Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

34
Datoriile creștinului după cărțile Noului Testament Datoriile oamenilor în general au apărut o dată cu creearea lui „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat si femeie” (Facere 1,27) atunci a apărut prima datorie a omului față de Dumnezeu „datoria creatiei față de Creator”. Prima datorire a fost ascultarea față de Dumnezeu „Iar din pomul cunostinței binelui si răului să nu mănânci (...)”. Dar după neascultarea omului „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el”(Facere 3,6) au mai apărut o multime de indatoriri in special in Noul Testament, cele mai importante fiind : datoria față de Dumnezeu datoria față de Stat datoria față de natură datoria față de aproapele datoria față de sine însuși datoria față de familie datoria față de cei adormiți Toate aceste datorii sunt legate una de cealaltă si au ca scop final Mântuirea sufletului creștinului . Datoria nu trebuie luată ca o pedeapsă grea nici ca o povară ci trebuie

description

atestat

Transcript of Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Page 1: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Datoriile creștinului după cărțile

Noului Testament

Datoriile oamenilor în general au apărut o dată cu creearea lui „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat si femeie” (Facere 1,27) atunci a apărut prima datorie a omului față de Dumnezeu „datoria creatiei față de Creator”. Prima datorire a fost ascultarea față de Dumnezeu „Iar din pomul cunostinței binelui si răului să nu mănânci (...)”. Dar după neascultarea omului „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el”(Facere 3,6) au mai apărut o multime de indatoriri in special in Noul Testament, cele mai importante fiind :

datoria față de Dumnezeu datoria față de Stat datoria față de natură datoria față de aproapele datoria față de sine însuși datoria față de familie datoria față de cei adormiți

Toate aceste datorii sunt legate una de cealaltă si au ca scop final Mântuirea sufletului creștinului . Datoria nu trebuie luată ca o pedeapsă grea nici ca o povară ci trebuie luata ca o misiune pentru ca noi tot ce facem, facem pentru sufletele noastre pentru că Sfinții si Sfânta Treime nu au nevoie de ajutor ci oferă ajutor tuturor celor care fac măcar o singură datorie precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Cu un bănuț dăruit poți cumpăra Cerul, nu fiindcă Cerul ar fii atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă nu ai nici acel bănuț, atunci dă măcar un pahar cu apă rece”, poți indeplini o datorie foarte usor si căpăta iubirea lui Dumnezeu care este infinită si pentru fiecare după puterea lui cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Hristos este simplu cu cei simplii şi învăţat cu cei învăţaţi”. Deci trebuie să ne straduim in a împlini toate datoriile sau măcar cele mai importante dintre ele pentru a ajunge la desăvârsirea sufletească scopul actual al omului.

Datoria este recunoaşterea obligaţiei legii în cazuri sau în referinţe concrete, sau este obligaţia expresă cu un conţinut precis, ce rezultă dintr-o lege care ne obligă să facem sau să nu facem o anumită faptă. Pentru noi, rămâne valabilă deosebirea dintre obligaţie

Page 2: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

morală şi datorie: obligaţia morală este premisa necesară pentru orice datorie, iar datoria este o expresie determinată a obligaţiei în funcţie de anumite împrejurări precise în care se găseşte cineva. În acest înţeles se poate vorbi despre obligaţia în conştiinţă: ,,…de aceea trebuie să vă supuneţi nu numai pentru mânie (frică), ci şi pentru conştiinţă“ (Rom. 13, 5). Ceea ce înseamnă că, faţă de orice lege, suntem obligaţi să satisfacem pretenţiile ei nu numai în mod extern, ci îndeosebi din îndemnul cugetului nostru. Din această obligaţie în conştiinţă rezultă diferite datorii concrete pe care trebuie să le avem fiecare. În morală avem de-a face cu coliziunea sau conflictul îndatoririlor. Prin coliziunea îndatoririlor se înţelege întâlnirea a două sau mai multe îndatoriri, care ar trebui împlinite în acelaşi timp de către creştin, dar care, în realitate, nu pot fi împlinite şi nici nu există certitudine cu privire la prioritatea uneia sau a alteia. Moralistul ortodox, Andrutsos, plecând de la deosebirea ce există între datorii, deosebire ce se întemeiază fie pe extinderea şi lărgirea obiectului la care se referă, fie pe însăşi valoarea lor, dă numai două norme generale în baza cărora s-ar putea rezolva conflictul dintre diferitele datorii. Acestea sunt următoarele:

a) În conflictul dintre două datorii de aceeaşi proporţie, dar deosebite în ceea ce priveşte valoarea, trebuie preferată datoria care are o valoare mai mare. Aşadar, viaţa trebuie preferată bogăţiei; dreptatea trebuie preferată faţă de datoria de a-ţi îngriji viaţa; datoria apărării onoarei trebuie preferată datoriilor faţă de familie .

b) În conflictul dintre două datorii deosebite în ceea ce priveşte extinderea obiectului lor, dar socotite de aceeaşi valoare, trebuie preferată datoria care are un obiect mai extins. Astfel, datoriile faţă de familie trebuie puse înaintea celor faţă de indivizii singuri, iar datoriile faţă de patrie premerg celor faţă de familie . Vorbind despre datorie şi drept, putem spune că cea mai înaltă lege din care derivă orice drept este legea morală naturală, care ne arată tot ceea ce trebuie să facem atât în raporturile noastre faţă de Dumnezeu, cât şi în raporturile cu semenii noştri. Învăţătura creştină ne arată că ordinea juridică sau de drept se integrează în ordinea morală ca o parte constitutivă a acesteia, amândouă având acelaşi izvor comun, voia divină, iar ca scop, împlinirea aceleiaşi voinţe exprimată în legea morală. De aceea, întrucât orice normă de drept îşi derivă puterea obligatorie din legea morală naturală, se cere ca ea să nu contrazică această lege. Se poate deci, afirma că obligaţie morală sau mai exact datorie morală fără drept moral nu există, căci la ceea ce te simţi tu dator faţă de alţii din punct de vedere moral, consideri că şi alţii sunt datori din punct de vedere moral faţă de tine, iar datoriile acestora devin pentru tine drepturi evidente din punct de vedere moral. Concepţia creştină susţine existenţa unui drept natural al omului, prima formă sub care s-a manifestat dreptul şi din care derivă toate celelalte drepturi.În sens mai larg, prin drept natural se înţelege conţinutul legii morale naturale, adică al acelor porunci morale ce rezultă din natura omului şi chiar a lucrurilor, cu privire la relaţiile sociale ale oamenilor. În înţeles mai restrâns, deci, în înţeles propriu, prin drept

Page 3: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

natural se înţelege dreptul ce revine oamenilor potrivit dispoziţiilor legii morale naturale care se referă la viaţa socială a acestora. Dreptul natural, deci, nu se confundă cu legea morală naturală şi, deşi el se întemeiază pe unele dispoziţii ale acesteia, totuşi, el există ca un drept distinct, alături de legea morală naturală. Întrucât omul a fost creat ca fiinţă socială, pentru asigurarea traiului său în societate, era absolut nevoie de existenţa unui drept natural, nu numai a unei legi morale naturale. Deci, după cum datoriile morale îşi au izvorul lor în legile morale, legi care, în ultima analiză, îşi au temelia lor în legea veşnică sau în planul din veşnicie al lui Dumnezeu, după care fiecare creatură trebuie să-şi ajungă scopul său, tot astfel şi drepturile omeneşti se întemeiază pe aceeaşi lege veşnică, care prin unele dispoziţii ale legii morale naturale dă expresie la ceea ce se numeşte dreptul natural. Aşadar, după cum omul este obligat la împlinirea datoriilor sale, tot astfel este îndreptăţit să facă uz de drepturile sale şi să le apere atunci când acestea îi sunt nesocotite. Învăţătura creştină susţine, deci, drepturile omului

I DATORIA FAȚĂ DE DUMNEZEU

Trebuie să iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a creat si ne poartă de grijă. Datoria catre Dumnezeu este poruncită: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima si cu tot sufletul tău si cu tot cugetul tău” (Matei 22,37); “Domnului Dumnezeului Tău sa te închini si Lui să-I slujești” ( Matei 4,10), de aici pornește tot îndemnul către a multumi lui Dumnezeu că datori suntem incât și suflarea cea de pe urmă trebuie să o daruim lui Dumnezeu și tot nu am putea răsplăti binele făcut de Dumnezeu către noi prin asta ni se arată cât de multe ne dăruiește și cum ne poartă de grijă de fiecare dată chiar dacă uneori Îl uităm și El vine singur ne chemat și ne ajută sperând a ne indrepta către El . Iată deci, că nu doar în a-L slăvi pe Dumnezeu constă chemarea noastră. Trebuie să ştim faptul că putem să-L lăudăm pe Dumnezeu în două moduri: făţarnic sau sincer. Făţarnic, având drept ţintă atingerea unor scopuri lumeşti, meschine; să vadă cei din jur ce credincios sunt; să fac pe cineva să aibă încredere în mine etc. Sincer, cu toată inima, atunci când sunt cu adevărat convins că Dumnezeu este viaţa mea, că fară El n-aş fi nimic şi că doar prin El pot reuşi în cele ce mi-am propus „căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5).

Scopul vieţii noastre creştine este - aşa cum spunea un mare Sfânt al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Serafim de Sarov - dobândirea Duhului Sfânt, adică unirea cu Dumnezeu. Nu putem însă ajunge aici dacă nu împlinim poruncile Lui, deoarece, după mărturia altui Sfânt Părinte, Hristos este ascuns în poruncile Lui şi, pe măsură ce le împlinim, El ni se descoperă. Astfel, vom şti în mod sigur pe Cine cinstim şi de ce îl cinstim.

Page 4: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Aşadar, cele mai importante datorii ale creştinului faţă de Dumnezeu sunt: să-L laude în toată vremea şi să-I împlinească poruncile. Toate însă trebuie făcute cu sinceritate, inimă curată şi fară vreun scop material.

Dumnezeu îl cheamă pe om la împlinirea acestor datorii, iar omul trebuie să asculte şi să răspundă. Numai credinţa că de împlinirea îndatoririlor noastre faţă de El atârnă o fericire netrecătoare, poate explica forţa cu care ni se impune obligaţia acestei împliniri. Cine refuză să răspundă lui Dumnezeu cât trăieşte pe pământ, va răspunde în faţa judecăţii lui Dumnezeu din viaţa viitoare: „fiecare va da seama pentru sine lui Dumnezeu” (Rom. 16, 12).

Datoriile faţă de Dumnezeu sunt exprimate clar în primele patru porunci ale Decalogului.

În primul rând, suntem datori ca doar Lui Dumnezeu Cel din ceruri, Care este singurul şi adevăratul Dumnezeu, să-I slujim şi să-L cinstim ca pe Unul ce este Creatorul, Binefăcătorul, Sfinţitorul şi Judecătorul nostru, îl cinstim atunci când numai lui Dumnezeu ne închinăm şi numai Lui îi încredinţăm toate gândurile şi dorinţele noastre, când numai în El ne punem nădejdea şi când numai pe El îl mărturisim, dar şi când participăm la sfintele slujbe rânduite de El şi de Sfânta Sa Biserică.

Dar pentru a-L cinsti pe Dumnezeu cum se cuvine, trebuie să ne împodobim sufletele cu cele trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să ne menţină în comuniune cu El

De asemenea, suntem datori să respingem închinarea la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, despre care omul ar crede că sunt înzestrate cu puteri dumnezeieşti şi că ar fi adevăraţi dumnezei, dar şi la toate lucrurile care-1 pot face pe om rob al lor, cum ar fi viaţa trăită numai în plăceri, dorinţa de putere şi glorie, banii, mâncarea în exces, hainele etc.

Alte datorii faţă de Dumnezeu sunt ferirea de a gândi contrar rânduielilor lui Dumnezeu (niciun necaz, nicio nenorocire, oricât de mare ar fi, nu trebuie să ne îndemne a gândi contra lui Dumnezeu); ferirea de a lua în bătaie de joc numele lui Dumnezeu prin înjurături şi blesteme; să nu nesocotim făgăduinţele făcute în numele lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, omul este dator să respecte ziua de odihnă. Pentru noi, creştinii, ziua dedicată lui Dumnezeu este duminica, pentru că în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, eliberându-ne din robia păcatului şi a morţii. Dar nu numai duminica trebuie socotită zi închinată lui Dumnezeu, ci şi celelalte sărbători rânduite de Biserică.

Nu trebuie să uitam nici de posturile de peste an :

Page 5: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

2. Postul Sfintilor Apostoli sau al Simpietrului , a fost asezat de Biserică în cinstea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum si a celorlalti apostoli. Acest post e un prilej de înăltare a sufletului. Stă în legătură cu Pastile si cu Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu dată schimbătoare. De aceea nu începe la dată sorocită, ci tine când mai mult, când mai putin. Lăsăm sec insă totdeauna în Duminica Tuturor Sfintilor , seara, si postim până la 29 iunie, ziua Sfintilor Apostoli , care dacă va cădea Miercurea sau Vinerea, nu mâncăm de dulce.

3. Postul Sfintei Marii , sau al Sîntămăriei, numit si postul lui August, se tine în cinstea Născătoarei de Dumnezeu , care înainte de Adormire a petrecut în neîncetată rugăciune si ajunare, durează două săptămâni : de la 1 la 15 August.

4. Postul Nasterii Domnului , sau al Crăciunului, iarăsi ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe ''Cuvântul lui Dumnezeu'' născut din Fecioara Maria.

5. Se mai tine post în zilele de miercuri, vineri și anumite sărbători din an.

Datoria este sa ținem fiecare zi de post pentru ca suntem ajutați foarte mult sufletește cât si trupește, răsplătindune toată osânda noastră însuși Dumnezeu dar sa facem totul in ascuns cum zice Sf.Ev. Matei 6,18 „Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” Apoi tot Sf.Ev. Matei la 6,20-21 spune „Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Spunând să știm doar noi caci așa este împlinit cu adevărat postul și răsplătit de Dumnezeu. Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi prin urmare nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă. Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte.

Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită.

Page 6: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru împărăţia lui Dumnezeu, Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L-au cunoscut.

II DATORIA FAȚĂ DE STAT

Prin stat se intelege “organizarea politică și juridică a societatii umane pe un teritoriu limitat”. Rostul statului este ca, prin asezaminte si legi intemeiate pe dreptate, să ocrotească viata cinstită, drepturile si libertatile firesti ale tuturor cetățenilor săi, fară nici un fel de deosebire intre ei. De asemenea, sa pună la îndemana acestora mijloacele potrivite pentru luminarea, creșterea si rodirea insușirilor cu care i-a inzestrat Dumnezeu și să asigure apărarea față de dusmanii din afara hotarelor.

Așadar, datoria statului este ca să se ingrijească de inflorirea si apărarea binelui obștesc și să dea putință tuturor cetațenilor de a se folosi, în pace, de bunele infăptuiri ale strădaniei lor.

De aici decurg si anumite datorii ale creștinului față de stat, numite datorii cetățenești. Acestea sunt:

1) Patriotismul, adică dragostea si devotamentul față de patria si poporul din care facem parte.

2) Supunerea si ascultarea față de ocarmuitorii si legile statului, dupa cuvântul Sfintei Scripturi: “Tot sufletul să se supuna inaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se impotrivește stăpânirii se impotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc își vor lua osânda” (Rom. 13, 1-2). Mântuitorul S-a supus chiar judecății nedrepte a lui Pilat, dând pilda de supunere datorată autorităților statului.

3) Munca constiincioasă pentru sporirea binelui obștesc, prin indeplinirea indatoririlor legate de chemarea in stat a fiecarui cetățean, participarea ințeleaptă la treburile publice, plata impozitelor etc. Sfântul Apostol Pavel spune: “Dați tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste” (Rom. 13, 7). Însuși Mântuitorul și-a îndeplinit datoria de a plăti dările (Matei 17, 25-27).

Page 7: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

4) Rugaciuni pentru sănatatea ocârmuitorilor (I Tim. 2,1-2), pentru inflorirea țării si ferirea ei de dușmani.

5) Apărarea țării, chiar cu prețul vieții, in timp de război. În legătură cu această datorie este bine să cunoaștem ce învață Sfânta noastră Biserică despre pace si despre război.”

Este și o limită in ascultarea față de stat pentru a nu păcătui orbește

Fapte 5, 29- exempul apostolilor: Cand Sinedriul le-a cerut apostolilor să nu facă ceea ce Dumnezeu le poruncise să facă, acestia au raspuns:

“Trebuie să ascultam mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Aici gasim o atitudine de principiu in cazurile in care autoritatea, fie civilă, fie religioasă, ne cere sa calcam Legea lui Dumnezeu intr-o formă sau alta.

“ Atunci Iisus le-a zis: Dați dar Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Marcu 12, 17)

Biblia ne avertizează în mod constant asupra transferului de încredere către “salvatori” alternativi. Aceasta se numește idolatrie. Credința că statul bunăstării, cu grija și protecția sa de la leagăn la mormânt (statul asistențial), este răspunsul la toate problemele noastre, este o credință idolatră.

III DATORIA FAȚĂ DE NATURĂ

După învățătura creștină, întreaga creație este un dar al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. De aceea, omul a fost creat în ziua a şasea, când toate celelalte erau deja create pentru a-l primi pe cel ce era „coroana creaţiei”, pe om.Plămădit din aceeaşi ţărână din care e făcut întreg universul, omul se înrudeşte astfel cu toată natura, prin trupul său, fiind fiinţial legat de restul creaţiei.

Citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu le-a făcut pe toate „bune foarte” (Fac. 1, 31). Din păcate, odată cu căderea omului în păcat, a căzut şi s-a pervertit şi natura. Aceasta nu l-a mai recunoscut pe om ca stăpân, revoltându-se încontinuu contra lui, pedepsindu-l pentru păcatul comis: „Pentru că făptura, slujindu-ți Ție, Celui care ai făcut-o, se încordează pentru pedepsirea celor nedrepți și se domolește spre facerea de bine a celor care se încred în Tine.” (Înț. Sol. 16, 4)

Page 8: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Omul a înţeles greşit stăpânirea sa supra naturii, exploatând mediul natural în folosul său. Pe de o parte, civilizaţia modernă smulge cu o mare viteză şi amploare resursele Pământului pentru a-şi asigura bunăstarea, iar pe de altă parte, otrăveşte natura prin deşeuri, favorizând astfel distrugerea sistemelor naturale de regenerare.

Ecologiştii au tras de mult semnalul de alarmă, arătând că natura este din ce în ce mai distrusă. Cataclismele naturale, seceta, încălzirea globală, inundaţiile, dispariţia unor specii de animale sau plante, toate sunt efecte ale comportamentului nostru faţă de natură. Victima acestor abuzuri este în primul rând omul, pentru că el are nevoie pentru a supravieţui de un mediu înconjurător sănătos.

Omul ar trebui să ştie că nu este stăpânul absolut al naturii, pentru că nu el este creatorul ei. El nu este decât administrator şi de aceea stăpânirea sa trebuie înţeleasă ca fiind una de protejare şi nu de distrugere a ei.

IV DATORIA FAȚĂ DE APROAPELE

Definiția aproapelui: Hristos S-a întrupat și jertfit pentru toți oamenii, toți avem același Tată . Datoriile generale față de aproapele:

1. Iubirea:

a) iubirea față de aproapele: pornește de la stima față de persoana umană și recunoașterea demnității pe care fiecare om o are de la Dumnezeu; e virtutea în temeiul căreia dorim aproapelui binele vremelnic și veșnic și ne străduim să-l realizăm; regula de aur negativ: să nu facem altora ceea ce nu voim să ne facă alții; pozitiv: să facem altora ceea ce voim să ne facă alții nouă

b) iubirea față de aproapele în antichitate: nu e cunoscută, fiind înlocuită cu dreptatea rece și calculată, prinsă în conceptul negativ al regulii de aur și cu amprenta vizibilă a egoismului; în plus, existau oameni socotiți de ceilalți mai prejos: sclavii, femeile, copiii.

c) iubirea aproapelui după Vechiul Testament: deși e motivată religios în forma unei porunci pozitive, iubirea față de aproapele în vechiul Testament nu are puterea morală și spiritul de jertfelnicie din Noul Testament, ci este limitată; iubirea față de Dumnezeu e pe primul plan, fiind însă separată de iubirea față de aproapele

Page 9: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

d) iubirea aproapelui după învățătura Noului Testament: întrebat de farisei care este cea mai mare poruncă din Lege (cf. Matei 22), Hristos rezumă, spiritualizează și interiorizează poruncile Legii Vechiului Testament, arătând că izvorul lor stă în iubirea față de Dumnezeu (cf. Deuteronom 6: 5), și, la fel ca aceasta, în iubirea față de aproapele desigur, iubirea față de Dumnezeu este suprema datorie a creștinului, însă iubirea față de aproapele este tocmai expresia adevăratei iubiri față de Dumnezeu, căci: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească ambele porunci formează deci o unitate indisolubilă. De aceea, când tânărul bogat Îl întreabă pe Iisus ce să facă pentru a avea viața veșnică, Mântuitorul îi amintește doar poruncile privind iubirea pentru aproape ( cf. Matei 19), ca dovadă că prin această iubire se dovedește iubirea față de Dumnezeu. La fel și în Matei cap 7, unde enunță regula de aur în formularea pozitivă: Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii. Și Apostolul Pavel spune: Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. Pentru că : Să nu săvârşeşti adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturiseşti strâmb; să nu pofteşti... şi orice altă poruncă ar mai fi se cuprind în acest cuvânt: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (cf. Romani 13), căci, de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (cf.1 Corinteni 13) – Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire (Galateni 5: 6). Regula de aur a creștinismului, noutatea absolută a concepției despre iubire adusă de Mântuitorul Hristos: măsura iubirii față de aproapele nu mai este o măsură relativă, legată de iubirea față de noi înșine, ci devine măsura absolută a iubirii lui Dumnezeu față de noi, dovedită prin Jertfa de pe Cruce: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul ( cf. Ioan 13); „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15); „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (1 Ioan 3)

e) iubirea față de dușman: și în Vechiul Testament se interzice ura față de dușman și răzbunarea, recomandându-se ajutorarea dușmanului, pentru că în felul acesta grămădești cărbuni pe capul lui și Domnul îți va răsplăti ție (Prov.); textul Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău" (Matei 5) pomenește o lege a Vechiului Testament (iubirea față de aproapele) alături de un adaos interpretativ al tradiției rabinice, care nu se află în Vechiul Testament (și oricum, vrăjmașul care ar fi trebuit urât în concepția rabinilor nu era un dușman personal, ci era dușmanul lui Dumnezeu); în Noul Testament dușmanul trebuie însă iubit: Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5), Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl

Page 10: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

vostru nu vă va ierta greşealele voastre (cf. Matei 6), Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele ( cf.Romani 12), Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El (cf. Ioan 3), nemaiexistând niciun fel de limite în iubirea față de aproapele

f) însușirile iubirii față de aproapele: să aibă un caracter religios, să fie universală, activă, sfântă, sinceră, dezinteresată

g) motivarea iubirii creștine față de aproapele: iubirea față de aproapele nu trebuie să fie motivată de interese personale, egoiste, nici de așteptarea unor recompense din partea oamenilor; prin iubirea față de aproapele nu ne câștigăm nici vreun drept la mulțumirea și recompensa din partea lui Dumnezeu, căci: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17); motivul intern pentru care Dumnezeu poruncește iubirea față de aproapele, recompensând pe cei care o împlinesc sau pedepsind pe cei care nu o împlinesc, este faptul că Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (cf. Ioan 4), faptul că Tatăl iubește pe toți oamenii, dăruind soarele și ploaia și pentru cei buni și pentru cei răi, și același lucru trebuie să-l facem și noi pentru a fi fiii Săi, faptul că Hristos S-a jertfit pentru toți și ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții precum El ne-a iubit pe noi. Așadar, motivarea iubirii față de aproapele stă în iubirea lui Dumnezeu față de noi și în iubirea noastră față de Dumnezeu.

2. Dreptatea:

a) dreptatea în sens larg: este virtutea care cere să se dea fiecăruia ceea ce este al său; în sens larg, dreptatea însumează toate virtuțile, iar sub aspect religios moral-creștin primește înțelesul de sfințenie; căci, cine dă în orice privință fiecăruia ceea ce i se cuvine, acela înseamnă că practică toate virtuțile, împlinește întreaga ordine morală, devenind desăvârșit, adică sfânt: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (...) Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (cf. Matei 5)

b) dreptatea în sens restrâns, ca virtute morală: face parte din grupa virtuților cardinale ca și iubirea față de aproapele, dreptatea este fundamentată pe legea morală naturală , dar și pe legea morală pozitivă, primindu-și desăvârșirea în Noul Testament; astfel, creștinismul dă dreptății, față de filozofii antici, o nouă fundamentare egalitatea oamenilor ca fii ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai împărăției cerurilor și un motiv nou fraternitatea în Hristos

c) felurile dreptății: dreptatea comutativă, individuală, egalizatoare, cerând respectarea reciprocă a drepturilor individuale după măsura egalității simple, aritmetice. Nimeni să nu nedreptățească și să nu ia mai mult de la fratele său, căci Domnul este răzbunător în toate acestea (1 Tesaloniceni 4); dreptatea distributivă, cerând împărțirea bunurilor și sarcinilor

Page 11: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

între membrii colectivității după măsura egalității proporționale, geometrice, adică în raport cu meritele și puterile fiecăruia, dreptatea legală normează relațiile membrilor cu societatea: Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul (...) Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Romani 13); dreptatea vindicativă (pedepsitoare) are ca temei dreptatea legală, manifestarea ei e reglată de dreptatea distributivă, căci pedeapsa trebuie să fie în raport cu vina, iar limitele ei sunt date de dreptatea comutativă; dreptatea socială nu se limitează la cea legală, ci trebuie să ia în calcul și dreptatea distributivă, fără a se ignora nici dreptatea comutativă

d) raportul dintre iubire și dreptate: dreptatea privește dreptul aproapelui, iubirea privește persoana aproapelui; dreptatea cere să-i dăm aproapelui ceea ce este „al său”, iubirea ne determină să-i dăm, de bună voie, din „al nostru”; dreptatea separă într-un fel subiecții, pe baza drepturilor fiecăruia, iubirea unește persoanele; dreptatea are o rază de acțiune limitată, putându-ne achita cu exactitate de datoriile impuse de ea, iubirea are o rază de acțiune nelimitată, de porunca iubirii nimeni neputându-se socoti vreodată complet achitat; dreptatea se poate împlini și prin constrângere, iubirea nu poate fi constrânsă; dreptatea fără iubire poate fi aspră, ea are nevoie de căldura iubirii, dar și iubirea fără dreptate poate fi oarbă, poate deveni slăbiciune, lipsă de rezistență față de abaterile de la normele dreptului. După concepția creștină, dreptatea este manifestarea iubirii, iar iubirea este sufletul dreptății.

3. Virtuțile înrudite cu iubirea și dreptatea:

a) sociabilitatea: trebuie să se caracterizeze prin decență, noblețe, amabilitate, sinceritate dar și precauție (să fie o medie între persoanele retrase și cele prea vorbărețe), fermitate în păreri dar și tolerarea părerilor altuia;

b) recunoștința: se înrudește cu dreptatea (dar nu se referă la o datorie legală, ce poate fi reclamată prin justiție, ci la o datorie de conștiință, de onestitate), dar și cu virtuțile religiozității, pietății și respectului, cu următoarele diferențe: religiozitatea i-o datorăm lui Dumnezeu, pietatea o datorăm părinților, respectul îl datorăm autorităților, recunoștința o datorăm binefăcătorilor noștri particulari;

c) prietenia: prietenia presupune anumite asemănări între subiecți, asemănări privind aceeași înclinare spre bine, încredere și înțelegere reciprocă, simțire de bucurie și întristare la aceleași lucruri; în prietenie trăiesc pe lângă viața mea și pe cea a prietenului, căci el este un al doilea eu al meu, cu care le consider toate comune, căruia îi voiesc și doresc binele; nota specifică prieteniei este bunăvoința reciprocă în dorirea și voirea binelui. Sf. Ioan Gură de Aur vorbește despre trei tipuri de prietenie: prietenia omului natural, în care

Page 12: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

domnesc utilitatea și reciprocitatea, prietenia Vechiului Testament, care dobândește un caracter religios prin legătura ei cu credința în Dumnezeu (Prietenul credincios este leacul vieții și cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el. Cel ce se teme de Domnul va ține prietenia, căci ca la sine ține la aproapele său – Sirah 6), totuși nu depășește întru totul utilitatea și reciprocitatea, și prietenia Noului Testament, întemeiată pe iubirea jertfelnică (Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute – Ioan 15). Prietenia creștină cere o singură inimă și un singur suflet, așa cum se manifesta în comunitatea creștină din Ierusalim (Fapte 4); comentând acest text, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Atunci nu exista al meu și al tău. Aceasta este prietenia: să nu te interesezi decât de aproapele tău, și nu de tine; să veghezi asupra sufletului altuia ca asupra celui al tău”;

d) ajutorarea frățească: milostenia izvorăște din iubirea față de aproapele și este un criteriu al Judecății de Apoi (Matei 25). Hristos este un model desăvârșit de milostenie față de cei în nevoi, îndreptându-și Evanghelia, de la început, către cei săraci: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte (Matei 11). Și Apostolii îndeamnă la milostenie: apostolul Pavel laudă pe creștinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare, și îndeamnă pe corinteni să facă la fel (2 Corinteni 8), iar apostolul Ioan spune: Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu? (1 Ioan 3). Mărturisirea Ortodoxă numără 7 fapte ale milei trupești: a da celui flămând hrană, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a cerceta pe cei din închisoare, a cerceta pe cei bolnavi, a primi pe cei străini în casă, a îngropa pe cei morți. Biserica a practicat întotdeauna milostenia: instituirea agapelor încă din epoca apostolică, întemeierea așezămintelor filantropice (Vasiliade), etc. Cerințe ale milosteniei creștine: să pornească din iubire față de Dumnezeu și de aproapele „Și de-aș împărți toată avuția mea... iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” – 1 Corinteni 13,3); să fie săvârșită cu smerenie și discreție ( Matei 6); să fie de bunăvoie și cu bucurie, căci nu contează cantitatea, ci dispoziția interioară din care pornește „Căci dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are” (2 Corinteni 8,12); să fie făcută din bunuri proprii, câștigate cinstit; să fie dată la timp potrivit, pentru a folosi real; să fie după mijloacele fiecăruia „Nu doar ca să fie altora uşurare, iar vouă necaz, ci ca să fie potrivire: prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora, pentru ca şi prisosinţa lor să împlinească lipsa voastră, spre a fi potrivire, precum este scris: "Celui cu mult nu i-a prisosit, şi celui cu puţin nu i-a lipsit" (2 Corinteni 8,13-15); să fie pentru împlinirea unor trebuințe reale, nu pentru a încuraja lenea; să fie practicată față de toți semenii aflați în lipsă. Foloase ale milosteniei creștine: milostenia folosește nu doar celui ce o primește, ci și celui ce-o dă „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul”

Page 13: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

(Psalm 40), „Unul dă mereu şi se îmbogăţeşte, altul se zgârceşte afară din cale şi sărăceşte” (Pilde 11,24), „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17), „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7); milostenia aduce binecuvântare și în urma rugăciunilor făcute de cei miluiți pentru binefăcători „Pentru că slujirea acestui dar, nu numai că împlineşte lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu; slăvind ei pe Dumnezeu, prin adeverirea acestei ajutorări, pentru supunerea mărturisirii voastre Evangheliei lui Hristos şi pentru dărnicia împărtăşirii către ei şi către toţi, se roagă pentru voi” (2 Corinteni 9,12-13); milostenia ne face vrednici de iertarea păcatelor: „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii” (Iacov 2,13).

V DATORIILE FAȚĂ DE SINE ÎNSUȘI

Dar ia împlinirea datoriilor faţă de noi înşine ne obligă şi porunca desăvîrşirii dată de Mântuitorul (cf. Matei 5, 48), precum şi datoriile pe care le avem faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, fiindcă împlinirea acestor datorii se poate face numai în măsura în care noi suntem în stare să facem aceasta datorită pregătirii, energiei şi tăriei noastre trupeşti şi sufleteşti, câştigată prin împlinirea datoriilor faţă de noi înşine. împlinirea datoriilor faţă de noi înşine, departe de a însemna o decădere în cercul îngust al intereselor personale şi deci o revenire la egoism, înseamnă dimpotrivă îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a putea face faţă cât mai bine împlinirii datoriilor noastre către Dumnezeu şi către aproapele nostru. Unii au susţinut că e de prisos să se pună în morală capitolul datoriilor către sine însuşi, de vreme ce ştiut este că, din fire, omul se îngrijeşte de sine mai mult decât de alţii, iar a-i mai vorbi şi de datoriile faţă de sine însuşi înseamnă a-i atât şi mai mult egoismul, dându-i prilej să stăruie tocmai la ceea ce ar trebui să lepede. Acestora le răspundem următoarele: tocmai fiindcă omul este înclinat din fire spre egoism, e necesar a vorbi despre datoriile faţă de sine însuşi, spre a preciza cum trebuie înţeleasă iubirea faţă de sine şi până unde poate merge aceasta. Deci prin cunoaşterea datoriilor faţă de sine însuşi se poate delimita egoismul bun de egoismul rău, de aceea, precizând care sunt datoriile faţă de noi înşine şi în ce constă fiecare dintre acestea, noi îngrădim, aşa-zicînd, tendinţa firească a omului de a se avea mereu pe sine în centrul preocupărilor la ceea ce este îngăduit din punct de vedere moral. De altfel, Sfîntul Apostol Pavel, prin cuvintele : „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește, precum și Hristos Biserica” (Efes. 5, 29), ne arată că aceasită tendinţă nu numai că e îngăduită, dar până la o anumită limită e chiar necesară.

Cunoaşterea de sine. Dictonul înscris pe frontispiciul templului de la Delfi : „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, asupra căruia Socrate a insistat atât de mult, arată câtă importanţă dădeau

Page 14: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

înţelepţii păgâni care au trăit cu multe veacuri înainte de Hristos, cunoaşterii de sine. Această cunoaştere de sine are o deosebită importanţă şi în creştinism, de aceea Mântuitorul Hristos, în numeroase ocazii, a arătat fariseilor, cărturarilor şi în general conducătorilor poporului iudeu, relele la care duce necunoaşterea de sine şi preţuirea de sine peste măsură. Iată de ce este necesar ca fiecare creştin să se cunoască pe sine, să ştie ce este în stare să facă, să ştie ce lipsuri are şi pe care trebuie să le îndrepte mai întâi, să nu creadă despre sine mai mult decât este el în realitate. La aceasta ne îndeamnă şi Sf. Apostol Pavel când zice : „Căci… spun fiecăruia dintre voi să nu cugete despre sine mai mult decît trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept…” (Rom. 12, 3). Este de la sine înţeles că această cunoaştere de sine trebuie să fie reală, adică creştinul să nu creadă că posedă însuşiri pe care în realitate nu le are, sau să-şi ignore însuşirile pe care le-ar putea pune în valoare, dar cărora nu le dă o întrebuinţare potrivită. Din adevărata cunoaştere de sine rezultă stima faţă de sine, ferirea de păcatul mândriei, precum şi smerenia adevărată, de care ne vom ocupa în lecţia următoare.

b) Iubirea de sine

Iubirea de sine e virtutea prin care creştinul, ajutat de harul divin, se străduieşte să-şi dezvolte însuşirile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, pentru ca, ajungând la desăvîrşire morală, să poată sta în cea mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Iubirea de sine în înţeles creştin îşi are temeiul în iubirea faţă de Dumnezeu, iar prin ea creştinul în mod indirect se îndreaptă spre Dumnezeu. în acest înţeles, Sfîntul Apostol Pavel spune : „Căci nimeni din noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim” (Rom. 14, 7-8). Iubirea de sine se manifestă prin preţuirea de sine, grija faţă de sine şi râvna pentru dobândirea mântuirii sufletului propriu (cf. Matei 16, 26). înţeleasă astfel, iubirea de sine nu este numai virtutea căutării de sine în vederea dobândirii fericirii veşnice, ci este în acelaşi timp mijlocul prin care noi susţinem legătura noastră cu Dumnezeu, deci este iubire de Dumnezeu. Noi ne iubim pe noi pentru a putea iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. De aici rezultă datoria de a folosi şi dezvolta toate bunurile noastre sufleteşti şi trupeşti în vederea împlinirii scopului nostru suprafiresc : mântuirea sufletului şi viaţa în comuniunea fericită cu Dumnezeu (cf. I Cor. 13, 12). Păcatele împotriva iubirii de sine sunt : ura şi mândria.

Ura faţă de sine e păcatul prin care noi desconsiderăm întreaga noastră persoană sau numai o parte din ea (de exemplu, trupul) şi nu ne îndeplinim datoriile faţă de noi înşine.

Mîndria e păcatul prin care noi ne preţuim mai mult decît trebuie şi desconsiderăm pe aproapele nostru sau chiar pe Dumnezeu. Ea poate fi vanitate, atunci cînd cel mîndru are nevoie de lauda oamenilor, sau orgoliu, atunci cînd cel îngîmfat singur se laudă înaintea oamenilor.

Page 15: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

c) Cinstirea de sine.

Cinstirea de sine este virtutea prin care creştinul se preţuieşte pe sine după dreptate, în calitate de făptură creată după chipul lui Dumnezeu (cf. Fac. 1, 26-27) şi răscumpărată prin jertfa de pe cruce a Fiului Său (cf. Efes. 1, 7). Cinstea şi respectul faţă de sine creştinul le arată prin ferirea de fapte rele care întunecă chipul lui Dumnezeu în om, prin săvârşirea faptelor bune, prin care ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, şi prin păstrarea demnităţii, cinstei, onoarei sau bunului său nume. Cinstea sau onoarea este recunoaşterea vredniciei morale a unei persoane din partea semenilor săi. Bineînţeles că această onoare e onoarea obiectivă, adică cinstea sau onoarea de care te bucuri în faţa semenilor tăi, fiindcă aceştia te cunosc ca pe un om cinstit şi deci vrednic de onoare. Dar pentru ca această onoare să corespundă realităţii, e necesar ca ea să coincidă cu onoarea noastră subiectivă, deci cu onoarea sau cinstea despre care dă mărturie propria noastră conştiinţă, care ştie mai bine decât oricine în ce măsură sîntem sau nu vrednici de cinstea semenilor noştri. Adevărata cinstire de sine cere ca, dacă ne bucurăm de stimă şi cinste din partea semenilor noştri, noi să ne străduim a ne-o menţine prin desăvârşirea noastră personală, iar dacă n-o merităm, să ne îndreptăm astfel conduita noastră, încât să fim într-adevăr ceea ce cred semenii noştri că suntem, adică să merităm această cinste.

Datoriile către trup

Trupul fiind o parte esenţială a fiinţei noastre, cu toate că valoarea sa nu e egală celei a sufletului, totuşi rămâne un element important, deoarece fiind legat în mod intim cu sufletul, ia parte la manifestările întregii vieţi sufleteşti, ba, mai mult, datorită legăturii strânse dintre ele, bunăstarea trupului este absolut necesară bunăstării sufletului, ceea ce, într-o mare măsură, arată şi vechiul dicton al lui Juvenal „Mens sama in corpore sano”. Cercetând mai de aproape motivele pentru care noi trebuie să ne preţuim şi să ne îngrijim propriul nostru trup, învăţătura creştină ne arată următoarele :

1. Trupul nostru e nu numai o creatură a lui Dumnezeu, ci e şi locaş al sufletului şi ca atare Duhul lui Dumnezeu locuind în el, trupul este templu al lui Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 16 ş.u.). Fiind un locaş al Duhului lui Dumnezeu, trupul trebuie îngrijit, preţuit şi păzit să nu devină un mădular al păcatului (cf. I Cor. 6, 19). 2. Deşi muritor după natura lui, trupul e sortit să învieze la judecata de apoi şi să primească răsplata sau pedeapsa împreună cu sufletul, deoarece împreună au vieţuit şi împreună au făcut cele bune, ca şi cele rele (cf. I Cor. 15, 53-54). Precum însuşi Mîntuitorul Hristos a săvârşit mântuirea neamului omenesc în trup, tot aşa şi pentru noi trupul este un mijloc de sfinţenie şi un organ necesar al vieţii morale. în numeroase rânduri Mântuitorul a atras atenţia celor ce îl ascultau să lucreze până este ziuă, că vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze (cf. Ioan 9,4; 11,9); aceasta înseamnă că numai vieţuind în trup, omul credincios îşi poate câştiga mântuirea. Curăţit prin Taina Sfântului Botez, trupul nostru devine mădular al trupului lui Hristos (cf. I Cor. 6, 15). Datoriile faţă de trup se cuprind în îngrijirea şi apărarea vieţii şi a sănătăţii.

Page 16: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

îngrijirea şi apărarea vieţii. Cu toate că potrivit învăţăturii creştine viaţa noastră trupească nu este bunul cel mai de preţ, ea rămâne totuşi cel mai mare bun dintre toate bunurile pământeşti, deoarece e temelia tuturor acţiunilor morale ale credinciosului (cf. Ioan 9, 4). De aici rezultă datoria noastră de a ne îngriji şi apăra viaţa nu numai faţă de diferitele boli şi primejdii care ar ameninţa-o, dar deopotrivă şi faţă de atacurile prin care s-ar atenta la viaţa noastră. Apărându-ne viaţa, noi nu lucrăm împotriva iubirii aproapelui nostru, fiindcă noi nu urmărim decât apărarea propriei noastre vieţi şi nu ridicarea vieţii aproapelui. Noi avem datoria de a ne apăra viaţa, datorie ce izvorăşte din dreptate şi care are precădere faţă de datoria iubirii aproapelui. Este vorba de aşanumita „legitimă apărare” prin care se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a-şi apăra viaţa primejduită de un agresor printr-un atac real, violent, nedrept şi pe neaşteptate. Bineînţeles că cel atacat va urmări numai înlăturarea atacului şi apărarea propriei sale vieţi, fără dorinţă de răzbunare sau de ucidere a agresorului. Dacă noi avem datoria de a ne apăra viaţa şi deci suntem îndreptăţiţi la aceasta, cu atât mai mult avem datoria de a ne îngriji viaţa, aşadar ne este interzisă distrugerea conştientă şi voluntară a propriei noastre vieţi. Ridicarea propriei noastre vieţi ne este oprită, deoarece singur Dumnezeu este stăpânul absolut asupra vieţii şi al morţii (cf. Deut. 32, 6, 18 ; Ps. 118, 73 ; înţel. lui Solomon 16, 13) ; apoi fiindcă este cel mai mare păcat împotriva iubirii faţă de sine (Efes. 5, 29) şi totodată fiindcă este un păcat şi împotriva iubirii faţă de aproapele, căci prin ridicarea vieţii proprii, aproapele nostru este lipsit de ajutorul şi sprijinul nostru. Din acest motiv, sfânta noastră Biserică a osîndit foarte aspru păcatul sinuciderii, lipsind pe sinucigaşi de ierurgia înmormântării. Sinuciderea nu este deci îngăduită pentru nici un motiv. În acest înţeles, Fericitul Augustin spune că nici fecioarele ameninţate de a fi necinstite nu au dreptul să se sinucidă, deoarece cinstea se păstrează neatinsă prin curăţenia inimii, chiar dacă trupul a fost necinstit. în afară de sinuciderea directă, există şi o sinucidere indirectă, ca urmare a unei situaţii primejdioase în care în mod voluntar ne-am angajat să ne desfăşurăm activitatea. Această alegere s-a putut face nu pentru a ne scăpa de viaţă, ci pentru împlinirea unui ideal mai înalt. în acest caz, fapta respectivă nu numai că nu este sinucidere, dar poate deveni chiar o virtute eroică. într-o astfel de situaţie s-ar găsi un medic care în mod voluntar s-ar angaja să trăiască între leproşi, ciumaţi etc., spre a alina suferinţele acestora, sau cazul unor savanţi care lucrează într-un mediu foarte periculos pentru sănătate. În creştinism, funcţiunea naturală a nutriţiei se ridică la o funcţiune morală prin pregătirea mâncării, reglementarea timpului de hrană şi folosirea diferitelor feluri de hrană. Principiul general valabil în privinţa mâncării este ca aceasta să fie privită ca un mijloc de întreţinere a vieţii, iar nu ea un mijloc de îmbuibare şi desfătare trupească. Trebuie deci ca fiecare să-şi aducă aminte că mănâncă spre a trăi, dar nu trăieşte ca să mănânce. Funcţiunea morală a nutriţiei rezultă şi din faptul că Biserica a fixat anumite timpuri (posturile), în care nu este îngăduit să se mănânce anumite feluri de mâncăruri, în scopul înfrânării sufleteşti şi trupeşti. De asemenea, în legătură cu hrana se recomandă ferirea de păcatul lăcomiei după mâncare şi băutură şi totodată câştigarea

Page 17: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

virtuţii cumpătării. în mod deosebit trebuie evitată folosirea băuturilor alcoolice atît din pricina păcatului beţiei, cît şi din pricina pericolului lor pentru sănătate.

Îmbrăcămintea

Îmbrăcămintea îndeplineşte în viaţa oamenilor o întreită funcţiune, şi anume : apără trupul de intemperiile vremii, arată profesiunea celui ce o poartă, ori chiar starea sufletească a lui, şi, în sfârşit, sub aspect moral, are rolul de a păstra buna cuviinţă şi pudoarea, acoperind anumite părţi ale corpului care, dacă ar fi descoperite, ar putea fi cauză de tulburare morală şi sufletească. în general, se cade ca orice îmbrăcăminte să fie cuviincioasă, evitându-se prin ea atât luxul cât şi neglijenţa (cf. I Tim. 2, 9-10). în special se recomandă atât bărbaţilor cât şi femeilor să nu devină robi ai modei care, pe lângă faptul că adeseori duce omul la o adevărată înrobire, poate da naştere la păcatul mândriei, invidiei etc.

Locuinţa

Despre locuinţă se spune adeseori că este oglinda sufletească a celor ce o locuiesc. De la funcţiunea locuinţei ca adăpost împotriva intemperiilor şi a atacurilor din partea fiarelor sălbatice şi a celor ce-ar putea să ne pricinuiască un rău, cu timpul, prin dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei, s-a ajuns la locuinţă ca loc de odihnă, de recreere şi reconfortare sufletească şi trupească, deci la o adevărată funcţiune. Este de la sine înţeles că, din punct de vedere moral, locuinţa nu trebuie să asigure numai condiţiile igienice necesare sănătăţii (spaţiu, soare, aer etc.), ci trebuie să asigure deopotrivă şi condiţiile indispensabile unui climat moral pentru cei ce o locuiesc. De aceea, ea trebuie să evite promiscuitatea, ceea ce înseamnă că nu e îngăduit să locuiască în aceeaşi încăpere persoane de vârste, sexe şi generaţii deosebite : bunici, părinţi, copii, nepoţi etc., spre a se evita cunoaşterea timpurie a intimităţilor trupeşti prin proximitate şi lipsă de discreţie.

Igiena.

Prin igienă se înţelege totalitatea regulilor prin care omul îşi menţine sănătatea trupească, apărîndu-se împotriva bolilor. De prescripţiile igienice ţin :

a) curăţenia trupească (spălarea corpului, ferirea de infecţii, apărarea împotriva

bolilor etc.)

b) curăţenia îmbrăcămintei

c) curăţenia locuinţei

d) curăţenia mediului în care trăim.

Page 18: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

Având în vedere că prin curăţenia trupească se manifestă adeseori curăţenia sufletească, iar prin sănătatea trupească, sănătatea sufletească, ne putem da seama ce mare adevăr exprimau cei vechi în dictonul «Mens sana in corpore sano».

Prin respectarea regulilor igienice, trebuie să evităm două extreme la fel de condamnabile : neglijenţa totală în privinţa curăţeniei şi murdăriei, precum şi mania curăţeniei (ferirea de a pune mina pe mînerele uşilor din cauza infecţiilor posibile, microbofobia etc.).

Odihna şi distracţiile

Pentru regenerarea forţelor sale fizice, organismul nostru, pe lîngă hrană, are nevoie de odihnă, recreere şi distracţii. Odihna se obţine prin somn, care în medie, la 24 de ore, trebuie să fie de 8 ore, iar din restul de 16 ore, în afară de or^le de muncă, un anumit număr de ore e necesar recreaţiilor şi distracţiilor (exerciţii fizice, sporturi, lectură, spectacole, jocuri distractive etc.). Pentru ca distracţiile să îndeplinească un rol moral, ca regulă generală, se poate spune că sînt îngăduite toate acele distracţii care promovează sănătatea trupească şi sufletească a omului, fără să aţîţe poffeie şi pornirile josnice din el spre a-1 duce la diferite păcate ; de asemenea, nu este îngăduit ca omul să se pasioneze pentru acestea în atare măsură, încît din mijloace ele să devină scopuri în sine.

VI Datoria față de cei adormiți

Pentru noi, creştinii, moartea nu este decât trecerea într-o nouă etapă a existentei noastre. Viaţa noastră pe pământ are un caracter temporar iar menirea noastră aici este de a ne agonisi comori în cer, adică de a câstiga prin modul în care am trăit această parte a vieţii, şansa de a ajunge în rai. După moarte, sufletul care este nemuritor merge la Dumnezeu pentru a primi răsplata. Dacă în timpul vietii a demonstrat prin faptele sale că merită să fie fericit alături de Creatorul său în rai, va rămâne aici; dacă nu merită, va fi trimis să sufere chinuri mai mari decât ne putem imagina, în iad, împreună cu diavolii. Judecata particulară are loc la 40 de zile după moarte. Moartea nu îi desparte pe creştini de Hristos, ci, prin Acesta stau în legătură şi în comuniune cu Biserica. Din acest motiv Biserica, îi pomeneste în rugăciunile sale, atât pe cei vii cât si pe cei adormiti întru Domnul.

Sentinţa primită la judecata particulară este provizorie, de aceea Biserica noastră crede cu tărie că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele morţilor ajută la iertarea păcatelor

Page 19: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

acestora. Vedem deci, că cei ajunşi în iad mai au o sansă de a fi mutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.

Neştiind care au fost mântuiţi şi care osândiţi, trebuie să facem rugăciuni neîncetate pentru toţi cei dragi care s-au mutat din această lume, cu nestrămutata convingere că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele lor îi vor scăpa de osânda veşnică. Momentul cel mai greu în viaţa unei familii este acela pe care îl provoaca moartea. Desparţirea definitivă din aceasta viaţă de cei dragi, cauzată de moarte, este zguduitoare, iar suferinţa şi durerea celor ramaşi în urma sunt realitaţi tragice de nedescris. În asemenea împrejurări, credincioşii caută alinare şi mângâiere în sânul ocrotitor al Bisericii.

Cultul morţilor este deosebit de puternic în Biserica Ortodoxă Română. Spovedania şi împărtăşirea înainte de moarte sunt îndatoriri respectate cu sfinţenie de credincioşi. Cea din urma împartaşire cu Sfintele Taine, pe care preotul o dă celui aflat pe patul de moarte, poartă în popor numele de “merinde pentru viaţa veşnică”, adică grija cea mai mare şi mai de pe urmă pe care creştinul se cuvine să o aibă aici pe pamânt pentru mântuirea sufletului său.

În mâinile celui ce trage să moară se pune o lumânare aprinsă, care simbolizează “lumina veiţii” veşnice, primită încă de la botez, şi credinţa că viaţa pământească a creştinului, începută cu Hristos, se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lăngă El. Moartea unui credincios este vestita celorlalţi membri ai parohiei prin tragerea clopotelor bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat şi îmbrăcat cu haine curate, apoi este aşezat în sicriu, cu faţa spre răsărit, acoperit cu o panza alba şi punându-i-se o icoana pe piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a săvârşi slujba “panihidei” (a privegherii).

Biserica învată că viaţa omului nu se sfârşeşte odata cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugaciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor.

Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt urmatoarele:

La 3 zile după moarte care coincide, de regula, cu ziua înmormântării, în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului.

La 9 zile după moarte, ca răposatul să se învrednicească de partaşia cu cele 9 cete îngereşti dar şi în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam să-l moştenească şi morţii noştrii.

La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer".

La 3, 6 şi 9 luni, în cinstea Sfintei Treimi

Page 20: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

La 1 an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.

În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creatiei.

Pomenile care se fac pentru adormiţii noştri au efect mântuitor pentru sufletele lor, altfel Sfânta Biserică nu le-ar fi rânduit şi păstrat cu atâta grijă de-a lungul întregii sale istorii. Ele sunt fapte de iubire şi iubirea e mai tare decât moartea! Ele sunt o chemare pe nume (pomenire) a celor pe care-i iubim şi în a căror odihnă veşnică nădăjduim,în mila lui Dumnezeu pe care o invocăm în aceste slujbe.

Pomenirea care ajută la mântuirea sufletului plecat de la noi, este pomenirea lui în Sfânta Liturghie, pentru ca Domnul să spele păcatele nespovedite şi neştiute, în Sfânt Sângele Lui, după făgăduinţă şi la slujba Parastasului. Slujba Parastasului este rânduită liturgic şi se face întotdeauna, sau ar trebui, după Sfânta Liturghie. Cele de trebuinţă pentru parastas sunt cele precizate în Molitfelnic, dar putem să însoţim această slujbă şi cu pomană, adică cu milostenie făcută din hrană şi haine care se dau celor săraci pentru mângâierea lor. La cel răposat ajunge numai bucuria şi recunoştinţa sufletului viu care primeşte milostenia. Nu e de folos să dăm pomană tot celor care au, să facem schimb de bucate şi de haine! Acesta e un obicei care nu mai e milostenie adevărată. Familia celui pomenit poate oferi o masă celor care-l iubeau şi-l pomenesc pe cel plecat, dar aceasta nu poate înlocui milostenia şi rugăciunea.

Important este să nu dăm mai multă importanţă trupului care se odihneşte în mormântul din cimitir, decât sufletului care are nevoie de rugăciunea şi dragostea noastră aşa cum avem noi nevoie de aer. Din păcate, mulţi mor în zilele noastre şi sunt îngropaţi şi pomeniţi tot de morţi, cum spune Domnul, adică de oameni cu sufletul mort de patimi şi de necredinţă, oameni care trăiesc doar pentru trup şi nu se îngrijesc deloc de cele sufleteşti.

Domnul însă nu ne părăseşte nici atunci şi a rânduit ca Sfânta lui Biserică să-i pomenească, la Sfânta Liturghie şi la Parastasele de obşte, pe toţi cei din veac adormiţi şi pe toţi cei pentru care nu se roagă nimeni. Dar dacă am vedea câtă bucurie şi mângâiere are un suflet plecat când cei dragi ai lui, spălaţi prin Taina Spovedaniei, hrăniţi cu Trupul şi Sângele Domnului, se roagă cu nădejde pentru iertarea şi odihna lui, am fi mai simţitori şi mai silitori cu pomenirile noastre!

Trebuie să ştim anumite lucruri: nu se fac parastase în următoarele zile si perioade din cursul anului:

1) În cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului.

Page 21: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

2) De la lasatul secului de carne până la sâmbata întâi din Postul Mare, sâmbata Sf. Teodor.

3) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.

4) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.

Deoarece majoritatea credincioşilor nu pot participa sâmbăta la Sfânta liturghie şi la Parastas, Biserica a îngăduit ca slujba Parastasului să se facă şi duminica.

In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplina.

Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbăa de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.

La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat să se adauge "la pomenirea de 9 zile, 40 de zile, 1an, 7ani, etc.". Carţile de cult nu prevad aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.

Familia trebuie să aiba grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.

În legatură cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform randuielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se faca înainte şi nu după sorocul de pomenire.

Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin si lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea. Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că, se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh.

Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposaţi, este bine ca slujba să se faca în comun şi nu separat, caci cu cât rugăciunea are caracater colectiv, cu atât este mai puternică.

Page 22: Datoriile Creștinului După Cărțile (Autosaved)

La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lasatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecaţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de şase august, şi Joia Înalţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.

Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei raposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta înterţinem viu cultul mortilor şi legatura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor.