte îi revine conceptului de “delincvenţă juvenilă”, care deseori este folosit cu

înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Menţionăm că termenul

de “delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul

pozitiv al altor state, fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice şi sociologice în

încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de vârstă, faptele penale

reprezintând o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică.

Aşadar, conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a

fi precizate, şi anume, conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil.

Susţinem părerea conform căreia conceptul de “devianţă” poate fi definit ca un

comportament uman individual sau colectiv, care încalcă una sau mai multe norme scrise sau

nescrise impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general

acceptate de un grup social relativ stabil şi de durată. Autorii lucrării “Concepţii şi teorii

psihologice şi psihosociale privind delincvenţa” consideră că există trei tipuri de devianţă:

morală, funcţională şi penală, în timp ce I. Pitulescu susţine existenţa a încă două tipuri: devianţa

minorilor cu tulburări de comportament şi devianţa alienaţilor mental.

Din cele menţionate anterior conchidem că termenul “juvenil” (delincvenţa juvenilă) se

referă numai la grupa de vârstă a minorităţii (minoratului).Considerăm oportună precizarea,

deoarece unii cercetători au inclus în conţinutul acestui termen şi categoria aşa numiţilor “tineri

adulţi”. Suntem de părerea însă că extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă

care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un

consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa numitei grupe de vârstă a “tinerilor

adulţi”.Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 18-19 sau 19 - 21 de ani, alţii o extind până la

vârsta de 23 sau chiar de 25 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârşite de

aceşti tineri în conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau

psihosocială.

Comportamentul juvenil este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui

individ, caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor

sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale.

44

O explicare a comportamentului criminal la tineri o găsim în teoriile cercetătorilor A.

Aichoron, Kate Freidlender, care ajung la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un

Super eu subdezvoltat, generat de faptul că părinţii acestora lipseau din viaţa lor ori nu-i iubeau,

astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a

Super Eului.

Astfel, “Studiul Cambridge” subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar,

înainte de vârsta de 10 ani a copilului pot constitui una dintre cauzele importante care conduc

către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte.

Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a

minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă de

obicei un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un

membru al familiei au fost condamnaţi. Un factor nu mai puţin important al predelincvenţei

juvenile îl constituie şi climatul familial. Literatura de specialitate distinge, în acest context,

următoarele tipuri: climat familial conflictual, hiperautoritar; hiperpermisiv.

Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a

personalităţii criminalului. În urma studiilor efectuate de cercetătorii J. Pinatel, Di Tullio, De

Greeff este formulată teoria personalităţii criminale, conform căreia trăsăturile psihologice

caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă,lipsa de

inhibiţie.

Delincvenţa juvenilă sub aspect global, ca un fenomen de masă, este caracterizată prin indici

cantitativi şi calitativi. „Studiul Cambridge“ a investigat copiii care intrau în şcolile primare şi

urmau cursurile pînă ajungeau la şcolile secundare, efectele şcolii asupra comiterii de delicte.

Astfel, la copiii de 8-10 ani, profesorii au constatat o înclinaţie a acestora de a continua

comportanentul antisocial pe care l-au avut pîna a urmărea cursurilor şcolare, în mediul familial

sau într-un alt mediu în care au fost crescuţi copilul pînă la vîrsta de 8 ani. Multe teorii

criminologice apreciază că delicvenţii provin din clasele joase ale societăţii.

În urma studierii statisticilor prezentate în anexe observăm că majoritatea infracţiunelor

sunt săvîrşite de către minorii între vîrsta de 16-17 ani, mai puţin de cei între 14-15 ani. Cu toate

că după cum şi am mai menţionat numărul de infracţiuni săvîrşite de aceştia din urma, este destul

de mare. Majoritatea infracţiunelor sunt săvîrşite de către băieţi, practic cu o diferenţă de 18 ori

mai mare faţă de fete, aceasta din cauza unei constituţii a corpului mai puternic, din cauza unei

inspiraţii că se simpte bărbat şi poate mai multe etc. De asemenea s-a observat că cea mai bună

parte din infracţiuni sunt săvîrşite în mediul urban şi mai puţin în mediul rural.

45

Din categoriile de infracţiuni cele mai multe sunt infracţiunele de furt, jaf, huliganism,

tilhării, după care merg crimele legate de droguri, violurile, vătămările grave a integrităţii

corporale şi în ultimul rînd omorurile.

Reieşind din cele menţionate anterior venim cu următoarele propuneri:

- de a acordat o atenţie sporită copiilor ce provin din familii defavorizate, conflictuale etc.,

şi de a-i reorienta către serviciile de asistenţă socială, atît copii cît şi părinţii;

- modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu, cu un capitol aparte în Codul Penal al

Republicii Moldova, ce va conţine o sistematizare a pedepselor penale aplicate minorilor

şi a particularităţilor acestora, similar Codul Penal rus, român, ucrainean, olandez.

Consider oportun ca sistemul sancţionator pentru minorii infractori să fie divizat în

pedepse şi măsuri educative. În acest context venim cu propunerea - cadrul pedepselor să

fe completat şi cu interdicţia de a practica o anumită activitate, atunci când din măsurile

educative să mai facă parte: mustrarea; libertatea sub supraveghere; libertatea sub

supravegherea.

- implementarea în Republica Moldova a unui Centru de plasament pentru minori care să

ofere un ajutor celor ce se află într-o situaţie dificilă, fără adăpost, fără un loc de muncă,

care consumă droguri etc.;

- de a oferi minorilor studii gratuite în şcoli, universităţi etc. deoarece nu toţi au

posibilitatea de aşi permite, pentru a nu ajunge în lumea criminală care este mai

accesibilă;

- minorilor după ieşirea din penetenciare să li se acorde un loc de muncă, ca să poată să se

integreze în societate.

46

ANEXE

47

Anexa nr.1

Infracţiuni comise de către minori după tipul de infracţiuni, în perioada anilor

2000-2009 în Republica Moldova.

Infracţiuni comise de minori

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total infracţiuni

2928 2684 2976 2508 2780 2538 2087 1770 1502 1143

Omor 18 14 14 17 12 17 9 11 12 8

Vătămări intenţionate grave

17 11 10 14 39 13 42 49 11 8

Viol 14 14 17 25 28 23 26 24 30 18

Furt 2177 2074 2283 1893 2085 1893 1518 1252 1001 726

Jaf 213 164 210 155 166 177 137 138 117 108

Tîlhării 75 47 38 30 30 30 31 17 27 20

Huliganism 75 75 97 101 89 82 69 55 52 51

Crime 108 82 88 84 74 71 71 37 26 33

48

Anexa nr.2

Numărul de infracţiuni comise de către minori în dependenţă de categoria din care fac parte,

în perioada anilor 2000-2009 în Republica Moldova .

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total infracţiuni

2928 2684 2976 2508 2780 2538 2087 1770 1502 1143

Infracţiuni comise de fete

164 134 157 221 243 285 206 134 145 116

Infracţiuni comise de băieţi

2764 2550 2819 2287 2537 2253 1881 1681 1409 1027

Infracţiuni săvîrşite repetat

542 447 467 328 265 240 189 132 67 101

Infracţiuni săvîrşite în grup

1267 1116 952 746 793 572 439 322 255 183

Infracţiuni săvîrşite sub influienţa alcoolului

224 154 191 151 79 59 47 37 38 24

Infracţiuni săvîrşite sub influienţa drogirilor

108 82 88 84 74 71 66 37 26 1

49

Anexa nr.3

Infracţiuni comise de către minori în profil teritorial după Raioane în perioada anilor 2000-

2009 în Republica Moldova.

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total 2928 2684 2976 2508 2780 2538 2087 1770 1502 1143

Mun. Chişinău

901 924 901 664 638 504 455 387 342 274

Nord 561 483 632 568 799 693 582 540 469 349

Mun. Bălţi 153 160 147 145 255 161 143 188 182 117

Briceni 29 22 26 31 49 34 27 25 11 11

Donduşeni 30 23 21 17 46 72 28 29 6 9

Drochia 65 38 48 58 51 51 60 40 23 12

Edineţ 39 37 51 54 33 36 33 40 31 21

Făleşti 40 35 73 62 80 45 54 37 30 27

Floreşti 33 49 73 20 31 66 35 26 37 59

Glodeni 13 11 8 29 34 34 32 36 17 18

Ocniţa 51 45 31 32 26 23 15 7 5 11

Rîşcani 19 10 51 42 50 64 42 35 35 19

Sîngerei 22 8 29 17 87 39 54 27 24 33

Soroca 67 45 74 61 57 68 59 50 68 12

Centru 775 607 777 617 702 644 567 433 372 260

Anenii Noi 79 99 100 83 138 63 34 39 66 29

Călăraşi 68 62 91 69 79 60 46 30 36 26

Criuleni 59 59 46 26 29 25 23 28 22 19

Dubăsari 9 20 49 64 39 45 29 21 14 8

Hînceşti 83 3 55 10 13 55 79 15 17 10

Ialoveni 112 55 94 65 73 62 47 46 53 38

Nisporeni 28 44 80 60 46 31 27 24 18 11

Orhei 29 17 46 43 82 72 59 72 15 -

50

Rezina 38 34 35 27 31 20 15 26 18 15

Străşeni 102 71 72 51 64 65 65 29 32 21

Şoldăneşti 10 7 6 9 20 14 9 - - 2

Teleneşti 49 60 45 46 53 57 35 38 40 35

Ungheni 109 76 58 64 35 75 99 65 41 46

Sud 402 344 438 398 379 516 341 251 214 173

Basarabeasca 17 6 28 32 23 31 39 25 15 19

Cahul 47 69 90 92 85 179 71 57 70 53

Cantemir 60 36 45 25 44 65 35 36 17 18

Căuşeni 14 9 5 32 47 53 48 40 35 45

Cimişlia 99 73 109 91 72 79 59 15 17 11

Liova 24 14 42 26 26 39 19 43 5 4

Ştefan-Vodă 98 79 85 52 53 43 31 18 34 15

Taraclia 43 58 34 48 29 27 39 17 21 8

UTA Găgăuzia

193 228 170 205 204 169 123 127 75 85

Mun. Bender 40 45 48 33 28 13 10 3 2 6

51

Anexa nr.4

Numărul minorilor care au comis infracţiuni la un eşantion de 100000 de persoane după tipul

de infracţiune în perioada anilor 2000-2009 în Republica Moldova.

Minori care au comis infracţiuni la 100000 de populaţie de vîrsta respectiva

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total 272 243 281 258 328 280 235 206 182 164

Omor 2 2 2 2 1 2 1 2 1 1

Vătămări intenţionate grave

2 1 2 2 4 5 5 3 1 2

Viol 2 2 3 3 5 2 3 3 3 2

Furt 194 180 203 175 237 207 167 137 122 106

Jaf 21 19 22 16 22 21 19 21 18 19

Tîlhării 7 5 4 4 4 3 3 3 3 2

Huliganism 10 8 15 13 14 10 9 9 7 5

Crime legate de droguri

17 9 11 9 11 8 9 5 4 4

Altele 17 17 19 34 31 22 20 24 24 22

52

Anexa nr.5

Numărul minorilor care au comis infracţiuni la un eşantion de 100000 de personae de vîrsta

14-17 ani, în perioada anilor 2006-2009 în Republica Moldova.

Minorii care au comis infracţiuni la 100000 populaţie de vîrsta 14-17 ani

14-15 ani 16-17 ani

2006

Fete 121 175

Băieţi 1240 1773

2007

Fete 105 118

Băieţi 1175 1524

2008

Fete 98 155

Băieţi 921 1450

2009

Fete 112 114

Băieţi 723 1441

53

Anexa nr.6

Numărul condamnaţilor minori după tipul de pedeapsa , în perioada anilor 2000-2009 în

Republica Moldova.

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Total condamnaţi

1934 1894 2160 2099 1774 1888 1316 662 445 477

Închisoarea 190 227 294 255 194 224 227 124 100 107

Amenda 258 270 380 421 162 142 116 54 49 39

Condamnare condiţionată

1042 1018 1261 1302 1209 1236 624 321 173 228

Munca neremunerată în folosul comunităţii

- - - - - 234 320 154 108 93

Alte pedepse 444 379 225 121 209 52 27 29 14 10

54

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Codul Penal al Republicii Moldova din 24.03.1961. În: Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, Nr.10 din 24.03.1961.

http://www.scribd.com/doc/122418547/Codul-penal-al-RM-din-1961-abrogat

2. Codul Penal al României din 16.04.1997. În: Monitorul Oficial al României, Nr.410 din

25.07.2001, Legea Nr. 456 din 18.07.2001 pentru aprobarea O.U.G. 207/2000 privind

modificarea şi completarea Codului penal.

http://www.antispaga.ro/legi/

3. Codul Penal al Federaţiei Ruse Nr. 141-ф3 din 29.06.2009. În: Monitorul Oficial al

Federaţiei Ruse, Nr.215-ф3 din 27.07.2013.

lib.chdu.edu.ua/pdf/istgolod/23/8.pdf .

4. Convenţia O.N.U cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989.

www.unicef.org/moldova/CRC_RO . pdf.

5. Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.

(Regulile de la Tokyo) Nr. 45-110.

http://irp.md/item.php?text_id=945

6. Tratatul Ribbentrop-Molotov din 23.08.1940

ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov

7. Уголовный кодекс Росийской Федераций, Москва, 2002.

https://ru.wikisource.org/.../Уголовный_кодекс_Российской_Федераци. .

8. Уголовный кодекс Украины. Киев, 2001.

meget.kiev.ua › Кодексы Украины

Monografii

9. Amza T. Criminologie teoretică: teorii reprezentative şi politică criminologică. Bucureşti:

Editura Lumina Lex, 2000, 674 p.

10. Aramă E. Istoria dreptului, Chişinău: Editura Museum, 1997, 143 p.

11. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea general. Chişinău: Editura

Cartier Juridic, 2005, 625 p.

12. Ciobanu I. Criminologie volumul II. Chişinău: Editura Museum, 2004 ,194 p.

13. Ciobanu I. Criminologie volumul II. Chişinău: Editura Cartdidact, 2011, 367 p.

14. Cioclei V. Manual de criminologie. Bucureşti: Editura All Beck, 1999, 143 p.

15. Crişu C. Codul penal. 69 legi speciale care prevăd sancţiuni penale. Bucureşti: Editura

All Beck, 2004, 336 p.55

16. Grand dictionnaire de la psychologie. Larousse, Paris: Eds .H. Bloch & al., 1997, 195 p.

17. IRP. Ghidul pentru specialişti din domeniul justiţiei juvenile. Chişinău: Editura

Combinatul Poligrafic, 2004, 27 p.

18. IRP. Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale. Chişinău: Editura Combinatul

Poligrafic, 2004, 25 p.

19. Mitrofan N., Butoi T. Psihologia judiciară. Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti,

1994, 132 p.

20. Nistorianu G., Păun C. Criminologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1996,

276 p.

21. Oancea I. Problemele de criminologie. Bucureşti: Editura ALL Educaţional, 1998, 143 p.

22. Păunescu C. Agresivitatea şi condiţia umană. Bucureşti: Editura Tehnică, 1994, 273 p.

23. Pitulescu I. Delincvenţa juvenilă. Bucureşti: Ediura Ministerului de Interne,2002, 372 p.

24. Pinatel.J. Criminologie. Paris: Dalloz, 1963, 123 p.

25. RădulescuS. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Bucureşti: Editura Medicală,

1990, 243 p.

26. Rotaru O. Delincvenţa juvenilă: probleme actuale şi căi de soluţionare. Chişinău: Editura

Foxtrot SRL ,2010, 204 p.

.

27. Rusnac S. Psihologia dreptului. Chişinău: Editura Arc, 2000, 307 p.

28. Rusu V. Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor. Chişinău: Editura

Pontos, 2001, 221 p.

29. Smochină A. Istoria statului şi dreptului ţărilor de peste hotare. Chişinău: Tipografia

Centrală, 2002, 657 p.

30. Stoica M. Concepţii şi teorii psihologice şi psihosociale privind delincvenţa. Arad:

Editura Multimedia, 1997, 87 p.

31. Stănoiu R. Introducere în criminologie. Bucureşti: Editura Academiei, 1989, 174 p.

32. Бабаев Р. М. Индивидуализация наказания несовершеннолетних. Москва: изд.

"Юридическая литература", 1968, 143 стp.

33. Васильиев В. Юридическая психология. Москва: изд. Юридическая литература,

1991, 305 стp.

34. Волженкин В. Уголовный кодекс Голандии. Законодательство зарубежных стран.

Санк-Петербург: Изд-во "Юрид. центр Пресс, 2001, 510 стp.

35. В.Орехова. Криминология. Санк-Петербург: Изд-во Санк -Петербург, ун-та, 1992,

56

216 стp.

36. Кудрявцев В. Криминология. Москва, Юристь, 1995, 395 стp.

37. Кузнецова H. Криминология. Москва: изд. МГУ, 1994, 315 стp.

38. Чиркин C. История государства и права зарубежных стран. Москва: Юрист, 2000,

267 стp.

39. Черниловский З. М. Хрестоматия по всеобщей истории государства и права.

Москва: Гардарика,1996, 413 стp.

Articole

40. Botnaru S. Prezentare comparativă privind procedura în cauzele cu infractoti minori în

dreptul procesual-penal al României şi dreptul procesual-penal al Republicii Moldova. În:

Probleme actuale privind infracţionalitatea. Anuar ştiinţific al Academiei de Poliţie

Ştefan cel Mare, ed.1. Chişinău: 2000, p. 168-170.

41. Laşcu M. Manole D. Aspecte psihosociale ale prevenirii şi profilaxiei delincvenţei

juvenile. În: Rolul pedepsei în societatea de tranziţie. În: Materialele Conferinţei

ştiinţifico-practice internaţională, Chişinău: 2002, p. 267.

42. Respectarea drepturilor minorilor în locurile de detenţie. Raport de monotorizare,

Chişinău: UNICEF, 2005, p. 20-22.

43. Rotaru O. Evoluţia conceptului de minoritate penală. În: Symposia professorum.

Chişinău: 2002, p. 191-192.

44. Rotaru O. Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor. Sorgintea noţiunilor. În:

Avocatul poporului. Chişinău: 2002, nr. 4-6, p. 52.

45. Rotaru O. Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state europene.Studiu

comparat. În: Analele ULIM, Seria Drept, Chişinău: 2001, p. 199.

46. Rusnac S. Familia ca factor al comportamentului delincvent al minorilor. În: Conferinţa

Ştiinţifico-didactică anuală. Chişinău: 1998, p. 78.

47. . Starea, Structura şi Dinamica delincvenţei juvenile în Republica  Moldova. Chişinău:

Ziarul Adevărul, 2012, p. 5-8.

57

SUMMARY

Minors are part of the high risk persons easily influenced by the criminal and social and

cultural factors that contributing to it. Major importance is the prevention and combating

juvenile delinquency as criminality in the ranks juveniles show an increase. In recent years

requires the need to draw some strategies for self-evaluation and self-improvement continuously

changing of the society. In this context, an important role in understanding and combating

juveniles criminality as an essential factor of the society.

Resocialization of of juvenile offenders is a difficult process, in which chances of success

are extremely low, this result causes being multiple. No less important, in our opinion, is the

breaking of the links with family which includes implicitly the lack of the job able to fall within

the offender after release from prison. In order to eliminating the causes of the crime should be

given attention, in our view, not only macroenvironment (school, friends, etc..), And

microenvironment(family), or, as mention K. Freidlender, "the child is the mirror of his family" .

We enumerate the following measures prophylaxis and fighting of juvenile delinquency:

- pay more attention to children from disadvantaged families and conflictual.,

Psychological and pedagogical assistance to offer, both how much children and parents;

- amending and supplementing the legislation, with a special chapter in the Criminal Code

of Moldova that will contain a systematization criminal penalties of juveniles and their

particular characteristics, similar to the Russian Criminal Code, Romania, Ukraine, the

Netherlands;

- Republic of Moldova implementation of a juvenile placement center that would provide

relief to those who are in a difficult situation, homeless, without a job, who uses drugs;

- to provide free education juveniles in schools, universities, etc.. because not all can afford

pocket acesin order not reach the criminal world which is more accessible;

- juveniles after exiting prison to be given a job to be able to integrate into society.

Republic of Moldova has worked hard on this scourge to decrease juvenile delinquency.

Montesquieu argues "should not lead on humans by means of extremes measures. You must

be temperate in the use of means which nature make available us to lead. "

58