De vorbă cu · 2020. 3. 20. · Fără Viaţă nu ar exista nimic. - Vă înşelaţi, a spus...

22
Desertul meu de lectură – Clasele I II De vorbă cu BOB...O...! CEI!? Septembrie 2011... Sunt şcolăriţă ! Sunetul clopoţelului mă ia din lumea de jucării şi mă aduce într-o altă lume. Sunt tare emoţionată! Ana Maria Şcoala este un minunat castel, iar noi elevii, Feţi -Frumoşi şi Ilene Cosânzene ! Andrei Ce este şcoala ? Şcoala mea este ca un tup de albine unde eu, la şapte ani, stau foarte bine. Alexandru Şcoala este un loc minunat, unde nu te plictiseşti niciodată. În fiecare zi învăţ ceva nou. Vlad Ce îmi spune cuvântul şcoală ? Învăţătură, sârguinţă, politeţe. Ioana Şcoala mea este un rai al înţel epciunii, o casă mare a iubirii. Aş vrea să stau mereu cu colegii mei şi cu doamna învăţătoare. Bogdan Şcoala este ca un cămin făcut din iubire pentru copii. Marius Un palat al hărniciei este şcoala mea. Dimineaţa este plină de voioşia copiilor. Teodora Şcoala este cea mai bună prietenă şi un izvor nesecat de învăţătură. Călin

Transcript of De vorbă cu · 2020. 3. 20. · Fără Viaţă nu ar exista nimic. - Vă înşelaţi, a spus...

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    De vorbă cu

    BOB...O...! CEI!?

    Septembrie 2011... Sunt şcolăriţă ! Sunetul clopoţelului mă ia din lumea de

    jucării şi mă aduce într-o altă lume. Sunt tare emoţionată!

    Ana Maria

    Şcoala este un minunat castel, iar noi elevii, Feţi-Frumoşi şi Ilene

    Cosânzene !

    Andrei

    Ce este şcoala ? Şcoala mea este ca un tup de albine

    unde eu, la şapte ani, stau foarte bine.

    Alexandru

    Şcoala este un loc minunat, unde nu te plictiseşti

    niciodată. În fiecare zi învăţ ceva nou.

    Vlad

    Ce îmi spune cuvântul şcoală ? Învăţătură, sârguinţă, politeţe.

    Ioana

    Şcoala mea este un rai al înţelepciunii, o casă mare a iubirii. Aş

    vrea să stau mereu cu colegii mei şi cu doamna învăţătoare.

    Bogdan

    Şcoala este ca un cămin făcut din iubire pentru copii.

    Marius

    Un palat al hărniciei este şcoala mea. Dimineaţa este plină de

    voioşia copiilor.

    Teodora

    Şcoala este cea mai bună prietenă şi un izvor nesecat de învăţătură.

    Călin

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Şcoala este ca un fel de poartă a Raiului, pentru că aici învăţăm religie.

    Aida

    Şcoala mea este ca un câmp de flori: noi suntem albinuţele care

    culegem polenul, iar langă noi se află o floare mai mare de floarea-

    soarelui, numită doamna învăţătoare.

    Raluca

    Omul care nu ştie carte este ca un animal salbatic care nu ştie de unde vine şi

    nici unde se duce. Eu nu vreau să fiu aşa.

    Gabriel

    Nu am să uit niciodată prima zi de şcoală. Podul de flori, pupitrele pline de

    manuale, totul curat şi frumos.

    Cristian

    Şcoala mea este ca o rază de soare; voi ce credeţi, e greu

    oare ?

    Andra Pascu

    Îmi place la şcoală. Dar îmi place şi când clopoţelul vesteşte pauza.

    Marina

    Şcoala mea-i grădină-n floare

    Are zumzet de copii.

    Adun litere-n penare

    Şi cifrele-n pălării.

    Teodora

    Şcoala mea e ca o casă

    Cu ferestre luminate

    Aici cu toţii învăţăm,

    Nu stăm să ne jucăm.

    Matei

    Bobocii clasei I cu doamna învăţătoare secretară

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Gânduri din cărţile celor mici

    Abecedarul se deschide şi lumina pătrunde brusc. Noi, micii bucheri, ne

    străduim fiecare cât putem să pătrundem în lumea lui. Dar literele nu ştim ce au în

    ultima vreme, ca se tot ceartă între ele. Iată ce am aflat noi:

    ,,A”: - Sunt prima literă din alfabet şi sunt cea mai ambiţioasă,

    apreciată, arătoasă !

    ,,V”: - Eu sunt ultima ! Dar cum ar fi viaţa de şcolar fără vară,

    vacanţă, veselie ?

    Călin

    ,,B”: - Ce gras sunt ! Abia mă scriu corect copiii ! Nu ştiu ce să fac

    să slăbesc un pic !

    ,,R”: - Stai liniştit ! Nici eu nu sunt cu mult mai slab, iar o fetiţă

    harnică, Raluca este foarte conştiincioasă şi mă scrie perfect !

    Raluca

    ,,I”: - Ce stai aşa cocoşat ? Priveşte la mine ce mândru sunt !

    ,,C”: - Nu te mai lăuda ! Aşa cocoşat cum sunt ,alături de tine,

    formăm grupul ,,CI”, fără de care copiii nu ar putea citi multe

    cuvinte.

    Teodora

    ,,M”: - Ce urechi lungi am ! Am să fac plângere

    la Alfabet să fiu modificat !

    ,,N”: - Cum aşa ? Crezi că se poate ? Abia s-au

    obişnuit şcolarii cu tine. Am sa-mi pun şi eu un cojoc

    peste trupul firav ca să fiu ca tine !

    Andra

    ,,T”: - Of, of, of ! Ce obosit sunt de atâta stat într-un picior !

    ,,Ţ”: - Eu sunt si mai supărat , că mereu mă încurcă copiii cu tine din

    neatenţie ! Abia dacă pot întinde mâna sa-i trag de ureche !

    Marius

    ,,S” suspină supărat că la soare s-a rugat să-i trimită pe un nor un

    albastru sclipitor !

    ,,Ş” s-a înţepat într-o urzică şi deşi avea şosete o

    băşică i-a apărut şi scăpare n-a avut

    Aida

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    ,,G”: - Eu sunt frumoasă, gospodină, grijulie !

    ,,E”: - Da, aşa este, dar ce te faci fară mine alături în cuvinte ca

    gem, ger, geantă ?

    ,,G”: - Ai dreptate, doar împreună formăm grupul ,,GE” .

    Alexandra

    Ţara Alfabetului

    În Ţara Alfabetului trăiau în bună înţelegere litere mari şi mici. Într-o zi, nu

    se ştie de ce, armonia şi prietenia dintre ele s-a transformat în

    certuri nesfârşite şi duşmănie. S-au împărţit în două tabere: vocale

    şi consoane.

    Şi astfel cearta a început. Cele mai înverşunate

    erau literele ,,A” şi ,,B”.

    ,,A”: - Eu sunt cea mai bună prietenă a cuvintelor !

    Le ajut să fie pronunţate cu blândeţe !

    ,,B”: - Nu-i adevărat ! Fără noi cuvintele ar fi mai puţine !

    ,,A”: - Ce tot spui, literă încrezută ? Chiar şi tu eşti greu de

    pronunţat ! Devii mai drăguţă doar dacă te sprijină prietena mea,

    vocala ,,e” !

    De cele două certăreţe se apropie împăratul ,,CARTE”.

    - Nu vă mai certaţi suratelor ! Eu vă iubesc pe amândouă

    deopotrivă ! Fără voi nu ar exista frumuseţea poveştilor,

    poeziilor şi a cântecelor.

    Ruşinate, cele două litere s-au îmbrăţişat, aşa cum le stă

    bine la două vecine şi au înţeles că fiecare literă are

    frumuseţea şi importanţa ei în Ţara Alfabetului.

    Bogdan

    O zi cu surprize

    Zi de joi, cu soare si miros de toamnă. Eram foarte bucuros

    că aveam un F.B. la matematică şi abia aşteptam să-i spun

    mamei. Ajung acasă şi caut carnetul de note. Din

    ghiozdan aud şoapte. Mă apropii şi ascult cu atenţie. Iau

    caietul de română şi îl deschid uşor. Mai multe litere se certau.

    - Eu sunt mai frumoasă ! - Ba eu ! pe mine m-a scris mai frumos ! Doamna învăţătoare l-a lăudat !

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Priveam uimit spre caiet şi ascultam cu tristeţe disputa lor. Litera ,,a” şi ,,v”

    erau foarte fericite că erau scrise corect. Dar litera ,,s” era

    necăjită. Pe ea nu reuşisem s-o fac corect !

    - Nu fiţi triste ! De acum încolo promit să scriu frumos !

    Am înţeles ce important este ca voi să fiţi frumoase, pentru că

    altfel nu înţelege nimeni ce scriu.

    După-amiază, în timp ce imi faceam temele, literele îmi

    făceau semne. Erau tare bucuroase! Iar eu am fost fericit.

    Andrei Evanghelides

    Literele supărate

    În camera mea este linişte deplină. Somnul îmi este deranjat

    de o gălăgie mocnită. De unde vine oare ? Iată că din abecedar

    aud:

    ,,a” : - Eu sunt prima literă a alfabetului !

    ,,m”: - Cu mine începe cel mai frumos cuvânt ,,mama” !

    ,,t”: - La fel de importantă sunt şi eu ! Ocrotitorul familiei nu

    este tata?

    ,,ş”: - Dar de mine ce spuneţi ? Unde învaţă elevii ? Nu la

    şcoală ?

    Mult s-ar fi certat dacă litera ,,z”, mai înţeleaptă, nu le-ar fi

    explicat că numai toate la un loc formează cuvinte, propoziţii texte.

    După un timp nu s-a mai auzit nimic. Şi ele, şi eu am adormit, gata de o nouă zi de

    şcoală.

    Teodora

    Poveste

    A fost odată o împărăţie a literelor, în care

    domnea pacea şi liniştea. Într-o zi s-au hotărât să

    aleagă împărat pe cea mai importantă dintre ele.

    Şi de aici au început supărările.

    - Eu trebuie să fiu împărat, a spus A. Sunt prima în alfabet.

    - Greşeşti, a spus O. Omul este cea mai importantă fiinţă.

    - Nu cred, completează P. Pământul este cel mai important. Doar e Planeta Albastră.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    - Ba eu trebuie să fiu împărat, a spus V. Fără Viaţă nu ar exista nimic. - Vă înşelaţi, a spus litera L. Fără Lumină nu ar exista viaţă ! - Ba nu, spune S. Fără Soare nu ar exista lumină ! - Bine, spune I, dar fără Iubire viaţa ar fi pustie !

    - Dar şi eu sunt la fel de importantă, spune B. Bunătatea este cea care îi apropie pe oameni.

    Rând pe rând fiecare literă a susţinut că e cea mai

    importantă. Noroc că bătrânul Alfabet a hotărât că nu vor mai alege

    împărat, că toate impreună formează o lume minunată.

    Vlad

    De vorbă cu micii scriitori

    Dragii noştri, vă amintiţi povestea ,,Ciuboţelele ogarului”? Era într-o zi

    mohorâtă de toamnă târzie şi un iepure mergea zgribulit şi speriat la târg, ca să-şi

    cumpere încălţări cu cei doi galbeni. Întâlnindu-se cu ogarul,

    poposesc la hanul Ursului, unde bietul urechiat este nevoit să

    plătească masa bogată a tovarăşului de drum. Când acesta

    s-a culcat, i-a furat ciuboţelele şi a fugit.

    Ei, dar de atunci a trecut multă vreme. Astăzi acest

    conflict s-ar putea rezolva altfel. Îată la ce s-au gândit colegii

    voştri !

    Tocmai când Iepurele se pregătea să fugă de la han, Ursul l-a sfătuit să îi

    lase ciuboţelele că va fi pedepsit pentru fapta lui nedreaptă. Iar după micul dejun,

    Ogarul a fost pus la treabă: a spălat vase, a adus lemne şi le-a tăiat, a curăţat

    sobele, a frecat podelele, a aşezat paturile. Mulţumit, Ursul i-a oferit pentru

    munca sa exact doi galbeni. Ogarul i-a dat Iepurelui banii şi şi-a cerut iertare.

    Bogdan

    Dimineaţă, observând vremea urâtă de afară şi

    amintindu-şi cum a fost păcălit, Iepurele a început să plângă.

    Dar nici Ogarul nu se simţea bine văzând necazul iepuraşului. S-a

    gândit cum ar putea repara greşeala făcută. L-a invitat pe Iepure la

    iarmaroc şi a schimbat la un negustor şuba groasă pe o pereche de

    ciuboţele. Iepuraşul nu mai încăpea de bucurie în ghetele cele noi.

    De atunci, au rămas buni prieteni.

    Andra

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Ogarul, sătul, adormi îndată. Peste noapte a avut un vis: se făcea

    că era flămând, fără haină şi cizmuliţe, fără bani într-un viscol mare.

    Tremura şi nu ştia încotro să apuce. S-a trezit brusc. Şi-a amintit totul.

    Ca să-i arate tovarăşului de drum că îi pare rău, i-a oferit şuba şi

    ghetele sale. Dar Iepurele nu a putut primi ambele daruri, aşa că a

    luat doar încălţările. Cei doi aveau acum câte ceva care să le ţină de

    cald: Ogarul şuba şi Iepurele ciuboţelele.

    Aida

    Iepurele rămas păgubaş a început să plângă. Ogarului i se

    făcu milă de el şi s-a dus ca să ceară iertare. I-a promis că a doua zi

    îi va înapoia banii. Zis şi făcut: dis de dimineaţă

    au plecat la casa Ogarului. Acesta i-a oferit un

    mic dejun şi i-a dat cei doi galbeni. I-a

    arătat apoi drumul spre iarmaroc. Astfel,

    cei doi au rămas prieteni.

    Raluca

    Ajunşi la hanul Ursului, Ogarul s-a gândit să-i ofere o masă

    caldă şi un loc de dormit sărmanului Iepuraş. După un ospăţ pe cinste şi

    o noapte lângă sobă, au plecat dimineaţă împreună la iarmaroc. Acolo l-

    a condus la negustorul care avea încălţări. După ce a probat, Iepurele a

    găsit perechea potrivită. Nici acum nu-i vine să creadă bietului iepuraş

    această întâmplare.

    Teodora

    Iepurele şi Ogarul au mers a doua zi la judecătorul pădurii pentru a face

    dreptate. Păgubaşul povesteşte judecătorului ce s-a întâmplat. Acesta întrebă pe

    Iepure:

    - Câţi bani ai avut tu ? - Am avut doi galbeni pentru a-mi cumpăra ciuboţele . - Dar tu, ogarule, câţi bani ai avut ? - Nici un ban ! - Atunci cine ţi-a plătit consumaţia ? - Iepurele ! - Şi ţi se pare corect ca el să plătească pentru tine ? - ... - Văd că ai ciuboţele noi. Cât au costat ? - Doi galbeni. - Doi galbeni a avut şi Iepurele. Pentru paguba pe care i-ai făcut-o ,

    descalţă-te ! Ciuboţelele sunt de acum ale Iepurelui.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Iepuraşul a încălţat cizmuliţele şi s-a afundat în pădurea deasă. Ogarul greu

    a înţeles fapta sa şi, de multe ori, aleargă după el.

    Andrei

    Ursul, văzând că Iepurele plânge, s-a dus în camera Ogarului şi i-a propus

    să-l ajute la han două zile. Acesta a acceptat

    bucuros, căci nici lui nu-i dădeau pace hohotele de

    alături. Dimineaţă, Ursul i-a explicat Iepuraşului

    totul şi i-a dat doi galbeni să meargă la iarmaroc.

    Ogarul era prins de treburi. Când s-au sfârşit cele

    două zile de lucru, a plecat acasă promiţând că nu va mai înşela pe nimeni.

    Teodora

    Nici Ursul nu se putea linişti: Ogarul sforăia, iar iepurele

    plângea. Şi-a făcut un plan, căci lucrurile nu trebuiau lăsate aşa.

    Dimineaţă l-a lăsat pe Ogar cu toate treburile hanului şi a plecat

    cu Iepurele la târg. Acolo a cumpărat ciuboţele pentru acesta,

    apoi au luat împreună alte provizii pentru han. S-au întors

    bucuroşi acasă. Aici, ogarul era frânt de oboseală. Făcuse

    însă o plăcintă din fructe de pădure şi împreună s-au ospătat

    fericiţi.

    Călin

    Reţete de sezon

    În bucătăria bătrânului An se pregătesc reţete minunate. Iată câteva dintre ele:

    Îngheţată. Se amestecă muguri verzi de copac, cu fire subţiri de

    iarbă, brânduşe, brebenei şi frunze galbene. Se pune totul în

    cupe de dovleac. Se adaugă esenţă de cocoare. Se completează

    totul cu o doză mare de veselie şi hărnicie şi se serveşte la

    razele blânde ale soarelui ! Serviţi cu atenţie, să nu vă doară

    gâtul ! ( Vlad )

    Tartă . Se culeg mere, pere şi gutui amărui. Se adaugă trei raze

    de soare şi se bat bine până se obţine o spumă. Se presară praf

    de copilărie şi se pune la copt. Se însiropează cu cântecele şi

    jocurile noastre peste care se presară mărţişoare din belşug.

    Poftă bună ! ( Andrei )

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Sirop. Adunăm gingăşia frunzelor: galbene, verzi, arămii. Le stoarcem cu

    ultimele forţe ale Vântului. Îndulcim cu raze de soare, zâmbete de copii şi

    de albine. Se serveşte cu apă minerală ! ( Bogdan )

    Sandvici . Se frământă un aluat din raze de soare şi făina

    harniciei şcolarilor de clasa I. Se coc chifle la foc potrivit. Se

    umplu cu literele mari şi mici ale alfabetului, cu cântecele şi

    salată. Poftă bună ! ( Marina )

    Prăjitură cu cremă. Amestecăm razele soarelui cu o crenguţă îngălbenită

    de cais şi le ţinem în adierea caldă a vântului cât timp citim o

    poveste. Tăiem blatul obţinut în trei parţi şi punem între acestea

    o cremă delicioasă numită ,,Alfabetul vesel”. Insiropăm cu

    culorile curcubeului şi servim totul după ce se răceşte. Poftă

    bună elevi de clasa I ! ( Andra)

    Pui cu sos. Se ia un pui de toamnă, se umple cu literele

    mari şi mici ale alfabetului. Se condimentează cu veselie,

    fericire şi se dă la cuptor timp de o dictare, două. Se serveşte cu

    salată ! Poftă bună ! ( Andrei)

    Salată de fructe. Într-o cupă de ghiocel se pun cubuleţe de

    fructe, petale de flori de primăvară, cifrele învăţate şi mărţişoarele lunii

    martie. Se ornează cupele cu frişcă din belşug şi cu câteva calificative

    de F.B. Poftă bună ! ( Teodora)

    Prăjitura ,,Toamna”.

    Să punem soare în loc de ceaţă

    Să punem vântul cald în loc de gheaţă,

    Îar în copaci, sătui de geruri grele,

    Să punem frunze, flori şi rândunele.

    Să punem dragoste şi bucurie,

    Să punem pace, linişte şi armonie.

    Voioşi, încrezători şi cu spernaţă

    Să punem dragoste de viaţă. ( Călin)

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Ghici!

    Are foi şi scoarţă,

    Dar nu e copac.

    Cine o-ntelege

    Are minte-n cap.

    (cartea)

    Cred că ştii comoara care

    N-are lacăt, n-are chei,

    Ba e vesnic gânditoare

    Să culegi din ea cât vrei.

    (cartea)

    Ghici in care şcoală-nveţi

    Pân’ la adânci bătrâneţi?

    (biblioteca)

    Înţelepciunea din proverbe şi zicători

    A avea cărţi e bine, a le face să trăiască e minunat.

    Cărţile, ca şi prietenii, trebuie să fie puţine şi bine alese.

    Cărţile care te ajută mai mult sunt acelea care te fac să

    gândeşti, mai adânc.

    Nu e învăţat cel ce citeşte cărţi, ci cel ce înţelege ce citeşti.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    O călătorie în lumea cărţilor

    Asiro-babilonienii scriau pe tăbliţe de lut. Printre ruinele bibliotecilor din Babilon

    şi Ninive s-au păstrat peste 30.000 de cărţi scrise pe asemenea tăbliţe de lut.

    Multe popoare orientale antice scriau pe tăbliţe confecţionate din lemn, fildeş sau

    metal. Romanii foloseau tăbliţele cerate. S-a trecut apoi la papirus sau pergament, la

    tăbliţe de bronz, la piei de animale, la scoarţă de copac sau pânză.

    Egiptenii îşi scriau cărţile pe papirus. Acestea erau socotite cărţi sfinte, ceea ce i-a

    determinat pe egipteni să păstreze timp de două mii de ani secretul folosirii hârtiei de

    papirus. În cazul textelor importante, sulul de pergament era protejat de un toc de

    piele - strămoşul copertelor de astăzi. Treptat, tot pentru a fi protejat textul, au apărut

    mai multe inovaţii: numerotarea filelor, notarea titlului la început, coperta (care era

    alcătuită din plăcuţe de lemn învelite în piele, în aur sau în argint).

    În evul mediu, pe lângă obiect de cultură, cartea devenise şi obiect de lux: filele

    aveau ornamente, majusculele erau împodobite migălos, coperta era confecţionată din

    metale rare, fin cizelate, şi era împodobită cu pietre preţioase.

    În secolul al XII-lea, apare în Europa un nou material ca suport pentru scriere:

    hârtia; de fapt, hârtia fusese inventată de chinezi cu aproximativ o mie de ani înainte.

    Gutenberg a folosit litere mobile, confecţionate din metal; literele care formau

    textul se ungeau cu cerneală, se aşeza hârtia deasupra şi o presă permitea imprimarea

    lor ; foile se tipăreau numai pe o singură parte.

    Cea mai vestită bibliotecă antică a fost Biblioteca din Alexandria (Egipt). În anul

    300 î.Hr. Acolo existau aproape 1 milion de volume (papirusuri).

    Cartea cea mai mică din ţară se află la Iaşi. Aceasta are doar 3x3 milimetri şi poate

    fi citită doar la microscop. Se află la Galeriile Anticariat şi conţine poezia

    "Luceafarul" .La scrierea cărţii s-au folosit fire de păr, după o tehnică la al cărei secret

    autorul ţine foarte mult. Este incredibil, dar fiecare pagină conţine câte 6 strofe din

    "Luceafarul".

    Cea mai mare carte din lume este "Atlasul Klencke" şi pentru a o ridica, este

    nevoie de şase persoane. Pentru a putea fi deschisă, mai sunt necesare încă două

    persoane, întrucât exemplarul măsoară 1,75 metri în înălţime şi 1,90 metri de lăţime.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Gânduri despre carte

    “ Nu e alta şi mai frumoasa şi de mai folos în viaţa omului zăbavă decât cetitul

    cărţilor.”

    Miron Costin

    “Soarta oamenilor atârnă de faptul dacă în casa părinţilor lor a fost sau nu o

    bibliotecă.”

    Edmondo de Amicis

    “O cameră fără cărţi e un trup fără suflet.”

    Cicero

    “ O carte e un sprijin, o mângâiere, un îndemn. Este câte una căreia îi datorezi

    cât şi celui mai bun învăţător.”

    Nicolae Iorga

    “ Cărţile ne sunt prieteni statornici...Ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic.”

    Mihail Sadoveanu

    “ Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini din

    care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii.”

    Mihai Eminescu

    “ Cu cărţile se întâmplă ca şi cu focul de pe vetrele noastre: iei acest foc de la

    vecini, îl aprinzi la tine, îl dai altora şi astfel e al tuturor.”

    Voltaire

    “ Nicăieri nu se vorbeşte mai frumos, mai pe înţeles ca în cărţi.”

    Maxim Gorki

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Ai grijă de carte!

    Cartea, dacă e a ta,

    S-o păstrezi ca pe o floare!

    Iar dacă-i a altcuiva,

    Grijă ai cu-atât mai mare!

    Nu-ndoi, în chip de semn, filele,

    Fă-ţi semn de carte !

    Cu creionul să nu-nsemni

    Rândurile-n nici o parte !

    Nu citi culcat, s-adormi,

    Prins de visuri şi imagini!

    Nu mânca citind, un corn,

    Să presari fărâme-n pagini!

    N-o uita în vreun cerdac,

    Ori pe iarbă, niciodată!

    Mai ales n-o ţine-un veac

    Dacă-i carte-mprumutată!

    Mai ai grijă să n-o pierzi,

    Fii atent să nu o plouă!

    Apoi, cât despre coperţi,

    Să-i rămână amandouă!

    După-atâţia nu şi nu,

    Poate-acum şi-un da să fie:

    Orice carte îmi ceri tu,

    Da, ţi-o dau cu bucurie!

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Prichindeii

    A fost odată o ploaie rece. Stropii ei înţepau pe

    oricine trecea pe stradă. Chiar şi pe copiii care se

    întorceau cuminţi de la şcoală. Iar vântul o ajuta mereu,

    de parcă erau cei mai buni prieteni când venea vorba de

    răutăţi.

    Într-o zi, nemaiputând

    suporta înţepăturile, mulţi

    copii cu obrajii roşii-roşii s-

    au întâlnit în curtea şcolii. Erau printre ei şi copii de

    grădiniţă, foarte curajoşi, care s-au gândit să vină acolo

    şi să-i asculte pe fraţii mai mari.

    În timpul acesta, ploaia sufla de sus, din nori, cu

    micile ei cornete ascuţite, iar vântul o încuraja, cu un

    şuierat.

    - Ce ne facem, puştilor? a întrebat un băiat mai mare.

    - Cred că e bine să nu mai ieşim o vreme!

    - Nu putem sta în casă! Nu trebuie să arătăm că ne ascundem!

    - Atunci să luptăm!

    Şi aşa a rămas până a doua zi.

    Dar, cum mergeau ei adunaţi, tremurând de frig şi

    de ciudă că nu o pot învinge, unui prichindel i-a venit o

    idee. Ideea lui era să se oprească puţin şi să asculte

    ploaia. O idee foarte bună, fiindcă, după ce şi-a spus tot

    necazul, ploaia s- a transformat, mulţumită, în cea mai

    frumoasă, mai caldă şi mai blândă ninsoare.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    1. Răspunde la următoarele întrebări:

    Cine era cel mai bun prieten al ploii?

    Unde s-au întâlnit copiii?

    Care este hotărârea luată de prichindei?

    În ce s-au transformat picăturile de ploaie?

    2. Imaginează-ţi cum arăta prietenul cel mai bun al ploii, vântul. Desenează în

    spaţiul de mai jos:

    3. Găseşte însuşiri potrivite pentru:

    ploaie – _________________________________________

    prichindei - __________________________________________

    ninsoare - _________________________________________

    4. De ce crezi că era supărată ploaia? Alătuieşte oral un dialog între ploaie şi

    prichindel.

    5. Ce şi-ar fi putut spune prichindeii atunci când s-au întâlnit în curtea şcolii?

    Cum se scrie o carte pentru copii?

    Se iau : - 200 de grame de talent,

    - 150 de grame de inspiraţie,

    - 200 de grame de muncă,

    - 100 de grame de pudră de copilărie,

    - un praf de bucurie,

    - 1 linguriţă de dragoste de viaţă.

    Toate ingredientele se amestecă în suflet şi se frământă cu cea mai mare

    atenţie în timp ce luna stă de vorbă cu stelele. Se întinde aluatul bine frăgezit şi se

    creează forme diverse de: poveste, poezie, fabulă, legendă… Vor fi date în

    cuptorul bine încins al tipografiei, de unde calde, aburinde, vor putea fi servite

    deopotrivă de copii şi de cei care păstrează în adâncul lor bucuria de a fi

    prichindel.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    CURIOZITĂŢI DESPRE…

    Cea mai mare carte din lume versus cartea nanometricǎ

    Dubaiul se pregǎteşte sǎ spargǎ recordul deţinut de Ungaria la capitolul cea mai mare carte

    din lume. Pânǎ acum, Guinness Book are în top , la acest capitol, o carte înalta de 4,18 m, latǎ

    de 3,77 m , cu o greutate de 1.420 kg, ce se aflǎ în localitatea maghiarǎ Szinpetri, jud. Borsod.

    Planurile din Dubai sunt mǎreţe: firma a anunţat cǎ vrea sǎ realizeze o carte înalta de 5 m, latǎ de

    4 m si cu o greutate de 1.500 de kg, despre viata profetului Mahomed. Paginile acesteia vor

    putea fi rǎsfoite doar de 4-5 oameni! Cartea va fi tiparita in Germania, însǎ va fi "legatǎ" în

    Dubai.

    Prima carte nanometrică este şi cea mai mică din lume. A

    fost publicată pe 9 aprilie 2007, ca o operă de artă plastică de către

    Robert Chaplin la Universitatea Simon Fraser. Această carte

    intitulată "Micuţul Tom din oraşul Turnip" are o dimensiune de 0,07 X 0,10 mm. Fiecare pagină

    a fost sculptată pe o bucată lustruită de siliciu cristalin unic de către un fascicul focalizat-galiu-

    ion. Fasciculul a avut un diametru minim de aproximativ 7 nanometri , adică aproximativ 7

    atomi. Cartea are în total 30 de pagini fiecare măsurând undeva între 11 - 15 microni şi poate fi

    citită numai cu microscopul electronic.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Motanul încălţat

    Demult, tare demult, într-un sat îndepărtat a

    murit un morar sărac, lăsând moştenire fiului cel

    mare moara, celui mijlociu catârul, iar celui mic…

    un cufăr.

    - Oare cum mă va ajuta în viaţă un amărât de

    cufăr? Se plânse el mic nemulţumit şi trase furios cu

    piciorul în cufăr.

    - Au! se auzi un glas.

    - Ce-i asta? Cine a vorbit?

    Deodată, capacul cufărului se ridică şi din el ieşi un motan năzdrăvan, care îi

    spuse:

    - Stăpâne, dă-mi degrabă pelerina, pălăria şi cizmele tale şi te asigur că în

    scurt timp vei fi bogat!

    Având un plan în minte, motanul porni iute spre palatul regal. Pe drum găsi

    o punguţă cu doi bani. Ajuns în faţa regelui, făcu o plecăciune adâncă şi îi spuse:

    - Maiestate, stăpânul meu – marchizul de

    Carabas – vă trimite în semn de aleasă preţuire

    această punguţă cu doi bani!

    Plăcut surprins, regele îi mulţumi pentru dar,

    iar motanul prăsi castelul încântat de reuşita sa.

    Nu trecu mult timp şi află că regele şi prinţesa

    vor ieşi la plimbare. În calea lor ieşi o căţeluşă ce

    purta la gât o salbă cu totul şi cu totul din aur. Pe

    când regele se întreba a cui este, căţeluşa începu a-i

    vorbi cu glas omenesc:

    - Stăpânul meu este marchizul de Carabas, la

    fel şi tot ceea ce vedeţi de jur-împrejur!

    Nu peste mult timp dădu regele peste un cuptor plin cu plăcinte rumene, un

    păr cu crengile la pământ de plin ce era, o fântână cu apă limpede cum e cristalul şi

    cu două pahare de argint pe margine. Toate i-au vorbit cu glas omenesc despre

    stăpânul lor, marchizul de Carabas.

    Alergând încolo şi-ncoace, motanul ajunse la lacul unde îl aştepta stăpânul

    său.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    - Dacă vrei să fii un marchiz bogat, dezbracă-te iute şi fă o baie. De restul

    mă ocup eu!

    Motanul ascunse hainele stăpânului şi când apăru caleaşca regală, motanul

    încălţat sări în faţa ei şi începu să strige, părând foarte îngrijorat:

    - Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas a fost prădat şi aruncat în lac!

    Auzind acestea, regele porunci slugilor să-l scoată pe marchiz din lac şi să-l

    îmbrace cu straie alese. Apoi îl invită pe tânăr în caleaşca regală, unde i-o prezentă

    pe prinţesă.

    Între timp, motanul o zbughise spre castelul unui căpcăun foarte bogat, dar şi

    foarte fioros. Se tot gândea cum să facă să scape de el, când deodată îi apare în faţă

    Sfânta Vineri. Îi povesti toată întâmplarea şi Sfânta îi oferi două lădiţe să-i ducă în

    dar căpcăunului, spre a-şi alege una dintre ele. Bucuros motanul merse întins la

    castel. Fiorosul îl aştepta chiar la poartă. Văzând că îi aduce daruri, îl pofti să stea

    de vorbă cu el.

    Fiind foarte lacom din fire, căpcăunul a ales lada cea mai mare şi mai grea.

    S-a închis în castel pentru a se bucura sigur de bogăţiile primite în dar. Dar când a

    deschis lada… au început să iasă din ea balauri înfricoşători, şerpi şi alte lighioane

    care au sărit asupra căpcăunului şi l-au mâncat.

    Motanul deschise lădiţa cea mică şi cu bogăţiile găsite în ea împodobi

    castelul; alergă apoi în întâmpinarea caleştii regale, care tocmai trecea prin faţa

    castelului. Îi prezentă regelui domeniul ca fiind al stăpânului său, marchizul de

    Carabas.

    Pe măsură de timpul trecea, tinerii se îndrăgeau din ce în ce mai mult.

    Mândru de un astfel de ginere – tânăr, chipeş, bogat – regele îi oferi mâna

    frumoasei sale fiice şi făcură o nuntă ca-n poveşti. Motanul încălţat rămase la palat

    împreună cu tinerii săi stăpâni, fiindu-le un devotat sfătuitor de taină…

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Scufiţa Roşie

    Trăia odată o fetiță care primise în dar de la bunicuța ei o minunată scufiță de culoare roșie. Fetiței îi plăcea tare mult acea scufiță și ajunsese să nu o mai dea deloc jos. Din acest motiv, toată lumea o striga Scufița Roșie. Într-o dimineață frumoasăși însorită, mama Cenușăresii, o rugă pe fetiță să-i ducă bunicuței bolnave un coșuleț cu mâncare. Fetița, care-și iubea foarte mult bunicuța, acceptă imediat să-i facă acesteia o vizită. - Dar să nu întârzii prea mult! îi spuse mama. Să mergi direct la bunica, fără

    să te joci prin pădure, și mai ales, să te ferești de Lupul cel Rău. Drumul ce ducea la cumătra capră trecea prin pădure, așa că Scufița Roșie luă coșulețul din mâna mamei și se porni spre casa acesteia. Pe drum, însă, îl întâlni pe Moș Martin, care se îndrepta spre baltă, pentru a prinde pește. Uitând de vorbele mamei, îi spuse direct:

    - Bună dimineața, domnule Urs! - Bună dimineața,Scufiță Roșie! îi răspunse ursul. Unde ai plecat tu, așa devreme? - Am plecat să o vizitez pe bunicuța, care este bolnavă și

    să-i duc un coșuleț cu mâncare, îi răspunse pe negândite Scufița Roșie. - Și unde locuiește bunicuța ta, Scufiță Roșie? întrebă ursul. - Locuiește în pădure, nu foarte departe de aici, îi răspunse Scufița Roșie. Căsuța ei este ușor de găsit, se află chiar lângă lac. Lupul care pândise până atunci, se gândea,deja, ce meniu bun va avea la prânz,

    Scufița Roșie și bunicuța acesteia. Se arătă, și îi spuse Scufiței Roșii: - Am o ideea, Scufiță Roșie! Ce ar fi dacă ai culege niște floricele frumoase pe care să i le duci bunicuței tale?

    - Ce idee minunată! îi răspunse Scufița Roșie, care uitând din nou de sfaturile mamei se afundă prin pădure, încercând să găsească pomi, pe care să-i curețe de omizi. În timpul acesta, lupul își luă picioarele la spinare și o tuli spre casa bunicuței. Când ajunse la ușa acesteia, ciocăni ușor la ușă și începu să cânte ”Trei iezi cucuieți/ Ușa mamei descuieți”. - Cine este? întrebă bunicuța. - Sunt eu, Scufița Roșie! răspunse lupul, imitând vocea Scufiței Roșii. - Intră, draga mea! îi răspunse bunicuța. Sunt în pat, iar ușa este descuiată. Lupul intră în casă, se repezi la bunicuță și o înghiți. Apoi, își puse cămașa și

    scufia ei de noapte, se băgă în pat și se acoperi cu pătura peste nas. Între timp, Scufița Roșie se apropie de casă, și se miră văzând ușa căsuței deschisă. Păși cu grijă, și se apropie de pat. Neputând-o zări prea bine pe bunicuță,

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    o întrebă:

    - Ooo, bunicuțo, dar de ce ai urechile așa de mari? - Ca să te aud mai bine! îi răspunse lupul, imitând vocea bunicuței. - Ooo, bunicuțo, dar de ce ai ochii așa de mari? întreabă Scufița Roșie. - Ca să te văd mai bine, draga mea! îi răspunse lupul.

    - Ooo, bunicuțo, dar de ce ai gura așa de mare? întrebă Scufița Roșie. - Ca să îți pot da această mărgică, draga mea! strigă lupul și se repezi la biata Scufiță Roșie și o înghiți. Sătul, lupul se întinse în pat să-și facă siesta și se puse pe sforăit. Pe lângă

    casă trecură piticii cei voinici, cantând ”Aiho, aiho în zori pornim...”. Aceștia auzind sforăitul lupului, au privit pe fereastră. Când vazură lupul, și-au închipuit că acesta a mâncat-o pe bunicuță și se repeziră asupra burții acestuia. Spre marea lor surpriză, din burtă ieșiră întregi și nevătămate Scufița Roșie și bunicuța. Acestea le mulțumiră piticilor că le-a salvat și le oferiră în schimb pielea lupului. Apoi, Scufița Roșie și bunicuța se așezară la masă ca să guste din sarmalele pregătite de cumătra capră. După toate cele întâmplate, Scufița Roșie se hotărî ca niciodată să nu mai iasă din cuvântul mamei.

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Să desenăm şi să construim împreună! Citiţi cu multă atenţie!

    Omiduţa veselă

    O omidă, dac-aţi vrea,

    În caiete aţi putea

    Chiar uşor să desenaţi.

    Vă propun să încercaţi!

    Cerculeţe insiraţi,

    Sigur că…le număraţi,

    Nici prea mari, dar nici prea mici.

    Nu vă trebuie lipici,

    Din creion le-apropiaţi.

    Corpul când îl terminaţi,

    Încă-o dată o priviţi.

    Ochii, gura stabiliţi.

    Gura, parcă dintr-un cerc

    Am luat-o şi încerc

    Mărginile-n sus să fie,

    Să arate veselie.

    Pentru a construi jucăriile de mai jos, aveţi nevoie de: baloane colorate,

    carton, recipient gol de la gelul de duş sau şampon, ochi mobili care se găsesc în

    comerţ.

    - Două puncte desenaţi

    Pentru ochi, dar îngroşaţi,

    Căci eu ochii mari îi fac,

    Frunze să găsesc. Ce-mi plac!

    Dar să ştiţi că pe spinare,

    Am, în scop de apărare,

    Nişte firişoare, care

    Pot produce iritare.

    O pereche de picioare

    Fiecare cerc îmi are,

    Deci, uşor mă deplasez

    Unde hrana depistez.

    Două linii, terminate

    Ca un “T”, adăugate

    Fiecărui cerc şi-ndată

    Este treaba terminată.

    ochi mobili

    fâşii

    dintr-un balon

    recipient gol

    carton

  • Desertul meu de lectură – Clasele I – II

    Să ne jucăm puţin !