UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IASI

FACULTATEA DE ECONOMIE SI ADMINISTRAREA AFACERILOR

ST. APROFUNDATE – MANAGEMENT FINANCIAR-BANCAR

DECIZIA FINANCIARĂ A FIRMEI ÎN CONDIŢII

DE RISC

Suport de curs

Titular curs: Prof.dr. Bucătaru Dumitru

Iaşi, 2008

1

CUPRINS:

CAPITOLUL 1 CADRUL DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR FINANCIARE ALE

ÎNTREPRINDERII ......................................................................................................................2

1.1.Organizarea afacerilor în economia de piaţă.......................................................................2

1.2. Managementul financiar – expresie a manifestării deciziilor financiare ale

întreprinderii..............................................................................................................................9

1.3. Mutaţii în mediul întreprinderii cu impact asupra managementului financiar al

acesteia ...................................................................................................................................16

CAPITOLUL 2 ELEMENTE ALE PROCESULUI DECIZIONAL AL ÎNTREPRINDERII ..20

2.1. Tipuri de decizii financiare manageriale..........................................................................20

2.2. Tehnici şi modele de fundamentare a deciziilor financiare ........................................25

2.3. Credibilitatea informaţiilor contabile în procesul de fundamentare a deciziilor ......30

2

CAPITOLUL 1 Cadrul de fundamentare a deciziilor financiare ale întreprinderii

1.1.Organizarea afacerilor în economia de piaţă

Afacerea este definită ca o tranzacţie financiară, comercială sau industrială, în urma

căreia participanţii speră să obţină un câştig. În economia de piaţă există trei forme principale

de organizare a afacerilor: afacerea proprietate individuală, afacerea în parteneriat şi

corporaţia.

Afacerea proprietate individuală presupune ca proprietatea să aparţină unei singure

persoane. Aceasta oferă individului proprietar atât avantaje, cât şi dezavantaje. Dintre

avantajele cele mai semnificative enumerăm faptul că:

- proprietatea se constituie cu uşurinţă şi fară mari cheltuieli datorită faptului

că nu este necesară stabilirea unui statut, sau a altui act juridic similar;

- nu se plătesc impozite corporaţionale pe profituri, ci doar impozite pe

veniturile individuale.

Dezavantajele proprietăţii individuale angajată în afaceri, sunt mai numeroase şi sunt,

cu deosebire, de natură financiară şi anume1:

- aceasta îşi constituie cu dificultate capitalurile de care are nevoie şi aceasta în

primul rând datorită accesului limitat la piaţa financiară;

- proprietarul este unicul răspunzător pentru rambursarea datoriilor, suportând

singur şi consecinţele riscurilor, inerente afacerii. De asemenea, toate bunurile personale pot fi

urmărite de creditori, chiar dacă ele nu au fost implicate în afacere şi aceasta până la

recuperarea integrală a datoriilor;

- transferul de proprietate se face cu mare greutate;

- viaţa afacerii este egală cu durata de viată a proprietarului.

Afacerea în parteneriat presupune asocierea a două sau a mai multor persoane, pe baza

unei înţelegeri verbale sau contractuale scrise. Avantajele şi dezavantajele sunt, în mare,

aceleaşi ca şi în cazul afacerii proprietate individuală.

Corporaţia este o persoană juridică care poate încheia contracte şi poate avea bunuri în

1 xxx Dictionarul explicativ al limbii romane. Editura Academiei, Bucuresti, 1975, p.15

3

proprietate. Juridic, această formă de organizare a afacerii presupune o separare faţă de

proprietari şi/sau managerii săi. Această separaţie conferă corporaţiei trei avantaje majore:

- are o viaţă nelimitată, acest fapt semnificând că poate continua să existe şi după ce

primii proprietari nu mai sunt în viaţă;

- proprietatea poate fi divizată în părţi de capital social, situaţie care creează posibilitatea

unui transfer mult mai uşor decât în celelalte două forme de organizare prezentate anterior şi în

plus prezintă o răspundere limitată.

Înfiinţarea unei corporaţii presupune întocmirea mai multor acte juridice în care să se

regăsească numeroase informaţii care să permită funcţionarea ei cu maxim de fiabilitate şi

eficienţă.

Organizarea afacerilor sub forma corporaţiilor prezintă o serie de avantaje:

- răspunderea limitată reduce riscul acţionarilor, situaţie care conduce la sporirea

activelor;

- posibilitatea de a atrage rapid şi în volum mare de capital, urmare a unei bune legături

cu piaţa financiară, fapt care creează premise favorabile pentru sporirea valorii întreprinderii;

- corporaţia are o lichiditate mult superioară afacerilor în parteneriat, conferind acestora o

mai bună bonitate pe piaţă.

În literatura şi în practica economică sunt utilizate mai multe noţiuni cu ajutorul cărora

se fac referiri la participanţii la diferitele forme de organizare a afacerilor şi anume: organizaţii,

agenţi economici, firme, întreprinderi, societăţi comerciale, companii, unităţi economice.

În definirea fiecărei noţiuni, autorii au în vedere elementele pe care aceştia le consideră

ca fiind reprezentative pentru a exprima condiţiile manifestării participanţilor menţionaţi, în

mediul afacerilor, precum: competenţele decizionale, cadrul juridic în care îşi desfăşoară

activitatea, modul de organizare a activităţii, etc.

Organizaţia economică reprezintă un grup de persoane cu concepţii sau preocupări

comune care are un regulament sau un statut propriu, constituit în vederea depunerii unei

activităţi organizate. În literatura economică se pot identifica, schematic, trei viziuni ale

conceptului de organizaţie:

- prima, exemplificată de teoria relaţiilor de agenţie, sau de mandatare, caracterizează

organizaţiile ca fiind un nod de contracte şi îşi propune să exploreze în profunzime

mecanismele sale incitative, precum şi dificultăţile punerii lor în aplicare, atrăgând atenţia

4

asupra constrângerii puternice care o constituie exigenţa contractelor;

- a doua, care poartă amprenta economiştilor „evoluţionişti”, propune o viziune

„moderată” a organizaţiilor concepute ca depozitare ale unei cunoaşteri şi ca producătoare de

competenţe. În această abordare se remarcă perspectiva dinamică a cercetării şi rolul central pe

care îl joacă activele umane;

- a treia abordare, cunoscută ca şi teoria costurilor de tranzacţionare este incontestabil cea

care a propus caracterizarea, cea mai bine fundamentată, organizaţiilor interpretate ca „structuri

de guvernare” care conduc tranzacţiile prin modalităţi diferite de cele folosite de structurile

alternative reprezentate de pieţe şi de formele hibride.

Organizaţia este privită ca o structură de autoritate în interiorul firmei sau a unui

organism public, proprietatea acesteia este definită în termeni relativi, iar eficacitatea este

reflectată prin capacitatea ei de a reduce atât costurile de producţie, cât şi cele de tranzacţionare.

În acest context se consideră, ca semnificativ pentru tratarea conceptului, studierea procesului

de luare a deciziilor, ca proces intern, şi mai puţin modul în care se asigură cele mai eficiente

relaţii cu piaţa, aşa cum se întâmplă atunci când se tratează, funcţionarea întreprinderii.

O teorie nouă, care după părerea unor economişti, completează conceptul de organizaţie

este teoria integrării, conform căreia atributele tranzacţiilor (ale pieţei) sunt cele care determină,

dacă o anumită structură de guvernare este sau nu potrivită pentru organizarea afacerilor. În

concluzie, noţiunea de organizaţie face trimitere mai mult la o anumită structură internă,

capabilă să ia decizii.

Agentul economic este definit ca persoana fizică sau grupul de persoane care pot fi

considerate drept centre de decizie economică prin care se hotărăşte comportamentul lor în

domeniul afacerilor. Noţiunea de agent se foloseşte şi atunci când se face referire la un

participant la o afacere proprietate individuală sau la una în parteneriat sau la corporaţie.

Aceasta, deoarece se acceptă sub denumirea de agent şi o persoană, dar şi mai multe, iar

organizarea activităţii lor se poate face cu sau fără un statut sau un act juridic similar. Aceste

elemente care definesc noţiunea de agent economic sunt în concordanţă cu cerinţele celor trei

forme de organizare ale afacerilor.

Agenţii economici au fost clasificaţi după mai multe criterii: sociologic, instituţional sau

funcţional. Primele clasificări s-au făcut încă din secolul trecut când Fr. Quesnay a considerat

că agenţii economici se clasifică în: fermieri (clasa productivă), artizani (clasa neproductivă) şi

5

proprietarii funciari. D. Ricardo a vorbit, în acelaşi context, de trei grupe: muncitori, capitalişti

şi proprietari funciari. K. Marx a împărţit agenţii economici în proletari şi capitalişti. J.M.

Keynes a constatat că suma comportamentelor individuale ale agenţilor economici diferă de

comportamentul lor global, concluzie contestată ulterior.

În practica europeană agenţii economici au fost grupaţi după funcţia economică

îndeplinită. Astfel, în Franţa anilor şaptezeci, contabilitatea naţională a organizat agenţii

economici în cinci mari grupe: gospodăriile, întreprinderile nefinanciare, administraţiile,

instituţiile financiare şi străinătatea.

Într-o ordonare a contabilităţii naţionale româneşti de manieră ce are rezonanţe

europene, agenţii economici sunt clasificaţi după două criterii: funcţional şi instituţional.

Cerinţa instituţională are în vedere acele unităţi care se bucură de autonomie de decizie în

exercitarea funcţiei lor principale. Agenţii economici care îndeplinesc această cerinţă sunt mai

departe grupaţi în sectoare instituţionale. Un sector este un ansamblu de unităţi prezentând un

comportament economic analog (identificat prin funcţia lor principală şi prin natura şi originea

principalelor lor resurse). Cele cinci sectoare sunt:

- societăţile nefinanciare care sunt împărţite în patru sectoare, în funcţie de acţionarul

majoritar, respectiv: societăţi publice, societăţi private cu capital în principal naţional, societăţi

private cu capital european şi societăţi private cu capital provenind din restul lumii li cuprind

unităţile care au ca funcţie principală producerea de bunuri şi servicii comercial nefinanciare,

iar resursele lor băneşti sunt procurate în cea mai mare proporţie în urma valorificării

produselor proprii,

- instituţiile financiare, sector care include şi societăţile de asigurări, cuprinde unităţile

care au drept funcţie principală producerea de servicii comerciale financiare care vizează, în

principal, valorificarea disponibilităţilor băneşti în condiţii de risc,

- administraţiile publice centrale, locale şi de asigurări sociale se referă la unităţile care

oferă servicii necomerciale destinate întregii populaţii, iar ca o caracteristică a acestui sector,

resursele necesare funcţionării lui sunt obţinute exclusiv numai din alocaţii bugetare obligatorii,

- instituţiile fără scop lucrativ sunt reprezentate de unităţile care oferă servicii destinate,

în esenţă, gospodăriilor şi care sunt oferite fie gratuit, fie la preţuri modice,

- gospodăriile, care reunesc unităţile a căror funcţie principală este de a consuma.

Acestea sunt cunoscute şi prin cele două componente, respectiv gospodăriile colective şi

6

gospodăriile individuale.

În concluzie, noţiunea de agent economic are cea mai mare sferă de cuprindere,

semnificând atât persoana fizică, cât şi grupul de persoane fizice sau juridice care exercită o

activitate economică. Această definiţie permite utilizarea noţiunii de agent economic atunci

când se fac referiri la participanţii prezenţi în toate cele trei forme de organizare ale afacerilor.

Un alt termen prezent pentru a defini participanţii în cele trei forme de organizare ale

afacerilor este cel de societate comercială. Conţinutul noţional al societăţii comerciale face ca

aceasta să se confunde cu trăsăturile unei singure forme de organizare a afacerilor şi anume

corporaţia. Societatea comercială este definită ca persoana juridică creată în baza unui contract

prin care două sau mai multe persoane fizice sau juridice se asociază pentru ca, prin aporturile

individuale aduse şi prin săvârşirea de acte sau fapte de comerţ, să obţină un profit pe care să-l

împartă între ele.

În practică funcţionează trei tipuri de societăţi comerciale şi anume:

- de persoane;

- de capitaluri;

- cu răspundere limitată.

Societăţile comerciale de persoane au drept caracteristic faptul că aportul participanţilor

nu este liber transferabil. În cadrul societăţilor comerciale de persoane se includ societăţile

comerciale în nume colectiv şi cele în comandită simplă. Enumerăm câteva din elementele care

diferenţiază între ele cele două forme ale societăţilor de persoane:

- societatea comercială în nume colectiv este de inspiraţie familială şi este constituită din

cel puţin doi participanţi – asociaţi care angajează în afaceri întregul lor patrimoniu şi se fac

responsabili cu toate bunurile lor. Asociaţii au calitatea de comercianţi şi sunt declaraţi faliţi

odată cu societatea respectivă,

- societatea comercială în comandită simplă se compune din cel puţin doi participanţi:

unul, denumit comanditar, este deţinător de capital, pe care-l pune la dispoziţia celuilalt, numit

comanditat (care este întreprinzătorul), contra unei părţi din profit, fără ca el să îşi asume vreo

obligaţie comercială şi bănească mai mari decât aportul de capital. Comanditatul este asociat în

nume colectiv şi răspunde pentru angajamentele societăţii cu întregul patrimoniu.

Societatea comercială de capitaluri se caracterizează printr-o mare mobilitate a

capitalurilor. Participanţii-acţionari îşi evidenţiază aporturile cu ajutorul acţiunilor care pot uşor

7

fi schimbate pe piaţa financiară pe bani. Din această grupă de societăţi comerciale fac parte:

cele anonime, pentru plasament de capital, de investiţii, etc.

Societatea comercială cu răspundere limitată are un caracter complex, luând din

trăsăturile primelor două tipuri, elementele privind răspunderea, pe de o parte şi circulaţia

capitalului, pe de altă parte. Astfel, într-o societate cu răspundere limitată, răspunderea este

până la nivelul aportului fiecărui asociat, iar acesta nu poate ceda sau transfera în mod liber

părţile sociale, decât pe baza unui acord al celorlalţi asociaţi.

În lumea afacerilor tipurile de societăţi prezentate, sunt în ponderi diferite, de la ţară la

ţară sau de la etapă la etapă de evoluţie economică. Spre exemplu, societăţile comerciale în

comandită sunt, de mai mult timp, în declin în ţările dezvoltate, în schimb acestea se găsesc în

expansiune în ţările aflate în tranziţia către economia de piaţă. Remarcăm totuşi, că societăţile

comerciale de capitaluri sunt forme de organizare a afacerilor reprezentative pentru economia

de piaţă.

Un alt termen des utilizat în definirea participanţilor la organizarea afacerilor este cel de

firmă. Termenul de firmă provine din limba engleză unde are înţeles de societate comercială,

întreprindere sau orice fel de unitate economică organizată prin asociere. În limbajul curent,

termenul este larg folosit cu înţeles de societate comercială, întreprindere, de regulă privată.

Acest înţeles este contrar prevederilor legale imperative potrivit cărora firma este „numele sau

după caz denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează” .

În practica afacerilor este folosită şi noţiunea de companie. Aceasta este considerată de

unii autori ca substituibilă cu cele de firmă, de întreprindere sau de societate comercială. În alte

lucrări termenul de companie este utilizată pentru a exprima o stare de monopol într-o anumită

ramură.

Termenul de întreprindere, care face obiectul de cercetare al prezentului curs, este

foarte complex şi expresiv pentru domeniul afacerilor. Întreprinderea este o unitate economică

producătoare care se caracterizează printr-un gen specific de activitate, printr-o funcţionalitate

şi organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce şi

gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa financiară. În jurul acestei unităţi polarizează

subunităţile şi marile unităţi, motiv pentru care ea este considerată o unitate de bază. Marea

diversitate a întreprinderilor contemporane este rezultatul unei duble evoluţii, ambele reflectând

progresul tehnic: pe de o parte, multiplicarea bunurilor oferite consumatorilor, iar pe de altă

8

parte, transformările în maniera de a produce.

În acest context, producţia de masă a bulversat structurile economice şi juridice ale

producţiei. Pentru a evita o parte a restricţiilor impuse de piaţă şi din afara pieţei, întreprinderile

caută să devină mai puternice şi în acest context să-şi adapteze activitatea la schimbările ce

survin în tehnică şi în tehnologie, în economie şi în legislaţie.

Întreprinderile se prezintă într-o mare varietate de forme, iar dacă avem în vedere

criterii economice şi juridice tipologia lor se prezintă în modul următor:

- întreprinderi – persoane fizice (individuale – ferme private de familie),

- întreprinderi – asociere (corporative),

- întreprinderi – societăţi comerciale (juridice),

- întreprinderi – regii autonome.

Dacă avem în vedere o noţiune discutată deja, respectiv cea de organizaţie, atunci

întreprinderea poate fi considerat ca un caz particular de organizaţie şi anume este o organizaţie

economică, deoarece:

- este un ansamblu delimitat de persoane (proprietari, salariaţi, colaboratori),

- are un rol, scopuri şi obiective definite, legale şi utile,

- fiecare persoană are un rol delimitat pentru atingerea obiectivelor întreprinderii,

- este structurată corespunzător pentru realizarea obiectivelor (secţii, ateliere, etc.),

- între membrii organizaţiei ca şi între grupurile structurale se stabilesc relaţii multiple,

- interacţionează cu mediul şi îl influenţează.

Întreprinderea se deosebeşte de alte organizaţii prin rolul său economic (vânzarea pe

piaţă a produselor sau serviciilor, obţinerea de profit), precum şi prin gradul de formalizare a

activităţii sale.

În aceeaşi ordine de idei, întreprinderea este un agent economic a cărui funcţie

principală este aceea de a pune la dispoziţia utilizatorilor potenţiali, bunuri sau servicii

comercializabile. Ea mai poate fi definită şi ca unitatea economică care dispune de personalitate

juridică şi desfăşoară un anumit tip de activitate. Întreprinderea se caracterizează printr-o

organizare tehnologică specifică, prin capacitatea ei de a produce anumite bunuri şi servicii,

prin gestiunea şi conducerea unică, precum şi prin unitatea sa financiară. Având în vedere şi

termenii trataţi anterior putem afirma că întreprinderea este cea mai mică unitate legal

constituită care dispune de autonomie decizională (posedă personalitate juridică, ţine

9

contabilitate proprie şi întocmeşte bilanţ contabil pe care îl dispune la organele financiare) şi

este organizată să desfăşoare în unul sau mai multe locuri, una sau mai multe activităţi pentru

producerea de bunuri şi/sau servicii.

1.2. Managementul financiar – expresie a manifestării deciziilor financiare ale întreprinderii

Conducerea întreprinderii presupune adoptarea şi aplicarea unui complex de decizii

care privesc activităţile desfăşurate de aceasta. Fundamentarea deciziilor ca o componentă

esenţială a procesului conducerii, presupune ample acţiuni de colectare, sistematizare,

prelucrare şi analiză a informaţiilor referitoare la mediul în care acţionează întreprinderea în

calitatea sa de agent economic autonom.

Mediul este definit ca ansamblu corelat al factorilor naturali, economici, financiari,

tehnici, juridici, demografici, sociali şi politici. Întreprinderile se adaptează la mediu cu o

anumită dificultate având în vedere o serie de restricţii de care trebuie să ţină seama precum:

resursele de care poate dispune, natura relaţiilor de producţie, nivelul de dezvoltare

tehnologică şi economico-socială, volumul, structura şi gradul de instruire al forţei de muncă,

reglementările juridice, concurenţa externă şi internă. Funcţie de acestea, firma îşi organizează

producţia şi orientează propria activitate manifestându-şi libera iniţiativă, autonomia

functională.

Conducerea firmei presupune cunoaşterea acestor factori, ca o condiţie obligatorie şi

obiectiv necesară, deoarece aceasta permite cuantificarea influenţelor exercitate asupra

sistemului întreprindere şi în consecinţă reglarea acestui sistem economic. În acest fel se

crează şi posiblitatea creşterii capacităţii de adaptare operativă şi eficientă a întreprinderii la

modificările ce intervin în structura şi dinamica mediului.

Întreprinderea îşi manifestă calitatea sa de producător (ofertant), pe de o parte,

respectiv de consumator (cumpărător), pe de altă parte, pe piaţă. Piaţa este cea care mijloceşte

legătura firmei cu mediul. Informaţiile referitoare la consumatorii actuali şi cei potenţiali, la

structura şi caracteristicile produselor, la concurenţi, la preţurile practicate, la sursele de

aprovizionare şi de desfacere, la posibilităţile de finanţare, etc., prezintă elementele absolut

10

necesare fundamentării deciziilor privind ciclul aprovizionare - producţie - desfacere şi în

aceste context a relaţiei efect - efect.

Orice firmă îşi orientează activitatea sa către mediu, urmărind cele două obiective

fundamentale ale existenţei sale: primul, constă în satisfacerea cererii consumatorilor la un

nivel calitativ cât mai ridicat, iar al doilea, concretizat în sporirea eficienţei sale şi cu deosebire

a rentabilităţii.

Principala modalitate de realizare a celor două obiective o constituie creşterea

flexibilităţii şi adaptabilităţii sistemului său productiv la dinamica şi structura

mediului.Transpunerea în fapt a acestor deziderate, presupune manifestarea deplină a

autonomiei funcţionale căreia să-i fie ataşate iniţitativa şi dinamismul. Autonomia

întreprinderii îşi găseşte motivaţia în exercitarea dreptului de proprietate.

Autonomia funcţională a întreprinderii semnifică exercitarea liberă a dreptului său

de a-şi organiza activităţile proprii în contextul unei stări anumite a mediului în scopul

îndeplinirii în condiţii de optim a obiectivelor sale. Autonomia funcţională a firmelor se

manifestă în legătură cu gestiunea unui patrimoniu folosit pentru a înfăptui afaceri pe piaţă.

Drept urmare, ea nu se poate realiza pe deplin decât atunci când întreprinzătorii au

posibilitatea să se întâlnească în mod direct între ei, ocazie cu care îşi exercită dreptul de

opţiune, decizie şi acţiune privind activitatea lucrativă a firmei sub toate aspectele: juridică,

tehnică, comercială, financiară, ecologică, socială şi de personal.

Orice întreprindere este interesată să-şi desfăşoare activităţile în condiţiile

administrării cât mai eficiente a patrimoniului său. În acest sens aceasta urmăreşte

obţinerea unui volum cât mai mare şi diversificat de utilităţi în concordanţa cu solicitările

pietei, corespunzătoare calitativ şi cu un nivel cât mai scăzut de cheltuieli, care să permită

valorificarea lor cât mai profitabilă

Condiţiile în care îşi desfăşoară afacerile întreprinderea suferă o permanentă adaptare

fapt ce impune găsirea unor modalităţi raţionale de organizare şi de conducere a proceselor pe

care afacerile respective le generează. Selectarea modalităţilor de organizare şi de conducere

a proceselor care să răspundă cel mai bine obiectivelor firmei, se face prin combinarea

optimă a resurselor materiale, umane şî financiare de care aceasta dispune. Acest lucru

defineşte gestiunea întreprinderii care este o metodă practică de organizare şi de conducere

a activităţilor productive. Manifestarea autonomiei, adică exercitarea dreptului de a organiza

11

şi de a conduce activitatea proprie impune acţiune şi mijloace de înfătuire a obiectivelor

propuse. Gestiunea economică se concretizează într-un ansamblu de decizii şi de operaţiuni de

realizare a acestora ce privesc, pe de o parte, procurarea şi utilizarea eficientă a factorilor de

producţie, iar pe de altă parte, gospodărirea efectelor obţinute în urma activităţii desfăşurate.

Gestiunea economică se prezintă ca un ansamblu unitar de domenii care se pot structura pe

două planuri şi anume:

- gestiuni ale factorilor de producţie şi ale efectelor utilizării acestora respectiv

gestiunea stocurilor, gestiunea forţei de muncă, gestiunea activelor imobilizate, etc;

- gestiuni ale activităţilor parţiale, grupate în raport cu funcţiile atribuite întreprinderii:

gestiunea producţiei, gestiunea personalului lucrător, gestiunea comercială, gestiunea

financiară.

Esenţa gestiunilor activităţilor parţiale este dată de ansamblul deciziilor şi

operaţiunilor de înfăptuire a acestora ce privesc acel domeniu, sub aspectul procurării şi

utilizării factorilor necesari activităţilor în cauză. Indiferent de modul de structurare,

diferitele domenii ale gestiunii economice se influenţează reciproc. Astfel, sporirea cantitativă

şi calitativă ale capacităţilor de producţie se verifică atât prin prisma activităţii comerciale de

aprovizionare – desfacere, a celei de personal, asigurarea forţei de muncă, cât şi prin prisma

condiţiilor financiare respectiv existenta resurselor de finanţare, rentabilitatea minima

necesara De asemenea este valabilă şi relaţia inversă adică, nu intervină prin mijloace specifice

în domeniul gestiunii producţiei, a gestiunii comerciale etc. Importanţa gestiunii financiare

apare în două situaţii:

- crează premisele financiare necesare desfăşurării fiecărui tip de activitate în parte;

- îndeplineşte rolul de regulator al întregului sistem „gestiune economică", situaţie în

care intervine în funcţie de rezultat în reglarea gestiunilor parţiale.

Gestiunea economică prespune, prin definiţiei, acţiunea factorului financiar, în

consecinţă presupune manifestarea gestiunii financiare în calitate de componentă

organizatorică de bază a acesteia.

Gestiunea financiară poate fi definită ca fiind ansamblul operaţiunilor ce trebuiesc

întreprinse pentru procurarea şi utilizarea raţională a capitalulului precum şi mulţimea deciziilor

financiare adaptate în acest sens, la scară microeconomică.

Încadrarea deciziei financiare în conceptul de gestiune financiară apare ca firească

12

deoarece „decizia, ca model de acţiune umană, presupune trecerea de la potentă la acţiune, în

condiţiile de eficienţă, în mod conştient şi pe baza unei fundamentări şi motivări ştiinţifice,

axiologice, psihologice şi de scop"2

Prin urmare, decizia financiară este rezultatul unui proces complex, sistematic, de

urmărire şi cunoaştere a realităţilor în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. Ea are ca

suport nu doar realităţile financiare propriu-zise, ci şi cele general economice, tehnice şi chiar

sociale, de unde şi necesitatea desfăşurării unei activităţi sistematice de culegere şi de

prelucrare prealabilă a informaţiilor destinate actului decizional. Datorită multiplelor conexiuni

ce se realizează în acest plan,, sistemul informaţional economico-financiar din întreprindere,

prin modul său de organizare şi funcţionare, influenţează considerabil calitatea gestiunii

financiare.3

Managementul financiar reprezintă o componentă a managementului general al

firmei. Obiectivul său global esta acela de a asigura eficienţa utilizării capitalului, de a

susţine crearea capitalurilor necesare întreprinderii şi de a realiza, pe această cale, suportul

necesar performanţelor de piaţă ale firmei. Managementul financiar operează întotdeauna într-

un cadru bine conturat de strategia de piaţă adoptată de firma şi se subordonează obiectivelor

înscrise într-o astfel de strategie.

Capitalul trebuie considerat drept o resursă limitată. El este obţinut de pe piaţa

financiară cu un anumit preţ ce reprezintă pentru întreprindere costul său de capital. Acesta

devine implicit limita minimă a randamentului financiar scontat, cu care trebuie valorificate

activele firmei.

Managementul financiar al întreprinderii poate fi înţeles ca fiind un amsamblu de

persoane, de metode, tehnici, procedee, instrumente şi acţiuni prin care se fundamentează

deciziile financiare în contextul realizării unor obiective organizaţionale, formulate printr-o

strategie de firmă.

Managementul financiar îi revin următoarele sarcini:

- evaluarea financiară a activităţilor firmei planificate, într-o perioadă de gestiune

dată;

2 P. Bran, Decizia financiară în unitatea economică, Editura Ştiinţifică şî Encicopedică, Bucureşti, 1980, p.61 3 I. Trenca, Managementulfinanciar al întreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997

13

- asigurarea necesarului de capital cu un cost minim,

- utilizarea eficientă a capitalurilor întrperinderii;

- asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii atât pe termen scurt cât şi lung;

- realizarea unei rentabilităţi suficiente să acopere destinaţiile prevăzute pentru

profilul întreprinderii.

Managementul financiar trebuie să urmărească aplicarea în practică a politicilor de

finanţare pe termen lung vizând solvabilitatea, a politicilor de îndatorare pe termen scurt, a

politicilor de credit comercial, precum şi a celor de distribuire a profilului.

Managementul financiar este chemat, ca prin mijloace specifice domeniului

financiar, să influenţeze în sens crescător valoarea de piaţă a firmei, în scopul realizării unei

stări financiare corespunzătoare şi asigurării prosperităţii ei.

Pentru a se înfăptui acţiuni eficiente în domeniul managementului financiar este

necesar ca firma să deţină personal calificat în posturi ce reclamă competenţe decizionale.

Implicaţiile şi efectele de natură fmanciară, pe care le reclamă orice acţiune din domeniul

tehnic, comercial, aprovizionare -expediţie, al resurselor umane, etc., face ca diferiţi

decidenţi, de diferite profesii, din diferite centre de responsabilitate, să se implice în acelaţi

timp în înfăptuirea managementului financiar.

În raport cu ierahizarea obiectivelor urmărite, în cadrul managementului financiar

interacţionează trei mari categorii de manageri: top managerii, middle managerii şi first-line

managerii4

Top managerii se pronunţă şi adoptă decizii ce privesc obiectivele organizaţionale

fundamentale, care întotodeauna îmbracă şi o tentă financiară. Ei adoptă de asemenea decizii

cu privire la alocarea resurselor, implicit a celor financiare, necesare atingerii obiectivelor

propuse, avându-se în vedere cu această ocazie, structura de capital, politicile de dividende,

politicile de finanţare, cele de credit comercial, etc.

Middle managerii au rolul de „curea de transmisie" întrucât asigură transmisia

dinspre top-manageri spre first-line managerii şi apoi de informare a top-managerului despre

rezultatele obţinute ca urmare a implementării deciziilor anterioare. Ei sunt cei care elaborează

planuri şi programe de acţiune; defalcă sarcinile, inclusiv cele de natură financiară, pe

4 Trenca I., Op.cit

14

colective de muncă şi centre de responsabilitate, urmăresc realizarea lor în practică; fac

comparaţii între nivelul sperat şi cel realizat al obiectivelor propuse, analizează ecartul şi

impactul acestuia asupra evoluţiei viitoare a firmei, stabilesc factorii de influenţă şi propun

măsuri pentru redresarea unor situaţii devenite nefavorabile.

Conducătorul compartimentului financiar poate fi încadrat, de regulă, la această

categorie de manageri, în acest context revenindu-i sarcini precise. El trebuie să verifice, prin

prisma criteriilor financiare, nivelul de eficienţă al tuturor celorlalte programe de acţiune

elaborate şi implementate de către conducătorii altor centre de responsabilitate. În acest sens

colaborează pe orizontală cu toţi aceşti factori decidenţi pentru a contura cea mai bună

alternativă de acţiune în plan financiar, fără a diminua însă din punct de vedere cantitativ şi

calitativ acţiunea economică întreprinsă. De multe ori apar „conflicte" iar soluţia cea mai

bună de rezolvare a acestora este compromisul (concilierea) în care esenţial este să se

pornească întotdeauna de la un nivel minim acceptat de eficienţă financiară. Natura

problemelor pe care le rezolvă managerii financiari îi obligă, ca prin instrumente specifice, să

monitorizeze acţiunile întreprinse de alte centre de responsabilitate, sub toate aspectele lor.

Aceasta este permisă datorită calităţii de excepţie atribuită instrumentelor financiare, de a

sintetiza şi de a generaliza operaţiile, procesele, fenomenele din întreprindere cu ajutorul

unităţilor monetare. Din acest motiv, acţiunile managementului financiar se extind

întotdeauna şi în celelalte sfere specifice celorlalte tipuri de management practicat în

întreprindere.

First - line managerii sunt persoane care conduc nemijlocit colective de lucru. Ei

operează cu prezentul şi au obligaţia de a asigura transpunerea în practică, într-un orizont de

timp imediat, a obiectivelor înscrise în programul de acţiune elaborat pentru resortul lor de

către middle manageri. Au şi sarcina de a raporta sistematic rezultatele obţinute şi de a supune

spre analiză middle managerilor cauzele şi efectele, precum şi de a formula propuneri de

îmbunătăţire.

Natura acţiunilor întreprinse de managementul financiar, într-un context dat, se

subordonează întotdeauna şi în exclusivitate obiectivelor organizaţionale de bază. Astfel:

- la firmele cu caracter productiv, la care se urmăreşte, de pildă, expansiunea de

piaţă, obiectivul primordial al managementului financiar îl va reprezenta, de regulă profitul, ci

posibilitatea de finanţare a programelor strategice care vizează creşterea puterii economice

15

a firmei;

- la firmele la care se practică alturismul social vor predomina obiectivele ce ţin de

satisfacerea pretenţiilor clienţilor, realizarea protecţiei mediului înconjurător, salarizarea

mai bună a lucrătorilor şi crearea condiţiilor de muncă, fără a se pune în mod deosebit accentul

pe profit.

- la firmele mici şi mijlocii, la care obiectivul organizaţional de bază este în mod

determinant influenţat de afirmarea calităţilor personale ale managerului, în a dobândi

succesul. În acest caz, în atenţia managementului financiar se vor afla acele acţiuni prin care se

vor sublinia performanţele de excepţie ale managerului firmei, cum ar fi: acţiuni surpriză la

bursă; plasamente de capital şocante, asocierile în afaceri, etc., cu scopul obţinerii unor

nivele la profitabilitate deosebite, uneori ieşite din comun.

- la firmele aflate în lichidare, fie ca urmare a unei acţiuni voluntare, fie a uneia

judecătoreşti, obiectivul managerial este acela de a continua afacerile, până la desfiinţare, prin

atenuarea cât mai mult posibil a efectelor nefavorabile rezultate din aplicarea ordinului de

lichidare. Pentru managementul financiar este important ca la finele perioadei de lichidare să

se stabilească o concluzie clară privind situaţia financiară şi modul în care se recuperează

creanţele şi respectiv se sting obligaţiile.

Prin scopul urmărit, managementul financiar trebuie să asigure supravieţuirea firmei

şi implicit consolidarea situaţie sale, probate prin obţinerea unor performante de piaţă notabile.

Rolul său este acela de a construi un cadru în care urmează a se stabili conexiunile

necesare dintre trei variabile considerate fundamentale şi anume:

- obiectivele financiare ale firmei, definite prin profit, ca obiectiv de bază, iar

structura financiară, costul de capital şi politica de dividente, ca obiective secundare;

- valoarea de piaţă a firmei pe care managementul financiar trebuie să o sporească;

- mijloacele şi instrumentele folosite pentru măsurarea performanţelor financiare ale

firmei. Ele sunt absolut necesare deoarece odată ce obiectivele firmei au fost identificate,

definite şi evaluate, performanţele obţinute de întreprindere trebuiesc monitorizate, urmărite

şi analizate.

16

1.3. Mutaţii în mediul întreprinderii cu impact asupra managementului financiar al acesteia

În perioada contemporană, trei mutaţii majore caracterizează schimbarea mediului în

care funcţionează întreprinderile:

• mondializarea pieţelor financiare,

• multiplicarea riscurilor,

• intensificarea concurenţei.

Mondializarea pieţelor financiare a început, ca proces, în anii optzeci şi s-a

dezvoltat apoi pe fondul deficitelor bugetare şi comerciale ale SUA, la care se pot adăuga şi

alte fenomene precum: politica monetară restrictivă promovată de autorităţile americane şi

extrem de scăzuta rată de economisire a populaţiei acestei ţări.

Evenimentele care au pregătit această mutaţie pot fi observate în starea mediului din

anii anteriori deceniului opt. Politicile monetare antiinflaţioniste promovate de puterile

publice au impus sporirea nivelului real al dobânzilor pozitive, care în gestiunea

întreprinderii, a însemnat o sarcină suplimentară materializată sub forma cheltuielilor

financiare mai mari. Nivelul ridicat al dobânzilor a incitat întreprinderile să-şi restructureze

datoriile. Firmele rentabile au repartizat o parte mai mare din profituri pentru sporirea

capitalurilor proprii, majorând astfel ponderea lor în totalul capitalurilor folosite. În acest fel,

modul de finantare a economiilor occidentale cunoaşte o schimbare profundă şi anume,

sporeşte rolul autofinanţării. Astfel, dintr-un sistem de economie bazat pe îndatorare, sau pe

finanţare administrată se evoluează către o economie de piaţă financiară . Dezvoltarea

pietelor financiare principale face posibilă emisiunea de acţiuni care, în cazul societăţilor pe

acţiuni, asigură, alături de profit, resursele proprii folosite pentru constituirea capitalurilor

lor. Pieţele secundare sporesc la rândul lor, mobilitatea procesului de constituire a

capitalurilor întreprinderii.

Mondializarea pieţelor a debutat cu o liberalizare a capitalurilor urmând ca pe toate

pieţele să se aplice aceleaşi reguli privind circulaţia capitalurilor. Într-un cuvânt

„decompartimentarea” pieţelor financiare a fost însoţită de progresele informaticii, care au

permis analiştilor financiari să facă comparaţii pertinente ale randamentelor diferitelor

plasamente de pe pieţele de capital. În acest fel, capitalurile pot fi plasate acolo unde

17

investiţiile oferă cele mai ridicate randamente.

În contextul mondializării pieţelor financiare, puterile publice s-au angajat să

realizeze reforme vizând, în mod deosebit, favorizarea creşterii şi mobilităţii capitalurilor pe

o piaţă unificată şi organizată, stimulând astfel o concurenţă între intermediarii financiari

susceptibili să antreneze o scădere a costului de intermediere. Aceste fapte sunt de natură să

se facă atractive, din nou, capitalurile împrumutate.

Multiplicarea riscurilor se manifestă, în principal, pe trei nivele fiecare semnificând

apariţia şi/sau dezvoltarea, cu precădere a trei mari riscuri: riscul de schimb; riscul de

dobândă şi riscul de credit.

Manifestarea riscului de schimb, a fost semnalată la începutul anilor şaptezeci, odată

cu introducerea, în Sistemul Monetar Internaţional, a regimului cursurilor flotante. Acest risc

s-a intensificat concomitent cu dezvoltarea schimburilor internaţionale şi cu liberalizarea

pieţelor financiare. Odată cu introducerea monedei unice, riscul de schimb a dispărut doar în

relaţiile, exprimate în euro, între statele membre ale Uniunii Europene. Riscul de schimb se

manifestă la întreprinderile care a creanţe exprimate într-o monedă care, la scadenţă,

înregistrează o depreciere faţă de o altă monedă, în care urmează să se convertească.

Scăderea rezervelor în devize la băncile centrale, concomitent cu sporirea valorii

schimburilor internaţionale, dar şi creşterea ratei dobânzii, reprezintă câteva cauze care

îngreunează procesul de previzionare a cursurilor de schimb şi de atenuare a consecinţelor

acestui risc.

Riscul de dobândă vizează consecinţele negative, pentru întreprindere, ale folosirii

de către instituţiile financiare a principalului instrument al politicii monetare, respectiva rata

dobânzii.

Între riscul de schimb şi riscul de dobândă există o strânsă legătură, în sensul că

atunci când se crează o diferenţă între ratele dobânzii, în cazul a două monede, se produce un

flux de capital către moneda mai bine remunerată, modificând în acest fel, raportul de

schimb dintre respectivele monede. Riscul de dobândă se întâlneşte la întreprinderile care

contractează un împrumut şi dispun cu această ocazie de posibilitatea să opteze pentru una

din cele două variante de stabilire a dobânzii: fixă sau variabilă. În literatura de specialitate

acest risc este tratat ca o stare de volatilitate a dobânzii. Volatilitatea dobânzii sau riscul de

dobândă este explicat prin următoarele situaţii:

18

- o întreprindere se îndatorează şi optează pentru o rată fixă a dobânzii, caz în

care cunoaşte costul capitalului împrumutat pe întreaga durată a împrumutului, însă este

împiedicată să profite de o eventuală scădere a dobânzii;

- împrumutul este contractat cu o rată variabilă în speranţa scăderii costului

împrumutului, riscând totuşi să se întâlnească cu o situaţie nedorită şi anume, cea de creştere

a ratei dobânzii. Considerăm că evoluţia către o piaţă monetară unificată este însoţită de o

scădere a ratei dobânzii, fapt demonstrat de datele statistice din ultimii ani.

Riscul de credit, numit de către unii economişti şi riscul de client exprimă temerea

că o creanţă nu va putea fi recuperată. Pentru întreprinderi, acest risc apare în condiţiile în

care nivelele ridicate ale dobânzilor practicate de bănci, încă din anii optzeci au obligat

firmele să apeleze la împrumuturi între întreprinderi. Falimentele, lipsa lichidităţilor sau a

solvabilităţii firmelor debitoare au fost şi continuă să fie cauzele manifestării riscului de

credit. Menţionăm că din anii optzeci, frecvenţa manifestarii acestui risc a crescut constant

până în anul 1993, după care s-a înregistrat o evoluţie descendentă.

Intensificarea concurentei se produce pe fondul internaţionalizării pieţelor,

combinat cu relativa saturare a lor. Succesul întreprinderii în această competiţie este asigurat

în mare măsură funcţie de felul cum aceasta reuşeşte să asigure: mai buna mobilizare a

resurselor umane; apariţia de noi produse care să menţină interesul clienţilor pentru firmă; o

legătură strânsă între calitatea proceselor din întreprindere şi cele mai noi evoluţii

tehnologice din domeniu.

În lupta de concurenţă se amplifică rolul finanţelor întreprinderii şi în acest sens,

sunt remarcate modificări în comportamentul acestora, respectiv:

- folosirea modalităţilor de plată şi de finanţare a clienţilor, ca instrumente de creare a

celor mai atractive condiţii pentru parteneri;

- dezvoltarea ingineriei financiare în contextul sporirii rolului operaţiunilor de creştere

externă;

- internaţionalizarea activităţii întreprinderii, orientare care obligă firma ca afacerile să se

fundamenteze nu doar din punct de vedere financiar, ci şi juridic, atunci când se apreciază

oportunitatea extinderii pe pieţele externe;

- în acelaşi timp au fost necesare apariţia şi utilizarea de instrumente noi pentru

fundamentarea şi urmărirea realizării deciziilor financiare ale întreprinderii.

19

Mutaţiile produse în mediul în care evoluează întreprinderile româneşti în perioada

contemporană le obligă la schimbarea comportamentului lor în sensul adaptării lui la noile

condiţi în care evoluează. Aceste mutaţii aduc cu sine atât oportunităţi, cât şi elemente de

risc, dacă avem în vedere perioadele precedente.

Relaţiile financiare sunt cele mai afectate de aceste mutaţii, trebuind să dovedească,

în consecinţă, o capacitate de adaptare foarte mare astfel încât rezultatele întreprinderilor să

fie maxime.

20

CAPITOLUL 2 ELEMENTE ALE PROCESULUI DECIZIONAL AL ÎNTREPRINDERII

2.1. Tipuri de decizii financiare manageriale

Managementul financiar se înfăptuieşte cu ajutorul deciziilor financiare manageriale.

Ele reprezită produsul final al procesului de conducere ale întreprinderii, sunt extrem de

diverse şi se fundamentează în funcţie de situaţia concretă în care funcţionează aceasta.

Deciziile financiare au implicaţii în sfera economicului, deoarece o decizie financiară

este într-o strânsă legătură cu decizia economică cu care se întrepătrunde şi se influenţează

reciproc. Decizia financiară este, în fapt, o variantă preferabilă de acţiune, din mai multe

posibile, prin care să asigure adaptarea sistemului „întreprindere” la mediu.

Fundamentarea şi adoptarea unei decizii presupune identificarea unor precondiţii, cu

impact asupra evoluţiei viitoare a firmei. Decalajul între realizările şi obiectivele propuse

anterior, poate fi un factor pozitiv sau unul negativ asupra evoluţiei viitoare a firmei. Ideal ar

fi ca acesta să reprezinte un ecart cât mai mic pentru că numai într-un astfel de context se

poate spune că managementul se înfăptuieşte în condiţii de optim. Evaluarea impactului pe

care decalajul îl produce asupra evoluţiei viitoare a întreprinderii presupune urmărirea cu

precădere a aspectelor de natura financiară referitoare la: volumul capitalului şi costul

acestuia; masa profitului, consistenţa fondului de rulment, credibilitatea pe care firma o

prezintă în faţa partenerilor de afaceri (clienţi, furnizori, bănci), etc.

Motivarea înlăturării decalajului se pune mai ales când acesta poate avea o influenţă

negativă asupra situaţiei economico-financiare a firmei. Această precondiţie trebuie bazată

pe argumente reale susţinute prin informaţii de calitate. De regulă, ecarturile înregistrate se

referă la minusul sau plusul de capital necesar pentru a revigora acţiunile economice ale

întreprinderii, În cazul minusului de resurse, este necesar să se motiveze atragerea unor noi

resurse de capital, la momentul oportun şi cu un cost justificat economic.

Evaluarea firmei în situaţia solicitării de resurse financiare suplimentare este

necesară deoarece accesul sau nonaccesul la noi capitaluri este permis numai în măsura

21

în care firma înregistrează anumite performanţe şi răspunde unor criterii de bonitate

financiară, unanim recunoscute pe piaţă.

Odată definite precondiţiile şi evaluate aspectele ce ţin de necesitatea fundamentării

şi adoptării unei noi decizii, urmează ca managementul financiar să identifice tipul deciziei

financiare manageriale ce trebuie luată şi implementată.

În acest domeniu s-a acreditat ideea existenţei unei tipologii a deciziilor

manageriale, valabilă şi pentru managementul financiar. Tipul deciziei reprezintă o

rezultantă a unei combinaţii dintre natura problemei de rezolvat şi soluţia de aplicat

pentru a o rezolva5 În consecinţâ, putem vorbi de existenţa a trei tipuri de decizii financiare

manageriale. Din combinaţia celor două nivele rezultă câmpul de acţiune. La o problemă

„bine cunoscută" avem o soluţie „bine cunoscută" de aplicat a căror rezultate le ştim dintr-o

experienţă anterioară, în continuare se merge spre soluţii necunoscute sau cunoscute dar

neaplicate, precum şi spre soluţii ambigue, în timp ce pentru problema de rezolvat se merge

de la „cunoscută şi bine definită" spre „necunoscută" sau „insuficient definită" şi „ambiguă".

Putem identifica deci un prim câmp, cel al deciziilor financiare de rutină, care au în

vedere problemele de rezolvat „bine definite", cunoscute şi pentru care există o soluţie

alternativă cunoscută. Astfel de probleme se rezolvă uşor şi apar cu foarte mare frecvenţă în

munca managerului financiar. Ca urmare aceste decizii nu prezintă un caracter complex, se iau

în condiţii de certitudine, implică un efort de gândire minim, paşi logici în identificarea

procedeelor de adoptare, totul efectuându-se cu o mare rapiditate. Exemplificăm aici:

calculul amortismentului, a impozitelor şi taxelor datorate bugetului, a salariilor, etc.

Cel de-al 2-lea câmp este afectat deciziilor financiare adaptice. Ele sunt mai complexe

şi prezintă drept caracteristică de bază faptul că presupun un anumit grad de incertitudine

privind fenomenele şi procesele preconizate a avea loc în viitor. Natura acestui tip de decizie

este generată de faptul că deşi problema este oarecum cunoscută din experienţele anterioare, ea

va fi pusă în cu totul alte condiţii. Aceasta presupune o soluţie alternativă corespunzătoare,

despre care se ştie că a oferit rezultate, dar în care se lucrează cu noi parametri. Aceşti

parametri sunt de fapt nivelele programate, sperate a fi atinse în viitor, prin derularea activităţii

întreprinderii Importanţa acestor decizii în înfăptuirea managementului firmei constă în aceea

că pe măsura ce sunt fundamentate, adoptate şi apoi implementate în practică, permit

22

întreprinderii continua adaptare la condiţiile pieţei. Acest tip de decizii se iau în contextul

elaborării diferitelor planuri şi programe de activitate, specifice domeniului financiar, precum

şi planificarea cifrei de afaceri, a costurilor, a profitului, planificarea amortismentului, a

creditelor bancare, a trezoreriei etc. Ele vizează orizontul de timp imediat următor: an,

trimestru, lună, după caz şi servesc orientării şi îndrumării activităţilor firmei, adaptării ei la

condiţiile pieţei.

Cel de-al 3-lea câmp este afectat aşa numitelor decizii inovative. Ele apar mai rar, sunt

cele mai dificil de fundamentat şi sunt legate de manevrele strategice de anvergură ale

întreprinderii şi vizează termene mai îndepărtate. Aceste decizii implică într-o proporţie,

considerabilă incertitudinea şi riscul. De cele mai multe ori, ele sunt decizii unice, care implică

o problemă ce nu a mai fost întâlnită şi pentru care rezolvarea presupune o soluţie aparte. În

acest context se înscriu deciziile ce privesc adoptarea unor proiecte de investiţii ce se exclud

reciproc, sau a proiectelor considerate abandonabile, înfăptuirea unor operaţiuni speculative pe

piaţa de capital, sau finanţarea unor proiecte unicat, etc

Conexiunea între deciziile financiare manageriale şi functiile atribuite managementului

financiar ne permit să formulăm câteva concluzii:

- managementul financiar are două funcţii principale, prima priveşte planificarea şi

controlul activităţilor organizaţiei prin prisma criteriilor şi mijloacelor specifice financiţelor,

iar a doua vizează fundamentarea şi adoptarea de decizii manageriale, legate de îndeplinirea

obiectivelor propuse prin programe, luând în considerare criteriile de eficienţă;

- există o întrepătrundere între deciziile financiare şi cele economice, de unde şi

capacitatea managementului financiar de a influenţa comportamentul celorlalte tipuri de

management, cu scopul de a se însuşi şi realiza obiectivele organizaţionale în condiţii de

eficienţă crescândă;

- deciziile financiare, cu deosebire cele de finanţare devin şi acţionează ca un factor de

eficienţă în cadrul mecanismului întreprinderii, fiind esenţiale pentru definirea evoluţiei şi a

poziţiei sale pe piaţă.

Deciziile privind capitalul imobilizat se referă la procurarea şi întreţinerea

aparatului tehnologic al întreprinderii având, în principal, o puternică tentă economică.

Managementul financiar urmăreşte prin astfel de decizii finalitatea plasamentelor de capital 5 I. Trenca – Op.cit

23

făcute în astfel de active, randamentul financiar al utilizării lor precum profitul sperat. În

acest fel ele devin şi decizii financiare. Astfel, un proiect investiţional privind procurarea şi

utilizarea capitalului imobilizat este absolut necesar să fie validat prin prisma criteriilor de

eficientă financiară: profit, valoare actualizată netă, rată internă de randament.

Deciziile referitoare la capitalul circulant privesc dimensiunea şi modul de utilizare a

valorilor de exploatare, a valorilor realizabile pe termen scurt şi a lichidităţilor întreprinderii.

Ele vizează activele circulante menite să asigure continuitatea procesului productiv (nevoia

minimă) şi aceasta priveşte un plasament minim de capital necesar. Caracteristica principală

a acestor decizii este aceea că se află într-o permanentă confruntare (opoziţie) cu decizia

economică şi tehnică pe care o promovează alte centre de responsabilitate În acelaşi context,

se includ şi deciziile ce ţin de trezoreria întreprinderii, precum şi cele ce privesc

echilibrul financiar pe termen scurt.

Deciziile referitoare la finanţarea pe termen mediu şi lung sunt decizii care vizează

supravieţuirea întreprinderii prin prisma solvabilităţii şi a echilibrului financiar pe termen

lung. Acestea sunt decizii cu tentă pur financiară cu implicaţii majore asupra gestiunii

întreprinderii, cu deosebire asupra strategiei sale de piaţă Acest tip de decizie se înscrie în

contextul privind exploatarea tuturor căilor de creştere a eficienţei. Ele vizează oportunitatea

procurării capitalului, costul şi sursa de provenienţă a acestuia. Aceste decizii sunt

nemijlocit legate de accesul firmei la resursele de pe piaţa financiară. Ele decizii nu privesc

deci, din punct de vedere fizic, mijloacele afectate realizării producţiei, ci se refera la

structura financiară şi de capital a firmei, la politicile de îndatorare, la cele privind distribuirea

profitului şi dividendelor, precum şi la politicile privind creditele de furnizor şi cele vizând

valoarea de piaţă, motiv pentru care, având în vedere maniera în care se fundamentează şi se

adoptă, ele reprezintă expresia credibilităţii pe care întreprinderea o promovează în faţa

terţilor, prin afacerile pe care le realizează. Principiul fundamental de care trebuie să se ţină

seama în materie de decizii, ce privesc finanţarea pe termen lung, este cel al echivalenţei

cronologice. Conform acestuia, orice plasament de capital în active trebuie să fie finanţat pe

seama unor resurse a căror durată de exigibilitate să fie egală cu durata de existenţă a

plasamentului. În consecinţă, o serie de reguli privind comportamentul managerului în

domeniul finanţării nevoilor de capital sunt absolut obligatoriu de relevat şi anume:

- pentru ca echilibrul financiar pe termen lung să fie cât mai consistent este

24

necesar un control deplin asupra evoluţiilor ce vor avea loc în perioada previzionată. De

aceea, pentru a atenua riscul, chiar şi atunci când informaţia nu este suficientă, din punct de

vedere cantitativ şi calitativ, managerul va trebui să fie preocupat de identificarea

probabilităţii cu care speră să aibă loc evenimentele dorite în orizontul de timp luat în

considerare. În acest sens, este necesar ca managerul să poată bine delimita ceea ce reprezintă

probabilitate obiectivă şi probabilitate subiectivă.

Probabilitatea obiectivă este consecinţa folosirii în procesul adoptării deciziei a unei

informaţii certe, de bună calitate. Aceasta presupune preocupare, timp şi costuri adecvate

pentru culegerea şi prelucrarea datelor necesare.

Probabilitatea subiectivă presupune o oarecare lipsă de informaţie şi în consecinţă ea se

bazează mai mult pe intuiţia managerului, pe profesionalismul său, pe nivelul de cunoaştere a

problemelor, fenomenelor şi proceselor.

Combinând aceste două tipuri de probabilităţi, managerul poate intitui un anume grad

de precizie în privinţa apariţiei stărilor şi fenomenelor dorite într-un orizont dat de timp.

Ţinându-se seama de precondiţiile ce se impun în adoptarea unei decizii, de condiţiile de

certitudine ori incertitudine în care se operează, precum şi de natura deciziei manageriale în

cauză, pentru a fundamenta şi apoi a adopta decizia, managerul va trebui să recurgă la tehnici

specifice de adoptare a acesteia.

În activitatea managerială se recurge frecvent la aşa numitele tehnici normative. Ele se

impun în mod deosebit în domeniul managementului financiar, deoarece decizia de acest tip

are un rol decisiv în a defini elementele de strategie şi tactică ale firmei, plecând de la impactul

pe care finanţele îl au asupra derulării întregii activităţi economice a întreprinderii.

Utilizarea tehnicilor normative în fundamentarea şi adoptarea deciziilor financiare

manageriale presupune respectarea întocmai a următoarelor reguli, cu caracter de principiu:6

- obiectivele organizaţionale sunt bine definite, sunt cunoscute de către toate centrele

de responsabilitate şi sunt agreate. Deci implicit sunt cunoscute şi agreate şi obiectivele

organizaţionale de natură financiară,

- în momentul apariţiei problemelor de rezolvat e necesar a se obţine suficiente

informaţii, atât ca volum cât şi calitate, cu maximum de operativitate şi la un cost considerat

rezonabil,

25

- stările viitoare, posibil de atins în munca managerului, ce corespund naturii

problemelor de rezolvat, trebuie ordonate pe o axă pornind de la certitudine către

incertitudine şi să li se asocieze, odată cu aceasta, diferite grade de risc.

2.2. Tehnici şi modele de fundamentare a deciziilor financiare

Experienţa din domeniul managerial a condus spre a se defini câteva tehnici de

fundamentare a deciziei financiare manageriale. Ele devin din ce în ce mai sofisticate pe măsura

ce evoluăm dinspre certitudine spre incertitudine, de la un risc diminuat spre un risc major.

Tehnicile cele mai folosite în fundamentarea deciziilor financiare pot fi grupate, funcţie

de tipul deciziei, în următoarele categorii:

- pentru deciziile de rutină sunt utilizate două tehnici de fundamentare anume:

- tehnica RSOP (Rules and Standard Operating Procedures) adică „reguli şi

proceduri standard de operare”,

- tehnica utilizării sistemelor expert (TSExp)

Tehnica RSOP porneşte de la premise că, obiectivul urmărit este foarte bine cunoscut şi

deci fundamentarea deciziilor se va baza pe proceduri deja validate de practică, cunoscute, care

presupun aplicarea unor reguli bine precizate în actul luării deciziei. De pildă, în momentul în

care se procedează la calculul amortizării regula este: se aplică norma de amortizare la valoarea

de intrare a mijlocului fix şi se obţine mărimea amortizării. Decizia cu privire la suma de

amortizat derivă din însăşi modul în care s-a efectuat calculul.

Tehnica sistemelor expert, se bazează pe utilizarea inteligenţei artificiale, pe programe,

care odată rulate pe calculator, conduc spre decizii bine conturate într-un anumit context.

Aceste sisteme sunt în măsură să înlocuiască managerul în munca de rutină. Exemplificăm în

acest caz, calculul salariilor, al veniturilor încasate, al dobânzilor datorate, etc.

De precizat ca amble tehnici se folosesc pentru a fundamenta decizia luată în condiţii

de certitudine maxim posibilă.

- În domeniul deciziilor adaptive sunt recomandate de asemenea două tehnci:

- tehnica punctului critic (Break – even analysis), care se foloseşte în cazul

6 I. Trenca – Op. cit.

26

fundamentării unei decizii ce priveşte un orizont de timp apropiat şi în care gradul de

incertitudine este foart emic. Ca urmare, efortul de adaptare la noile condiţii revine aproape în

exclusivitate firmei. Managerul deţine în acest caz informaţii suficiente care să-i permită

controlul factorilor de influenţă. Riscul în aceste condiţii este aproape inexistent. Folosirea

acestei tehnici permite fundamentarea acestor decizii, prin care se vizează adaptarea continuă a

programului de producţie şi vânzări pe subintervale de timp ale unei perioade de gestiune.

Punctul critic şi respectiv pragul de rentabilitate, din punctul de vedere al managementului nu

trebuie considerat neaparat ca fiind un grafic al desfăşurării evenimentelor în timp, ci mai

degrabă o posibilitate tehnică de delimitare a unei marje de manevrabilitate, funcţie de nişte

parametrii deja cunoscuţi. Această marjă este dată de difernţa (Q1 – Q2 >0), care reprezintă,

limita în interiorul căreia firma îşi va organiza producţia şi vânzările pentru a nu pierde. Este

adevărat însă că în execuţie, firma se va putea afla numai într-o singură poziţie, fie în zona

profitului – poziţie dorită, fie în cea a punctului critic, sau a pierderilor, ceea ce presupune noi

judecăţi în privinţa evoluţiei sale în viitor,

- tehnica Payoff – Matrix (TPM) denumită şi matrice a ieşirilor, această tehnică

presupune folosirea unei matrici în care sunt definite stările viitoare. Aceasta este o tehnică de

fundamentare a deciziilor în condiţii de incertitudine motiv pentru care, în calcule, se recurge

la probabilităţi. Se folosesc aşa numitele valori condiţionale, care reprezintă de fapt parametrii

„cunoscuţie” al performanţelor întreprinderii (ex. profitul) şi valorile sperate care sunt de fapt

performanţe rectificate cu probabilităţile de apariţie în viitor a stărilor dorite. Calculele se fac

pentru fiecare variantă de strategie conturată şi posibilă de aplicat. O astfel de tehnica este

recomandată a fi aplicată atunci când efortul de adaptare al firmei la condiţiile pieţei este

preponderent determinat de comportamentul clienţilor, asupra căruia nu se poate exercita un

control deplin.

- În domeniul deciziilor inovative se recurge fie la tehnica arborelui decizional (TAD)

(decision-tee tehnique), fie la aşa numitul model de creativitate Osborne (MCO), (Osborne’s

cretivity model).

În acest cazuri gradul de incertitudine este mult mare, riscul e în creştere vertiginoasă,

iar controlul asupra factorilor externi este deosebit de redus, dacă nu chiar inexistent.

Modelul de creativitate Osborne - este considerat de fapt o tehnică de creativitate ce

presupune munca în colectiv pentru a rezolva probleme de excepţie, necunoscute, pentru care

27

nu există soluţii cunoscute sau validate de practică în perioada anterioară nu s-a acumulat

nici o experienţă. O tehnică de acest fel se bazează în mod preponderent pe brainstorming ca

metodă de lucru. Pentru a se obţine în final o soluţie globală se merge pas cu pas, de multe ori

cu reveniri, acest mod de lucru necesitând, în cele mai multe cazuri, timp îndelungat pentru a

finaliza un proiect.

În activitatea managerului trebuie conturat un anume comportament, o anumită maniera

de a fundamenta şi adopta decizii. Pornind de la modul în care se comportă managerii în

procesul decizional, practic pot fi delimitate trei modele de fundamentare şi adoptare a

deciziei manageriale, în ultima instanţă, aceste modele pot fi considerate tot atâtea modalităţi

de etalare a profesionalismului şi de expunere la riscului pe care îl implică calitatea de

manager, fie el invidual sau colectiv. Aceste modele sunt: modelul raţional, modelul

raţionalităţii limitate şi modelul politic, denumit şi model al compromisului. Din acestea,

modelul raţional are sfera cea mai largă de aplicabilitate.

Modelul raţional se bazează pe o succesiune de paşi (etape) pe care managerul îi

parcurge în mod obligatoriu cu scopul de a obţine un grad cât mai înalt de certitudine în

privinţa fenomenelor şi stărilor (situaţiilor) dorite. Modelul are la bază trei caracteristici

esenţiale şi anume:

- raţionalitatea decidentului, potrivit căreia se consideră că un factor de decizie este

raţional atâta timp cât el foloseşte în mod curent informaţie valoroasă, oportună, care să-i

asigure eficienţa dorită pentru acţiunile viitoare. Pe baza acestor informaţii managerul îşi

argumentează în mod logic, raţional, viitoarea decizie,

- raţionalitatea deciziei adoptate. Aceasta vizează în mod expres raţionalitatea căilor şi

mijloacelor prin care, în baza deciziei adoptate, managerul urmează să acţioneze, pentru a-şi

atinge obiectivele propuse şi pentru a obţine maximum de rezultate, în contextul pe care i-1

oferă mediul, în fond, prin raţionalizarea deciziei se exprimă şi se defineşte însăşi eficienţa

acţiunilor manageriale,

- raţionalitatea procesului de adoptare a deciziei. Aceasta, deşi este legată strâns de

primele două aspecte, vizează cu precădere însăşi tehnica adoptării unei decizii raţionale.

Raţionalitatea tehnicii de adoptare a deciziei este susţinută de o suită de paşi de bază ce

urmează a fi urmaţi cu consecvenţă, în contextul unui proces de adoptare a deciziei.

Managerii care adoptă în comportamentul lor modelul raţional, parcurg cu consecvenţă

28

fiecare etapă în parte, în cazul deciziei de rutină, de exemplu, parcurgerea necesită un

interval de timp extrem de scurt deoarece atât tipul problemelor de rezolvat cât şi soluţiile de

aplicat sunt bine cunoscute şi nu este necesar să se insiste în mod deosebit asupra fiecărui

aspect şi fază în parte, în schimb, la deciziile adaptive şi mai ales la cele inovative,

parcurgerea etapelor este mult mai lentă, derularea completă a procesului decizional

necesitând timp şi costuri.

În economiile din vest, se consideră că acest model este ceva ideal şi că aplicarea lui

obligă managerii să considere raţionalitatea ca pe o condiţie fundamentată sine qua non a

muncii lor.

În practică se dovedeşte ca managerii sunt mereu presaţi de timp, de dimensiunea

obiectivelor organizaţionale şi sarcinilor de rezolvat, motiv pentru care ei nu pot să urmeze cu

rigurozitatea fazele modelului raţional. Consecinţa o reprezintă dimuinuarea gradului de

raţionalitate a deciziei adoptate. De aici diminuarea gradului de certitudine, scăparea de sub

control a unor factori de influenţă şi, în final, reducerea nivelului de eficienţă a acţiunilor

manageriale întreprinse.

Practica dovedeşte că acest model este aplicat mai consecvent în cazul middle

managerilor şi first-line managerilor. In munca top managerilor el devine o excepţie.

Modelul raţionalităţii limitate a apărut ca o consecinţă a experienţei manageriale, în

care economia de timp, costul scăzut de administrare, operativitatea şi eficienţa acţiunilor

întreprinse, devin obiective esenţiale. Potrivit lui, managerii recurg la practici caracterizate prin

următoarele tendinţe:

- managerul preferă să aleagă o variantă de acţiune cu un nivel mai scăzut de eficienţă,

decât eficienţa maxim posibilă ce ar putea rezulta. Abordând acest model de adoptare a deciziei

ei, vizează oportunitatea, surprizele în afaceri, succesul imediat;

- managerii preferă să se angajeze într-o cercetare mai limitată în privinţa soluţiilor

alternative de aplicat şi implicit de identificare a factorilor de influenţă. Într-un astfel de

context, ei apreciază drept adecvată o variantă de acţiune cu eficienţă limitată, conştienţi fiind

că nu au fundamentat-o pe deplin;

- se acceptă ideea folosirii informaţiilor insuficiente şi se renunţă voit la controlul

asupra tuturor factorilor de influenţă, îndeoseobi a celor incerţi.

Toate aceste tendinţe pot fi considerate elemente ce conduc spre o limită în privinţa

29

găsirii soluţiei optime, cu rezultate maxime. Ele conduc spre o anume inexactitate în actul

managerial şi implicit spre o limitare a eficienţei acţiunilor întreprinse în sistem. De aici şi

caracteristica acestui tip de management numit day by day („zi de zi”). Managerii pun în acest

caz accent pe intuiţie, acceptă riscul, dar un risc limitat. Aceasta este şi explicaţia dată faptului

că managerii care dispun de aceeaşi informaţie, care operează în acelaşi context şi urmăresc

aceleaşi obiective, adoptă în aceeaşi situaţie şi acelaşi moment, decizii total diferite.

Am putea spune că modelului raţionalităţii limitate îi sunt caracteristice cel puţin

următoarele aspecte:

- satisfacţia pe care i-o dă practic managerului, de a se considera capabil să selecteze în

mod operativ o soluţie acceptabilă, printr-o mai uşoară identificare a acesteia, fără prea multe

dificultăţi şi fără să i se impună măsuri exprese de siguranţă;

- cercetarea limitată – în privinţa informaţiei şi a factorilor implicaţi de unde şi

sentimentul de economisire a energiei, timpului şi banilor. De regulă decidenţii întreprind

căutări până în momentul în care ei consideră că s-a conturat o soluţie alternativă acceptabilă;

- informaţie inadecvată cantitativ şi calitativ, motiv pentru care se acceptă faptul că se

deţine un control limitat asupra factorilor ce influenţează evoluţia viitoare a sistemului, precum

şi ideea de a apare, pe parcurs, noi factori, necunoscuţi, ce nu au putut fi relevanţi în momentul

luării deciziei.

Modelul politic are drept caracteristică de bază faptul că descrie procesul decizional

microeconomic în contextul existenţei unor „conflicte de interese”. Se susţine ideea că diferite

categorii de persoane sunt deţinătoare de putere (stake holders) în ce priveşte stabilirea de

obiective ce ţin de existenţa firmei. Puterea este înţeleasă în acest context ca fiind abilitatea de

a influenţa şi controla deciziile luate de manageri şi implicit rezultatele obţinute, ca urmare a

aplicării lor. A avea putere în plan managerial înseamnă a fi capabil să defineşti probleme, să

formulezi obiective, să conturezi soluţii alternative, să selectezi şi să impui soluţia ce va fi

implementată, în ultimă instanţă, înseamnă să influenţezi acţiunile şi succesul unei organizaţii.

Deţinătorii de putere (stake holders) pot fi consideraţi, după caz: acţionarii, obligatarii,

creditorii, instituţiile guvernamentale, clienţii, furnizorii, etc. , toţi aceştia fiind consideraţi

factori externi, dar şi diferite departamente din interiorul firmei, grupuri profesionale din cadrul

unui departament, lucrătorii, organizaţiile de sindicat, etc. ca factori interni. Aceşti factori de

putere îşi exprimă dorinţe subiective, care sunt mai mult sau mai puţin legate de cunoaşterea

30

obiectivă a fenomenelor şi proceselor derulate în sistem. Ei încearcă să-şi contureze de fapt

nişte avantaje, funcţie de care fac apoi presiuni asupra managerilor aflaţi în diferite centre de

responsabilitate şi nu de puţine ori tocmai asupra managementului general al firmei.

Se încearcă sistematic să se influenţeze şi să se controleze deplin, dacă se poate,

procesul decizional în toate fazele lui. Aceasta întrucât stake holders consideră că vor influenţa

astfel succesul întregii acţiuni. În acest context managementul, fie el individual sau colectiv, se

va afla într-un permanent conflict cu aceşti factori deţinători de putere şi supus unui stress

continuu. Dimensiunea conflictului este în funcţie de natura obiectivelor generale ale

organizaţiei, de metodele folosite şi momentul intervenţiei în diferitele faze ale procesului

decizional, de puterea relativă a fiecărui factor luat în parte. Comportamentul în adoptarea

deciziilor într-un astfel de context nu poate fi descris astfel, decât ca fiind rezultatul unui

compromis.

Datorită caracterului limitat al resursei financiare, managementul financiar se află într-

un permanent conflict cu aproape toate centrele de responsabilitate din interiorul întreprinderii,

care doresc cu orice prilej expansiunea acţiunilor economice, de multe ori, fără a se respecta

criteriile de eficienţă financiară. Conflicte apar şi în relaţiile cu factori externi în privinţa

definirii politicii de finanţare pe termen lung, a politicii de credit comercial, a politicii de

distribuire a profitului şi dividendelor, de stimulare a managerilor şi lucrătorilor, etc., ocazie cu

care rolul managerului financiar este acela de a susţine fiabilitatea soluţiilor de aplicat prin

prisma legităţilor specifice domeniului financiar. Conflicte apar, de asemenea, între managerul

financiar şi subalternii săi, precum şi cu grupuri specializate de lucru, în privinţa elaborării de

programe de activitate, a organizării şi derulării operaţiunilor financiare de tip back-office şi

front-office, situaţie în care accentul trebuie pus pe asigurarea condiţiilor normale de

desfăşurare a activităţii financiare în întreprindere.

2.3. Credibilitatea informaţiilor contabile în procesul de fundamentare a deciziilor

Principala sursă de informaţie folosită în managementul financiar o reprezintă

lucrările contabile, îndeosebi balanţa, bilanţul şi contul de profit şi pierdere.

Ea ajută la cunoaşterea situaţiei întreprinderii la un moment dat, ocazie cu care se

31

verifică dacă deciziile luate anterior au fost validate de realitate şi au contribuit la atingerea

obiectivelor propuse. Măsura în care rezultatele obţinute se apropie de ceea ce s-a prevăzut, se

poate spune că echipa managerială îşi atinge performanţa dorită.

Informaţiile din contabilitate au un caracter istoric, se referă la evenimente trecute, ele

sunt rezultatul unor norme convenţionale de prelucrare a datelor, specifice contabilităţii. De

aceea de cele mai multe ori managerul financiar trebuie să procedeze la reorganizarea

informaţiei obţinută pe această cale.

Reorganizarea informaţiei contabile are la bază criterii specifice, compatibile cu

domeniul financiar şi trebuie să fie un sprijin în fundamentarea şi adoptarea deciziei deoarece

managerul lucrează cu viitorul, cu incertitudinea şi riscul.

Balanţa sau bilanţul contabil al firmei, precum şi alte lucrări sintetice de contabilitate,

trebuie privite doar ca puncte de plecare în analiza şi diagnoza situaţiei prezente, în

caracterizarea mutaţiilor ce s-au produs în intervalul marcat de perioada de gestiune. Ele sunt,

prin conţinutul lor, o situaţie ce oferă informaţii cu privire la rezultatele obţinute de

management în perioadele trecute în privinţa eficienţei utilizării capitalurilor. O astfel de

situaţie oferă posibilitatea formulării unor aprecieri cu privire la starea activelor firmei, la

sursele de finanţare, la structura economică, precum şi la cea financiară şi de capital a firmei,

la randament şi profitabilitate. Informaţia din contabilitate, reorganizată şi prelucrată prin

prisma cerinţelor managementului financiar, devine astfel o informaţie relevantă pentru actul

decizional. O primă informaţie relevantă pentru managementul financiar, obţinută în acest fel o

constituie datele cu privire la sursa sau resursa lichidă. Cu ajutorul acestora se poate constata

dacă întreprinderea şi-a sporit sau nu gradul de lichiditate, a dispus de capacitatea de a genera

un cash-flow suplimentar, faţă de perioada anterioară de gestiune, Fondurile lichide sunt

considerate materie primă pentru managementul financiar. Din acest motiv este recomandat a

se întocmi o situaţie a lichidităţilor pentru a se explica contribuţia fiecărui element şi pentru a

motiva dacă deciziile implementate anterior au fost realiste, raţionale şi eficiente, au

contribuit la echilibru şi prosperitate financiară. Prin menţinerea lichidităţilor nu se caută în

fapt a se spori capitalul în forma lui fizică (clădiri, echipamente, instalaţii etc.) ci vizează

identificarea mijloacelor pentru a spori eficienţa utilizării acestuia, îndeosebi prin prisma

accelerării vitezei sale de rotaţie, ceea ce permite, la rândul său, transformări ale activelor într-

un cash-flow în suplimentar, degajat din circuitul economic al întreprinderii, care să poată fi

32

folosit apoi în finanţarea curentă a activităţilor, fie ele de producţie sau investiţii.

O altă informaţie relevantă pentru managementul financiar o reprezintă costul. El este

expresia bănească a efortului financiar depus de firmă pentru finanţarea acţiunilor sale. În

materie de calculaţie a costurilor, există norme convenţionale, cu avantajele şi dezavantajele

lor, motiv pentru care relevanţa costurilor pentru domeniul managementului financiar devine

hotărâtoare. De aici şi necesitatea unei pertinente clasificări a acestora. O primă clasificare a

costurilor, bine cunoscută şi acceptată unanim este cea pe articole de calculaţie. O altă

clasificare folosită este aceea după variabilitate în raport cu ieşirile (volumul producţiei), ele

delimitându-se generic în fixe şi variabile.Volumul costurilor fixe nu se modifică dacă se

modifică ieşirile, de unde şi posibilitatea determinării matematice a costurilor totale după

expresia:

CT = a +bx = ch.fixe+(ch.variabile unitare x cantitatea de produse).

În realitate însă nu întotdeauna putem delimita cu mare exactitate costurile pur fixe şi

pur variabile. De aceea în activitatea de management financiar, atunci când este vorba de

costurile fixe obţinute din lucrările contabile, se recomandă să se recurgă la o clasificare

secundară. În acest context costurile fixe sunt împărţite în costuri identificabile, ceea ce

presupune că pot fi cu uşurinţă ataşate unui produs sau gen de activitate şi costurile

neidentificabile ceea ce presupune ca ele apar ca şi cheltuielo globale nerepartizabile. Din

această cauză apare ca necesară operaţiunile de reorganizare a informaţiei contabile prin care se

elimină o serie de neajunsuri care ar pune altfel problema credibilităţii informatiei contabile. În

acest sens, exemplificăm importanţa reorganizării informaţiei contabile în cazul, deciziei de

scoatere din fabricaţie şi comercializare a unui produs considerat nerentabil.

În procesul reorganizării informaţiei contabile privind costul pornim de la următoarele

date:

- o firmă realizează trei produse; potrivit lucrărilor din contabilitate, costurile fixe sunt

date ca o cifră absolută, în urma analizei întreprinse de către managementul financiar, acestea

pot fi delimitate în costuri fixe directe, repartizabile pe fiecare produs şi costuri fixe generale,

ce nu pot fi repartizate pe produse, motiv pentru care repartizarea acestora din urmă se face pe

total activitate după o cheie convenţională (în cazul nostru după vânzările totale).

- datele privind vânzările şi costurile celor trei produse sunt cuprinse în tabelul de mai jos:

33

Produsul

Nr.

ert.

Explicaţii Total A B C

1 Vânzări totale 28500T 10000 6000 12500

2 Total costuri aferente 26450 8579 4697 13174 Din care: - materiale 8300 2000 1500 4800

- salariale 6650 3000 1250 2400 - fixe directe 7000 2000 1000 4000

- fixe generale 4500 1579 947 1974

3 Profitul brut 2050 1421 1303 -674

- rezultă din datele de mai sus că produsul „C" este nerentabil şi ca urmare, se propune

scoatarea din fabricaţie, deşi deţine circa 44% din vânzările firmei, fiind deci solicitat de

clienţi.

Pentru a lua decizia de scoatare din producţie a produsului „C" va trebui să stabilim ce

este relevant în elementele costului şi să excludem din judecăţi ceea ce este irelevant. În cazul

nostru irelevant pentru produs este modul cum sunt repartizate costurile fixe generale ale

firmei. Ca urmare, în calcule nu se poate lucra cu noţiunea de profit brut comercial ci cu un

nou concept şi anume „contribuţia la profit a produsului”.

Dacă reorganizăm informaţiile potrivit principiului enunţat şi excludem din calcule

elementele de cost irelevante (cost fix general) atunci situaţia va fi următoarea:

Produsul

Nr.

Cit.

Explicaţii Total A B C

1 Vânzări totale 28500 10000 6000 12500

Costuri relevante

- materiale 8300 2000 1500 4800 - salariale 6650 3000 1250 2400

- cost fix direct 7000 2 Total costuri relevante 21950 7000 3750 11200

3 Contribuţia la profit (1-2) 6550 3000 2250 1300

Rezultă deci că în realitatea produsul „C" nu este cu pierderi. El apare într-o astfel de

ipostază datorită metodelor convenţionale de repartizare a cheltuielilor fixe generale (de

administraţie). Prin reorganizarea informaţiei şi folosirea a ceea ce este relevant „imaginea"

34

se schimbă. Prin urmare, căile şi mijloacele asupra cărora trebuie îndreptată atenţia, spre a se

obţine o profitabilitate mai mare, sunt altele decât simpla scoatere a produsului din

fabricaţie.

În alte situaţii informaţia relevantă pentru fundamentarea şi adoptarea unei decizii

financiare manageriale o reprezintă venitul încasat. Exemplificăm aceasta în cazul unei

decizii de valorificare a unui stoc de materii prime, devenit disponibil. Să admitem că o firmă

are în stoc, materie primă al cărei preţ, respectiv cost de aprovizionare şi depozitare, este de

250.000 lei/tonă.

Deoarece se prevăd schimbări de piaţă, se estimează ca acest stoc nu mai poate fi

folosit în fabricaţie. Pentru a atenua pierderile potenţiale, responsabilii centrelor de decizie au

propus următoarele variante de acţiune:

V1 - stocul să se vândă în întregime ca deşeu, caz în care se estimează că se încasează

20.000 lei/ tonă.

V2 - stocul rămas să se utilizeze pentru a se fabrica o serie specială a produsului

pentru care se folosea şi care să se vândă la un preţ atractiv. Din estimări rezultă că

încasările vor fi de 225.000 lei/tonă, costurile urmând a fi formate astfel:

- materiale de bază 150.000

- materiale auxiliare 35.000

- salarii şi asimilate 65.000

(nota: - cheltuieli comune şi generale reprezintă l ,5 faţă de salarii)

V3 - materialul să se folosească la substituirea unor materiale folosite în fabricaţia altor

produse, cu condiţia să nu se afecteze calitatea produsului final. S-a estimat că prin substituire

se vor economisi 126.000 lei/ tonă, reprezentând reduceri ale costurilor materiale, dar totodată

vor trebui efectuate cheltuieli de 23.500 lei/ tonă pentru operaţii de conversie,.

Fundamentarea unei decizii financiare corecte impune analuiza variantelor şi apoi să

se opteze pentru varianta cea mai raţională de valorificare a stocului disponibilizat. La prima

vedere, tentaţia este să se procedeze la următoarele calcule:

- pentru Vi: 20.000 lei/tonă, câştig - 250.000 lei/tonă, cost = - 230.000 lei/tona, rezultând

astfel o pierdere;

- pentru V2: 225.000 lei/ tonă, cîştig - (150.000 + 35.000 + 65.000) lei/tona, cost = -

25.000 lei/tonă, rezultând deci tot pierdere;

35

Deoarece în toate cazurile rezultă pierdere, aparent situaţia ne conduce la concluzia că

nici o variantă din cele propuse nu oferă firmei o şansă viabilă şi deci acţiunile propuse nu oferă

firmei o şansă viabilă şi deci acţiunile propuse par fără sens. Pentru a contura însă o decizie

raţională, în acest caz, este necesar a se stabili ce este elevant pentru fundamentarea ei:

venitul sau costul. Logica ne conduce spre a alege varianta ce oferă cele mai mari încasări

posibile, deoarece venitul încasat din valorificarea stocului devine pentru noi elementul

relevant.

Costul stocului nu mai interesează însă ce se mai poate recupera din aceasta

imobilizare pentru a se folosi pentru finanţarea curentă a activităţilor firmei.

Drept urmare ştiind că la Vi se încasează 20.000 lei/tonă; la V2, 225.000 (35.000 +

65.000) = 125.000 lei/tona; iar la V3, (126.000 - 23.500) = 102.500 lei/tona, rezultă ca

varianta este de V2 firma având deci posibilitatea unei diminuări consistente a imobilizărilor

de capital circulant.

Relevanţa cash-flow-ului în ce privesc proiectele de investiţii, de cele mai multe ori

relevanţa informaţiei pentru luarea deciziei este dată de cash-flow-ul pe care îl generează

exploatarea proiectului şi nicidecum viitoarele valori de înregistrat în contabilitate, în astfel

de cazuri, pentru decizia financiară, cash-flow-ul are o importanţă mult mai mare decât

profitul însuşi, abordat într-un mod tradiţional, şi de aceea primul este mult mai des folosit în

analiza proiectelor.

Cash-flow-ul este înţeles aici ca un profit contabil ci ca o diferenţă globală dintre

fluxurile băneşti de intrare şi cele de ieşire, diferenţa ce exprimă de fapt valoarea netă aferentă

exploatării proiectului pe întreaga durată de viaţă. Aceasta valoare mai poate fi interpretată ca

fiind masa de resurse financiare suplimentare, generată de funcţionarea proiectului, posibilă de

a fi reinvestită de firmă în noi proiecte, în acelaşi timp ea defineşte nivelul de eficienţă

financiară pe care o degajă proiectul.

De pildă, dacă admitem că dintr-un calcul prezentat de compartimentul de contabilitate,

referitor la justificarea achiziţionării unui nou utilaj industrial, rezultă că:

- valoarea utilajului (preţ de achiziţie) este de 28.000 lei;

- vânzările anuale de produse, de 20.000 1ei;

- consturile anuale de fabricaţie de 19.500 lei;

- profitul brut comercial, posibil de obţinut 500 lei

36

şi că durata de funcţionare a echipamentului este de 5 ani, în final se obţine o rată a

rentabilităţii investiţiei de 500/28.000 x 100 = 1,75%.

La prima vedere proiectul ar trebui respins ca având o rată a profitului de numai

1,75%, mult sub pretenţii. Pentru a hotărî în cazul acestui proiect nu este recomandat a se lua

în considerare o astfel de calculaţie, ci de a proceda la o previziune a cash-flow-ului pe

întreaga durată de funcţionare a utilajului, de aşa manieră încât cash-flow-ul să fie expresia

derulării în timp a fenomenului, în plus este necesar să se ia în considerare valoarea în

timp a banilor. Ca urmare se va determina valoarea actualizată netă, se va calcula rata internă

de rentabilitate a proiectului, ce se va compara apoi cu rata costului mediu de capital. Aceşti

indicatori, prin nivelul lor, sunt în măsură a da o altă imagine în privinţa eficienţei financiare

a unui proiect de investiţii.

Din punct de vedere financiar orice proiect de investiţii este acceptat în măsura în care

valoarea actualizată netă este pozitivă (VAN >0), iar rata internă de rentabilitate a proiectului

(RIP) este mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a costului de capital. Aceasta înseamnă

ca proiectul poate fi selectat în vederea luării unei decizii. Urmează apoi a fi comparat cu alte

variante de proiect şi, în final, aleasă varianta cea mai bună, mai profitabilă pentru firmă.

Relevanţa factorului limită, în fine, legat de relevanţa informaţiei pentru adoptarea unei

decizii financiare, dorim să ne oprim asupra a ceea ce reprezintă aşa numita „contribuţie la

profit a factorului limită. Deseori în practică este pusă în evidenţa influenţa unor factori

care împiedică expansiunea afacerilor, creşterea economică a firmei. Aceşti factori, ce nu pot

fi evitaţi, limitează de fapt creşterea cifrei de afaceri, implicit profitul şi ca urmare ei trebuie

luaţi în calcul la fundamentarea deciziilor, în ultimă instanţă, se pune în discuţie alternativa de

a folosi cât mai profitabil posibil acestor factor considerat „limită" pentru ca firma să

dobândească prin utilizarea lui un maximum de rezultat.

Printre factorii limită pot fi enumeraţi: suprafaţa productivă, numărul de salariaţi şi

nivelul lor de calificare; spaţiile de depozitare; capacităţile de transport; consumurile specifice

de materiale şi energie; fondul de timp, fondul de salarii etc.

Managerul trebuie să-şi elaboreze planurile de activitate de aşa manieră încât prin

utilizarea factorului limita să poată obţine maximum de profit. Informaţia relevantă şi deci

indicatorul folosit în acest scop, este aşa numita „contribuţie la profit pe unitatea de factor

limită”. Să luăm în considerare un exemplu în care factorul limită este dat de suprafaţa utilă

37

de producţie pe care o deţine firma.

Să admitem că o societate comercială dispune de o suprafaţă productivă de 10.000

mp. Ea fabrică şi comercializează pentru produse. Conform datelor din contabilitate în anul

precedent, s-au înregistrat următoarele:

Produsul - lei -

Nr. Explicaţii A B C D Total crt. 1 Vânzări 44500 76250 26750 39500 18700

2 Costuri materiale 12500 25250 9500 12500 59750 salarii 9500 33500 5000 8500 56500 alte variabile 1500 2250 1250 1500 6500 eh. fixe 4000 4750 1500 2500 12750

3 Profit brut 17000 10500 9500 14500 51500 4 Suprafaţa(mp) 2000 5000 1000 2000 10000

Firma doreşte să elaboreze pentru anul următor un plan raţional luând în considerare

că:

- nu sunt restricţii în privinţa salariilor, forţa de muncă fiind mutabilă de la un produs la altul;

- nu se întrevăd modificări alre preţurilor de vânzare pe piaţă şi nici schimbări de anvergură

în fabricaţie;

- din comenzile existente rezultă că nici un produs nu va putea înregistra creşteri la vânzări cu

mai mult de 20% faţă de anul precedent; clienţii solicită toate produsele din gama sortimentală

existentă;

- nu se prevede introducerea în fabricaţie a noi produse, mai profitabile, produsele existente

urmând să asigure în continuare gama sortimentală a firmei şi pentru anul viitor;

- nu sunt posibilităţi de creştere a suprafeţei de producţie, iar suprafaţa existentă poate fi

afectată oricărui produs.

Ce plan anual de producţie şi desfacere va aduce, în aceste condiţii firmei un profit

maxim şi care vor fi valorile lui de comandă? Pentru a rezolva o astfel de problemă este

necesar a se parcurge succesiv două etape şi anume:

a. determinarea contribuţiei la profit pe unitatea de factor limită.

În cazul nostru factorul limită este „suprafaţa de producţie". Se iau în considerare

costurile relevante şi se determină funcţie de acestea „contribuţia la profit pe unitate de factor

38

limită". Calculele sunt următoarele: Produsul

Nr. Explicaţii A B C D Total crt.

1 Vânzări 44500 76250 26750 39500 187000 2 Total costuri 23500 61000 15750 22500 122750

relevante(mat,

salarii,alte var.)

3 Contribuţia la 21000 15250 11000 17000 64250 profit

4 Suprafaţa 2000 5000 1000 2000 10000 afectată

5 Contribuţia la 10,5 3.05 11 8.5 6.425

profit /unit. De

factor limită

Ml

Din datele prezentate în tabel, rezultă că după contribuţia la vânzările firmei

ordinea de preferinţă a produselor este: B, A, D, C, în timp ce după contribuţia la profit pe

unitatea de factor limita ea devine C,A,D,B. Se poate remarca de asemenea cum fiecare

produs „exploatează" în mod diferit, sub aspectul profitabilităţii, acţiunea factorului limită.

b. Alocarea suprafeţei pe produse, în ordinea descrescătoare a contribuţiei la

profit pe unitatea de factor limită.

În calcule se va ţine seama de faptul că nici un produs nu poate înregistra creşteri

mai mari ale cifrei de afaceri de 20%.

Calculele sunt sintetizate astfel: Nr.crt. Produsul Suprafaţ Suprafaţa Contribuţi Contribu

alocată ce se va pe unitate totală prezent aloca în de factor profit

(mp) viitor limită produsul

(mp) (col.3 x4)

0 1 2 3 4 5

1 C 1000 1200 11 13200

2 A 2000 2400 10,5 25200

3 D 2000 2400 8.5 20400 4 B 5000 4000 3.05 12200

5 Total(l+2+3+4) 10000 10000 X 71000

39

Rezultă că prin redistribuire, produselor ce „exploatează" cel mai profitabil factor

limită, li s-au alocat suprafeţe de producţie în limita creşterii admise a vânzărilor (de 20%),

în timp ce produsului B I s-a alocat diferenţa rămasă, în urma acestei operaţii putem

constata ca pe total firmă se obţine o contribuţie la profitul mult mai mare decât cea

înregistrată în anul precedent (71.000 - 64.250 = +6.750). Drept urmare, considerând ca

totalul costurilor fixe (de administrare) ar putea rămâne neschimbate, obţinem un plan de

afaceri al cărui profit este de 71.000 - 12.750 = 58.250, care exploatează, în condiţiile date, la

maximum influenţa factorului limită.