1

Capitolul al VI-lea

ORDINE RELIGIOASE

Secţiunea I

Suveranul pontif

Darul slujirii este unul dintre cele mai mari daruri pe care Cristos le-a acordat

lumii. Acesta este darul despre ale cărui care binecuvântate rezultate vorbeşte psalmistul

atât de semeţ, prezicând înălţarea lui Cristos: „Te-ai suit în înălţime, ai luat robia roabă, ai

primit daruri pentru oameni, chiar şi pentru cei răzvrătiţi, ca Domnul Dumnezeu să poată

locui printre ei.”i

Bisericii Romei, la prima sa întemeiere, i s-a acordat în mod dumnezeiesc darul

unei slujiri şi a unor slujitori scripturali, iar apoi despre credinţa lor se vestea în toată

lumea”; faptele sale de neprihănire erau atât bogate, cât şi abundente. Dar, într-un ceas rău,

elementul babilonian a fost admis în slujba sa şi de-acolo încolo, ceea ce fusese menit ca

binecuvântare a fost transformat într-un blestem. De-atunci, în loc să sfinţească oamenii, ea

a fost doar mijlocul pentru a-i demoraliza şi a-i face „copii ai iadului de două ori mai răi”

decât ar fi fost dacă ar fi fost pur şi simplu lăsaţi în pace.

Dacă este cineva care-şi închipuie că poate exista vreo virtute ocultă şi misterioasă

într-o succesiune apostolică provenită prin papalitate, să ia mare aminte la adevăratul

caracter al ordinelor papei însuşi, precum şi la cele ale episcopilor şi ale clericilor săi. De la

papă în jos, toată structura poate fi demonstrată acum a fi în mod radical babiloniană.

Colegiul cardinalilor, avându-l pe papă în frunte, este pur şi simplu copia colegiului păgân

de pontifi, cu al său Pontifex Maximus, sau Suveranul Pontif, care exista în Roma din cele

mai vechi timpuri şi despre care se ştie că a fost întocmit după modelul marelui Conciliu

original al pontifilor din Babilon. Papa pretinde acum supremaţia în Biserică, în calitate de

succesor al lui Petru, căruia i s-ar fi dat în mod exclusiv, chipurile, cheile Împărăţiei

cerurilor. Dar aici se află un fapt important, acela că până când papa a fost învestit cu acest

titlu – care timp de o mie de ani avusese ataşat la el puterea cheilor lui Ianus şi ale

Cybelei1, niciodată nu fost făcută publică din partea sa vreo atare pretenţie la o astfel de

poziţie şi nici la ceva asemănător ei, pe temeiul faptului că ar fi fost deţinătorul cheilor

încredinţate lui Petru.

Într-adevăr, de foarte timpuriu episcopii Romei au manifestat un spirit mândru şi

ambiţios, dar în timpul primelor trei secole pretenţia lor la o onoare superioară s-a bazat

pur şi simplu pe demnitatea diocezei lor, plasată în cetatea imperială, capitala lumii

romane.

Cu toate acestea, atunci când sediul imperiului a fost mutat în Răsărit şi

Constantinopolul ameninţa să eclipseze Roma, a trebuit căutat un temei nou pentru

păstrarea demnităţii Episcopului Romei. Acest temei nou a fost găsit când, prin 378, a

devenit moştenitor al cheilor care erau simboluri ale două bine-cunoscute zeităţi păgâne

din Roma. Ianus avea o cheie, şi la fel şi Cybele, şi acestea sunt cele două chei cu care

papa şi-a înnobilat braţele, ca însemne ale autorităţii sale spirituale. Modul în care papa a

1 Numai în secolul al II-lea înaintea erei creştine a fost introdusă în Roma închinarea la Cybele, sub acest

nume; însă, având „puterea cheii”, aceleiaşi zeiţe, sub numele de Cardea, şi lui Ianus, li se aducea închinare

în Roma, cu veacuri înainte. OVIDIU, Fastele [Cartea I, stihul 55, respectiv 63-70. N. tr.].

2

ajuns să fie considerat ca exercitând puterea acestor chei va apărea în cele ce urmează, dar

faptul că, în concepţia populară el a dobândit dreptul de a avea această putere în perioada

la care facem referire, este sigur. Acum, atunci când, după părerea păgânilor, a ajuns să

ocupe locul reprezentanţilor lui Ianus şi ai Cybelei şi, prin urmare, era îndreptăţit să poarte

cheile, papa a văzut că dacă ar putea, cumva, să-i facă pe creştini să creadă că numai Petru

avusese puterea cheilor, şi că el era succesorul lui Petru, atunci priveliştea acestor chei ar

putea menţine înşelăciunea şi astfel, deşi demnitatea temporală a Romei ca şi cetate cădea,

propria sa demnitate de Episcop al Romei urma să fie mai consolidată ca niciodată înainte.

Este evident că a acţionat pe baza acestei politici. S-a lăsat să treacă o vreme iar apoi, pe

când lucrarea secretă a Tainei fărădelegii pregătise calea, papa şi-a afirmat pentru prima

dată în mod public pre-eminenţa ca fiind fondată pe cheile date lui Petru. Pe la 378 a fost

înălţat la poziţia pe care, potrivit părerilor păgâne, i-o dădea posesiunea cheilor. În 432, şi

nu înainte de aceasta, a pretins în mod public faptul că este în posesia cheilor lui Petru.

Aceasta, desigur, este o coincidenţă izbitoare. Se întreabă cititorul cum de a fost cu putinţă

ca oamenii să dea importanţă unei supoziţii atât de neîntemeiate? Cuvintele Scripturii

privitoare chiar la acest subiect oferă un răspuns foarte solemn, dar satisfăcător:

10

şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit

dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11

Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună...

II Tesaloniceni, 2:10,11.

Puţine minciuni ar putea fi mai grosolane decât aceasta, dar, o dată cu trecerea

vremii, ea a ajuns să fie crezută, iar acum, o dată ce statuii lui Iupiter i se aduce închinare

la Roma ca fiind reprezentarea veritabilă a lui Petru, tot aşa şi despre cheile lui Ianus şi ale

Cybelei se crede de veacuri, cu pioşenie, că ar reprezenta cheile aceluiaşi apostol.

În timp ce credulitatea creştinilor privitoare la aceste chei ca fiind însemne ale

puterii exclusive date de Cristos papei prin Petru nu poate fi explicată prin nimic altceva

decât printr-o orbire a facultăţii critice, nu este dificil să vedem modul în care păgânii s-ar

ralia pe lângă papă cu atât mai mult când ar auzi că el îşi fondează puterea pe posesiunea

cheilor lui Petru. Cheile pe care le purta papa erau, într-adevăr, cheile unui „Petru” bine

cunoscut păgânilor iniţiaţi în Misterele caldeene. Faptul că apostolul Petru ar fi fost

vreodată episcopul Romei a fost demonstrat în repetate rânduri a fi o închipuire crasă.

Chiar şi faptul că ar fi pus vreodată piciorul în Roma este, în cel mai bun caz, foarte

îndoielnic. Vizita sa în cetatea respectivă nu se bazează pe o autoritate mai bună decât cea

a unui autor de la sfârşitul secolului al II-lea sau începutul secolului al III-lea, autorul

lucrării intitulate Clementine, care ne spune cu seriozitate că, cu ocazia acelei vizite,

găsindu-l acolo pe Simon Magul, apostolul l-a provocat să facă demonstraţia puterilor sale

miraculoase sau magice, la care vrăjitorul s-a ridicat în aer, iar Petru l-a adus pe pământ cu

aşa repeziciune încât acela şi-a rupt piciorul. Toţi istoricii renumiţi au respins pe dată

această istorisire a întrevederii apostolului cu magicianul ca fiind lipsită de orice dovezi

contemporane, însă, întrucât vizita lui Petru la Roma se bazează pe aceeaşi autoritate, ea

trebuie să rămână în picioare sau să cadă împreună cu ea, sau, cel puţin trebuie să fie

admisă ca fiind extrem de îndoielnică.

Însă, în timp ce aşa stau lucrurile cu Petru creştinul, se poate demonstra ca fiind

lipsit de orice îndoială faptul că înainte de era creştină, şi chiar mai aproape de noi, la

Roma chiar trăia un „Petru” care ocupa locul cel mai înalt în preoţia păgână. Preotul care

explica iniţiaţilor Misterele era uneori numit printr-un termen grecesc, hierofant, dar în

limba caldeeană primitivă – adevărata limbă a Misterelor – titlul său, atunci când nu se

utilizau punctele, era „Petru”, adică „interpretul”. În calitate de descoperitor a ceea ce era

3

ascuns, nimic nu era mai normal decât aceasta, ca în timp ce deschidea doctrina esoterică a

Misterelor, el să fie decorat cu cheile celor două zeităţi ale căror taine le dezvăluia.2

Astfel, putem vedea modul în care cheile lui Ianus şi ale Cybelei urmau să devină

cunoscute ca fiind cheile lui Petru, „interpretul” Misterelor. Da, avem cele mai puternice

dovezi că în ţări aflate la mare distanţă unele de altele şi departe de Roma, aceste chei erau

cunsocute de păgânii iniţiaţi nu doar ca fiind „cheile lui Petru”, ci şi ca fiind cheile lui

Petru cel identificat cu Roma. În Misterele eleusine de la Atena, atunci când candidaţii la

iniţiere erau instruiţi în doctrina secretă a păgânismului, explicaţia acelei doctrine le era

citită dintr-o carte denumită de scriitorii obişnuiţi ca fiind „Cartea Petroma”, adică, din câte

ni se spune, cartea făcută din piatră. Aceasta, însă, este numai un joc de cuvinte, potrivit

obişnuitului spirit al păgânismului, menit a amuza vulgul. Atât natura cazului, cât şi istoria

Misterelor, ne arată că această carte nu putea fi alta decât „Cartea Pet-Roma”, sau, altfel

spus, „Cartea Marelui Interpret”, cu alte cuvinte, a lui Hermes Trismegistus, marele

„tălmaci al zeilor”. În Egipt, de unde Atena-şi derivă religia, cărţile lui Hermes erau

considerate a fi izvorul divin al întregii cunoaşteri adevărate a Misterelor.3 Prin urmare, în

Egipt Hermes era considerat a avea acest rol de Mare Tălmaci, sau „Petru-Roma.”4 În

Atena, Hermes, după cum este bine cunoscut, ocupa exact acelaşi loc5 şi, desigur, în limba

sacră, trebuie să fi fost cunoscut prin acelaşi titlu.

Aşadar, preotul care explica Misterele în numele lui Hermes, trebuie să fi fost

împodobit nu numai cu cheile lui Petru, ci şi cu cheile lui „Petru-Roma.” Aici, iată,

faimoasa „Carte de piatră” începe să apară într-o lumină nouă, şi nu numaiatât, ci şi să

împrăştie lumină asupra unuia dintre cele mai întunecate şi mai încâlcite pasaje ale istoriei

papalităţii. Pentru cercetătorii candizi ai istoriei a fost întotdeauna un motiv de uimire să

vadă cum s-a întâmplat că numele lui Petru a ajuns să fie asociat cu Roma în felul în care

este descoperit din secolul al IV-lea încoace, şi cum de în multe ţări diferite s-a ajuns să se

creadă că Petru, care a fost „un apostol al celor circumcişi”, a apostaziat de la însărcinarea

sa dumnezeiască şi a devenit episcop al unei Biserici de ne-evrei, de Neamuri, şi că el a

ajuns să fie conducător spiritual în Roma, când nu s-au putut găsi dovezi satisfăcătoare că

ar fi fost vreodată în Roma. Dar cartea „Petru-Roma” lămureşte ceea ce, altfel, ar fi fost pe

deplin inexplicabil. Existenţa unui asemenea titlu era prea preţioasă pentru a fi trecută cu

vederea de către papalitate şi, conform politicii sale obişnuite, s-a asigurat, atunci când a

avut ocazia, că va răsuci aceasta în folosul propriei sale măriri, şi a şi avut această

2 Muftiii turci, sau „interpreţii” Koran-ului, îşi derivă numele din acelaşi verb din care provine Miftah,

„cheie”. 3 Pentru afirmaţia din text am recurs la următoarele autorităţi: „Jamblichus spune că Hermes [adică

egipteanul] era zeul întregii cunoaşteri celeste, pe care, transmiţând-o preoţilor săi, i-a autorizat să-şi înscrie

comentariile cu numele său” (WILKINSON). Din nou, potrivit istorisirilor fabuloase despre egipteanul

Mercur, se spunea că...el i-a învăţat pe oameni modul cuvenit de a se apropia de Dumnezeire cu rugăciuni şi

sacrificii (WILKINSON). Hermes Trismegistus pare să fi fost considerat a fi o nouă incarnare a lui Thoth, şi

posesor al înaltelor onoruri. Cărţile principale ale acestui Hermes, potrivit lui Clement Alexandrinul, erau

tratate de egipteni cu cel mai profund respect şi purtate în procesiunile lor religioase (CLEMENT

ALEXANDRINUL, Stromate.). 4 În Egipt, Petr era folosit chiar în acest sens. A se vedea BUNSEN, Hieroglyph, unde se spune că Ptr

semnifică „a arăta”. Interpretul era denumit hierofant, care conţine în sine chiar ideea de „arătare”. 5 Hermes atenianul sau grecul este celebrat ca „Sursa invenţiei... De asemenea, el acordă sufletelor mathesis,

dezvăluind voia părintelui, a lui Iupiter, şi face aceasta ca înger sau mesager al lui Iupiter...El este păzitorul

disciplinelor, întrucât inventarea geometriei, a raţiunii şi a limbajului este atribuită acestui zeu. Prin urmare,

el prezidează asupra oricărei specii a erudiţiei, conducându-ne din acest sălaş pieritor spre o esenţă

inteligibilă, guvernând diferitele turme de suflete” (PROCLUS, Commentary on First Alcibiades, şi

TAYLOR, Orphic Hymns). Grecul Hermes era atât de profund descoperitorul sau interpretul lucrurilor divine

încât termenul „hermeneut”, interpret sau tălmaci, se spune în mod curent că provine de la acest nume

(HYGINUS).

4

oportunitate. Când papa a intrat în legătură intimă cu preoţia păgână, când aceştia au ajuns

finalmente sub controlul său, ce ar fi putut fi mai natural decât să caute nu numai să

reconcilieze păgânismul cu creştinismul, ci şi să facă astfel încât să pară că „Petru-Roma”

cel păgân, cu cheile sale, înseamnă „Petru din Roma”, şi că acest „Petru din Roma” era

chiar apostolul căruia Domnul Isus Cristos i-ar fi dat „cheile Împărăţiei Cerurilor”? Iată

cum, încurcând cuvintele, au fost amestecate persoane şi lucruri care, în esenţa lor, erau

diferite, şi păgânismul şi creştinismul s-au învălmăşit, pentru ca ambiţia crescândă a unui

preot rău să fie satisfăcută şi astfel, pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa era

reprezentatul apostolului Petru, în timp ce, pentru păgânii iniţiaţi, el era numai

reprezentantul lui Petru, interpretul bine-cunoscutelor lor Mistere. Acesta este felul în care

papa a ajuns omologul expres al zeului „Ianus, cel cu două feţe”. O, ce semnificaţii bogate

descoperim în expresia scripturală „Taina fărădelegii”, aplicată la papalitate!

Cititorul este pregătit acum să înţeleagă modul în care Marele Conciliu de stat al

papei, care-l asistă în guvernarea bisericii, a ajuns să fie denumit Colegiul Cardinalilor.

Termenul „cardinal” este derivat din cardo, „balama”. Ianus, cel ale cărui chei le poartă

papa, era zeul uşilor şi al balamalelor şi a fost denumit Patulcius şi Clusius „deschizătorul

şi închizătorul”. Aceasta avea o semnificaţie blasfemiatoare, căci lui i se aducea închinare

în Roma în ipostaza sa de mare mediator. Oricât de importantă era cerinţa, orice zeitate

urma să fie invocată, mai întâi de toate trebuia să fie invocat Ianus, care era recunoscut ca

„Zeu al zeilor”, în a cărui divinitate tainică se combinau caracterele tatălui şi al fiului, şi

fără aceasta, nu era auzită nici o rugăciune, iar „poarta” Cerurilor nu se deschidea. Era

acelaşi zeu al cărui cult domina din cale-afară Asia Mică în timpul în care, prin servul său

Ioan, Domnul nostru a trimis cele şapte mesaje apocaliptice la bisericile întemeiate în acea

regiune. Şi, prin urmare, într-unul dintre aceste mesaje Îl vedem mustrând în mod subtil

faptul că propria Sa demnitate a fost profanată, fiind transferată respectivului zeu şi

declarând-Şi pretenţia exclusivă la prerogativa atribuită în mod obişnuit rivalului Său.

Astfel, iată Apocalipsa, 3:7:

Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine

cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va

deschide”...

Acum, acestui Ianus, în ipostaza sa de Mediator, căruia i se aducea închinare în

Asia Mică şi, în mod egal, din cele mai vechi timpuri, şi în Roma, îi aparţinea guvernarea

lumii şi, conform ideilor păgâne, în el era învestită „toată puterea din Ceruri, de pe Pământ

şi din mare”. În această ipostază a sa se spunea despre el că are „jus vertendi cardinis”,

„dreptul de a învârti balamaua”, de a deschide porţile Cerurilor sau de a deschide sau

închide porţile păcii sau ale războiului pe Pământ. Prin urmare, papa, atunci când a fost

instituit Mare-Preot al lui Ianus, şi-a asumat şi „jus vertendi cardinis”, dreptul învârtirii

balamalei, adică a deschiderii şi închiderii în cel mai blasfemiator sens păgân. La început,

încet şi prudent, această putere a fost declarată; însă, o dată ce temeliile au fost puse în

mod statornic, secol după secol, peste ea a fost construită superstructura puterii preoţeşti.

Păgânii, care vedeau sforţările pe care creştinismul, aşa cum era el mărturisit în Roma, le

face spre păgânism, sub îndrumare papală, erau mai mult decât mulţumiţi să-l recunoască

pe papă ca având această putere. Ei l-au încurajat cu bucurie să se ridice, pas cu pas, la

deplina înălţime a pretenţiilor blasfemiatoare care se conformau reprezentantului lui Ianus,

pretenţii care, acum, după cum ştie toată lumea, sunt recunoscute prin acordul unanim al

creştinătăţii apusene apostate ca fiind intrinseci oficiului de Episcop al Romei. Cu toate

acestea, pentru a-l împuternici pe papă să se ridice la plenitudinea puterii pe care o declară

acum, era necesară cooperarea altora. Atunci când puterea sa a sporit, când stăpânirea sa s-

5

a extins, şi în special după ce a devenit un suveran temporal, cheia lui Ianus a devenit prea

grea pentru o singură mână: avea nevoie de cineva cu care să împartă puterea „balamalei”.

Aşa au apărut sfetnicii particulari, înalţii funcţionari de stat, care îi erau asociaţi la

guvernarea Bisericii şi a lumii, care au primit acum bine-cunoscutul titlu de „cardinali”,

preoţi ai „balamalei”. Înainte, acest titlu fusese purtat de înalţi oficiali ai Împăratului roman

care, în calitatea sa de „Pontifex Maximus”, fusese el însuşi reprezentantul lui Ianus, şi

care delega puterile sale unor servi de-ai săi. Chiar şi în timpul domniei lui Teodosiu,

împăratul creştin al Romei, titlul de cardinal era purtat de primul său ministru. Dar acum,

atât numele cât şi puterea implicate în acest nume dispăruseră de mult de la toţi

funcţionarii civili ai suveranilor temporali, şi numai cei care-l ajutau pe papă să poarte

cheia lui Ianus, adică să deschidă şi să închidă, au ajuns cunoscuţi sub titlul de cardinali

sau de preoţi ai „balamalei”.

Am spus că papa a devenit reprezentantul lui Ianus care, evident, nu era nimeni

altul decât babilonianul „Mesia”. Dacă cititorul ar lua aminte la preluările blasfemiatoare

ale papalităţii, ar vedea exact modul în care aceasta a fost copiată după originalul său. În

ţările unde sistemul babilonian a fost dezvoltat cel mai deplin, îl găsim pe Suveranul Pontif

al zeului babilonian învestit cu înseşi acele atribute care acum sunt puse în seama papei.

Este papa denumit „Dumnezeu pe Pământ”, „Vice-Dumnezeu” şi „Vicar al lui Isus

Cristos”? Regele din Egipt, care era Suveran Pontif6, ne spune Wilkinson, era privit cu cea

mai mare reverenţă ca fiind „REPREZENTANTUL DIVINITĂŢII PE PĂMÂNT.”

Este papa „infailibil” şi, în consecinţă se poate făli Biserica Romei că a fost

întotdeauna „neschimbată şi neschimbătoare”? La fel stăteau lucrurile şi cu Pontiful

caldeean şi cu sistemul peste care prezida. Suveranul Pontif, ne spune scriitorul menţionat,

era considerat a fi „INCAPABIL DE EROARE”7 şi, în consecinţă, „exista cel mai mare

respect pentru sanctitatea vechilor edicte”; şi, de-aici, fără îndoială, apare şi originea

„legilor mezilor şi perşilor, care nu pot fi schimbate”. Primeşte papa adoraţia cardinalilor?

Regele Babilonului, în calitate de Suveran Pontif, era adorat într-o manieră similară.8

Li se cere regilor şi ambasadorilor să sărute papucul papei? Şi aceasta este copiată

din acelaşi tipar, căci profesorul Gaussen ne spune, citându-i pe Strabo şi pe Herodot, că

„regii din Caldeea purtau în picioare papuci pe care regii pe care-i biruiseră aveau obiceiul

de a-i săruta.”

În fine, se adresează oamenii papei cu titlul de „Sfinţia voastră”? La fel stăteau

lucrurile şi cu Pontiful păgân al Romei. Titlul pare să fi fost comun tuturor pontifilor.

Symmachus, ultimul reprezentant păgân al Împăratului roman în calitate de Suveran

Pontif, adresându-i-se unuia dintre colegii săi pontifi, care era pe punctul de a fi promovat,

îi spune: „Am auzit că SFINŢIA VOASTRĂ (sanctitatem tuam) urmează să fiţi evidenţiat

prin scrisorile sacre.”

6 Wilkinson arată faptul că regele avea dreptul de a decreta legi şi de a gestiona toate chestiunile legate de

religie şi de stat, care dovedesc că era Suveran Pontif. 7 Egyptians, de WILKINSON. „Infailibilitatea” a fost un rezultat natural al credinţei populare privitoare la

relaţia în care Suveranul se afla cu zeii: pentru că Diodor din Sicilia, vorbind despre Egipt, ne spune că

despre rege se credea că este „părtaş firii dumnezeieşti”. 8 Din afirmaţia lui LAYARD (Nineveh and its Remains şi Nineveh and Babylon), reiese că, după cum regele

Egiptului era „Capul religiei şi statului”, la fel era şi regele Asiriei, care includea Babilonul. Atunci, avem

dovada că i se aducea închinare. Reprezentările sacre ni-l arată ca primind adorare, care nu s-ar fi concretizat

dacă propriii săi supuşi nu i-ar fi adus omagii în acest fel. Apoi adorarea pretinsă de Alexandru cel Mare a

venit, evident, din această sursă. Faptul că el a pretins asemenea omagii era o imitare directă a adorării aduse

regilor persani. De la Xenofon avem dovezi că acest obicei persan a venit din Babilon. Numai atunci când

Cyrus a intrat în Babilon, persanii, pentru prima dată, şi-au adus omagiile prin adorare, dar, „înainte de a

aceasta, nici un persan nu-i adusese adorare lui Cyrus”, ne spune Xenofon (Cyropoed).

6

Am redat, deci, cheile lui Petru proprietarului lor de drept. Tot lui trebuie să-i

trimitem şi scaunul lui Petru. Acest scaun faimos a venit din acelaşi colţ de lume ca şi

cheile încrucişate. Acelaşi motiv care l-a determinat pe papă să-şi asume cheile caldeene l-

a condus în mod natural să ia în posesiune şi scaunul vacant al păgânului Pontifex

Maximus. În calitate de Pontifex, în virtutea oficiului său, fusese hierofant, sau interpret al

Misterelor, scaunul şi slujba sa fuseseră pe deplin îndreptăţite a fi numite „ale lui Petru”,

după cum şi cheile păgâne fuseseră denumite cheile lui Petru. Adevăratul pedigree al

faimosului scaun al lui Petru va reieşi din următorul fapt, relatat de Bower:

După cum credeau ei, până în 1662, catolicii aveau o dovadă remarcabilă nu numai a

faptului că Petru instituise scaunul lor, ci şi că el însuşi ar fi şezut pe el, însă în acel an,

chiar scaunul acela pe care ei credeau – sau îi făceau pe alţii să creadă – că el ar fi şezut, a

fost arătat şi expus spre adoraţie publică în data de 18 ianuarie, ziua festivalului scaunului

cu pricina. Dar, în timp ce-l curăţau pentru a-l expune într-un loc vizibil din Vatican, din

nefericire, pe el au fost văzute cele douăsprezece munci ale lui Hercule!

...şi a trebuit să fie lăsat deoparte. Descumpănirea resimţită de partizanii papalităţii

nu a fost mică, în urma acestei descoperiri, dar au încercat să dea chestiunii cea mai

frumoasă înfăţişare cu putinţă. În timp ce relatează circumstanţele descoperirii, Giacomo

Bartolini, în cartea sa Sacred Antiquities of Rome, scrie: „Cu toate acestea, închinarea

noastră nu a fost adusă în mod greşit, întrucât noi nu ne închinam lemnului, ci prinţilor

apostolilor, Sfântului Petru”, despre care se presupune că ar fi şezut în scaun. Orice ar

crede cititorul despre această apologie a închinării la scaun, el va percepe cel puţin faptul

că, punând aceasta în relaţie cu ceea ce am văzut deja, venerabila născocire a scaunului lui

Petru este cu desăvârşire discreditată. În timpurile moderne, Roma pare să fi fost mai

degrabă ghinionistă vizavi de scaunul lui Petru, întrucât chiar şi după ce ceea ce purta cele

douăsprezece munci ale lui Hercule a fost osândit şi izgonit ca fiind nepotrivit pentru a

purta lumina pe care Reforma a revărsat-o peste întunericul Sfintei Episcopii, lucrul ales

pentru a-l înlocui a fost destinat a dezvălui într-un mod şi mai grotesc imposturile

neruşinate ale papalităţii. Primul scaun fusese împrumutat de la păgâni; următorul pare să

fi fost tâlhărit de la musulmani, deoarece atunci când soldaţii francezi, sub generalul

Bonaparte, au luat Roma în stăpânire, în 1795, ei au găsit pe spatele său, scris în arabă,

bine-cunoscuta frază din Koran: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mahomed este

Profetul Său.”

Papa nu are numai un scaun pe care şade, ci şi unul pe care este cărat, cu tot fastul,

pe umerii oamenilor, atunci când face o vizită bisericii Sf. Petru sau altei biserici din

Roma. Iată cum descrie un martor ocular o asemenea ceremonie fastuoasă în Ziua

Domnului, în cartierul general al idolatriei papale:

Afară se auzeau bătăile tobelor. Armele soldaţilor zăngăneau pe pardoseala de piatră a

casei lui Dumnezeu şi, la un semn al ofiţerului, soldaţii au dus armele la picior, la umăr,

apoi le-au prezentat. Cât de diferit de Sabat! Cât de diferit de religie! Cât de diferit de

pregătirea potrivită pentru a primi un slujitor al blândului şi smeritului Isus! Apoi,

înaintând încet printre două şiruri de soldaţi înarmaţi, a apărut o lungă procesiune de

clerici, de episcopi, de preoţi şi de cardinali care-l precedau pe pontiful roman, care era

purtat pe un scaun poleit, înveşmântat în straie strălucitoare ca soarele. Purtătorii săi erau

12 bărbaţi înveşmântaţi în stacojiu, fiind imediat precedaţi de câteva persoane cărând o

cruce, mitra sa, tripla sa coroană şi alte însemne ale oficiului său. Pe când era purtat pe

umerii oamenilor, în mijlocul gloatelor cu gurile căscate de uimire, capul său era umbrit

sau acoperit de două evantaie imense, făcute din pene de păun, purtate de doi însoţitori.

7

Aşa stau lucrurile cu Suveranul Pontif din Roma până în ziua de azi, numai atât că,

în mod frecvent, pe lângă faptul că este umbrit de evantai – care este „Evantaiul mistic al

lui Bachus” – şi mai presus de aceasta, scaunul său oficial este acoperit şi cu un baldachin

obişnuit. Acum, să privim înapoi cu 3.000 de ani şi să vedem modul în care Suveranul

Pontif al Egiptului obişnuia să facă vizite la templul zeului său. Wilkinson scrie:

Ajungând la tărâmul îngrădit al templului, păzitorii şi însoţitorii regali selectaţi pentru a fi

reprezentanţii întregii armate intrau în curţi... Fanfare militare cântau imnurile favorite ale

ţării şi numeroasele stindarde ale diferitelor regimente, drapeluri fluturând în vânt, lustrul

strălucitor al armelor, imensa îmbulzeală a oamenilor şi maiestuozitatea impunătoare a

propileelor, împodobite cu steagurile lor colorate strălucitor, arborate deasupra cornişei,

înfăţişau o privelişte rareori, se poate spune, egalată cu vreo ocazie în vreo ţară. Trăsătura

ce mai grăitoare a acestei ceremonii pompoase era cortegiul sclipitor al monarhului, care

fie era purtat în scaunul său statal de ofiţerii principali de stat, sub un baldachin bogat, fie

mergea pe jos, umbrit de flabellaii bogate, fâlfâinde.

Wilkinson ne pune la dispoziţie o xilogravură (Fig. 47), a cărei porţiune centrală a

uneia dintre plăcuţe este dedicată unei asemenea procesiuni egiptene, pentru ca cititorul să

poată vedea cu ochii săi cât de precis ceremonialul păgân concordă cu bine-cunoscuta

relatera a ceremonialului papal.

Figura 47: Regele-pontif egiptean, sub un baldachin, purtat pe umerii oamenilor

După Wilkinson, vol. al VI-lea, ilustraţia 76.

Cam atât cu privire la scaunul şi la cheile lui Petru. Acum Ianus, a cărui cheie papa

a uzurpat-o cu cea a soţiei sale sau a mamei Cybele, era şi zeul Dagon. Ianus, zeul cu două

capete, „care trăia în două lumi”, era o zeitate babiloniană care-l întruchipa pe Noe. Dagon,

zeul-peşte, reprezenta această zeitate ca manifestare a patriarhului care trăise atât de mult

în apele diluviului. După cum papa poartă cheia lui Ianus, tot aşa el poartă şi mitra lui

Dagon. Excavările din Ninive au îndepărtat orice posibilitate de îndoială. Mitra papală este

în întregime diferită de mitra lui Aaron şi a marilor-preoţi evrei. Mitra respectivă era un

turban. Mitra cu două coarne pe care o poartă papa atunci când şade pe înaltul altar de la

Roma şi primeşte adoraţia cardinalilor este chiar mitra purtată de Dagon, zeul-peşte al

filistenilor şi al babilonienilor. În antichitate, Dagon era reprezentat în două moduri: în

primul era reprezentat jumătate om – jumătate peşte, partea superioară fiind complet

umană şi partea inferioară terminându-se cu o coadă de peşte. Celălalt mod era acela în

8

care, pentru a întrebuinţa cuvintele lui Layard, „capul peştelui forma o mitră deasupra

capului bărbatului, în timp ce coada sa solzoasă, sub formă de evantai, cădea în spate ca o

mantie, lăsând expuse membrele şi labele picioarelor.” Layard, în ultima sa lucrare,

înfăţişează o reprezentare a lui dagon în această formă, pe care o reproducem pentru cititor

(Fig. 48) şi din cei care examinează mitra lui şi o compară cu cea a papei, aşa cum apare ea

în lucrarea Horoe, de Elliot, nimeni nu se poate îndoi nici un moment că aceasta, şi nu alta,

este sursa din care a fost derivată mitra pontificală.

Figura 48: Asirianul Dagon, cu mitra în formă de cap de peşte.

După Layard, Babylon and Nineveh, p. 343.

Fălcile deschise ale peştelui, care înconjoară capul omului de la Ninive, sunt

omologi inconfundabili ai coarnelor mitrei papale din Roma. Aşa stăteau lucrurile în

Răsărit, cu cel puţin 500 de ani înaintea erei creştine. Cu acelaşi caz se pare că aveam de-a

face şi în Egipt, pentru că Wilkinson, vorbind despre un peşte din specia Siluris, scrie că

„unul dintre zeităţile panteonului egiptean apare sub formă umană, cu capul acestui peşte.”

În Apus, într-o perioadă mai târzie, avem dovezi că păgânii detaşaseră capul de mitră al

peştelui de corpul său şi foloseau mitra pentru a împodobi capul marelui zeu mijlocitor,

căci pe câteva monede malteze zeul respectiv, cu bine-cunoscutele atribute ale lui Osiris,

este reprezentat ca neavând nimic de la peşte, cu excepţia mitrei puse pe cap (Fig. 49),

având forma foarte asemănătoare cu mitra papei sau a unui episcop catolic din zilele

noastre.

Figura 49: Zeu maltez cu mitră similară.

După BRYANT, vol. al V-lea, p. 384.

Chiar şi în China fusese răspândită pe vremuri aceeaşi practică a purtării unei mitre

în formă de cap de peşte, deoarece chiar copia mitrei papale, aşa cum este ea purtată de

9

împăratul chinez, a rezistat până în vremurile moderne. În corespondenţa personală pe care

o port cu un foarte citit autor al vremurilor noastre, acesta întreba:

Oare se cunoaşte faptul că, în toate veacurile, şi chiar şi în acest an, o dată pe an,

împăratul Chinei, în calitate de mare preot al naţiunii, fiind îmbrăcat cu odăjdiile

preoţeşti şi având pe cap mitra sa, care este mitra pontifului roman, exact aceeaşi ca

şi cea purtată de aproape 1.200 de ani, se roagă pentru întreaga naţiune şi o

binecuvântează? Aşa stau lucrurile.

Ca dovadă a acestei declaraţii punem la dispoziţie această figură a mitrei imperiale

(Fig. 50) – care este copia fidelă a mitrei episcopale papistaşe, vedere din faţă. Cititorul

trebuie să reţină că chiar şi în Japonia, care este încă mai depărtată de Babel decât China,

una dintre zeităţi este reprezentată prin acelaşi simbol de putere cum era şi în Asiria, mai

precis coarnele taurului, şi este denumită „Prinţul ceresc cu cap de bou”. Dacă simbolul lui

Nimrod, la fel ca şi Kronos, „Încornoratul”, este găsit astfel în Japonia, nu poate să ne

surprindă că simbolul lui Dagon se găseşte în China.

Figura 50: Mitra sacrificială a împăratului chinez, ca Pontifex Maximus al naţiunii sale.

După HAGER, Chinese Hieroglyphics, B xxxv. în British Museum, copiată pentru mine

[Hislop] de fiul domnului Trimen, domnul L. B. Trimen. Cuvintele lui Hager sunt:

„În aceeaşi manieră, mitra sacrificială a împăratului chinez, Pontifex maximus al naţiunii

sale, care era din vechime reprezentată în această formă (şi apoi este reprodusă figura de

mai sus) (Philos. Transact. at tab. 41-), indicând o mare asemănare

cu mitra episcopală romană” etc.

Dar mai există un simbol al puterii papei, simbol care nu trebuie să fie trecut cu

vederea, şi acela este cârja pontificală. De unde a apărut această cârjă? Răspunsul la

această întrebare este acela că, în primul rând, papa a furat-o de la augurul roman.

Cititorul de literatură clasică îşi va aminti, poate, că atunci când augurii romani consultau

faţa cerului sau făceau pronosticuri pe baza aspectelor cerului, exista un anumit instrument

care era indispensabil pentru echipamentul lor. Acest instrument cu ajutorul căruia descriau

porţiuni ale cerurilor, cu ajutorul căruia se făceau observaţiile lor, era curbat la un capăt şi

era denumit lituus. Acum, acest lituus sau toiag încârligat al augurilor romani era atât de

vizibil identic cu cârja pontificală încât chiar scriitorii romano-catolici care scriau în

întunecatul Ev Mediu, atunci când deghizarea nu mai era considerată necesară, nu ezitau să

10

folosească termenul lituus ca sinonim pentru cârjă. Astfel descrie un scriitor catolic un

anumit papă sau episcop papal ca „mitra lituoque decorus”, împodobit cu mitră şi toiagul

augurului, însemnând prin aceasta că era „împodobit cu mitră şi cu cârjă.” Însă lituus-ul

acesta sau toiagul de divinaţie al augurilor romani, după cum bine se ştie, era împrumutat

de la etrusci care, la rândul lor, îl preluaseră de la asirieni, cu tot cu religia lor. După cum

augurul roman se distingea prin toiagul său încârligat, tot aşa şi ghicitorii şi preoţii caldeeni

care, în săvârşirea riturilor lor magice, erau echipaţi în general cu un băţ îndoit sau o cârjă

încârligată. Existenţa acestui băţ magic îndoit poate fi trasată direct până la primul regee al

Babilonului, adică la Nimrod, care, după cum afirmă Berosus, a fost primul care a purtat

titlul de rege-păstor. În ebraică sau în caldeeana din zilele lui Avraham, „Nimrod Păstorul”

era doar Nimrod „He-Roe” şi, neîndoielnic, din acest titlu al „puternicului vânător înaintea

Domnului” a derivat atât numele eroului cât şi cultul eroilor care s-a răspândit de-atunci în

lume. Cert este că succesorii zeificaţi ai lui Nimrod au fost reprezentaţi în general cu un băţ

sau o cârjă îndoită. Aşa au stat lucrurile în Babilon şi Ninive, după cum arată monumentele

care au supravieţuit. Figura următoare (Fig. 51) din Babilon arată cârja în forma sa mai

grosolană. La Layard ea poate fi văzută într-o formă mai ornată şi fiind aproape aceeaşi cu

cârja papală întrebuinţată astăzi.9 Aşa au stat lucrurile şi în Egipt, după ce puterea

babiloniană a fost întemeiată acolo, după cum depun mărturie statuile lui Osiris cu cârja

sa,10

Osiris însuşi fiind reprezentat frecvent ca o cârjă cu un ochi deasupra sa.

Figura 51: Cârjă babiloniană.

După KITTO, Biblical Cyclopaedia, vol. I, p. 272.

A se vedea şi KITTO, Illustrated Commentary, vol. al IV-lea, p. 31,

Unde este redată o altă figură din Babylon cu o cârjă similară.

Aşa stau lucrurile printre negrii din Africa, al căror zeu, denumit fetiş, este

reprezentat sub forma unei cârje, după cum este evident din următoarele cuvinte ale lui

9 Nineveh and Babylon. Layard pare să creadă că instrumentul la care se face referire, care este purtat de rege,

„înveşmântat ca mare preot în odăjdiile sale sacrificiale”, este o seceră, dar oricine examinează atent va vedea

că este o cârjă ţintuită, după cum este cazul în mod obişnuit chiar şi acum cu cârjele catolice, atâta doar că, în

loc să fie ţinută ridicată, este ţinută în jos. 10

Bine-cunoscutul titlu de faraon, titlul regilor pontifi din Egipt, este doar forma egipteană a ebraicului He-

Roe. În cartea Genesa, termenul „faraon”, scris fără punctele vocalice, este pe-roe. Pe este articolul hotărât

egiptean. Egiptenii aveau oroare nu de regii-păstori, ci de Roi-Ţan, „păstori de vite” (Genesa, 46:34). Fără

articol, roe, „păstor”, este evident a fi originalul termenului francez roi, „rege”, de unde provine şi adjectivul

„roial”. Iar din ro, care semnifică „a avea rol de păstor”, care este pronunţat reg în mod frecvent (cu ş, care

semnifică „Cel care este” sau „face”, ca afix), provine Regah, „Cel care păstoreşte”, iar de-acolo vine

latinescul rex şi regal.

11

Hurd: „Ei pun fetişuri în faţa uşilor lor, iar aceste zeităţi titulare sunt confecţionate în

formă de cange sau de cârlige, pe care noi le folosim în general pentru a scutura pomii

fructiferi.” Aşa stau lucrurile până în acest ceas în Tibet, acolo unde, după cum afirmă

iezuitul Huc, călugării Lama sau Theros poartă o cârjă îndoită, ca însemn al oficiului lor.

Aşa stau lucrurile chiar şi în îndepărtata Japonie unde, într-o descriere a idolilor marelui

templu din Miaco, capitala spirituală, găsim această afirmaţie: „Capetele lor sunt

împodobite cu raze de slavă, iar unii dintre ei au în mâini beţe îndoite de păstori, indicând

astfel că sunt păzitorii omenirii, împotriva tuturor maşinaţiilor spiritelor rele.” Prin urmare,

cârja papei, pe care el o poartă ca însemn al oficiului său, în calitate de mare păstor al oilor,

nu este nici mai mult, nici mai puţin decât toiagul încârligat al augurului sau băţul magic al

preoţilor lui Nimrod.

Acum, ce vor spune închinătorii succesiunii apostolice la toate acestea? Ce cred ei

acum despre făloasele lor ordine preoţeşti, ca fiind derivate de la Petru din Roma? Cu

siguranţă că au multe motive pentru a fi mândri de ei. Dar mai întreb, ce ar spune chiar şi

preoţii păgâni din vechime, care au coborât de pe scena temporală în timpul în care martirii

mai luptau încă împotriva zeilor lor şi care, mai degrabă decât să-i reproducă prin

simboluri, „nu şi-au iubit viaţa nici chiar până la moarte”, dacă ar vedea starea prezentă a

aşa-numitei Biserici a creştinătăţii europene? Ce ar spune Belşaţar însuşi dacă ar fi cu

putinţă pentru el să „viziteze din nou tărâmul sublunar” şi să intre în biserica Sf. Petru din

Roma, şi să-l vadă pe papă în pontificatul său, cu toată pompa şi splendoarea? Cu siguranţă

că ar conchide că a intrat într-unul dintre bine-cunoscutele sale temple şi că toate lucrurile

au continuat aşa cum erau în Babilon, în acea memorabilă noapte când, uluit, a văzut pe zid

o scriere de mână: „Mene, mene, tekel upharsin.”

Secţiunea a II-a

Preoţi, călugări şi călugăriţe

Dacă s-a îmbolnăvit capul, atunci şi mădularele bolesc. Dacă papa este

esenţialmente păgân, atunci ce altceva se poate spune despre caracterul clericilor săi? Dacă

ei îşi derivă ordinele de la o sursă stricată în mod radical, atunci aceste ordine se

împărtăşesc din stricăciunea sursei din care curg. Aceasta se poate deduce independent de

orice dovadă specială, dar dovada cu privire la caracterul păgân al clericilor papei este la

fel de deplină precum cea privitoare la însuşi papa. În orice lumină ar fi examinat acest

subiect, el va fi foarte evident.

Există un contrast direct între caracterul slujitorilor lui Cristos şi cel al preoţiei

papale. Atunci când Cristos Şi-a mandatat servii, El a făcut-o pentru „a paşte oile Sale, a

paşte mieii Săi”, făcând aceasta cu Cuvântul lui Dumnezeu, care mărturiseşte despre El şi

conţine cuvintele vieţii veşnice. Atunci când papa îşi hirotoneşte clerul, el îi obligă să

interzică, cu excepţia unor circumstanţe speciale, citirea Cuvântului lui Dumnezeu „într-o

limbă a vulgului”, adică într-o limbă pe care poporul ar putea-o înţelege. Într-adevăr, el le

dă o însărcinare; care ar fi aceea? Ea se află ascunsă în aceste cuvinte uluitoare: „Primeşte

puterea de a aduce jertfe pentru cei vii şi pentru cei morţi”. Ce blasfemie ar putea fi mai rea

decât aceasta? Ce ar putea fi mai dispreţuitor pentru acea unică jertfă a lui Cristos, prin

care „El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi” (Epistola către evrei,

10:14)? Aceasta este adevărata funcţie distinctivă a preoţiei papistaşe. Amintindu-şi că prin

chiar aceste cuvinte, şi lui i s-a conferit această putere, atunci când a fost hirotonit ca preot,

12

Luther se mai cutremura încă şi-şi exprima uluiala că „pământul nu şi-a căscat gura pentru

a-l înghiţi atât pe cel care rostea aceste vorbe, cât şi pe cel căruia-i erau adresate.” Jertfa pe

care preoţia papală este împuternicită s-o aducă în calitate de „adevărat sacrificiu de

propiţiere” pentru păcatele celor vii şi celor morţi este tocmai „jertfa nesângeroasă” a

messei, care era adusă ca ofrandă în Babilon cu mult înainte ca la Roma să se fi auzit de ea.

Acum, în timp ce Semiramis, adevărata Regină caldeeană a Cerului, căreia i se

aducea mai întâi „jertfa nesângeroasă” a messei, era, după cum am văzut, întruparea

supremei necurăţii, în acelaşi timp ea a afişat cea mai mare favoare pentru acel tip de

sanctitate care se uită cu dispreţ la orânduiala sfântă şi dumnezeiască privitoare la

căsătorie. Misterele asupra cărora prezida ea erau scene pentru cele mai grosolane

pângăriri, şi totuşi, ordinele preoţeşti superioare erau obligate să ducă o viaţă de celibat, ca

şi cum ar fi fost o viaţă de sfinţenie specială şi superioară. Deşi pare straniu, totuşi vocea

antichităţii atribuie reginei abandonate invenţia celibatului clerical, şi aceasta în forma sa

cea mai aspră. În unele ţări, cum ar fi Egiptul, natura umană şi-a revendicat drepturile şi,

deşi sistemul general al Babilonului a fost păstrat, jugul celibatului a fost desfiinţat şi

preoţilor li s-a îngăduit să se căsătorească. Dar orice cercetător ştie că atunci când cultul

Cybelei, zeiţa babiloniană, a fost introdus în Roma păgână, el a fost introdus în forma sa

primitivă, cu clerul său celibatar. Atunci când papa şi-a însuşit atât de mult din ceea ce era

specific închinării la zeiţa respectivă, din aceeaşi sursă, el a introdus în preoţia de sub

autoritatea sa şi obligaţia celibatului. Introducerea unui asemenea principiu în Biserica

creştină fusese prezis în mod distinct ca fiind unul dintre semnele mari ale apostaziei, când

„oamenii care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor, opresc

căsătoria”. Efectele introducerii sale au fost dintre cele mai dezastruoase. Consemnările

tuturor popoarelor în care a fost introdus celibatul preoţesc a demonstrat că, în loc să fie de

folos spre puritate pentru cei osândiţi la el, el doar i-a făcut să se prăbuşească în

spurcăciunea cea mai adâncă. Istoria Tibetului, a Chinei şi a Japoniei, unde instituirea

babiloniană a celibatului preoţesc a domnit din vremuri imemoriale, poartă mărturie a

spurcăciunilor care au curs din el. Excesele comise de preoţii celibatari ai lui Bachus în

Roma păgână în Misterele lor secrete, erau de asemenea natură încât Senatul s-a simţit

chemat să-i expulzeze dintre hotarele Republicii romane. În Roma papală aceleaşi

spurcăciuni au curs din partea preoţilor celibatari, aflaţi în legătură cu sistemul corupt şi

corupător al confesionalului, atât de mult încât toţi oamenii care au examinat acest subiect

au fost siliţi să admire semnificaţia uimitoare a numelui acordat lui prin rostire

dumnezeiască, atât în sens literal cât şi figurat: „Babilonul cel mare, MAMA CURVELOR

ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.”11

Dintr-o mie de fapte asemănătoare, să prezentăm doar unul, pentru care garantează

distinsul istoric romano-catolic De Thou. Atunci când papa Paul V a luat în considerare

închiderea bordelurilor autorizate din „Cetatea Sfântă”, Senatul roman a depus o petiţie

împotriva ducerii la îndeplinire a planului său, pe motivul că existenţa acestor stabilimente

era singurul mijloc prin care se putea preîntâmpina seducerea soţiilor şi a fiicelor lor de

către preoţi!!

Toţi aceşti preoţi celibatari au un anumit însemn pus asupra lor la hirotonire, acesta

fiind tonsura clericală. Această tonsură reprezintă prima parte din ceremonia de hirotonire

şi este considerată a fi un element foarte important de legătură cu ordinele preoţeşti

catolice. Când, după multe lupte, picţii au fost în cele din urmă aduşi la supunere faţă de

Episcopul Romei, acceptarea acestei tonsuri de către clerici ca fiind tonsura Sfântului Petru

a fost simbolul vizibil simbol al respectivei supuneri. Naitan, regele picţilor, convocând

11

Apocalipsa, 17:5. Rev. M. H. Seymour ne arată că în 1836 numărul total al naşterilor din Roma a fost de

4373, în timp ce nu mai puţin de 3160 dintre aceşti copii au fost abandonaţi! Ce enormă destrăbălare ne

dezvăluie aceasta! „Moral Results of the Romish System”, în Evenings with Romanists.

13

nobilii curţii sale şi pastorii bisericii lui, li s-a adresat în felul următor: „Eu recomand

tuturor clericilor regatului meu să primească tonsura.” Atunci, fără zăbavă, după cum ne

mărturiseşte Venerabilul Beda, această importantă revoluţie a fost înfăptuită prin

autoritatea regală. El a trimis agenţi în fiecare provincie şi i-a făcut pe toţi slujitorii şi

călugării să primească tonsura circulară, conform modei romane, supunându-se astfel lui

Petru, „Petru, cel mai binecuvântat dintre apostoli”. Merle D'Aubigne scrie: „Acesta era

însemnul pe care papii îl pecetluiau nu pe frunţi, ci pe coroane. O proclamaţie regală,

câteva tăieturi cu foarfecele, şi scoţienii, ca o turmă de oi, au fost trecuţi sub cârja îndoită a

păstorului de pe Tibru.”

Acum, întrucât Roma acorda acestei tonsuri o importanţă atât de mare, să întrebăm

care era semnificaţia ei? Ea era inaugurarea vizibilă a celor care i se supuneau în calitate de

preoţi ai lui Bachus. Această tonsură nu poate avea nici cea mai măruntă pretenţie că ar

proveni din autoritatea creştină. Ea era, într-adevăr, „tonsura lui Petru” dar nu a lui Petru

din Galileea, ci a lui Petru caldeeanul, cel cu Misterele. El era preot tuns, pentru că aşa era

şi zeul ale cărui mistere le revela. Cu veacuri înainte de era creştină, iată ce scria Herodot

despre tonsura babiloniană: „Arabii nu recunosc alţi zei decât Bachus şi Urania [adică,

Regina Cerului], şi ei spun că părul lor era tăiat la fel cum este tăiat părul lui Bachus;

acum, ei îl taie în formă circulară, bărbierindu-l pe la tâmple.”

Dar oare ce anume ar fi putut duce la această tonsură a lui Bachus? În istoria sa,

totul era reprezentat mistic sau hieroglific, şi aceasta într-un asemenea mod încât nimeni nu

putea înţelege decât iniţiaţii. Unul dintre lucrurile care ocupau un loc de maximă

importanţă în Mistere era mutilarea la care a fost suspus când a fost dat morţii. Pentru a

comemora aceasta, în fiecare an el era bocit cu lacrimi amare ca fiind „Roş-Gheza”,

„Prinţul mutilat”. Dar „Roş-Gheza” semnifica şi „cap tuns sau ras”. Prin urmare, el era

reprezentat fie cu o formă de tonsură, fie cu cealaltă, şi din acelaşi motiv, preoţii săi, la

hirotonire, fie erau tunşi, fie erau raşi. Pretutindeni în lume pe unde au fost găsite urme ale

sistemului caldeean, întotdeuna a fost găsită şi această tonsură sau radere a capului. Preoţii

lui Osiris, Bachus al egiptenilor, au fost întotdeauna distinşi prin raderea capului. În Roma

păgână, în India şi chiar şi în China, însemnul distinctiv al preoţiei babiloniene era capul

ras. Astfel, Gautama Buddha, care a trăit cu cel puţin 540 ani înainte de Cristos, atunci

când a întemeiat în India secta budistă care s-a răspândit până la marginile Pământului, mai

întâi şi-a ras capul în ascultare, după cum a pretins, de o poruncă divină, iar apoi s-a pus pe

treabă, pentru a-i face şi pe alţii să-i imite exemplul. Unul dintre primele titluri prin care a

fost cunoscut a fost cel de „Cap ras”. Unul dintre purani spune: „Capul ras pentru a putea

îndeplini poruncile lui Vişnu, şi-a strâns un număr de discipoli şi de capete rase, la fel ca el

însuşi.” Marea vechime a acestei tonsuri poate fi văzută dintr-un decret dat împotriva sa în

cadrul legii mozaice. Preoţilor evrei le era interzis în mod expres să-şi facă vreun loc

pleşuv în cap (Leviticul, 21:5), care este suficient pentru a arăta că încă de pe timpul lui

Moise „capul-ras” fusese deja introdus. În Biserica Romei, părul capetelor preoţilor de mir

este numai tăiat, capetele călugărilor sau ale clerului regular este ras, dar ambelor categorii,

la consacrarea lor, li se face tonsura circulară, identificându-i prin aceasta, dincolo de

orice îndoială, cu Bachus, „Prinţul mutilat”.12

12

Am arătat deja că printre caldeeni termenul zero semnifica totodată „cerc” şi „semn”. După cum am văzut,

în India, suro, „sămânţa”, era zeitatea solară incarnată. Atunci când sămânţa respectivă era reprezentată în

formă umană, pentru a-l identifica cu soarele, el era reprezentat cu cercul, bine-cunoscuta emblemă a cursului

anual al soarelui, plasată pe o parte a fiinţei sale. La fel şi Thor, zeul nostru, era reprezentat având pe piept un

cerc în flăcări (Parsi Religion, de WILSON). În Persia şi Asiria cercul era reprezentat uneori pe piept, uneori

în jurul taliei şi uneori în mâna zelui-soare (Nineveh and Babylon, de BRYANT şi LAYARD). În India el

este reprezentat pe vârful degetului („Vişnu”, în Pantheon, de MOOR). De-aici, cercul a devenit emblema lui

Tammuz, cel născut din nou, sau „sămânţa”. Tonsura circulară a lui Bachus era neîndoielnic menită a-l

indica drept Zero, sau „sămânţa”, marele izbăvitor. Iar cercul luminii în jurul capului prezentă în aşa-

14

Acum, dacă preoţii Romei încuie Biblia pentru oameni şi-şi păstrează cheia

cunoaşterii, dacă sunt hirotoniţi pentru a aduce jertfe caldeene în cinstea Reginei păgâne a

Cerului, dacă ei sunt obligaţi să rămână celibatari printr-o lege caldeeană care-i face să se

scufunde în destrăbălare, adică, pe scurt, dacă la consacrarea lor sunt însemnaţi cu semnul

distinctiv al preoţilor caldeeanului Bachus, atunci ce drept, într-adevăr, ce drept au ei să fie

numiţi slujitori ai lui Cristos?

Dar Roma nu are numai obişnuitul său cler secular, ci, după cum ştie toată lumea,

are şi alte ordine religioase de un fel diferit. Are nenumărate armate de călugări şi

călugăriţe, toţi angajaţi în serviciul său. Unde se poate arăta în Sfânta Scriptură cel mai mic

temei pentru existenţa unei asemenea instituţii? În religia babilonianului „Mesia”, însă,

această instituţie exista din cele mai vechi vremuri. În Tibet şi Japonia, acolo unde sistemul

caldeean a fost introdus de timpuriu, existau din abundenţă călugări şi călugăriţe. Acolo se

mai află încă mănăstiri de-ale lor, cu aceleaşi rezultate dezastruoase pentru morală ca în

Europa papală.13

În Scandinavia, preotesele zeiţei Freya, care, în general, erau fiicele regelui, a căror

slujbă era aceea de a veghea asupra focului sacru şi care erau obligate să rămână pururea

fecioare, erau doar un ordin de călugăriţe. În Atena existau fecioare ţinute pe cheltuiala

publică, fecioare care erau obligate cu stricteţe la o viaţă de celibat. În Roma păgână,

vestalele, fecioare care aveau aceeaşi slujbă de îndeplinit ca şi preotesele zeiţei Freya,

ocupau o poziţie similară. Chiar şi în Peru, în timpul domniilor incaşilor, acelaşi sistem era

prevalent, şi acesta arăta o analogie remarcabilă, aceea că vestalele Romei, călugăriţele

papalităţii şi Sfintele Fecioare din Peru trebuie să fi provenit dintr-o origine comună. Iată

ce scrie Prescott despre mănăstirile călugăriţelor peruviene:

O altă analogie singulară cu instituţiile romano-catolice este prezentată de fecioarele

soarelui, alesele, după cum sunt ele denumite. Acestea au fost tinere fecioare dedicate

slujirii zeităţii, care au fost luate de-acasă la vârste fragede şi introduse în mănăstiri, unde

au fost puse sub grija unor matroane în vârstă, mamaconas14

, care încărunţiseră între

zidurile mănăstirii. Aveau slujba de a veghea asupra focului sacru aprins la sărbătoarea lui

numitele picturi ale lui lui Cristos era, evident, doar o formă diferită a aceluiaşi lucru şi împrumutată din

aceeaşi sursă. Referindu-se la practicile respectivei ceremonii în India, Maurice ne spune că „era o veche

practică a preoţilor lui Mithra, care, prin tonsurile lor imitau discul solar” (Antiquities). După cum zeul-soare

era marele zeu bocit, iar părul său era tăiat în formă circulară şi preoţii-bocitori îşi tăiau părul într-un mod

similar, tot aşa, în diferite ţări, cei care-şi boceau morţii şi-şi tăiau părul pentru a-i cinsti, şi-l tăiau în formă

circulară. Urme ale acestui obicei există în Grecia, din câte apare în Electra de Sofocle, iar Herodot se referă

în particular la aceasta ca fiind practicat printre sciţi atunci când relatează despre funeraliile regale oficiate în

cadrul acelui popor. El scrie: „Trupul este prins în ceară, apoi ei îl pun pe un car şi-l duc în alt ţinut unde cei

care-l primesc, cum ar fi sciţii regali, îşi taie o bucată din ureche, îşi rad capetele în formă circulară” etc.

(Hist.). Acum, după cum însuşi papei, marele reprezentant al falsului Mesia, i s-a făcut o tonsură circulară,

tot aşa şi preoţilor săi li se cere să se identifice cu sistemul primind aceeaşi tonsură circulară, pentru a-i

însemna în măsura lor şi în propria lor sferă ca reprezentanţi ai aceluiaşi fals Mesia. 13

Există unii, şi chiar protestanţi, care încep să vorbească despre ceea ce denumesc beneficiile mănăstirilor în

vremurile dure, de parcă acestea ar fi vătămătoare numai atunci când cad în „decrepitudine şi stricăciune”!

Celibatul obligatoriu, care se află la baza sistemului monahal, este chiar esenţa apostaziei, care este

caracterizat în chip dumnezeiesc ca fiind „Taina fărădelegii”. Protestanţii despre care vorbesc să citească I

Timotei, 4:1-3, şi atunci cu siguranţă nu vor mai vorbi despre spurcăciunile mănăstirilor ca provenind numai

din „decrepitudinea” lor! 14

Mamacona, „Mama Preoteasă”, este un termen evreiesc aproape pur, fiind derivat din am, „mamă” şi cohn,

„preot”, având terminaţia de feminin. Propriul nostru cuvânt „mama”, precum şi cel din Peru, este doar

evreiescul am, dublat. Este singular faptul că stilul şi titlul obişnuit al Maicii Superioare din Irlanda este

„Maica Stareţă”. Însuşi termenul nun14

este un cuvânt caldeean: Ninus, fiul, în caldeeană este fie nin, fie non.

Acum, femininul termenului non, „fiu”, este nonna, „fiică”, termen care este chiar termenul papistaş canonic

pentru o „nun”, deci pentru o călugăriţă. În acelaşi fel, Nonnus, în timpurile străvechi, era desemnarea pentru

un călugăr din Răsărit (GIESELER).

15

Raymi. Din clipa în care intrau în stabiliment, li se reteza orice posibilitate de a comunica

cu lumea exterioară, chiar şi cu propria lor familie şi prieteni... Vai de nefericita fecioară

care era surprinsă în vreo legătură amoroasă! Pe temeiul asprei legi a incaşilor, ea trebuia

îngropată de vie.

Exact aceeaşi era şi soarta unei vestale romane care fusese prinsă că şi-a încălcat

jurământul. Nici în Peru, nici în Roma păgână, obligaţia păstrării castităţii nu era atât de

stringentă ca în papalitate. Fecioria peruviană sau păgână nu era perpetuă şi, prin urmare,

nu era din cale-afară de demoralizatoare. După o vreme, călugăriţele puteau fi eliberate din

detenţie şi se puteau căsători, dar în Biserica Romei aceste nădejdi sunt spulberate cu

desăvârşire. Cu toate acestea, în toate aceste cazuri este limpede că principiul pe baza

căruia au fost fondate aceste instituţii a fost iniţial acelaşi. Prescott adaugă: „Suntem uluiţi

să descoperim o asemănare atât de mare între instituţiile amerindienilor, romanilor din

antichitate şi catolicilor moderni.”

Lui Prescott i se pare dificil să lămurească această asemănare, dar există o frază

rostită de profetul Ieremia, citată de noi la începutul acestei cercetări, care clarifică

lucrurile pe deplin: „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta TOT

PĂMÂNTUL” (Ieremia, 51:7). Piatra Rosetta ne-a ajutat deja să aducem la lumină atât de

multe lucruri dintre nedreptăţile tăinuite ale papalităţii, şi are menirea de a mai descifra

Misterele întunecate ale fiecărui sistem de mitologie păgână, care a fost sau mai este.

Declaraţiile din acest text pot fi demonstrate a fi fapte reale. Se poate dovedi că idolatria

întregului Pământ este una şi aceeaşi; că limba sacră a tuturor naţiunilor este în mod

fundamental caldeeana; că MARII ZEI ai fiecărei ţări şi tărâm poartă nume babiloniene; că

toate păgânismele rasei umane sunt numai o stricare răutăcioasă şi deliberată, dar, cu toate

acestea, foarte instructivă a Proto-Evangheliei predicate mai întâi în Eden şi, prin Noe,

răspândită în toată omenirea. Sistemul, născocit mai întâi în Babilon, şi răspândit de-acolo

până la marginile Pământului, a fost modificat şi diluat, în veacuri şi ţări diferite. Numai în

Roma papală poate fi el găsit aproape pur şi integral. Dar, cu toate acestea, în mijlocul

întregii, aparent, varietăţi de păgânism, există o unicitate şi o identitate uluitoare, care

depune mărturie pentru Cuvântul lui Dumnezeu. De-acum, răsturnarea întregii idolatrii nu

poate fi departe. Însă, înainte ca idolii păgânilor să fie în cele din urmă daţi pradă

„şobolanilor şi liliecilor”, eu sunt încredinţat că ei vor fi doborâţi şi făcuţi să se închine

Domnului, Împăratul, pentru a depune mărturie în favoarea slăvitului Său adevăr şi toţi,

într-un glas puternic, vor aclama şi vor recunoaşte că mântuirea şi slava şi cinstea şi

puterea sunt ale Celui care şade pe tron şi ale Mielului, în veci de veci.

i Psalmii, 68:18. Traducere făcută după versiunea întrebuinţată de Alexander Hislop. N. tr.

ii Flabellum: evantai de pene de păsări mari, struţi etc. N. tr.