De la Apărarea Pasivă... la Protecţia Civilă

57
- 1 -

description

De la Apărarea Pasivă... la Protecţia Civilă

Transcript of De la Apărarea Pasivă... la Protecţia Civilă

- 1 -

Lucrare elaborată cu sprijinul Unității Publicații de Specialitate

din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență

ISBN 978-973-745-143-9

- 3 -

Profesor Loredana OPRICA Muzeul Naţional al Pompierilor

ISTORICUL APĂRĂRII PASIVE DIN ROMÂNIA

Protecţia Civilă este o componentă a sistemului naţional de securitate şi reprezintă ansamblul măsurilor adoptate şi al acţiunilor desfăşurate în vederea protejării populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre.

Apărarea Civilă este un capitol fundamental al istoriei naţionale. Apărarea populaţiei, a patrimoniului său material şi spiritual reprezintă o preocupare vitală, pe măsura sporirii numărului şi eficacităţii mijloacelor de distrugere, utilizate de adversar.

- 4 -

Din cele mai vechi timpuri, cronicari, călători străini au lăsat însemnări despre ce au auzit sau văzut, din surse demne de luat în seamă, referitoare la preocuparea constantă a voievozilor, a comandanţilor de oşti, pentru salvarea populaţiei de la robie şi a bogăţiilor materiale şi spirituale de la prada năvălitorilor (tactica pământului pârjolit, a fântânilor otrăvite şi a recoltelor arse).

Neagoe Basarab (1512-1521) apare ca autorul unei lucrări monumentale a literaturii noastre vechi, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, lucrare în care îl sfătuieşte ca, în caz de război, populaţia civilă (femei, bătrâni, copii) să fie dusă înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele, zone inaccesibile cotropitorilor.

Pe fondul Primului Război Mondial, în anul 1916 apar şi primele norme de conduită pentru populaţie. Astfel, Ordonanţa dată de prefectul Poliţiei Capitalei, la 15 august 1916, şi articolul „Măsuri în contra atacurilor aeriene”, apărut în ziarul „Adevărul” din 16 august 1916, au avut drept scop cunoaşterea şi însuşirea de către populaţia civilă a modului cum trebuie să se comporte la alarma aeriană, pe timpul atacului din aer şi după aceasta.

Primul Război Mondial a fost rezultatul unor acumulări fără precedent în domeniul ştiinţei şi tehnicii, cu implicaţii în toate sferele de activitate, inclusiv în cel al producerii unor mijloace moderne de luptă. Pe timpul acestei prime conflagraţii mondiale, îşi fac debutul arme care distrug nu numai militarii pe front, dar şi populaţia civilă în spatele frontului, acolo unde se produc cele necesare ducerii luptei armate. Arma chimică, concretizată în cele 39 substanţe toxice de luptă, arma bacteriologică, aviaţia de bombardament şi de vânătoare, reprezintă doar un stadiu al rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Războiul

- 5 -

total a solicitat populaţia civilă în mod permanent. Pierderile omeneşti – 10 milioane de morţi, 22 de milioane de răniţi, numeroşi prizonieri – ca şi cele materiale şi financiare, cifrate la aproape 400 miliarde de dolari, au zdruncinat pentru totdeauna lumea.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Conferinţa de Pace desfăşurată la Paris şi-a asumat răspunderea de a organiza, pe baze noi, pacea atât de greu obţinută. De menţionat că în timpul conferinţei şi mai cu seamă ulterior, între principalii beneficiari ai victoriei aveau să se manifeste multe neînţelegeri, cu grave consecinţe pentru pacea mondială.

Anii ’20 aveau să marcheze noi tensiuni în plan internaţional. Oficialităţile militare româneşti vor întreprinde o serie de măsuri menite a proteja populaţia civilă în situaţii de război. Astfel, la 20 ianuarie 1924 avea să ia fiinţă Şcoala Apărării Contra Gazelor, instituţie ce-şi propunea să răspândească în armată, în primul rând, şi apoi la populaţia civilă, toate cunoştinţele în legătură cu domeniul gazelor de luptă, pentru ca, la 1 ianuarie 1925, să ia fiinţă, în mod oficial, Serviciul Apărării Contra Gazelor din Armata Română.

Bazele teoretice ale organizării şi funcţionării armei chimice din armata română se regăsesc în „Instrucţiuni provizorii asupra protecţiei contra gazelor de luptă”, destinate armatei, din anul 1926.

În anul 1927 avea să se înfiinţeze Revista „Antigaz” – cel mai activ şi eficient instrument destinat asigurării unui conţinut ştiinţific al întregii activităţi de pregătire antichimică a armatei. Şeful Serviciului Apărării Contra Gazelor, colonel Popescu E. George, spunea:

«Revista „Antigaz” nu trebuie considerată o revistă pur militară. Toată naţiunea are interesul a contribui la apărarea ţării, şi dacă

- 6 -

împrejurări vitregi ne vor impune eventual în război cu gaze, este de prevăzut că populaţia civilă va avea de suferit mai mult decât armata combatantă, de efectul acestui gaz de luptă».

În anul 1929 vor fi elaborate „Instrucţiunile provizorii pentru organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă”, care vor deveni normativ de stat în domeniu prin aprobarea lor de către Consiliul de Miniştri în şedinţa din 25 octombrie 1929. Aceste instrucţiuni reglementau juridic înfiinţarea primei organizaţii cu caracter de masă destinată pregătirii şi protecţiei populaţiei pentru situaţii de război.

La 28 Februarie 1933, prin Decretul Regal nr. 468 se aprobă Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, considerat drept actul de naştere al Protecţiei Civile. Regulamentul este de inspiraţie franceză, şi conform acestuia, atribuţiile legate de apărarea pasivă revin autorităţilor centrale, locale şi teritoriale; măsurile de siguranţă, preventive şi de salvare se constituie într-un document unic denumit PLANUL APĂRĂRII PASIVE.

Încă din perioada Primului Război Mondial, când pe linia protecţiei populaţiei civile contra urmărilor atacurilor din aer nu se întreprinsese nimic de către oficialităţi, pompierii militari acţionează ca o forţă organizată pentru îndeplinirea misiunii de bază – lupta împotriva incendiilor cotidiene, dar şi pentru stingerea celor rezultate în urma bombardamentelor aeriene, salvarea victimelor de sub dărâmături, construcţii prăbuşite, transportul acestora la unităţile sanitare. Colonelul Gheorghe Pohrib, comandantul Pompierilor Militari (1920-1937), avea să-şi aducă o contribuţie importantă în elaborarea concepţiei apărării

- 7 -

populaţiei civile în caz de război. În anul 1934 ia fiinţă Liga Apărării Contra Atacurilor Aeriene – secretar, colonel Gheorghe Pohrib. În anii următori, Liga împreună cu pompierii militari, participă la pregătirea şi desfăşurarea celor mai reuşite exerciţii demonstrative de apărare pasivă. Legea nr. 56 din 3 aprilie 1936 privind organizarea pompierilor stabilea: „Prevenirea şi combaterea sinistrelor precum şi executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Contra Atacurilor Aeriene sunt încredinţate pe tot cuprinsul ţării Corpului Pompierilor Militari”.

Referindu-se la formaţiile de apărare pasivă, organizate şi pregătite de pompierii militari la stabilimentele (întreprinderile) de categoria I, căpitanul de pompieri Popa Liseanu consemna în 1936 că acestea sunt: echipe de veghe, de cercetare gaze, de salvare a gazaţilor, de dezinfectare, de ridicare a dărâmăturilor, de ridicare şi distrugere a proiectilelor neexplodate. Tot în anul 1936, în cadrul Comandamentului Pompierilor este înfiinţată Şcoala de Gaze proprie pentru instruirea tuturor cadrelor active şi de rezervă (ofiţeri şi subofiţeri de pompieri).

În anul 1935 ia fiinţă fabrica Sarogaz, care va produce, pe baza omologării Direcţiei Chimice Militare, măşti contra gazelor de concepţie românească model 1932 (pentru armată) şi model 1935 pentru populaţia civilă. Ea este autorizată, de asemenea, să producă şi să vândă materiale deosebit de importante (aparate izolante, costume de protecţie contra iperitei, truse speciale pentru detectat gazele de luptă etc.) pentru înzestrarea în primul rând a autorităţilor, organelor şi formaţiilor de apărare pasivă şi chiar populaţiei.

Menţionez că, în toată perioada interbelică şi pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), pompierii militari au păstrat în

- 8 -

compunerea lor unităţi şi subunităţi de apărare pasivă, la nivelul Capitalei fiind organizat, în 1940, un Batalion de pompieri de Apărare Pasivă cu patru companii; o puternică structură de pompieri şi apărare pasivă a existat pe Valea Prahovei – un batalion care se va transforma în regiment după 3 august 1943.

Regulamentul Apărării Pasive din 1933 şi Legea Apărării Antiaeriene Active şi Pasive a Teritoriului – 6 martie 1939, au fost cele două normative care au jalonat întreaga activitate de apărare pasivă în perioada ce a precedat începutul celui de-al Doilea Război Mondial şi în timpul acestuia.

Prin Decretul nr. 24 din 17 ianuarie 1952 se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană (A.L.A.), prin adoptarea Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne. Prin Legea nr. 2 din 1978 apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în „apărare civilăˮ, pentru ca, în Legea apărării naţionale nr. 45 din 1 iulie 1994, să apară, în mod oficial, denumirea de „protecţie civilăˮ.

Orientarea protecţiei civile spre misiuni specifice la dezastre va deveni evidentă abia după anul 1990. În octombrie 1996 se aprobă Legea Protecţiei Civile (106), abrogată şi înlocuită de o nouă lege a structurii în anul 2004 (Legea nr. 481).

Noua Lege a Protecţiei Civile (Legea nr. 481/2004) integrează Protecţia Civilă în Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.

„Cu viaţa mea apăr viaţa” – este deviza înscrisă în tradiţia armei, onorată şi consacrată pe parcursul celor 82 de ani de existenţă.

- 9 -

Colonel Valentin UBAN Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

FILE DE ISTORIE PROTECŢIA CIVILĂ LA ANIVERSARE

La 28 februarie 1930, regele Carol al II-lea semna Înaltul Decret Regal nr. 468, care, la 23 martie 1933, era publicat în Monitorul Oficial ca Regulamentul de Funcţionare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene. Acest moment este considerat data de naştere a Protecţiei Civile în România, când Apărarea Pasivă devenea o structură de sine stătătoare.

Începuturile

Scopul măsurilor cuprinse în Regulamentul nr. 10 era de a „limita efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor”. Publicat în Monitorul Oficial nr. 69 din 23 martie 1933, sub denumirea Regulamentul nr. 10 al apărării pasive contra atacurilor aeriene, documentul consfinţea apărarea pasivă drept „organizaţia

- 10 -

învestită cu pregătirea şi protecţia populaţiei civile, valorilor materiale şi spirituale pe timp de război” (cf. col. (r) Gheorghe-Florea Creangă-Stoileşti, Istoria Apărării Civile, vol. 1, pag. 198).

Era o nouă etapă în dezvoltarea apărării pasive din România, care începuse prin înfiinţarea, la 20 noiembrie 1924, a Şcolii Apărării Contra Gazelor, integrată la 1 ianuarie 1925 în nou-creatul Serviciu al Apărării Contra Gazelor – SACG din Armata română, serviciu care mai „cuprindea laboratorul de cercetări şi atelierul de reparat măşti” (op. cit., pag. 176).

O altă dată importantă este cea la care Ministerul de Război înfiinţa, prin Decizia nr. 513 din 21 iunie 1928, Comisia mixtă care avea ca sarcină de „a studia şi a propune măsuri pentru soluţionarea problemei protecţiei populaţiei civile” (idem, pag. 184).

Primele structuri

Intrată în funcţiune odată cu publicarea, în Monitorul Oficial nr. 69 din 23 martie 1933, a Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene, apărarea pasivă era subordonată Ministerului de Interne, care avea să elaboreze şi să organizeze, prin specialiştii săi, primele instrucţiuni, regulamente, echipe şi aplicaţii de apărare civilă colectivă.

În 1934 lua fiinţă Liga Apărării contra Atacurilor Aeriene, al cărei secretar era comandantul pompierilor din România, colonelul Gheorghe Pohrib, organism care avea să aducă o importantă contribuţie la elaborarea concepţiei apărării populaţiei civile pe timp de război (cf. Loredana Oprica, File de istorie, în B.P. 2/2011, pag. 230).

- 11 -

Doi ani mai târziu, în cadrul Comandamentului Pompierilor se înfiinţa şi Şcoala de Gaze, pentru instruirea cadrelor active şi în rezervă (cf. ibidem).

Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, structura a funcţionat în Comandamentul Apărării Pasive din Ministerul Aerului şi Marinei, iar în perioada postbelică a „Războiului Rece” concepţia şi structurile organizatorice, care funcţionau în Ministerul Forţelor Armate, au fost influenţate de potenţialul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare.

Prin Decretul nr. 24 din 17 ianuarie 1952 se înfiinţa Apărarea Locală Antiaeriană şi Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene, cu primele state-majore regionale şi servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice.

Primul instrument legislativ modern, care consfinţea implementarea concepţiei moderne de apărare civilă, era Legea nr. 2/1978; în această perioadă se contura şi doctrina pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie pentru a răspunde în cazul producerii dezastrelor. Transformările de după 1989 au produs şi perfecţionarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.

În 1996 se promulga Legea nr. 106, act normativ al protecţiei civile corelat cu cele mai noi structuri europene ale timpului, ce a înregistrat şi schimbarea titulaturii instituţiei, aparţinătoare de Ministerul Apărării Naţionale.

- 12 -

De la apărare pasivă la protecţie civilă

Conceptul de „protecţie civilă” a evoluat de la apărare pasivă în 1933 la apărare locală antiaeriană în 1952, apoi la apărare civilă în 1978 şi la protecţie civilă în 1996.

După 11 Septembrie 2001 strategia şi concepţia de organizare s-au modificat ca urmare a ameninţărilor provocate de atacurile teroriste: a crescut preocuparea responsabililor componentelor Sistemului Naţional de Apărare, inclusiv a protecţiei civile, de a căuta mijloace şi metode de răspuns adecvate pentru fiecare situaţie de urgenţă civilă; s-au actualizat documentele operative de planificare şi conducere a intervenţiilor, în conformitate cu standardele şi procedurile NATO/PfP; s-au elaborat şi actualizat planurile de cooperare dintre forţele şi mijloacele Sistemului Naţional de Apărare; s-a iniţiat un sistem de pregătire intensificată a structurilor proprii de intervenţie, pe scenarii referitoare la situaţii de risc nuclear şi chimic, acţiuni teroriste combinate cu dezastre provocate, activităţi la care au participat toate structurile cu responsabilităţi specifice!

Comandamentul Protecţiei Civile a fost transferat în ianuarie 2001 de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar schimbările produse în societatea românească în perioada 1996-2004 au adus schimbări şi în domeniul protecţiei civile, prin Legea nr. 481/2004, aflată în concordanţă cu principiile, scopurile şi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentru Prevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU, precum şi cu cele stabilite de mecanismele Uniunii Europene în domeniu.

- 13 -

Din decembrie 2004 structurile şi misiunile Protecţiei Civile au fost preluate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, având ca obiectiv principal profesionalizarea şi creşterea capacităţilor operative a celor două componente de bază – pompieri şi protecţia civilă – pentru a fi în măsură să ofere o mai bună securitate şi siguranţă cetăţenilor şi comunităţilor din care fac parte.

De la înfiinţare până în prezent, indiferent de apartenenţa la diferite structuri sau de denumirile pe care le-a avut, protecţia civilă a rămas o componentă de bază a sistemului securităţii naţionale, destinată prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora, precum şi în scopul asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

Numită şi arma vieţii, având ca deviză motto-ul cu viaţa mea apăr viaţa, protecţia civilă se prezintă ca o structură flexibilă, capabilă să asigure un climat de încredere şi siguranţă cetăţenilor, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a mediului ambiant în situaţii de război, calamităţi naturale şi catastrofe tehnologice.

Organismele militare şi civile ale protecţiei civile şi-au dus la bun sfârşit, cu devotament şi profesionalism, atribuţiile care le revin, în numeroasele intervenţii în zone de risc, pentru combaterea efectelor inundaţiilor, a alunecărilor de teren, a înzăpezirilor sau accidentelor rutiere, asanarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor armate.

- 14 -

Organizaţii internaţionale Prima atestare istorică a Organizaţiei Internaţionale a Apărării Civile este din 1931, an în care generalul medic francez Georges Saint-Paul a înfiinţat la Paris Fundaţia „Asociaţia Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau Geneva Zones (Geneva fiind la acea dată sediul Crucii Roşii internaţionale şi al Ligii Naţiunilor). Înfiinţarea acesteia avea drept scop definirea zonelor neutre sau oraşelor deschise, în care unele categorii de populaţie civilă să se poată refugia pe timpul războiului, având în atenţie în mod special pe femei, copii, bolnavi şi persoane în vârstă. Ideea fondatorului „Geneva Zones” a fost să creeze în toate ţările zone de siguranţă demarcate sau localităţi stabilite pe o bază permanentă şi recunoscute ca atare, încă din timp de pace, prin înţelegeri bilaterale sau internaţionale. Acest program a fost prezentat pentru prima dată înainte de anul 1929 de Georges Saint-Paul şi consemnat într-un jurnal medical, în articole de ziar, şi în documentele a numeroase conferinţe. Câţiva ani mai târziu, în 1935, la iniţiativa „Geneva Zones Association”, Parlamentul Francez a adoptat o rezoluţie, invitând Liga Naţiunilor „să studieze modalităţile de creare în fiecare ţară, în funcţie de înţelegerile ratificate prin Liga Naţiunilor, localităţi, locuri şi zone care, în caz de conflicte armate, să fie apărate de toţi combatanţii şi folosite pentru tratative militare…”.

Primii paşi

Generalul medic Georges Saint-Paul a murit în 1937, dar, la rugămintea sa, Asociaţia fiind transferată de la Paris la Geneva şi devenind Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate.

- 15 -

Între rezultatele acesteia sunt intervenţiile între beligeranţii din Războiul Civil din Spania (1936) şi din conflictul chino-japonez (1937), când a obţinut crearea de zone neutre pentru categorii de necombatanţi din Madrid şi Bilbao, precum şi din Shanhai şi Nanking.

Deşi experienţa a fost limitată, s-a confirmat faptul că zonele neutre pot oferi condiţii sigure pentru populaţia civilă.

În articole şi conferinţe internaţionale fondatorii asociaţiei subliniau că: „Înainte de începerea războiului, înainte ca ostilităţile să fie declarate, este necesar şi merită să se determine în ce mod li se pot micşora suferinţele multor combatanţi şi populaţiei civile… când războiul a început, când violenţele lovesc, este prea târziu”, dar pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial beligeranţii nu au acceptat crearea şi recunoaşterea de zone neutre.

În 1947 Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Populaţiei Civile şi a Construcţiilor Istorice pe Timp de Război sau Conflicte Armate publica lucrarea Războiul modern şi Protecţia Civilă, un adevărat manifest public, unde se consemnau acţiunile generalului medic Saint-Paul şi experienţa acumulată, precum şi prezentarea unui proiect preliminar al unei Convenţii Internaţionale privind crearea unei „zone neutre numită Zona Geneva”.

Conferinţa de la Geneva

Ideile şi principiile dezvoltate în lucrare au inspirat schiţarea textului prezentat la Conferinţa Diplomatică de la Geneva din mai-august 1949 şi pentru revizuirea a 4 Convenţii „privind protecţia persoanelor civile în timp de război”, adoptate anterior.

- 16 -

Întrucât proiectul Convenţiei „Geneva Zones”, prevăzută cu zone întinse, combinate cu protecţia monumentelor şi char a oraşelor istorice şi artistice, propunea să fie folosite ca refugiu atât pentru răniţii şi bolnavii din forţele armate, cât şi pentru categorii de civili (femei, copii, bolnavi, invalizi şi persoane în vârstă), Conferinţa Diplomatică a divizat proiectul în două părţi distincte.

În prima parte au fost ratificate „zonele spitalelor şi localităţilor” pentru răniţii şi bolnavii din forţele armate protejate de emblema Crucii Roşii, iar în cea de-a doua au fost create „spitale, zone de siguranţă, localităţi organizate şi protejate de efectele războiului pentru răniţi, bolnavi, invalizi, persoane în vârstă, copii sub 15 ani, femei gravide şi mamele copiilor sub 7 ani”, protejate de existenţa unui semn constituit din benzi roşii oblice (emblema Zonelor Geneva până în 1998).

După trei ani, în 1951, s-a încercat din nou implementarea acestor idei: pregătirea şi dezvoltarea, din timp de pace, a locurilor de refugiu pentru populaţia civilă, aceste „zone de siguranţă” pe care beligeranţii să le accepte şi să le respecte în virtutea Dreptului Umanitar, explicat în Convenţia de la Geneva din 12 august 1949. Pe baza protecţiei furnizate prin Convenţia de la Geneva s-au întocmit şi perfectat planuri de evacuare şi transfer al populaţiei spre zonele neutre cu diferite municipalităţi din Europa.

La Conferinţa Internaţională din 1954 de la Berlin privind problema protecţiei populaţiei civile în timp de război, s-a pus în dezbare necesitatea creării şi recunoaşterii zonelor neutre şi a oraşelor deschise. În analele Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile această întâlnire devine cunoscută, mai târziu, drept prima Conferinţă

- 17 -

Mondială de Apărare Civilă.

Urmând rezoluţiile adoptate de delegaţiile de la Berlin, Asociaţia Internaţională a făcut eforturi pentru a răspândi în cât mai multe ţări principiul pregătirii locului de refugiu, în colaborare cu instituţiile şi organizaţiile naţionale de apărare sau protecţie civilă.

În iulie 1956 publicaţia de specialitate Buletinul Informativ ale Zonelor Geneva (Geneva Zones Information Bulletin) a fost redenumit Civil Defence (Apărarea Civilă), iar în editorialul său previziona dezvoltarea Asociaţiei: „Reînceperea acţiunii generale prin Organizaţia Zonele Geneva pentru protecţia copiilor, mamelor, bătrânilor şi invalizilor în caz de război coincide cu dezvoltarea organelor naţionale de Apărare Civilă în diferite ţări… Zonele Geneva continuă eforturile lor în realizarea evacuării necombatanţilor în locuri de refugiu şi zone cunoscute ca Geneva Zones, continuă să lucreze la dezvoltarea planurilor pentru aceste locuri şi să promoveze la nivel internaţional măsurile Apărării Civile, care acţionează ca o clearing house între diferite organe naţionale de Apărare Civilă”.

Statut internaţional

Acest lucru a avut un ecou deosebit, astfel încât cea de-a doua Conferinţă a Apărării Civile, din 1957, de la Florenţa, a avut un caracter internaţional. Pe timpul acesteia delegaţiile au stabilit, pentru Asociaţia Internaţională a Zonelor de la Geneva, sarcina de a-şi extinde activităţile de la protecţia omului la cele privind protecţia mediului şi transformarea sa într-o organizaţie specializată în materie de Protecţie Civilă. Această recomandare a fost realizată un

- 18 -

an mai târziu, în 1958, Asociaţia Internaţională a Zonelor Geneva transformându-se în Organizaţia Internaţională de Apărare Civilă şi obţinând un nou statut, care permitea admiterea ca membri în Organizaţie a indivizilor şi a organismelor asociative cum sunt asociaţii, societăţi şi chiar guverne.

Scopurile Organizaţiei au fost extinse, continuând să se ocupe cu

locurile de refugiu şi zonele de siguranţă, concomitent cu preluarea

responsabilităţilor de coordonator al legăturilor dintre Organizaţie

şi diferite structuri naţionale de Apărare Civilă. Au fost realizate şi

promovate studii şi cercetări privind domeniile protecţiei civile, s-

au facilitat schimburi de experienţă şi s-au făcut progrese în

domeniul prevenirii, pregătirii şi intervenţiei împotriva

dezastrelor.

Pe baza noului său statut, Organizaţia a organizat cea de-a treia

Conferinţă Mondială a Apărării Civile, în mai 1958, la Geneva. Agenda

Conferinţei a inclus: radioactivitatea atmosferică, descentralizarea,

evacuarea şi adăpostirea populaţiei în timp de război, statutul

internaţional al personalului Apărării Civile şi protecţia proprietăţii

culturale. Au fost obţinute rezultate constând în faptul că au fost

interzise testele nucleare în atmosferă, adăposturile antiatomice au

crescut ca număr în multe ţări, personalul Apărării Civile s-a bucurat

de un statut internaţional recunoscut prin Dreptul Umanitar

Internaţional şi proprietatea culturală a fost protejată prin înţelegeri

internaţionale.

- 19 -

Începând cu 1960, Organizaţia şi-a lărgit preocupările, incluzând pe lângă protecţia populaţiei în timp de război, şi protecţia pe timp de pace, în cazul producerii dezastrelor naturale şi tehnologice.

În 1966, la Conferinţa Internaţională privind Protecţia Radiologică de la Monaco s-a adoptat textul primei Constituţii, care i-a conferit statutul de organizaţie interguvernamentală. Această constituţie poate fi privită ca o Convenţie internaţională, prin faptul că a creat cadrul pentru depunerea, de către ţările membre ale Organizaţiei, a instrumentelor de ratificare.

Carta ONU

Au avut loc mai multe Conferinţe Mondiale ale Apărării Civile (Berlin 1954, Florenţa 1957, Geneva 1958, Montreaux 1961, Geneva 1963, Geneva 1972, Caracas 1974, Tunis 1978, Rabat 1980, Amman 1994, Beijing 1998, Geneva 2000, Kobe 2005).

Constituţia devine efectiv o forţă în 1 martie 1972, la prima Adunare Generală a statelor membre, fiind înregistrată în 1975 la Secretariatul ONU din New York, conform art. 102 din Carta ONU şi publicată în Seriile de Tratate ale ONU. Tot în 1972, printr-o rezoluţie ONU, Ziua Internaţională a Protecţiei Civile a fost stabilită la 1 Martie.

Acutizarea gravelor probleme umanitare, generate de producerea unor dezastre şi de conflictele regionale, au determinat guvernele din tot mai multe state să ia în discuţie responsabilitatea protejării populaţiei

- 20 -

civile tot mai afectată. Aceste demersuri s-au materializat prin declararea deceniului 1990-2000 drept Deceniul internaţional de reducere a efectelor dezastrelor naturale.

La cea de-a XI-a Conferinţă Mondială de Apărare Civilă din 1998, de la Beijing, China, a fost adoptat Planul Mondial de acţiune pentru dezvoltarea apărării civile, axat pe dezvoltarea structurilor de apărare civilă, cooperarea internaţională în materie de ajutorare şi asistenţă, concomitent cu promovarea măsurilor de prevenire şi pregătire în faţa dezastrelor.

La cea de-a XII-a Conferinţă Internaţională din mai 2000, de la Geneva, s-a adoptat Convenţia-Cadru privind Asistenţa de Apărare Civilă, prin care Apărarea Civilă era definită ca „un instrument inevitabil de susţinere a dezvoltării în faţa dezastrelor naturale şi provocate de om”.

Reducerea dezastrelor

În perioada 18-22 ianuarie 2005, la Kobe, Hyogo, Japonia, a avut loc, sub auspiciile ONU, Conferinţa Mondială privind Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10 ani de la cutremurul devastator din regiunea Kobe. Conferinţa, la care şi IGSU a participat cu un reprezentant, îşi propusese să pună în discuţie experienţa autorităţilor nipone şi a organismelor internaţionale dobândită cu ocazia măsurilor de sprijinire a populaţiei afectate şi de reabilitare a infrastructurii vitale. Producerea tsunami-ului devastator din Oceanul Indian la 26 decembrie 2004 a impus organizatorilor transmiterea de mesaje de condoleanţe guvernelor din ţările afectate, de compasiune şi

- 21 -

solidaritate cu populaţia grav afectată. Au fost transmise şi felicitări pentru răspunsul şi sprijinul comunităţii internaţionale acordat statelor afectate, pentru a depăşi mai uşor această tragedie. La sfârşitul Conferinţei Mondiale s-a adoptat o declaraţie comună sub deviza Reducerea riscului – un viitor mai sigur.

De altfel, tot mai mult în ultimii ani se observă că „pe fundalul unor situaţii de criză tot mai complexe care afectează omenirea, ONU şi agenţiile sale se implică în oferirea de asistență umanitară, acţionând concomitent pe două fronturi: pe de o parte acordă prim ajutor populaţiei afectate, pe de altă parte caută să dezvolte strategii pe linia prevenirii producerii unor asemenea dezastre, fie ele naturale sau generate de om” (gl. bg. (r) dr. Constantin Zamfir, Securitatea civilă şi globalizarea, pag. 352).

Un bilanţ al progreselor obţinute arată că activităţile Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile s-au diversificat şi vizează, în principal, coordonarea şi planificarea la nivel internaţional a activităţilor de prevenire şi gestionare a dezastrelor, precum şi a eforturilor de atenuare a consecinţelor accidentelor şi calamităţilor de toate tipurile, în timp de pace sau război.

Bibliografie: 1. Gheorghe-Florea Creangă-Stoileşti, Istoria Apărării Civile, Editura Porto-Franco,

Galaţi, 1993; 2. Constantin Zamfir, Securitatea civilă şi globalizarea, Bucureşti, 2009; 3. Ilie Manole, Preoţii şi oştirea, Bucureşti, 1998; 4. Loredana Oprica, File de istorie în Buletinul Pompierilor nr. 2/2011; 5. Revista Protecţia Civilă, colecţia 1994-2013.

De la Apãrarea Pasivã...

- 23 -

- 24 -

- 25 -

- 26 -

- 27 -

- 28 -

- 29 -

- 30 -

- 31 -

,

... la Protectia Civilã

- 33 -

- 34 -

- 35 -

- 36 -

- 37 -

- 38 -

- 39 -

- 40 -

- 41 -

- 42 -

- 43 -

- 44 -

- 45 -

- 46 -

- 47 -

- 48 -

- 49 -

- 50 -

- 51 -

- 52 -

- 53 -

- 54 -

- 55 -

Cuprins

Istoricul apărării pasive din România Profesor Loredana OPRICA / 3

File de istorie – Protecţia Civilă la aniversare

Colonel Valentin UBAN / 9

De la Apărarea Pasivă... / 22

... la Protecția Civilă / 32

- 57 -