Daniel Martin Thesis

234
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Cu titlu de manuscris CZU: 343.847(478)(094) Martin Daniel MĂSURILE ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA Specialitatea: 12.00.08 – drept penal (drept penal) TEZĂ de doctor în drept Conducător ştiinţific: Moraru Victor, doctor în drept, conferenţiar universitar Autor: Martin Daniel Chişinău, 2008

Transcript of Daniel Martin Thesis

Page 1: Daniel Martin Thesis

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU: 343.847(478)(094)

Martin Daniel

MĂSURILE ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

ÎN LEGISLAŢIA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA

Specialitatea: 12.00.08 – drept penal

(drept penal)

TEZĂ

de doctor în drept

Conducător ştiinţific:

Moraru Victor, doctor în drept,

conferenţiar universitar

Autor:

Martin Daniel

Chişinău, 2008

Page 2: Daniel Martin Thesis

2

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I. Noţiuni generale privind măsurile alternative privaţiunii de libertate 9

§1.1. Istoricul apariţiei şi evoluţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate

în Republica Moldova 9

§1.2. Conceptul, trăsăturile şi conţinutul măsurilor alternative privaţiunii de libertate 26

§1.3. Standardele internaţionale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de libertate 45

CAPITOLUL II. Pedepsele alternative 59

§ 2.1. Amenda penală 59

§ 2.2. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate 74

§ 2.3. Munca neremunerată în folosul comunităţii 89

CAPITOLUL III. Măsurile juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate 116

§3.1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei 116

§ 3.2. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii

în vârstă de până la 8 ani 140

CAPITOLUL IV. Aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate – opinii şi controverse 156

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE 168

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI 169

BIBLIOGRAFIE 178

ADNOTARE 197

CUVINTE-CHEIE 200

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE 201

ANEXE 202

Page 3: Daniel Martin Thesis

3

INTRODUCERE

Infracţiunea este un fenomen juridic numai pentru că, înainte de toate, este un fenomen social,

un act specific omului aflat într-o societate istoric constituită. În afara societăţii nu există infracţiune

şi nici infractor.

Generat de societate prin componentele sale, fenomenul infracţional însoţeşte evoluţia societă-

ţii, primind caracteristici istorice şi locale în raport cu timpul istoric în care îşi găseşte exprimare şi

cu organizarea statală a societăţii într-un anumit loc. Fenomenul infracţional nu poate fi eradicat, fie

şi numai pentru faptul că este greu de conceput o societate care să nu normeze comportamentul

membrilor săi, aceasta însemnând negarea propriei sale existenţe, disoluţia ei. În acelaşi timp, orice

normare a comportamentului uman constituie o constrângere, o limitare a libertăţii individului şi

totdeauna se va găsi o minoritate care să încalce ori să conteste norma instituită de majoritate sau de

cei ce acţionează în numele ei.

Evoluţia dreptului penal este marcată de încercarea continuă de a ţine sub control agresivitatea

umană cu caracter infracţional şi de a legaliza, controla şi umaniza reacţia agresivă de răspuns la

aceasta, respectiv sancţiunea (pedeapsa).

Istoria dreptului penal este în ultimă instanţă istoria umanizării pedepsei.

Un stereotip demult format constă în prezentarea pedepselor, în special a celor privative de li-

bertate, ca un mijloc universal de reacţie a statului la orice formă de infracţionalitate, indiferent de

gravitatea celor comise. Izolarea totală de societate nu întotdeauna, după cum a demonstrat istoria şi

practica, poate fi considerată o condiţie necesară şi adecvată pentru atingerea scopurilor înseşi ale

pedepsei aplicate, dar şi ale politicii penale promovate în stat într-o perioadă sau alta.

S-ar părea că secolul XX a fost unul de reforme ale justiţiei penale pe întreg globul pământesc.

Deşi măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi atribuite sistemului de justiţie penală pe tot

parcursul evoluţiei sale istorice, totuşi, sec. XX a dat o conotaţie imperativă în majoritatea statelor

lumii şi, în mod nemijlocit, ţărilor membre ale Consiliului Europei. Acest fapt se datorează în mare

parte reglementărilor internaţionale.

În urma criticilor interminabile din partea unor organisme şi foruri internaţionale prestigioase,

aşa-numitele „alternative la pedeapsa tradiţională” au devenit în a doua jumătate a sec. XX parte a

sistemului sancţiunilor penale. Chiar dacă privaţiunea de libertate (inclusiv cea de scurtă durată) a

fost din mai multe motive supraestimată, oricum, aceasta nu a putut influenţa instituţionalizarea al-

ternativelor în calitate de elemente independente ale sistemului de sancţiuni.

În acest context a şi fost dezvoltat subiectul prezentei teze de doctor care, în rezultat, ne-a per-

mis să deducem că fiecare stat trebuie să formuleze o politică penală din care să rezulte că măsurile

Page 4: Daniel Martin Thesis

4

alternative nu reprezintă o atenuare a represiunii penale şi, prin urmare, o atitudine mai blândă faţă

de infracţionalitate, şi că, de fapt, utilizarea adecvată a alternativelor permite o mai mare concentra-

re a formelor de reprimare a celor mai grave infracţiuni şi a celor mai periculoşi infractori.

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. În condiţiile stabilirii statului de

drept în Republica Moldova şi umanizării legislaţiei faţă de ştiinţa dreptului penal şi dreptului execuţio-

nal-penal sunt înaintate un şir de probleme de ordin teoretic şi practic. Realizarea lor înseamnă asigura-

rea reală a executării tuturor tipurilor de pedepse prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova. Exis-

tenţa fenomenului infracţionalităţii face ca statul să reacţioneze la el prin politica sa penală.

Modalităţile de reacţie penală pot fi diferite. Acestea pot duce la mărirea numărului de con-

damnări, creşterea recidivei etc. Sau, dimpotrivă, să contribuie la menţinerea calităţilor omeneşti ale

persoanei, deşi infractor.

Aplicarea pedepselor privative de libertate în acest sens se bazează pe prezumţia că persoana

care a comis infracţiunea preţuieşte mai mult de toate libertatea personală şi pericolul de a fi privată

de libertate ar fi un factor important ce ar reţine-o de a comite infracţiunea. În practică însă acest

efect de reţinere este minimal. Mai mult, privaţiunea de libertate exercită o influenţă negativă atât

asupra persoanelor care au comis infracţiuni, cât şi asupra societăţii în întregime, deoarece pentru

condamnaţi închisorile apar ca adevărate „şcoli ale infracţionalităţii”, iar sistemul dezvoltat insufi-

cient de reabilitare şi adaptare după ispăşirea pedepsei nu contribuie reintegrării în societate.

De prin anii ’70 ai secolului XX unele state au început să caute căi de soluţionare a problemei

date, în particular, prin aplicarea pe larg a măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Consiliul

Europei şi ONU au început să elaboreze şi să adopte acte îndreptate spre implementarea acestei

practici în întreaga lume. Astfel, în 1981 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recoman-

dat ţărilor membre „să înlocuiască pedepsele privative de libertate pe termen scurt cu alte măsuri,

care ar fi mai eficiente”.

În 1985 la Congresul al VII-lea al ONU privind prevenirea infracţionalităţii şi tratamentul in-

fractorilor, ce şi-a desfăşurat lucrările la Milan, ţările membre au primit Rezoluţia nr. 16, care aten-

ţiona asupra reducerii numărului deţinuţilor, da preferinţă măsurilor alternative de pedeapsă şi rein-

tegrării sociale a infractorilor. În 1986 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Rezo-

luţia cu denumirea „Unele măsuri alternative detenţiei”. În această Rezoluţie Comitetul de Miniştri

la fel recomanda guvernelor statelor membre să includă diferite pedepse alternative şi să examineze

posibilitatea includerii lor în Codul penal. S-a propus, de asemenea, reexaminarea programelor de

resocializare a persoanelor care au comis infracţiuni.

În ultimii ani, politica penală a Republicii Moldova se modifică în direcţia liberalizării pedep-

selor, ceea ce atrage reducerea numărului de condamnaţi care îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciare.

Page 5: Daniel Martin Thesis

5

De menţionat în acest context că măsurile alternative privaţiunii de libertate se aplică tot mai

frecvent. Astfel, potrivit datelor statistice parvenite de la Departamentul de Executare al Republi-

cii Moldova, la sfârşitul anului 2004 la evidenţa Departamentului se aflau 6019 condamnaţi cu

aplicarea pedepselor neprivative de libertate şi a altor măsuri juridico-penale de constrângere al-

ternative privaţiuni de libertate; la sfârşitul anului 2007 la evidenţă se aflau deja 8869 condamnaţi

(Anexa nr. 3).

Cu toate că în literatura de specialitate găsim numeroase lucrări în care autorii abordează, tan-

genţial, necesitatea umanizării pedepselor, trebuie de menţionat că multiple aspecte ale problemati-

cii în cauză sunt examinate insuficient. Cercetările întreprinse au vizat în special pedepsele şi alte

măsuri alternative în aspecte de drept comparat. În ce priveşte însă examinarea normelor dreptului

naţional şi a practicii de aplicare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate în Republica Moldova,

aceasta a rămas în mare parte superficială, fapt ce a determinat actualitatea prezentului studiu.

La etapa contemporană Republica Moldova păşeşte pe calea dezvoltării politice şi social-

economice independente. Aceasta, incontestabil, atrage după sine modificări legislative şi ale politi-

cii penale în general. În contextul acestor modificări a şi apărut necesitatea cercetării problemelor

privind aplicarea şi executarea pedepselor alternative şi a măsurilor juridico-penale de constrângere

alternative privaţiunii de libertate, cercetare care ar contribui la completarea şi perfecţionarea nor-

melor juridice ce vizează aceste instituţii juridico-penale.

Toate cele expuse au şi determinat alegerea temei pentru studiul ştiinţifico-practic şi stabilirea

direcţiilor de bază ale cercetării.

Cele menţionate supra vin să confirme actualitatea subiectului tratat, important atât în plan

social, cât şi juridic.

Bazele metodologice ale cercetării se constituie dintr-o totalitate de mijloace şi procedee teoretice

şi practice strict determinate de cunoaştere a domeniului cercetat, a realităţii juridice, printre care un loc

dominant îl ocupă metodele general-ştiinţifice: metoda istorică, statistică, sociologică, de analiză siste-

mică a fenomenelor; generalizarea, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, analogia ş.a. La fel, au fost

aplicate metodele special-juridice, şi anume: metoda comparativă, istorică, analizei complexe şi inter-

pretative a actelor normative, metodele formal-juridice, ale logicii formale, concret-sociologice etc.

Utilizarea metodelor indicate în cercetarea problemei vine să asigure o studiere complexă a

acesteia, determinarea esenţei şi trasarea perspectivelor evoluţiei fenomenului analizat.

Astfel, în baza metodei istorice a fost studiată originea şi evoluţia istorică a pedepselor alter-

native; aplicând metoda logică normele au fost cercetate sub toate aspectele, fiind utilizate catego-

riile şi legile logicii; metoda statistică a permis elucidarea subiectelor puse în discuţie prin interme-

diul cifrelor, metoda sociologică a asigurat studierea multiplelor dosare penale. A fost elaborat un

Page 6: Daniel Martin Thesis

6

chestionar sociologic, ale cărui rezultate au fost utilizate la elaborarea tezei, acestea venind să su-

plimenteze opiniile la care ne raliem sau pe care le contestăm şi servind la formularea unor conclu-

zii şi recomandări de rigoare.

Bazele teoretice ale investigaţiei le-au constituit lucrările iluştrilor jurişti şi criminologi ruşi:

L.V. Bagrii-Şahmatov, N.A. Beleaev, Ia.M. Brainin, I.I. Karpeţ, B.N. Kudreavţev, N.F. Kuzneţova,

I.M. Tiajkova, I.M. Galperin, L.V. Golovko, V.C. Duiunov, A.L. Ţvetinovici, A.N. Ignatov,

Iu.A. Krasikov, A.A. Piontkovschi, N.A. Strucikov, N.S. Taganţev, B.V. Zdravomâslov, I.Ia.

Foiniţchi, M.D. Şargorodschi etc.; români: A.Boroi, Gh.Nistoreanu, C.Bulai, V.Dongoroz,

Cr.Mitrache, Şt. Pascu, Vl.Hanga, I.Tanoviceanu etc.; ale altor autori străini: C.Beccaria,

F.Desportes, F.Junehec, E.A.Tollefson, H.Donnedieu de Vabres, A.Kalmthout, J.Pradel, V.Stern,

A.Cisse, L.Lernell, R.Screvens, F.Staechele etc. De o mare importanţă au fost opiniile expuse de

juriştii moldoveni: S. Brînză, I.Dolea, Gh.Ulianovschi, X.Ulianovschi, I.Macari, S.Botnaru,

M.Grama, A.Şavga, Gh.Gladchi, A.Mariţ ş.a.

În teză, au fost analizate numeroase surse cu caracter ştiinţific şi practic, precum şi cele mai

avansate idei privind promovarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate selectate din publica-

ţiile plasate pe paginile web din Internet.

Bazele normative ale cercetării le constituie cadrul legislativ şi normativ în vigoare al Repu-

blicii Moldova, al altor ţări, cum ar fi Federaţia Rusă, România, Franţa, Germania, Elveţia etc., pre-

cum şi actele internaţionale ce vizează problema măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

Scopul şi obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări rezidă în elaborarea recomandărilor şi pro-

punerilor teoretice şi practice îndreptate spre formarea bazelor conceptuale ale dezvoltării măsurilor

alternative privaţiunii de libertate, spre perfecţionarea legislaţiei şi practicii executării lor, funda-

mentate prin analiza juridico-penală complexă a problemelor aplicării măsurilor alternative privaţi-

unii de libertate în condiţiile contemporane.

Întru atingerea scopului preconizat, în calitate de finalităţi imediate au fost stabilite următoare-

le sarcini:

− Caracterizarea originii şi istoricului evoluţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate în

Republica Moldova;

− Definirea conceptului instituţiei măsurilor alternativelor privaţiunii de libertate şi analiza

conţinutului ei;

− Fundamentarea necesităţii lărgirii aplicării măsurilor alternative privaţiunii de libertate prin

stabilirea avantajelor şi dezavantajelor faţă de pedeapsa privativă de libertate pe plan naţional;

− Identificarea criteriilor de clasificare şi structurarea măsurilor alternative privaţiunii de li-

bertate potrivit acestor criterii;

Page 7: Daniel Martin Thesis

7

− Sistematizarea standardelor internaţionale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de li-

bertate, elucidând în conţinutul acestora momentele importante pentru implementare în legislaţia şi

practica naţională;

− Cercetarea detaliată a particularităţilor pedepselor alternative şi a măsurilor juridico-penale

de constrângere alternative privaţiunii de libertate;

− Analiza factorilor ce influenţează eficienţa pedepselor şi a măsurilor juridico-penale de con-

strângere alternative privaţiunii de libertate;

− Analiza problemelor ce apar în procesul aplicării măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

− Studierea concepţiilor ştiinţifice ale doctrinarilor naţionali şi străini, în vederea elucidării di-

feritelor probleme legate de implementarea şi realizarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate

şi identificării căilor de soluţionare a acestora;

− Formularea concluziilor, propunerilor de lege ferenda şi recomandărilor în scopul perfecţi-

onării instituţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate în Republica Moldova.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Prin prezenta lucrare s-a întreprins o încercare, în

opinia noastră reuşită, de a cerceta minuţios şi de a interpreta normele juridico-penale din legislaţia

Republicii Moldova ce se referă la măsurile alternative privaţiunii de libertate. Caracterul inedit al

lucrării este determinat de faptul că, deşi nu este prima lucrare referitoare la măsurile alternative

privaţiunii de libertate din Republica Moldova, se face o investigaţie complexă a celor mai contro-

versate probleme vizând această temă, în baza căreia au fost formulate concluzii şi recomandări teo-

retice în vederea perfecţionării continue a legislaţiei.

Noutatea şi rezultatele studierii temei investigate îşi găsesc exprimarea în următoarele idei ale

cercetării de faţă:

− la etapa actuală măsurile alternative privaţiunii de libertate tot mai frecvent sunt aplicate în

practica judiciară, ceea ce ne face să conchidem că ele câştigă încrederea în faţa organelor abilitate

cu funcţii de aplicare şi executare a acestora;

− întru eficientizarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate sunt necesare o serie de mo-

dificări legislative;

− pentru a spori recurgerea la măsurile alternative privaţiunii de libertate în cazul tragerii la

răspundere penală pentru infracţiuni cu un grad redus de periculozitate, urmează a fi continuată pro-

cedura de promovare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate în rândul practicienilor.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Prezenta teză de doctor poartă un ca-

racter integru după formă şi este complexă după conţinut. Semnificaţia teoretică a rezultatelor cer-

cetării rezidă în concluziile, propunerile, recomandările teoretice privind esenţa, mecanismul şi per-

spectivele existenţei şi dezvoltării măsurilor alternative privaţiunii de libertate în legislaţia penală a

Page 8: Daniel Martin Thesis

8

Republicii Moldova şi practica aplicării lor. Lucrarea în cauză are menirea să contribuie la ridicarea

gradului de investigaţie a acestei problematici, la dezvoltarea teoriei dreptului penal în sfera perfec-

ţionării sistemului sancţionator.

Valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării este determinată de orientarea spre perfecţionarea

bazelor legale în sfera sistemului pedepselor penale şi a măsurilor alternative privaţiunii de libertate

în Republica Moldova, spre sporirea eficienţei aplicării lor practice.

Prevederile şi concluziile din prezenta lucrare pot fi utilizate:

− în activitatea de elaborare a normelor juridice în scopul perfecţionării legislaţiei în domeniul

aplicării măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

− de organele judecătoreşti la aplicarea nemijlocită a măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

− de organele de executare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

− în procesul de instruire în instituţiile de învăţământ superior, în cadrul facultăţilor de drept

în care se ţine cursul „Alternativele privaţiunii de libertate” sau discipline asemănătoare.

Drept argument în acest sens serveşte faptul că prezenta teză de doctor conţine o minuţioasă

analiză teoretică şi practică a măsurilor alternative privaţiunii de libertate prevăzute de Codul penal

al Republicii Moldova, conjugate cu mai multe sugestii practice şi propuneri de lege ferenda.

Aprobarea rezultatelor lucrării. Lucrarea a fost elaborată şi discutată la Catedra Drept Penal

şi Criminologie a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. Tezele principale, conclu-

ziile şi recomandările au fost reflectate în 14 publicaţii ştiinţifice ale autorului.

Rezultatele obţinute au fost prezentate la mai multe conferinţe ştiinţifice: Conferinţa corpului

didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001”; Conferinţa ştiinţifico-

practică internaţională „Probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, traficului de

fiinţe umane şi migraţiunii generale”, Chişinău, 23 – 24 aprilie 2004, Ministerul Afacerilor Interne

al Republicii Moldova, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”; Conferinţa ştiinţifică internaţională

cu genericul „Învăţământul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere”, Chişi-

nău, 28 septembrie 2006.

Concomitent, materialul faptic şi generalizările expuse în lucrare sunt utilizate în procesul de

predare a cursului opţional „Alternativele detenţiunii” studenţilor anului II de la Facultatea de Drept

a Universităţii de Stat din Moldova.

Structura şi conţinutul tezei de doctor sunt dictate de scopul, obiectivele şi logica cercetării

ştiinţifice efectuate. Lucrarea constă din: Introducere, patru Capitole divizate în paragrafe, Conclu-

zii şi Bibliografie. Aspectele comparative dintre legislaţia recent adoptată şi reglementările existente

până la modificări, precum şi comparaţiile prevederilor legislaţiei Republicii Moldova cu cele ale

altor state sau cu actele internaţionale în materie, sunt elucidate în paralel.

Page 9: Daniel Martin Thesis

9

C A P I T O L U L I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ALTERNATIVELE

PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

---------------------------------------------------

§ 1.1. ISTORICUL APARIŢIEI ŞI EVOLUŢIEI

MĂSURILOR ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Lupta împotriva crimei – în înţelesul larg de faptă vătămătoare săvârşită de un om împotriva

altui om – este prezentă de la începuturile istoriei societăţii umane şi a cunoscut, de-a lungul veacu-

rilor, importante mutaţii în ceea ce priveşte ideile privind rostul şi justificarea pedepselor, iar pro-

blema individualizării sancţiunilor de drept penal se află implicată în toate doctrinele penale care,

mai cu seamă în ultimele două secole, începând de la constituirea şcolii clasice, au marcat evoluţia

politicii penale. De aceea, pentru o mai adevărată înţelegere a problemelor teoretice pe care le ridică

individualizarea pedepselor, precum şi pentru fixarea poziţiilor dreptului nostru penal referitor la

pedeapsă, la scopul, esenţa şi fundamentul ei, în raport cu diverse idei vizând represiunea în diverse

izvoare de drept şi în raport cu sistemele de politică penală existente la diferite etape de dezvoltare,

o înfăţişare, chiar sumară – căci, prin forţa lucrurilor, ea nu poate fi decât simplificatoare şi schema-

tică – a acestor concepţii, ni se pare binevenită.

Istoria certifică evoluţia conceptului de pedeapsă. De-a lungul anilor rolul acesteia a fost în-

ţeles deseori eronat. Timp îndelungat, legiuitorii şi filosofii s-au închinat pedepsei, considerând-o

drept temelie a societăţii, o necesitate imperativă, cu toate că nu prea salutată şi agreată, graţie

fricii pe care a inspirat-o întotdeauna. Atât timp cât ordinea socială va fi expusă unor tulburări

care vor deranja întreaga societate şi atât timp cât legea va considera atare tulburări drept acte ili-

cite, penale, tot atât timp va exista şi pedeapsa în scopul protejării societăţii şi acestei ordini. Ine-

vitabil, pedeapsa va exista şi va fi o instituţie obligatorie atât timp cât vor exista şi celelalte insti-

tuţii menite a proteja societatea.

Însă, pentru a asigura un succes bine determinat, societatea ar trebui să reacţioneze nu atât îm-

potriva răului care s-a produs deja, ci să tindă spre prevenirea răului care ar putea să se producă.

Statul este nu numai în drept să pedepsească, el este şi obligat să prevină. Prin urmare, prevenirea

infracţiunii şi pedepsirea acesteia au aceeaşi importanţă pentru comunitate.

Page 10: Daniel Martin Thesis

10

Gândirea omenească susţine blândeţea pedepselor chiar din antichitate. Montesquieu în „Spiritul

legilor” combate cu puternice argumente cruzimea acestora. C. Beccaria susţine că tortura este un mijloc

sigur de a-i absolvi pe secăraţii robuşti şi de a-i condamna pe inocenţii slabi. Tot el susţine că atrocitatea

pedepsei însăşi face să se cupeze totul pentru a scăpa de ea. Cu cât mai mare este răul de care se teme

vinovatul, cu atât mai multe infracţiuni el comite spre a scăpa de pedepsirea unei singure [101, p.70].

Ţările şi timpurile celor mai groaznice suplicii au fost întotdeauna ale celor mai sângeroase şi

mai inumane infracţiuni.

Până în prezent, raţiunea umană caută o soluţie a problemei privind combaterea criminalităţii,

având sarcina de a răspunde la două întrebări: 1) care metode trebuie utilizate în lupta contra crimi-

nalităţii? şi 2) care tratament trebuie aplicat infractorilor?

Pentru a da un răspuns bine argumentat la întrebările în cauză, ar fi raţional de a vedea cum au

evoluat până la acest punct criminalitatea şi pedepsele pentru ea. Aceasta deoarece, deşi lupta cu

criminalitatea s-a dus întotdeauna, până în prezent nu s-a ajuns la rezultatul scontat – stârpirea sau,

cel puţin, diminuarea esenţială a ei.

În acest context ne propunem o analiză istorică a pedepselor penale cu scopul de a stabili eta-

pa apariţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate, ca parte componentă a pedepselor penale şi

a cauzelor ce au generat apariţia lor.

Actualmente, când se vorbeşte despre pedepse se face preponderent caracteristica lor pe plan

internaţional.

O sinteză şi analiză evolutivă a pedepselor privative de libertate, precum şi a celor care au

format prototipul alternativelor, înţelese în accepţiunea contemporană, ce au existat pe teritoriul ţării

noastre, deocamdată lipseşte. În dorinţa de a suplini acest vid, vom purcede de la general la particu-

lar, făcând o caracteristică istorică generală a sancţiunilor, după care ne vom referi în particular la

sistemul sancţionator aplicat în Moldova, accentul fiind pus pe evoluţia şi specificul lui.

Astfel, unul dintre cei care vorbeşte despre dezvoltarea istorică a pedepselor şi despre apariţia

alternativelor privaţiunii de libertate este francezul J. Pradel. Acest savant enumeră şi caracterizează

cinci faze pe care le-au parcurs în dezvoltarea lor sancţiunile de drept penal [102, p.569-570].

În opinia lui J.Pradel, prima perioadă se finalizează în sec. XVIII, fiind cea a pedepselor cor-

porale. Această epoca este caracterizată de atrocitatea şi barbarismul pedepselor. Sistemul incrimi-

nărilor şi pedepselor fuseseră creat şi se dezvoltaseră treptat, în mare măsură necodificat, sub influ-

enţa obiceiurilor, a dreptului roman şi a celui canonic; produs al unei dezvoltări multiseculare şi

format din interferenţa atâtor izvoare, în cea de-a doua jumătate a sec. al XVIII-lea dreptul penal era

orientat spre un singur ţel: salvgardarea vechiului edificiu al feudalităţii, prin înăbuşirea forţelor ca-

re, cu energie şi îndrăzneală sporite, îl atacau de pretutindeni.

Page 11: Daniel Martin Thesis

11

În acele condiţii istorice concrete, gânditorii iluminişti, reprezentanţi ai şcolii clasice Volta-

ire, Diderot, Beccaria, Rousseau etc., ideologi ai burgheziei în ascensiune, s-au ridicat împotriva

legislaţiei penale sângeroase, împotriva cruzimii, nedreptăţii şi lipsei de umanitate a dreptului

penal feudal.

Reprezentanţii şcolii clasice promovau ideea că măsura pedepsei nu poate fi decât infracţiu-

nea, ea fiind determinată în primul rând de criteriul calitativ care îşi găsea exprimarea în natura in-

fracţiunii. Aceasta înseamnă că, atunci când este posibil, natura pedepsei trebuie să fie analogică

naturii infracţiunii: infracţiunile contra onoarei vor fi pedepsite cu dezonorarea – infamia publică;

cele împotriva liniştii publice – cu închisoarea sau exilul; cele contra bunurilor – cu pedepse pecu-

niare etc. În al doilea rând, măsura pedepsei este determinată de criteriul cantitativ, constând în pa-

guba adusă societăţii prin infracţiunea săvârşită.

Anume reprezentantul şcolii clasice C. Beccaria a fost primul care a propus ca sancţiune pena-

lă „munca în folosul comunităţii”, demonstrându-i avantajele atât pentru societate, cât şi pentru in-

divid: „...pedeapsa cea mai potrivită va fi acea unică formă de robie care se poate numi dreaptă, adi-

că robia pentru o vreme a activităţilor şi a persoanei în folosul societăţii comune...” [70, p.85].

Cea de-a doua perioadă cuprinde sec. XIX, manifestându-se prin aplicarea excesiv de amplă a

privaţiunii de libertate. Totuşi, spre sfârşitul acestui secol pedeapsa privativă de libertate este privită

ca purtătoare a tuturor nereuşitelor.

În aceste condiţii, s-a constituit o nouă doctrină penală, cunoscută sub numele de doctrină po-

zitivă, ai cărei reprezentanţi au fost C. Lombroso, E. Ferri, R. Garofalo etc.

Aceştia considerau că represiunea se poate realiza prin aplicarea uneia sau a mai multor mă-

suri de apărare socială, desemnate prin termenul generic de „sancţiuni” sau prin expresia – cu un

înţeles mai larg decât sensul său obişnuit – de „măsuri de siguranţă”. În noţiunea „sancţiune” doc-

trina pozitivistă înglobează atât pedepsele, cât şi măsurile de siguranţă propriu-zise, între care, po-

trivit acestei doctrine, nu există nici o deosebire funcţională ori de esenţă.

Sancţiunile preconizate de doctrina pozitivistă sunt numeroase şi foarte diferite sub aspectul

efectului lor imediat: reparatorii (constând în suprimarea situaţiei antejuridice, anularea efectelor

infracţiunii şi în repararea pagubelor cauzate prin săvârşirea acesteia), eliminatorii (moartea, inter-

narea într-un azil, detenţia pe viaţă), represive (închisoarea, amenda), sociale (îndepărtarea de un

anumit loc, excluderea de la exercitarea anumitor profesii, plasamentul într-o familie onestă etc.).

Aceste idei vor reuşi treptat să impună noi tipuri de sancţionare.

Începutul sec. XX s-a remarcat prin modificarea continuă a legilor penale, precum şi prin

adoptarea unor legi noi. Individualizarea şi aplicarea pedepsei penale este într-o continuă schimba-

re, căutându-se şi încercându-se de a limita aplicarea privaţiunii de libertate sau înlocuirea ei. Toate

Page 12: Daniel Martin Thesis

12

acestea conturează a treia etapă de evoluţie a alternativelor, remarcată şi prin apariţia unor noi in-

stituţii ale dreptului penal, cum sunt probaţiunea şi suspendarea executării pedepsei.

Probaţiunea a apărut în sistemul anglo-saxon de drept (Anglia, SUA) şi a funcţionat pe parcur-

sul mai multor decenii, răspândindu-se şi asupra ţărilor cu sistem de drept continental.

Spre exemplu, în Anglia, după unii autori [135, p.369], probaţiunea apare în 1887 în legătură

cu adoptarea Legii despre încercarea (probarea) pentru prima oară a condamnaţilor. Datorită actelor

normative care au apărut mai târziu (Legea despre încercarea infractorilor din 1907, regulile

probaţiei din 1965 ş.a.), această instituţie s-a stabilit temeinic.

La începutul sec. XX gândirea politică era preocupată de promovarea unei politici penale apte

să corespundă exigenţelor unei combateri eficiente a fenomenului infracţional. Anume în acest răs-

timp (sf. sec. XIX – înc. sec. XX) apare doctrina „apărării sociale” al cărei promotor era şcoala ita-

liană „Terzza Scuola” fondată de Alimena şi Carnevale. Una dintre ideile de bază ale acestei doctri-

ne rezidă în faptul că statul avea obligaţia de a-i resocializa pe infractori şi nu pur şi simplu de a-i

pedepsi, sancţiunea având funcţia de prevenire, educare.

La începutul sec. XX, în majoritatea ţărilor civilizate s-a pus problema cu privire la aportul în-

chisorilor în lupta contra criminalităţii. Evaluându-se şi cercetându-se influenţa închisorii asupra

personalităţii şi societăţii, s-a ajuns la concluzia că, în multe cazuri, închisoarea stimulează apariţia

criminalităţii organizate.

Aşadar, către sf. sec. XIX – înc. sec. XX în mai multe legi penale apar diverse încercări de a

înlocui privaţiunea de libertate cu alte măsuri juridico-penale, care ar asigura acelaşi efect pentru

condamnat, dar şi pentru stat. Anume atunci apar alternativele privaţiunii de libertate ca concept.

Cea de a patra perioadă cuprinde mijlocul sec. XX – perioada de dezvoltare a alternativelor

privaţiunii de libertate. La ea însă nu pot fi atribuite ţările fostele republici din cadrul URSS, deşi

codurile penale ale acestora (inclusiv al RSSM) cunoşteau unele din pedepsele alternative şi alte

măsuri juridico-penale alternative privaţiunii de libertate, spre exemplu: amenda, munca corecţiona-

lă, condamnarea condiţionată.

Cea de a cincea perioadă începe cu anii 80 ai sec. XX (şi continuă până în prezent). Este o

etapă de lărgire a sferei de aplicare a alternativelor şi de răspândire a lor pe plan internaţional. Mai

mult, ele devin un obiect de preocupare al diferitelor organisme internaţionale.

Deci, începând cu mijlocul sec. XX, politica penală a luat poziţia de susţinere a măsurilor al-

ternative privaţiunii de libertate. Afară de ideile generate de principiul umanismului, pe parcursul

multor ani au apărut şi idei pragmatice referitoare la cheltuielile pe care le suportă statul pentru în-

treţinerea sistemului penitenciar. ONU şi Consiliul Europei au elaborat acte internaţionale care se

referă la alternativele privaţiunii de libertate, cum ar fi: Reguli minime ale Naţiunilor Unite pentru

Page 13: Daniel Martin Thesis

13

elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), Rezoluţia (76) 10 a Comite-

tului de Miniştri cu privire la unele măsuri de pedeapsă alternative privaţiunii de libertate, adoptată

de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 9 martie 1976, Recomandarea nr. R (92) 16

a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor

aplicate în comunitate etc.

Începând cu anii ’80-90 ai sec. XX, politica pedepselor penale tot mai mult s-a arătat a fi în

căutarea de alternative privaţiunii de libertate. Către sf. sec. XX – înc. sec. XXI legiuitorii urmăresc

unele scopuri mai globale, recunoscând faptul că metodele tradiţionale de luptă contra criminalităţii

sunt mai puţin eficiente, străduindu-se să elaboreze noi tipuri de sancţiuni, care ar soluţiona obiecti-

ve aparte, nu doar evitarea privaţiunii de libertate. Esenţa pedepselor, executate în cadrul societăţii

şi elaborate în ultimii zece ani, constă în obţinerea de la infractor a îndeplinirii unor cerinţe care l-ar

ajuta să devină un membru normal al societăţii.

Deoarece obiectul nostru de cercetare îl formează totuşi măsurile alternative privaţiunii de liber-

tate în Republica Moldova, vom încerca să elucidăm apariţia şi evoluţia lor anume pe acest teritoriu,

începând cu cele mai vechi timpuri şi până în prezent, reprezentându-le în contextul legilor existente

în diverse perioade şi al politicii penale promovate la o etapă sau alta de dezvoltare a ţării noastre.

Geto-dacii de pe vremea lui Burebista nu au realizat o distincţie clară între normele juridice,

religioase şi cele morale. Acest amestec de norme va fi depăşit numai odată cu crearea provinciei

romane Dacia.

În perioada embrionară, dar mai cu seamă în cea de formare a statului, la geto-daci încep să

apară instituţiile juridice care reprezintă voinţa clasei ce domina din punct de vedere economic.

Sistemul de drept, format din norme cutumiare, obişnuielnice, şi din legi scrise, emise în te-

meiul poruncilor regilor geto-daci, cuprinde în mod necesar şi instituţii de drept penal. Cristalizarea

normelor dreptului penal geto-dac are loc, asemenea celorlalte norme juridice, în perioada de for-

mare a statului centralizat şi independent, menite fiind să sancţioneze pe cei care s-ar împotrivi noii

ordini politice instaurate. Dreptul penal geto-dac cuprindea, ca şi celelalte sisteme de drept antic,

norme aspre. Normele penale aveau drept scop apărarea valorilor fundamentale împotriva infracţiu-

nilor şi sancţionau pe cei care se făceau vinovaţi de crime contra statului, proprietăţii şi familiei.

Iniţial, sancţionarea faptelor penale la geto-daci urmărea scopul răzbunării sângelui. Cu tim-

pul, însă, statul a interzis răzbunarea.

La acel moment pe larg se aplica pedeapsa cu moartea (pentru adulter, omor, trădare, furt

de cereale).

După invadarea provinciei Dacia de Aurelius (anul 275 d. Hr.), în vremea obştii săteşti, cea

mai aspră pedeapsă pentru infractor nu era moartea, ci izgonirea acestuia din cadrul obştii săteşti,

Page 14: Daniel Martin Thesis

14

opinia publică exercitând o înrâurire permanentă asupra celor vinovaţi de infracţiuni şi supunându-i,

în diferite ocazii, oprobriului (strigarea peste sat la horă, porecle etc.) [89, p.33]. Desconsiderat de

locuitorii satului şi povestit continuu, infractorul, izgonit prin asemenea mijloace, era nevoit să pă-

răsească obştea sătească pentru a se stabili în alte teritorii.

Răspunderea pentru faptele personale care dăunează altora, conflictele dintre membrii obştii

se rezolvau în cadrul obştii, pe baza solidarităţii rudelor, talionului şi a compoziţiei.

După plecarea autorităţilor şi legiunilor romane din Dacia, pe teritoriul ei, după cum con-

firmă numeroase date arheologice [68, p.19], populaţia de aici şi-a continuat, în linii mari, modul

de viaţă tradiţional.

În perioada sec. IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor, având o organizare

proprie în cadrul statului şi norme de reglementare a relaţiilor în obşte. Mai multe obşti se uneau în

uniuni, confederaţii de obşti, în vederea realizării unor obiective comune: apărarea de năvăliri, folo-

sirea mai eficientă a unui teritoriu relativ unic ş.a.

Aceste uniuni formează „câmpulung-urile, cnezatele, voievodatele” sau, în general, „ţările”.

Aparatul de conducere a obştilor se menţinea şi era completat de cel al „ţărilor”.

Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obştile, fiind întări-

te prin autoritatea aparatului politic al „ţărilor”. Totodată, în noile condiţii s-au adoptat şi norme noi,

totalitatea acestor norme formând „Legea ţării”. Aceasta avea sensul de totalitate de norme nescrise,

legate prin convingere, credinţă şi conştiinţă.

„Legea ţării” la români era un sistem normativ elementar care reglementa relaţiile dintre

membrii obştii şi dintre obşti referitor la asigurarea liniştii publice prin apărarea vieţii, credinţei şi

demnităţii membrilor obştii.

În ce priveşte reglementarea penală, „Legea ţării” mai păstrează unele reminiscenţe din epoci-

le anterioare, dar, în principal, apără valorile şi relaţiile ce interesează ordinea feudală şi, totodată,

anunţă unele începuturi de modernizare juridică. Statul căuta să pună stavilă practicii învechite a

talionului, prin aplicarea pedepsei, numite zavească (amendă), celor care ar cuteza să mai recurgă la

răzbunarea privată [79, p.132]. De asemenea, se mai întâlnesc cazuri când persoane nevinovate răs-

pund pentru vina unor rude, de exemplu, fratele plăteşte pentru despăgubirea victimelor fărădelegi-

lor comise de fratele său.

Se consacră făţiş inegalitatea în faţa legii penale, după starea socială a făptaşului şi a victimei,

aceleaşi fapte fiind apreciate în mod diferit, ca şi pedepsele.

Întrucât, după cum s-a menţionat deja, sistemul răzbunării nu mai prezenta nici un interes, el a

fost înlocuit, cu timpul, cu un sistem de despăgubire, cu o compoziţie. Aceasta nu mai era o pedeapsă

în sensul strict al cuvântului, ci o împăcare (învoială) între părţi, urmată de o despăgubire materială.

Page 15: Daniel Martin Thesis

15

Făptuitorul, ca să evite loviturile victimei sau ale familiei ei, plătea o despăgubire oarecare care era

lăsată la învoiala părţilor.

Nu trezeşte îndoială faptul că sistemul compoziţiei reprezintă un stadiu mai avansat în evoluţia

pedepsei aplicate unei infracţiuni în dreptul feudal. În locul răzbunării inumane şi inutile, victimei

sau familiei acesteia i se dă ceva care îi era materialmente profitabil şi îi alina întrucâtva suferinţele

îndurate.

Nicolae Iorga, în lucrarea sa „Studii şi documente”, indică următorul citat datând cu 17 iulie

1661, în care se relatează că un oarecare Antonie Colăcescu dă o ocină drept răscumpărare pentru

pedeapsa spânzurătorii: „... cum eu furat un bou, şi m-au prins de faţă şi era să mă spânzure; iar de

unchii mei şi de oamenii mei n-au vrut neme să mă plătească de la curmeiu (spânzurătoare); deci eu,

vădzând că-s de perire, eu dat ocina din sat din Cernoeşte, un bătrân, cu hălăşteu în Pereschiiu, cu

aşa de fân şi cu săpături... ” [99, p.759].

„Legea ţării” îngăduia o largă aplicare a compoziţiei, prin care se puteau răscumpăra cele mai

multe infracţiuni. Chiar şi infractorii pedepsiţi cu moartea puteau să-şi răscumpere „capul” („gâtul”).

În general, se plătea o sumă de bani, iar dacă făptuitorul nu dispunea de bani ca să plătească

cât se învoise, putea da în schimb un bun oarecare al cărui proprietar era. În acest caz, se întocmea

un zapis (act), de regulă, în prezenţa martorilor, sau se cerea ca dreptul de a stăpâni acest bun să fie

întărit de Domnie [74, p.83].

Potrivit „Legii ţării”, cele mai grave infracţiuni erau considerate hiclenia (trădarea comisă

de boieri împotriva domnului), care se pedepsea cu moartea şi confiscarea averii, şi osluhul (neas-

cultarea poruncilor domneşti), care se pedepsea cu moartea sau hatahul (o amendă de vite cu lua-

rea ocinelor).

Pedepsele aplicate erau fie fizice (prin tăierea capului, spânzurătoare, bătaie), fie închisoarea

la ocnă, temniţă sau puşcărie, fie băneşti (gloabă, duşegubină, pradă zăvească). Uneori se aplicau şi

pedepse infamante: purtarea şi bătaia pe uliţă a infractorului, tăierea bărbii.

„Legea ţării” nu prevedea ca pedeapsă tortura celui vinovat.

Autorul Ioan D. Condorachi afirmă că în obiceiurile şi în tradiţia poporului român era înrădă-

cinată practica împăcării părţilor, chiar după ce intervenea puterea publică, care îl condamna pe vi-

novat, victima putea totuşi să ceară ca făptuitorul să fie scutit de pedeapsă, dacă ei se împăcau şi

dacă i se dădea o despăgubire victimei [81, p.4]. În lucrarea „Voyages et ambassades de missire de

Guilbert de Lannoy” (Călătoriile şi soliile domnului Giulbert de Lannoy) (399-1450) se povesteşte

cazul acestui cavaler, ambasador al regelui Franţei Carol al VI-lea, jefuit de tâlhari în apropiere de

Cetatea Albă, în Moldova. Hoţii, fiind prinşi, sunt aduşi cu ştreangul la gât înaintea cavalerului,

lăsându-se la voia lui să fie omorâţi sau iertaţi. Însă, deoarece hoţii i-au restituit banii şi lucrurile

Page 16: Daniel Martin Thesis

16

furate, cavalerul se ruga de Domn (domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun), care i-a iertat de la

moarte şi le dăduse drumul [74, p.84].

Răscumpărarea de pedeapsă se admitea în toate cazurile de delicte private, chiar dacă se pro-

nunţase pedeapsa capitală [74, p.85]. Tot ce se cerea în acest caz era ca victima sau familia ei să-l

ierte pe cel vinovat în faţa autorităţii care pronunţase condamnarea.

Mai mult ca atât, au existat cazuri, reflectate de către N. Iorga şi Ch. Ghibănescu, când răscum-

părarea de la o pedeapsă, pronunţată de autoritatea publică, se putea face şi de o terţă persoană care

nicicum nu fusese implicată în comiterea infracţiunii. Un document din anul 1615 atestă că un oareca-

re popă Matieş plăteşte un cal pentru răscumpărarea capului unui hoţ, numit Ostahi [74, p.85].

Astfel, în vechiul drept penal român se urmărea pedepsirea faptei comise şi despăgubirea ce-

lui vinovat.

La sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XVII mai mulţi domnitori au promulgat consecvent o po-

litică penală mai dură, care se deosebea de politica penală precedentă. Deoarece timp de 40 de ani

(1588-1628) au fost editate o serie de gramote cu conţinut similar, care se refereau la dreptul penal,

aceste măsuri legislative au fost calificate ca o reformă de 40 de ani în domeniile respective. La mij-

locul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante izvoare ale dreptului nostru scris

din epoca feudalismului. Dintre acestea ţinem să amintim Cartea românească de învăţătură („Cartea

românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala a

lui Vasile voievodul şi domnul Ţărei Moldovei, den multe scripturi tălmăcite den limba ilinească pe

limba românească”), zisă şi Pravila lui Vasile Lupu.

Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria

dreptului nostru. Ea a fost întocmită de către logofătul Eustratie din ordinul lui Vasile Lupu şi tipă-

rită în anul 1646 la tipografia mănăstirii Trei Sfetiteli din Iaşi.

Dispoziţiile penale sunt formulate pe baza unor principii moderne pentru acele timpuri,

preluate din lucrarea lui Prosper Farinaccius „Praxi et theoricial criminalis” apărută în 1609-

1614 la Veneţia.

În Pravila lui Vasile Lupu pedeapsa era numită certare. Se aplicau pedepse fizice (decapitarea,

spânzurarea, tragerea în ţeapă), pedepse privative de libertate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăsti-

re), pedepse care vizau expunerea celui vinovat aprobriului public (purtarea prin târg), pedepse reli-

gioase (afurisirea, oprirea la biserică) şi pedepse pecuniare (amenzile sau gloabele). În anumite ca-

zuri se putea aplica şi pedeapsa talionului, ca o reminiscenţă a sistemului răzbunării private.

Erau cunoscute cazuri de comutare a privaţiunii de libertate pe un termen nu prea mare (câteva

săptămâni) în amendă (pentru leziuni corporale). Dacă, de exemplu, era comis un omor de un „rău-

făcător”, atunci pedeapsa cu moartea nu putea fi comutată în amendă „duşegubina”. În general,

Page 17: Daniel Martin Thesis

17

mărimea amenzii varia în funcţie de infracţiunea săvârşită, de exemplu, pentru omorul nou-

născutului se încasa o amendă de 2,5 ori mai mare ca pentru omor din imprudenţă.

Pravila lui Vasile Lupu s-a aplicat în Moldova până în secolul al XVIII-lea.

Începând cu secolul al XVIII-lea, hrisoavele domneşti – ca formă de exprimare a voinţei clasei

dominante – se situează pe un loc de frunte şi domnii fanarioţi le-au folosit din plin.

În acest secol, intensa activitate legislativă s-a oprit la nivelul de proiect de cod oficial sau pri-

vat, precum şi la o importantă serie de culegeri oficiale sau private de acte normative. În seria unor

astfel de culegeri se înscrie şi Manualul lui Armenopol (denumit şi Hexabiblul lui Armenopol),

Vacteria sau Syntagma lui Matei Vlastares.

În domeniul dreptului penal, în sec. XVIII în Principatele Române se răspândesc ideile uma-

niste ale iluminiştilor. Curentul iluminist era pătruns de un profund umanism. Lucrarea lui Cezare

Beccaria „Despre delicte şi pedepse”, scrisă în 1764, devine cunoscută în Moldova şi în Valahia.

Sub influenţa acestor idei pedeapsa cu moartea pentru hiclenie se aplica tot mai rar. Începe a

se practica o pedeapsă asemănătoare cu degradarea civilă – „îmbrăcarea în suman”, adică privarea

de rangul de boier şi de privilegiile respective.

Pe larg se aplica amenda judiciară (gloaba) pentru depunerea mărturiei false, confecţionarea

banilor, răni etc. Numai omorul cu intenţie directă era pedepsit cu moartea, iar cel săvârşit din im-

prudenţă era sancţionat prin răscumpărarea vinei, plata gloabei.

Pentru furt, ţăranii erau pedepsiţi cu ocna, pedepse corporale; pentru furt a treia oară se preve-

dea şi tăierea mâinilor. Hoţii erau înfieraţi (pe frunte) pentru a uşura evidenţa recidivei ş.a.

Astfel, pedeapsa capitală, aspru criticată de Beccaria, a fost păstrată, dar se aplica tot mai rar.

Domnitorul Alexandru Mavrocordat menţiona în 1783 că în Moldova pedeapsa cu moartea se aplica

rar, doar pentru omor premeditat, tâlhărie cumulată cu omorul sau tâlhărie a treia oară. Însuşi Ale-

xandru Mavrocordat a jurat să nu o aplice. Tot mai des, ocna şi închisoarea înlocuiau pedeapsa cu

moartea. Pedepsele pecuniare – gloaba – se înlocuia în multe cazuri chiar şi în caz de omor; dacă

făptuitorul se împăca cu rudele victimei sau dacă criminalul nu era cunoscut, plătea obştea pe al că-

rei hotar s-a comis infracţiunea.

La începutul secolului XIX, o încercare de a sistematiza legislaţia moldovenească face juristul

Andronache Donici. El a analizat dreptul cutumiar, legislaţia domnească la dreptul bizantin recep-

tat, alcătuind un manual de legi care l-a intitulat „Adunare cuprinzătoare în scurt legile din cărţile

împărăteşti pentru conducerea celor ce învaţă legile cu arătarea cărţii, titlului, capitolului şi paragra-

fului legilor împărăteşti” [68, p.87]. Această lucrare, numită şi Manualul juridic al lui Andronache

Donici, în pofida faptului că a fost publicată la Iaşi în anul 1814, după anexarea Basarabiei la Impe-

riul Rus, de către nimeni nu este contestat faptul că a fost răspândită şi în Basarabia de după 1812.

Page 18: Daniel Martin Thesis

18

Caracterizând lucrarea lui A. Donici, unii autori afirmă: „...manualul s-a bucurat de un real in-

teres din partea practicienilor, deoarece era redactat în limba română, avea o structură modernă şi

cuprindea reglementări avansate” [79, p.154].

Acest cod al pravilistului Donici cuprindea 42 capitole, din care doar un capitol (41) conţinea

norme de drept penal, celelalte referindu-se la dreptul civil şi de procedură.

Importanţa monumentelor dreptului scris era în creştere. O caracteristică a dreptului penal

consta în modernizarea formei sale prin elaborarea de noi coduri, care vin să completeze pe cele

anterioare şi conturează începuturile unui sistem de drept. Aceste noi coduri au fost elaborate

ţinându-se cont de noile codificări europene occidentale (Franţa, Italia ş.a.)

Dreptul penal, ca şi alte ramuri de drept, s-a dezvoltat sub influenţa condiţiilor social-

economice şi a curentului iluminist. În 1820-1826 în Moldova au fost tipărite prima şi a doua parte

ale Condicii Criminaliceşti, care era de fapt un Cod penal şi de Procedură penală (Pravilniceştile

orânduieli întru cercetarea faptelor criminaliceşti).

Potrivit concepţiei consacrate în Criminaliceasca Condică, toate infracţiunile erau considerate

criminale.

Pedepsele denotă o discriminare socială vădită, deoarece pentru nobili se prevăd pedepse pe-

cuniare, surghiun la mănăstire, iar pentru cei „proşti” sunt indicate pedepse fizice, ocna.

Codul prevedea şi caracterul public al aplicării unor pedepse: pedepse corporale în public,

plimbarea pe străzi spre ruşinarea infractorului.

Se restrânge aplicarea pedepsei cu moartea: ea se aplica pentru omor cu intenţie şi jaf cu

omor. Pentru hiclenie urma pierderea dregătoriei şi a rangului de boier.

Pedepsele de mutilare (tăierea mâinilor) s-au aplicat numai până la 1832, pentru falsificarea

pecetei domneşti, care după 1832 se pedepseşte cu ocna.

Privaţiunea de libertate se aplica mai pe larg.

Confiscarea averii este interzisă de Condica Criminalicească. Astfel, are loc îmblânzirea re-

presiunii penale: moartea se aplică mai rar, mutilarea este anulată, dar pedepsele corporale se mai

menţin alături de privaţiunea de libertate şi amenzi.

Prin încheierea la 28 mai 1812 a păcii de la Bucureşti se pune capăt războiului ruso-turc din

anii 1806-1812. Una dintre clauzele acestui tratat de pace prevedea anexarea regiunii dintre Prut şi

Nistru (Basarabia) la Imperiul Rus, parte componentă a Principatului Moldovei.

Imediat după pacea de la Bucureşti a fost adoptat Regulamentul organizării administraţiei

provizorii în Basarabia. Pe lângă acesta, în Basarabia s-au mai aplicat şi alte izvoare de drept, cum

sunt: Hexabiblul lui Armenopol, Manualul lui Andronache Donici şi Sobornicescul Hrisov de la

1785 al domnitorului Alexandru Mavrocordat [68, p.113].

Page 19: Daniel Martin Thesis

19

În sfera dreptului penal în Basarabia au fost aplicate legile Imperiului Rus.

În Rusia, până în 1835, în domeniul dreptului penal s-au aplicat mai multe legi, chiar începând cu

Pravila de Sobor a lui Alexei Mihailovici. Din 1835 a întrat în vigoare codul general „Svod zaconov”.

În 1845 a fost adoptat un nou Cod penal – „Ulojenie o nakazaniah ugolovnîh i ispravitelinîh”

(Codul pedepselor criminale şi corecţionale) intrat în vigoare în 1846. Acest act normativ denotă o

discriminare socială vădită în privinţa pedepselor care de fapt erau constituite ca două sisteme:

1) pentru nobili şi cler;

2) pentru toţi ceilalţi.

Persoanele din stările privilegiate nu erau supuse pedepselor corporale. Articolul 18 al Codu-

lui clasifică toate pedepsele în pedepse criminale şi pedepse corecţionale. În sistemul pedepselor

intrau următoarele: pedeapsa capitală; privaţiunea de libertate; munca la ocne fără termen; munca la

ocne, în cetate, la uzine, pe termen; exilul în Siberia, Caucaz, în alte gubernii; pedepsele pecuniare

(amenda şi confiscarea averii, totală sau parţială, însă doar în cazurile expres prevăzute de lege);

pedepse corporale (doar pentru anumite categorii de infractori); mustrarea în prezenţa instanţei sau,

în cazurile cele mai grave – cu uşile deschise. Pentru anumite infracţiuni se aplicau şi pedepsele bi-

sericeşti (pocăinţa bisericească). Codul prevedea şi un şir de pedepse complementare şi accesorii,

printre care: interdicţia anumitor meserii şi profesii, obligaţia de a cere scuze de la pătimaş, în pre-

zenţa instanţei sau a martorilor, în forma şi expresiile stabilite de instanţă.

Pentru crime şi delicte de serviciu erau aplicate un şir de pedepse specifice, ca: eliminarea de

la slujbă, destituirea din funcţie, degradarea din funcţie, reţinerea din salariu, mustrarea, admonesta-

rea. Pentru comiterea infracţiunilor ce au atras pagube materiale şi morale, de rând cu pedeapsa,

condamnaţii erau obligaţi să recupereze aceste pagube. În caz de deces al vinovatului, această recu-

perare se răsfrângea şi asupra moştenitorilor, însă doar în limitele averii moştenite.

Revoluţia de la 1848 la români, încadrându-se în contextul general european, a avut un carac-

ter unitar pentru Principatele Române. Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină prin formarea sta-

tului naţional modern.

Statul naţional, care se constituie în 1859, prin alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan

Cuza (1859-1866) atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, adoptă oficial, în 1862 numele de

România. Perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost o perioadă rodnică sub aspectul legife-

rării şi este meritul întâiului domn al României moderne de a fi dat ţării o legislaţie nouă în pas cu

progresul, unica pentru statul naţional român, lichidând haosul şi arbitrajul feudal, şi de a fi aşezat,

la baza vieţii societăţii, principiul legalităţii.

În 1864, o comisie, formată din şapte membri, a fost însărcinată cu elaborarea unui proiect de

Cod penal. Această comisie a studiat cu atenţie legislaţia penală a altor state, îndeosebi Codul penal

Page 20: Daniel Martin Thesis

20

francez din 1810 şi, în oarecare măsură, Codul penal prusian din 1851. Aceste două acte legislative

au reprezentat principalele izvoare ale Codului penal român.

Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. Elaborat în condiţii

în care legislaţiile statelor europene erau dominate de principiile şcolii clasice penale (fondator

Francesco Carrera), Codul penal român purta amprenta punităţii: liber arbitru – culpabilitate –

pedeapsă. Pornind de la postulatul că oamenii raţionali au capacitatea de a alege între ceea ce

este permis şi ceea ce nu este permis (liberul arbitru), Codul penal român considera că infracto-

rii sunt dominaţi de porniri antisociale (culpabile) şi, ca atare, ei trebuie pedepsiţi şi excluşi din

societate.

Deşi era dominat de concepţii obiectiviste, Codul penal român a adus contribuţii importante la

apărarea valorilor supreme ale societăţii din acea vreme.

Codul penal era structurat în trei cărţi: Cartea I cuprindea dispoziţii privitoare la pedepse şi la

felul lor, Cartea a II-a cuprindea norme cu privire la crime şi delicte, iar Cartea a III-a – contravenţii

poliţieneşti şi pedepsele pentru ele.

Conform structurii sale, Codul a adoptat o clasificare tripartită a infracţiunilor: crime, delicte

şi contravenţii. Această clasificare nu era justificată din punct de vedere teoretic, distincţia făcându-

se doar ţinându-se cont de sistemul pedepselor. Pedepsele erau de trei feluri: criminale, corecţionale

şi poliţieneşti, corespunzând fiecărei categorii de infracţiune.

Pentru crime se prevedeau:

− munca silnică pe viaţă şi pe termen – termenul maximal fiind de 20 ani;

− recluziunea într-o casă de muncă;

− detenţiunea nu mai mult de doi ani şi

− degradarea civică.

Degradarea civică însemna destituirea de la orice oficiu public, pierderea drepturilor politice şi

sociale (interzicerea de a purta arme, de a fi înrolat în armată, de a fi în învăţământ).

Munca silnică ca pedeapsă penală însemna munca în mine sau în penitenciarele speciale. De

regulă, cei condamnaţi la muncă silnică ca pedeapsă complementară suportau şi degradarea civilă.

Pedeapsa cu moartea nu era prevăzută în Cod, cea mai aspră pedeapsă fiind munca silnică pe viaţă

(pentru omor comis cu intenţie directă).

Delictele se sancţionau prin privaţiunea de libertate de la 15 zile până la 2 ani.

Contravenţiile poliţieneşti erau sancţionate cu amendă sau închisoare până la 15 zile pentru

încălcări ale ordinii şi regulilor de convieţuire, ca: împiedicarea circulaţiei pe stradă, deţinerea în

stare murdară a străzilor, hogeagurilor, producerea zgomotului noaptea şi tulburarea liniştii, lipsa

numărului la diligenţe etc.

Page 21: Daniel Martin Thesis

21

Acest Cod nu conţinea pedepse corporale şi nici de mutilare. El reprezenta cea mai blândă le-

ge penală din Europa acelor timpuri [68, p.130].

Făurirea statului naţional unitar român prin unirea tuturor teritoriilor româneşti cu Vechiul

Regat a fost opera întregului popor român. Românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat

au dus o luptă consecventă împotriva dominaţiei străine care s-a finalizat prin hotărârile democrati-

ce adoptate de organe alese despre unirea cu Ţara.

Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu Ţara la 27 martie 1918. Congresul naţional al

românilor din Bucovina a proclamat la 15 (28) noiembrie 1918 unirea acestei părţi a Moldovei de

Nord cu România. La 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 Marea adunare Naţională a românilor din

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească a declarat unirea tuturor teritoriilor locuite de români cu

România. Unirea a fost susţinută şi de saşi la Congresul lor.

După întemeierea României Mari s-a creat o situaţie nouă şi în domeniul dreptului penal, fiind

în vigoare o pluralitate de legislaţii: Codul penal ungar din 1878 şi Codul penal austriac din 1852

(în Transilvania şi Bucovina). Numai într-o singură provincie din cele reunite – Basarabia – legea

penală din vechea Românie a fost extinsă din 1919.

Treptat, Codul penal din 1865 s-a extins asupra întregii ţări, dar, cu toate acestea, în 1920 au

început lucrările în vederea elaborării unui nou Cod penal. Adoptarea lui a fost însă tergiversată pâ-

nă la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 (Codul penal „Carol al II-lea”).

Acest Cod penal nou a păstrat acelaşi sistem de pedepse, dar au fost introduse şi altele noi. În

conformitate cu acest act normativ, apare o nouă clasificare a pedepselor: pedepse de drept comun

şi altele politice. În calitate de pedepse complementare au fost introduse aşa pedepse ca interdicţia

corecţională, decăderea din puterea părintească, publicarea şi afişarea hotărârilor de condamnare.

Deşi pedeapsa capitală şi cele corporale nu erau prevăzute, în general s-a considerat că în noul Cod

penal regimul punitiv s-a înăsprit [94, p.403].

Codul penal „Carol al II-lea” pentru prima dată a legalizat instituţia suspendării condiţio-

nate a executării pedepsei, această instituţie fiind prevăzută iniţial în Legea conflictelor de

muncă din 1920 şi apoi în Legea sindicatelor profesionale din 1921 pentru pedepsele prevăzute

în aceste legi speciale.

Codul penal din 1936 conţinea în art.65 următoarele prevederi: „În cazul unei condamnări la

cel mult 2 ani închisoare corecţională, detenţiune simplă sau amendă, instanţa de fond, prin însăşi

hotărârea condamnatoare, poate suspenda executarea pedepsei pronunţate, pe timp de 3 ani, plus

durata pedepsei...” [100, p.78].

Cu unele mici modificări, suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost prevăzută şi în

Codul penal al României din 1968.

Page 22: Daniel Martin Thesis

22

Odată cu unirea Basarabiei cu România, teritoriul din stânga Nistrului populat de români a ră-

mas în componenţa Statelor Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică). Ca urmare a mişcării naţionale,

în 1924 a fost creată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul Republicii

Sovietice Socialiste Ucrainene. Din acest timp, pe teritoriul dat se aplica legislaţia penală unională şi

ucraineană, respectiv Codul penal al RSSU din 1922, apoi Codul penal al RSSU din 1926.

Deosebirea principală a Codului penal din 1922 constă în faptul că acesta stabilea o listă ex-

haustivă a pedepselor penale. Astfel, în şirul pedepselor penale se înscriu: expulzarea din RSSU pe

termen sau fără termen, privaţiunea de libertate cu izolarea strictă a condamnatului sau fără o aşa

izolare, munca corecţională fără privaţiunea de libertate, condamnarea condiţională, confiscarea

averii, amenda, limitarea în drepturi, destituirea din funcţie, mustrarea publică, obligaţia de a recu-

pera paguba. Ca măsură excepţională se prevedea pedeapsa capitală [107, p.227-228].

În Codul penal din 1926, termenul de pedeapsă penală a fost înlocuit cu termenul de măsuri de

protecţie socială, care se clasificau în: măsuri cu caracter juridico-corecţional; măsuri cu caracter

medical şi măsuri cu caracter pedagogico-medical.

De facto, ca pedepse erau recunoscute doar măsurile cu caracter juridico-corecţional, care in-

cludeau: declararea drept duşman al oamenilor muncii cu privarea de cetăţenie a URSS şi expulza-

rea din URSS pentru totdeauna; privaţiunea de libertate cu izolarea strictă a condamnatului; privaţi-

unea de libertate fără o astfel de izolare; munca corecţională fără privaţiunea de libertate; limitarea

în drepturi; expulzarea din URSS pe termen; îndepărtarea din limitele republicilor unionale sau din

anumite localităţi cu stabilirea altui loc de trai sau fără, cu interzicerea traiului în anumite localităţi

sau fără aşa interdicţie; destituirea din funcţie; privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de

a practica o anumită activitate; mustrarea publică; confiscarea averii; amenda; preîntâmpinarea. Ca

măsură excepţională se prevedea pedeapsa capitală. Primele 4 pedepse, inclusiv pedeapsa capitală,

se aplicau doar în calitate de pedepse principale, celelalte – atât ca pedepse principale, cât şi ca pe-

depse complementare [107, p.239-240].

Observăm astfel că ambele aceste coduri dau dovadă de o pronunţată ideologizare a legislaţiei

penale şi, respectiv, a pedepselor penale.

În urma pactului Molotov-Ribbentrop, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat la Uniu-

nea Sovietică. La 2 august 1940 la Sesiunea Sovietului Suprem al URSS a fost adoptată legea

despre formarea RSSM, iar la 14 decembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, printr-un

decret a permis folosirea temporară pe teritoriul RSSM a codurilor penal, civil, de procedură pe-

nală, civilă, a Codului muncii şi a Codului familiei ale RSSU [68, p.183]. Această situaţie a durat

până la adoptarea Codului penal al RSSM din 24 martie 1961, care a acţionat în Republica Mol-

dova până la 12 iunie 2003.

Page 23: Daniel Martin Thesis

23

Iniţialmente, în afară de pedepsele prevăzute actualmente de art.21 din Codul penal al Repu-

blicii Moldova, în sistemul pedepselor erau incluse: deportarea, expulzarea, munca corecţională fără

privaţiunea de libertate.

În conformitate cu art.25 din Codul penal al Republicii Moldova, deportarea reprezenta înde-

părtarea condamnatului din locul său de trai, obligându-l să se stabilească într-o anumită localitate,

pe când, în conformitate cu art.26 din Codul penal, expulzarea constituia îndepărtarea condamnatu-

lui din locul său de trai, interzicându-i-se să locuiască în anumite localităţi.

Anume prin indicarea în sentinţă a locului concret unde urma să locuiască condamnatul deportarea

se deosebea de expulzare. Ambele pedepse se prevedeau atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse

complementare. Ambele nu se aplicau minorilor în vârstă de până la 18 ani, iar deportarea nu se aplica,

de asemenea, femeilor gravide şi femeilor care aveau la întreţinerea lor copii în vârstă sub 8 ani. Încă în

timpul Uniunii Sovietice, majoritatea savanţilor jurişti se pronunţau pentru excluderea acestor pedepse,

indicând în primul rând ineficacitatea acestora şi, ca rezultat, aplicarea extrem de rară. Bineînţeles, odată

cu declararea suveranităţii şi independenţei statului nostru, dat fiind teritoriul relativ mic al Republicii

Moldova, au dispărut condiţiile obiective de punere în executare a deportării şi expulzării.

Considerăm că anume din aceste motive, prin Legea Republicii Moldova privind unele modi-

ficări în Codul penal, nr.11 45-XII din 04.08.1992 [24], ambele pedepse au fost excluse din Codul

penal al Republicii Moldova.

Munca corecţională fără privaţiune de libertate se stabilea, în conformitate cu art.27 din Codul

penal al Republicii Moldova, pe un termen de la două luni până la doi ani şi se executa conform

sentinţei instanţei de judecată fie la locul de muncă al condamnatului, fie în alte locuri din circum-

scripţia în care locuia condamnatul, cu reţinerea din câştigul acestuia în folosul statului a unei părţi

stabilite de instanţă în limitele de la 5 la 20 procente din sumă.

Odată cu ratificarea prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XII din 24.07.1997 a Convenţiei

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a apărut necesitatea abolirii pedep-

sei în cauză, deoarece, în conformitate cu art.4 alin.2 al Convenţiei menţionate, „nimeni nu poate fi

constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie” [1]. Ca rezultat, în scopul armonizării legisla-

ţiei naţionale cu convenţiile internaţionale ratificate, prin Legea Republicii Moldova pentru modifi-

carea Codului penal, Codului de procedură penală, Codului cu privire la contravenţiile administrati-

ve, Codului de executare a sancţiunilor de drept penal şi Codului muncii, nr. 205-XIV din

25.11.1998 [26], munca corecţională fără privaţiunea de libertate a fost exclusă din sistemul pedep-

selor penale al Republicii Moldova.

Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova despre introducerea unor modificări şi

completări în unele acte legislative ale RSS Moldoveneşti, nr. 3803-XI din 29.03.1990 [42],

Page 24: Daniel Martin Thesis

24

sistemul pedepselor penale a fost completat cu o pedeapsă nouă – ridicarea contra echivalent a

mijlocului de transport.

Această pedeapsă consta în ridicarea forţată şi în realizarea ulterioară în modul stabilit a mij-

locului de transport proprietate personală a persoanei condamnate cu remiterea sumei încasate fos-

tului proprietar, cu excepţia cheltuielilor de realizare [71, p.257].

Pedepsei în cauză îi erau proprii unele semne specifice care o deosebeau de altele. În primul

rând, ea constă în trecerea forţată din proprietatea unei persoane în proprietatea alteia a unui obi-

ect specific. Această trecere forţată apropia pedeapsa în cauză de confiscarea averii, dar, în acelaşi

timp, ea, spre deosebire de confiscarea averii, nu era gratuită, ci contra echivalent bănesc, stabilit,

după cum rezultă din art.36, 37 ale Regulamentului cu privire la modul şi condiţiile de executare

în RSS Moldovenească a pedepselor penale, care nu sunt legate de aplicarea măsurilor de înrâuri-

re corecţională prin muncă asupra condamnaţilor, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii

Moldova nr. 3359 din 05.04.1984 [41], de către magazinul de mărfuri primite în comision. De

confiscarea averii, ridicarea contra echivalent se deosebea şi prin faptul că forţat putea fi transmis

doar automobilul.

Ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport constituia o pedeapsă complementară şi

se aplica doar în cazurile prevăzute de Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova din

1961, şi anume: în caz de încălcare a regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloace-

lor de transport de către persoanele care conduc mijloacele de transport (art.177 din Codul penal al

Republicii Moldova), de conducere a mijloacelor de transport în stare de ebrietate (art.1771), de

predare a conducerii mijlocului de transport unei persoane aflate în stare de ebrietate (art.1773).

E greu a constata eficacitatea unei asemenea pedepse. S-ar părea că ea era lipsită şi de elemen-

tul coercitiv (deşi ridicarea era forţată, echivalentul bănesc se restituia proprietarului), şi de efectul

preventiv. Doar, în realitate, prin aplicarea acestei pedepse persoana nu era privată de posibilitatea

de a procura un alt mijloc de transport. Afectând doar într-o anumită măsură situaţia patrimonială a

persoanei, ea era lipsită de careva consecinţe juridico-penale utile. Probabil, anume din acest motiv,

prin Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 51-XIII

din 14.04.1994 [25], ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport a fost exclusă din sistemul

pedepselor penale al Republicii Moldova.

În sistemul pedepselor penale al Republicii Moldova a existat pedeapsa cu moartea – cea mai

severă şi contradictorie pedeapsă pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Istoria civilizaţiei con-

temporane nu cunoaşte o analogie a unei atare atitudini cum ar fi cea faţă de problema privind pe-

deapsa capitală şi, probabil, această problemă nu va găsi rezolvarea univocă în timpul apropiat.

Aceasta deoarece pedeapsa capitală, ca tip al pedepsei, se apreciază nu numai în cadrul jurisprudenţei,

Page 25: Daniel Martin Thesis

25

dar şi în cadrul politicii penale a statului, filosofiei, sociologiei, psihologiei, în fine la nivel de con-

ştiinţă socială.

Articolul 22 din Codul penal al Republicii Moldova din 1961 prevedea că pedeapsa cu moar-

tea se aplica ca măsură excepţională prin împuşcare, pentru infracţiuni contra statului, pentru omor

premeditat săvârşit cu circumstanţe agravante, pentru viol ce a avut urmări extrem de grave, precum

şi pentru violarea unei minore în vârstă de până la 14 ani, pentru atentarea la viaţa colaboratorului

de poliţie şi pentru infracţiuni militare grave. Această pedeapsă nu se aplica femeilor şi minorilor cu

vârsta sub 18 ani. După cum reiese din prevederile enunţate, această pedeapsă se aplica doar în

anumite cazuri, destul de limitate.

Odată cu ratificarea prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 522-XIII din

12.07.1995 a Statutului Consiliului Europei [44], Republica Moldova a fost primită ca membru al

Consiliului Europei cu condiţia abolirii pedepsei capitale, deoarece Protocolul adiţional nr.6 al

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că pedeapsa

penală este abolită. Această normă e obligatorie pentru statele membre ale Consiliului Europei. Ca

rezultat, această pedeapsă a fost exclusă din sistemul pedepselor penale al Republicii Moldova.

Actualmente, Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002 şi intrat în vigoa-

re la 12 iunie 2003, are o viziune cu totul alta asupra pedepsei penale şi a categoriilor sale.

Astăzi pedeapsa penală nu este o osândă pentru condamnaţi, ci, în primul rând, un mijloc de

restabilire a echităţii sociale, în al doilea rând – un mijloc de corectare a condamnaţilor şi, în al trei-

lea rând – un mijloc de prevenire generală şi specială a săvârşirii de noi infracţiuni.

Pedepsele penale prevăzute de actualul Cod penal sunt de două categorii: care pot fi aplicate per-

soanelor fizice şi care pot fi aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător.

Cele aplicate persoanelor fizice sunt expres enumerate în art.62 CP RM, în ordinea de la cea

mai blândă spre cea mai aspră. Această normă, spre deosebire de norma analogică din Codul penal

din 1961, conţine noi categorii de pedepse care anterior nu erau prevăzute şi care reflectă exigenţele

politicii penale contemporane. Astfel de pedepse sunt: munca neremunerată în folosul comunităţii şi

detenţiunea pe viaţă.

Un capitol separat al Codului penal (Capitolul X) este dedicat măsurilor de siguranţă, printre

expulzarea şi confiscarea specială, care anterior erau prevăzute printre pedepsele penale.

În concluzie ţinem a menţiona următoarele.

Primo, suntem absolut de acord cu marele jurist Ion Tanoviceanu care menţionează că întrea-

ga evoluţie a dreptului penal este legată de evoluţia pedepsei. Dreptul penal a urmat calea ce a ur-

mat-o concepţia pe care în decursul timpurilor popoarele au avut-o despre ideea de justiţie penală,

idee care servea la modelarea pedepselor.

Page 26: Daniel Martin Thesis

26

Secundo, severitatea represiunii a fost o continuă cauză de înăsprire a moravurilor, alimentând

îndârjirea criminalilor feroci şi mărind numărul acestora. Numai după ce pedepsele au început să fie

mai blânde s-a produs acea deplasare puternică de la criminalitatea sângeroasă la criminalitatea fra-

uduloasă. Aceste învăţăminte au fost plătite scump de omenire, dar, după cum se vede, întotdeauna

este nevoie de sacrificii [101, p.70].

Astfel, în dreptul penal, ca şi în alte domenii ale dreptului, necontenit s-au produs schimbări.

Politica penală promovată a dovedit că creşterea represiunii penale nici pe departe nu dă acele re-

zultate care au fost preconizate sau care sunt necesare societăţii.

În context, legea penală, dar în special doctrinarii şi lucrătorii practici sunt în continuă căutare

a unor căi cât mai eficiente de îmbunătăţire a politicii penale promovate de stat şi în acest context

alternativele privaţiunii de libertate îşi merită locul lor ca obiect de cercetare.

Tertio – măsuri neprivative de libertate care raţional înlocuiau detenţiunea au fost cunoscute

dintotdeauna, atât doar că nu formau un concept aparte. Societatea din cele mai vechi timpuri căuta

diverse metode care ar înlocui deţinerea într-un penitenciar, având în acelaşi timp un efect coercitiv

şi educativ mai mare chiar decât privarea făptuitorului de libertate (strigarea peste sat, amenda,

munca corecţională etc.).

§ 1.2. CONCEPTUL, TRĂSĂTURILE ŞI CONŢINUTUL MĂSURILOR ALTERNATIVE

PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

O perioadă îndelungată privaţiunea de libertate era privită drept un mijloc universal al reacţiei

statului la orice formă a criminalităţii, indiferent de gravitatea acesteia. Mai mult, la răscrucea seco-

lelor XVIII-XIX, sub influenţa filosofiei Iluminismului, privaţiunea de libertate constituia o alterna-

tivă pedepselor inumane şi drastice, cum ar fi pedeapsa cu moartea sau pedepsele corporale, răspân-

dite pe larg în acele vremuri. Între timp, după cum demonstrează practica, izolarea de societate nici

pe departe nu poate fi considerată o condiţie necesară şi adecvată pentru realizarea sarcinilor politi-

cii penale. Deja la sfârşitul secolului XIX privaţiunea de libertate a fost atacată de practicieni şi teo-

reticieni pentru imposibilitatea rezolvării sarcinii principale a pedepsei penale, şi anume – reabilita-

rea socială şi corectarea condamnaţilor [96, p.2]. Critică justificată, deoarece potenţialul diferenţie-

rii influenţei coercitive în cadrul privaţiunii de libertate este prea mic pentru a asigura echilibrul în-

tre fapta comisă şi pedeapsa stabilită şi, ca rezultat, pentru a conta pe realizarea scopurilor propuse.

Izolarea de societate ca reacţie la criminalitatea de o gravitate scăzută a fost criticată de co-

munitatea internaţională pentru neajunsurile sale, în special pentru faptul că această pedeapsă este

Page 27: Daniel Martin Thesis

27

legată de desocializarea personalităţii, condiţionând schimbări profunde ale psihicului uman, spo-

rirea recidivei.

După cum menţionează profesorul ungar C. Bard, ca rezultat al criticii necontenite expuse la

diferite foruri şi organizaţii internaţionale, alternativele tradiţionale ale privaţiunii de libertate, cum

sunt amenda, suspendarea executării pedepsei şi probaţiunea, în acelaşi rând, mustrarea publică şi

diferite forme ale muncii socialmente utile, au devenit parte componentă a sistemului de pedepse

penale într-un şir de ţări [105, p.64].

În preambulul la Rezoluţia (76) 10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire

la unele măsuri de pedeapsă alternative privaţiunii de libertate, adoptată la 9 martie 1976, se menţi-

onează despre „...tendinţa manifestată în toate statele membre de a evita, pe cât posibil, pronunţarea

sentinţelor legate de privaţiunea de libertate, ca o consecinţă a neajunsurilor lor evidente, precum şi

din stima faţă de libertatea individuală...” [265].

În aşa mod, ab initio societatea ştiinţifică, iar mai apoi şi reprezentanţii puterii de stat au ajuns

la concluzia că este necesară implementarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

Dezvoltarea sistemului de măsuri alternative privaţiunii de libertate a fost determinată de mai

mulţi factori care se reduc în principal la faptul că privaţiunea de libertate posedă prea multe ca-

renţe, iar alternativele privaţiunii de libertate, ca reacţie statală la comportamentul infracţional, din

contra, conţin un şir de avantaje incontestabile.

După cum se menţionează în preambulul la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Mi-

niştri către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în societate,

adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10]1, „executarea sancţiunilor penale în

sânul comunităţii oferă o mai bună protecţie societăţii decât desfăşurarea unui proces pe termen

lung, salvând de la sine şi interesele victimei”.

Analizând esenţa şi conţinutul privaţiunii de libertate, am putea releva un şir de neajunsuri şi

dezavantaje ale acesteia faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate.

Un prim neajuns al privaţiunii de libertate este eficacitatea scăzută a acesteia. Trebuie de

constatat că în ultimele decenii au crescut esenţial proporţiile criminalităţii de recidivă [270, p.89],

ceea ce denotă elocvent ineficienţa sistemului judiciar şi execuţional-penal. Eficienţa pedepsei de-

pinde de mai mulţi factori, printre care: conţinutul şi mecanismul influenţei coercitive a pedepsei;

condiţiile de ispăşire a pedepsei; posibilitatea resocializării şi adaptării postpenitenciare [117, p.13].

La toţi aceşti indici privaţiunea de libertate nu corespunde aşteptărilor sociale.

1 Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în societate reprezintă unul din actele internaţionale de bază în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate.

Page 28: Daniel Martin Thesis

28

De menţionat că potenţialul coercitiv al privaţiunii de libertate cu mult depăşeşte potenţialul

educativ, fapt determinat de condiţiile destul de severe de ispăşire a pedepsei, de îngustarea esenţia-

lă a drepturilor fundamentale, de posibilităţile limitate de autorealizare, inclusiv profesională. Dis-

crepanţa dintre aceste două categorii, atunci când sporirea constrângerii nu este justificată de factori

criminogeni ai personalităţii condamnatului, atrage reducerea eficienţei măsurii de constrângere,

condamnatul pierzând încrederea că există un echilibrul între „faptă” şi „răsplată”, aşa cum spune

un vechi proverb.

Analizând eficienţa privaţiunii de libertate de scurtă durată, renumitul profesor rus M.D.

Şargorodschi încă la începutul anilor ’50 ai sec. XX menţiona că „în cazul privaţiunii de libertate pe

termen scurt, de regulă, acţionează caracterul intimidant al pedepsei, dar în asemenea situaţie trebu-

ie de determinat dacă impactul nefast al privaţiunii de libertate nu reprezintă o plată prea mare pen-

tru acest caracter intimidant. Efectele negative ale privaţiunii de libertate pot servi un argument su-

ficient pentru o atitudine negativă faţă de privaţiunea de libertate pe termen scurt şi pentru recu-

noaşterea eficienţei scăzute a acesteia, cu excepţia cazurilor când, din anumite considerente, aplica-

rea altor măsuri este imposibilă” [187, p.386-387].

Altă cauză care a determinat necesitatea elaborării măsurilor alternative o constituie caracte-

rul inuman al privaţiunii de libertate. Regimul penitenciar este caracterizat de elementul esenţial al

mecanismului de constrângere – celui condamnat i se reduce posibilitatea de a se deplasa liber şi de

a dispune la dorinţă de timpul său, de a-şi manifesta posibilităţile şi de a-şi realiza aptitudinile.

Acest regim, urmat în procesul ispăşirii pedepsei, lasă amprente asupra întregului mod de viaţă al

celui condamnat. Privaţiunea de libertate, intervenind în sfera drepturilor personale ale condamnatu-

lui, modifică esenţial statutul juridic al acestuia, în special sub trei aspecte:

1) de unele drepturi şi libertăţi persoana este lipsită în general (dreptul la libera circulaţie,

dreptul la vot, dreptul la alegerea domiciliului);

2) unele drepturi sunt esenţial limitate (dreptul la inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea

domiciliului, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice);

3) condamnatului îi sunt impuse un şir de obligaţii specifice, determinate de regimul peniten-

ciar (să menţină curăţenia în încăperile de locuit şi de serviciu, la locurile de muncă, să păstreze îm-

brăcămintea, să aştearnă patul conform modelului stabilit, să respecte regulile de igienă personală,

să păstreze produsele alimentare şi obiectele de folosinţă individuală în locurile şi în încăperile spe-

cial amenajate (pct. 98 al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, aprobat prin Hotărârea

Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din 26.05.2006) [47].

În aşa mod, ispăşirea pedepselor legate de izolarea de societate cauzează personalităţii celui

condamnat un prejudiciu care nu poate fi compensat prin nimic; din contra, după liberare urmează

Page 29: Daniel Martin Thesis

29

un proces îndelungat şi anevoios de adaptare postpenitenciară, persoana fiind, de regulă, respinsă de

către societate.

Desocializarea condamnatului constituie una dintre cele mai nocive trăsături ale privaţiunii de

libertate. Aceasta se dovedeşte a fi şi mai simţitor în Republica Moldova, deoarece condiţiile ispăşi-

rii pedepsei în instituţiile penitenciare nu corespund principiului umanismului şi standardelor inter-

naţionale în domeniul executării pedepsei, afectând unele drepturi fundamentale ale omului care nu

trebuie să nimerească în sfera coercitivului, şi anume: dreptul la sănătate, la securitate personală, la

condiţii normale de viaţă. Perturbările enunţate ale vieţii cotidiene a celui condamnat sunt justificate

numai în măsură în care izolarea de societate este unica măsură adecvată pentru comportamentul

său criminal.

În condiţiile executării pedepsei privative de libertate un pericol serios prezintă factorii

criminogeni caracteristici pentru sistemul penitenciar: influenţa negativă a „autorităţilor” asu-

pra majorităţii condamnaţilor; existenţa unei subculturi distincte, a regulilor nescrise ale lumii

interlope [106, p.97-108]. Penitenciarele constituie adevărate focare ale subculturii criminale,

fiind folosite de către criminalitate pentru recrutarea în rândurile lor a noilor persoane având

orientare antisocială. Izolarea de societate nici pe de parte nu îngrădeşte condamnaţii, în calitate

de membri ai societăţii, de mediul nociv intrasistemic, de consecinţele psihologice şi sociale ale

ispăşirii pedepsei în cauză. Totodată, condiţiile dificile de socializare atrag deformarea perso-

nalităţii condamnaţilor.

Pedeapsa privativă de libertate se bazează pe prezumţia că persoana care a comis infracţiunea

preţuieşte libertatea cel mai mult şi pericolul pedepsei cu închisoarea reprezintă un factor ce reţine

criminalitatea [264]. În practică un asemenea efect de stopare a criminalităţii este minimal. Din con-

tra, pentru cei condamnaţi închisoarea reprezintă o „şcoală a criminalităţii”, iar sistemul de reabili-

tare slab dezvoltat nu stimulează reintegrarea lor socială ulterioară. Ca rezultat, efectele negative ale

privaţiunii de libertate se resimt şi după ce condamnatul ispăşeşte pedeapsa, deoarece societatea este

ostilă celor „instruiţi în universităţile criminalităţii”.

Societatea de asemenea are de suferit. În special pentru că închisoarea costă scump şi întreţi-

nerea se asigură din contul bugetului de stat care se formează din aporturile contribuabililor. Nici

partea vătămată nu primeşte, de regulă, compensarea pagubelor cauzate prin infracţiune.

De rând cu aceste carenţe ale executării pedepsei privative de libertate, situaţia se înrăutăţeşte

sub povara problemelor de ordin organizatoric şi tehnico-material cu care se confruntă sistemul

penitenciar. În statele cu economia în curs de dezvoltare, în şirul cărora se înscrie şi Republica

Moldova, sistemul penitenciar nu numai că este prea costisitor, ci, mai mult, se confruntă cu pro-

blema lipsei mijloacelor financiare necesare.

Page 30: Daniel Martin Thesis

30

În doctrina de specialitate s-a menţionat că întreţinerea unui număr enorm de cetăţeni în instituţiile

penitenciare reprezintă o povară grea pentru bugetul statului, stagnând rezolvarea multor sarcini de or-

din social şi contribuind la răspândirea obiceiurilor şi tradiţiilor climatului criminal [257, p.32].

Toate aceste consecinţe nefavorabile pot fi evitate, în viziunea noastră, prin substituirea priva-

ţiunii de libertate cu alternativele acesteia, unde momentul educativ prevalează faţă de cel coercitiv,

condamnatul nefiind smuls din mediul obişnuit şi nefiind privat de relaţiile sociale existente care îi

acordă posibilitatea de a se asimila celorlalţi membri ai societăţii.

Introducerea alternativelor privaţiunii de libertate are mai multe argumente forte: economice

sau pragmatice; corecţionale; de compensare.

În plus, necesitatea implementării acestor alternative privaţiunii de libertate este dictată de

faptul că ele au un caracter mult mai uman, au o mai mare eficacitate în cadrul prevenţiei speciale

din contul posibilităţilor mai largi şi al condiţiilor mai prielnice pentru resocializare.

Măsurile juridico-penale alternative privaţiunii de libertate acordă instanţelor de judecată po-

sibilitatea utilizării, în baza legii (luând în consideraţie practica judiciară şi recomandările ştiinţifi-

ce), a diferitelor mijloace de influenţare a condamnatului, îmbinând restricţiile de ordin material cu

cele de ordin spiritual. Aceasta are loc prin influenţarea structurii psihologice a personalităţii con-

damnatului, limitându-i-se posibilităţile „profesionale” sau ale altei conduite asociale pe viitor, fie

obligându-l la îndeplinirea anumitor lucrări, pe care acesta, în alte condiţii, nu le-ar fi efectuat.

Avantajul alternativelor îl constituie şi caracterul lor compensator. În literatura de specialitate

s-a specificat că calităţile compensatorii, adică asigurarea coercitivă a restituirii pagubei materiale,

sunt specifice oricărei pedepse [184, p.25]. Însă, eficacitatea realizării lor este diferită. În cazul pri-

vaţiunii de libertate aceste posibilităţi sunt reduse la prestarea unei munci necalificate şi, respectiv,

puţin remunerate. În plus, administraţia, din motive economice şi organizaţionale, nu poate asigura

cu loc de muncă toţi condamnaţii dornici de a munci. Conform datelor Departamentului Instituţiilor

Penitenciare al Republicii Moldova, în sistemul penitenciar al Republicii Moldova în anul 2003 au

fost antrenaţi în muncă 33,6% din numărul total al condamnaţilor apţi de muncă, în anul 2004 – în

muncă au fost încadraţi 36,7%, în anul 2005 – 38,1%, în anul 2006 – 40%, în anul 2007 – 34,2%,

iar în primele 5 luni ale anului 2008 în muncă sunt încadraţi 35,5% din numărul total al condamnaţi-

lor (Anexa nr.2). Sunt nişte cifre care nu pot satisface, dacă e să ţinem cont de faptul că practic ma-

joritatea celor condamnaţi la pedepse privative de libertate au obligaţii pecuniare legate de restitui-

rea pagubelor materiale cauzate prin comiterea infracţiunii.

În ţările democratice dezvoltate, în legătura cu alternativele privaţiunii de libertate, o tot mai

mare atenţie se atrage concepţiei compensatorii, în conformitate cu care funcţia de baza a pedepsei

este compensarea prejudiciului cauzat. Aşa o interpretare se bazează pe pragmatism – pedepsei i se

Page 31: Daniel Martin Thesis

31

atribuie o altă direcţie, nu cea coercitiv-educativă, ci de compensare. Conform acestei concepţii,

accentul trebuie deplasat de pe corectarea condamnatului pe restabilirea relaţiei sociale violate, re-

cuperarea pagubei cauzate bunului. Ca rezultat, are loc dezicerea de forma tradiţională de realizare a

justiţiei – procedura penală [117, p.19-20].

Un mijloc mai radical de deviere de la procedura obişnuită a procesului penal care se propune

este justiţia restaurativă, a cărei idee de baza o constituie schimbarea pedepsei prin compensarea

prejudiciului cauzat. În justiţia restaurativă necesar şi suficient se consideră compensarea totală din

partea infractorului a pagubei cauzate prin infracţiune.

În doctrina de specialitate se menţionează că „aceasta ar permite fără cheltuieli suplimentare

următoarele:

1) de a descărca semnificativ în cel mai scurt termen instanţele de judecată şi închisorile şi

concomitent de a micşora practica autoinstruirii criminalilor în locurile concentrării lor;

2) de a micşora criminalitatea, mai cu seamă în sfera protecţiei naturii;

3) de a acoperi multe infracţiuni „exotice” şi greu de calificat, printre care: răspândirea pro-

gramelor virulente, propagarea cultului violenţei, încălcarea promisiunilor preelectorale, etc.;

4) de a ridica nivelul protecţiei drepturilor omului şi, în cele din urmă, de a compensa pagube-

le cauzate victimelor infracţiunilor, de a contribui la micşorarea contrastelor sociale şi materiale din

societate, de a introduce nişte puternice antistimulente pentru corupţie” [139, p.5-6].

Fără a face o analiză temeinică a concepţiei în cauză, considerăm că a sosit timpul de a reve-

dea rolul pedepsei, de a o face mai adecvată aşteptărilor sociale, de a o compila în cazurile necesare

cu alte măsuri, inclusiv sociale, de reacţie la criminalitate.

Argumentele enunţate, precum şi criza sistemului tradiţional de pedepse legate de izolarea de

societate a condamnaţilor de la începutul sec. XX au dus la apariţia în ştiinţa dreptului penal şi a

dreptului penitenciar (pe atunci) a noilor pedepse menite să sancţioneze criminalitatea minoră şi

medie. În aşa mod, a fost cristalizată, de la început în sistemul de drept al statelor străine, iar recent

şi în dreptul penal naţional, o subsistemă a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

Spre regret, în pofida faptului că în legislaţia naţională există un arsenal destul de variat al pe-

depselor şi altor măsuri juridico-penale de constrângere, care nu sunt legate de izolarea de societate,

trebuie totuşi să constatăm că instanţele de judecată aplică încă destul de frecvent privaţiunea de

libertate acolo unde s-ar putea utiliza o alternativă a ei. De menţionat în context că în ultimul timp

atât mass-media, cât şi unele organizaţii obşteşti propagă importanţa măsurilor alternative privaţiu-

nii de libertate în justiţia naţională, cu siguranţă – fapt benefic. Considerăm că în vederea schimbării

mentalităţii judecătorilor, care susţin că pedeapsa severă reprezintă un mijloc eficient de contracara-

re a criminalităţii, este necesar de a face şi remanieri la nivel legislativ pentru a accentua prioritatea

Page 32: Daniel Martin Thesis

32

alternativelor privaţiunii de libertate. Aceasta poate fi realizat prin acordarea unui caracter excepţi-

onal pedepsei privative de libertate, la care urmează să se recurgă doar în ultimul rând, ca ultimo

ratio, când alte pedepse sau măsuri alternative, cu siguranţă, nu şi-ar atinge eficacitatea.

Deşi la alin.(2) art.75 CP RM se menţionează că o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alterna-

tive prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă,

din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei, aceasta nu subliniază caracte-

rul excepţional al pedepsei privative de libertate. În plus, alternativele nu se reduc doar la pedepsele ne-

privative de libertate, însă în privinţa priorităţii utilizării altor măsuri juridico-penale legea penală în ge-

neral nu spune nimic. Considerăm că în Codul penal ar trebui să fie consfinţit în calitate de principiu

faptul că pedeapsa privativă de libertate se aplică, în calitate de excepţie, când nu există posibilitatea de

a recurge la alte pedepse sau măsuri juridico-penale alternative. Aceasta ar corespunde şi spiritului acte-

lor internaţionale în domeniu, deoarece, potrivit pct.1 al Anexei la Recomandarea nr. 22 (99) a Comite-

tului de Miniştri către statele membre cu privire la supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei

închisorilor, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 30 septembrie 1999, „privarea de libertate trebuie

considerată o sancţiune sau măsură extremă şi, de aceea, trebuie impusă numai când, din cauza gravităţii

infracţiunii, orice altă sancţiune sau măsură ar fi inadecvată” [11].

Carenţele legislative, precum şi discrepanţa dintre prevederile legale şi practica judiciară ur-

mează a fi înlăturate, inclusiv prin studii teoretice în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate.

Deşi avantajele măsurilor alternative privaţiunii de libertate faţă de pedepsele privative de li-

bertate sunt evidente, la elaborarea acestora are importanţă nu numai conţinutul lor, dar şi faptul cât

de real ele pot fi contrapuse privaţiunii de libertate. Profesorul rus V.A. Utchin menţionează în acest

sens că „…un spectru prea larg al alternativelor poate provoca aşa-numita „întindere a plasei”, adică

situaţia când răspunderea penală începe a fi utilizată în cazurile în care în trecut avea loc liberarea

de răspundere…” [256, p.15]. În plus, tendinţa de modernizare a sistemului sancţionator prin intro-

ducerea măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu trebuie să depăşească limitele normalităţii şi

nu trebuie privite ca un substituent absolut al privaţiunii de libertate.

În doctrină se avertizează, pe bună dreptate, că în ultimul timp „pedepsele alternative sunt pri-

vite ca o panacee, reieşindu-se doar din singurul fapt că ele nu reprezintă o închisoare” [210]. Desi-

gur, alternativele îşi au rostul şi locul lor în politica penală a statului, iar implementarea, precum şi

aplicarea acestora în practică trebuie să fie ştiinţific argumentate.

În pofida popularităţii pe care au câştigat-o măsurile alternative în politica penală a statelor

contemporane, aspectele juridice ale acestei instituţii juridico-penale au rămas practic nestudiate.

Mai mult ca atât, nici în doctrină, nici în legislaţie, până în prezent un termen unic care să înglobeze

totalitatea măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu a fost elaborat.

Page 33: Daniel Martin Thesis

33

Termenul „alternativă” este utilizat pentru a desemna diferite fenomene juridico-penale, sar-

cina noastră constând în încercarea de a clarifica esenţa acestui termen şi de a determina propriul

concept al „alternativelor”, explicând conţinutul lui şi argumentând alegerea.

De la început ar fi bine să clarificăm sensul termenului „alternativă”, care provine de la lati-

nescul alter – una din două. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, alternativă înseamnă

„posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii care se exclud” [86, p.30].

În doctrina de specialitate se întâlneşte noţiunea „alternative ale justiţiei penale” [190, p.511]

sau „alternative în sistemul juridico-penal” [188, p.362]. Ambele concepte desemnează de fapt o

parte a politicii penale a statului prin care se urmăreşte scopul de a descărca sistemul penal tradiţio-

nal de multitudinea de dosare intentate ca rezultat al comiterii infracţiunilor de o gravitate redusă.

Pentru a caracteriza această activitate a organelor statale, cel mai des este utilizat termenul englez

„diversion”, ceea ce înseamnă „abatere” sau franţuzescul „dejudiciarisation” [102, p.147], dat fi-

ind că esenţa acestor „măsuri alternative” constă, de regulă, în tentativa de a restabili echitatea soci-

ală, violată prin săvârşirea infracţiunii, fără a supune infractorul masurilor juridico-penale.

În doctrina rusă această activitate este desemnată prin sintagma „alternative ale urmăririi pe-

nale” [115].

În ultimul timp această tendinţă a devenit atât de globală în plan mondial şi european, încât şi-

a găsit reflectare în acte cu caracter internaţional. Astfel, prin Recomandarea nr. R (87) 18 din 17

septembrie 1987 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind simplificarea justiţiei pena-

le [12] a fost aprobată ideea soluţionării extrajudiciare a „litigiilor juridico-penale” şi propuse pro-

cedee concrete pentru o astfel de soluţionare.

Prin intermediul acestor mecanisme alternative de reacţie împotriva infracţiunii comise se ho-

tărăsc nu numai probleme ce ţin de realizarea justiţiei, ci şi probleme legate de optimizarea procesu-

lui penal, iar, în consecinţă, sporeşte şi calitatea justiţiei penale, ea având posibilitatea de a se axa pe

criminalitatea mai periculoasă.

Un alt termen utilizat este cel de „alternative în dreptul penal” care reprezintă „...toate tipuri-

le de reacţie la faptele interzise de legislaţia penală, care nu este legată de privaţiunea de libertate”

[105, p.67]. Acest concept este şi el destul de larg, deoarece desemnează orice măsură juridico-penală,

fie ea pedeapsă, fie o măsură de siguranţă, fie o liberare de răspundere penală sau de pedeapsă penală.

În literatura de specialitate rusă frecvent se întrebuinţează termenul „pedeapsă alternativă”

[117, p.10] şi termenul „alternativele pedepsei” [230, p.123]. Primul desemnează pedepsele în al

căror conţinut nu se include izolarea de societate; al doilea cuprinde măsurile juridico-penale, altele

decât pedeapsa. Este de specificat că la alternativele pedepsei se atribuie măsurile juridico-penale

care înlocuiesc oricare pedeapsă, nu neapărat una privativă de libertate.

Page 34: Daniel Martin Thesis

34

Savantul rus L.Golovko distinge trei componente de bază legate de termenul „alternativă”: al-

ternativele urmăririi penale, alternativele pedepsei şi alternativele privaţiunii de libertate [115,

p.18-20]. Fiecare din aceste „alternative” are un conţinut şi semnificaţie diferită. Comparând alter-

nativele pedepsei cu alternativele privaţiunii de libertate, numitul savant specifică că „...orice alter-

nativă a pedepsei constituie şi o alternativă a privaţiunii de libertate, dar în nici un caz şi invers”

[115, p.19]. Susţinem pe de plin această viziune. Într-adevăr, alternativele pedepsei, fiind în princi-

piu un substituent al oricărei pedepse, eventual constituie şi o alternativă a privaţiunii de libertate,

dar nu toate alternativele privaţiunii de libertate sunt nişte substituente ale pedepsei; din contra, o

parte din alternativele privaţiunii de libertate sunt chiar ele pedepse. Astfel, considerăm că alternati-

vele pedepsei au un conţinut mult mai larg decât alternativele privaţiunii de libertate.

În doctrina autohtonă se întâlnesc conceptele de „alternative ale detenţiei” [192, p.295-302],

„alternative ale detenţiunii” [82], precum şi termenul „măsuri alternative”, echivalat cu termenul

„măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii” [194, p.258].

Comun pentru toate conceptele sus-expuse este că ele presupun câteva variante de rezolvare a

conflictului social, generat de infracţiune, şi, respectiv, câteva forme de reacţie la aceasta. În afară de

faptul că conţin termenul „alternativă”, ele toate sunt chemate să desemneze o activitate de realizare a

justiţiei penale care să nu fie legată de condamnarea infractorilor la pedepse privative de libertate.

Din multitudinea de concepte poate fi dedusă o concluzie: alternativele au un conţinut

multiaspectual şi divers; la alternative pot fi atribuite mai multe fenomene şi instituţii juridico-

penale, de aceea trebuie de ales un anumit criteriu de configurare a conţinutului alternativelor.

În ce ne priveşte, considerăm drept alternative ale privaţiunii de libertate acele măsuri juridi-

co-penale de constrângere, prin intermediul cărora infractorul, recunoscut vinovat de comiterea

unei infracţiuni şi fiind condamnat, scapă de privaţiunea de libertate suportând constrângerea sta-

tală sub o altă formă.

În context, este relevantă, în opinia noastră, poziţia profesorului I. Dolea care consideră, pe

bună dreptate, că „...pedepsele alternative pot fi aplicate numai replasând detenţia, nu şi în locul al-

tei pedepse” [192, p.299], opinie pe care o susţinem pe deplin. La conturarea conţinutului măsurilor

alternative vom ţine cont de calitatea acestora de a „replasa detenţia”; astfel, în prezentul studiu

vom analiza doar acele măsuri alternative privaţiunii de libertate care înlocuiesc în exclusivitate pe-

depsele privative de libertate.

Odată ce am conturat fenomenul juridic pe care îl vom examina, urmează să stabilim conţinu-

tul acestuia şi trăsăturile lui, dar nu înainte de a decide asupra termenului care îl va desemna.

Reamintim că în doctrina naţională se întâlneşte termenul „alternativa detenţiunii” [192].

Acest termen este utilizat şi în teza de doctorat susţinută relativ recent de A. Zosim, în care se

Page 35: Daniel Martin Thesis

35

încearcă a se face o justificare a alegerii termenului „detenţiune” în contextul alternativelor

[271, p.21-22].

În ce ne priveşte, propunem ca fenomenul investigat să fie denumit „măsuri alternative priva-

ţiunii de libertate”. Considerăm că ambii termeni – şi „detenţiunea” alias „detenţia”, şi „privaţiunea

de libertate” – presupun o izolare de societate şi în acest sens sunt nişte sinonime. Totuşi, utilizarea

sintagmei „privaţiune de libertate” în contextul măsurilor alternative ca instituţie a dreptului penal

ni se pare mai adecvată. Aceasta din următoarele considerente.

În virtutea vechilor prevederi ale legislaţiei penale naţionale, privaţiunea de libertate se asimi-

lează cu o pedeapsă, a cărei executare este legată de izolarea condamnatului de societate. Dar şi ac-

tuala legislaţie penală pune accentul pe cel de „privaţiune de libertate” şi nu pe termenul „detenţie”.

Spre exemplu, potrivit art.71 CP RM, „închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vi-

novate...”. Observăm că în legislaţia penală legiuitorul utilizează termenul „privaţiune de libertate”,

cel de „detenţie” nefiind utilizat în general. Din contra, în Codul de procedură penală al Republicii

Moldova, pentru a desemna o izolare de societate, se utilizează atât termenul „privare de libertate”,

cât şi termenul „detenţie”. Astfel, în art.165, 166, 167, 172, 174, 176, 186, 195 CPP RM se vorbeşte

despre privarea de libertate, iar în art.232, 238, 319, 468, 533, 542, 544, 549 CPP RM – despre de-

tenţie. În aşa mod, considerăm că termenul „detenţie” sau „detenţiune” este mult mai larg decât

termenul „privaţiune de libertate”, înglobând în sine în general izolarea persoanei de societate ca-

re poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă, cât şi în calitate de măsură preventivă prevăzută

de legislaţia procesual penală. Detenţia presupune o izolare de societate prevăzută de legislaţia pe-

nală şi cea procesual penală, iar privaţiunea de libertate este o măsură juridico-penală. Ţinând cont

de faptul că prezentul studiu este destinat analizei măsurilor de constrângere juridico-penale şi nu a

celor procesual penale, considerăm că, în contextul alternativelor ca măsuri juridico-penale, mai

adecvat şi mai corect ar fi să utilizăm termenul „privaţiune de libertate”.

Cu referire la conţinutul măsurilor alternative privaţiunii de libertate putem concretiza următoarele.

Încă în 1966 savantul rus A.R. Paltser menţiona că „pedeapsa penală nu reprezintă unica şi

principala măsură utilizată în lupta cu criminalitatea şi acele scopuri, pentru a căror realizare se pre-

vede aplicarea pedepselor, în unele cazuri pot fi atinse prin intermediul altor măsuri de influenţă,

care nu sunt pedepse...” [284, p.7]. Prin „alte măsuri de influenţă” acest savant înţelege liberarea de

răspundere penală, însă această poziţie poate fi raportată, în viziunea noastră, şi altor măsuri de in-

fluenţă prevăzute de legislaţia penală care se aplică în vederea realizării scopurilor urmărite prin

aplicarea pedepsei penale.

Opinia precum că la măsuri alternative privaţiunii de libertate se atribuie, de rând cu pedepsele,

şi alte masuri juridico-penale de constrângere este susţinută şi în doctrina naţională. Astfel, profesorul

Page 36: Daniel Martin Thesis

36

I. Dolea atribuie la alternativele detenţiunii medierea sau împăcarea [192, p.300-301]. Ar fi o absurdi-

tate să contestăm faptul că împăcarea, în calitate de instituţie a dreptului penal, nu reprezintă o pe-

deapsă, odată ce ea nu este încadrată în sistemul pedepselor, prevăzut de art.62 CP RM. Ce-i drept,

considerăm împăcarea sau medierea (formă procesuală a împăcării juridico-penale) ca fiind o măsură

alternativă chemată să substituie procesul penal obişnuit prin unul extrajudiciar şi nu ca o măsură al-

ternativă privaţiunii de libertate în sensul prezentului studiu. Profesorii V.Cuşnir şi A. Zosim prin al-

ternative ale detenţiuni subînţeleg pedepsele şi alte măsuri juridico-penale aplicate de către instanţa

de judecată persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor, pentru care legea prevede pedepse pri-

vative de libertate, măsuri menite să evite izolarea persoanelor de societate într-o instituţie penitenci-

ară şi efectele negative legate de aceasta, păstrând totodată efectele coercitiv şi educativ [82, p.30].

În actele internaţionale ce reglementează instituţia măsurilor alternative privaţiunii de libertate

de asemenea se susţine poziţia precum că la acestea urmează a fi atribuite nu doar pedepsele (sancţiu-

nile). Astfel, potrivit pct.1 al Anexei-glosar la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri

către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate apro-

bate de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10], „noţiunea de sancţiuni şi măsuri aplicate în

comunitate se referă la sancţiuni şi măsuri care menţin delincventul în comunitate şi implică o anumi-

tă restricţie a libertăţii sale prin impunerea de condiţii şi/sau obligaţii şi care sunt puse în practică de

organismele prevăzute de dispoziţiile legale”. E adevărat că în acest act internaţional nu se menţio-

nează termenul „alternativă”, dar este tot atât de adevărat că termenul „sancţiuni şi măsuri alternative

aplicate în societate” are acelaşi sens ca şi termenul „măsuri alternative privaţiunii de libertate”.

Ca o consecinţă logică a raţionamentelor exprimate supra ajungem la concluzia că măsurile

alternative privaţiunii de libertate pot fi divizate în două categorii mari: pedepse alternative şi alte

măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate.

Pentru a defini noţiunea de pedeapsă alternativă, ar fi cazul să elucidăm de la început definiţia

pedepsei penale.

O definiţie a acesteia, acceptată în principiu de majoritatea savanţilor, aparţine profesorului

rus M.D. Şargorodschi, care consideră că „pedeapsa penală reprezintă o măsură de constrângere

statală, aplicată de către instanţa de judecată în baza legii faţă de persoana vinovată de săvârşirea

infracţiunii, legată de limitarea şi lipsirea acestei persoane de anumite bunuri, drepturi şi interese,

care exprimă aprecierea negativă din numele statului a faptei şi făptuitorului şi care realizează

sarcina de constrângere şi corectare” [186, p.16].

Potrivit art.61 CP RM, pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de

corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, per-

soanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

Page 37: Daniel Martin Thesis

37

Caracteristic pentru pedepsele penale, în general, şi pentru pedepsele alternative, în special,

este faptul că ele îşi au sediul în sistemul pedepselor, care reprezintă o listă exhaustivă a pedepselor

penale prevăzute de legea penală, aranjate într-o ordine anumită ce nu poate fi supusă modificărilor

arbitrale şi care este obligatorie pentru instanţele de judecată [143, p.22].

Această trăsătură distinctă şi deosebeşte pedepsele alternative de alte măsuri juridico-penale

alternative privaţiunii de libertate care, fiind prevăzute de legea penală, nu sunt incluse în sistemul

pedepselor, avându-şi sediul în alt capitol al Codului penal al Republicii Moldova.

În ultimul timp în doctrina de specialitate, mai ales în cea rusă, au apărut mai multe monogra-

fii temeinice, consacrate teoriei pedepsei penale [118; 152; 153]. Dar, în toate aceste lucrări aspec-

telor teoretice ale aplicării pedepselor alternative privaţiunii de libertate nu li s-a acordat atenţia cu-

venită, potrivit importanţei lor social-politice şi juridice.

Cercetătorii sunt practic unanimi în privinţa faptului că pedeapsa are următoarele trăsături:

● este o măsură de constrângere statală;

● se aplică de către instanţa de judecată în numele statului prin pronunţarea sentinţei de

condamnare;

● poate fi pedepsită doar persoana vinovată de comiterea unei infracţiuni;

● pedeapsa este legată de anumite lipsuri sau restricţii pentru drepturile şi libertăţile persoanei;

● pedeapsa se aplică în mod individual şi atrage după sine antecedente penale [115, p.89].

Bineînţeles, toate aceste trăsături sunt specifice şi pedepselor alternative.

În conformitate cu doctrina de specialitate, prin pedeapsă alternativă înţelegem acea măsură

de constrângere statală, care se exprimă în influenţa coercitivă asupra persoanei vinovate de să-

vârşirea infracţiunii, ce nu este legată de izolarea de societate, dar reprezintă un substituent adec-

vat al ei în corespundere cu caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei comise şi urmăreşte scopul

restabilirii echităţii sociale, corectării condamnatului, prevenirii generale şi speciale de comitere a

noilor infracţiuni [117, p.10].

Legislaţia naţională nu cunoaşte termenul de pedeapsă alternativă şi nici termenul de pedeapsă

neprivativă de libertate.

În art.69 CP RM întâlnim termenul de pedeapsă privativă de libertate, însă legiuitorul nu

prevede expres care pedepse se atribuite la acestea. Potrivit profesorului rus I.Ia. Foiniţchi, pe-

depsele privative de libertate reprezintă o modalitate de sancţionare a condamnatului ce constă

în plasarea celui pedepsit într-o instituţie de stat artificial construită [182, p.178]. Dacă e să

acceptăm această opinie, atunci, ţinând cont de modificările operate în Codul penal al Republi-

cii Moldova prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din

29.06.2006 [30] şi prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative,

Page 38: Daniel Martin Thesis

38

nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32]2, la pedepse privative de libertate urmează a fi atribuite: închi-

soarea şi detenţiunea pe viaţă.

Celelalte pedepse din legislaţia naţională sunt pedepse neprivative de libertate.

Potrivit art.62 CP RM, la pedepsele în al căror conţinut în calitate de element coercitiv nu apa-

re izolarea de societate, adică la pedepse neprivative de libertate, se atribuie: amenda, munca nere-

munerată în folosul comunităţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasifi-

care) şi a distincţiilor de stat.

Şi aici apare ca firească întrebarea: toate aceste pedepse neprivative de libertate reprezintă to-

todată şi pedepse alternative?

În opinia noastră, răspunsul ar fi unul negativ, având următorul suport raţionalist.

Potrivit alin.(4) art.62 CP RM, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de

calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complemen-

tară. În doctrina de specialitate s-a indicat că pedepsele complementare joacă un rol auxiliar [135,

p.29], iar profesorii A.Boroi şi Gh.Nistoreanu menţionează că „...pedepsele secundare (fie com-

plementare, fie accesorii) apar, după caz, ca un adaos (un complement) sau ca un accesoriu al

unei pedepse principale...” [72, p.276]. Deci, o trăsătură distinctă a pedepselor complementare

rezidă în faptul că ele nu pot fi aplicate separat, ci completează pedepsele principale. Ca rezultat,

nu putem accepta că pedeapsa care poate fi aplicată doar complementar la o altă pedeapsă repre-

zintă o alternativă a privaţiunii de libertate, deoarece ea nu o poate substitui, ci doar o completea-

ză. În aşa mod, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasifi-

care) şi a distincţiilor de stat nu reprezintă o pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate şi în

studiul nostru nu va fi abordată.

Am ajuns la concluzia că la pedepse alternative se atribuie acele pedepse neprivative de liber-

tate care pot fi aplicate în calitate de pedepse principale, în al căror conţinut nu este inclusă izola-

rea de societate ca element al constrângerii statale.

Ţinând cont de acest concept al pedepselor alternative, considerăm că la alte măsuri juridico-

penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate urmează a fi atribuite acele mijloace,

măsuri juridico-penale care pot fi aplicate persoanei în vederea sancţionării ei pentru comporta-

mentul criminal şi care sunt chemate să substituie izolarea de societate a condamnatului, dar care

nu reprezintă o pedeapsă. 2 Prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006, din Codul penal al Republicii Moldova a fost exclusă pedeapsa sub formă de arest, iar prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13..03.2008, din Codul penal a fost exclusă pedeapsa sub formă de trimitere într-o unita-te disciplinară.

Page 39: Daniel Martin Thesis

39

Având în vedere că am acceptat să considerăm în calitate de măsuri alternative privaţiunii de

libertate doar pe acelea care substituie în exclusivitate pedepsele privative de libertate, din totalita-

tea măsurilor juridico-penale, care pot fi aplicate ca rezultat al tragerii unei persoane la răspundere

penală, le vom alege pe cele ce corespund acestei condiţii.

Astfel, liberarea de răspundere penală ca instituţie a dreptului penal ce poate substitui orice

pedeapsă, eventual şi una privativă de libertate, nu constituie o alternativă privaţiunii de libertate în

sensul prezentului studiu monografic, ci o alternativă pedepsei, situaţie menţionată mai sus. Consi-

derent din care această instituţie juridico-penală nu va fi supusă cercetării în prezenta lucrare.

Spre deosebire de liberarea de răspundere penală, unele tipuri de liberare de pedeapsa penală

reprezintă, în opinia noastră, măsuri alternative privaţiunii de libertate. Spre această concluzie ne

înclină următoarele raţionamente.

Potrivit art.89 CP RM, prin liberare de pedeapsă penală se înţelege eliberarea persoanei care a

săvârşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală a pedepsei penale pronunţate prin

hotărârea instanţei de judecată.

Inter alia, din însuşi conceptul legal al liberării de pedeapsa penală rezultă că persoana poate

fi liberată de executarea pedepsei, care, la rândul său, poate fi atât privativă, cât şi neprivativă de

libertate. Dat fiind faptul că am acceptat să recunoaştem în calitate de măsură alternativă privaţiunii

de libertate măsurile care substituie privaţiunea de libertate, susţinem că la acestea se atribuie doar

liberarea de la executarea unei pedepse privative de liberate.

În conformitate cu alin.(1) art.89 CP RM, liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; liberarea condiţionată de pedeapsă

înainte de termen; înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă; liberarea de

pedeapsă a minorilor; liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei; liberarea de la executarea

pedepsei a persoanelor grav bolnave; amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei

care au copii în vârstă de până la 8 ani.

Analiza tipurilor de liberare de pedeapsă ne face să concluzionăm că unele din ele se aplică şi

în cazul condamnării la pedepse neprivative de libertate (liberarea de pedeapsă a minorilor şi libe-

rarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei) sau privesc liberarea de la executarea de mai depar-

te a pedepsei, fie privative de libertate (liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, înlo-

cuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă), fie a oricărei pedepse (liberarea

de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave). Liberările de la executarea pedepsei prevă-

zute la art.91, 92 CP RM nu reprezintă alternative privaţiunii de libertate potrivit concepţiei accep-

tate de prezentul studiu, deoarece presupun executarea parţială a pedepsei privative de libertate (în-

chisoarea). Faţă de persoanele liberate de la executarea pedepsei penale în baza art.91, 92 CP RM

Page 40: Daniel Martin Thesis

40

anterior fusese aplicată privaţiunea de libertate ca măsură de constrângere penală. Deci, ele nu sub-

stituie privaţiunea de libertate şi nu sunt chemate să evite izolarea persoanei într-o instituţie peni-

tenciară, ci înlocuiesc partea neexecutată a pedepsei privative de libertate; cu alte cuvinte, absolvă

condamnatul de la executarea unei părţi din termenul privativ de libertate. Astfel, aceste tipuri de

liberări nu se încadrează în unul din criteriile pe care le-am acceptat în prezenta teză pentru deter-

minarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate, şi anume: capacitatea acestora de a replasa,

substitui privaţiunea de libertate.

Sunt însă unele tipuri de liberare de pedeapsa penală care substituie doar pedepsele privative

de libertate.

Astfel, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică doar în situa-

ţia când persoana este condamnată la pedeapsa cu închisoarea. În aşa mod, prin recurgerea la aceas-

tă măsură juridico-penală de constrângere instanţa de judecată îl absolveşte pe cel condamnat de

obligaţia de a executa o privaţiune de libertate.

În ceea ce priveşte amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii

în vârstă de până la 8 ani, o atribuim la măsuri alternative privaţiunii de libertate din următoarele

considerente.

În doctrina de specialitate nu există o constatare univocă în privinţa pedepselor a căror execu-

tare poate fi amânată în baza instituţiei prevăzute de art.96 CP RM. În plus, aceasta nu rezultă ex-

pres nici din prevederile legale.

Unii autori susţin că se admite amânarea executării şi altor pedepse decât pedeapsa cu închi-

soarea [131, p.190]. Alţii consideră că în baza acestei instituţii juridico-penale se poate amâna exe-

cutarea doar a pedepsei privative de libertate [135, p.251; 164, p.454].

Susţinem cea de-a doua părere, argumentum ad rem fiind mai multe.

Conform prevederilor Codului penal al Republicii Moldova, femeilor gravide sau femeilor ca-

re au copii în vârstă de până la 8 ani nu li se aplică munca neremunerată în folosul comunităţii. Res-

pectiv, nu poate fi dispusă amânarea executării acestei pedepse. S-ar putea opina că femeia poate

deveni gravidă în timpul executării muncii neremunerate în folosul comunităţi şi atunci, făcând tri-

mitere la pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă

neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1643 din 31.21.2003

[46], se va dispune amânarea executării pedepsei. Însă, această normă nu corespunde cu prevederile

Codului de executare şi, respectiv, nu este relevantă, deoarece, potrivit art.187 al Codului de execu-

tare, în caz dacă în timpul executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comuni-

tăţii femeia devine gravidă, oficiul de executare înaintează în instanţa de judecată un demers privind

eliberarea (şi nu amânarea!) de la executarea pedepsei.

Page 41: Daniel Martin Thesis

41

Nu găsim argumente plauzibile în vederea susţinerii tezei precum că poate fi amânată executa-

rea pedepsei de privare de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o anumită activita-

te, deoarece ea se aplică în cazurile în care infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu funcţia ocupa-

tă sau cu activitatea desfăşurată şi este necesară întreruperea imediată a acestei activităţi. Astfel, nu

poate fi vorba despre o amânare a executării acestei pedepse.

Amânarea pe o perioadă atât de îndelungată a pedepsei cu amenda (perioadă ce poate depăşi 8

ani) ar ştirbi esenţial din potenţialul ei coercitiv şi, considerăm, la fel nu poate fi acceptată.

De menţionat că, potrivit practicii judiciare, se amână executarea anume a pedepsei cu închi-

soarea. Potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în pe-

rioada anilor 2003-2007 cu aplicarea acestei instituţii au fost condamnate 126 femei (Anexa nr. 4).

În toate cazurile a fost amânată executarea pedepsei cu închisoarea. Deci, această liberare de pe-

deapsă penală se aplică doar în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate.

Reieşind din prevederile alin.(2) art.278 CE RM, putem concluziona că amânarea executării

pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani poate fi dispusă atât în

privinţa femeilor care încă nu au început executarea pedepsei, cât şi în privinţa acelor care deja se

află în instituţia penitenciară. Aceasta rezultă şi din doctrina de specialitate [135, p.250].

Ţinând cont de trăsăturile pe care le atribuim măsurilor alternative privaţiunii de libertate,

considerăm că în calitate de măsură alternativă privaţiunii de libertate urmează a fi considerată doar

o singură formă a amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de

până la 8 ani – cea care se dispune până la începerea executării pedepsei.

Din cele expuse se deduce concluzia că atât condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei, cât şi amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în

vârstă de până la 8 ani sunt îndreptate spre a exclude executarea privaţiunii de libertate de către per-

soana recunoscută culpabilă de comiterea infracţiunii, această trăsătură atribuindu-le caracter de

măsură alternativă privaţiunii de libertate.

Ambele aceste măsuri juridico-penale posedă un caracter de intimidare, deci sunt nişte măsuri

de constrângere juridico-penală.

Caracterul de constrângere al condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

rezultă din faptul că celui condamnat îi pot fi aplicate obligaţii suplimentare specifice, a căror res-

pectare se impune anume prin sentinţa de condamnare. Faptul că suspendarea executării pedepsei

nu este definitivă, ci una condiţionată, la fel atribuie acestei măsuri un caracter coercitiv.

Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani

reprezintă o măsură de constrângere statală în virtutea faptului că „graţia” deosebită a statului mani-

festată sub forma amânării executării pedepsei aplicate este una condiţionată şi temporară, în sensul

Page 42: Daniel Martin Thesis

42

că pe perioada amânării executării pedepsei persistă riscul ca persoana condamnată, în eventualita-

tea încălcării prescripţiilor legale, să fie trimisă în instituţia penitenciară în vederea executării pe-

depsei aplicate prin sentinţa de condamnare.

Având în vedere raţionamentele exprimate supra, deducem următoarea noţiune a măsurilor al-

ternative privaţiunii de libertate ca fiind acele măsuri de constrângere statală (pedepse şi alte mă-

suri juridico-penale de constrângere), aplicate de către instanţa de judecată persoanelor vinovate

de comiterea infracţiunilor, care sunt chemate să înlocuiască privaţiunea de libertate, evitând efec-

tele negative ale acesteia, şi constituie un substituent adecvat al ei potrivit caracterului şi gradului

prejudiciabil al faptei comise, urmărind scopul restabilirii echităţii sociale, corectării condamnatu-

lui, prevenţiei generale şi speciale prin păstrarea relaţiilor sociale obişnuite ale condamnatului.

Pot fi evidenţiate următoarele trăsături distincte ale măsurilor alternative privaţiunii de

libertate:

– reprezintă măsuri de constrângere care înglobează atât pedepse, cât şi unele tipuri de liberare

de pedeapsa penală;

– executarea lor nu este legată de izolarea condamnatului de societate;

– sunt aplicate persoanelor recunoscute culpabile de săvârşirea unei infracţiuni şi condamnate

pentru aceasta;

– sunt chemate să reducă numărul condamnărilor la pedepse privative de libertate;

– potenţialul coercitiv măsurilor alternative privaţiunii de libertate se bazează pe influenţarea

unor drepturi şi libertăţi specifice ale condamnatului, cum ar fi: drepturile patrimoniale, profesiona-

le, timpul liber etc., nu însă pe libertatea personală a acestuia.

Concretizând conţinutul şi trăsăturile măsurilor alternative privaţiunii de libertate, vom efectua

o clasificare a acestora; or, evidenţierea categoriilor, grupelor, tipurilor anumitor fenomene sau no-

ţiuni în dependenţă de semnele lor caracteristice contribuie la studierea mai aprofundată a acestora

şi, respectiv, lărgeşte cunoaşterea anumitor calităţi, caractere ale obiectului studiat.

În doctrina juridică problemei clasificării pedepselor i s-a acordat atenţie deosebită, criterii di-

ferite de clasificare fiind propuse de mai mulţi savanţi [84, p.615; 88, p.276; 103, p.629; 108, p.40;

135, p.25]. În dependenţă de gradul conţinutului coercitiv al pedepselor, profesorul rus A.V.

Naumov propune de a aplica scara metrică, care ar da posibilitatea de a determina gradul influenţei

coercitive a tipurilor de pedepse în coraport, unele faţă de altele, punctul de referinţă fiind privaţiu-

nea de libertate pe termen de un an [243, p.7]. Alt savant rus, C.A. Sîci, a propus de a clasifica pe-

depsele penale în dependenţă de categoriile de drepturi şi interese asupra cărora ele acţionează [157,

p.194-195], ceea ce, în principiu, de asemenea arată cât de importantă este pedeapsa pentru persona-

litatea infractorului din punctul de vedere al influenţei coercitive.

Page 43: Daniel Martin Thesis

43

Toate aceste clasificări grupează pedepsele penale în general, nu şi măsurile alternative priva-

ţiunii de libertate, care înglobează, după cum am menţionat, şi alte măsuri juridico-penale de con-

strângere care nu sunt pedepse.

În rezultatul analizei criteriilor de clasificare elucidate în aceste surse, putem determina şi cri-

teriile de clasificare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

Propunem următoarele criterii de clasificare.

În dependenţă de natura juridică a alternativelor: pedepse alternative şi alte măsuri juridi-

co-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate.

În dependenţă de sfera intereselor afectate prin aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de

libertate: măsuri pecuniare, la care se referă amenda, măsuri privative de drepturi (privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate) şi măsuri restrictive de

drepturi, la acestea fiind atribuite celelalte alternative.

În dependenţă de durata acţiunii alternativelor: unimomentane (amenda) şi alternative care

durează în timp.

În dependenţă de subiectul căruia îi este aplicată alternativa: generale (majoritatea alternati-

velor) şi speciale, care se aplică subiecţilor specifici (amânarea executării pedepsei pentru femei

gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani).

În dependenţă de mecanismul de asigurare a executării alternativelor: condiţionate (con-

damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, amânarea executării pedepsei pentru

femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani) şi necondiţionate (amenda, munca

neremunerată în folosul comunităţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita

o anumită activitate).

În dependenţă de faptul dacă se cere acordul condamnatului la aplicarea alternativelor: alter-

native aplicate doar cu acordul condamnatului (munca neremunerată în folosul comunităţii) şi al-

ternative aplicate fără acordul condamnatului (celelalte).

Conceptul de măsuri alternative privaţiunii de libertate nu poate fi analizat decât prin prisma

examinării scopurilor acestora, deoarece ele joacă un rol important în procesul reglementărilor ju-

ridice. Reflectând tendinţele şi necesităţile sociale, scopurile denotă sensul şi importanţa existenţei

mijloacelor juridice, orientează asupra valorilor care stau la baza politicii penale a statului.

Scopul trebuie să rezulte din mijloacele juridice existente necesare pentru realizarea lui; socie-

tatea, la rândul său, trebuie să fixeze doar acele sarcini şi scopuri care realmente pot fi atinse, altfel

se pierde sensul şi se devalorizează importanţa acestora.

Ţinând cont de aceste caracteristici teoretice ale scopului, putem deduce că scopurile instituţi-

ei analizate sunt complexe. Pe de o parte, în calitate de măsuri de constrângere statală, măsurilor

Page 44: Daniel Martin Thesis

44

alternative privaţiunii de libertate le sunt specifice scopurile pedepsei penale prevăzute de art.61 CP

RM, şi anume: restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşi-

rii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane. Pe de altă parte, măsurile

alternative privaţiunii de libertate trebuie să asigure menţinerea relaţiilor sociale ale condamnatu-

lui, care pot fi afectate prin izolarea acestuia de societate.

Potrivit pct.30 al Recomandării nr. R (92) 16 al Comitetului de Miniştri către statele membre

referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, „impunerea şi executa-

rea măsurilor aplicate în comunitate trebuie să urmărească scopul de a dezvolta la delicvent sensul

responsabilităţii sale faţă de societate, în special faţă de victimă sau victime”.

Aşadar, putem susţine că menirea măsurilor alternative privaţiunii de libertate constă în reali-

zarea obiectivelor politicii penale în domeniul luptei cu criminalitatea prin intermediul păstrării rela-

ţiilor sociale obişnuite ale condamnatului, asigurând echilibrul dintre pericolul social al infracţiunii

comise şi constrângerea aplicată şi respectând, pe de o parte, interesele societăţii, implicit ale celui

condamnat şi ale rudelor acestuia, iar, pe de altă parte – interesele victimei infracţiunii.

Finalizând prezentul paragraf, în calitate de sinteză, putem formula următoarele concluzii:

● măsurile alternative privaţiunii de libertate posedă un şir de priorităţi faţă de privaţiunea de

libertate, fapt pentru care în ultimul timp societatea internaţională, dar şi statul nostru, tot mai des şi

mai mult acordă atenţie acestei instituţii juridico-penale;

● în virtutea multitudinii de concepte care definesc măsurile alternative privaţiunii de liberta-

te, un studiu aprofundat, care să sintetizeze trăsăturile şi esenţa acestora, nu a fost elaborat;

● deşi în doctrina de specialitate se utilizează termenul „alternativele detenţiunii”, considerăm

că pentru determinarea unei instituţii de drept penal mai precis şi mai adecvat ar fi termenul „măsu-

rile alternative privaţiunii de libertate”;

● termenul „alternativă” se utilizează pentru a desemna mai multe fenomene juridice: alterna-

tive ale urmăririi penale, alternative ale pedepsei, alternative ale privaţiunii de libertate. Deşi toate

aceste fenomene juridice într-o finalitate substituie privaţiunea de libertate, ele au un conţinut sepa-

rat şi importanţă distinctă – alternativele urmăririi penale sunt chemate să înlocuiască procesul pe-

nal tradiţional; alternativele pedepsei – substituie orice pedeapsă, implicit şi una privativă de liberta-

te; alternativele privaţiunii de libertate – substituie în exclusivitate pedepsele privative de libertate;

● măsurile alternative privaţiunii de libertate conţin trăsături specifice, în special capacitatea

lor de a substitui în exclusivitate pedepsele privative de libertate, fapt care justifică analiza lor dis-

tinctă în cadrul măsurilor juridico-penale de constrângere;

● ţinând cont de faptul că în prezentul studiu în calitate de trăsătură de bază a alternativelor a

fost aleasă calitatea acestora de a substitui în exclusivitate pedepsele privative de libertate, la măsuri

Page 45: Daniel Martin Thesis

45

alternative privaţiunii de libertate se atribuie: pedepsele alternative şi alte măsuri juridico-penale de

constrângere alternative privaţiunii de libertate;

● la pedepse alternative se atribuie: amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii şi

privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate; la alte măsuri

juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate se atribuie: condamnarea cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării pedepsei de către femei gra-

vide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani.

§ 1.3. STANDARDELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA MĂSURILE

ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

Realizarea executării oricărei sancţiuni juridico-penale se atribuie la domeniul drepturilor

omului şi, respectiv, urmează a fi supusă prevederilor standardelor internaţionale în domeniul drep-

turilor omului.

În dreptul internaţional, prin standarde internaţionale înţelegem „cele mai generale reguli de

comportare în domeniile concrete ale vieţii sociale sau norme internaţional-juridice care conţin ce-

rinţele pe care membrii societăţii internaţionale le înaintează unul faţă de altul. Mai jos de nivelul

determinat de societatea internaţională statele convin să nu se coboare” [260, p.119].

Deşi pedepselor privative de libertate, în virtutea impactului deosebit pe care îl are izola-

rea de societate asupra celui sancţionat, în actele internaţionale li este acordată o atenţie mai

substanţială, sancţiunile, a căror executare nu implică izolarea de societate, numite în actele in-

ternaţionale sancţiuni comunitare, în ultimul timp tot mai des îşi găsesc reglementarea în docu-

mentele internaţionale oficiale.

Tradiţional, în practica internaţională se distinge „tratamentul deţinuţilor” şi „tratamentul

persoanelor faţă de care au fost aplicate sancţiuni comunitare” [111, p.129]. Astfel, putem dis-

tinge două categorii de acte internaţionale: care reglementează aplicarea şi executarea pedep-

selor privative de libertate şi care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor şi altor mă-

suri alternative privaţiunii de libertate. Ţinând cont de faptul că, în actele internaţionale, pentru

a desemna alternativele privaţiunii de libertate se utilizează mai des termenii „sancţiuni comuni-

tare” sau „sancţiuni şi pedepse neprivative de libertate”, în prezentul paragraf vom utiliza mai

frecvent anume aceşti termeni.

Independenţa relativă a standardelor internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de li-

bertate se manifestă, în primul rând, în caracterul omogen al raporturilor reglementate, în al doi-

Page 46: Daniel Martin Thesis

46

lea rând – în deosebirea calitativă de raporturile care apar în legătură cu executarea pedepselor

legate de izolarea de societate, în al treilea rând – este evident un regim de reglementare distinct,

căci „acţionează un şir de principii specifice, dispoziţii generale şi norme concrete ce necesită exa-

minarea acestei grupe de norme separat de standardele executării privaţiunii de libertate” [170,

p.209]. În plus, această grupă de norme are un scop bine determinat – în consecinţă, să contribuie

la reducerea aplicării privaţiunii de libertate în plan internaţional.

În afară de aceste semne – obiect şi reglementare – grupa respectivă de norme are un caracter

de izolare normativă, adică cumularea lor în acte normative separate. Unii reprezentanţi ai ştiinţei

dreptului execuţional-penal susţin că partea covârşitoare a acestora este inclusă într-un singur act –

Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Re-

gulile de la Tokyo) [148, p.32; 180, p.32]. Desigur, actele internaţionale care reglementează relaţiile

sociale ce apar în legătură cu executarea măsurilor neprivative de libertate sunt mai numeroase, însă

Regulile de la Tokyo reprezintă, indubitabil, cel mai important şi amplu act internaţional în acest

domeniu. Un alt act important îl constituie Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri

către statele membre referitoare la Regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate,

aprobată de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992 [10]. Merită a fi menţionat şi unul dintre

cele mai recente acte în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate – Recomandarea 22 (2002) a

Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu

privire la sancţiunile şi măsurile comunitare [13]. Adoptarea acestui din urmă act denotă faptul că

interesul şi preocuparea comunităţii internaţionale faţă de problemele legate de alternativele privaţi-

unii de libertate nu scade, ci, din contra, sporeşte, impunând teoreticienii şi practicienii la elaborarea

noilor tehnici şi recomandări în domeniu.

Documentele enumerate supra sunt dedicate alternativelor privaţiunii de libertate, dar există şi

alte acte internaţionale. Ca rezultat, analiza acestei grupe de acte poate fi efectuată doar în baza unor

criterii de clasificare.

Cu referire la standardele internaţionale privind executarea pedepselor, putem distinge urmă-

toarele criterii de clasificare:

● după gradul de obligativitate – reguli obligatorii şi reguli de recomandare;

● după nivelul de reglementare (sau sfera de acţiune) – se disting standarde universale, regi-

onale şi locale;

● după gradul de specializare – standarde cu caracter general, standarde ce se referă la asigu-

rarea drepturilor omului în cadrul justiţiei penale, standarde privind tratamentul condamnaţilor la

executarea pedepselor penale, standarde privind privaţiunea de libertate, standarde ce reglementează

executarea pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate [281, p.9].

Page 47: Daniel Martin Thesis

47

Însă, această clasificare nu reflectă sub toate aspectele specificul standardelor în domeniul

executării măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Menirea standardelor internaţionale constă

în a marca modelul optimal al unui sau altui sistem de executare a pedepselor penale, în a propune

statelor căi reale de implementare a acestora în legislaţia şi practica naţională. Pe acest motiv, nu

este suficient doar de a expune în formă informaţională conţinutul standardelor, este necesar, de

asemenea, de a separa momentele lor raţionale privind multiplele laturi ale executării pedepselor şi

măsurilor neprivative de libertate.

Unii savanţi consideră că la baza clasificării în cauză trebuie să stea următoarele criterii: obli-

gativitatea prevederilor; consfinţirea cerinţelor faţă de participanţii la procesul execuţional-penal;

cerinţe referitoare la măsurile de influenţă coercitivă aplicate faţă de condamnaţi; cerinţe privind

corelaţia dintre organele care execută pedepsele şi cele care acordă ajutor social; cerinţe privind tra-

tamentul distinct al diferitelor categorii de condamnaţi [291, p.69]. Cu referire la această din urmă

opinie, considerăm că autorul confundă criteriile de clasificare şi prevederile de bază ce sunt con-

sfinţite în standardele internaţionale.

O trăsătură distinctă a standardelor privind măsurile alternative privaţiunii de libertate o con-

stituie caracterul lor de recomandare, ceea ce exclude existenţa unui mecanism de impunere a res-

pectării standardelor în cauză. Totodată, acestea, fiind elaborate pe parcursul anilor de către diferite

organisme internaţionale cu o reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai multor state şi a

mai multor experţi de forţă în domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deosebită, fapt ce le

acordă un rol important în perfecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a statelor care promo-

vează respectarea drepturilor omului.

Izvoarele acestor standarde internaţionale îşi găsesc începutul încă în primele congrese ale

ONU cu privire la prevenirea criminalităţii şi tratamentul deţinuţilor.

Cronologic am putea evidenţia următoarele etape de elaborare şi definitivare a standardelor

internaţionale în domeniul măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

La Congresul I de la Geneva (1955) cu tema „Instituţiile penitenciare de corectare de

tip deschis” au fost examinate probleme ca: definirea conceptului de „penitenciar de tip des-

chis”; criteriile de selectare a infractorilor ce pot fi deţinuţi aici; condiţiile funcţionării lor efi-

ciente; priorităţile sistemului penitenciar de tip deschis. Pe parcursul discuţiilor s-a atras aten-

ţia asupra importanţei şi utilităţii penitenciarelor, în care condiţiile de deţinere esenţial s-ar

deosebi de condiţiile din penitenciarele de tip închis şi, mai cu seamă, de condiţiile din închi-

sori [111, p.130].

La Congresul II de la Londra (1960) au fost puse în dezbatere întrebările despre tratamentul

infractorilor liberaţi din detenţie [249, p.46].

Page 48: Daniel Martin Thesis

48

În raportul de la Congresul III desfăşurat la Stockholm (1965) în cadrul discuţiilor asupra

temei „Condamnarea condiţionată şi alte măsuri extrainstituţionale”3 s-a afirmat că condamnarea

condiţionată este o măsură de tratament al infractorilor ce poate fi utilizată foarte flexibil. Deja

atunci s-a menţionat că această măsură poate fi examinată ca un element principal al politicii penale

atât în statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Acolo unde politica penală avea la bază

categoriile de pedepse tradiţionale (privaţiunea de libertate), introducerea condamnării condiţionate

a fost un pas important în evoluţia sa [232, p.50-52].

În cadrul următorului congres, Congresul IV, care a avut loc la Kyoto în 1970, s-a exprimat

speranţa privind utilizarea moderată pe viitor a pedepselor penale, în aşa fel încât până la urmă să

fie pus în detenţiune un număr cât mai mic de condamnaţi.

La Congresul V de le Geneva (1975) întrebarea despre alternativele privaţiunii de libertate se

discuta deja în calitate de subpunct (compartiment) aparte din ordinea de zi. Aici pentru prima dată

s-a propus elaborarea unor reguli de comportare cu persoanele condamnate la pedepse neprivative

de libertate [246, p.73]. Congresul a desemnat două etape de elaborare a noilor Reguli: la prima

etapă era necesar doar de a elucida care sunt aceste măsuri de influenţă juridico-penală, de a elabora

formele de executare a acestora şi de a formula principiile lor de bază [156, p.47]; la etapa a doua

trebuia de trecut la elaborarea textului propriu-zis al acestor reguli. Condiţia obligatorie la întocmi-

rea documentului în cauză era ca toate categoriile de pedepse prevăzute în el să fie alternative priva-

ţiunii de libertate.

La Congresul VI de la Canacas (1980) un punct separat al ordinii de zi a fost destinat pro-

blemei privind deinstituţionalizarea sistemului de corecţie. Termenul „deinstituţionalizare” înseam-

nă trecerea de la instituţii de corecţii de tip închis la cele de tip deschis. Unii autori dau o interpreta-

re mai extensivă acestui termen, concepându-l ca un proces de lărgire a sferei de utilizare a măsuri-

lor alternative privaţiunii de libertate şi de reducere a numărului de sentinţe privative de libertate.

Premisele realizării acestui program erau, în opinia participanţilor la acest congres, următoarele:

● conturarea unei convingeri în societate că sentinţa de condamnare este o măsură excepţiona-

lă şi nu una ordinară;

● determinarea gradului de participare a comunităţii la realizarea şi susţinerea programelor

concrete de deinstituţionalizare;

● asigurarea acestor programe cu resurse materiale şi umane;

● asigurarea unei aprecieri periodice a influenţei acestor programe asupra delincvenţilor, sis-

temelor de corectare şi asupra comunităţii;

3 Prin măsuri extrainstituţionale se înţelegeau diferite metode de reacţie la comportamentul infracţional fără utilizarea unor instituţii de tip închis (închisori, colonii de corecţie).

Page 49: Daniel Martin Thesis

49

● asigurarea orientării cuvenite a colaboratorilor sferei de conducere a justiţiei penale (judecă-

torii, poliţie, procuratură, administraţia penitenciarelor) referitor la scopurile şi strategiile deinstitu-

ţionalizării [238, p.312-314].

Rezoluţia nr. 8 „Alternativele detenţiei” adoptată de Congresul VI al ONU recomanda state-

lor: să studieze legislaţia lor cu scopul de a înlătura obstacolele juridice din calea utilizării alternati-

velor pedepsei cu închisoarea în acele ţări, unde astfel de obstacole există; să determine un şir de

alternative privaţiunii de libertate noi, care ar putea fi utilizate fără a crea un pericol securităţii soci-

ale, pentru a fi incluse ulterior în legislaţia penală a statelor; să depună toate eforturile pentru asigu-

rarea cu resursele necesare; ţinând cont de legislaţia naţională, să creeze condiţii maxime pentru

aplicarea măsurilor alternative.

Alături de cele enumerate s-a propus de a stimula participarea comunităţii la aplicarea alterna-

tivelor şi în lucrul direcţionat spre resocializarea infractorilor (delincvenţilor). În context, a fost

propus de a mobiliza toate eforturile pentru informarea comunităţii despre avantajele alternativelor

pedepsei cu închisoarea şi de a contribui la perceperea corectă a acestora [252, p.140-144].

La Congresul VII al ONU de la Milano (1985) privind prevenirea infracţionalităţii şi trata-

mentul infractorilor s-a aprobat Rezoluţia nr. 16 privind reducerea numărului de deţinuţi, alternati-

vele la pedeapsa cu închisoarea şi reintegrarea socială a infractorilor.

Către Congresul VIII de la Havana (1990) a fost pregătit un raport special despre alternative-

le pedepsei cu închisoarea şi s-a propus proiectul Regulilor minimale standard pentru elaborarea

unor măsuri neprivative de libertate. Iniţiativa acestui proiect, organizării unui şir de cursuri şi con-

sfătuiri ale experţilor provenea de la Institutul ONU pentru Asia şi Extremul Orient privind preveni-

rea infracţionalităţii şi tratamentul infractorilor cu sediul la Tokyo, ceea ce a făcut ca proiectul să fie

prezentat Congresului VIII cu denumirea „Regulile de la Tokyo”.

Numeroase instituţii, organizaţii şi experţi şi-au adus aportul la pregătirea acestui proiect. Docu-

mentul a fost discutat şi adoptat în prealabil la cinci consfătuiri regionale şi la Consfătuirea interregiona-

lă de la Viena (1988). Institutul ONU de la Helsinki privind prevenirea infracţionalităţii şi combaterea ei

a prezentat, la rândul său, o analiză regională a alternativelor pedepselor privative de libertate.

Astfel, în rezultatul dezbaterilor intensive şi îndelungate, „Regulile de la Tokyo” au fost adop-

tate de Congresul VIII, fiind aprobate de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1990 prin Re-

zoluţia 45/110.

Calea lungă şi anevoioasă în vederea elaborării standardelor internaţionale în domeniul măsu-

rilor alternative privaţiunii de libertate, precum şi evoluţia cooperării internaţionale în acest dome-

niu, care a dus la completarea standardelor internaţionale cu reguli şi standarde noi, denotă impor-

tanţa lor pentru politica penală a oricărui stat care pretinde a fi unul democratic şi civilizat.

Page 50: Daniel Martin Thesis

50

Analizând actele internaţionale ce consfinţesc standardele internaţionale privind măsurile al-

ternative privaţiunii de libertate pot fi desprinse mai multe prevederi de bază.

Aşa, actele internaţionale în cauză determină sarcinile ce sunt fixate de către state în vederea

implementării alternativelor. Aceste sarcini sunt formulate în pct.1 al Regulilor de la Tokyo şi în

preambulul Recomandării nr. (92) 16 a Comitetului de Miniştri.

Formulând sarcini, standardele determină şi principiile fundamentale de elaborare a sistemu-

lui de pedepse penale al unui stat, care se reduc la următoarele:

1) statele trebuie să aibă în legislaţia naţională un număr suficient de măsuri alternative priva-

ţiunii de libertate, elaborate în conformitate cu situaţia politică, economică, socială şi culturală din

fiecare ţară, adică să fie respectat principiul suficienţei şi deplinătăţii măsurilor alternative privaţi-

unii de libertate;

2) controlul asupra condamnaţilor la pedepse neprivative de libertate trebuie să fie realizat

numai în măsura în care este necesar pentru a asigura executarea corespunzătoare a acestora şi tre-

buie să se bazeze pe principiul intervenţiei minime în viaţa privată a condamnatului;

3) aplicând măsura alternativă privaţiunii de libertate, instanţa de judecată trebuie să ia în

consideraţie, pe cât posibil, necesităţile delincventului din perspectiva readucerii lui la viaţa norma-

lă în societate, adică să ţină cont de principiul compatibilităţii intereselor condamnatului cu intere-

sele societăţii şi ale victimei;

4) condamnaţii la măsurile alternative privaţiunii de libertate trebuie să se afle în vizorul or-

ganelor şi instituţiilor competente pe întreaga perioadă de executare a măsurii, la nevoie fiindu-le

acordat ajutorul psihologic, social, material;

5) caracterul şi termenul măsurilor alternative privaţiunii de libertate trebuie să corespundă

gravităţii infracţiunii săvârşite, personalităţii condamnatului, altor circumstanţe ale cauzei;

6) finanţarea organelor care execută alternativele privaţiunii de libertate trebuie să fie

asigurată atât de către stat, cât şi de organizaţiile obşteşti, adică trebuie urmat principiul compi-

lării finanţării publice şi private la executarea alternativelor privaţiunii de libertate. În acelaşi

timp, potrivit pct.42 al Regulilor europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate (în conti-

nuare – Regulile europene) autoritatea de executare nu trebuie să depindă nicicând de contribu-

ţiile financiare ale terţilor;

7) neîndeplinirea de către condamnat a condiţiilor şi obligaţiilor ce rezultă din alternativele

privaţiunii de libertate nu trebuie să constituie în sine o infracţiune separată şi să atragă constrânge-

rea statală suplimentară. În plus, anularea unei măsuri alternative privaţiunii de libertate aplicate

anterior nu trebuie să atragă obligatoriu aplicarea unei pedepse privative de libertate (pct.14. 3 al

Regulilor de la Tokyo, regula 86 a Regulilor europene);

Page 51: Daniel Martin Thesis

51

8) alternativele privaţiunii de libertate trebuie să aibă cea mai mare semnificaţie posibilă pen-

tru delincvent şi să contribuie la dezvoltarea personală şi socială necesară delincventului cu scopul

de a permite inserţia sa socială. Metodele de îngrijire şi control vor trebui să fie aplicate în acord cu

aceste obiective (regula 55 a Regulilor europene);

9) aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate trebuie să constituie o parte a tendin-

ţei statului spre decriminalizarea şi depenalizarea în state a unui şir întreg de infracţiuni, iar izolării

trebuie să fie supuse doar persoanele care au comis cele mai grave infracţiuni;

10) obligaţiile aplicate condamnaţilor trebuie să fie nu iraţionale, ci socialmente utile şi impor-

tante, iar aplicarea muncii ca măsură alternativă nu rebuie să aibă drept scop obţinerea venitului

pentru stat sau o întreprindere.

Standardele internaţionale recomandă ca sarcinile şi principiile ce se referă la alternativele

privaţiunii de libertate să fie realizate în câteva etape: 1) la etapa prejudiciară; 2) în procesul exa-

minării în instanţa de judecată şi 3) la etapa executării sentinţei şi asigurării influenţei educative

asupra condamnatului.

Cu referire la etapa prejudicară, Regulile de la Tokyo stabilesc că atunci când se dovedeşte

a fi judicios şi compatibil cu sistemul lor juridic, poliţia, procuratura sau alte servicii însărcinate

cu justiţia penală sunt abilitate să abandoneze urmăririle, dacă consideră că nu este necesar să se

recurgă la o procedură judiciară având ca scop protecţia societăţii, prevenţia crimei sau promova-

rea respectării legii sau a drepturilor victimelor. În fiecare sistem juridic vor fi fixate criterii pen-

tru a determina dacă este convenabilă abandonarea urmăririlor sau hotărârea procedurii de urmat.

În caz de infracţiune minoră, ministerul public poate impune, dacă este cazul, măsuri neprivative

de libertate. Din aceasta rezultă că standardele internaţionale recomandă rezolavrea extraproce-

suală şi extrajudiciară a abaterilor minore, chiar dacă ele sunt prevăzute în calitate de infracţiuni

în sistemul penal al statului. Cu siguranţă, acestea poat fi utilizate în scopul protecţiei intereselor

societăţii sau ale victimei şi nu doar în vederea respectării drepturilor delincventului. Detenţia

provizorie nu poate fi decât o măsură de ultimă instanţă în procedurile penale, iar măsurile de în-

locuire a detenţiei provizorii sunt folosite din momentul în care aceasta devine posibil. Detenţia

provizorie nu trebuie să dureze mai mult decât este necesar pentru a asigura buna desfălşurare a

procesului penal şi necesită a fi administrată cu umanitate şi în deplinul respect al demnităţii per-

soanei (pct. 5, 6 ale Regulilor de la Tokyo).

Cu privire la procedura judiciară, standardele recomandă ca aceasta să fie cât se poate de

imparţială. Instanţa de judecată este obligată să examineze informaţia şi recomandările parvenite de

la diferite organe care ar putea avea atribuţie la procedura pronunţării sentinţei, factorii, circumstan-

ţele care ar putea influenţa aplicarea unei sancţiuni nelegate de izolarea de societate. În acelaşi timp,

Page 52: Daniel Martin Thesis

52

potrivit pct.8.1. al Regulilor de la Tokyo, autoritatea judiciară, având la dispoziţie un arsenal de mă-

suri neprivative de libertate, va ţine cont în hotărârea sa de nevoia de reintegrare a delincventului,

de protecţia societăţii şi de interesele victimei. Standardele recomandă elaborarea şi aplicarea urmă-

toarelor tipuri de sancţiuni a căror executare nu este legată de izolarea de societate:

− sancţiuni orale, cum sunt: admonestarea, mustrarea, avertismentul;

− menţinerea în libertate înaintea hotărârii tribunalului;

− pedepse ce privează de drepturi;

− pedepse economice şi pecuniare, cum sunt amenda şi zi-amenda;

− confiscarea şi exproprierea;

− restituirea către victimă sau indemnizarea acesteia;

− condamnarea cu amânarea sau suspendarea pedepsei;

− probaţiunea şi supravegherea judiciară;

− pedepse cu munca în interes general;

− trimiterea într-un aşezământ de tip deschis;

− arestul la domiciliu;

− oricare alt tratament în domeniul liber;

− o combinaţie din aceste măsuri (pct. 8.2 al Regulilor de la Tokyo).

Recomandarea nr. R (92) 16, fără a prevedea tipuri concrete de sancţini alternative, stabileşte

unele trăsături ale acestora, printre care:

1) condiţiile şi obligaţiile sancţiunilor şi măsurilor aplicate în comunitate trebuie să fie definite

de dispoziţiile legale;

2) natura şi durata sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să fie proporţionale gravităţii

infracţiunii;

3) nici o sancţiune sau măsură comunitară care restrângere drepturile civile sau politice ale de-

lincventului nu trebuie să fie creată sau impusă dacă aceasta este contrară normelor acceptate de

comunitatea internaţională cu privire la drepturile omului şi libertăţile fundamnentale;

4) o sancţiune comunitară poate fi aplicată cu acordul prealabil obţinut al condamnatului;

5) nici o sancţiune sau măsură aplicată în comunitate nu trebuie să fie de o durată nedeterminată,

durata acesteia fiind prevăzută de lege. Concomitent, termenul alternativei privaţiunii de libertate poate

fi redus atunci când delincventul a răspuns favorabil la aceasta (pct. 11.2 al Regulilor de le Tokyo).

În principiu, aceste trăsături ale sancţiunilor comunitare sunt respectate şi în legislaţia Repu-

blicii Moldova.

Spre exemplu, potrivit alin.(8) art.90 CP RM, condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei care reprezintă, după cum am menţionat deja, o alternativă privaţiunii de libertate,

Page 53: Daniel Martin Thesis

53

poate fi întreruptă, dacă după cel puţin o jumătate din termenul de probă condamnatul a dat dovadă

de comportare corectă şi exemplară.

Enunţând trăsăturile de bază ale alternativelor privaţiunii de liertate, comunitatea europeană a

mers mai departe şi prin Recomandarea 22 (2002), urmând exemplul Regulilor de la Tokyo, a spe-

cificat posibilele variante ale sancţiunilor copmunitare. Unele din ele sunt asemănătoare cu alterna-

tivele prevăzute de Regulile de la Tokyo, altele conţin elemente de originalitate, printre care merită

a fi menţionate următoarele: medierea victimă-infractor, supravegherea sporită a anumitor categorii

de infractori, limitarea libertăţii de deplasare prin ordine de interdicţie sau monitorizare electronică.

Etapei executării sancţiunilor comunitare standardele îi acordă o atenţie deosebită, deoare-

ce de corectitudinea şi exactitatea respectării normelor în cauză depinde în final realizarea scopuri-

lor pe care le urmăreşte statul prin sancţionarea infractorului.

Analiza standardelor cu referire la faza executării sancţiunilor comunitare ne face să evidenţi-

em următoarele cerinţe: 1) înaintate faţă de organele care execută sancţiunea; 2) înaintate faţă de

participanţii la procesul execuţional-penal, adică faţă de personal şi alte persoane care participă la

executarea sancţiunii; 3) înaintate faţă de însuşi procesul de corectare a condamnatului, adică faţă

de condiţiile şi mijloacele influenţei educative aplicate condamnatului, cerinţe referitoare la supra-

vegherea celui condamnat.

Organele de executare a sancţiunilor comunitare trebuie să respecte următoarele condiţii:

− cheltuielile de executare nu trebuie să fie suportate de către infractor;

− metodele de lucru puse în aplicare pentru a executa sancţiunile comunitare vor fi adaptate

fiecărui caz particular;

− instrucţiunile pe care le poate lua organul de executare trebuie să fie practice şi precise. Ele

nu trebuie să-i impună delincventului exigenţe mai mari decât cele care rezultă din această decizie;

− activităţile de control vor fi exercitate doar în limitele în care sunt necesare pentru o strictă

executare a sancţiunilor comunitare şi bazate pe principiul intervenţiei minimale;

− organul de executare trebuie să recurgă la metode de lucru făcând apel la tehnicile profesio-

nale recunoscute.

O atenţie deosebită standardele acordă persoanelor care participă la executarea măsurilor co-

munitare. Standardele delimitează personalul calificat, voluntarii şi participarea colectivităţii la lu-

crul cu codamnaţii. Regulile europene menţionează despre participarea comunitară, la care atribuie

persoanele private, organismele, serviciile publice şi private interesate de executarea sancţiunilor

comunitare.

Potrivit pct.15.2 al Regulilor de la Tokyo, persoanele numite pentru a aplica măsurile nepriva-

tive de libertate ar trebui să fie personal calificat şi să aibă, pe cât posibil, o pregătire de specialitate

Page 54: Daniel Martin Thesis

54

adecvată şi o anumită experienţă practică. Personalului trebuie să i se acorde statut, o remuneraţie şi

avantaje adecvate, ţinându-se cont de natura muncii cerute şi să i se ofere posibilităţi de perfecţiona-

re şi perspective de a face carieră (pct. 15.3 al Regulilor de la Tokyo). Totodată, personalului trebu-

ie să i se asigure un statut de funcţionar egal cu cel al altui personal profesional care exercită funcţii

comparabile. De rând cu aceasta, regula 38 a Regulilor europene specifică că personalul însărcinat

cu executarea trebuie să fie în număr suficient pentru a-şi asuma efectiv multiplele sarcini care îi

revin. Spre regret, în Republica Moldova această normă nu se respectă, cauza fiind prestigiul scăzut

şi salarizarea insuficientă a personalului din instituţiile execuţional-penale care atrag după sine insu-

ficienţa de cadre calificate, ceea ce se răsfrânge negativ asupra eficacităţii lucrului cu condamnaţii.

În plus, statele de personal ale organelor care se ocupă cu executarea măsurilor alternative privaţiu-

nii de libertate sunt insuficiente ca număr de persoane. Astfel, potrivit datelor parvenite de la Depar-

tamentul de Executare, în secţiile de probaţiune ale oficiilor de executare teritoriale activează 138

de consilieri de probaţiune (Anexa nr. 3). Ţinând cont de numărul enorm de persoane care se află la

evidenţă în legătură cu executarea alternativelor privaţiunii de libertate, devine evident că eficacita-

tea activităţii acestor oficii este scăzută.

Voluntarii trebuie să fie selectaţi cu grijă şi recrutaţi după regulile cerute de activităţile ce ur-

mează a fi realizate, dar şi de interesul din care aceştia se încadrează în activităţi de voluntariat. În

exercitarea funcţiilor sale, voluntarii sunt asiguraţi împotriva accidentelor şi rănilor. Cheltuielile lega-

te de exercitarea funcţiilor sale sunt rambursate, iar serviciile pe care le prestează în favoarea comuni-

tăţii trebuie să fie recunoscute în mod oficial. Totodată, se menţionează că recurgerea la persoane in-

dividuale din comunitate nu trebuie să fie considerată ca un substituent al muncii personalului profe-

sional. Deci, voluntariatul trebuie să fie utilizat nu în locul, ci de rând cu personalul calificat.

Participarea comunitară trebuie utilizată în scopul de a permite delincvenţilor să-şi dezvolte

legături reale cu comunitatea şi trebuie să se manifeste sub forma unui acord încheiat cu autoritatea

de executare, precizându-se natura sarcinilor şi modalităţile în care acestea trebuie îndeplinite. Par-

ticiparea comunitară este privită ca unul dintre cele mai importante mijloace de consolidare a legă-

turilor dintre persoanele supuse sancţiunii comunitare, familiile lor şi comunitate.

Recomandarea 22 (2002) specifică, cu referire la participarea comunitară, că serviciile de

aplicare trebuie să coopereze activ cu comunităţile locale, implicând persoanele alese din cadrul

comunităţii în supravegherea infractorilor. Cu referire la Republica Moldova, aceasta poate

avea loc prin atragerea la lucrul cu condamnaţii a organizaţiilor obşteşti. În acelaşi timp, pentru

eficientizarea antrenării comunităţii în lucrul cu condamnaţii faţă de care au fost aplicate diferi-

te măsuri alternative privaţiunii de libertate, propunem de lege ferenda instituirea pe lângă or-

ganele de executare a alternativelor privaţiunii de libertate a unor inspecţii obşteşti care să

Page 55: Daniel Martin Thesis

55

contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri alternative privaţiunii de libertate, dar şi

să participe la reinserţia lui socială.

Procesul de corectare a condamnatului prin aplicarea sancţiunilor comunitare, potrivit stan-

dardelor, include elaborarea următoarele forme şi etape de realizare: reglementarea condiţiilor

executării; elaborarea programelor de corectare; cooperarea condamnatului cu organele de executa-

re; consfinţirea statutului juridic al celui condamnat; supravegherea condamnatului.

Potrivit regulii 55 a Regulilor europene, executarea sancţiunilor comunitare va trebui concepută

astfel încât ele să aibă cea mai mare semnificaţie posibilă pentru delincvent, în acelaşi rând să contribuie

la dezvoltarea personală şi socială a delincventului cu scopul de a permite reinserţia lui socială.

O garanţie a corectării condamnatului prin aplicarea sancţiunilor comunitare o constituie fap-

tul că ele se aplică cu obţinerea prealabilă a acordului condamnatului.

Potrivit pct.13.1 al Regulilor de la Tokyo, tratamentul condamnaţilor se asigură prin metode

individuale, terapia de grup, aplicarea programelor de tratament specializat. Tratamentul se asigură

de către specialişti, având pregătirea necesară şi o experienţă practică corespunzătoare, ţinându-se

cont de particularităţile personale ale condamnatului, nivelul de dezvoltare, interesele acestuia, pre-

cum şi de circumstanţele care au condiţionat comiterea infracţiunii.

Eficacitatea programelor de corectare depinde în mare măsură de cooperarea condamnatului

cu organul de executare. Potrivit regulii 31 a Regulilor europene, o sancţiune comunitară nu trebuie

să fie impusă decât dacă există siguranţă în condiţiile şi obligaţiile atribuite condamnatului şi în

voinţa acestuia de a coopera şi de a le respecta. În caz contrar, executarea sancţiunilor comunitare

va fi imposibilă, fapt care poate atrage după sine comutarea lor cu alte sancţiuni, inclusiv privative

de libertate. În acest scop, înainte de începerea executării sancţiunii, condamnatul trebuie să fie in-

format, dacă este cazul – în scris, într-o manieră clară şi în limba pe care o înţelege, despre natura

sancţiunii şi despre scopul urmărit, precum şi despre condiţiile şi obligaţiile care urmează a fi res-

pectate. Totodată, condamnatul tebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziilor în materie de

executare, în acest sens garantându-se în careva măsură respectarea intereselor lui. Consimţământul

condamnatului nu poate avea drept consecinţă privarea lui de vreunul din drepturile fundamentale.

Statutul juridic al condamnatului constă dintr-un şir de garanţii prevăzute de standarde care

au drept scop să faciliteze corectarea condamnatului şi, în final, reinserţia lui socială. La aceste ga-

ranţii putem atribui următoarele:

− dreptul la garantarea demnităţii umane a celui condamnat;

− dreptul la respectarea vieţii private atât a celui condamnat, cât şi a membrilor familiei lui;

− dreptul de a depune la instanţa de judecată plângeri în legătură cu executarea măsurilor ne-

privative de libertate;

Page 56: Daniel Martin Thesis

56

− dreptul la confidenţialitate strictă a dosarului personal al condamnatului;

− interdicţia de a restricţiona drepturile condamnatului în măsură mai mare decât aceasta este

prevăzut în sentinţa de condamnare;

− interzicerea de a desfăşura expertizele medicale sau psihologice asupra celui condamnat sau

de a-l supune riscului de a i se aduce daune fizice sau morale.

În legătură cu această din urmă garanţie este de menţionat că în doctrina de specialitate demult

s-a indicat că sunt interzise aşa sancţiuni precum castrarea, „adormirea” agresivităţii, programarea

gândurilor omului în direcţia cerută [142, p.10].

Recomandarea nr. R (92) 16 completează aceste garanţii cu altele:

− dreptul condamnatului la asistenţă juridică;

− interzicerea oricărui tip de discriminare la executarea sancţiunilor comunitare;

− dreptul de a beneficia de sistemul existent de protecţie socială;

− dreptul de a cunoaşte modul şi condiţiile de executare a sancţiunilor comunitare.

Putem menţiona cu satisfacţie că aceste garanţii sunt consfinţite expres şi în legislaţia naţio-

nală, fiind prevăzute în art.166 CE RM [20].

Supravegherea condamnatului se asigură, pe de o parte, în scopul realizării prevenţiei specia-

le, iar, pe de altă parte, în scopul asigurării executării corespunzătoare a sancţiunii aplicate.

Potrivit pct.10.1 al Regulilor de la Tokyo, supravegherea are ca obiect reducerea cazurilor de

recidivă şi uşurarea reintegrării delincventului în societate în aşa mod, încât să fie reduse la maxi-

mum şansele acestuia de recidivă. Supravegherea condamnaţilor se exercită de către autoritatea de

executare în limitele prevăzute de lege. Ea trebuie organizată astfel, încât să asigure condamnatului

asistenţa psihologică, socială şi materială şi să contribuie la consolidarea legăturilor acestuia cu

comunitatea şi să faciliteze reintegrarea lui socială. În regula 74 a Regulilor europene se specifică

că activităţile de control se vor exercita doar în limitele în care ele sunt necesare pentru o strictă

executare a sancţiunilor şi bazate pe principiul intervenţiei minime. Ele vor fi proporţionale sancţi-

unii aplicate şi limitate la scopurile care îi sunt atribuite. Putem deci concluziona că standardele

internaţionale privind măsurile alternative privaţiunii de libertate stabilesc doar principiile de bază

ale supravegherii celor condamnaţi la sancţiuni comunitare. Reglementarea mai detaliată a acestei

supravegheri stă în sarcina legislaţiei naţionale, ea fiind adaptată maximal la rigorile şi condiţiile

statului respectiv.

Bineînţeles, orice supraveghere va fi ineficientă dacă nu există un mecanism de asigurare a

respectării condiţiilor impuse. Pe acest motiv, standardele stipulează expres că la începutul punerii

în aplicare a sancţiunii comunitare delincventul trebuie să fie informat despre consecinţele neres-

pectării condiţiilor şi obligaţiilor impuse de către instanţa de judecată. Se specifică, de asemenea, că

Page 57: Daniel Martin Thesis

57

încălcările minore ale modului de executare a sancţiunilor comunitare se soluţionează de către or-

ganul de executare, delincventului fiindu-i rezervat dreptul de a face comentarii, iar încălcările

semnificative trebuie să fie semnalate imediat în scris instanţei de judecată, care poate revoca total

sau parţial sancţiunea comunitară aplicată anterior doar după o examinare detaliată a faptelor pre-

zentate de organul de executare. În acelaşi timp, delincventul trebuie să aibă posibilitatea de a face

obiecţii şi de a aduce explicaţii. Standardele stipulează foarte clar că decizia de revocare a unei

sanscţiuni comunitare nu trebuie să ajungă în mod necesar să impună o pedeapsă cu închisoarea

(regula 86 a Regulilor europene şi pct.14.3 al Regulilor de la Tokyo). Spre regret această normă, în

viziunea noastră – extrem de importantă, nu se respectă întru totul în legislaţia naţională. Astfel, po-

trivit alin.(3) art.67 CP RM, în caz de eschivare cu rea-voinţă de la executarea pedepsei sub formă

de muncă neremunerată în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoarea. Norma în cauză este

imperativă şi nu acordă instanţei de judecată posibilitatea de a alege o altă alternativă pentru sancţi-

onarea nerespectării condiţiilor executării sancţiunii comunitare aplicate anterior. Pe acest motiv,

propunem de lege fereda ca în alineatul respectiv sintagma „se înlocuieşte” să fie substituită cu sin-

tagma „poate fi înlocuită”. În aşa mod, instanţa de judecată va avea posibilitatea de a alege fie co-

mutarea muncii neremunerate cu închisoarea, fie păstrarea sancţiunii aplicate anterior, fie comuta-

rea ei cu o altă măsură neprivativă de libertate. Această situaţie va corespunde perfect şi prevederi-

lor standardelor internaţionale.

În contextul celor expuse, având în vedere baza teoretico-ştiinţifică a standardelor internaţio-

nale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de libertate, domeniul de reglementare a acestora

deosebit de important şi tendinţa statului nostru de a ajusta legislaţia naţională la prevederile inter-

naţionale, considerăm imperios necesară implementarea acestor prevederi în actele juridice naţiona-

le, fapt care va spori respectarea şi promovarea drepturilor celor sancţionaţi, iar, pe cale de conse-

cinţă, şi ale întregii societăţi.

Făcând o sinteză a materialului din prezentul paragraf, specificăm următoarele momente

importante:

− actele internaţionale din domeniul tratamentului persoanelor condamnate pot fi grupate

în două categorii: care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor privative de libertate

şi cele care reglementează aplicarea şi executarea pedepselor şi altor măsuri alternative priva-

ţiunii de libertate;

− standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate posedă un şir de

trăsături specifice care îi acordă un caracter de autonomie în cadrul actelor internaţionale;

− standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate poartă un caracter

de recomandare, dar, fiind elaborate pe parcursul anilor de către diferite organisme internaţionale cu o

Page 58: Daniel Martin Thesis

58

reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai multor state şi a mai multor experţi de forţă în

domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deosebită, fapt care le acordă un rol important în per-

fecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a statelor care promovează respectarea drepturilor

omului;

− în evoluţia lor, standardele internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate

au trecut diferite etape de elaborare şi definitivare;

− pot fi determinate tei etape de realizare a sarcinilor şi principiilor standardelor internaţiona-

le în domeniul alternativelor privaţiunii de libertate: etapa prejudiciară, etapa judiciară şi etapa exe-

cutării sentinţei;

− în vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale în domeniul alter-

nativelor privaţiunii de libertate, se cere modificarea unor norme, după cum urmează:

1) completarea CE RM cu prevederi care ar stabili instituirea pe lângă organele care se

ocupă cu executarea alternativelor privaţiunii de libertate a unor inspecţii obşteşti care să

contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri alternative, dar şi să participe la

reinserţia lui socială;

2) în alin.(3) art.67 CP RM sintagma „se înlocueşte” să fie substituită cu sintagma

„poate fi înlocuită”.

Page 59: Daniel Martin Thesis

59

C A P I T O L U L I I

PEDEPSELE ALTERNATIVE

---------------------------------------------------

§ 2.1. AMENDA PENALĂ

Analiza legislaţiei penale naţionale dă temei de a constata că amenda, de rând cu pedeapsa în-

chisorii, a devenit unul dintre pilonii sistemului punitiv al statului. Această situaţie reprezintă rezul-

tatul unei lungi evoluţii, ce tinde spre umanizare, spre a face mai eficientă şi mai puţin nocivă repre-

siunea penală.

Doi factori au favorizat schimbările fundamentale ale politicii penale actuale: dezvoltarea

economică şi respingerea pedepselor privative de libertate pe durată scurtă de timp.

Primul factor este de ordin social. De regulă, la pedeapsa cu amenda tot mai des recurg statele

bogate, unde bunăstarea populaţiei este relativ omogen distribuită, iar banii joacă un rol decisiv şi un-

de ataşamentul faţă de bunurile materiale face parte integrantă din mentalitatea populaţiei [195, p.72].

Al doilea factor, care i-a atribuit pedepsei cu amenda o mai mare importanţă în politica penală

a statelor, este faptul că în ultimul timp aplicarea pedepsei privative de libertate ca mijloc represiv

pentru infracţiuni lipsite de grad înalt de prejudiciabilitate este supusă unei critici înverşunate. Efec-

tele negative ale pedepselor privative de libertate, analizate deja în prezentul studiu, au făcut ca so-

cietatea să fie antrenată într-un proces de modificare a sistemului punitiv şi de implementare a pe-

depselor alternative privaţiunii de libertate, printre care un loc aparte îl ocupă amenda.

În practica judiciară amenda la fel este considerată una dintre alternativele de bază ale pe-

depsei privative de libertate. Astfel, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al

Republicii Moldova, în anul 2003 la pedeapsa cu amenda au fost condamnate 5026 de persoane,

ceea ce constituie 29,3% din numărul total al condamnărilor; în anul 2004 la pedeapsa cu amenda

au fost condamnate 2046 de persoane, rata condamnării la pedeapsa cu amenda constituind 16%

din numărul total al condamnărilor; în 2005 la pedeapsa cu amenda au fost condamnate 2255 de

persoane – rată condamnării la această pedeapsă fiind păstrată la acelaşi nivel – 16%; în anul

2006 numărul condamnaţilor la amendă a crescut, cifrându-se la 2281 de persoane, crescând şi

rata de condamnare la această pedeapsă – 18,3%; în anul 2007 la amendă au fost condamnate

2313 de persoane, ponderea amenzii în numărul total al condamnărilor a crescut şi mai mult, con-

stituind 23,7% (Anexa nr. 4).

Page 60: Daniel Martin Thesis

60

Unii savanţi consideră că sporirea rolului amenzii în politica penală a statului se datorează

prezenţei ideii retribuţiei în pedeapsă [196, p.488].

În doctrina de specialitate au fost specificate mai multe avantaje ale pedepsei cu amenda faţă

de alte pedepse, în special cele privative de libertate, şi anume: amenda ţine de fisc, spre deosebire

de pedepsele privative de libertate care necesită existenţa construcţiilor speciale costisitoare; amen-

da nu rupe condamnatul din sânul familiei şi nu afectează cariera lui profesională; amenda aplicată

în limitele rezonabile rămâne a fi o pedeapsă faţă de care indivizii sunt foarte sensibili, în aşa mod

ea constituind un excelent model de prevenire [195, p.78]. În calitate de avantaje ale amenzii Costi-

că Bulai menţionează faptul că amenda este adaptabilă (divizibilă), permiţând perfect individuali-

zarea şi este remisibilă [77, p.300]. Avantajele amenzii faţă de pedepsele privative de libertate şi,

respectiv, preferinţa pedepsei pecuniare faţă de izolarea de societate le-au marcat şi penaliştii ruşi

[155, p.240; 224, p.74; 226, p.18; 233, p.32; 236, p.16].

În calitate de dezavantaj de bază al amenzii se consideră faptul că ea sancţionează în mod ine-

gal pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Dar acest „viciu” poate fi uşor evitat printr-o politică represivă bine

chibzuită. În context amintim că, în conformitate cu alin.(4) art.64 CP RM, „mărimea amenzii pentru

persoanele fizice se stabileşte..., ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat....”. Prevederea

legislativă în cauză are drept scop egalarea în careva măsură a persoanelor în faţa legii din punctul de

vedere al efectelor negative survenite ca rezultat al comiterii infracţiuni şi corespunde principiului

egalităţii consfinţit de art.5 CP RM. Spre regret, valoarea acestei condiţii legale, atât de importante

pentru individualizarea maximală a mărimii amenzii, este ştirbită prin prevederile Părţii Speciale a

Codului penal al Republicii Moldova. Astfel, în unele sancţiuni prevăzute pentru faptele încriminate

în Partea Specială diferenţa dintre limitele minime şi maxime ale amenzii este într-atât de nesemnifi-

cativă, încât individualizarea, ţinându-se cont de situaţia materială a celui condamnat, este practic im-

posibilă. Cu titlu de exemplu putem aduce sancţiunile prevăzute în art.153 CP RM (amenda în mări-

me de la 200 la 300 unităţi convenţionale), art.157 CP RM (amenda în mărime de până la 300 unităţi

convenţionale), art.161 CP RM (amenda în mărime de până la 300 unităţi convenţionale) etc. E şi mai

inexplicabilă poziţia legiuitorului în situaţiile în care sancţiunea articolului prevede doar amenda de

până la 200 unităţi convenţionale (alin.(2) art.257 CP RM, art.359 CP RM), fără alte alternative. Este

evident că o aşa de mică „marjă” a amenzii (100-150 unităţi convenţionale) nici pe de parte nu poate

asigura individualizarea acestei pedepse ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat. În con-

text, considerăm absolut necesar ca în toate sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal diferenţa dintre

limitele minime şi maxime ale amenzii să fie destul de considerabilă.

În viziunea unor savanţi, aplicarea amenzilor acordă celor bogaţi posibilitatea să evite pe-

deapsa binemeritată, aceasta fiind una dintre carenţele sale principale [227, p.3; 245, p.44]. Nu îm-

Page 61: Daniel Martin Thesis

61

părtăşim această părere. Ar fi greşit a considera că comportamentul omului asigurat din punct de

vedere material nu poate fi influenţat prin constrângere de ordin economic. La fel este eronat con-

ceptul precum că cel bogat este indiferent faţă de pierderea neînsemnată a unei părţi din capitalul

său. În plus, nu este echitabilă aplicarea faţă de cel vinovat a unei pedepse mai severe doar pe moti-

vul că el nu este sărac, ci îndestulat.

O altă servitute a amenzii se consideră faptul că ea se poate răsfrânge asupra altor persoane decât

infractorul, încălcându-se principiul caracterului personal al răspunderii penale. În acest context specifi-

căm că oricare pedeapsă afectează în mod indirect nu numai condamnatul, ci şi membrii familiei lui,

rudele. Spre exemplu, cel condamnat la închisoare simte personal doar efectele negative ale izolării, dar

incomodităţi de ordin psihologic, lipsuri de ordin material suportă şi ceilalţi membri ai familiei.

În acelaşi timp, putem evidenţia la amenda penală o carenţă esenţială. Pedeapsa în cauză,

afectând în special sfera economică a vieţii condamnatului, poate influenţa doar persoanele pentru

care această latură a vitalităţii este importantă, pe cei care îşi preţuiesc proprietatea. Pentru cei

însă care nu văd nici un rost în bunurile materiale, nu credem că amenda ca măsură de influenţare

va avea efect pozitiv asupra comportamentului lor de mai departe, în aşa mod scopurile propuse de

legislaţia penală în faţa pedepsei devenind irealizabile. Susţinem totuşi că astfel de indivizi sunt pu-

ţini la număr şi această carenţă nu poate diminua în nici un caz importanţa şi ponderea amenzii în

lupta cu criminalitatea lipsită de grad înalt de prejudiciabilitate.

Sub aspectul evoluţiei istorice a amenzii ca măsură de constrângere juridico-penală, putem

menţiona că ea reprezintă una dintre cele mai vechi pedepse, fiind consfinţită practic în legislaţiile

penale ale tuturor statelor lumii. Amenda a fost cunoscută în ţările româneşti şi înainte de constitui-

rea lor în state feudale. În Legea ţării (dreptul penal nescris) ca pedeapsă pecuniară erau prevăzute

duşegubina, confiscarea şi gloaba, care constituia o amendă plătită domniei de către vinovat în nu-

merar sau în natură, vite. Cuantumul gloabei nu era fixat de pravilă, ci lăsat la aprecierea judecăto-

rului. [78, p.206]. Toate celelalte legi penale ulterioare care s-au aplicat pe teritoriile statului nostru

au prevăzut amenda în calitate de pedeapsă penală.

În legătură cu adoptarea noii legislaţii penale, care reflectă tendinţele recente ale politicii pe-

nale promovate de Republica Moldova în privinţa pedepsei cu amenda, trebuie concretizate urmă-

toarele momente.

După conţinutul său, în virtutea art.64 CP RM, amenda este o sancţiune pecuniară ce se apli-

că de instanţa de judecată în limitele prevăzute de Codul penal.

În doctrina de specialitate amenda este definită ca o măsură de constrângere statală care se

exprimă într-un volum anumit de restricţii ale intereselor patrimoniale şi care atrage, ca rezultat al

condamnării, antecedente penale [225, p.14].

Page 62: Daniel Martin Thesis

62

În legislaţia penală a Republicii Moldova amenda este unica pedeapsă care are în vizorul său

drepturile patrimoniale ale condamnatului. În aşa mod, corectarea condamnatului se efectuează

prin intermediul constrângerii de ordin material. Lipsirea condamnatului de bunuri materiale con-

stituie conţinutul amenzii ca pedeapsă. În accepţiunea savantului rus I.V. Smolikova, „rolul amenzii

este de a influenţa economic asupra conştiinţei individului în scopul schimbării concepţiilor sale,

motivelor antisociale negative ale comportamentului său” [149, p.6].

Unii autori consideră că amenda nu poate fi numită drept o pedeapsă patrimonială, deoarece

aceasta „nu este întru totul exact, căci, la executarea pedepsei în cauză, influenţă nemijlocită se

exercită nu asupra patrimoniului sau a drepturilor patrimoniale, ci asupra intereselor financiare ale

condamnatului” [118, p.135].

Nu susţinem această părere, deoarece, potrivit alin (5) art.288 din Codul civil al Republicii

Moldova, banii sunt atribuiţi la bunuri mobile, iar, reieşind din prevederile de la alin.(2) art.284 CC

RM, toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte din patrimoniul acesteia. În plus, aplicarea

amenzii influenţează în orice caz starea patrimonială a condamnatului. În context, susţinem poziţia

savantului rus A.L. Ţvetinovici care menţionează că „amenda reprezintă o pedeapsă care limitează

dreptul de proprietate al condamnatului, dat fiind că în acest caz statul exclude o parte din proprieta-

tea ce-i aparţine sub formă bănească” [146, p.95].

Toate acestea ne face să concluzionăm că amenda, după conţinutul său, se atribuie la catego-

ria pedepselor patrimoniale.

În literatura de specialitate de-a lungul anilor s-au purtat discuţii în privinţa faptului dacă se

pot realiza scopurile pedepsei doar prin diminuarea sau înrăutăţirea situaţiei materiale a condamna-

tului. Astfel, în privinţa scopurilor amenzii în calitate de pedeapsă penală în literatura de speciali-

tate s-au formulat mai multe opinii.

Unii autori susţin părerea că legiuitorul a stabilit scopurile pedepsei, dar gradul de realizare a

lor este diferit, în dependenţă de tipul de pedeapsă aplicat infractorului, anumite pedepse fiind che-

mate să atingă unele scopuri, altele – alte scopuri. În aşa mod, amenda are drept scop de bază inti-

midarea condamnatului şi prevenţia generală. Într-o mai mică măsură amenda este îndreptată spre

realizarea prevenţiei speciale. În şi mai mică măsură amenda este adaptată pentru obţinerea corectă-

rii şi reeducării condamnatului [109, p.61].

Profesorul rus Ia.M. Brainin susţine că prin aplicarea amenzii se obţine doar prevenirea gene-

rală [112, p.270].

La rândul său, savantul P.P. Osipov consideră că amenda reprezintă o amintire energică vino-

vatului despre necesitatea ca pe viitor să fie mai atent, mai reţinut, în aşa mod acordând prioritate

prevenţiei speciale ca efect al aplicării amenzii [142, p.89-90], iar G. Stenicikin evidenţiază în prim-

plan componentele educativ-preventive ale amenzii [251, p.77].

Page 63: Daniel Martin Thesis

63

Considerăm că aceste accepţiuni diminuează rolul şi însemnătatea amenzii ca măsură de con-

strângere statală şi sunt contrare poziţiei legiuitorului care, formulând scopurile pedepsei, nu a de-

terminat pentru fiecare din ea scopuri distincte. Susţinem că orice pedeapsă urmăreşte realizarea

tuturor scopurilor determinate de legiuitor. Această posibilitate este pe deplin specifică amenzii.

Având în vedere ritmurile creşterii bunăstării populaţiei şi ale sporirii rolului bunurilor materiale în

viaţa cotidiană, inconvenientele aplicării amenzii pot exercita o influenţă educativă puternică asupra

făptuitorului. Cu referire la această problemă, savantul rus V.S. Minskaia opinează că posibilităţile

corecţional-educative ale amenzii în calitate de pedeapsă penală şi nivelul eficienţei lui sunt destul

de înalte [239, p.74]. Nu trebuie de neglijat şi potenţialul preventiv al pedepsei în cauză. Riscul con-

strângerii materiale face comportamentul ilegal cel puţin inconvenabil din punct de vedere econo-

mic. Astfel, afirmăm că pedeapsa cu amenda este în stare să realizeze toate scopurile stabilite de

legiuitor faţă de pedeapsa penală în art.61 CP RM: restabilirea echităţii sociale, corectarea condam-

natului, prevenţia generală şi specială.

Legea penală determină limitele şi volumul aplicării amenzii prin utilizarea sintagmei „în ca-

zurile şi în limitele prevăzute de prezentul cod”. În opinia noastră, prin termenul „cazurile” legiuito-

rul a avut în vedere variantele posibile de aplicare a amenzii în calitate de pedeapsă, iar prin terme-

nul „limitele” – mărimea amenzii stabilite pentru fiecare infracţiune în parte.

Pot fi evidenţiate următoarele cazuri de aplicare a amenzii: 1) în calitate de pedeapsă principa-

lă şi complementară; 2) în urma aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege; 3) în caz

de înlocuire a părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă.

Analizând sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, am ajuns la

anumite constatări.

Amenda aplicată persoanelor fizice este prevăzută în 305 componenţe de infracţiune, dintre

care în 22 de componenţe ea este prevăzută doar ca pedeapsă complementară la pedeapsa cu în-

chisoarea (în 12 componenţe cumulul este obligatoriu, în 10 facultativ). Ea poate fi aplicată în ca-

litate de pedeapsă principală pentru infracţiunile uşoare (89 componenţe de infracţiune), mai puţin

grave (139 componenţe) şi grave (55 componenţe). Pentru 11 componenţe de infracţiune amenda

este unica pedeapsă principală, iar în 34 componenţe de infracţiune amenda este o pedeapsă alter-

nativă la alte pedepse neprivative de libertate. Reieşind din aceste constatări, putem concluziona

că amenda ca pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate poate fi aplicată pentru 238 componen-

ţe de infracţiune.

În doctrina de specialitate s-a menţionat că domeniul aplicării amenzii se consideră infracţi-

unile care nu sunt grave, săvârşite din motiv de cupiditate sau legate de cauzarea daunelor materia-

le. Unii savanţi consideră că doar pentru asemenea infracţiuni aplicarea amenzii este raţională şi că

Page 64: Daniel Martin Thesis

64

numai în astfel de cazuri va produce efectele scontate [150, p.135-136; 163, p.218; 113, p.297]. Re-

numitul savant rus A.S. Mihlin, analizând pedepsele patrimoniale, la care acesta atribuie amenda şi

confiscarea averii, susţine că aplicarea lor este raţională în două cazuri: 1) când se comite o infracţi-

une (nu prea gravă) îndreptată spre îmbogăţirea materială a persoanei şi 2) când se comite o altă in-

fracţiune mai puţin gravă, iar personalitatea făptuitorului mărturiseşte despre faptul că acesta nu are

nevoie de o influenţă corecţional-educativă de lungă durată [240, p.90].

În izvoarele doctrinare mai vechi se întâlnesc şi opinii, potrivit cărora amenda nu poate fi aplica-

tă pentru infracţiuni contra persoanei (leziuni corporale, clevetire, insultă etc.), căci s-ar putea crea

impresia că pentru infracţiuni contra persoanei se poate „plăti”, iar de la justiţie în unele cazuri se poa-

te „răscumpăra” [244, p.98]. Această viziune a fost criticată, şi pe bună dreptate, de un şir de savanţi,

menţionându-se că este greşită părerea precum că influenţa educativă lipseşte în cazul în care lipseşte

legătura dintre infracţiune şi pedeapsă [149, p.23-24]. Renumitul savant rus V.N. Kudreavţev specifi-

ca că „legătură directă între tipul pedepsei şi caracterul infracţiunii lipseşte” [235, p.27]. Într-adevăr,

nu poate fi legat caracterul pedepsei de caracterul infracţiunii; în caz contrar, pedeapsa ar implementa

vechiul principiu al talionului – „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, sânge pentru sânge”. Chiar şi în

cazul aplicării amenzii pentru infracţiuni cu caracter material pedeapsa nu ar fi echivalentă ca valoare

cu infracţiunea comisă, căci amenda nu reprezintă o formă de recuperare a pagubei, de aceea se aplică

în dependenţă de „caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite” (art.64 CP RM) şi nu de mărimea pre-

judiciului cauzat. În doctrina de specialitate s-a menţionat că „pedeapsa penală nimic nu restituie nici

societăţii, nici părţii vătămate” [132, p.228-229]. Mai mult ca atât, unii jurişti consideră că „mărimea

prejudiciului însuşi în raportul juridico-penal are importanţă minoră” [121, p.40-41]. În sens similar

profesorul rus I.M. Galperin opinează că „amenda nu este o formă a recuperării prejudiciului cauzat,

ci un tip de pedeapsă” [114, p.141]. În aşa mod, partea covârşitoare a savanţilor, la care ne raliem,

consideră că amenda este oportună nu numai pentru infracţiuni comise în scop cupidant, dar şi pen-

tru alte infracţiuni, atât intenţionate, cât şi imprudente, dacă scopurile pedepsei pot fi realizate fără

izolarea de societate a condamnatului.

Legiuitorul naţional în principiu se situează pe aceeaşi poziţie. Amenda ca pedeapsă penală se

poate aplica pentru componenţele de infracţiune prevăzute în toate capitolele Părţii Speciale a Co-

dului penal al Republicii Moldova, cu excepţia infracţiunilor militare, ceea ce înseamnă că este o

pedeapsă aplicabilă pentru toate categoriile de infracţiuni, dacă să luăm drept criteriu de clasificare

obiectul generic. Conform doctrinei naţionale, anume în dependenţă de obiectul generic comun,

adică după valoarea socială fundamentală protejată, componenţele de infracţiune sunt repartizate

după capitolele Părţii Speciale a Codului penal [73, p.152].

Page 65: Daniel Martin Thesis

65

Practica judiciară la fel merge pe calea aplicării amenzii în cazul comiterii infracţiunilor, fie

chiar şi grave, dacă instanţa de judecată, în urma examinării cauzei penale, ajunge la concluzia că

scopurile pedepsei, formulate în art.61 CP RM, pot fi atinse prin aplicarea anume a acestei măsuri

juridico-penale. Astfel, prin sentinţa judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 8 decem-

brie 2004, în cadrul dosarului penal nr. 1-878/04 cetăţeanul S.V., a.n. 1986, a fost recunoscut vino-

vat de faptul că la data de 07.05.2004, în jurul orelor 14.30, fiind pe bd. Moscovei, în apropierea

pieţei „Total”, s-a apropiat de cetăţeanca D.N. şi în mod deschis i-a sustras telefonul mobil

„SAMSUNG A 800” la preţul de 2400 lei. Acţiunile lui S.V. au fost calificate potrivit alin.(2) lit.f)

art.187 CP RM – jaf cu cauzare de daune în proporţii considerabile, care, potrivit art.16 CP RM,

reprezintă o infracţiune gravă. Instanţa de judecată, ţinând cont de personalitatea inculpatului, cir-

cumstanţele atenuante ale cauzei (căinţa sinceră, săvârşirea infracţiunii de o persoană minoră), prin

aplicarea prevederilor art.79 CP RM, a stabilit o pedeapsă sub formă de amendă în mărime de 250

u.c., ceea ce constituie 5000 lei [54].

Amenda nu este prevăzută pentru infracţiunile militare, situaţie cu care nu suntem de acord. Ar-

gumentul precum că militarii în termen (dar infracţiunile militare sunt comise în mare parte anume de

această categorie de militari) nu au salariu sau alte surse de venit din care să fie plătită suma necesară

de bani nu poate servi în acest caz drept temei forte de neaplicare a amenzii. Deşi amenda este o pe-

deapsă care afectează starea economică a persoanei, aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi aplicată

faţă de cei care nu au un venit constant; or, banii pot fi obţinuţi şi din alte surse (primiţi în dar, moşte-

nire, spre exemplu). Ei mai pot fi şi împrumutaţi anume în scopul de a achita amenda. Considerăm că

împrumutul sumelor băneşti, în cazul în care persoana nu le are pentru a achita amenda aplicată, nu

este ceva anormal. Principalul e să se ţină cont de prevederile legale, şi anume – „mărimea amenzii

pentru persoanele fizice se stabileşte... în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite,

ţinându-se cont de situaţia materială a celui condamnat...” (alin.(2) art.64 CP RM). Lipsa mijloacelor

proprii de venit ca motiv de neaplicare a amenzii faţă de militari se combate şi prin faptul că minorii

de asemenea nu au, de regulă, surse proprii de venit, dar legea nu interzice şi nu stabileşte careva res-

tricţii în privinţa aplicării amenzii faţă de această categorie de condamnaţi. În acest sens, invocăm da-

tele statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, potrivit cărora în anul 2003 la

pedeapsa cu amenda au fost condamnaţi 421 minori, în anul 2004 – 162 minori, în 2005 – 142, în

2006 – 116, iar în anul 2007 – 54 minori (Anexa nr. 4). Lipsa amenzii în calitate de pedeapsă pentru

infracţiunile militare defavorizează esenţial situaţia militarilor faţă de ceilalţi condamnaţi în sensul că

cercul pedepselor alternative care le pot fi aplicate se îngustează esenţial.

Este de remarcat că în unele cazuri instanţele de judecată totuşi aplică amenda faţă de mili-

tari. Astfel, potrivit art.79 CP RM, în cazuri excepţionale, instanţa de judecată poate aplica o

Page 66: Daniel Martin Thesis

66

pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, situaţie

aplicabilă şi în cazul comiterii infracţiunilor militare. Problema este că, cu referire la art.79 CP RM,

amenda li se poate aplica militarilor doar „în cazuri excepţionale”, nu şi în situaţii obişnuite, fapt

care îi defavorizează faţă de condamnaţii care nu sunt militari.

Pentru a egala poziţia militarilor cu cea a celorlalţi condamnaţi în privinţa posibilităţii con-

damnării la amendă, precum şi pentru a aduce în concordanţă prevederile legale cu practica judicia-

ră, propunem de lege ferenda ca amenda să fie prevăzută în calitate de pedeapsă penală şi pentru

infracţiunile militare.

În ceea ce priveşte mărimea acestei pedepse, legislaţia penală stipulează că amenda se stabi-

leşte în unităţi convenţionale, unitatea convenţională de amendă fiind egală cu 20 de lei. Pentru per-

soanele fizice mărimea amenzii se stabileşte între 150 şi 1000 unităţi convenţionale (u.c.), iar în ca-

zul infracţiunilor comise în interes material – până la 5000 unităţi convenţionale. Menţionăm că li-

mitele minimale ale amenzii pot fi aplicate pentru 64 componenţe de infracţiune, ceea ce constituie

20,98% din numărul total de componenţe care prevăd pedeapsa cu amenda. La fel, merită a fi speci-

ficat faptul că în două cazuri legiuitorul a prevăzut amenda în mărime de 100 u.c., ceea ce la mo-

ment este inadmisibil; or, potrivit art.64 CP RM, limita minimală a amenzii este de 150 u.c. Cu refe-

rire la acelaşi subiect, în doctrina autohtonă este specificat că limitele speciale ale amenzii nu pot fi

în nici un caz mai mici sau mai mari decât limitele generale prevăzute în art.64 CP RM. Această

regulă este obligatorie şi pentru legiuitor [218, p.406]. Părerea expusă de penalistul Gh. Ulianovschi

o susţinem totalmente. La fel am constatat că într-o sancţiune (art.363 CP RM) este indicat mărimea

exactă a amenzii – 150 u.c. Considerăm şi această prevedere inadmisibilă, deoarece este contrară

principiului individualizării pedepsei. În context, pentru a corela prevederile Părţii Generale a Co-

dului penal cu cele ale Părţii Speciale în această privinţă, la etapa actuală, propunem modificarea

sancţiunilor din componenţele nominalizate. La limita maximală amenda pentru persoanele fizice

este prevăzută doar în şase componenţe, dintre care în patru cazuri poate fi aplicată ca pedeapsă

principală (alin.(6) art.185/1, alin.(7) art.185/2, alin.(2) art.243, art.251 CP RM). În opinia noastră,

legiuitorul nu a folosit pe deplin potenţialul limitei maximale a amenzii, ştirbind din importanţa ju-

ridico-penală a acestei pedepse, iar prevederea legislativă a limitei maximale a acesteia pentru in-

fracţiuni comise în scop material devine practic inaplicabilă.

Potrivit alin.(3) art.64 CP RM, mărimea amenzii se stabileşte în funcţie de caracterul şi gravi-

tatea infracţiunii.

Coraportul dintre caracterul şi gravitatea infracţiunii şi mărimea amenzii îl determină legiuito-

rul în cadrul sancţiunii, stabilind pentru diferite infracţiuni diferite limite minime şi maxime ale

amenzii care sunt obligatorii pentru instanţa de judecată.

Page 67: Daniel Martin Thesis

67

La aplicarea amenzii, instanţa de judecată mai ia în consideraţie şi situaţia materială a celui

vinovat. Astfel, legiuitorul a obligat expres instanţa de judecată să individualizeze la maximum

această pedeapsă. Individualizarea pedepsei aplicate urmează a fi făcută la două niveluri distincte:

în primul rând, în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii şi, în al doilea rând – în depen-

denţă de situaţia economică a făptuitorului. Doar combinarea acestor doi factori poate duce la stabi-

lirea unui echilibru între infracţiunea comisă şi consecinţele condamnării şi, în cele din urmă, la rea-

lizarea scopului pedepsei – restabilirea echităţii sociale.

În viziunea profesorului rus V.D. Filimonov, faptul că la aplicarea amenzii se ia în calcul situ-

aţia materială a celui condamnat este foarte important, căci prin aceasta se ţine cont de „diferenţie-

rea profundă a societăţii în dependenţă de criteriul material, fără de care pedeapsă sub formă de

amendă nu este în stare să realizeze scopurile de restabilire a echităţii sociale, de corectare a con-

damnatului şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni” [128, p.104].

După cum menţionează alt savant rus, I.M. Galperin, „utilizarea amenzii ca măsură de pe-

deapsă în mare parte depinde de volumul influenţei coercitive care se determină de mărimea sumei

de bani ce urmează a fi încasată. Mărimea amenzii trebuie să fie destul de simţitoare pentru a fi rea-

lizate scopurile prevenţiei generale şi speciale” [114, p.141]. Aceasta nu înseamnă însă că mărimea

amenzii trebuie să fie prea împovărătoare pentru cel condamnat. În acest sens, A.Â. Jalinschi men-

ţiona că „amenda nu trebuie să se transforme nici în mijloc de răscumpărare de la pedeapsă, nici în

mijloc de ruinare a celui condamnat” [127, p.132].

Ca rezultat, mărimea concretă a amenzii aplicate se indică în sentinţa de condamnare, iar la

calcularea ei se ia în consideraţie situaţia materială a celui vinovat.

În doctrina de specialitate s-a menţionat că la aprecierea situaţiei materiale a condamnatului

trebuie de avut în vedere:

− salariul condamnatului în toate modalităţile sale;

− veniturile obţinute de la alte activităţi neinterzise de lege, inclusiv sub formă de bani, valută

sau în natură;

− veniturile obţinute de pe terenurile aferente;

− veniturile de la hârtiile de valoare (acţiuni etc.);

− procentele obţinute de la depunerile bancare;

− existenţa în proprietate a caselor de locuit sau a altor imobile;

− prezenţa persoanelor întreţinute (copii minori, părinţi) şi numărul acestora [152, p.38-39].

Bineînţeles, această listă nu este una exhaustivă. În fiecare caz concret instanţa de judecată

ţine cont şi de alte circumstanţe care caracterizează situaţia economică a condamnatului şi care ar

putea influenţa esenţial asupra determinării mărimii amenzii. De aceea, atunci când caracterul

Page 68: Daniel Martin Thesis

68

infracţiunii comise şi personalitatea infractorului dă temei pentru a considera admisibilă aplicarea

amenzii, instanţa de judecată trebuie să aibă la dispoziţie totalitatea actelor justificative şi relevan-

te, în baza cărora se va putea stabili situaţia economică reală a acestuia.

Din cele expuse supra nu rezultă însă că amenda trebuie să fie maximal coraportată la posibi-

lităţile economice ale infractorului, doar amenda reprezintă o pedeapsă, care, în mod obiectiv, ţi-

nând cont de conţinutul său coercitiv, trebuie să cauzeze careva lipsuri şi incomodităţi.

În acest sens, savantul rus I.I. Gorelik susţine că „amenda va înceta să fie pedeapsă, dacă achi-

tarea ei nu va atrage după sine careva lipsuri” [116, p.160]. Cu toate acestea, amenda trebuie să fie

astfel determinată în cuantumul său, încât să nu-l pună pe condamnat în situaţia de a nu-şi putea în-

deplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a per-

soanelor faţă de care are obligaţii legale [77, p.301].

Aceasta se explică prin faptul că amenda este o pedeapsă specifică care afectează starea mate-

rială a condamnatului. Efectele ei depind în mare măsură de posibilităţile economice ale acestuia.

Cu cât mai sărac este condamnatul, cu atât mai simţitoare şi nefaste pot fi efectele pedepsei aplicate;

şi invers, pentru persoanele cu situaţie materială bună această pedeapsă poate fi neînsemnată. De

aceea, pentru a atinge o echivalenţă în efectele pedepsei în cazuri similare, având ca deosebire si-

tuaţia materială diferită a făptuitorilor, instanţa de judecată trebuie să aplice condamnaţilor mă-

rimi diferite ale amenzii. În acelaşi sens, profesorul Gh. Ulianovschi menţionează, în viziunea noas-

tră – corect, că situaţia materială a celui vinovat, drept criteriu de stabilire a mărimii amenzii, este

prevăzută în alin.(2) art.64 CP RM şi presupune obligaţiunea instanţei de judecată de a-i stabili in-

fractorului amenda într-o asemenea mărime, încât să poată fi real executată şi să nu-l lipsească pe

condamnat şi familia acestuia de ultimele mijloace de existenţă [218, p.408].

Dacă instanţele de judecată nu ţin cont de aceste deziderate legale, sentinţele riscă să fie casate

pe motivul necorespunderii mărimii pedepsei cu situaţia materială a celui condamnat. În acest con-

text este elocvent următorul caz judiciar. Potrivit sentinţei judecătoriei sectorului Râşcani, mun.

Chişinău, din 18 aprilie 2007, dosarul penal nr. 1-566/07, cetăţeanca B.Z. a fost recunoscută vinova-

tă de faptul că la 23.11.2005, prin falsificarea certificatului de salariu nr. 17/2 din 22.11.2005 elibe-

rat de administraţia SRL „Orvento Metal”, prezentat la filiala „Miron Costin” a BC „Moldova-

Agroindbank”, a fost dobândit prin înşelăciune un credit în sumă de 30000 lei. Acţiunile B.Z. au

fost calificate în baza art.238 CP RM, fiindu-i aplicată o pedeapsă sub formă de amendă în mărime

de 1500 u.c., ceea ce constituie 30000 lei. Sentinţa în cauză a fost atacată de către apărătorul incul-

patei pe motivul că pedeapsa aplicată este prea aspră. Curtea de Apel Chişinău, examinând cauza,

prin decizia din 11 iunie 2007, nr. 1r-177/07, a ajuns la concluzia că instanţa de fond nu a ţinut cont

de faptul că inculpata se află într-o stare materială şi familială grea, ea trebuie să restituie într-o ca-

Page 69: Daniel Martin Thesis

69

uză civilă suma de 30000 lei, are la întreţinere 2 copii, iar soţul B.V. este invalid de gradul II. Pe

acest motiv, sentinţa în partea numirii pedepsei penale a fost casată, cu pronunţarea unei noi hotă-

râri, prin care, aplicându-se prevederile art.79 CP RM, B.Z. a fost condamnată la amendă în mărime

de 150 u.c., ceea ce constituie 3000 lei [61].

Instanţa de judecată poate individualiza mărimea amenzii doar în limitele sancţiunii prevăzu-

te pentru componenţa concretă de infracţiune. În opinia noastră, legiuitorul urmează să consfinţeas-

că nişte limite destul de largi ale mărimi amenzii, în sensul că diferenţa dintre plafonul minim şi

maxim al pedepsei să fie destul de esenţial; altfel, chiar dacă instanţa de judecată ar dori individua-

lizarea pedepsei, ţinând cont de starea materială a celui condamnat, nu ar avea posibilitate reală de a

realiza aceasta. În context menţionăm încă odată că determinarea exactă a mărimi amenzii în sanc-

ţiunile Părţi Speciale a Codului penal, fără stabilirea unor limite, după cum este prevăzut în sancţi-

unea art.363 CP RM, este inadmisibilă.

Legislaţia penală actuală a mărit esenţial limitele minime ale amenzii în comparaţie cu pre-

vederile penale precedente, cele maxime fiind, în principiu, păstrate. Actualmente, amenda minima-

lă, care poate fi aplicată pentru comiterea infracţiunilor, porneşte de la 150 unităţi convenţionale,

ceea ce constituie 3000 lei. Reiterăm poziţia precum că această limită minimă nu poate fi sub nici o

condiţie micşorată. În practica judiciară au fost însă cazuri, când instanţa de judecată, prin recurgere

la prevederile art.79 CP RM, a aplicat o amendă penală în mărime de 100 u.c. Astfel, prin sentinţa

judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 3 aprilie 2007, dosarul penal nr. 1-557/07, cetă-

ţeanca C.V. a fost recunoscută vinovată de faptul că la data de 06.01.2007, în jurul orelor 18.30,

aflându-se la volanul automobilului de model „W-Golf”, nu a acordat prioritate pietonului P.N., ce-

ea ce s-a soldat cu accidentarea ultimului. Conform raportului de examinare medico-legală nr. 182D

din 06.02.2007, lui P.N. i-au fost cauzate leziuni corporale gave. Faptele cetăţenei C.V. au fost cali-

ficate potrivit alin.(3) lit.a) art.264 CP RM. Cu aplicarea prevederilor art.79 CP RM, C.V. a fost

condamnată la amendă în mărime de 100 u.c., ceea ce constituie 2000 lei [62]. Soluţia acceptată de

către instanţa de judecată este, evident, contrară legii. Plafonul minim al amenzii de 150 u.c. stabilit

în alin.(3) art.64 CP RM, nu poate fi diminuat sub nici o condiţie, chiar şi prin aplicarea prevederi-

lor art.79 CP RM. În schimb, acest caz demonstrează că, în unele cazuri excepţionale, instanţele de

judecată tind spre aplicarea unei amenzi în mărimi mai mici de limitele prevăzute de lega penală.

În cadrul uni sondaj realizat în rândurile judecătorilor şi ale procurorilor (Anexa nr. 1), la în-

trebarea: „Cum vi se par limitele amenzii?”, majoritatea practicienilor au răspuns că aceste limite

sunt normale (34 judecători şi 29 procurori). Totodată, 7 judecători şi 17 procurori au menţionat că

limitele sunt prea mari, iar 2 judecători şi 3 procurori au specificat că limitele amenzii sunt prea

mici şi ar fi benefică mărirea acestora. În ceea ce ne priveşte, considerăm că plafonul minim stabilit

Page 70: Daniel Martin Thesis

70

pentru amenda penală este exagerat şi nu corespunde posibilităţilor economice ale majorităţii

populaţiei din ţară. Amenda penală nu poate fi privită ca o sursă de îmbogăţire a statului sau ca un

mijloc de ruinare a vinovatului. Scopul ei corespunde scopurilor prevăzute în art.61 CP RM. Speci-

ficul amenzii este chemat să sublinieze că aceste scopuri se realizează prin influenţarea economică a

infractorului. În viziunea noastră, anume ridicarea plafonului minim al pedepsei cu amenda a dus la

micşorarea numărului condamnărilor la pedeapsa cu amenda. Amintim că imediat după intrarea în

vigoare a Codului penal al Republicii Moldova ponderea amenzii în numărul total al condamnărilor

a scăzut semnificativ – de la 29,3% în anul 2003 la 16% în anii 2004 şi 2005.

Din aceste motive, plafonul minim ar trebui redus considerabil, spre exemplu, până la 50 uni-

tăţi convenţionale. Aceasta va permite aplicarea amenzii chiar şi infractorilor din păturile populaţiei

puţin asigurate şi va reduce numărul sentinţelor neexecutate pe motivul lipsei surselor financiare.

Legiuitorul naţional a stabilit doar o singură metodă de evaluare a mărimii amenzii – în unităţi

convenţionale. În legislaţia altor state modul de calculare a amenzii este mai variat. Spre exemplu,

în Federaţia Rusă amenda poate fi calculată în anumit număr de salarii minimale sau în salariul sau

alt venit al condamnatului pe o perioadă de la 2 săptămâni la un an. În legislaţia penală a unor ţări

occidentale, de rând cu amenda, este prevăzută şi zi-amenda. Astfel de pedeapsă este prevăzută de

art.131-5 din Codul penal al Franţei [178, p.85]. În conformitate cu noul Cod penal al României,

pedeapsa pecuniară apare în general doar sub forma zilelor-amendă [98, pag. 23]. De amenda sim-

plă această pedeapsă se deosebeşte prin modul de calculare a mărimii sumei pe care condamnatul

trebuie să o achite statului. La început, instanţa de judecată, ţinând cont de gravitatea infracţiunii,

determină numărul de zile pentru care va fi calculată amenda, iar apoi, în dependenţă de posibilităţi-

le financiare ale condamnatului, stabileşte mărimea amenzii pentru fiecare zi. Numărul de zile pen-

tru care poate fi calculată amenda şi limitele amenzii pentru fiecare zi sunt determinate de legea pe-

nală. Avantajele acestui tip de amendă constă în faptul că instanţa de judecată are posibilitatea de a

individualiza maximal cuantumul sumei care trebuie vărsată la stat.

Amenda reprezintă o pedeapsă, a cărei executare nu durează în timp. Legislaţia penală nu sta-

bileşte limitele de timp în care amenda urmează a fi achitată. Potrivit art.180 al Codului de executa-

re al Republicii Moldova, amenda se achită de cel condamnat în mod benevol în termen de 30 de

zile de la data la care sentinţa a rămas definitivă.

Actuala legislaţie execuţional-penală, spre deosebire de fostul Cod de executare a sancţiunilor

de drept penal, nu prevede posibilitatea amânării ori eşalonării executării pedepsei cu amenda pen-

tru condamnatul care nu este în stare să plătească amenda în termenul stabilit de lege. În aşa mod,

legiuitorul a privat condamnatul de posibilitatea de a avea un răgaz sau o graţie temporară, în cazu-

rile în care, din anume circumstanţe sau motive, nu poate achita integral şi la timp sumă stabilită de

Page 71: Daniel Martin Thesis

71

către instanţa de judecată în calitate de măsură de pedeapsă. Această noutate legislativă, ţinând cont

de mărimea pedepsei şi de situaţia precară a populaţiei Republicii Moldova, poate face imposibilă

executarea hotărârii instanţei de judecată sau poate transforma o pedeapsă neprivativă de libertate

în una privativă de libertate. Pentru a evita asemenea situaţii, în continuare vom propune unele so-

luţii care, în eventualitatea acceptării lor de către legiuitorul naţional, sperăm că, pe de o parte, vor

minimaliza cazurile de neexecutare a amenzii, iar, pe de altă parte, vor înclina instanţele de judecată

spre o mai frecventă utilizare a acesteia.

Reieşind din prevederile art.64 CP RM, pot fi deduse două situaţii de neexecutare a amenzii

penale: 1) eschivarea cu rea-voinţă de la achitarea amenzii şi 2) imposibilitatea achitării amenzii.

În conformitate cu alin.(5) art.64 CP RM, în caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatu-

lui de la achitarea amenzii, instanţa de judecată poate înlocui suma neachitată cu închisoare,

calculându-se o lună de închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.

Nici legea penală, nici cea execuţional-penală nu determină cazurile când poate fi considerat că

condamnatul se eschivează cu rea-voinţă de la executarea pedepsei. Instanţa de judecată urmează să sta-

bilească aceasta în mod individual pentru fiecare caz de neachitare a amenzii. În doctrina de specialitate

eschivarea cu rea-voinţă reprezintă un comportament neîntrerupt îndreptat spre neexecutarea sentinţei

[152, p.40]. Pentru a constata eschivarea cu rea-voinţă în acţiunile condamnatului, trebuie stabilită pre-

zenţa cumulativă a două circumstanţe: în primul rând – neachitarea amenzii în termenele stabilite de

legislaţia execuţional-penală şi în al doilea rând – ascunderea, dosirea intenţionată a venitului.

Potrivit alin.(5) art.64 CP RM, poate fi comutată cu închisoarea amenda aplicată în calitate de

pedeapsă principală şi cea aplicată în calitate de pedeapsă complementară.

Considerăm această normă imperfectă şi chiar contrară altor prevederi penale. În viziunea

noastră, comutarea amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complementară cu închisoarea nu ar tre-

bui să fie posibilă, deoarece, ţinând cont de faptul că amenda ca pedeapsă complementară se aplică

cumulat doar cu închisoarea, eschivarea de la executarea ei ar determina necesitatea cumulării a do-

uă pedepse principale, ceea ce este inadmisibil. Despre imposibilitatea cumulării a două pedepse

principale se menţionează şi în doctrina de specialitate [167, p.324]. Această opinie a fost susţinută

şi de doctrina naţională, profesorul I. Macari menţionând că pedepsele principale nu pot fi combina-

te între ele sau alăturate altor pedepse [97, p.278]. Poziţia dată este consfinţită şi în legislaţia penală

naţională; astfel, conform alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi pena-

le şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

Reieşind din aceste raţionamente, considerăm că legea penală ar trebui să accepte schimbarea

amenzii cu închisoare numai în cazul în care condamnatul se eschivează de la achitarea sumei

amenzii aplicate în calitate de pedeapsă principală.

Page 72: Daniel Martin Thesis

72

O altă lacună a normei în cauză o vedem în faptul că legiuitorul, consfinţind posibilitatea co-

mutării amenzii cu închisoarea, nu a stabilit limitele maxime ale pedepsei aplicate în rezultatul co-

mutării. În consecinţă, se pot întâmpla situaţii când, comutând amenda, instanţa de judecată va fi

nevoită să aplice o pedeapsă mai mare decât limita maximă a sancţiunii prevăzute pentru infracţiu-

nea pentru care a fost condamnată persoana. Spre exemplu, sancţiunea de la alin.(2) art.243 CP RM

prevede: „se pedepseşte cu amenda în mărime de la 1000 la 5000 unităţi convenţionale sau cu în-

chisoare de la 4 la 7 ani”. Dacă e să presupunem că instanţa de judecată a aplicat amenda maxima-

lă, însă condamnatul se eschivează de la achitarea ei, atunci, aplicând prevederile alin.(5) art.64 CP

RM, amenda ar trebui să fie comutată cu închisoarea, termenul calculându-se în felul următor:

5000/50=100 luni închisoare, ceea ce constituie 8,3 ani. Dar, pedeapsa maximală pentru infracţiu-

nea în cauză este de 7 ani închisoare. Bineînţeles, această limită nu poate fi depăşită. Pentru a se

evita asemenea situaţii, propunem de lege ferenda ca în alin.(5) art.64 CP RM să fie stipulat că pe-

deapsa obţinută în rezultatul comutării nu poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea

stabilită de sancţiunea articolului corespunzător.

Legislaţia penală nu prevede posibilitatea perceperii forţate a amenzii în cazul în care con-

damnatul se eschivează de la achitarea ei. Spre deosebire de fosta legislaţie execuţional-penală, ac-

tualul Cod de executare de asemenea nu prevede o asemenea reacţie la refuzul de a achita benevol

amenda. În legătură cu aceasta, urmează a fi făcute unele concretizări.

În opinia noastră, amenda aplicată în calitate de pedeapsă principală urmează a fi achitată be-

nevol de condamnat. Doar în aşa mod vinovatul va demonstra că a înţeles caracterul ilegal al fapte-

lor sale şi va dovedi corectarea sa. În caz de eschivare de la plata amenzii este evidentă atitudinea

negativă a vinovatului faţă de autoritatea statului care se manifestă inclusiv prin aplicarea măsurilor

de constrângere. Aşa cum scopul amenzii nu este îmbogăţirea statului, ci restabilirea echităţii socia-

le, corectarea condamnatului, prevenţia specială şi generală, comportamentul antisocial manifestat

prin refuzul insistent de achitare a sumei băneşti denotă că scopurile pedepsei nu au fost atinse. De

aceea, realizarea lor urmează a fi încercată prin aplicarea altor pedepse. Din contră, amenda ca pe-

deapsă complementară nu mai urmăreşte doar scopurile indicate în art.61 CP RM. În acest context,

în literatura de specialitate s-a menţionat că influenţa pedepselor, în dependenţă de faptul dacă sunt

pedepse principale sau complementare, este diferită: pedepsele principale poartă sarcina de bază de

realizare a scopurilor pedepsei, iar cele complementare au o sarcină suplimentară, auxiliară [119,

p.26]. Amenda, ca pedeapsă complementară, are funcţia de intimidare, de agravare şi de specifica-

re a pedepselor principale. Conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, ea se aplică exclusiv

în cazul infracţiunilor săvârşite în scop de profit. De aceea, considerăm că perceperea forţată a su-

mei în asemenea situaţii ar trebui să fie acceptabilă şi chiar binevenită. Pentru a asigura achitarea

Page 73: Daniel Martin Thesis

73

sumei amenzii aplicate în calitate de pedeapsă complementară, propunem ca în caz de eschivare de

la achitarea acesteia să fie posibilă urmărirea patrimoniului condamnatului.

Un alt caz de neexecutare a amenzii prevăzut de legislaţia penală reprezintă imposibilitatea

achitării sumei. În conformitate cu alin.(7) art.64 CP RM, în cazul în care condamnatul nu este în

stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată

poate, potrivit prevederilor art.67 CP RM, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă ne-

remunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul co-

munităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă.

Considerăm că şi această normă nu este lipsită de carenţe. Neachitarea amenzii în acest caz este

generată de motive obiective – de imposibilitatea achitării ei, imposibilitate care apare după condamna-

rea persoanei, deoarece nu poate fi justificată aplicarea amenzii faţă de o persoană despre care se ştie cu

certitudine că nu va putea executa pedeapsa. Această imposibilitate poate fi determinată de mai multe

cauze: situaţia materială grea, survenită după condamnare, pierderea averii, îmbolnăvirea persoanei ce

necesită tratamente costisitoare etc. Reieşind din art.62 CP RM, munca neremunerată în folosul comuni-

tăţii reprezintă o pedeapsă mai gravă decât amenda, de aceea considerăm că în asemenea situaţii comu-

tarea amenzii cu o pedeapsă mai severă nu poate fi admisă în principiu. Schimbarea amenzii cu o pe-

deapsă mai gravă ar înrăutăţi situaţia condamnatului, înrăutăţire pe care condamnatul nu a „meritat-o”.

Din aceste raţionamente, pledăm pentru modificarea normei respective, stabilind posibilitatea amânării

sau eşalonării achitării amenzii pentru situaţii de imposibilitate a executării ei.

Schimbarea politicii penale a statului în sensul lărgirii posibilităţilor aplicării pedepsei cu

amenda faţă de persoanele care au comis infracţiuni de un pericol social redus constituie un moment

pozitiv şi demonstrează tendinţa statului nostru spre umanizarea sistemului coercitiv, spre optimiza-

rea alternativelor privaţiunii de libertate şi spre diminuarea condamnărilor privative de libertate.

Concluziile făcute în baza analizei juridice a amenzii ca pedeapsă penală nu sunt unele categorice,

ele sunt chemate spre a genera opinii pe marginea problemelor discutabile în vederea perfecţionării

şi eficientizării acestei măsuri de constrângere statală.

Sintetizând cele expuse mai sus putem reliefa următoarele idei:

− amenda penală reprezintă una dintre cele mai vechi pedepse, consfinţită în legislaţiile pena-

le practic ale tuturor statelor lumii;

− după conţinutul său coercitiv, amenda este cea mai blândă pedeapsă din sistemul pedepselor

penale al Republicii Moldova;

− această pedeapsă este unica care are în vizorul său sfera patrimonială a condamnatului;

− în virtutea ultimelor modificări legislative, amenda a devenit unul dintre pilonii de bază ai

sistemului punitiv naţional, fiind o măsură de constrângere statală destul de eficientă în lupta cu in-

fracţionalitatea redusă;

Page 74: Daniel Martin Thesis

74

− analiza legislaţiei naţionale dă temei de a propune mai multe modificări legislative, care ar

putea optimiza şi eficientiza acest mijloc de constrângere statală, şi anume:

1) includerea amenzii şi în sancţiunile articolelor care prevăd infracţiunile militare;

2) lărgirea în sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal a limitelor amenzii;

3) excluderea cazurilor de imposibilitate de a individualiza mărimea amenzii;

4) în alin.(3) art.64 CP RM cifra „150” să fie schimbată cu cifra „50”;

5) în alin.(1) art.217/3 şi în alin.(1) art.355 CP RM cifra „100” să fie schimbată cu cifra „50”;

6) în toate sancţiunile în care cifra „150” desemnează mărimea amenzii ea să fie înlocuită

cu cifra „50”;

7) acceptarea amânării şi eşalonării achitării amenzii, în cazurile de imposibilitate de exe-

cutare imediată a amenzii;

8) introducerea unei noi pedepse – zi-amendă;

9) modificarea alin.(5) art.64 CP RM după cum urmează:

a) sintagma „sau complementară” să fie exclusă;

b) în final, alineatul să fie completat cu fraza: „Pedeapsă obţinută în rezultatul comutării nu

poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea stabilită de sancţiunea articolu-

lui corespunzător”.

10) după alin.(5) art.64 CP RM să fie inclus un nou alineat cu următorul cuprins:

„În caz de eschivare cu rea-voinţă de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă com-

plementară, instanţa de judecată dispune urmărirea patrimoniului condamnatului în va-

loarea sumei neachitate a amenzii”;

11) modificarea alin.(7) art.64 CP RM, având următoarea redacţie:

„În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă

principală sau complementară, instanţa de judecată poate să dispună amânarea sau eşa-

lonarea executării ei pe un termen de până la un an”.

§ 2.2. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU

DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE

Pedepsele privative de drepturi, ca măsuri de constrângere statală aplicată pentru comiterea in-

fracţiunilor, au jucat un rol destul de important în legiuirile din antichitate.

Sub aspect istoric, putem vorbi că analogic pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a

ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate erau pedepsele privative şi restricti-

ve de drepturi.

Page 75: Daniel Martin Thesis

75

În calitate de pedepse privative de drepturi erau considerate acele pedepse care constau în ri-

dicarea beneficiului unui drept conferit în mod obişnuit de legi sau dobândit în mod special. În cali-

tate de pedepse restrictive de drepturi erau considerate acele care, fără să ridice beneficiul dreptului,

restrângeau folosirea (exerciţiul) acestuia.

Persoana condamnată la pedeapsa privativă de drepturi pierdea drepturile la care se referea

pedeapsa; dimpotrivă, când cineva era condamnat la o pedeapsă restrictivă de drepturi, ea suferea

numai o suspendare a exerciţiului dreptului, fără a pierde însuşi dreptul.

În aşa mod, pedepsele privative sau restrictive de drepturi loveau în capacitatea civică sau ju-

ridică a condamnatului.

Funcţional ele aveau un rol mai mult preventiv, fiindcă împiedicau consecinţele dăunătoare

care puteau rezulta din folosirea unor drepturi de către persoane nedemne.

Pedepsele, privative de drepturi au jucat un rol important în legiuirile din antichitate, fiindcă

cel mai de seamă drept – „cetăţenia” – putea fi oricând ridicat, iar o asemenea pedeapsă atrăgea,

implicit, consecinţe atât de grave, încât echivala cu moartea.

Cel care era declarat străin de cetate (pierdea cetăţenia) devenea un inamic, întreaga lui avere

era confiscată şi oricine îl putea aduce în sclavie.

La greci, degradarea civică era numită „atimia”.

La romani, pedepsele capitale (moartea şi exilul) atrăgeau pierderea cetăţeniei şi confiscarea

averii. La fel, la romani găsim infamia, ignominia şi poena existimatio, care constau în privări de

drepturi sau demnităţi.

Legiuirile din Evul mediu, ca şi cele dinaintea Revoluţiei franceze, prevedeau în general

„moartea civică” ca o consecinţă a condamnărilor penale importante. Moartea civică însemna pier-

derea tuturor drepturilor, fiindcă legiuirile vechi considerau pe cel lovit de această pedeapsă ca şi

cum ar fi fost realmente mort (mors civilis aequiparatus naturalis).

Condamnările penale atrăgeau, ca pedeapsă accesorie, pierderea demnităţilor, privilegiilor, ti-

tlurilor etc.

Vechile noastre legiuiri la fel prevedeau diferite pedepse privative de drepturi. Pravilele po-

meneau chiar de moartea civilă, care posibil nu a fost niciodată aplicată (Îndreptarea legii, glava

113, Zacon 2) [87, p.580].

Codul Sturdza prevedea pierderea funcţiunilor (cinurilor), pierderea privilegiilor şi boieriilor

(evghenirea), iar Codul Ştirbey prevedea degradaţia cetăţenească şi interdicţia sau poprirea de oare-

care drepturi cetăţeneşti.

Codul penal de la 1864 prevedea de asemenea degradarea civică şi interdicţia corecţională.

Page 76: Daniel Martin Thesis

76

Codul penal din 1936, în art.58 şi 59, numeşte printre pedepsele privative de drepturi degrada-

rea civică şi interdicţia corecţională, alături de decăderea din puterea părintească. Toate aceste pe-

depse erau secundare şi trebuiau aplicate pe lângă o pedeapsă principală.

Potrivit unor surse, degradarea civică consta în pierderea onoarei urmată de anumite incapaci-

tăţi, printre care: pentru boieri – pierderea drepturilor politice; pentru toţi – incapacitatea de a fi

martor, de a contracta, de a face testament, de a face justiţie [93, p.455].

Degradarea civică era o pedeapsă criminală şi funcţiona fie ca pedeapsă accesorie, fie ca pe-

deapsă complementară.

Ca pedeapsă accesorie, degradarea civică decurgea de la sine din orice pedeapsă criminală, de

drept comun sau politică şi dura tot timpul, până la executarea pedepsei principale.

Ca pedeapsă complementară, degradarea civică putea fi pronunţată pe lângă orice pedeapsă

criminală, judecătorii fiind datori să arate în sentinţă că au aplicat degradarea şi să fixeze durata ei,

care putea fi de la 3 la 10 ani. Efectele degradării civice, ca pedeapsă complementară, începeau

atunci când se termina executarea pedepsei principale, deci când încetau efectele degradării civice

ca pedeapsă accesorie.

Degradarea civică atrăgea după sine: destituirea din funcţii publice, pierderea dreptului de a

mai ocupa funcţii publice, pierderea dreptului de a fi alegător şi de a fi eligibil, pierderea oricăror

alte drepturi politice, pierderea dreptului de a purta decoraţii, de a primi pensiune, incapacitatea de a

fi expert, martor în acte autentice, de a face parte din consilii de familie, de a fi tutore, curator sau

consilier judiciar, pierderea dreptului de a ţine o şcoală sau de a fi profesor, învăţător sau priveghe-

tor în vreun institut de educaţie public sau privat.

Interdicţia corecţională era o pedeapsă pentru delicte, ce putea funcţiona atât ca pedeapsă ac-

cesorie, cât şi ca pedeapsă complementară.

Ca pedeapsă accesorie, interdicţia corecţională decurgea din orice pedeapsă corecţională pri-

vativă de libertate şi dura până la executarea pedepsei principale. În acest caz, interdicţia consta în:

pierderea exerciţiului dreptului de a fi ales sau de a alege, de a fi tutore sau curator, precum şi de a

exercita vreo funcţie publică.

Ca pedeapsă complementară, interdicţia corecţională putea fi pronunţată pe lângă orice pe-

deapsă privativă de libertate corecţională mai mare de 6 luni. În acest caz, durata interdicţiei era de

la 1 la 6 ani, iar sub raportul conţinutului, ea consta în suspendarea exerciţiului unuia sau mai mul-

tora din drepturile care făceau obiectul degradării civice; id est, interdicţia corecţională reprezenta o

fracţiune din degradarea civică, de aceea judecătorii trebuiau să indice în hotărârea lor drepturile al

căror exerciţiu se suspenda [100, p.73-74].

Page 77: Daniel Martin Thesis

77

Codul penal din 1922 printre pedepsele penale numea şi limitarea în drepturi, iar Codul penal

din 1926 – limitarea în drepturi, privarea de dreptul de a ocupa o anumită funcţie sau de a practica o

anumită activitate.

Codul penal din 1961 prevedea, în art.28, privaţiunea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita o anumită activitate, ceea ce reprezintă o pedeapsă practic analogică celei prevăzu-

te în legislaţia actuală.

Actuala legislaţie penală determină conţinutul, temeiurile, condiţiile juridice şi termenele pe

care poate fi aplicată pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

practica o anumită activitate (art.65 CP RM).

Reieşind din această normă juridico-penală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau

de a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o acti-

vitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.

În doctrina de specialitate s-au purtat discuţii în privinţa faptului dacă această măsură de con-

strângere reprezintă o pedeapsă unică sau două pedepse distincte, fiind expuse mai multe opinii.

Astfel, unii savanţi consideră că în norma care reglementează măsura de constrângere sub

formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate se

prevăd două pedepse distincte [277, p.17; 287, p.119].

Un şir de savanţi ruşi susţin că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita

o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică [122, p.361-363; 133, p.96-98; 135, p.35; 146,

p.97-99; 161, p.4-6].

În fine, sunt savanţi penalişti în a căror opinie pedeapsa analizată este o pedeapsă unică, care

se poate manifesta în două variante: 1) interdicţia de a ocupa anumite funcţii şi 2) interdicţia de a

exercita o anumită activitate [134, p.532; 163, p.351; 164, p.339-340], opinie la care ne raliem,

având ca suport următoarele argumente.

Dacă am admite că sancţiunea de la art.65 CP RM ar include două pedepse distincte, atunci, în

situaţia în care sancţiunea articolului prevede privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de

a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă principală, instanţa de judecată, pentru a evita

interdicţia legislativă de aplicare a două pedepse principale pentru aceeaşi faptă4, ar avea posibilita-

tea să aplice în calitate de pedeapsă fie privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii, fie privarea

de dreptul de a practica o anumită activitate. Analiza sancţiunilor din articolele Părţii Speciale a

Codului penal al Republicii Moldova în care această pedeapsă este prevăzută în calitate de pedeapsă

principală ne face să formulăm alte concluzii. Astfel, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii 4 Potrivit alin.(2) art.7 CP RM, nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.

Page 78: Daniel Martin Thesis

78

sau de a exercita o anumită activitate, în calitate de pedeapsă principală, se poate aplica pentru

componenţa de infracţiune prevăzută de alin.(2) art.178 CP RM „Violarea dreptului la secretul co-

respondenţei”. Considerăm că, atunci când o astfel de infracţiune este comisă de o persoană cu

funcţie de răspundere, instanţa de judecată ar putea ajunge la concluzia privind necesitatea privării

şi de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, şi de dreptul de a exercita o anumită activitate (spre ex.,

de a difuza corespondenţa). Eventualitatea aplicării privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi

de dreptul de a practica o anumită activitate faţă de aceeaşi persoană în calitate de pedeapsă princi-

pală exclude interpretarea acestei măsuri juridico-penale de constrângere în calitate de două pe-

depse distincte. În acest context poate să apară întrebarea firească: este oare posibilă situaţia ca, spre

exemplu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii să fie aplicată în calitate de pedeapsă prin-

cipală, iar privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate să fie aplicată ca pedeapsă comple-

mentară la prima? În opinia noastră, o aşa variantă este imposibilă, deoarece alin.(4) art.65 CP RM

admite aplicarea privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate

numai în cumul cu amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii sau închisoarea.

Opinia precum că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită

activitate este o pedeapsă unică la fel nu rezistă argumentelor. Dacă ar fi aşa, atunci în toate sancţi-

unile care prevăd această pedeapsă, pentru a o desemna, ar trebui să fie prevăzută sintagma „priva-

rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate”. Însă, potrivit Co-

dului penal al Republicii Moldova, sunt sancţiuni în care această pedeapsă este prevăzută doar sub

una din variante. Astfel, în caz de comitere a infracţiunii prevăzute de art.264 CP RM, în calitate de

pedeapsă, ce-i drept – complementară, poate fi aplicată „privarea de dreptul de a conduce mijlocul

de transport”. Evident, prin aceasta se are în vedere privarea de dreptul de a exercita o anumită acti-

vitate, dat fiind că conducerea mijlocului de transport este un gen, o varietate a activităţii umane.

În aşa mod, ajungem la concluzia logică că măsura juridico-penală prevăzută de art.65 CP RM

reprezintă o pedeapsă penală ce se poate manifesta prin două modalităţi: 1) privarea de dreptul de

a ocupa anumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate. Specificăm în

acelaşi timp că ambele variante pot fi aplicate cumulativ chiar şi în cazul în care pedeapsa în cauză

este prevăzută în calitate de una principală.

Odată ce am determinat că sunt două modalităţi ale acestei pedepse, în continuare vom con-

cretiza ce înseamnă fiecare din aceste modalităţi.

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii presupune, în primul rând, eliberarea con-

damnatului din funcţia ocupată, iar, în al doilea rând – interzicerea de a ocupa aceeaşi funcţie sau

funcţii similare la alte unităţi, întreprinderi, instituţii, organizaţii. În legislaţia penală a unor state

se concretizează că condamnatul se privează de dreptul de a ocupa funcţii în anumite organe. Ast-

Page 79: Daniel Martin Thesis

79

fel, potrivit art.47 din Codul penal al Federaţiei Ruse, se interzice ocuparea funcţiilor în serviciul

de stat sau în organele administraţiei publice locale [126, p.133]. Reieşind din art.65 CP RM,

condamnatul poate fi privat de dreptul de a ocupa anumite funcţii în organe de stat, obşteşti, pre-

cum şi la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat sau private, cu oricare formă organizatorico-

juridică de activitate.

Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate presupune interzicerea practicării unei

activităţi profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport în bază de con-

tract etc.) sau a unei activităţi de amator (vânatul de amator, pescuitul, conducerea mijlocului de

transport personal etc.).

Potrivit alin.(4) art.62 CP RM, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita

o anumită activitate se aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară.

Este evident că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită ac-

tivitate apare în calitate de pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate doar în cazul în care ea este

prevăzută ca pedeapsă principală. Dar pentru a efectua un studiu mai amplu, în prezentul paragraf

vom analiza ambele forme de manifestare a acestei măsuri de constrângere statală – fie în calitate de

pedeapsă principală, fie în calitate de pedeapsă complementară.

Reieşind din prevederile art.65 CP RM, respectiva pedeapsă poate fi aplicată în cazul în care:

1) infracţiunea a fost legată de funcţia ocupată sau de activitatea exercitată de cel condamnat; 2) a

fost comisă în perioada în care persoana ocupa funcţia sau exercita activitatea folosită în vederea

săvârşirii infracţiunii; 3) caracterul şi pericolul social al infracţiunii săvârşite, personalitatea vinova-

tului şi alte circumstanţe ale cauzei dovedesc imposibilitatea menţinerii pe viitor a dreptului con-

damnatului de a ocupa funcţia sau de a exercita activitatea respectivă. Deşi expres aceasta nu rezultă

din prevederile art.65 CP RM, considerăm că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de

a exercita o anumită activitate poate fi aplicată în calitate de pedeapsă complementară şi în cazurile

în care condamnatul nu s-a folosit de funcţia sau activitatea sa la săvârşirea infracţiunii, dar, ţinând

cont de caracterul infracţiunii comise, de funcţia ocupată sau activitatea exercitată, instanţa de jude-

cată va găsi imposibilă menţinerea dreptului condamnatului de a ocupa funcţia sau de a exercita ac-

tivitatea respectivă. La aceasta s-ar atribui cazul când, spre exemplu, un pedagog, în perioada înde-

plinirii funcţiilor sale profesionale, săvârşeşte acte de violenţă faţă de minori (vătămări corporale,

viol, alte acte de violenţă). Chiar dacă la săvârşirea unor asemenea infracţiuni făptuitorul nu s-a fo-

losit de situaţia sa de serviciu (spre exemplu, nu în perioada de studii şi nici nu asupra propriilor

elevi, studenţi), este evidentă imposibilitatea menţinerii după un asemenea „pedagog” a dreptului de

a mai educa, învăţa copii şi de a exercita activitatea pedagogică. Propunem de lege ferenda consfin-

ţirea unei astfel de posibilităţi pentru instanţa de judecată.

Page 80: Daniel Martin Thesis

80

Pentru aplicarea pedepsei examinate este irelevant faptul că la momentul condamnării persoa-

na nu mai ocupă funcţia sau nu mai practică activitatea respectivă. În asemenea situaţii instanţa,

atunci când găseşte necesar, la fel este obligată să aplice privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Mai mult, potrivit doctrinei naţionale, instanţa poate

aplica această pedeapsă şi în cazul în care infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţii temporare

la comandă sau la indicaţia altor persoane ori chiar nu le-a exercitat, însă infracţiunea săvârşită este

incompatibilă cu ocuparea unor funcţii sau cu exercitarea unor activităţi similare în viitor şi această

pedeapsă este prevăzută de infracţiunea concretă [69, p.117].

În calitate de pedeapsă principală privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate poate fi aplicată atunci când este prevăzută expres de sancţiunea artico-

lului. Actualul Cod penal al Republicii Moldova cunoaşte doar două asemenea cazuri: alin.(2)

art.178 CP RM şi art.180 CP RM. Consideram această situaţie inadmisibilă, ea practic eliminând

tipul dat de pedeapsă din categoria celor principale. Situaţia examinată a fost moştenită, se pare, din

legislaţia penală veche, pentru că în Codul penal din 1961 privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate de asemenea era prevăzută doar pentru două compo-

nenţe (art.140/4 şi art.160/2 CP din 1961). Ca pedeapsă principală privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în baza prevederilor art.79

CP RM (aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege) şi ale art.92 CP RM (înlocuirea

părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă). În acest caz, urmează a fi respectată

condiţia prevăzută de art.65 CP RM – condamnatul să fie privat de dreptul de a ocupa funcţia sau de

a exercita activitatea de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.

De menţionat că, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul de Justiţie al Republicii

Moldova, în perioada anilor 2003-2007 privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate nu s-a aplicat în calitate de pedeapsă principală.

Pentru a afla poziţia practicienilor cu referire la posibilitatea aplicării privării de dreptul de a

ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă principală, în

cadrul unui sondaj (Anexa nr.1) am solicitat răspunsul la următoarele întrebări: „Cum credeţi, poate

fi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate o pedeapsă

alternativă privaţiunii de libertate eficientă pentru anumite categorii de infracţiuni? Poate fi aceas-

tă pedeapsă în calitate de una principală?”. La sondaj au participat 43 judecători şi 51 procurori,

fiind obţinute următoarele rezultate: 19 judecători au răspuns că privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi în calitate de pedeapsă principală al-

ternativă privaţiunii de libertate, 21 judecători consideră că această măsură de constrângere statală

nu poate fi privită ca o pedeapsă principală, iar 3 judecători nu au răspuns la aceste întrebări. În rân-

Page 81: Daniel Martin Thesis

81

dul procurorilor rezultatele sunt altele: 29 din procurorii chestionaţi consideră că această pedeapsă

poate fi aplicată în calitate de una principală şi reprezintă o alternativă privaţiunii de libertate, doar

17 procurorii susţin că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită

activitate nu poate fi privită ca pedeapsă principală, iar 5 procurori nu au răspuns la aceste întrebări.

Aceste rezultate ne fac să opinăm că o bună parte din practicieni consideră că privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi privită în calitate

de pedeapsă principală alternativă privaţiunii de libertate. În aşa mod, concluzionăm că lipsa con-

damnărilor la această pedeapsă se datorează în exclusivitate imperfecţiunii legislaţiei penale şi fap-

tului că ea practic nu este prevăzută în calitate de pedeapsă principală în sancţiunile Părţii Speciale a

Codului penal. Ipso facto, la momentul actual, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau

de a exercita o anumită activitate nu reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate reală

în politica coercitivă a statului.

Această pedeapsă, cu un potenţial coercitiv şi preventiv destul de impunător, nu este utiliza-

tă pe deplin de către legiuitor şi, pe cale de consecinţă, nici de instanţele de judecată. În context,

specificăm că profesorul rus O.G. Perminov susţine, pe bună dreptate, că pedeapsa în cauză „poa-

te fi foarte eficientă pentru prevenirea infracţiunilor săvârşite de persoane cu funcţie de răspunde-

re şi în sfera activităţii economice” [285, p.20]. Concluzionăm deci că urmează a fi întreprinse

măsuri, inclusiv la nivel legislativ, care ar spori şi favoriza recurgerea instanţelor de judecată la

pedeapsa respectivă.

În calitate de pedeapsă complementară privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate este prevăzută în 128 de componenţe, dintre care cumul obligatoriu

este prevăzut pentru 84 de componenţe, iar cumul facultativ – pentru 42 de componenţe. Respec-

tând prevederile alin.(3) art.65 CP RM, această pedeapsă, în calitate de una complementară, poate fi

aplicată şi în cazurile când sancţiunea articolului pentru care este trasă la răspundere penală persoa-

na nu o prevede, dar instanţa de judecată găseşte necesară şi oportună aplicarea ei.

Ca pedeapsă complementară privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exer-

cita o anumită activitate este prevăzută, de regulă, în cumul cu închisoarea. Doar pentru 8 com-

ponenţe de infracţiune această măsură juridico-penală este prevăzută în cumul cu pedepse ne-

privative de libertate.

Eficienţa privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate

ca pedeapsă penală poate fi determinată prin prisma analizei esenţei, trăsăturilor caracteristice şi

a conţinutului ei coercitiv-educativ.

În doctrina română această categorie de pedepse se atribuie la pedepse restrictive de drepturi,

motivându-se prin faptul că retragerea drepturilor este temporară şi nu definitivă, fiind limitată în

Page 82: Daniel Martin Thesis

82

timp şi se referă la o sferă anumită a drepturilor condamnatului [76, p.24-25]. În viziunea noastră,

privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constituie o pe-

deapsă privativă de drepturi, deoarece forţa coercitivă a statului în această măsură juridico-penală

de constrângere constă în interzicerea anumitor drepturi, fapt care exclude şi nu limitează exercita-

rea lor. Inter alia, aceasta se deduce chiar din denumirea pedepsei în cauză.

Reieşind din prevederile art.65 CP RM, putem concluziona că această pedeapsă se aplică, de

regulă, faţă de persoanele care au anumite aptitudini profesionale, personale sau de alt gen. Prin

aplicarea privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate per-

soana condamnată este înlăturată de la funcţia sau activitatea sa, devine inofensivă pentru societate,

căci nu mai poate utiliza drepturile sale în detrimentul drepturilor şi intereselor legitime ale membri-

lor societăţii.

În unul din studiile monografice dedicate analizei multiaspectuale a problemelor legate de pe-

deapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activi-

tate sunt evidenţiate următoarele trăsături specifice ale respectivei pedepse: 1) ea se aplică doar pentru

infracţiunile care se comit în legătură (sau contrar) cu funcţia ocupată sau activitatea exercitată; 2) se

aplică doar subiecţilor speciali ai infracţiunii; 3) esenţa pedepsei constă atât în privarea condamnatului

de anumite drepturi subiective, cât şi în limitarea capacităţii lui juridice pe o perioada determinată de

timp, fiind propusă următoarea definiţie a pedepsei în cauză: privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă penală care se aplică faţă de per-

soana, subiect special, recunoscută vinovată de comiterea infracţiunii în legătură cu ocuparea funcţiei

sau exercitarea activităţii, sau contrar intereselor funcţiei sau activităţii în cauză şi constă în priva-

rea acestei persoane de drepturi subiective concrete şi în limitarea capacităţii ei juridice pe perioada

de timp determinată în sentinţa de condamnare [277, p. 36-37]. În principiu, suntem de acord cu

această opinie şi considerăm că definiţia în cauză evidenţiază trăsăturile de bază ale pedepsei sub for-

mă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, dar speci-

ficăm că, în viziunea noastră, această pedeapsă se aplică nu doar subiecţilor speciali; or, poate fi con-

damnată cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate şi persoana care practică această ac-

tivitate ilegal, fără a avea acest drept, în aşa mod nefiind subiect special. De menţionat că în practica

judiciară a Republicii Moldova sunt cazuri de privare de dreptul de a exercita o anumită activitate a

persoanei care, fără a avea dreptul respectiv, practică o asemenea activitate.

Cu privire la conţinutul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita o anumită activitate, în doctrina de specialitate s-au conturat mai multe păreri.

Fiind o pedeapsă penală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-

mită activitate reprezintă o măsură de constrângere, care se manifestă, în primul rând, în faptul

Page 83: Daniel Martin Thesis

83

condamnării, în aprecierea negativă a comportamentului vinovatului care se conţine în sentinţa de

condamnare. Această apreciere, fiind un element esenţial al constrângerii statale, cauzează condamna-

tului anumite suferinţe morale, îl impune pe acesta în anumite cazuri să-şi revadă principiile de viaţă,

să renunţe la multe deprinderi dăunătoare, exercitând în aşa mod o influenţă corecţională asupra lui.

Unii savanţi în domeniu menţionează că dacă în cazul privaţiunii de libertate faptul condam-

nării foarte des se poziţionează pe planul secund al conştiinţei condamnatului în comparaţie cu vii-

toarea izolare de societate, atunci în cazul aplicării pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a

ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate însăşi condamnarea capătă pentru aces-

ta o însemnătate deosebită. Rămânând în mediul obişnuit, câteodată în acelaşi colectiv (dar în altă

funcţie), condamnatul se simte discreditat în ochii celor din jur, resimte o atitudine precaută faţă de

sine din partea colegilor, ceea ce generează suferinţe morale serioase şi influenţează comportamen-

tul de mai departe [277, p.38]. Prin aceasta profesorul rus E. S. Crîlova a dorit să sublinieze că con-

ţinutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activi-

tate se manifestă în primul rând în condamnarea celui vinovat.

După părerea profesorului rus V.I. Tiutiughin, conţinutul coercitiv al pedepsei în cauză îl con-

stituie privarea condamnatului de drepturi subiective concrete (dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita anumite activităţi şi drepturile şi privilegiile legate de realizarea acestora), precum

şi limitarea temporară a capacităţii juridice – posibilitatea liberei alegeri a funcţiei, activităţii profe-

sionale sau a unui alt gen de ocupaţii [161, p.6-7].

Remarcabilul criminalist rus N.S. Taganţev, caracterizând pedepsele legate de privarea de

drepturi, scria că ele afectează în primul rând sfera de serviciu şi obştească a celui vinovat, în speci-

al atât în ce priveşte drepturile şi privilegiile deja obţinute, de care acesta deja s-a folosit, cât şi în-

săşi posibilitatea obţinerii lor, capacitatea juridică publică [158, p.212].

M. I. Baru susţine că pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita o anumită activitate, intervenind nemijlocit în statutul juridic al persoanei concrete,

îl modifică semnificativ, atrage după sine un şir de restricţii esenţiale, care limitează posibilitatea

participării acesteia într-o sferă sau alta a raporturilor sociale [233, p.68-69].

În doctrină se menţionează că cea mai esenţială caracteristică coercitivă a privării de dreptul

de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate o constituie lipsirea condamnatului

de posibilitatea de a se ocupa cu lucrul obişnuit pentru el, care în multe cazuri a necesitat de la aces-

ta o pregătire îndelungată şi dificilă, corespundea aptitudinilor şi vocaţiei sale, îl asigura material

[229, p.150]. Ergo, aplicarea faţă de aceste persoane a pedepsei în cauză face imposibilă pe un ter-

men determinat (în unele cazuri destul de îndelungat) utilizarea cunoştinţelor, profesiei sau califică-

rii obţinute anterior condamnării. Ca rezultat, nu se compensează nici acele cheltuieli materiale,

Page 84: Daniel Martin Thesis

84

eforturile fizice şi morale care au fost depuse de către persoană în procesul instructiv. În unele ca-

zuri, aplicarea pedepsei poate duce la pierderea totală a calificării. Aceasta este posibil mai ales în

privinţa persoanelor, al căror nivel de pregătire profesională necesită în permanenţă experienţă prac-

tică (spre exemplu, medic-chirurg, şofer, pedagog).

Instruirea profesională, învăţarea unei meserii, termenul îndelungat de ocupare a funcţiei

sau de exercitare a activităţii respective dovedeşte, de regulă, despre aptitudinile individuale ale

persoanei, despre dorinţa şi capacitatea ei de a se ocupa anume cu această activitate, despre co-

respunderea caracterului muncii vocaţiei şi calităţilor sale individuale. V.P. Mahotchin a obser-

vat, just, că un criteriu obiectiv de corespundere a activităţii profesionale calităţilor individuale

îl constituie stagiul de muncă îndelungat pe o anumită specialitate sau într-o anumită funcţie

[282, p.6-7]. Pentru asemenea persoane, pierderea dreptului de a ocupa funcţia sau a exercita

activitatea generează emoţii negative destul de puternice, care lasă amprente deosebite în psihi-

cul persoanei. În aşa situaţie, căutarea unui nou loc de muncă devine o problemă destul de difi-

cilă, cu atât mai mult în condiţiile actuale de suprasaturare a pieţei de muncă. Privarea de drep-

tul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate atrage, de regulă, după sine

necesitatea îndeletnicirii cu o altă activitate ce nu corespunde aptitudinilor şi vocaţiei persoa-

nei, ceea ce diminuează satisfacţia acesteia de munca prestată. Aceasta la fel constituie un ele-

ment coercitiv al pedepsei în cauză.

De regulă, persoana ocupă o anumită funcţie sau exercită o anumită activitate într-un colectiv

de muncă. Condamnarea la această pedeapsă o plasează în afara colectivului de muncă obişnuit,

fapt ce atrage după sine dificultăţi suplimentare de ordin social-psihologic. În plus, după cum a fost

menţionat deja, poate surveni necesitatea obţinerii unei noi profesii sau specialităţi, astfel sunt nece-

sare cheltuieli materiale, eforturi fizice şi psihice suplimentare.

Ocuparea unei anumite funcţii sau exercitarea unei anumite activităţi presupune şi dreptul la

remunerarea corespunzătoare a muncii. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate influenţează obiectiv nivelul de remunerare, în unele cazuri reducându-l

esenţial. Degradarea din funcţie sau interzicerea de a exercita anumită activitate este însoţită, de re-

gulă, de trecerea la un alt loc de muncă mai slab remunerat. Sub acest aspect putem invoca că priva-

rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate afectează, în unele

cazuri destul de esenţial, starea materială a celui condamnat.

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, în calitate

de pedeapsă, presupune obţinerea antecedentelor penale pe toată perioada executării pedepsei.

Existenţa antecedentelor penale implică un şir de consecinţe cu caracter juridico-penal, generează

anumite incomodităţi, afectează esenţial interesele persoanei [120, p.6-12].

Page 85: Daniel Martin Thesis

85

Dezavantajele enumerate supra constituie conţinutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Această pedeapsă afectează nu numai sfera

relaţiilor materiale, ci şi a celor nepatrimoniale, influenţând obiectiv atât starea materială a condam-

natului, cât şi statutul lui social. Ea poate fi caracterizată ca o pedeapsă material-morală cu un efect

puternic preventiv.

Cele expuse nu pot fi însă interpretate ca un apel la neaplicarea acestei pedepse; din contra,

sunt chemate să sublinieze importanţa şi potenţialul enorm al privării de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă, inclusiv principală, alternativă

privaţiunii de libertate.

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită activitate se atribuie

la pedepsele ce durează în timp, pe parcursul căruia asupra condamnatului se răsfrânge influenţa

coercitiv-educativă a statului. Deci, calităţile coercitive ale pedepsei în cauză se manifestă şi în du-

rata executării ei. Cu cât mai lung este termenul de condamnare la privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, cu atât mai pronunţate sunt calităţile coerciti-

ve ale pedepsei, cu atât mai mari sunt lipsurile cu caracter moral şi material.

Aşadar, o caracteristică esenţială a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate care influenţează gradul de constrângere a pedepsei o constituie ter-

menul pedepsei.

Potrivit alin.(2) art.65 CP RM, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita

o anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.

Ţinând cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de circumstanţele

comiterii infracţiunii şi personalitatea infractorului, instanţa de judecată în fiecare caz aparte trebuie

să determine în sentinţă termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate, stabilind în aşa mod volumul influenţei coercitive care este necesar în vederea

realizării scopurilor ce stau în faţa pedepsei penale prevăzute de alin.(2) art.61 CP RM.

În legislaţia altor state termenul acestei pedepse sau al pedepselor similare este diferit.

Astfel, potrivit legislaţiei penale ruse, termenul este de la 1 la 5 ani, în cazul aplicării pedepsei

în calitate de pedeapsă principală, şi de la 6 luni la 3 ani, în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă

complementară. Cu referire la termenul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anu-

mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, în doctrina rusă a fost expusă părerea precum că

legiuitorul rus nejustificat a îngustat limitele temporare ale acestei pedepse [153, p.64]. În legislaţia

României pedeapsa asemănătoare cu pedeapsa prevăzută de art.65 CP RM o reprezintă interzicerea

unor drepturi. Aceasta este o pedeapsă complementară şi poate fi aplicată pe un termen de la 1 la 10

ani [72, p.283]. Termenul acestei pedepse prevăzut în legea penală a Elveţiei este de la 2 la 10 ani

Page 86: Daniel Martin Thesis

86

[179, p.112-113], în legea penală a Germaniei – de la 1 până la 5 ani [177, p.144], de legea penală a

Franţei – de la 1 la 5 ani [178, p.84-87].

În doctrina de specialitate s-a formulat propunerea de a aplica privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, spre exemplu – în caz

de comitere a infracţiunilor cu un pericol social sporit [278, p.7-8]. Considerăm сă această propune-

re merită atenţia, însă ţinem să specificăm că, în opinia noastră, privarea de dreptul de a ocupa anu-

mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, în eventualitatea acceptării

unei asemenea situaţii de către legiuitorul naţional, ar putea fi aplicată doar în calitate de pedeapsă

complementară.

Legislaţia penală naţională a stabilit un mod special de calculare a termenului pedepsei exa-

minate în situaţia în care ea se aplică în calitate de pedeapsă complementară. Acesta este distinct în

dependenţă de faptul dacă se aplică complementar la o pedeapsă privativă de libertate sau la una

neprivativă de libertate. Astfel, potrivit alin.(4) art.65 CP RM, la aplicarea pedepsei privative de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă

complementară la amendă sau la munca neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calcu-

lează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă comple-

mentară la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.

În legătură cu aceste prevederi legale urmează a se face unele precizări.

Potrivit alin.(5) art.90 CP RM, în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei, pot fi stabilite pedepse complementare. Aceasta presupune şi posibilitatea aplicării în cali-

tate de pedeapsă complementară a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate. Spre regret, în alin.(4) art.65 CP RM nu este prevăzut modul de calculare a pri-

vării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în cazul în care

aceasta se aplică complementar la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Considerăm că, la fel ca şi în cazul pedepselor neprivative de libertate, în situaţia în care privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică complementar la

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, termenul pedepsei în cauză se cal-

culează din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. Propunem deci de lege

ferenda să fie modificate în acest sens prevederile alin.(4) art.65 CP RM.

Prevederea legală, potrivit căreia termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau

de a exercita o anumită activitate în cazul aplicării ei ca pedeapsă complementară la pedepsele ne-

privative de libertate se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, urmează a fi concor-

dată cu legislaţia procesual penală, care prevede în calitate de măsură procesuală de constrângere

suspendarea provizorie din funcţie (art.197 CPP RM). Reieşind din prevederile art.200 CPP RM,

Page 87: Daniel Martin Thesis

87

suspendarea provizorie din funcţie constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului, inculpatu-

lui de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efec-

tuează în interesul serviciului public. Considerăm că în cazul în care la faza de urmărire penală sau

în instanţa de judecată persoanei i s-a aplicat această măsură procesuală de constrângere, mai apoi

ea fiind condamnată la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită

activitate, perioada suspendării din funcţie trebuie luată în consideraţie la calcularea termenului

executării pedepsei, după cum se ia în consideraţie la calcularea termenului privativ de libertate pe-

rioada aflării persoanei în stare de arest. Obligativitatea computării termenului reţinerii, arestului

sau arestului la domiciliu în cazul condamnării persoanei la o pedeapsă privativă de libertate este

prevăzută de art.395 CPP RM. Spre regret, această normă nu conţine prevederi în ceea ce priveşte

obligativitatea computării termenului suspendării provizorii din funcţie în cazul condamnării per-

soanei la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, lacu-

nă care, în viziunea noastră, urmează a fi lichidată, prin introducerea în norma respectivă a unor

asemenea stipulări legislative.

Pentru a spori eficienţa privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-

mită activitate în calitate de pedeapsă principală, alternativă privaţiunii de libertate, în cele ce ur-

mează vom face unele precizări şi propuneri de rigoare.

După cum deja am menţionat, oricare pedeapsă, inclusiv privarea de dreptul de a ocupa o

anumită funcţie sau de a exercita o anumită activitate, fiind o măsură de constrângere statală, po-

sedă un anumit grad de intimidare, fapt care îl face pe condamnat să resimtă dezaprobarea din

partea societăţii a comportamentului său. Când privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau

de a exercita o anumită activitate se aplică în legătură cu folosirea abuzivă a acestora la săvârşirea

infracţiunii, în special se urmăreşte scopul de a preveni comiterea de către infractor a noilor in-

fracţiuni legate de activitatea sa de serviciu. În ce priveşte potenţialul educativ al pedepsei, acesta

este folosit mai puţin. Noi însă considerăm că anume pe corectare trebuie pus accentul la aplica-

rea pedepsei. Suntem de părere că unii infractori pot fi corectaţi prin influenţa coercitivă sub for-

ma privării sau limitării de anumite drepturi sau în anumite acţiuni. Spre exemplu, privarea unui

amator de vânătoare de dreptul la vânat sau a unui şofer amator de dreptul de a conduce mijlocul

de transport l-ar lipsi pe acesta de un gen de activitate care îi aduce fie plăcere, pasiune sau un

anumit grad de confort. Aceasta ar afecta simţitor interesul celui vinovat şi, se pare, ar avea şi im-

plicaţie corecţională, constituind totodată un stimulent ca pe viitor făptuitorul să evite conflicte cu

legea penală. În viziunea noastră, privarea de anumite drepturi (dreptul de a conduce mijlocul de

transport, dreptul de a vâna, de a pescui etc.) poate fi aplicată ca o măsură de constrângere efici-

entă pentru unele categorii de infracţiuni, în cazurile în care instanţa de judecată, analizând perso-

Page 88: Daniel Martin Thesis

88

nalitatea celui tras la răspundere penală, va ajunge la concluzia că acest gen de constrângere stata-

lă va atinge scopurile fixate de legea penală în faţa pedepsei. În aşa situaţii, privarea de anumite

drepturi sau de dreptul de a practica anumite activităţi va constitui o adevărată măsură alternativă

privaţiunii de libertate şi, sperăm, că în eventualitatea acceptării propunerii, instanţele de judecată

vor face destul de frecvent uz de ea.

În context, cu titlu de exemplu este oportun a menţiona modificările de ultimă oră operate în

Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova. Prin Legea privind modifi-

carea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administrative, nr. 14-XVI din 15 februarie

2008 [31], art.23 al CCA RM a fost completat cu o sancţiune administrativă nouă – privarea de

dreptul de a deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi, iar, reieşind din prevederile

art.24, la fel modificat prin legea nominalizată, această sancţiune administrativă poate fi aplicată

atât ca sancţiune administrativă principală, cât şi ca una complementară. Ceea ce de fapt ne intere-

sează mai mult este prevăzut în alin.(2) art.29/1 CCA RM, potrivit căruia „sancţiunea sub formă de

privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi se poate aplica în

cazurile în care, ţinând cont de caracterul contravenţiilor comise de către persoana vinovată, legea

recunoaşte ca inadmisibilă deţinerea de către aceasta a unei anumite funcţii sau exercitarea unei

anumite activităţi”. Ţinând cont de faptul că Legea nr. 14-XVI din 15 februarie 2008 nu a introdus

în Partea Specială a Codului cu privire la contravenţiile administrative privarea de dreptul de a deţi-

ne anumite funcţii sau de a exercita anumite activităţi în calitate de sancţiune, presupunem că apli-

carea acesteia, inclusiv în calitate de sancţiune administrativă principală, va rămâne la discreţia in-

stanţei de judecată, atunci când ea va considera inoportună păstrarea după persoana vinovată a func-

ţiei ocupate sau a activităţii exercitate.

În viziunea noastră, aceste modificări legislative operate în Codul cu privire la contravenţiile

administrative dau temei de a presupune că în legislaţia penală la fel s-ar putea accepta aplicarea

privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de

pedeapsă principală şi în situaţiile în care ea nu este prevăzută de sancţiunea articolului corespunză-

tor, dar instanţa de judecată va ajunge la concluzia că o astfel de constrângere va putea asigura rea-

lizarea scopurilor pedepsei prevăzute în art.61 CP RM.

Generalizând cele expuse, concluziile noastre sunt următoarele:

● privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate repre-

zintă o pedeapsă unică care se manifestă prin două variante: privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate;

● după conţinutul său, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-

mită activitate se caracterizează ca o pedeapsă material-morală cu un efect puternic preventiv;

Page 89: Daniel Martin Thesis

89

● instanţele de judecată nu recurg la utilizarea acestei măsuri juridico-penale de constrângere în

calitate de pedeapsă principală, alternativă privaţiunii de libertate, în opinia noastră, fapt regretabil;

● În vederea optimizării şi lărgirii cazurilor de aplicare a pedepselor privative de drepturi, pro-

punem următoarele modificări legislative:

1. art.65 CP RM să fie modificat după cum urmează:

� alin.(1) să fie completat, finalizând cu formula „sau care, datorită caracterului infracţiu-

nii, circumstanţelor cauzei şi personalităţii condamnatului, nu pot fi păstrate acestuia”;

� alin.(3) să fie expus în următoarea redacţie: „(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în cazurile când nu este

prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea Specială a prezentului

Cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat, circumstanţele

cauzei şi personalitatea celui condamnat, instanţa de judecată va considera imposibilă

păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-

mită activitate.”;

� după alin.(3) să fie introdus un nou alineat, având următoarea redacţie: „(4) În calitate de

pedeapsă principală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate poate fi aplicată doar pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi gra-

ve, cu condiţia că instanţa de judecată va ajunge la concluzia că prin aplicarea acesteia

vor putea fi realizate scopurile pedepsei prevăzute în art.61 CP RM.”;

� în alin.(4), după termenul „amenda” conjuncţia „sau” să fie înlocuită cu virgulă, iar după

termenul „comunităţii” să fie introdusă sintagma „sau condamnarea cu suspendarea con-

diţionată a executării pedepsei”;

� alin.(4) va deveni alin.(5);

2. alin.(1) pct.4) art.395 CPP RM să fie completat în final cu formula „, precum şi computarea

suspendării provizorii din funcţie, dacă, până la darea sentinţei, faţă de inculpat a fost aplicată

această măsură procesuală de constrângere”.

§ 2.3. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL

COMUNITĂŢII

Sistemul pedepselor penale reprezintă un adevărat „inventar” al măsurilor juridico-statale apli-

cate persoanelor care au comis infracţiuni şi, în acelaşi timp, constituie un mijloc eficient utilizat de

stat în lupta cu „cel mai mare rău social” pe care îl reprezintă criminalitatea. În dependenţă de factorii

Page 90: Daniel Martin Thesis

90

politici, social-economici, numărul pedepselor poate fi mărit sau micşorat, dar în toate cazurile este

necesar de a păstra o anumită multitudine de pedepse, pentru a asigura organelor care înfăptuiesc jus-

tiţia posibilitatea alegerii măsurii juridico-penale celei mai adecvate în situaţia concretă.

În prezentul studiu am evidenţiat tendinţa societăţii internaţionale, de fapt urmată şi de Republi-

ca Moldova, de a îmbogăţi sistemele juridice penale cu măsuri de constrângere noi, alternative siste-

melor coercitive tradiţionale bazate pe izolarea condamnaţilor. Printre astfel de măsuri de constrânge-

re alternative privaţiunii de libertate se consideră şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Mai

mult ca atât, putem afirma că astăzi această măsură este cea mai importantă alternativă privaţiunii de

libertate în majoritatea statelor, fiind prevăzută în această calitate în legislaţia lor penală.

În literatura de specialitate se menţionează că în perioada actuală de criză economică, când

şomajul a luat proporţii incomensurabile, munca neremunerată în folosul comunităţii oferă condam-

natului o şansă de resocializare, prin participarea benevolă la lucrări în folosul comunităţii căreia el

îi aparţine şi ale cărei interese le-a lezat [205, p.1].

Privită sub aspectul importanţei sociale, pedeapsa în cauză posedă două trăsături esenţiale:

− face apel la „parteneri locali” pentru a executa deciziile jurisdicţiilor represive;

− optează pentru o filosofie penală dinamică şi pozitivă, bazată pe reparare şi prevenire, care

opune răului cauzat prin infracţiune nu suferinţa suportată de delincvent, ci efortul lui constructiv de

a repara consecinţele infracţiunii comise [214, p.321].

Deşi se consideră una dintre cele mai recente pedepse din sistemele juridico-penale ale statelor

moderne, munca condamnatului în calitate de pedeapsă penală a fost utilizată şi în secolele trecute.

Sub aspect evolutiv, putem distinge mai multe etape în definitivarea muncii condamnatului în

cadrul politicii statului promovate în lupta cu criminalitatea.

Munca drept element al constrângerii statale îşi are sorgintea în dreptul privat. De exemplu, în

lumea antică existau reglementări în conformitate cu care, pentru neachitarea la scadenţă a datoriilor,

debitorul se transforma în sclavul creditorului, prestând în folosul acestuia, pe o perioadă strict deter-

minată de timp, anumite munci. Potrivit dispoziţiilor art.117 şi 118 din Codul lui Hammurabi (1792-

1750 î. de Cr.), cel ce nu putea să restituie împrumutul putea fi transformat în sclav pe perioada înde-

plinirii anumitor munci care aveau ca scop compensarea datoriei în folosul creditorului [80, p.86].

Asemenea modalităţi de garantare a executării obligaţiilor se regăsesc şi în India antică. Este

de specificat că în India antică munca gratuită în calitate de pedeapsă putea fi aplicată şi celor con-

damnaţi la pedeapsa cu amenda, în cazul în care nu o puteau achita.

În Evul mediu în general persistau pedepse crude şi drastice, bazate pe pedepse capitale, muti-

lări şi privaţiunea de libertate. Munca la fel era frecvent utilizată în conţinutul pedepselor, ea având

forma muncilor la ocne, la galere. Munca silnică putea fi aplicată pe toată viaţa sau pe o anumită

Page 91: Daniel Martin Thesis

91

perioadă de timp, care însă, datorită condiţiilor extrem de grele de executare, cel mai des depăşea

viaţa celui condamnat.

În sec. XVI-XVIII munca silnică capătă amploare ca rezultat al descoperirilor geografice,

având drept scop valorificarea noilor teritorii [183, p.404-405]. Exilarea la muncă silnică în teritorii-

le nou-descoperite a dus la popularea Americii cu europeni. Principalele munci pe care le îndepli-

neau condamnaţii erau: munca la plantaţiile private, explorarea minelor, construcţia căilor ferate,

valorificarea pădurilor, creşterea trestiei de zahăr.

În aşa mod, în Evul mediu munca trece din sfera dreptului privat în sfera dreptului public, fiind

utilizată de putere în realizarea scopurilor sale, ca mai apoi să constituie esenţa pedepselor penale.

Legislaţiile penale codificate din epoca modernă deja cunosc munca silnică în calitate de pe-

deapsă penală distinctă. Spre exemplu, în Codul penal francez din 1810 (Codul lui Napoleon), mun-

ca, ca varietate a pedepselor penale, se aplica în două cazuri: ca pedeapsă principală (condamnarea

pe viaţă la munci silnice) şi munca corecţională (în calitate de pedeapsă complementară) [95, p.96].

Putem menţiona că în lucrările reprezentanţilor de vază ai socialismului utopic, pedagogi pro-

gresivi ai trecutului, se evidenţia importanţa majoră a muncii în socializarea personalităţii omului şi

în corectarea delincventului [124, p.64-84].

În doctrina juridică autohtonă se menţionează că încă începând cu sec. XVII într-o serie de ţări

au existat sancţiuni de tip similar muncii neremunerate în folosul comunităţii, constând în efectua-

rea unei anumite munci în interesul comunităţii. Cea mai cunoscută formă de pedeapsă era

„arbeitsstrafe” care servea drept pedeapsă alternativă în landurile germane şi în Elveţia pentru per-

soanele care nu vroiau sau nu puteau să-şi achite datoriile financiare [91, p.4].

Legislaţia penală italiană din 1889 presupunea muncile forţate „surrogato penal” în două

cazuri: 1) la rugămintea condamnatului putea fi numită efectuarea anumitor munci comunitare

care echivalau unei zile de detenţie în închisoare şi 2) arestul putea fi înlocuit cu munci comuni-

tare [136, p.72-73].

În SUA, conceptul de muncă neremunerată în folosul comunităţii datează din perioada Războ-

iului de Independenţă. Condamnaţii la o pedeapsă sub formă de muncă neremunerată în folosul co-

munităţii erau încadraţi la lucrări de întreţinere şi reparaţie a drumurilor [217].

Politica promovată de statele europene la sfârşitul sec. XIX s-a caracterizat prin pierderea în-

crederii în munca corecţională în raport cu privaţiunea de libertate. Aceste tendinţe au fost aspru

criticate la diferite seminare şi reuniuni ale savanţilor criminologi.

La al doilea Congres al Uniunii criminaliştilor, care a avut loc în 1890 la Berna, special a fost

discutată problema privind munca corecţională ca o măsură care să înlocuiască privaţiunea de liber-

tate de scurtă durată. Spre regret, la acest congres nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte

Page 92: Daniel Martin Thesis

92

esenţa şi destinaţia muncii forţate ca pedeapsă penală. La congresele ulterioare ale criminaliştilor

această problemă nu a fost ridicată [283, p.51-52].

În Rusia Ţaristă munca în calitate de pedeapsă la fel a fost pe larg utilizată. Spre exemplu,

printr-un decret al împăratului din 1861 cu privire la situaţia juridică a ţăranilor ieşiţi din şerbie, in-

stanţele judecătoreşti puteau aplica o muncă gratuită pe o perioadă de 6 zile ţăranilor care au săvâr-

şit delicte minore. Aplicarea acestei pedepse era condiţionată de un şir de factori: insolvabilitatea

condamnatului, dorinţa lui etc. Ţinând cont de faptul că din 1812 Basarabia devine parte componen-

tă a Imperiului Rus, asemenea pedeapsă se aplica şi pe teritoriul ei.

În anii 20 ai sec. XX munca corecţională în calitate de pedeapsă penală distinctă se aplică pe

larg într-un şir de state capitaliste, în acelaşi rând în tânărul stat socialist Uniunea Sovietică, fiind

prevăzută în Codul penal din 1922, din 1926. În Codul penal al RSS Moldoveneşti din 1961 munca

corecţională s-a păstrat până la excluderea ei din sistemul pedepselor prin Legea Republicii Moldo-

va pentru modificarea Codului penal, Codului de procedură penală, Codului cu privire la contraven-

ţiile administrative, Codului de executare a sancţiunilor de drept penal şi Codului muncii, nr. 205-

XIV din 25.11.1998 [26].

În doctrina juridică nu găsim o unanimitate de păreri cu referire la timpul când şi ţara în care a

apărut pentru prima dată munca neremunerată în folosul comunităţii în formula actuală.

Astfel, unii savanţi susţin că această pedeapsă în varianta actuală a apărut pentru prima dată în

SUA. În localitatea Alameda, statul California, din 1966 a început să funcţioneze primul program

de muncă comunitară organizată. Acest program a fost destinat femeilor care au comis infracţiuni

minore şi care nu dispuneau de venituri suficiente pentru achitarea amenzii [217].

Alţi savanţi consideră că în actuala formă munca neremunerată în folosul comunităţii ca pe-

deapsă penală pentru prima dată a apărut în Marea Britanie prin „Criminal Justice Act” din 1972,

fiind instituite „community service orders” (servicii în folosul comunităţii) [207, p.144].

În doctrina occidentală se menţionează, printre altele, că originea acestei pedepse poate fi gă-

sită în munca corecţională fără privaţiune de libertate cunoscută în legislaţia penală a fostei Uniuni

Sovietice [102, p.595], bineînţeles, aceasta fiind totalmente modificată.

Introducerea în Marea Britanie a muncii neremunerate în folosul comunităţii şi efectele ei be-

nefice au făcut ca această pedeapsă să fie preluată şi de legislaţia altor state. W.G. van des Meerche,

Procuror la Curtea de Casaţie, Belgia, întreba: „Deoarece pedepsele închisorii de scurtă durată, chi-

ar şi cele de durată mijlocie, în loc să prevină condamnatul, au foarte frecvent un efect coruptiv, este

oare imposibil de a le înlocui printr-o muncă neremunerată în folosul comunităţii?” [219, p.28].

În context, Rezoluţia (76) 10 din 9 martie 1976 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Euro-

pei a recomandat introducerea muncii neremunerate în folosul comunităţii în sistemele pedepselor

Page 93: Daniel Martin Thesis

93

penale ale ţărilor membre „pentru a contribui activ la reabilitarea delincventului prin acceptarea

acestuia de a coopera la o muncă în mod voluntar” [207, p.145]. Ca rezultat, în Franţa munca nere-

munerată în folosul comunităţii a fost instituită prin legea din 10 iunie 1983; în Olanda ea se preve-

de din 1989 în Codul penal (art.22b şi 22j); în Irlanda – din 1983; Suedia prevede această pedeapsă

din 1990 [211, p.5-7]. Pedeapsa penală în cauză se prevede şi în Codul penal al Federaţiei Ruse

[126, p.137]. Codul penal al României, adoptat prin Legea nr. 301/2004, în art.58 prevede munca în

folosul comunităţii, care se aplică în calitate de pedeapsă principală pentru delicte [98, p.36].

În legislaţia Republicii Moldova munca neremunerată este prevăzută de Codul penal din

18.04.2002, dar, în virtutea prevederilor Legii privind punerea în aplicare a Codului penal al Repu-

blicii Moldova din 21.06.2002 [28], pedeapsa în cauză a început să se aplice de la 1 iulie 2004,

atunci când s-au creat condiţiile necesare pentru executarea ei.

De la momentul apariţiei sale în cadrul juridico-penal naţional, norma care defineşte conceptul

muncii neremunerate în folosul comunităţii a fost modificată deja de mai multe ori: prin Legea nr.

211-VX din 29.05.2003 pentru modificarea şi completarea Codului penal [29], prin Legea nr. 184-

XVI din 29.06.2006 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative [30] şi prin Legea pen-

tru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32]. Considerăm că

acest fapt denotă interesul deosebit al legiuitorului faţă de măsura juridico-penală în cauză.

Ţinând cont de faptul că munca neremunerată în folosul comunităţii la momentul consfinţirii

ei în legislaţia naţională era o pedeapsă absolult nouă, necunoscută practicienilor şi societăţii în ge-

neral, a fost necesară o perioadă de adaptare şi convingere a acestora că ea reprezintă un mijloc efi-

cient de contracarare a criminalităţii minore. Ca rezultat, implementarea muncii neremunerate în

folosul comunităţii în practica judiciară a constituit obiectul unei direcţii speciale de activitate a In-

stitutului de Reforme Penale. În perioada ianuarie-iunie 2004 a fost identificat un sector de pilotare

a muncii neremunerate în folosul comunităţii – sectorul Centru al mun. Chişinău, în cadrul căruia s-

au iniţiat acţiuni de informare pentru cei implicaţi în justiţia penală. De la 1 iulie 2004 pedeapsa

examinată se aplică pe întreg teritoriul Republicii Moldova şi, se pare, câştigă tot mai multă autori-

tate atât în rândurile celor implicaţi în realizarea justiţiei, cât şi în rândurile solcietăţii.

Potrivit opiniei unor jurişti care s-au ocupat nemijlocit de implementarea muncii neremunerate

în folosul comunităţii în sistemul justiţiei penale naţionale, actualmente pedeapsa respectivă tinde să

devină în Republica Moldova principala alternativă a privaţiunii de libertate [208, p.48]. Astfel, po-

trivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în anul 2003 la

muncă neremunerată în folosul comunităţii au fost condamnate 4 persoane, ceea ce a constituit doar

0,2% din numărul total al condamnărilor, ca ulterior numărul condamnărilor la pedeapsa respectivă

să sporească continuu. Dovadă a afirmaţiei date servesc următoarele cifre: în anul 2004 au fost iden-

Page 94: Daniel Martin Thesis

94

tificate 155 de condamnări la muncă neremunerată în folosul comunităţii, ceea ce a constituit deja

2% din numărul total al condamnărilor; în anul 2005 s-au pronunţat 1796 de condamnări la această

pedeapsă (12,9% din numărul condamnărilor); în anul 2006 la muncă neremunerată au fost con-

damnaţi deja 3273 de persoane (26,2%), iar în anul 2007 – 2355 persoane (24,1%) (Anexa nr. 4).

Datele statistice reflectă, în principiu, atitudinea practicienilor, în special a judecătorilor, faţă

de munca neremunerată în folosul comunităţii. Astfel, în cadrul uni sondaj de opinii, judecătorii au

fost rugaţi să determine cea mai eficientă pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate. Din 43 de ju-

decători chestionaţi, 16 au numit munca neremunerată în folosul comunităţii drept cea mai eficientă

pedeapsă alternativă privaţiunii de liberate. În acelaşi timp, trebuie de specificat că 5 din judecătorii

chestionaţi consideră că munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă ineficientă, iar

2 din aceştia chiar au menţionat că este o pedeapsă umilitoare şi, în general, nu trebuie să fie prevă-

zută în legislaţia naţională. Aceste din urmă concretizări nu schimbă însă atitudinea generală favo-

rabilă a judecătorilor faţă de munca neremunerată în folosul comunităţii ca pedeapsă penală.

Actualmente, pedeapsă examinată se prevede în sancţiunea a 137 de componenţe de infracţiu-

ne, fiind prezentă practic în toate capitolele Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova,

lipsind doar în capitolele I, XV şi XVI ale acesteia. Mai mult ca atât, în virtutea modificărilor Codu-

lui penal al Republicii Moldova din 29.06.2006, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi

aplicată şi în calitate de obligaţie pe perioada termenului de probă, în cazul condamnării cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei, fapt salutabil şi benefic, în viziunea noastră. Prin Legea

pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], legiuitorul

naţional a acceptat aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii şi faţă de militarii în ter-

men şi militarii cu termenul redus. În aşa mod s-a lărgit şi mai mult spectrul situaţiilor în care poate

interveni în calitate de sancţionare această măsură de constrângere juridico-penală.

Ca pedeapsă principală, munca neremunerată în folosul comunităţii se prevede preponderent

pentru infracţiuni uşoare (în 65 de componenţe) şi pentru infracţiuni mai puţin grave (în 67 de

componenţe), dar şi pentru infracţiuni grave (5 componenţe). Această pedeapsă poate fi aplicată şi

atunci când în sancţiunea articolului corespunzător ea nu se conţine, în baza prevederilor art.79 CP RM

(aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege), cu condiţia că sancţiunea articolului nu

prevede pedeapsa cu amenda, şi potrivit art.92 CP RM (înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă

cu o pedeapsă mai blândă).

În aşa mod, domeniul de aplicare a muncii neremunerate în folosul comunităţii în calitate de

pedeapsă penală este, în principiu, criminalitatea de o gravitate redusă.

În acelaşi timp, în practica judiciară sunt cazuri de aplicare a acestei pedepse şi în cazul

comiterii infracţiunilor grave. Astfel, prin sentinţa judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişi-

Page 95: Daniel Martin Thesis

95

nău, din 08 iunie 2007, dosarul nr. 1-580/07, cetăţeanul M.R. a fost recunoscut vinovat de faptul

că, împreună cu C.A., G.L. şi D.I., în urma unei înţelegeri prealabile, cu scopul sustragerii des-

chise a avutului proprietarului, la data de 02.01.2007, în jurul orelor 19.45 pe str.

T.Vladimirescu 12/1, mun. Chişinău, s-au apropiat de necunoscutul C.I. şi i-au aplicat lovituri

cu pumnii peste corp şi deschis au sustras de la ultimul bunuri în sumă totală de 1730 lei, astfel

cauzându-i daune în proporţii considerabile. Inculpatul M.R. a încheiat acord de recunoaştere a

vinovăţiei care a fost acceptat de instanţa de judecată. În instanţa de judecată partea vătămată

C.I. şi reprezentantul lui legal s-au împăcat cu ceilalţi inculpaţi C.A., G.L. şi D.I., care la mo-

mentul săvârşirii infracţiunii erau minori. Ca rezultat, instanţa de judecată l-a recunoscut culpa-

bil pe M.R. de comiterea infracţiunii prevăzute de alin.(2) lit.b),e),f), art.187 CP RM şi, prin

aplicarea art.79 CP RM, i-a stabilit acestuia o pedeapsă sub formă de 240 ore de muncă nere-

munerată în folosul comunităţii. În privinţa inculpaţilor C.A., G.L. şi D.I. procesul a fost încetat

pe motivul împăcării părţilor [63].

Potrivit art.67 CP RM, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea con-

damnatului, în afara timpului de serviciu de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorită-

ţile administraţiei publice locale.

Definiţia în cauză este transpusă şi în pct.2 din Regulamentul cu privire la modul de executare

a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii aprobat prin Hotărârea

Guvernului Republicii Moldova nr. 1643 din 31.12.2003 [46]. Astfel, acesta stabileşte că munca

neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă penală, aplicată de instanţa de judecată pen-

tru persoana care a săvârşit o infracţiune şi constă în antrenarea condamnatului la muncă gratuită,

socialmente utilă, în afara serviciului de bază sau orelor de studii, fără a-i cauza suferinţe fizice

sau a-i leza demnitatea.

În literatura juridică din domeniu se menţionează că munca neremunerată în folosul comunită-

ţii este o pedeapsă principală (alternativă) care constă în exercitarea neremunerată a unei activităţi

de valoare socială şi reeducativă, adică favorizează reintegrarea socială a condamnatului [211, p.7].

În general, analizând doctrina de specialitate, putem afirma că în ceea ce priveşte definirea muncii

neremunerate în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală, în teoria dreptului penal nu apar

careva dificultăţi [167, p.338; 169, p.466 – 467].

Munca neremunerată în folosul comunităţii, în calitate de pedeapsă penală, se individualizează

printr-un şir de trăsături specifice.

1) Reieşind din prevederile art.62 CP RM, munca neremunerată în folosul comunităţii repre-

zintă o pedeapsă principală, care nu poate fi aplicată cumulativ cu alte pedepse principale. Ce-i

drept, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi utilizată şi în cadrul condamnării cu sus-

Page 96: Daniel Martin Thesis

96

pendarea condiţionată a executării pedepsei, fapt specificat deja în prezentul studiu, dar în această

postură ea apare nu în calitate de pedeapsă, ci ca obligaţie în termenul de probă.

2) Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă restrictivă de drepturi. Prin

aplicarea ei se limitează dreptul la muncă potrivit liberei alegeri a persoanei. În acelaşi timp, pe-

deapsa în cauză restrânge esenţial şi dreptul la odihnă, căci munca în cadrul acestei pedepse se efec-

tuează în timpul liber al condamnatului.

3) Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care durează în timp. Mărimea

pedepsei se calculează în ore de muncă. Concomitent, legiuitorul a stabilit şi perioada de timp în

care aceste ore de muncă urmează a fi executate; astfel, ea nu poate depăşi 18 luni de zile de la data

la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

4) Munca în cadrul acestei pedepse are un caracter gratuit, în sensul că cel condamnat nu

primeşte careva remuneraţie pentru lucrul efectuat. Această caracteristică constituie elementul

de constrângere al pedepsei în cauză prin intermediul căruia se tinde spre corectarea şi reeduca-

rea condamnatului.

5) Munca se efectuează în interesul comunităţii. Deci, „beneficiar” al acestei pedepse este nu

un particular (persoană fizică sau juridică), ci societatea în general. Considerent din care în doctrina

de specialitate respectiva pedeapsă mai este numită „pedeapsă comunitară”. Totodată, este de speci-

ficat că, în virtutea modificărilor efectuate prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte

legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], în cazul în care această pedeapsă se aplică faţă de mili-

tarii în termen sau militarii cu termen redus, beneficiar al muncii prestate apare unitatea militară în

care exercită serviciul militar persoana condamnată.

6) Munca prestată este, de regulă, una neprofesională, necalificată, adică nu necesită abilităţi

profesionale speciale [201, p.77]. Drept consecinţă, ea nu concurează cu muncile existente pe piaţa

forţei de muncă şi nu se răsfrânge asupra ratei şomajului. Mai mult ca atât, condamnatul execută

munci la care nu sunt antrenaţi salariaţi, dar care necesită a fi îndeplinite, deoarece sunt utile şi ne-

cesare pentru întreaga societate.

7) Condamnatul este antrenat la munci determinate de către autorităţile administraţiei publi-

ce locale, iar în cazurile prevăzute de alin.(11) art.67 CP RM, de către comandamentul unităţii mi-

litare, adică caracterul muncii şi locul prestării ei este nu unul ales deliberat de cel condamnat, ci

impus lui prin decizia organelor abilitate.

8) Pedeapsa în cauză nu are un caracter pecuniar, fapt ce acordă posibilitatea aplicării ei, în

special, persoanelor care nu au surse băneşti suficiente pentru a achita o eventuală amendă penală.

Prin aceasta ea devine mai „universală” şi mai „avantajoasă” faţă de amendă. În plus, aceasta este

unica pedeapsă care nu se răsfrânge în mod negativ asupra situaţiei materiale a celui condamnat.

Page 97: Daniel Martin Thesis

97

9) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată în raport cu un şir de cate-

gorii de subiecţi: invalizii de gradele I şi II, militarii prin contract, femeile gravide, femeile care au

copii în vârstă de până la 8 ani, minorii care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanele care au atins

vârsta de pensionare.

Trăsăturile enunţate ale acestei pedepse elucidează un şir de avantaje faţă de alte pedepse pre-

văzute de sistemul sancţionator al Republicii Moldova.

Aceste avantaje pot fi grupate în:

a) avantaje pentru condamnat:

− posibilitatea de a evita închisoarea;

− păstrarea mediului social normal, obişnuit;

− rămânerea în familie, îndeplinirea obligaţiilor la locul său de muncă;

− răscumpărarea prin muncă a daunei pe care a pricinuit-o prin infracţiune;

− şansa unui nou început de viaţă;

− executarea pedepsei nu este legată de starea materială a celui condamnat şi nu o influen-

ţează negativ.

b) pentru societate:

− eliberează spaţii penitenciare pentru infractorii care au comis infracţiuni de un pericol so-

cial sporit;

− economia banilor, resurselor materiale şi umane;

− sporirea rolului societăţii în procesul de executare a pedepsei;

− realizarea unor munci care în mod normal nu sunt executate în societate;

− reducerea ratei recidivei;

− reducerea costurilor de executare a pedepsei.

c) pentru victimă:

− se convinge că munca neremunerată reprezintă o pedeapsă reală pentru faptele infracţio-

nale;

− satisfacţie personală determinată de faptul că condamnatul regretă acţiunile comise şi do-

reşte să se corecteze [91, p.10].

Este adevărat că în doctrina de specialitate se specifică şi un şir de dezavantaje ale pedepsei

supuse analizei în prezentul paragraf:

− din punct de vedere criminologic, nu este clar cui îi foloseşte munca neremunerată în folosul

comunităţii, ea fiind considerată ca una umilitoare, degradantă;

− efectul educativ al colectivului de muncă în care se încadrează cel condamnat de cele mai

dese ori lipseşte;

Page 98: Daniel Martin Thesis

98

− controlul asupra executării pedepsei respective presupune o administraţie deosebită;

− lipsa locurilor de muncă suficiente pentru a acoperi necesităţile;

− posibilitatea apariţiei relaţiilor prietenoase sau, din contra – ostile între cel condamnat şi

administraţia întreprinderii la care acesta lucrează;

− se poate întâmpla ca un condamnat să primească de la angajator dovada muncii depuse fără

ca acesta să fi lucrat efectiv [215].

Pentru a argumenta şi a determina necesitatea aplicării acestei pedepse alternative privaţiunii de

libertate, este necesară analiza esenţei şi conţinutului muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Potrivit doctrinei de specialitate, conţinutul pedepsei sub formă de munca neremunerată în fo-

losul comunităţii îl constituie totalitatea elementelor coercitive şi educative care vor fi aplicate faţă de

infractorul condamnat la munca neremunerată în folosul comunităţii. Esenţa muncii neremunerate în

folosul comunităţii constă în calităţile sale de a realiza scopurile pedepsei: a corecta infractorul şi a

preveni săvârşirea de noi infracţiuni atât din patea lui, cât şi din partea altor persoane [283, p.87].

Conţinutul muncii neremunerate în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală se ca-

racterizează prin următoarele.

În primul rând, munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă o condamnare statală. Con-

damnatul la această pedeapsă rămâne, de regulă, în colectivul în care el lucrează sau învaţă, dar nimereş-

te şi într-un nou colectiv, unde ispăşeşte pedeapsa, fapt care lasă anumite amprente asupra psihologiei

lui. Dezaprobarea comportamentului său din partea persoanelor care au autoritate în faţa condamnatului

îl face pe acesta să-şi revadă principiile de viaţă, să renunţe la unele deprinderi nocive, să-şi schimbe

modul de viaţă. Din aceste considerente, faptul condamnării ar trebui adus la cunoştinţă nu numai colec-

tivului de muncă în care acesta execută pedeapsa, dar şi colectivului de muncă sau colegilor de la locul

serviciului de bază sau studiilor, ceea ce ar avea, în opinia noastră, o mai mare influenţă educativă.

În al doilea rând, muncă gratuită se exercită nu în folosul, nu în beneficiul personal, ci în be-

neficiul întregii comunităţi. Este evident că în lipsa prescripţiilor sentinţei persoanele condamnate

nu ar realiza asemenea lucrări şi, posibil, ar utiliza propriul timp liber în alt mod. Prin impunerea

acestei munci condamnatul este limitat în utilizarea timpului de odihnă după bunul său plac. În aşa

mod, condamnatul, în loc să dedice întregul său timp liber, spre exemplu, rudelor sale, apropiaţilor,

prietenilor sau în scopuri personale (lecturarea, realizarea hobiului), este obligat să muncească.

În al treilea rând, ca rezultat al condamnării se schimbă în careva măsură statutul juridic al

condamnatului. Aceasta se manifestă sub mai multe aspecte:

● condamnatul este lipsit de posibilitatea de a-şi alege caracterul muncii prestate;

● de regulă, se execută munci fizice care nu necesită calificare suplimentară. Lista apro-

ximativă a muncilor care pot fi executate în cadrul acestei pedepsei este prevăzută în Anexa la

Page 99: Daniel Martin Thesis

99

Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în fo-

losul comunităţii. Este de menţionat că în doctrina naţională unele munci, cum ar fi: ocrotirea şi

dezvoltarea gospodăriilor silvice, reparaţia cărţilor, colectarea plantelor medicinale, lipirea afişelor,

în calitate de munci neremunerate în folosul comunităţii, au fost criticate, pe motiv că nu pot aduce

folos societăţii [237, p.22];

● durata de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nu

se include în vechimea de muncă totală a condamnatului şi nu se înregistrează în carnetul de muncă;

● acordarea concediului anual la serviciul de bază al condamnatului nu suspendă executarea

pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, fapt care îngrădeşte în careva

măsură posibilitatea condamnatului de a utiliza concediul său anual după bunul plac;

● condamnatul are un şir de obligaţii specifice care rezultă din caracterul pedepsei aplicate: să

se prezinte la locul de muncă în anumite ore; să se prezinte la solicitare la organul care asigură exe-

cutarea pedepsei; să se supună cerinţelor legale ale administraţiei întreprinderii în cadrul căreia se

execută munca etc.

În al patrulea rând, pedeapsa examinată constă în executarea unei munci gratuite, ceea ce în-

seamnă că în urma efectuării muncii condamnatul nu primeşte salariu sau careva alt echivalent bă-

nesc. Juristul rus V.D. Filimonov menţionează că caracterul gratuit al muncii prestate constituie

caracteristica de bază a muncii neremunerate în folosul comunităţii [141, p.98]. Neremunerarea

muncii este îndreptată spre formarea la condamnat a respectului faţă de societate, interesele aceste-

ia. Executarea gratuită a lucrărilor reprezintă consecinţele nefavorabile survenite pentru condamnat

ca rezultat al comiterii infracţiunii, fiind chemată să schimbe mentalitatea infractorului în sensul

corectării lui.

În al cincilea rând, în conţinutul muncii neremunerate în folosul comunităţii un element dis-

tinct îl constituie durata pedepsei. Potrivit alin.(2) art.67 CP RM, munca neremunerată în folosul

comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi se execută de la 2 la 4 ore pe zi. Mă-

rimea acestei pedepse se calculează în ore. Cu cât mai multe ore de muncă neremunerată sunt stabi-

lite de către instanţa de judecată, cu atât mai severă se consideră pedeapsa.

Analizând sancţiunile componenţelor de infracţiune pentru care se prevede munca neremune-

rată în folosul comunităţii sub aspectul duratei muncii, am ajuns la unele constatări.

În marea parte a cazurilor (118 sancţiuni), legiuitorul a prevăzut mărimea maximală a pedep-

sei, iar mărimea minimală este utilizată doar în 16 sancţiuni. Este adevărat însă că în 5 sancţiuni es-

te indicată doar limita maximală a pedepsei; pe cale de consecinţă, limita minimală rămâne a fi mă-

rimea minimală prevăzută de art.67 CP RM – 60 de ore. Totuşi, considerăm că legiuitorul nu pe de

plin a utilizat în sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal întregul spectru al mărimii acestei

Page 100: Daniel Martin Thesis

100

pedepse, practic ignorând mărimea ei minimală. În unele sancţiuni (alin.(2) art.194, alin.(1) art.197,

alin.(1) art.355 CP RM) nu sunt indicate nici limitele minimale, nici limitele maximale ale pedepsei,

ci mărimea concretă a acesteia. Ţinând cont de principiul individualizării pedepsei penale, enunţat

în legislaţia noastră penală, considerăm absolut necesară schimbarea situaţiei.

Potrivit pct.6 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de

muncă neremunerată în folosul comunităţii, durata timpului de prestare a muncii neremunerate în

folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de

muncă de bază, la serviciu sau la studii şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a

studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore.

Plafonarea la maximum 4 ore pe zi a muncii neremunerate în folosul comunităţii ni se pare nu

tocmai corectă, având drept sprijin următoarele argumente.

Realităţile socioeconomice din Republica Moldova denotă că un număr tot mai mare de per-

soane nu au un loc de muncă stabil. Unele din ele săvârşesc infracţiuni pentru care legea penală

permite aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii. Examinând 58 de sentinţe pronunţate

de instanţele de judecată din sectorul Râşcani în perioada anilor 2005-2007 prin care persoanele au

fost condamnate la munca neremunerată în folosul comunităţii, am constatat că în 36 de cazuri per-

soanele condamnate nu sunt antrenate în câmpul muncii. Considerăm că, fiind condamnate la

această pedeapsă penală, ele ar fi de acord cu prestarea muncii, inclusiv pe o durată mai mare de 4

ore pe zi, însă legislaţia statului nostru nu permite acest lucru. Există şi unele categorii de persoane

pentru care condamnarea, de exemplu, la 100 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii

este o povară destul de mare şi ele doresc executarea acestor ore într-un interval de timp scurt, în

virtutea specificului activităţii, mediului lor de viaţă, cum ar fi, de exemplu, cele care au o mobilita-

te sporită de deplasare pe teritoriul ţării sau în afara ei, minorii în timpul vacanţelor etc. Pornind de

la dispoziţiile alin.(1) art.100 din Codul muncii al Republicii Moldova, afirmăm că durata zilnică

normală a timpului de muncă constituie 8 ore; prin efect, nu ar exista bariere legale în prestarea a

câte 8 ore pe zi de muncă neremunerată în folosul comunităţii, bineînţeles cu acordul condamnatu-

lui. Cu atât mai mult că o aşa practică există în unele state care au implementat această pedeapsă în

legislaţia lor naţională [213]. În acest context, propunem modificarea legislaţiei penale, astfel încât

persoanele condamnate la această pedeapsă, în cazul în care nu sunt antrenate în muncă sau la stu-

dii, să aibă posibilitatea de a executa până la 8 ore de muncă neremunerată pe zi.

Legea penală stabileşte că pedeapsa în cauză poate fi executată în cel mult 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. Considerăm că acest interval de timp este unul

prea mare, ceea ce poate duce la scăderea eficienţei pedepsei în cauză. Cu titlu de exemplu putem

invoca legislaţia penală franceză în care iniţial a fost consfinţită o perioadă similară de 18 luni, dar

Page 101: Daniel Martin Thesis

101

care a fost redusă ulterior la 12 luni. În doctrina naţională se fac propuneri de a coborî acest termen

la 12 luni, instanţei de judecată acordându-i-se posibilitatea de a alege în mod independent mărimea

acestui termen, ţinând cont de durata pedepsei [237, p.22], poziţie pe care o susţinem.

În al şaselea rând, genul muncii şi locul executării muncii la fel joacă un rol esenţial în conţi-

nutul acestei pedepse. Condamnatul este antrenat în muncă nu la întreprinderea la care a lucrat până

la condamnare, ci la o altă întreprindere, determinată de organele administraţiei publice locale.

Aceasta înseamnă că cel condamnat va fi nevoit să se adapteze la noul colectiv, să stabilească relaţii

cu persoane necunoscute anterior, să câştige respectul acestora, ceea ce nu este uşor, ţinând cont de

statutul său de infractor. Acest element coercitiv este unul psihologic şi intensitatea constrângerii

depinde inclusiv de caracterul persoanei, de gradul de adaptabilitate a ei la noile condiţii de muncă.

Potrivit alin.(1) art.67 CP RM, munca în care este antrenat condamnatul este determinată de

organele administraţiei publice locale, excepţie constituind doar cazul militarilor în termen sau mili-

tarilor cu termen redus, a căror muncă este determinată de comandamentul unităţii militare. Până la

modificarea operată prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI

din 13.03.2008 [32], Codul penal nu spunea nimic despre locul executării pedepsei. După modifica-

rea respectivă, legea penală determină locul executării pedepsei doar pentru militarii în termen şi

militarii cu termen redus – în unitatea militară. În acelaşi timp, în conformitate cu Regulamentul cu

privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii,

locul executării muncii neremunerate în folosul comunităţii este determinat de către organele ad-

ministraţiei publice locale de comun acord cu oficiul de executare. În aşa mod, aceste organe de-

termină şi întreprinderea în cadrul căreia va lucra cel condamnat, dacă el nu este militar în termen

sau militar cu termen redus. Potrivit pct.8 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.8 din

04.07.2005 [51, p.15], în sentinţă urmează a fi indicate doar categoria pedepsei aplicate şi mărimea

ei, fără a se specifica locul executării nemijlocite a pedepsei şi durata ei zilnică, ultimele fiind de

competenţa organului care pune în executare munca neremunerată în folosul comunităţii.

Este de menţionat că în legislaţiile unor state e stipulat că caracterul muncii prestate în cadrul

executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii este determinat de că-

tre instanţele de judecată. Cu titlu de exemplu ne putem referi la legislaţia SUA, unde caracterul

muncii şi durata ei se determină de către instanţa de judecată în sentinţă. La determinarea caracteru-

lui muncii poate fi luată în consideraţie profesia celui condamnat [138, p.187]. Considerăm că aces-

te soluţii legale merită atenţie.

În vederea constatării atitudinii practicienilor faţă de problema determinării locului executării

muncii neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul unui sondaj, procurorii şi judecătorii au fost

rugaţi să răspundă la următoarea întrebare: „Cum credeţi, nu ar fi mai bine ca genul muncii să fie

Page 102: Daniel Martin Thesis

102

determinat de instanţa de judecată?”. În urma analizei rezultatelor a fost constatată următoarea stare

de fapt: din 50 de procurori chestionaţi, 41 sunt de părere că genul muncii trebuie să fie stabilit de

către organele administraţiei publice locale şi doar 9 procurori s-au pronunţat pentru atribuirea aces-

tor împuterniciri instanţelor de judecată. În rândul judecătorilor situaţia este similară: din 43 de ju-

decători, 32 consideră că actualele prevederi urmează a fi păstrare şi doar 9 judecători sunt de păre-

re că anume instanţele de judecată trebuie să stabilească genul muncii celui condamnat la munca

neremunerată în folosul comunităţii, iar 2 judecători în general sunt contra acestei pedepsei. Este de

specificat că argumentele de bază pentru care practicienii susţin actualele prevederi legale în ceea ce

priveşte organul care trebuie să determine genul muncii se reduc doar la faptul că: 1) instanţa de

judecată nu are de unde să cunoască ce gen de muncă este necesar la moment în instituţiile de la

locul de muncă al condamnatului şi că 2) acestea sunt nişte atribuţii administrative. Din contra, cei

care susţin necesitatea schimbării prevederilor legale şi învestirea instanţei de judecată cu asemenea

funcţii argumentează prin faptul că 1) aceasta ar reprezenta o parte din înfăptuirea justiţiei şi 2) că

anume instanţa de judecată, în urma analizei circumstanţelor cauzei, este cea care trebuie să decidă

genul muncii. Poziţia părtaşilor determinării genului de muncă de către instanţa de judecată pare a fi

mai argumentată.

În viziunea noastră, doar instanţa de judecată, în urma analizei tuturor circumstanţelor cauzei,

poate determina locul executării pedepsei de către condamnat. Mai mult ca atât, instanţa trebuie să

determine şi caracterul muncii executate, care, constituind un element coercitiv în conţinutul pedep-

sei respective, are o deosebită importanţă. În aşa mod, aplicarea pedepsei cu toate restricţiile şi obli-

gaţiile care rezultă din aceasta reprezintă o parte componentă a înfăptuirii justiţiei în stat, care, po-

trivit art.4 al Legii cu privire la organizarea judecătorească [34], stă în sarcina exclusivă a instanţe-

lor de judecată.

În scopul eficientizării executării muncii neremunerate în folosul comunităţii, prin asigurarea

unei operativităţi, transparenţe şi imparţialităţi, propunem reformularea alin.(1) art.67 din Codul

penal şi a pct.5 din Regulament, în sensul că obiectul cu destinaţie socială unde se va executa mun-

ca neremunerată în folosul comunităţii să fie identificat de instanţa de judecată, care a priori îl va

alege din lista obiectelor cu destinaţie socialmente utilă, prezentată de autorităţile administraţiei pu-

blice locale. Prin soluţia dată, autorităţile administraţiei publice locale vor determina o listă a unor

astfel de obiecte, evident cu concursul conducerii din cadrul ultimelor. În aşa mod, reiterăm propu-

nerea de determinare judiciară a locului exercitării muncii neremunerate în folosul comunităţii, ex-

teriorizată de noi încă în 2001 [202, p.312]. În acelaşi timp, în cazul militarilor, ţinându-se cont de

specificul serviciului militar, noile prevederi legale specificate la alin.(11) art.67 CP RM, în viziu-

nea nostră, urmează a fi păstrate fără modificări.

Page 103: Daniel Martin Thesis

103

Regulamentul nu specifică la ce fel de întreprinderi, instituţii sau organizaţii poate fi utilizată

munca condamnatului. Este important ca munca să fie prestată la un obiect cu destinaţie socială,

amplasat la locul de trai al condamnatului.

Una dintre problemele nesoluţionate până în prezent vizează interpretarea noţiunii de „obiect

cu destinaţie socială”. În Hotărârea de Guvern nr. 1643 din 31 decembrie 2003 este indicat că aceas-

tă pedeapsă se execută la obiecte cu destinaţie socială, indiferent de forma organizatorico-juridică a

acestora. Observăm că tipul de proprietate nu joacă nici un rol. Considerăm că pedeapsa în cauză

trebuie să fie prestată la obiective sociale, indiferent de tipul de proprietate, cu condiţia că de rezul-

tatele muncii să profite întreaga comunitate şi nu una sau două persoane. Mai mult ca atât, trebuie

exclusă prestarea unei munci care în realitate se dovedeşte a fi în interes personal. În legislaţiile al-

tor ţări, precum cea franceză, se specifică că executarea pedepsei pe care o abordăm se face în ca-

drul persoanelor juridice de drept public sau într-o organizaţie abilitată cu dreptul de a utiliza munca

respectivă [202, p.310-314]. Propunem ca Guvernul Republicii Moldova, pornind de la experienţa

franceză, să concretizeze cel puţin cu enumerarea unor obiective care ar cădea sub incidenţa noţiu-

nii de „obiect cu destinaţie socială”. În opinia noastră, prin această sintagmă se are în vedere diferite

instituţii sau organizaţii de protecţie a sănătăţii populaţiei, întreprinderi de stat sau municipale, alte

organizaţii, a căror activitate este de un real folos pentru societate.

Pedeapsa examinată constă în realizarea unei munci în folosul comunităţii; în aşa mod, carac-

teristicile, trăsăturile muncii în cadrul acestei pedepse la fel subliniază constrângerea statală.

Pot fi evidenţiate mai multe trăsături ale muncii în conţinutul pedepsei în cauză.

În cadrul acestei pedepse, munca condamnatului apare şi în calitate de constrângere statală,

şi în calitate de mijloc de corectare a lui. Prin intermediul muncii se încearcă de a educa la acel

condamnat respectul faţă de interesele societăţii, dezvoltarea deprinderilor de muncă, disciplina,

sârguinţa, respectul faţă de Lege.

Condamnatul urmează a fi antrenat la îndeplinirea anumitor munci determinate calitativ, care să

posede calităţi corecţionale, reeducative. Munca trebuie să fie productivă, căci muncă neproductivă nu

poate avea indici obiectivi după care se poate aprecia latura calitativă a procesului de corectare şi de

resocializare a celui condamnat. Munca trebuie să fie cu sarcini normate. Norma de producere trebuie

să fie calculată pentru fiecare zi de lucru, ţinându-se cont de numărul de ore pe care condamnatul le

are de lucrat în această zi şi de capacităţile lui fizice, starea sănătăţii, calificarea, deprinderile acestuia.

Norma zilnică trebuie să fie, pe de o parte, reală spre îndeplinire, iar, pe de altă parte, să fie calculată

la parametrii unei munci intensive fără staţionare şi opriri pe întreaga perioadă de executare a muncii.

În doctrina de specialitate de menţionează că munca neremunerată trebuie să fie coercitivă, deci

trebuie să aibă caracterul unei munci fizice grele. Ea trebuie să fie neplăcută, să genereze emoţii negati-

Page 104: Daniel Martin Thesis

104

ve. Munca trebuie să fie neprestigioasă, însă socialmente utilă şi raţională [283, p.104]. Nu susţinem

această poziţie. Caracterul coercitiv al pedepsei respective se manifestă nu în prestarea unei munci fizi-

ce grele, ci în totalitatea restricţiilor ce rezultă din executarea ei. Cu atât mai mult că în jurisprudenţa

occidentală sunt cunoscute cazuri de realizare în cadrul pedepsei în cauză a unor munci legate nemijlocit

de activitatea profesională a condamnatului (pianistul a fost condamnat la ore de pian în spitale), sau

legate de caracterul infracţiunii comise (un adolescent, implicat în accidentul rutier soldat cu decesul

prietenului său care se afla în acest automobil, a fost obligat să povestească şcolarilor despre evenimen-

tele tragice ce au survenit în legătură cu acel accident) (cazul lui Kevin Hollinsky) [191].

Legislaţia naţională la fel are o altă poziţie. Potrivit Regulamentului, condamnatul poate fi

atras la lucrări ce necesită calificare specială, ce-i drept, doar în cazul în care condamnatul dispune

de o atare calificare.

Munca în cadrul acestei pedepse trebuie să fie executată în văzul colectivului de muncă.

Aceasta va sublinia faptul că pedeapsa în cauză este una comunitară, iar, pe de altă parte, condam-

natul va simţi implicarea societăţii în executarea pedepsei. În context, în literatura de specialitate s-a

menţionat că în cadrul executării acestei pedepse persoana nu poate fi utilizată în calitate de paznic,

cioban, pădurar, portar etc. [110, p.112].

Regulamentul prevede că este interzisă munca neremunerată în folosul comunităţii în timpul

nopţii fără acordul condamnatului, precum şi atragerea condamnaţilor la munci în interes personal.

Ţinând cont de faptul că aplicarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul co-

munităţii implică şi exercitarea anumitor munci care, de regulă, au un caracter de muncă fizică, le-

giuitorul a stabilit cercul de persoane faţă de care ea nu poate fi aplicată:

1) persoanele recunoscute ca invalizi de gradele I şi II;

2) militarii prin contract;

3) femeile gravide;

4) femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani;

5) minorii care nu au atins vârsta de 16 ani;

6) persoanele care au atins vârsta de pensionare.

Considerăm că aceste prevederi legale nu sunt întru totul justificate. În viziunea noastră, cer-

cul de persoane faţă de care nu poate fi aplicată munca neremunerată în folosul comunităţii trebuie

esenţial îngustat. În acest sens expunem următoarele raţionamente.

Gradul de invaliditate5 se stabileşte în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.

688 cu privire la expertiza medicală a vitalităţii din 22.06.2006 [48]. Reieşind din pct.19 al Instruc-

5 Potrivit legislaţiei de specialitate – gradul de severitate.

Page 105: Daniel Martin Thesis

105

ţiunii privind modul de stabilire a invalidităţii, care constituie anexă la Hotărârea Guvernului nr.

688 din 22.06.2006, invalizii de gradul I sunt persoanele cu reducerea capacităţilor vitale de grad

sever sau pierderea lor totală (75-100%) şi invalizii de gradul II – cu reducerea capacităţii vitale de

grad accentuat (50-74%). Astfel, suntem de părere că antrenarea acestor categorii de persoane în

munci neremunerate în folosul comunităţii într-adevăr ar fi practic imposibilă şi restricţiile legale

privind aplicarea acestei pedepse faţă de ele sunt justificate.

În privinţa interdicţiei aplicării acestei pedepse faţă de militarii prin contract specificăm următoa-

rele. Potrivit art.2 din Legea cu privire la statutul militarilor din 22.07.2005 [38], militarii prin contract

sunt cetăţenii încadraţi în serviciul militar prin contract, militarii în termen sunt cetăţenii încorporaţi în

serviciul militar în termen, iar militarii în termen redus sunt cetăţenii încorporaţi în serviciul militar cu

termen redus. Până la modificarea Codului penal al Republicii Moldova prin Legea pentru modificarea

şi completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], erau exceptaţi de la executarea

muncii neremunerate în folosul comunităţii toţi militarii. Această situaţie a fost criticată de noi în pu-

blicaţiile anterioare [204, p.164], deoarece considerăm că unele categorii de militari ar putea fi antre-

naţi în munci neremunerate în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală. Este îmbucurător fap-

tul că legiuitorul naţional, prin modificările operate prin Legea pentru modificarea şi completarea unor

acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008, a acceptat posibilitatea aplicării muncii neremunerate în

folosul comunităţii faţă de unele categorii de militari: militarii în termen şi militarii cu termen redus.

Este de menţionat că în opoziţie cu legiuitorul statului nostru, în Federaţia Rusă se prevede că

pedeapsa în cauză nu se aplică doar militarilor cu serviciul militar în termen [130, p.156].

În caz de aplicare a muncii neremunerate în folosul comunităţii faţă de militarii în termen şi milita-

rii cu termen redus, legislaţia penală stabileşte anumite condiţii speciale, generate de specificul subiectu-

lui faţă de care este aplicată pedeapsa în cauză. Astfel, potrivit alin.(11) art.67 CP RM, în cazul militarilor

în termen sau militarilor cu termen redus, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea

condamnaţilor în timpul liber de şedinţe, stabilite în conformitate cu cerinţele regulamentelor militare, la

muncă, determinată de comandamentul unităţii militare, iar reieşind din alin.(6) art.67 CP RM aceste ca-

tegorii de condamnaţi execută munca neremunerată în folosul comunităţii pe teritoriul unităţii militare.

Potrivit art.18 al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei [37], durata

serviciului militar pentru militarii în termen este de un an, iar pentru militarii cu termenul redus – de

3 luni. Ţinând cont de aceste prevederi, prin prisma restricţiilor stabilite în alin.(2) art.67 CP RM,

atragem atenţia asupra următoarelor momente.

În cazul condamnării la munca neremunerată în folosul comunităţii a unui militar în termen,

acesta, în perioada de un an reuşeşte să execute chiar numărul maximal de ore de muncă neremune-

Page 106: Daniel Martin Thesis

106

rată. Situaţia militarilor cu termen redus este alta. În eventualitatea condamnării acestuia la munca

neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de 240 de ore este evident că în perioada exercită-

rii serviciului militar el nu va reuşi executarea definitivă a pedepsei. Situaţie similară se poate în-

tâmpla şi atunci când militarul în termen este condamnat la munca neremunerată în folosul comuni-

tăţii la sfârşitul serviciului său militar. Spre regret, aceste situaţii nu sunt reglementate de legislaţia

în vigoare. Evident că lacunele în cauză nu pot servi drept temei de a nu aplica munca neremunerată

în folosul comunităţii faţă de condamnaţii militari. La fel nu credem că s-ar justifica o reducere a

numărului de ore pe care militarul eventual ar trebui să le execute doar pe motivul că expiră terme-

nul serviciului militar. Considerăm că, în asemenea cazuri, orele de muncă neremunerată rămase

neexecutate în perioada serviciului militar urmează să fie executate şi după eliberare din rândurile

Forţelor Armate, dar deja în condiţii obişnuite, în ordinea generală prevăzută de alin.(1) art.67 CP

RM. În acest sens, de lege ferenda propunem ca Codul penal al Republicii Moldova să fie completat

cu prevederi care ar stipula continuarea executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în

folosul comunităţii după eliberarea condamnatului din serviciul militar, în cazul în care în perioada

serviciului el nu a reuşit să execute numărul total de ore stabilit în sentinţa de condamnare.

Imposibilitatea aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii faţă de femeile gravide şi

femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, de vreme ce Codul muncii [18] permite munca

acestor persoane, o considerăm nejustificată.

Situaţie similară specificăm şi în privinţa persoanelor care au atins vârsta de pensionare. Po-

trivit art.41 al Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat din 14.10.1998 [36], pentru diferite

categorii de persoane vârsta de pensionare este diferită. În acelaşi timp, la atingerea vârstei de pen-

sionare, persoana, dacă îşi exprimă acordul în acest sens, poate continua exercitarea muncii. Mai

mult ca atât, specificăm că unele categorii de persoane (spre exemplu, judecătorii) ating vârsta de

pensionare încă mai degrabă, la 50 de ani. În context, vârsta de pensionare a judecătorilor este re-

glementată prin Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995 [35]. Este

evident că la această vârstă persoana este încă în stare să îndeplinească muncile cu caracter fizic ca-

re se prestează în cadrul executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunită-

ţii. În aşa mod, considerăm că persoanele care au atins vârsta de pensionare ipotetic ar putea înde-

plini unele munci în cadrul executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comu-

nităţii. Este adevărat că în pct.6 al Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.8

din 04.07.2005, Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei na-

ţionale şi internaţionale privind aplicarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul

comunităţii şi executarea acestei pedepse [51] se menţionează că „în sensul alin.(4) art.76 Cod penal

se consideră persoană care nu a atins vârsta de pensionare – persoana care nu a atins vârsta prevăzută

Page 107: Daniel Martin Thesis

107

de art.41 din Legea nr. 156 din 14 octombrie 1998 privind pensiile de asigurări sociale, indiferent

de faptul dacă aceasta este pensionară în baza altor prevederi legale, dacă starea sănătăţii persoanei

permite exercitarea unor asemenea munci”, interpretare prin care s-ar părea că se îngustează cercul

pensionarilor faţă de care munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată. Totuşi, în

virtutea faptului că hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nu constitu-

ie acte normative şi nu au putere obligatorie, considerăm că această interpretare este insuficientă

pentru a o invoca în situaţia în care apare problema aplicării acestei pedepse faţă de o persoană pen-

sionată în baza unor prevederi speciale, dar care încă nu a atins vârsta generală de pensionare, pre-

văzută de art.41 al Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat din 14.10.1998. Mai mult ca

atât, suntem de părere că o astfel de interpretare nu corespunde nici actualelor prevederi legislative

inserate la alin.(4) art.67 CP RM.

În viziunea noastră, legiuitorul, în încercarea de a proteja interesele acestor categorii de con-

damnaţi, i-a plasat într-o situaţie defavorabilă, deoarece a limitat numărul pedepselor neprivative de

libertate care le pot fi aplicate, în aşa mod sporind riscul aplicării unei privaţiuni de libertate. În

context, considerăm că şi femeile gravide sau cele care au copii minori, şi pensionarii ar putea reali-

za unele munci în cadrul executării acestei pedepse, cu respectarea anumitor reguli de precauţie şi

garanţii suplimentare. Propunem de lege ferenda ca legiuitorul să excludă din categoria persoanelor

cărora nu le poate fi aplicată munca neremunerată în folosul comunităţii femeile gravide, femeile

care au copii în vârstă de până la 8 ani şi persoanele care au atins vârsta de pensionare.

Cu referire la acest subiect, specificăm că în practica judiciară sunt cazuri de aplicare a muncii

neremunerate în folosul comunităţii faţă de femei care au copii în vârstă de până la 8 ani. Astfel,

potrivit sentinţei judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 05 aprilie 2007, dosarul nr. 1-

550/07, B.L., care are la întreţinere un copil minor de 2 ani, a fost recunoscută vinovată de faptul că

la data de 15.02.2007 în jurul orelor 21.00 a fost reţinută de colaboratorii de poliţie pe str.

Bănulescu Bodoni 44/4, mun. Chişinău, la ea fiind depistat un pliculeţ cu plantă vegetală, care, con-

form Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 20.02.2007 nr. 170, constituie marijuană – sub-

stanţă narcotică cu masa de 3,60 grame în formă uscată, pe care le păstra pentru consum personal.

În aşa mod, B.L. a fost recunoscută culpabilă de săvârşirea infracţiunii prevăzute de alin.(2) art.217

CP RM. Ţinând cont de faptul că inculpata a semnat un acord de recunoaştere a vinovăţiei care a

fost acceptat de instanţa de judecată, ea a fost condamnată la 150 ore de muncă neremunerată în fo-

losul comunităţii [64]. La fel, prin sentinţa judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 14

martie 2007, dosarul nr. 1-446/07, cetăţeanca M.T., a.n.1985, necăsătorită, care are la întreţinere un

copil minor, a fost recunoscută vinovată de faptul că la 11.11.2006, aproximativ în jurul orelor 7.00,

aflându-se în ospeţie la prietena sa O.T. pe adresa com. Cricova, str. Colosov 12, mun. Chişinău,

Page 108: Daniel Martin Thesis

108

urmărind scopul sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane şi însuşirea lor ulterioară, profitând

de faptul că prietena sa O.T. şi mama ei O.M. au adormit, tainic a sustras din portmoneul de culoare

neagră ce aparţinea cetăţenei O.M. 150 euro, după ce a plecat, astfel cauzându-i părţii vătămate

O.M. o pagubă materială considerabilă în sumă totală de 2500 lei. M.T. a fost condamnată în baza

alin.(2) lit.d) art.186 CP RM la pedeapsa sub formă de 200 ore de muncă neremunerată în folosul

comunităţii [65]. Pot fi exemplificate şi alte cazuri de aplicare a muncii neremunerate în folosul

comunităţii faţă de femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani.

Deşi considerăm că soluţiile luate de instanţele de judecată contravin actualelor prevederi pe-

nale, totuşi aceste cazuri judiciare demonstrează că instanţele, în principiu, sunt gata şi acceptă să

aplice munca neremunerată în folosul comunităţii persoanelor cărora ea, potrivit interdicţiei legale

exprese, nu le poate fi stabilită.

Imposibilitatea aplicării muncii neremunerate faţă de minori în vârstă de până la 16 ani o

apreciem ca fiind justificată, deoarece la această vârstă minorul nu poate conştientiza adecvat rolul

şi esenţa muncii în cadrul pedepsei.

Faţă de ceilalţi minori, cu vârsta de la 16 la 18 ani, munca neremunerată în folosul comunităţii

poate fi aplicată şi, reieşind din datele statistice, instanţele de judecată fac uz de această pedeapsă,

condamnând la ea destul de frecvent minorii. Astfel, potrivit informaţiei prezentate de Ministerul Jus-

tiţiei al Republicii Moldova, în anul 2004 la muncă neremunerată au fost condamnaţi 14 minori, în

anul 2005 – deja 234 de minori, în anul 2006 – 320, iar în anul 2007 – 154 de minori (Anexa nr. 4).

În legătură cu aplicarea pedepsei în cauză faţă de minorii cu vârstă de la 16 la 18 ani, dorim să

facem unele precizări.

În Republica Moldova minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani, la aplicarea muncii neremunerate în

folosul comunităţii, nu beneficiază de un careva tratament diferenţiat în coraport cu persoanele ma-

jore. Deşi s-au scris lucrări în care autorii pun accent pe executarea muncii neremunerate în folosul

comunităţii pentru minori [90], totuşi legea penală nu le stabileşte o durată diferenţiată de timp. În

opinia noastră, ar fi oportun ca pentru ei limitele temporare să fie reduse la jumătate, adică de la 30

de ore la 120 de ore, şi propunem modificarea legislaţiei în acest sens. Menţionăm în context că în

Franţa minorii cu vârsta între 16 – 18 ani dispun de un tratament diferenţiat în raport cu maturii,

executând între 20 şi 120 de ore.

Întru susţinerea acestei opinii, invocăm şi faptul că art.70 CP RM prevede că la stabilirea

pedepsei închisorii termenul ei se stabileşte din maximul pedepsei prevăzute de legea penală

pentru infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate. Prin extensiune, considerăm că nu ar exista

nici un pericol dacă o astfel de modalitate s-ar aplica minorilor la stabilirea muncii neremunera-

te în folosul comunităţii.

Page 109: Daniel Martin Thesis

109

În literatura de specialitate occidentală este expusă ideea precum că muncile neremunerate

propuse minorilor trebuie să prezinte un caracter de formatare sau să contribuie la reintegrarea lor

socială [214, p.321]. Susţinem pe deplin această poziţie şi propunem de lege ferenda ca în Regula-

mentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în fo-

losul comunităţii să fie prevăzute expres menţiuni în această privinţă.

Alte interdicţii privind subiecţii care sunt exceptaţi de la aplicarea muncii neremunerate în fo-

losul comunităţii legea penală nu stabileşte. Din aceste motive nu poate fi susţinută poziţia unor ofi-

ciali din Procuratura Generală a Republicii Moldova care recomandă procurorilor ierarhic inferiori

să nu solicite aplicarea acestei pedepse faţă de persoanele care nu au un domiciliu fix sau faţă de

cele care nu au pe teritoriul Republicii Moldova domiciliu permanent, pe motiv că este improbabil

ca aceste persoane să ducă până la bun sfârşit executarea pedepsei [212]. Deşi poziţia dată are ca-

racter de recomandare, ţinând cont de ierarhia existentă în sistemul organelor procuraturii, aceasta

poate fi interpretată ca fiind inaplicabilă faţă de asemenea persoane, fapt care nu corespunde preve-

derilor legale. Este de menţionat că în practica judiciară sunt cazuri de condamnare la munca nere-

munerată în folosul comunităţii a persoanelor care nu au loc permanent de trai în Republica Moldo-

va. Astfel, prin sentinţa judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 13.03.2007, dosarul pe-

nal nr. 1-493/07, R.S., cetăţean al Federaţiei Ruse, fără loc permanent de trai, a fost recunoscut vi-

novat de faptul că pe data de 12.01.2007, aproximativ la orele 21.00, aflându-se pe str. Trandafiri-

lor, mun. Chişinău, fiind în stare de ebrietate alcoolică, a luat de la o persoană necunoscută un plic

cu substanţe narcotice pentru transmiterea lui persoanei necunoscute pe numele „Colea”. Ulterior a

fost reţinut de colaboratorii Comisariatului de poliţie Râşcani, mun. Chişinău, unde, în urma per-

cheziţiei corporale, în buzunarul drept al scurtei în care a fost îmbrăcat, a fost depistat şi ridicat un

pliculeţ de hârtie în care se afla masă vegetală de culoare verde-închis, care, conform raportului de

constatare tehnico-ştiinţifică nr. 38 din 18.02.2007, reprezintă substanţă narcotică – marijuană, cu

masa de 6,15 gr. în formă uscată. Acţiunile lui R.S. au fost calificate potrivit alin.(2) art.217/1 CP

RM. Prin aplicarea prevederilor art.79 CP RM, R.S. a fost condamnat la 98 ore de muncă neremu-

nerată în folosul comunităţii [66].

O problema discutată în literatura de specialitate se referă la faptul dacă este necesar sau nu

acordul condamnatului la aplicarea acestei pedepse.

Din prevederile Codului penal al Republicii Moldova nu rezultă expres că aplicarea acestei

pedepse poate avea loc doar cu acordul condamnatului. Lacuna respectivă este parţial suplinită de

Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8, din pct.5 al căreia se desprinde ideea conform

căreia, spre deosebire de pedepsele închisorii sau amenzii, care pot fi aplicate coercitiv indiferent

de voinţa făptuitorului, munca neremunerată în folosul comunităţii se aplică doar cu acordul

Page 110: Daniel Martin Thesis

110

inculpatului. Totuşi, din punctul de vedere al procedurii penale, o hotărâre a Plenului Curţii Supre-

me de Justiţie are un caracter de recomandare, nu şi unul de obligativitate pentru instanţele judecă-

toreşti ierarhic inferioare.

Conform pct.16 din Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub

formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în ziua pronunţării sentinţei sau deciziei, in-

stanţa de judecată solicită de la condamnat un angajament în scris, prin care acesta se obligă să se

prezinte la serviciul de executare de la locul de trai, în termen de 5 zile din momentul rămânerii de-

finitive a sentinţei (deciziei).

Putem interpreta acest angajament scris ca o modalitate de exprimare a consimţământului per-

soanei la aplicarea şi executarea pedepsei date, dar remarcăm că textul legal citat anterior este am-

biguu şi, prin efect, neclar, motivele fiind următoarele:

− nu se specifică când se ia acest angajament – înainte de pronunţarea sentinţei (deciziei) sau

după, deoarece se utilizează doar sintagma „în ziua pronunţării sentinţei sau deciziei”;

− se foloseşte termenul „condamnat”, ceea ce ne face să înclinăm spre ideea că angajamentul

dat se ia după pronunţarea hotărârii judecătoreşti în apel;

− la data pronunţării sentinţei persoana nu are încă statut de condamnat, deoarece art.65 din

Codul de procedură penală îi păstrează încă calitatea de inculpat. Mai mult, luarea angajamentului

de la inculpat la această etapă creează, într-un fel sau altul, impresia că se limitează eventualitatea

exercitării căii de atac a apelului sau recursului din partea inculpatului.

Concluzionăm că în ceea ce priveşte obţinerea acordului persoanei la aplicarea muncii nere-

munerate în folosul comunităţii legislaţia Republicii Moldova, de altfel ca şi a altor state, de exem-

plu, a Rusiei, este încă evazivă. În acelaşi timp, lipsa unui acord al celui condamnat în vederea exe-

cutării muncii neremunerate în folosul comunităţii ar putea fi interpretată ca obligaţia acestuia de a

executa o muncă forţată.

Amintim că, în conformitate cu art.2 din Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie

nr. 29 din 28 iunie 1930, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 60 –

XIV din 01.10.1999, în vigoare din 23 martie 2001, prin „muncă forţată sau obligatorie” înţelegem

orice muncă sau servicii pretinse unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care

numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie [3].

Implicit, din prevederile acestui act internaţional, ratificat de Republica Moldova, rezultă că

acordul persoanei pentru stabilirea pedepsei sub forma muncii neremunerate în folosul comunităţii

este necesar.

Potrivit alin.2 art.4 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale din 4 noiembrie 1950, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului

Page 111: Daniel Martin Thesis

111

nr. 1298 – XIII din 24.07.1997, în vigoare din 12 septembrie 1997, nimeni nu poate fi constrâns să

execute o muncă forţată sau obligatorie [1].

În literatura de specialitate s-a afirmat că lipsa acordului condamnatului la aplicarea muncii

neremunerate în folosul societăţii nu este contrară actelor internaţionale care protejează drepturile

omului. Adepţii unei astfel de viziuni invocă dispoziţiile art.4 alin.3 lit. „a” din Convenţia europea-

nă pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora nu constituie

muncă forţată sau obligatorie orice muncă impusă în mod normal unui deţinut sau persoanei care se

află în libertate condiţionată [90, p.93-94].

Nu susţinem acest punct de vedere, justificându-ne opinia pe următoarele argumente:

a) Conform pct.5 din Statutul executării pedepsei de către condamnaţi din 26 mai 2006, apro-

bat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 583 din 26.05.2006, prin termenul „deţinut”

se are în vedere persoana privată de libertate în condiţiile legii, care se deţine în penitenciare, indife-

rent de statutul acesteia – condamnat sau prevenit [47]. Enunţăm că noţiunea în cauză neagă integral

afirmaţiile autorilor de mai sus.

b) În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se cere acordul persoa-

nei doar atunci când munca neremunerată în folosul comunităţii este o obligaţie din termenul de

probă din cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Sub acest aspect,

Codul penal al Republicii Moldova, prin intermediul art.62, după modificările recente, se confor-

mează jurisprudenţei acestei instanţe internaţionale.

Legile penale ale altor state soluţionează în mod diferit problema acordului inculpatului la

aplicarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Codul penal al Norvegiei din 1902 indică direct că muncile publice pot fi aplicate doar cu

consimţământul condamnatului [175]. Într-o manieră asemănătoare tratează acest aspect şi Codul

penal al Georgiei, care în art.44 prevede acordul condamnatului [172]. Codul penal al Olandei se

caracterizează printr-o construcţie originală a acestei cerinţe: muncile publice pot fi aplicate de o

instanţă de judecată doar la cererea acuzatului. Mai mult ca atât, tot el va indica în cererea sa şi ca-

racterul muncii pe care doreşte să o presteze [171]. Codul penal al Franţei la fel prevede posibilita-

tea aplicării muncii neremunerate în folosul societăţii doar cu acordul inculpatului. Potrivit alin.2

art.131-8 din Codul penal al Franţei, pedeapsa sub formă de muncă în interesul societăţii (anume

aşa se numeşte această pedeapsă potrivit legislaţiei penale franceze) nu poate fi aplicată inculpatului

care refuză aplicarea ei sau care lipseşte de la şedinţa judiciară. Preşedintele instanţei, până la pro-

nunţarea sentinţei, îl anunţă pe inculpat despre dreptul său de a refuza îndeplinirea muncii în intere-

sul societăţii şi obţine răspunsul acestuia [178].

Page 112: Daniel Martin Thesis

112

Susţinem opinia potrivit căreia este absolut necesar ca legislaţia penală să prevadă posibilita-

tea aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii numai în cazul exprimării acordului incul-

patului în acest sens, ceea ce ar spori şi responsabilitatea lui faţă de obligaţiile de executare a pe-

depsei. În context, propunem de lege ferenda completarea art.67 CP RM cu un nou alineat care ar

obliga judecătorul să solicite acordul inculpatului înainte de aplicarea faţă de el a muncii neremune-

rate în folosul comunităţii.

La fel, propunem ca Codul de procedură penală al Republicii Moldova să fie completat cu un

nou articol care ar determina modalitatea de obţinere a unui asemenea acord.

În viziunea noastră, problema dată poate fi soluţionată apelând la una din două posibilităţi care

ar putea fi reglementate atât de Codul penal, cât şi de Codul de procedură penală:

1. Înainte de retragerea judecătorului unic sau a completului de judecată în camera de delibe-

rare, de la inculpat se cere consimţământul lui scris în vederea eventualei aplicări a pedepsei de

muncă neremunerată în folosul comunităţii, dacă articolul corespunzător care incriminează fapta de

a cărei săvârşire este învinuit permite aceasta. După retragerea în camera de deliberare, dacă judecă-

torul sau completul de judecată ajung la concluzia că inculpatului i se poate aplica o astfel de pe-

deapsă, aceasta se stabileşte în sentinţa ori decizia de condamnare, după care în mod public se pro-

nunţă în sala de judecată. Nu considerăm că prin aceasta se încalcă prezumţia nevinovăţiei, din sim-

plul motiv că atât legea, cât şi autoritatea judecătorească îl consideră pe inculpat încă nevinovat. În

plus, numirea acestei pedepse rămâne a fi la etapa dată o eventualitate, nu şi o certitudine.

2. O altă posibilitate constă în faptul că, după deliberare, dacă instanţa îl găseşte vinovat pe in-

culpat de săvârşirea infracţiunii de care este învinuit şi dacă este posibilă numirea muncii neremune-

rate în folosul comunităţii, în sala de judecată întâi se pronunţă hotărârea de condamnare, fără stabi-

lirea pedepsei. După aceasta, judecătorul sau preşedintele completului de judecată îi explică incul-

patului posibilitatea aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii. Dacă acesta este de acord,

atunci instanţa se va retrage din nou în camera de deliberare pentru a fixa limitele ei temporare. Ul-

terior, se va da citire dispozitivului hotărârii, stabilindu-i astfel pedeapsa.

Reieşind din legislaţia naţională, putem deduce două cazuri de neexecutare a muncii neremu-

nerate în folosul comunităţii: eschivarea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei şi imposibilitatea

executării ei.

Întru asigurarea executării pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii,

în legislaţia penală naţională este prevăzută expres amplificarea constrângerii în caz de eschivare

cu rea-voinţă de la executarea ei. În acest caz, pedeapsa se înlocuieşte cu închisoarea, calculându-

se o zi de închisoare pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar termenul închi-

sorii poate fi mai mic de 6 luni.

Page 113: Daniel Martin Thesis

113

Nici Codul penal, nici Codul de executare ale Republicii Moldova nu definesc conceptul

de „eschivare cu rea-voinţă”. În acelaşi timp, Regulamentul cu privire la modul de executare a

pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii stabileşte că se consideră es-

chivare cu rea-voinţă de la executarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul

comunităţii:

− neprezentarea condamnatului, la citarea serviciului de executare de 2 sau mai multe ori timp

de o jumătate din termenul stabilit al pedepsei;

− încălcarea disciplinei muncii de 2 sau mai multe ori timp de o jumătate din termenul stabilit

al pedepsei;

− neprezentarea condamnatului la muncă fără motive întemeiate de 2 sau mai multe ori timp

de o jumătate din termenul stabilit al pedepsei.

Considerăm că definirea legislativă a eschivării cu rea-voinţă este una nereuşită, care poate da

temei pentru diverse interpretări, în unele cazuri defavorabile condamnatului.

Astfel, nu este clar, ce trebuie de înţeles prin expresia „timp de o jumătate din termenul stabilit

al pedepsei”? Legea penală reglementează 2 termene: unul care calculează numărul de ore al pedep-

sei, iar altul – perioada de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii. Considerăm că

prin expresia „termenul stabilit al pedepsei” legiuitorul a avut în vedere perioada de executare a pe-

depsei, care, potrivit art.67 CP RM, este de 18 luni. Pentru excluderea oricăror interpretări, propu-

nem modificarea în acest sens a Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei de

muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Consecinţele celei de-a doua variante de neexecutare a muncii neremunerate în folosul

comunităţii sunt prevăzute de legislaţia execuţional-penală. Menţionam că prevederile Regula-

mentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folo-

sul comunităţii nu sunt coroborate cu prevederile Codului de executare. Potrivit pct.10 al Regu-

lamentului nominalizat, dacă în perioada de executare a pedepsei cel condamnat se îmbolnăveş-

te de o boală gravă, serviciul de executare înaintează în instanţa de judecată de la locul de trai al

condamnatului prezentare privind liberarea de executare a pedepsei, iar în cazul gravidităţii

condamnatei – privind amânarea executării pedepsei. În continuare, Regulamentul în cauză spe-

cifică că reluarea executării pedepsei în cazul dispariţiei circumstanţelor care au servit drept

motiv pentru liberarea de pedeapsă are loc în baza încheierii judecătoriei respective. La rândul

său, în alin.9 art.187 al Codului de executare se menţionează că în cazul în care, în timpul exe-

cutării pedepsei, condamnatului i s-a stabilit gradul I sau II de invaliditate fără termen, precum

şi în cazul gravidităţii condamnatei, oficiul de executare adresează instanţei de judecată compe-

tente un demers privind liberarea de la executarea ulterioară a pedepsei sub formă de muncă ne-

Page 114: Daniel Martin Thesis

114

remunerată în folosul comunităţii. Este evident că prevederile Regulamentului nu pot fi aplica-

te; or, Codul de executare constituie o lege organică, iar Regulamentul a fost adoptat printr-o

hotărâre de guvern. Concomiten,t Codul de executare reprezintă un act normativ mai nou. To-

tuşi, pentru a evita diferite interpretări şi a exclude eventualele erori, propunem de lege ferenda

coroborarea prevederilor pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei

sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii cu prevederile alin.9 art.187 al Codu-

lui de executare.

Făcând o analiză, se pare destul de amplă, a tuturor aspectelor ce ţin de munca neremune-

rată în folosul comunităţii şi sintetizând rezultatele cercetării efectuate, putem formula următoa-

rele concluzii:

− munca neremunerată în folosul comunităţii în varianta actuală constituie rezultatul colabo-

rării internaţionale a subiectelor de drept internaţional public, pentru Republica Moldova fiind o no-

utate legislativă cu statut de pedeapsă penală principală şi de obligaţie în interiorul termenului de

probă, din cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

− sub aspect istoric, munca neremunerată în folosul comunităţii îşi are geneza în dreptul

privat, în evoluţia sa trecând prin metamorfoza: munca silnică – munca corecţională – munca

comunitară, iar la etapa actuală sunt ţări care admit dualismul între munca corecţională şi cea în

beneficiul societăţii;

− se impun anumite modificări ale legislaţiei penale naţionale:

1) în sancţiunile componenţelor prevăzute de alin.(2) art.194, alin.(1) art.197, alin.(1)

art.355 CP RM prepoziţia „de” să fie înlocuită cu formula „de până la”;

2) în alin.(1) art.67 CP RM sintagma „autorităţile administraţiei publice locale” să fie co-

mutată cu sintagma „instanţa de judecată”;

3) după alin.(11) art.67 CP RM să fie introdus un nou alineat cu următorul cuprins: „(2) La

aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii instanţa de judecată trebuie să obţi-

nă acordul scris al inculpatului”;

4) alin.(2) art.67 CP RM să fie modificat după cum urmează: după cifra „240” să fie intro-

dusă sintagma „iar pentru minori – pentru un termen de la 30 la 120 de ore”; în finalul

alineatului să fie introdusă următoarea frază: „Persoanelor care nu au loc de muncă per-

manent sau nu urmează studii şi care au exprimat acordul în acest sens, termenul muncii

li se poate prelungi până la 8 ore pe zi”;

5) din alin.(4) art.67 CP RM sintagmele „femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă

de până la 8 ani” şi „şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare” să fie excluse;

6) în alin.(5) cifra „18” să fie înlocuită cu cifra „12”;

Page 115: Daniel Martin Thesis

115

7) prevederile Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de

muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republi-

cii Moldova nr. 1643 din 31 decembrie 2003, să fie concordate cu prevederile Codului

penal al Republicii Moldova;

8) conţinutul pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub

formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii să fie înlocuit cu prevederile din

alin.(9) art.187 al Codului de executare;

9) în pct.33 al aceluiaşi Regulament, sintagma „termenul stabilit al pedepsei” să fie înlocui-

tă cu sintagma „termenul de executare a pedepsei”.

Page 116: Daniel Martin Thesis

116

C A P I T O L U L I I I

MĂSURILE JURIDICO-PENALE ALTERNATIVE

PRIVAŢIUNII DE LIBERTATE

---------------------------------------------------

§ 3.1. CONDAMNAREA CU SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ

A EXECUTĂRII PEDEPSEI

În vederea eficientizării luptei cu cel mai nociv, probabil, viciu al societăţii cum este fenome-

nul criminalităţii, în legea penală sunt prevăzute un şir de pedepse, care pot fi aplicate în cazul când

ordinea în stat a fost violată. Dar, după cum am menţionat anterior, minimalizarea criminalităţii nu

poate fi obţinută numai prin aplicarea pedepselor penale. Ele urmează a fi îmbinate şi cu alte măsuri

juridico-penale, ceea ce ar manifesta încrederea pe care o acordă statul persoanei care, deşi a încăl-

cat prevederile legii penale, poate fi corectată fără a suporta efectele negative ale pedepsei. Printre

astfel de măsuri, ce constituie şi o alternativă privaţiunii de libertate, poate fi considerată condam-

narea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Această instituţie, cunoscută în unele legislaţii şi sub denumirea improprie de condamnare

condiţionată, este o măsură de individualizare a reacţiei penale pe care o poate lua instanţa de

judecată prin însăşi hotărârea de condamnare. Ea constă în suspendarea, pe o anumită durată de

timp, denumită termen de probă, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru condamnat

de a avea o comportare corectă în tot cursul lui. Dacă la expirarea termenului de probă condam-

natul a dat dovadă de purtare bună, el este reabilitat şi reintegrat fără vreo restrângere ulterioară

a drepturilor pentru fapta penală săvârşită. Dacă însă condamnatul nu are purtare corespunză-

toare şi nu dă dovadă de corectare, încălcând condiţiile stabilite de lege, suspendarea executării

pedepsei se revocă, iar condamnatul este ţinut să execute atât pedeapsa a cărei executare fusese

suspendată, cât şi, în caz dacă s-a comis o nouă infracţiune, pedeapsa aplicată pentru această

ultimă infracţiune.

Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică pe-

nală bazată pe convingerea că corectarea condamnatului este posibilă fără a fi izolat de societate,

acesta fiind supus la încercare. Menirea instituţiei în cauză constă în realizarea scopurilor pedepsei

fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel dezavantajele pe care le atrage după sine pri-

vaţiunea de libertate: ruperea condamnatului de familie şi de modul de viaţă obişnuit, contactul cu

Page 117: Daniel Martin Thesis

117

infractorii recidivişti periculoşi care îl pot antrena în continuare în activitatea criminală. Se evită,

totodată, şi cheltuielile sporite pe care le implică executarea pedepsei în penitenciar.

În practica judiciară a Republicii Moldova instituţia condamnării cu suspendarea condiţiona-

tă a executării pedepsei se bucură de popularitate, instanţele de judecată recurgând la ea destul de

frecvent. În ultimul timp însă, numărul condamnărilor cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei este în scădere continuă. Astfel, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Jus-

tiţiei al Republicii Moldova, în anul 2003 cu aplicarea prevederilor art.90 CP RM (condamnarea

cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei) au fost condamnate 7737 de persoane, ceea ce

constituie 45,1% din numărul total al condamnărilor; în anul 2004 a crescut ponderea celor con-

damnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ea constituind 49,5% din numărul to-

tal al condamnărilor. În schimb, începând cu anul 2005 numărul condamnărilor cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei cunoaşte o continuă scădere. Astfel, în 2005 condamnaţi cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei au fost 6281, ceea ce a constituit 44,5% din numă-

rul total al condamnaţilor, în 2006 au fost condamnate 3648 de persoane, ceea ce a constituit

29,3% din numărul total al condamnaţilor, iar în anul 2007 au fost condamnate cu aplicarea aces-

tei măsuri juridico-penale doar 2755 de persoane, ceea ce a constituit doar 28,2% din numărul

condamnaţilor (Anexa nr.4).

Scăderea numărului de condamnări cu aplicarea prevederilor art.90 CP RM îşi are cauze obi-

ective – Codul penal a fost completat cu o aşa pedeapsă ca munca neremunerată în folosul comuni-

tăţii şi instanţele de judecată, în multe cazuri, în situaţiile în care pe timpuri recurgeau la condamna-

re cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, acum fac uz de această pedeapsă. Dar sunt şi

alte motive ale reducerii aplicării în practică a acestei instituţii juridico-penale – devalorizarea insti-

tuţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în sensul că eficacitatea acestei

instituţii trezeşte tot mai des îndoieli în rândul practicienilor.

Anume pentru a clarifica situaţia în cauză şi pentru a găsi căi şi soluţii de optimizare şi efici-

entizare a instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ne propunem

drept obiectiv analiza naturii juridice şi a conţinutului acestei măsuri juridico-penale, dar numai du-

pă ce vom trece în revistă unele momente ale evoluţiei istorice a condamnării cu suspendarea con-

diţionată a executării pedepsei în calitate de măsură de constrângere juridico-penală.

Instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, corespunzătoare

conceptului enunţat mai sus, a fost introdusă în dreptul penal către sfârşitul secolului XIX, mai întâi

în Belgia (Legea Le Jeune din 1888) şi mai apoi în Franţa (Legea Bérenger din 1891) cu scopul de a

se reacţiona mai eficace împotriva delincvenţilor primari condamnaţi la pedepse de scurtă durată. Se

urmărea evitarea contactului acestor infractori cu mediul din penitenciar şi, deci, contagiunea

Page 118: Daniel Martin Thesis

118

criminală, cu inevitabila alunecare spre recidivă, stimulându-se, totodată, eforturile delincvenţilor

primari de a se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei.

Totuşi, trebuie de recunoscut că instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a execu-

tării pedepsei îşi are originea în sistemul anglo-american, aşa-numitul sistem al probaţiunii

(Probation System). Acest sistem constă în suspendarea pronunţării hotărârii de condamnare pe un

termen de încercare sau de probă, după care, dacă inculpatul a avut o purtare bună, nu mai era con-

damnat, iar dacă a avut o conduită necorespunzătoare, instanţa pronunţa hotărârea de condamnare.

În SUA, probaţiunea şi-a avut originea în acţiunile filantropice ale unui cizmar din Boston, pe

nume Jahn Augustus, care, prin anul 1841, avea obiceiul de a se prezenta la tribunalul oraşului şi de

a se constitui drept garant pentru buna conduită viitoare a unor infractori pe care judecătorul urma

să-i condamne. La cererea lui Augustus, care se angaja să-l supravegheze pe delincvent, judecătorul

suspenda pronunţarea sentinţei şi îl impunea pe Augustus să apară din nou, după câteva luni, împre-

ună cu protejatul său şi să informeze asupra comportamentului acestuia. Dacă infractorul se corija

între timp, judecătorul nu mai pronunţa sentinţa de condamnare.

Astfel, funcţionând de la început în mod empiric, sistemul anglo-american al probaţiunii a

fost instituţionalizat prin lege mai întâi în SUA (Massachusetts Probation Act, 1878) şi apoi în An-

glia (First Offenders Act, 1887). Pe durata termenului de probă în care pronunţarea sentinţei era

suspendată, inculpatul era obligat la o anumită comportare şi pus sub supravegherea unor funcţio-

nari de probaţiune (probation officers), care aveau îndatorirea de a-l informa pe judecător asupra

comportării probaţionarului.

Iniţialmente, sistemul anglo-american nu a fost admis în dreptul european, preferându-se sus-

pendarea executării pedepsei. După cel de-al doilea război mondial însă, instituţia probaţiunii a fost

adoptată, deşi sub forme diferite, în majoritatea ţărilor occidentale. Este de remarcat, în acest sens,

inovaţia adusă de dreptul francez prin crearea unei instituţii de sinteză între suspendarea pronunţării

condamnării (probaţiunea) şi suspendarea executării pedepsei. Este vorba de suspendarea cu punerea

la încercare (sursis avec mise a l’epreve), măsură ce constă în suspendarea executării pedepsei cu

condiţia ca beneficiarul ei să se supună supravegherii şi îndrumării unui agent de probaţiune (funcţio-

nar subordonat judecătorului de aplicare a pedepselor) şi, totodată, să execute, pe durata termenului de

încercare, anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată pe baza legii (de ex., să se încadreze în

muncă, să se abţină de la frecventarea anumitor localuri sau anumitor grupuri de persoane, să se abţi-

nă de la consumul abuziv de alcool etc.). Rezultatele măsurii erau apreciate în funcţie de comporta-

mentul condamnatului care se analiza în baza raportului prezentat de ofiţerul de probaţiune.

Suspendarea executării pedepsei cu punerea la încercare a fost introdus în dreptul penal fran-

cez în 1958 şi în dreptul belgian în 1964. Totodată, a fost păstrată şi suspendarea executării

Page 119: Daniel Martin Thesis

119

pedepsei în forma simplă (clasică). La fel, a fost introdusă şi suspendarea pronunţării hotărârii, sim-

plă sau cu punerea la încercare.

În dreptul penal al fostelor ţări socialiste era cunoscută condamnarea cu suspendarea execută-

rii pedepsei în forma clasică.

Legea penală în vigoare a Republicii Moldova nu prevede instituţia probaţiunii. Legislaţia penală

precedentă la fel nu conţinea prevederi ce ar reglementa-o. Este de specificat că la începutul lunii de-

cembrie 2007 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat în prima lectură proiectul Legii cu privire la

probaţiune [248, p.2]. Prin această lege în legislaţia naţională pentru prima dată va fi introdus termenul

„probaţiune”. Cu toate acestea, putem menţiona că la moment elemente de probaţiune se conţin în insti-

tuţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prevăzute de art.90 CP RM.

În privinţa naturii juridice a condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei, în doctrina

de specialitate nu există o unitate de păreri. Între timp, soluţionarea corectă a acestei probleme are o

importanţă deosebită nu numai teoretică, dar şi practică. În dependenţă de faptul cum este determi-

nată natura juridică a instituţiei în cauză, urmează a fi rezolvate aşa momente de ordin juridico-

penal şi procesual, ca: 1) aplicarea pedepsei în cazul cumulului de sentinţe; 2) anularea de către in-

stanţele de judecată ierarhic superioare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei aplicate de către prima instanţă; 3) ridicarea sau stingerea antecedentelor penale; 4) determi-

narea locului condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei penale în sistemul Păr-

ţii Generale a Codului penal etc. În legătură cu aceasta, în doctrina juridică se menţionează că de

atribuirea instituţiei respective la pedeapsă sau la varietatea de liberare de la ea depind limitele

competenţei instanţelor de judecată în ordine de apel sau recurs în ceea ce priveşte schimbarea unor

pedepse cu altele, aplicarea amnistiei etc. [222, p.40].

În literatura de specialitate, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a

fost examinată în calitate de: 1) pedeapsă penală [125, p.27; 159, p.96]; 2) amânare a executării pe-

depsei penale [151, p.384-395]; 3) mod specific de executare a sentinţei [185, p.156]; 4) mijloc spe-

cific de educare (corectare) a condamnatului [123, p.193]; 5) măsură specifică de influenţă socială

[147, p.10]; 6) liberare condiţionată de la executarea pedepsei [135, p.209]; 7) formă de realizare a

răspunderii juridice, alternativă pedepsei, care realizează sarcina prevenţiei speciale [288, p.17-18];

8) mod specific de individualizare a răspunderii penale [272, p.27].

Merită atenţie poziţia profesorului rus O.Knijenko, care consideră că condamnarea cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei urmează a fi privită în calitate de instituţie de sine stătătoa-

re a dreptului penal, căreia îi sunt caracteristice şi trăsăturile pedepsei, şi ale liberării de pedeapsă, şi

ale modului distinct de aplicare a pedepsei [234, p.38].

Page 120: Daniel Martin Thesis

120

În doctrina de specialitate română, cu privire la natura juridică a condamnării cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei se menţionează că ea, fără a fi o pedeapsă de sine stătătoare – ne-

fiind înscrisă în Cod în cadrul sistemului pedepselor – este, practic, o instituţie complementară, cu

rolul de a întregi posibilităţile oferite de lege instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării

pedepsei, prin aceasta înscriindu-se în categoria mijloacelor de individualizare, chiar dacă nu pri-

veşte decât executarea pedepsei, nu însă şi felul, cuantumul ei [197, p.177].

Doctrinarii autohtoni se expun la fel diferit în ceea ce priveşte natura juridică a condamnării

cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, unii specialişti în domeniu acceptă poziţia

precum că aceasta reprezintă nu altceva decât o ordine deosebită de aplicare (realizare) de către ju-

decată a pedepsei pronunţate anterior, precizând că acest punct de vedere reprezintă o varietate a

abordării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în calitate de pedeapsă pe-

nală [220, p.64]. Alţii, criticând interpretarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei în calitate de pedeapsă penală, susţin că instituţia în cauză reprezintă un caz particular de

aplicare a pedepsei penale [258, p.192].

Această multitudine de opinii existente atât în doctrina autohtonă, cât şi în cea străină, denotă

complexitatea problemei privind determinarea naturii juridice a condamnării cu suspendarea execu-

tării pedepsei penale.

În ceea ce ne priveşte, ţinând cont de poziţionarea acestei instituţii de către legiuitor în Partea

Generală a Codului penal, susţinem că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei ca instituţie juridico-penală reprezintă o măsură de constrângere statală, care constă în libe-

rarea sub anumite condiţii a condamnatului de la executarea pedepsei principale aplicate de către

instanţa de judecată. În acelaşi timp, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedep-

sei constituie o măsură alternativă pedepsei cu închisoarea, deoarece corectarea condamnatului are

loc fără izolarea lui de societate. Faptul că cel condamnat se liberează de la executarea pedepsei de-

notă încrederea deosebită pe care statul, în persoana instanţelor de judecată, o acordă condamnatu-

lui, deoarece nu se mai pune problema reîntoarcerii la executarea pedepsei, bineînţeles, cu respecta-

rea anumitor condiţii, astfel această instituţie având un puternic caracter educativ.

În viziunea noastră, având în vedere faptul că, potrivit art.89 CP RM, condamnarea cu sus-

pendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă un tip al liberării de pedeapsa penală, denu-

mirea instituţiei în cauză este incorectă. Argumentele în acest sens sunt următoarele.

În conformitate cu Dicţionarul Enciclopedic, „suspendare” înseamnă „întrerupere, suprimare

(temporară)” [85, p.926]. „Suspendarea” reprezintă o activitate care prezumează reluarea procesului

suspendat peste o anumită perioadă. În aşa mod, suspendarea executării pedepsei penale presupune

că, după expirarea unui termen anumit, pedeapsa va fi executată. Analizând prevederile

Page 121: Daniel Martin Thesis

121

art.90 CP RM, ajungem la concluzia că după expirarea termenului de probă condamnatul nu mai

este pus sub obligaţia de a executa pedeapsa aplicată anterior de către instanţa de judecată şi nici nu

se mai examinează o astfel de posibilitate, deoarece „instanţa de judecată dispune neexecutarea pe-

depsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă in-

fracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”.

Concluzionând, ne expunem părerea că mai corect ar fi ca această instituţie a dreptului penal

să fie numită „condamnarea cu liberarea condiţionată de la executarea pedepsei” şi pledăm pentru

modificarea legislaţiei penale în acest sens. Denumirea dată nu numai că ar determina corect natura

juridică a instituţiei în cauză, dar şi ar corespunde perfect denumirii Capitolului IX al Codului penal

al Republicii Moldova în care este încadrată.

Analizând prevederile legale care consfinţesc condamnarea cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, putem deduce temeiurile de aplicare a acestei instituţii – condamnarea cu sus-

pendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică dacă instanţa de judecată, analizând circum-

stanţele cauzei şi persoana celui vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost stabilită o pe-

deapsă cu închisoarea pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de

cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă.

În doctrina de specialitate, temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei sunt grupate în două categorii: 1) temeiuri obiective, care caracterizează fapta

infracţională şi 2) temeiuri subiective, care caracterizează personalitatea vinovatului [135, p.18-19;

156, p.377].

Unii savanţi ruşi, analizând problema în cauză, au mers mai departe, specificând că elementele

subiective ale temeiurilor condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie să

le completeze pe cele obiective. În particular, aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei este raţională în cazul prezenţei unui complex de circumstanţe atenuante şi, cu

cât mai gravă este infracţiunea, cu atât mai mult în ele trebuie să se manifeste factorul subiectiv po-

zitiv [221, p.4].

În doctrina autohtonă, temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei sunt numite condiţii de aplicare a acestei instituţii [73, p.505]. Considerăm to-

tuşi că, pentru a desemna situaţiile care generează aplicarea condamnării cu suspendarea condiţio-

nată a executării pedepsei, termenul „temei” este mai adecvat celui de „condiţie”, cu atât mai mult

că legea penală determină separat, pentru anumite situaţii, întrunirea şi anumitor condiţii. Astfel,

potrivit alin.(3) art.90 CP RM, „în cazul condamnării pentru o infracţiune pentru care s-au cauzat

daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condi-

ţia că daunele au fost integral recuperate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti”.

Page 122: Daniel Martin Thesis

122

Unii doctrinari autohtoni la temeiurile obiective atribuie: 1) pedeapsa aplicată trebuie să fie

o închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie şi de cel mult

7 ani – pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă, sau să constituie o pedeapsă sub formă de trimi-

tere într-o unitate militară disciplinară (specificăm că prin Legea pentru modificarea şi completarea

unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], pedeapsa sub formă de trimitere într-o unitate

militară disciplinară a fost exclusă din sistemul pedepselor penale prevăzut de art.62 CP RM); 2)

infracţiunea comisă nu trebuie să fie din categoria celor deosebit de grave şi excepţional de grave.

La temeiuri subiective sunt atribuite: 1) persoana în privinţa căreia se aplică instituţia în cauză nu

este în stare de recidivă, indiferent de forma ei (recidivă, recidivă periculoasă şi deosebit de pericu-

loasă); 2) personalitatea condamnatului determină instanţa de judecată să ajungă la concluzia că nu

este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită [73, p.505-506].

În doctrina rusă mai recentă, cu referire la temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei s-a menţionat că împărţirea lor în temeiuri obiective şi subiective nu

este una reuşită, deoarece se poate crea impresia că această instituţie poate fi aplicată în prezenţa doar a

temeiurilor obiective sau a celor subiective [159, p.71]. Nu susţinem această poziţie. Deşi considerăm că

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi aplicată doar în prezenţa cumu-

lativă a temeiurilor prevăzute de art.90 CP RM, totuşi, în viziunea noastră, în plan teoretic, pentru o mai

bună cunoaştere şi analiză, împărţirea temeiurilor în obiective şi subiective îşi are raţionamentul său.

În opinia noastră, deşi în art.90 CP RM se menţionează despre „circumstanţele cauzei” ca te-

mei pentru aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de ju-

decată trebuie să ia în consideraţie pericolul social (potrivit CP RM – gradul prejudiciabil) al faptei

comise. Renumitul jurist rus A.Piontkovschi menţionează că „gradul pericolului social al faptei îşi

găseşte expresia în caracterul sancţiunii coercitive a legii penale, iar gradul pericolului social al in-

fracţiunii concrete îl determină instanţa de judecată când stabileşte pedeapsa condamnatului în limi-

tele sancţiunilor legii penale, călăuzindu-se de conştiinţa juridică” [144, p.156].

Pericolul social al faptei, în calitate de temei obiectiv de aplicare a condamnării cu suspenda-

rea condiţionată a executării pedepsei, este determinat de un cumul de factori, printre care: valoarea

socială împotriva căreia este îndreptat atentatul infracţional, caracterul, mijlocul, metoda, locul şi

timpul săvârşirii faptelor criminale, caracterul şi gravitatea consecinţelor survenite, vinovăţia per-

soanei, motivele şi scopurile comiterii infracţiunii. O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii ca-

racterului şi gravităţii consecinţelor survenite, deoarece infractorul poate atenta la valori sociale im-

portante, iar lipsa consecinţelor sau caracterul neînsemnat al lor scade din prejudiciabilitatea faptei.

În acelaşi timp, instanţele trebuie să acorde atenţia necesară gradului şi caracterului deosebit al acti-

vităţii infracţionale, modului în care infractorul a conceput şi a săvârşit infracţiunea.

Page 123: Daniel Martin Thesis

123

Cu titlu de exemplu poate fi adus următorul caz judiciar.

Prin sentinţa Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău, din 19 martie 2004 au fost condam-

naţi A.C. şi P.C. în baza alin.(2) lit. a), b) art.290 CP RM la câte 5 ani închisoare şi, în baza art.90

CP RM, executarea pedepsei a fost suspendată pe un termen de probă de 3 ani. Sentinţa a fost ataca-

tă cu apel de către procuror, care a solicitat casarea ei referitor la măsura de pedeapsă, considerând

neîntemeiată aplicarea prevederilor art.90 CP R.M. Prin decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel

Chişinău din 10 iunie 2004, apelul nominalizat a fost respins ca nefondat şi menţinută sentinţa ata-

cată. Hotărârile au fost contestate cu recurs de către procuror, care a solicitat condamnarea inculpa-

ţilor la o măsură de pedeapsă reală, fără aplicarea prevederilor art.90 CP RM. Colegiul Penal lărgit

al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, prin decizia din 26 octombrie 2004 a constatat

că la aplicarea pedepsei pentru aceste infracţiuni nu s-a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor art.61

şi art.75 CP RM. Astfel, a fost aplicat, neîntemeiat, art.90 CP RM, pedepsele fiind deci încadrate în

alte limite decât cele prevăzute de lege. În plus, nu s-a ţinut cont de gravitatea infracţiunii săvârşite,

de motivul acesteia în context cu alte criterii generale de individualizare a pedepsei, de contextul

general în care au fost săvârşite aceste infracţiuni, cât şi de realizarea prevenţiei săvârşirii de noi

infracţiuni. Se evidenţiază gradul şi caracterul deosebit ale activităţii infracţionale a inculpaţilor,

modul în care aceştia au conceput purtarea, păstrarea şi procurarea armelor de foc, scopul urmărit,

rezultatul activităţii infracţionale, împrejurările concrete ale cauzei, şi anume: în cauză s-a reţinut un

număr mare de arme şi muniţii – fapt ce prezintă un pericol social sporit. De asemenea, a fost evi-

denţiat că în sentinţă şi decizia atacate nu se cuprind motive întemeiate cu privire la concluzia că nu

este raţional ca inculpaţii să-şi execute pedeapsa stabilită. În atare situaţie s-a concluzionat că incul-

paţii nu pot beneficia de prevederile art.90 CP RM şi s-a decis casarea sentinţei instanţei de fond şi

a deciziei instanţei de apel şi, prin rejudecare, a fost pronunţată o nouă hotărâre prin care persoane-

lor condamnate li s-a aplicat o pedeapsă prevăzută de lege sub formă de închisoare [55, p.24].

Considerăm că prin acest exemplu Înalta Curte a dat de înţeles că instituţia condamnării cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi utilizată în cazul comiterii infracţiunilor de

o gravitate sporită numai în prezenţa unor circumstanţe atenuante deosebite, aceasta fiind o excep-

ţie de la regula generală. Recurgerea la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei în toate cazurile trebuie să fie argumentată şi să corespundă perfect circumstanţelor cauzei;

ea se justifică numai cu condiţia că instanţa de judecată ajunge la concluzia că executarea reală a

pedepsei nu este raţională.

Este de remarcat că, în redacţia iniţială a alin.(4) art.90 CP RM, instituţia condamnării cu sus-

pendarea condiţionată a executării pedepsei nu putea fi aplicată în cazul săvârşirii infracţiunilor

grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ceea ce îngusta esenţial (şi nu tocmai întemeiat)

Page 124: Daniel Martin Thesis

124

cazurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Această pozi-

ţie a legiuitorului nu corespundea practicii judiciare anterioare şi esenţei instituţiei condamnării cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, fiind criticată de noi în alte publicaţii [203, p.185].

Prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr. 211-VX din

29.05.2003 [29], situaţia în cauză a fost schimbată. Actualmente, condamnarea cu suspendarea con-

diţionată a executării pedepsei nu poate fi aplicată în cazul comiterii infracţiunilor deosebit de gra-

ve şi excepţional de grave6, precum şi în caz de recidivă.

Dat fiind faptul că instanţa de judecată poate aplica condamnarea cu suspendarea condiţionată

a executării pedepsei, de regulă, în cazul unor infracţiuni nu prea grave, ea trebuie, de la început, să

individualizeze pedeapsa care este aplicată celui vinovat, astfel determinând gradul pericolului soci-

al al acesteia.

În conformitate cu legea penală, pentru ca persoana să beneficieze de condamnarea cu suspenda-

rea condiţionată a executării pedepsei, pedeapsa stabilită şi individualizată în sentinţă nu poate depăşi

termenul de 5 ani pentru infracţiuni comise din intenţie şi cel de 7 ani pentru infracţiunile imprudente. În

aşa fel, gradul prejudiciabil al infracţiunii trebuie să fie materializat în sentinţă şi nu trebuie să depăşeas-

că limitele legal stabilite. Considerăm această noutate legislativă binevenită, deoarece ea, limitând posi-

bilităţile instanţei de judecată de a aplica instituţia în cauză, va minimaliza numărul condamnărilor ne-

justificate şi abuzurile la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

De menţionat că aplicarea prevederilor art.90 CP RM în cazul comiterii infracţiunilor grave

este posibilă numai cu condiţia că pedeapsa definitivă pentru această infracţiune nu depăşeşte 5 ani

de închisoare. În aşa mod, dacă sancţiunea articolului pentru care persoana este trasă la răspundere

penală prevede o pedeapsă minimală care depăşeşte 5 ani de închisoare, dar în acelaşi timp se înca-

drează în categoria infracţiunilor grave, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei este posibilă numai dacă instanţa a identificat circumstanţe excepţionale în cauza respectivă

şi, aplicând prevederile art.79 CP RM, a stabilit o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de sanc-

ţiunea articolului în baza căruia persoana este trasă la răspundere penală, pedeapsă care nu depăşeş-

te 5 ani de închisoare. Această concluzie rezultă din pct.14 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de

Justiţie nr. 16 din 31.05.2004 Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individuali-

zării pedepsei penale [50, p.23], potrivit căruia „stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea pre-

văzută de lege nu exclude aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedep-

sei, dacă nu sunt interdicţiile prevăzute la alin.(3) şi(4) art.90 CP RM”.

6 Potrivit art.16 al Codului penal, la infracţiuni deosebit de grave se atribuie faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani, iar infracţiunile excepţional de grave sunt acelea pentru care se prevede detenţiunea pe viaţă.

Page 125: Daniel Martin Thesis

125

După cum observăm, spectrul infracţiunilor pentru care în principiu este posibilă condamnarea

cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este destul de larg. Anume din acest considerent

legiuitorul a legat posibilitatea aplicării instituţiei în cauză de personalitatea celui vinovat, adică de

temeiurile subiective.

Savantul rus V.A. Lomako susţine că pentru condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei trebuie să se ţină cont de circumstanţele cu caracter subiectiv, la care se atribuie:

forma şi gradul vinovăţiei, motivele şi scopurile lipsite de caracter josnic, cupidant, egoist, compor-

tamentul cuviincios al vinovatului până şi după comiterea infracţiunii, lipsa deprinderilor infracţio-

nale, atitudinea conştiincioasă faţă de muncă şi normele de comportare în societate, dorinţa de a re-

cupera benevol consecinţele comportamentului infracţional, grija faţă de partea vătămată şi de rude-

le acesteia, emoţiile puternice şi regretarea celor întâmplate, ajutorul acordat organelor competente

la descoperirea infracţiunii, autodenunţarea, căinţa sinceră şi multe alte circumstanţe care caracteri-

zează trăsăturile subiective ale personalităţii celui vinovat [137, p.17-19].

Caracteristicile enunţate ale personalităţii vinovatului pot aduce instanţa de judecată la con-

cluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa penală stabilită. După cum rezultă din pre-

vederile penale, iraţionalitatea executării pedepsei reprezintă o circumstanţă, a cărei constatare

acordă posibilitatea condamnării cu suspendarea executării pedepsei.

Despre caracterul personalităţii condamnatului denotă comportamentul lui la locul de muncă,

în viaţa familială, atitudinea faţă de regulile de convieţuire socială, dar, în primul rând, lipsa sau

existenţa antecedentelor penale şi numărul infracţiunilor comise.

Legislaţia penală prevede că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

nu se aplică în caz de recidivă.7 Practica judiciară la fel nu acceptă aplicarea condamnării cu sus-

pendarea condiţionată a executării pedepsei în caz de recidivă. Este elocvent în acest context urmă-

torul caz judiciar.

Prin sentinţa judecătoriei Vulcăneşti din 25 martie 2004, D.P., anterior condamnat în repetate

rânduri, inclusiv la 14.11.2001, în baza art.119 alin.(3), art.218 alin.(3) CP (1961), cu aplicarea

art.39 CP (1961) la 5 ani privaţiune de libertate cu aplicarea art.43 CP (1961) cu un termen de probă

de 5 ani, a fost recunoscut culpabil şi condamnat în baza alin.(2) lit. a), b), c), d) art.186 CP RM la

trei ani închisoare şi, în baza alin.(2) lit. d) art.187 CP RM, la patru ani închisoare, pedeapsa defini-

tivă fiindu-i stabilită pe un termen de 6 ani închisoare. Conform art.85 CP RM, la pedeapsa de 6 ani

închisoare i-a fost adăugată parţial pedeapsa neexecutată în baza sentinţei din 14.11.2001, fiindu-i

stabilită pedeapsa, prin cumularea pedepselor, de 7 ani închisoare. Sentinţa a fost atacată cu apel de

7 În conformitate cu art.34 CP RM, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau a mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.

Page 126: Daniel Martin Thesis

126

către avocat în interesele inculpatului, care a solicitat rejudecarea cauzei, cu reîncadrarea acţiunilor

inculpatului în baza alin.(2) art.186 CP RM. Totodată a cerut ca, prin cumularea pedepselor, incul-

patului să i se stabilească 5 ani de închisoare, cu aplicarea art.90 CP RM, astfel fiindu-i suspendată

condiţionat executarea pedepsei. Prin decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Comrat din

10.06.2004, apelul avocatului a fost respins. Decizia a fost atacată de către avocat cu recurs. Prin

decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 1ra-686/2004 din

06.10.2004, recursul avocatului a fost respins ca inadmisibil. Printre altele, Înalta Instanţă a statuat

că solicitarea recurentului de a aplica în privinţa inculpatului D.P. prevederile art.90 CP RM nu poa-

te fi îndeplinită, deoarece inculpatul a comis infracţiunea în termenul de probă al executării pedep-

sei stabilite prin sentinţa din 14.11.2001, iar, potrivit alin.(4) art.90 CP RM, în cazul recidivei, con-

damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică [54].

În acelaşi timp, este de specificat că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei ar putea fi aplicată în cazul în care anterior persoana a comis o infracţiune din impruden-

ţă şi antecedentele penale nu au fost stinse.

Deşi în teoria dreptului penal se menţionează despre acest fapt, legea penală nu prevede drept

un temei de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei recunoaşterea

vinovăţiei şi căinţa sinceră a celui vinovat. Totodată, considerăm că doar în asemenea cazuri poate

fi aplicată condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, deoarece numai în pre-

zenţa unor astfel de circumstanţe personalitatea celui vinovat ar da temei de a constata că nu este

raţional ca acesta să execute real pedeapsa. În viziunea noastră, doar o persoană care a recunoscut

vinovăţia, a reflectat asupra celor întâmplate şi a ajuns la concluzia că fapta sa este dezaprobată de

societate poate să se corijeze şi să îndreptăţească încrederea acordată fără a executa real pedeapsa

stabilită. În legătură cu aceasta propunem de lege ferenda ca o astfel de prevedere să fie inclusă în

cadrul art.90 din Codul penal al Republicii Moldova.

După cum rezultă chiar din însăşi denumirea instituţiei în cauză, suspendarea8 executării pe-

depsei este condiţionată, adică instanţa de judecată stabileşte nişte condiţii, de regulă, sub forma

anumitor obligaţii concrete, a căror respectare este grevată de riscul executării reale a pedepsei sta-

bilite de instanţa de judecată în sentinţa de condamnare.

Esenţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în acordarea

unei încrederi deosebite celui vinovat. Însă, această instituţie are şi un caracter coercitiv, restrictiv,

deoarece condamnatul nu este pur şi simplu eliberat de la executarea pedepsei, prin comportamentul

său acesta trebuie să dovedească că a meritat favoarea acordată. De aceea, instanţa de judecată pe

8 În viziunea noastră, după cum deja am atenţionat, ar trebui să fie liberarea.

Page 127: Daniel Martin Thesis

127

perioada termenului de probă poate stabili anumite obligaţii pentru cel condamnat, prevăzute în

alin.(6) art.90 CP RM.

Potrivit doctrinei de specialitate, prin cerinţe înaintate celor condamnaţi cu suspendarea condi-

ţionată a executării pedepsei în termenul de probă trebuie de înţeles totalitatea restricţiilor şi reguli-

lor de comportare, pe care aceştia trebuie să le respecte în scopul realizării obligaţiei de dovedire a

corectării sale [272, p.144].

Profesorul rus R.V. Smaeva clasifică obligaţiile aplicate condamnaţilor cu suspendarea condi-

ţionată a executării pedepsei în generale şi individuale, ele fiind reduse la realizarea controlului

asupra celui condamnat şi la corectarea acestuia [288, p.10-11].

Analizând prevederile naţionale care determină obligaţiile ce pot fi aplicate condamnatului cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ajungem la următoarele concluzii.

Instanţa de judecată poate stabili două categorii de obligaţii: 1) de a face ceva, adică de a

avea un anumit comportament activ (să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxi-

comanie sau de boală venerică, să acorde o susţinere materială familiei victimei, să repare daunele

cauzate în termenele stabilite de instanţă) şi 2) de a se abţine de la anumite acţiuni (să nu-şi schim-

be domiciliul fără consimţământul organului competent, să nu frecventeze anumite localuri).

Stabilirea faţă de condamnat a obligaţiilor prevăzute de alin.(6) art.90 CP RM rămâne la dis-

creţia instanţei de judecată, în sensul că ea este în drept, şi nu obligată, să o facă. Decizia privind

aplicarea sau neaplicarea obligaţiilor suplimentare instanţa de judecată o ia ţinând cont de circum-

stanţele cauzei şi, în mod special, de personalitatea condamnatului.

Savantul rus I.A. Burlakova opinează că legiuitorul ar trebui să consfinţească obligaţia şi nu

discreţia instanţei de judecată de a impune celui condamnat cu suspendarea condiţionată a execu-

tării pedepsei anumite obligaţii, căci lipsa obligaţiilor în termenul de încercare reduce din impor-

tanţa educativă a instituţiei în cauză, limitează scopurile acesteia, deoarece condamnatul nu supor-

tă nici un fel de restricţii, cu excepţia uneia – de a nu comite noi infracţiuni [273, p.20]. Această

opinie ni s-a părut destul de importantă şi relevantă. Considerent din care, pentru a afla opinia

practicienilor vis-à-vis de problema în cauză, în cadrul unui sondaj a fost solicitat răspunsul la

întrebarea „Cum vi se pare, instanţa de judecată trebuie să aplice în toate cazurile obligaţii su-

plimentare condamnatului sau de la caz la caz?”. La sondaj au participat 43 judecători şi 34 pro-

curori. Majoritatea judecătorilor (30 de persoane) au menţionat că aplicarea obligaţiilor suplimen-

tare celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este necesară de la caz la

caz. Doar 10 judecători au subliniat necesitatea aplicării obligaţiilor în toate cazurile, iar 3 din ju-

decătorii chestionaţi nu au răspuns la aceasta întrebare. Aceeaşi situaţie s-a dovedit a fi şi în rân-

dul procurorilor: 23 au menţionat că obligaţiile suplimentare urmează a fi stabilite de la caz la caz

Page 128: Daniel Martin Thesis

128

şi doar 8 procurori din cei chestionaţi au remarcat că acestea trebuie impuse în toate cazurile de

condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; 3 procurori din cei participanţi la

sondaj nu au răspuns la această întrebare.

Concluziile acestui sondaj: marea parte a juriştilor practicieni nu simt nevoia de a aplica în

toate cazurile obligaţii suplimentare celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei. În ce ne priveşte, susţinem părerea expusă de profesorul I.A. Burlakova şi considerăm

că instanţa de judecată ar trebui în toate cazurile să stabilească anumite obligaţii pentru cel con-

damnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Aceasta ar accentua caracterul coerci-

tiv al măsurii în cauză şi ar exclude interpretarea ei ca o graţiere nejustificată din partea statului a

celui vinovat de comiterea infracţiunii. Totodată, aceasta, la rândul său, ar corobora cu prevederi-

le procesual penale, căci, potrivit alin.(1) art.395 CPP RM, în dispozitivul sentinţei de condamna-

re trebuie să fie arătate obligaţiile puse în seama condamnatului cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei.

Faptul dacă lista obligaţiilor care eventual pot fi stabilite celui condamnat trebuie să fie exha-

ustivă sau nu la fel a trezit în doctrină discuţii aprige. Menţionăm că, potrivit Codului penal al Fede-

raţiei Ruse, instanţa de judecată poate stabili condamnatului şi alte obligaţii decât cele stipulate ex-

pres de legea penală, adică lista nu este una exhaustivă. Această poziţie a legiuitorului rus a fost cri-

ticată de unii savanţi. Astfel, V.F. Şcepelkov consideră că, în virtutea faptului că aceste obligaţii

sunt nişte măsuri cu caracter juridico-penal, nu ar fi corect de a lăsa lista lor deschisă, deoarece

aceasta ar veni în contradicţie cu principiul legalităţii [261, p.30]. A.N. Tarasov, fiind de acord cu

această poziţie, menţionează că obligaţiile, care nu sunt direct stipulate în Codul penal, nu pot fi

stabilite condamnatului [159, p.117]. La rândul său O.Knijenko, criticând la fel poziţia legiuitorului

rus, concretizează că o asemenea situaţie, în primul rând, poate genera diferite abuzuri, iar, în al

doilea rând, obligaţiile care limitează drepturile şi libertăţile condamnaţilor trebuie să aibă o deter-

minare legală exactă [234, p.38].

Pentru a afla opinia practicienilor faţă de această problemă, am solicitat, în cadrul aceluiaşi

sondaj, opinia judecătorilor şi a procurorilor în privinţa faptului dacă lista obligaţiilor impuse celor

condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie să fie una exhaustivă sau in-

stanţele de judecată trebuie să aibă dreptul de a aplica şi alte obligaţii. Majoritatea judecătorilor (25)

au remarcat că lista obligaţiilor nu trebuie să fie exhaustivă, instanţa de judecată trebuie să aibă po-

sibilitatea de a aplica, de la caz la caz, şi alte obligaţii decât cele prevăzute de lege. Doar 11 din ju-

decătorii chestionaţi sunt de părere că lista obligaţiilor trebuie să fie exhaustivă. La rândul lor, 2 ju-

decători au menţionată că în legea penală în general nu trebuie să fie stabilite careva obligaţii su-

plimentare pentru cei condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În rândurile

Page 129: Daniel Martin Thesis

129

procurorilor situaţia e alta. Doar 12 din toţi procurorii participanţi la sondaj consideră că instanţa de

judecată trebuie să aibă posibilitatea de a aplica obligaţii care nu sunt prevăzute de legea penală. La

rândul lor, 22 din procurorii chestionaţi consideră că lista obligaţiilor prevăzute la alin.(6) art.90 CP

RM trebuie să fie exhaustivă.

În pofida discrepanţei dintre poziţia majorităţii procurorilor şi judecătorilor chestionaţi cu re-

ferire la această problemă, considerăm că lista obligaţiilor care eventual pot fi impuse celui con-

damnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu trebuie să aibă un caracter exhaus-

tiv, ci să fie anunciativă.

Analizând opiniile expuse în literatura de specialitate, precum şi poziţia practicienilor, conclu-

zionăm că doar instanţa de judecată, în urma cercetării multiaspectuale şi profunde a cauzei penale,

poate determina care obligaţii suplimentare stabilite celui condamnat ar favoriza corectarea lui mai

grabnică, căci, în fond, aceasta este menirea obligaţiilor în cauză. Determinarea obligaţiilor,

ţinându-se cont de circumstanţele concrete ale cauzei şi de personalitatea condamnatului, contribuie

la o individualizare mai profundă a acestei măsuri de constrângere juridico-penală.

Este de menţionat că în redacţia iniţială alin.(6) art.90 CP RM includea şi lit.f) cu următorul

conţinut: „să îndeplinească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”. Având în vedere faptul

că, prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova nr. 211-VX

din 29.05.2003, această prevedere a fost exclusă, considerăm că legiuitorul a dorit să specifice că

lista obligaţiilor prevăzute de alin.(6) art.90 CP RM este una exhaustivă şi instanţa nu poate impune

condamnatul la alte obligaţii decât cele prevăzute expres în conţinutul art.90 CP RM. În opinia

noastră, această poziţie a legiuitorului este greşită şi regretăm că legea a fost modificată în aşa mod.

Pe cale de consecinţă, propunem de lege ferenda reintroducerea lit.f) în varianta în care ea a existat

până la excluderea din alin.(6) art.90 CP RM. Aceasta ar corobora perfect şi cu alte prevederi legale

care au tangenţă cu instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Potrivit modificărilor Codului penal al Republicii Moldova introduse prin Legea pentru modi-

ficarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006 [30], în calitate de obligaţie

pentru perioada termenului de probă a celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executări pe-

depsei poate fi aplicată şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Odată ce obligaţia în cauză nu

este specificată în alin.(6) art.90 CP RM şi prevederile legislative nu stipulează posibilitatea aplică-

rii şi altor obligaţii, considerăm că instanţele de judecată vor ezita de a face uz de stipulările alin.(3)

art.62 CP RM. Deci, ne reafirmăm opinia că legiferarea posibilităţii de a aplica şi alte obligaţii con-

damnatului în termenul de probă ar spori eficienţa instituţiei în cauză.

Cu referire la munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de obligaţie suplimentară

în cadrul termenului de probă urmează a fi făcute unele specificări. În primul rând, reiterăm poziţia

Page 130: Daniel Martin Thesis

130

că aceste prevederi legislative sunt extrem de binevenite. În al doilea rând, în viziunea noastră, legi-

uitorul ar trebui să limiteze numărul de ore de muncă aplicate în cadrul termenului de probă; în caz

contrar, s-ar crea situaţia când persoana este condamnată de două ori – odată i se suspendă condiţi-

onat executarea pedepsei şi, în acelaşi timp, i se aplică o pedeapsă cu munca neremunerată în folo-

sul comunităţii, care, potrivit art.62 CP RM, este o pedeapsă principală. Analizând această proble-

mă, juristul rus V.A. Utchin propune ca numărul de ore de muncă stabilite în termenul de probă să

fie redus, de exemplu, pentru minori la 40 de ore, iar pentru adulţi – la 60 de ore. O asemenea situa-

ţie nu ar da temei de a considera această obligaţie drept o pedeapsă complementară [255, p.12].

Aşadar, considerăm că şi în legislaţia naţională trebuie să fie prevăzute careva limite ale nu-

mărului de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii în cazul în care aceasta se aplică ca

o condiţie în termenul de probă. Mai mult ca atât, în opinia noastră, aceasta urmează a fi specificată

anume în alin.(6) art.90 CP RM, într-o literă separată.

În conformitate cu alin.(3) art.90 CP RM, în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care

s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedep-

sei cu condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

Practica judiciară merge pe aceeaşi cale. Astfel, prin sentinţa judecătoriei sect. Botanica, mun.

Chişinău, din 25 noiembrie 2004, B.I., anterior judecat, cu liberarea de pedeapsă în baza art.2 al Le-

gii privind aniversarea a X-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova din 26 iulie

2001, antecedentele penale fiindu-i stinse, a fost condamnat, în baza alin.(2) lit. a), c) şi d) art.186

CP RM la 3 ani închisoare în penitenciar de tip semiînchis. Totodată, s-a dispus încasarea de la B.I.

în beneficiul lui B.V. a 5000 de lei, prejudiciu material nerecuperat. Sentinţa a fost atacată de către

avocatul inculpatului, care a solicitat stabilirea unei pedepse neprivative de libertate. Prin decizia

Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău din 01 februarie 2005, apelul avocatului a fost admis,

casată sentinţa atacată în partea stabilirii pedepsei şi pronunţată în această parte o nouă hotărâre,

prin care pedeapsa numită inculpatului de 3 ani închisoare, potrivit art.90 CP RM, a fost suspendată

condiţionat pe termenul de probă de un an. Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău a

fost atacată cu recurs de către procuror. În recurs procurorul a solicitat casarea totală a deciziei Co-

legiului Penal al Curţii de Apel Chişinău din 01 februarie 2005, cu menţinerea sentinţei judecătoriei

sect. Botanica, mun. Chişinău, din 25 noiembrie 2004, indicându-se că instanţa nu a ţinut cont de

gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana inculpatului, precum şi de faptul

că în instanţa de apel partea vătămată nu a fost prezentă şi a fost imposibil de a afla dacă inculpatul

integral a reparat dauna cauzată. Verificând argumentele expuse în recurs, Colegul Penal al Curţii

Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, prin decizia nr. 1ra-297/2005 din 27.04.2005, l-a respins

din următoarele motive. Instanţele de fond şi de apel corect au stabilit starea de fapt, vinovăţia

Page 131: Daniel Martin Thesis

131

inculpatului B.I. şi încadrarea juridică a acţiunilor acestuia. Referitor la pedeapsa aplicată, instanţa

judiciară supremă a statuat că instanţa de apel a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor de individua-

lizare a pedepsei, prevăzute de art.75 CP RM. Din cererea părţii vătămate B.V. în instanţa de apel

rezultă că inculpatul integral a recuperat dauna materială şi careva pretenţii morale sau materiale

faţă de acesta nu are. Astfel, restricţia prevăzută de alin.(3) art.90 CP RM faţă de inculpat nu este

prezentă. În asemenea circumstanţe, instanţa de apel, ţinând cont de faptul că inculpatul este tânăr,

antecedentele penale sunt stinse, vina şi-a recunoscut-o, sincer se căieşte şi regretă de cele comise,

paguba materială integral a reparat-o, careva urmări grave de pe urma acţiunilor sale nu au parvenit,

a contribuit la descoperirea infracţiunii, partea vătămată careva pretenţii morale sau materiale nu

are, corect a concluzionat că nu este raţional ca inculpatul să execute pedeapsa numită, aplicând în

privinţa lui art.90 CP RM. Prin urmare, recursul procurorului a fost respins ca inadmisibil [56].

În doctrina juridică română, condiţia similară privind obligativitatea recuperării pagubei

cauzate prin infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii a fost criticată, şi pe bună dreptate.

Astfel, C.Mitrache consideră că prin aceasta „se creează o discriminare pe criteriul averii în

sensul că inculpatul, pentru a putea avea acces la această măsură juridică de individualizare a

executării pedepsei, trebuie să acopere prejudiciul cauzat prin infracţiune înainte de pronunţarea

hotărârii judecătoreşti; or, acest prejudiciu tocmai prin hotărârea de condamnare definitivă ur-

mează a fi stabilit” [206, p.99].

În acelaşi context este de subliniat că în decizia Curţii Constituţionale a României nr. 463 din

13 noiembrie 1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.81 alin.4 din

Codul penal al României, care prevăd necesitatea recuperării pagubei cauzate prin infracţiune până

la pronunţarea hotărârii, printre altele se menţionează că „această lacună a legii prezintă pentru in-

culpat cel puţin două inconveniente: pe de o parte, el nu ştie ce obligaţii civile îi incumbă pentru a

putea beneficia de măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, iar, pe de altă parte, per-

soana păgubită, profitând de imperfecţiunea celor două texte, va fi înclinată să solicite – pentru a

declara că i s-a reparat prejudiciul – o sumă mult mai mare decât valoarea reală a pagubei”. Totoda-

tă, s-a constatat că „pe lângă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală

atacată, constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a creat ori nu l-a produs în

măsura pretinsă de persoana vătămată, ca preţ al accesului la o măsură de politică penală, la care

este îndreptăţit, este contrară şi principiului consacrat în Constituţie şi în convenţii internaţionale, şi

anume: dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întin-

derea drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie”. În temeiul celor expuse, Curtea

Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art.81 alin.4 din Codul penal sunt neconstitu-

ţionale [53].

Page 132: Daniel Martin Thesis

132

Având rezerve faţă de ceea ce priveşte natura juridică a condamnării cu suspendarea condiţio-

nată a pedepsei, în sensul că, în viziunea noastră, ea nu reprezintă o măsură de individualizare a

executării pedepsei, suntem de acord cu faptul că doar instanţa de judecată, în rezultatul examinării

cauzei, trebuie să stabilească mărimea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi în sentinţă să fie indi-

cată suma care urmează să o achite condamnatul părţii vătămate. De menţionat că aceasta rezultă şi

din prevederile art.385, 387, 394 CPP RM.

În context, susţinem că condiţia de recuperare a daunelor cauzate până la pronunţarea hotărârii

judecătoreşti este incorectă, nejustificată, ea lezând esenţial interesele persoanei care ar putea bene-

ficia de graţia deosebită a statului manifestată prin acordarea încrederii acesteia şi prin liberarea de

la executarea pedepsei. În viziunea noastră, această prevedere legală sfidează dreptul la un proces

echitabil consfinţit în art.6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-

mentale [1]. Este de menţionat că, prin Legea nr. 211-XV din 29.05.2003 [29], alin.(3) art.90 CP

RM a fost completat cu prevederea conform căreia condiţia reparării integrale a daunei nu este obli-

gatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani. Nu

este clară poziţia legiuitorului: de ce această categorie de „beneficiari” ar trebui să fie mai favoriza-

tă decât ceilalţi condamnaţi?

Critic ar trebui apreciat şi coraportul dintre prevederile de la alin.(3) art.90 CP RM şi prevede-

rile de la alin.(6) lit.e) al aceluiaşi articol care stipulează că condamnatul poate fi obligat să repare

daunele cauzate în termenul indicat de instanţă. Reieşind din prevederile alin.(3) al articolului no-

minalizat, toate daunele urmează a fi recuperate până la momentul condamnării, deci nu ar trebui să

mai existe careva prejudiciu material după aplicarea faţă de condamnat a instituţiei în cauză şi, în

aşa mod, obligaţia de recuperare a pagubelor ar fi alogică.

Din contextul celor expuse conchidem că prevederile de la alin.(3) art.90 CP RM ar trebui ex-

cluse. Totodată, trebuie menţinută obligaţia de recuperare a pagubei întru-un anumit interval de

timp stabilit de instanţa de judecată în cadrul termenului de probă. Aceasta ar aduce norma penală

în concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova şi cu actele internaţionale la care statul nostru

este parte, ar garanta restabilirea drepturilor patrimoniale lezate ale părţii vătămate şi, concomitent,

ar favoriza condamnatul să repare pagubele cauzate prin comiterea infracţiunii, riscând, în caz con-

trar, să fie impus de a executa pedeapsa stabilită de instanţa de judecată deja real şi nu condiţionat.

Obligaţiile care pot fi aplicate de către instanţa de judecată condamnatului cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei urmează să fie îndeplinite într-o anumită perioadă de timp. De

aceea, instanţa de judecată fixează condamnatului un termen de probă. Este de specificat că ter-

menul de probă reprezintă o parte componentă obligatorie a condamnării cu suspendarea condi-

ţionată a executării pedepsei, în sensul că instanţele de judecată sunt obligate în toate cazurile să

Page 133: Daniel Martin Thesis

133

îl determine. Această poziţie este recunoscută şi de către practica judiciară şi de doctrină. Aşa,

potrivit pct.36 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 19.06.2006 privind sentin-

ţa judecătorească [52, p.19], la aplicarea art.90 CP RM, în mod obligatoriu se indică termenul de

probă fixat. În literatura de specialitate se menţionează că condamnarea cu suspendarea condiţio-

nată a executării pedepsei are o perioadă de timp strict delimitată, care este egală cu termenul de

probă [259, p.81].

Definirii noţiunii termenului de probă şi importanţei acestuia în doctrina de specialitate s-a

acordat o atenţie deosebită.

În literatura juridică autohtonă se menţionează că termenul de probă reprezintă durata de timp

în care condamnatul face dovadă că s-a corectat, că scopul pedepsei s-a atins şi fără executarea

acesteia [73, p.506]. Savantul rus Iu.P. Kraveţ consideră că termenul de probă reprezintă perioada

de timp care este necesară pentru a verifica temeinicia condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei şi pentru a organiza controlul social al condamnatului în scopul corectării lui

[276, p.18]. A.N. Kondalov, E.V. Leadov şi V.V. Pronnikov consideră că termenul de probă repre-

zintă perioada de timp în interiorul căreia cel condamnat trebuie să dovedească corectarea sa [275,

p.13; 280, p.16; 286, p.15]. R.V. Smaeva identifică termenul de probă cu termenul de realizare a

răspunderii penale [288, p.53]. La rândul său, profesorul E. A. Sarchisova atribuie termenului de

probă un puternic efect educativ, deoarece scopul acestui termen îl vede nu numai în preîntâmpina-

rea comiterii de noi infracţiuni din partea condamnatului, dar, în primul rând, în reeducarea acestu-

ia, revenirea lui în rândurile membrilor destoinici ai societăţii [147, p.23].

Din toate aceste opinii se deduce concluzia că termenul de probă reprezintă o perioadă de în-

cercare şi constituie un element indispensabil al condamnării cu suspendarea condiţionată a execu-

tării pedepsei ce-i acordă un caracter de condiţionare.

În conformitate cu alin.(2) art.90 CP RM, termenul de probă se stabileşte de instanţa de jude-

cată în limitele de la 1 an la 5 ani. Careva criterii de alegere a perioadei sau a duratei termenului de

probă legea penală nu stabileşte, lăsând aceasta la latitudinea instanţei de judecată. Termenul de

probă trebuie să fie determinat reieşind din concluziile instanţei de judecată în ceea ce priveşte pe-

rioada în care cel condamnat ar putea fi corectat, care, la rândul său, depinde de gravitatea infracţi-

unii şi de personalitatea acestuia.

În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată

determină atât termenul de probă, cât şi termenul pedepsei cu închisoarea a cărei executare este sus-

pendată. În legea penală nu sunt careva referinţe cu privire la coraportul dintre ele. În practică aces-

te termene, de regulă, nu coincid.

Page 134: Daniel Martin Thesis

134

În doctrina de specialitate cu privire la coraportul dintre termenul pedepsei şi termenul de pro-

bă nu există o unanimitate de păreri.

Unii jurişti teoreticieni susţin că durata termenului de probă şi a termenului pedepsei stabilite

de instanţa de judecată trebuie să coincidă [242, p.91].

Alţii consideră că termenul de probă nu trebuie să coincidă cu durata pedepsei stabilite con-

damnatului, subliniind că pedeapsa, în cadrul condamnării cu suspendarea condiţionată a execută-

rii pedepsei, are însemnătate de sine stătătoare doar în cazul în care condamnatul în perioada ter-

menului de probă comite o nouă infracţiune, în celelalte cazuri ea neavând o asemenea importanţă

[159, p.139].

În ce ne priveşte, considerăm că perioada de probă trebuie să aibă o însemnătate de sine

stătătoare, altfel s-ar submina importanţa termenului de probă determinat de către instanţa de

judecată şi s-ar denatura esenţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Atât termenul pedepsei stabilit, cât şi perioada de încercare au importanţă distinctă – mărimea

pedepsei determină gradul pericolului social al faptei infracţionale, iar termenul de probă stabi-

leşte perioada necesară corectării condamnatului, el aflându-se sub controlul statului în persoa-

na organelor competente.

Cele expuse nu trebuie însă interpretate în sensul că nu există o interdependenţă dintre terme-

nul pedepsei stabilite de instanţa de judecată şi termenul de probă. Din contra, există o legătură di-

rectă între ele. Susţinem poziţia unor autori care menţionează că durata termenului de probă trebuie

să fie pusă în dependenţă de termenul pedepsei, aşa cum gradul pericolului social al faptei se ex-

primă în primul rând în aceasta [253, p.53]. De menţionat că despre necesitatea consfinţirii nemijlo-

cit în legea penală a diferenţierii duratei termenului de probă în dependenţă de termenul pedepsei

aplicate în doctrina sovietică s-a vorbit încă la începutul anilor ’70 ai secolului trecut [160, p.66].

Merită a fi menţionată şi opinia expusă în doctrina rusă mai recentă, potrivit căreia durata ter-

menului de probă trebuie să fie legată de termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală

în cazul infracţiunilor uşoare [261, p.31]. La fel, considerăm că nu ar fi corect ca, pentru infracţiuni

uşoare, termenul de încercare să fie stabilit la plafonul maximal fixat de art.90 CP RM, adică la 5 ani.

În acest context propunem de lege ferenda determinarea unui coraport dintre termenul de pro-

bă şi gravitatea infracţiunii pentru care persoana este condamnată, fapt care va pune în acord în ca-

reva măsură acest termen cu prevederile legale ale prescripţiei tragerii la răspunderea penală (art.60

CP RM) şi stingerea antecedentelor penale (art.111 CP RM).

Legea penală nu stabileşte momentul din care urmează a fi calculat termenul de probă. În ace-

laşi timp, determinarea exactă a începutului curgerii acestui termen are o importanţă practică enor-

mă. În primul rând, de la acest termen se va calcula perioada după care se sting antecedentele

Page 135: Daniel Martin Thesis

135

penale şi dispare necesitatea respectării obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată. În al doi-

lea rând, pornind de la acest moment, se va determina faptul dacă persoana trebuie să suporte con-

secinţele prevăzute în alin.(9)-(11) art.90 CP RM.

În literatura de specialitate această problemă este tratată în mod diferit.

Potrivit doctrinei naţionale, termenul de probă se calculează de la data la care sentinţa de con-

damnare prin care a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei a rămas definitivă [73, p.507].

În doctrina rusă este promovată şi părerea precum că termenul de probă urmează să fie calcu-

lat din momentul pronunţării sentinţei prin care persoana a fost condamnată cu suspendarea condiţi-

onată a executării pedepsei [275, p.17]. Savantul rus A.N. Tarasov, având aceeaşi părere, susţine că

calcularea termenului de probă din momentul pronunţării sentinţei va spori importanţa corecţională

şi eficienţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca măsură juridico-

penală [159, p.144].

Considerăm totuşi că termenul de probă trebuie să fie calculat din momentul ce sentinţa de

condamnare a rămas definitivă, deoarece numai din acest moment începe realizarea controlului ce-

lui condamnat din partea organelor competente, şi numai din acest moment poate fi apreciată juste-

ţea şi eficacitatea măsurii juridico-penale alese de instanţa de judecată.

În doctrina de specialitate un rol deosebit se acordă problemei privind consecinţele juridice

ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, menţionându-se că acestea de-

pind de comportamentul condamnatului în perioada termenului de probă [286, p.20].

Unii doctrinari menţionează că cunoaşterea de către condamnat a tuturor consecinţelor juridice

ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei stimulează alegerea de către

acesta a comportamentului, care ar avea cele mai favorabile urmări pentru el [146, p.74].

Reieşind din prevederile art.90 CP RM, pot fi distinse mai multe variante ale consecinţelor

juridice în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Prima variantă este situaţia când persoana în termenul de probă nu a săvârşit o nouă infrac-

ţiune şi nu a încălcat obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. În asemenea caz se conside-

ră că termenul de probă a fost trecut cu succes, iar persoana după expirarea acestuia se consideră ca

neavând antecedente penale.

Cea mai optimală variantă este situaţia prevăzută de alin.(8) art.90 CP RM, când în perioada

termenului de probă condamnatul a avut o comportare corectă şi exemplară. Atitudinea lui deose-

bită faţă de obligaţiile sale este „răsplătită” prin faptul că, după expirarea a cel puţin jumătate din

termenul de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care execută controlul asupra com-

portamentului condamnatului, printr-o încheiere, poate anula condamnarea şi stingerea antecedente-

lor penale. În viziunea noastră, această normă stimulează comportamentul favorabil al celui

Page 136: Daniel Martin Thesis

136

condamnat, astfel având un puternic efect educativ. Observăm însă că norma în cauză poartă un ca-

racter dispozitiv şi nu imperativ, în sensul că instanţa nu este obligată de a face uz de graţia deosebită

a celui care a dat dovadă de corectarea sa. Unii savanţi au formulat propunerea ca, în situaţia în care

după expirarea a cel puţin o jumătate din termenul de probă condamnatul, prin comportarea corectă şi

exemplară, a dat dovadă de corectarea sa, instanţa de judecată, la propunerea organului care efectuea-

ză controlul asupra celui condamnat, să fie obligată să anuleze anticipat condamnarea cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, ridicând şi antecedentele penale [261, p.31]. Susţinem pe deplin

această poziţie, considerând că anume astfel s-ar putea face delimitarea celor care au un comporta-

ment exemplar în termenul de probă de cei care pur şi simplu nu încalcă obligaţiile stabilite şi nu co-

mit noi infracţiuni în acest răstimp şi propunem modificări de lege ferenda în acest sens.

Cu referire la anularea anticipată a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei urmează a fi făcute unele precizări.

Potrivit alin.(8) art.90 CP RM, ea poate fi dispusă după expirarea a cel puţin o jumătate din ter-

menul de probă. În aşa fel, dacă instanţa de judecată a stabilit termenul de probă de un an, atunci, in-

terpretând exact legea penală, peste 6 luni de zile condamnarea cu suspendarea condiţionată a execu-

tării pedepsei ar putea fi anulată, iar antecedentele penale – stinse. În practică astfel de situaţii există.

Cu titlu de exemplu poate fi adus următorul caz. Prin sentinţa judecătoriei Centru, mun. Chişi-

nău din 26.12.2006, Ţ.A. a fost recunoscut vinovat de comiterea infracţiunilor prevăzute de alin.(2)

art.217 CP RM şi de alin.(3) art.217/2 CP RM. Prin aplicarea art.84 CP RM a fost condamnat la în-

chisoare pe un termen de 5 ani şi o lună. În baza art.90 CP RM, executarea pedepsei cu închisoarea a

fost suspendată condiţionat pe un termen de un an. Această sentinţă a fost atacată cu apel de către

avocatul lui Ţ.A. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 25.04.2007 apelul declarat de către avocat a

fost admis, sentinţa a fost casată cu pronunţarea unei noi hotărâri prin care pedeapsa aplicată lui Ţ.A.

a fost modificată, fiind stabilită o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 5 ani cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de un an. Această decizie nu a fost atacată de

nici una din părţi. Ulterior, prin încheierea judecătoriei sectorului Ciocana, mun. Chişinău, din

25.07.2007, pe motiv că condamnatul Ţ.A. este angajat în câmpul muncii, educă un copil, s-a tratat de

narcomanie, are comportare corectă şi exemplară, nu a comis alte infracţiuni sau delicte, se caracteri-

zează pozitiv şi a executat mai mult de jumătate din termenul de probă stabilit de instanţa de judeca-

tă, a fost admisă cererea acestuia despre anularea anticipată a condamnării cu suspendarea condiţiona-

tă a executării pedepsei, dispunându-se, totodată, şi stingerea antecedentelor penale [67].

Nu considerăm o astfel de abordare a problemei ca fiind justă. Termenul de probă este instituit

de instanţa de judecată pentru ca cel condamnat să demonstreze prin comportamentul său că încre-

derea acordată nu a fost zădarnică şi că acesta a meritat neexecutarea reală a închisorii. O astfel de

Page 137: Daniel Martin Thesis

137

concluzie instanţa o poate adopta doar după scurgerea unui anumit termen, care s-ar părea că ar tre-

bui să fie suficient de îndelungat. Potrivit alin.(2) art.90 CP RM, durata minimă a termenului de în-

cercare trebuie să fie nu mai mică de un an de zile. În accepţiunea noastră, această limită minimă nu

trebuie să fie diminuată în nici un caz, moment ce urmează a fi expres prevăzut în legea penală.

Potrivit alin.(7) art.90 CP RM, „în decursul termenului de probă instanţa poate anula, în între-

gime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului sau poate adăuga altele noi”.

În aşa mod, pot fi distinse două situaţii: 1) anularea totală sau parţială a obligaţiilor şi 2) adă-

ugarea altor noi obligaţii.

Prima situaţie este posibilă atunci când cel condamnat dă dovadă de comportament normal şi

îndeplineşte obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. În viziunea noastră, anularea totală a

obligaţiilor trebuie să atragă după sine şi anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei în condiţiile alin.(8) art.90 CP RM.

A doua situaţie este posibilă atunci când condamnatul, în decursul termenului de probă, nu în-

deplineşte sau încalcă obligaţiile stabilite de către instanţa de judecată. Considerăm că dacă instanţa

de judecată a stabilit celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nişte obli-

gaţii noi, înseamnă că el nu a dat dovadă de comportare corectă şi exemplară, deci nu poate benefi-

cia de anularea anticipată a condamnării.

O altă variantă posibilă a consecinţelor condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei reprezintă situaţia când, ca rezultat al încălcării sau neîndeplinirii sistematice9 a obliga-

ţiilor stabilite de către instanţa de judecată sau al tragerii condamnatului la răspundere adminis-

trativă pentru încălcarea ordinii publice, instanţa de judecată, la propunerea oficiului de executare,

poate anula condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea condam-

natului pentru executarea reală a pedepsei stabilite prin sentinţa de condamnare.

Ultima variantă, cea mai defavorabilă – în perioada termenului de probă cel condamnat cu

suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte noi infracţiuni. Soarta acestuia depinde

de forma vinovăţiei cu care a fost săvârşită noua infracţiune şi de categoria infracţiunii nou-comise.

În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni intenţionate grave, deosebit de grave sau excepţional

de grave, instanţa de judecată este obligată să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, stabilind pedeapsa după regula cumulului de sentinţe (cumul, total sau parţial,

al pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi pentru noua infracţiune). Cu asemenea prevederi

suntem totalmente de acord, fără a avea careva rezerve. Aceasta este cea mai nefavorabilă variantă a

consecinţelor juridice ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

9 Potrivit doctrinei naţionale, se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale obligaţiilor stabilite sau ale ordinii publice [41, p.147].

Page 138: Daniel Martin Thesis

138

În caz de săvârşire a unei infracţiuni din imprudenţă sau a unei infracţiuni intenţionate mai pu-

ţin grave (deşi legea nu stabileşte, este evident că şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni uşoare), in-

stanţa de judecată are două opţiuni: fie să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei cu stabilirea unei pedepse după regula cumulului de sentinţe, fie să menţină con-

damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Această din urmă normă trezeşte temeiuri de discuţie.

În doctrina de specialitate (ce-i drept, mai veche) s-a vehiculat ideea precum că aplicarea repe-

tată a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei penale faţă de aceeaşi persoa-

nă nu poate fi posibilă în nici un caz [279, p.7]. Clauzele normative similare din Codul penal al Fe-

deraţiei Ruse au fost criticate şi în doctrina rusă recentă [234, p.38]. Unii doctrinari autohtoni, prin-

tre care E. Florea, la fel susţin că alternativa – păstrarea condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei sau anularea ei cu executarea reală a pedepsei – este una nepotrivită, precizând

că, pe de o parte, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei faţă de aceste per-

soane deja nu a dat şi mai degrabă că nu va da rezultate pozitive, iar, pe de altă parte, necesitatea în

executarea reală a pedepsei nu în toate cazurile este evidentă. Sus-numitul autor vede ieşirea din

asemenea situaţii în aplicarea faţă de aceste persoane a unor termene scurte de privaţiune de liberta-

te (de la două săptămâni la una-două luni) [258, p.193]. Lăsând fără comentarii această din urmă

propunere aparţinând lui E.Florea, pe motiv că suntem absolut împotriva termenelor scurte ale pri-

vaţiunii de libertate, considerăm totuşi că nu este justificată păstrarea condamnării cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei faţă de persoana care în termenul de încercare a comis o nouă

infracţiune intenţionată, fie chiar şi de o gravitate redusă. Cu titlu de exemplu, merită a fi menţiona-

tă soluţia acestei situaţii din legislaţia penală a Republicii Belarus, pe care o percepem ca fiind des-

tul de originală şi raţională. Astfel, potrivit Codului penal al Republicii Belarus, în cazul în care în

termenul de probă condamnatul a comis o nouă infracţiune intenţionată sau o infracţiune din impru-

denţă pentru care a fost condamnat la privaţiune de libertate, condamnarea cu suspendarea condiţio-

nată a executării pedepsei se anulează [234, p.38]. Părerea noastră e că şi legiuitorul naţional ar tre-

bui să ia o poziţie asemănătoare. Propunem ca posibilitatea păstrării condamnării cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei să fie examinată de instanţa de judecată numai în cazul în care

condamnatul în termenul de probă a comis o nouă infracţiune din imprudenţă. După noi, săvârşi-

rea de către cel condamnat în termenul de probă a oricărei noi infracţiuni intenţionate trebuie să

ducă obligatoriu la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cu

aplicarea pedepsei în condiţiile art.85 CP RM. Cu atât mai mult că, prin prisma prevederilor de la

art.82 CP RM, care stabileşte că mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate

din maximul celei mai aspre pedepse, în caz de săvârşire a unei infracţiuni mai puţin grave sau

Page 139: Daniel Martin Thesis

139

uşoare pentru care se prevede pedeapsa cu închisoarea, instanţa de judecată nu ar avea altă soluţie

decât să aplice pentru infracţiunea comisă în termenul de probă o pedeapsă privativă de libertate. În

asemenea cazuri, nu este clar, cum ar fi posibil de a păstra condamnarea cu suspendarea condiţiona-

tă a executării pedepsei aplicată pentru prima infracţiune, dacă pentru noua infracţiune persoana

trebuie trimisă spre executarea pedepsei cu închisoarea? Considerăm că soluţia propusă de noi ar

exclude astfel de discrepanţe dintre diferite prevederi ale Codului penal al Republicii Moldova.

Ţinând cont de ideile şi argumentele expuse în acest paragraf, în finalul acestuia putem evi-

denţia, cu titlu de sinteză, următoarele concluzii:

− instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îşi are originea în

sistemul anglo-american, zis al probaţiunii;

− potrivit legislaţiei naţionale, instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei reprezintă o adevărată alternativă privaţiunii de libertate, având un puternic efect educativ

şi coercitiv;

− actuala denumire a instituţiei prevăzute de art.90 CP RM nu corespunde conţinutului acesteia;

− caracterul dispozitiv al normei prevăzute în alin.(6) art.90 CP RM nu obligă instanţele de

judecată de a stabili sarcini suplimentare celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei în perioada termenului de probă, ceea ce ştirbeşte, în viziunea noastră, din potenţialul co-

ercitiv al instituţiei în cauză şi nu corespunde prevederilor alin.(1) art.395 CPP RM, motiv din care

propunem ca instanţele de judecată să aplice în toate cazurile condamnatului obligaţii suplimentare;

− în vederea optimizării instituţiei în cauză şi coroborării ei cu alte prevederi ale legislaţiei na-

ţionale, propunem următoarele modificări legislative ale art.90 CP RM:

1) în alin.(1) după cuvântul „vinovat” să fie introdusă sintagma „care a recunoscut vina”;

2) alin.(2) să fie completat în final cu următoarea frază: „Termenul de probă aplicat în cazul

condamnării pentru infracţiuni uşoare nu poate depăşi 3 ani, iar în cazul condamnării pen-

tru infracţiuni mai puţin grave sau grave – nu poate fi mai mic de 3 ani”;

3) alin.(3) să fie exclus;

4) actualul alin.(6) să fie modificat după cum urmează: sintagma „îl poate obliga pe con-

damnat” să fie înlocuită cu sintagma „stabileşte una sau mai multe din următoarele

obligaţii”;

5) actualul alin.(6) să fie completat cu lit.f), având următoarea redacţie: „să îndeplinească

până la 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în cazul adulţilor şi pâ-

nă la 40 de ore – în cazul minorilor” şi cu lit. g) având următorul conţinut: „să îndepli-

nească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”;

Page 140: Daniel Martin Thesis

140

6) în alin.(8) sintagma „poate pronunţa” să fie înlocuită cu sintagma „pronunţă”, iar în final

să fie completat cu următoarea frază: „În orice caz, durata termenului de probă nu poate fi

mai mică de un an.”;

7) din textul alin.(11) să fie exclusă următoarea sintagmă: „sau o infracţiune intenţionată

mai puţin gravă”.

§ 3.2. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE

ŞI FEMEI CARE AU COPII ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI

Criminalitatea feminină reprezintă un fenomen infracţional distinct de criminalitatea bărbaţilor

prin proporţiile şi caracterul infracţiunilor, mijloacele şi mecanismul comiterii lor, alegerea victimei

atentatului criminal, fiind influenţată de factori de ordin familial, de trai, situaţia materială, dar, nu

în ultimul rând, şi de factori sociali, economici, morali existenţi în societate.

Deşi infracţionalitatea feminină în comparaţie cu cea a bărbaţilor este mult mai redusă, con-

stituind nu mai mult de 10% din numărul total al infracţiunilor, în ultimul timp ea s-a dovedit a fi

în continuă creştere [104, p.26]. Specificul acestui gen de criminalitate a determinat necesitatea

elaborării unor mecanisme speciale de luptă cu ea, printre care poate fi menţionată amânarea exe-

cutării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani, instituţie

prevăzută de art.96 CP RM. Importanţa acestei instituţii juridico-penale sporeşte şi mai mult,

având în vedere faptul că ea reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate specială, desti-

nată unui subiect distinct.

Instituţia în cauză este relativ nouă, fiind consfinţită în legislaţia penală a Republicii Moldova

prin Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal, Codului de pro-

cedură penală şi a Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, nr. 1404-XIV din 07.12.2000

[27], care a modificat norma prevăzută de art.44/1 CP RM din 1961.

Anterior acestei modificări legislative, femeile gravide sau cele cu copii mici care executau

pedeapsa privativă de libertate puteau beneficia de amânarea executării pedepsei, instituţie prevăzu-

tă de art.152, 153 ale Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, adoptat prin Legea Repu-

blicii Moldova nr. 1524-XII din 22.06.1993 [21]. În acelaşi timp, în virtutea art.341 CPP RM din

1961, în privinţa femeilor gravide putea fi dispusă suspendarea executării sentinţei pentru un an, iar

femeilor cu copii mici suspendarea executării sentinţei li se aplica până la atingerea de către copil a

vârstei de 3 ani. Legislaţia procesual-penală nu conţinea careva condiţii specifice de suspendare a

executări sentinţei în asemenea cazuri. În calitate de lege materială servea art.44/1 CP RM din 1961

Page 141: Daniel Martin Thesis

141

cu modificările introduse prin Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 24

decembrie 1982 cu privire la introducerea unor modificări şi completări în Codul penal al RSS

Moldoveneşti [40] şi prin Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova din 22.09.1993

privind unele modificări de ordin redacţional în Codul penal, Codul de procedură penală şi Codul cu

privire la contravenţiile administrative [43], care prevedea suspendarea executării sentinţei.

În definitivarea acestei instituţii în forma ei actuală, putem distinge mai multe etape.

Prima etapă – includerea în Codul penal din 1961 a instituţiei amânării executării sentinţei.

Prin Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 7 aprilie 1977 cu privire la in-

troducerea unor modificări şi completări în Codul penal al RSS Moldoveneşti [39], Codul penal a

fost completat cu art.44/1 – amânarea executării sentinţei. Această instituţie avea un caracter gene-

ral, în sensul că putea fi dispusă amânarea executării sentinţei pronunţate faţă de persoanele con-

damnate pentru prima dată la privaţiune de libertate pe un termen de până la 3 ani, inclusiv faţă de

femeile gravide şi cele cu copii mici, dacă erau întrunite condiţiile prevăzute de lege. Trebuie de

specificat că această normă reglementa amânarea executării sentinţei şi nu a pedepsei, dar anume

pe baza ei ulterior a fost introdusă instituţia pe care o analizăm în prezentul paragraf.

A doua etapă – intrarea în vigoare a Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, care

conţinea instituţia amânării executării pedepsei femeilor gravide şi femeilor care au copii mici. In-

stituţia era inclusă în Capitolul 19 (art.152,153) al acestui Cod „Eliberarea de executare a pedepsei”,

fiind deci o modalitate a liberării de executarea pedepsei. Amânarea executării pedepsei pentru fe-

meile gravide şi femeile care au copii mici nu coincidea după conţinut cu instituţia consfinţită actu-

almente în Codul penal. În primul rând, ea era privită doar în calitate de liberare, ce-i drept – condi-

ţionată, de la executarea pedepsei. În al doilea rând, sub incidenţa ei nimereau doar femeile care

deja începuse executarea unei pedepse privative de libertate. În al treilea rând, amânarea se dispu-

nea femeilor doar până la atingerea de către copil a vârstei de 3 ani.

A treia etapă – modificarea art.44/1 al Codului penal din 1961, prin Legea pentru modifica-

rea şi completarea Codului penal, Codului de procedură penală şi a Codului de executare a sancţiu-

nilor de drept penal nr. 1404-XIV din 07.12.2000, legea penală materială fiind completată cu o in-

stituţie distinctă – amânarea executării pedepsei referitoare la femele gravide şi femeile cu copii

mici. Această normă se deosebea radical de cele existente anterior care aveau tangenţă cu amânarea

executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii mici. Legea penală a extins „beneficiarii”

instituţiei, consfinţind că femeilor gravide şi celor cu copii mici condamnate pentru prima dată la

privaţiunea de libertate pe un termen de până la 7 ani li se putea amâna executarea pedepsei până ce

copilul cel mai mic va împlini 8 ani. Instituţia în cauză se extindea şi în privinţa femeilor care deja

executau pedeapsa privativă de libertate, şi în privinţa femeilor care încă nu începuse executarea ei.

Page 142: Daniel Martin Thesis

142

În aşa mod, putem spune cu certitudine că din 07.12.2000 instituţia amânării executării pedepsei

femeilor gravide şi femeilor cu copii mici a devenit o alternativă privaţiunii de libertate. La fel ob-

servăm că s-a lărgit esenţial cercul persoanelor care nimereau sub incidenţa instituţiei în cauză –

femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani, şi nu până la 3 ani, după cum prevedea

legislaţia până la modificarea din 07.12.2000.

Ultima etapă – consfinţirea instituţiei în Codul penal din 2002, care a fost urmată de o ca-

reva înăsprire a condiţiilor de aplicare a acesteia. Important a reţine că s-a păstrat dualismul insti-

tuţiei, în sensul că ea poate fi aplicată atât femeilor care au început executarea pedepsei, cât şi ce-

lor în privinţa cărora doar s-a pronunţat sentinţa de condamnare cu aplicarea pedepsei şi cu amâ-

narea executării ei.

Cu siguranţă, intenţia legiuitorului naţional de a lărgi sistemul sancţionator cu o nouă alterna-

tivă privaţiunii de libertate este bună, însă ea nu şi-a găsit implementare în sistemul justiţiei penale,

instanţele judecătoreşti ezitând în mare parte să recurgă la această instituţie a dreptului penal. Ast-

fel, potrivit datelor statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în anul 2003

amânarea executării pedepsei a fost aplicată doar faţă de 35 femei, în anul 2004 – faţă de 28 femei,

în 2005 – faţă de 25 femei, în anul 2006 – faţă de 30 femei, în anul 2007 – doar faţă de 13 femei

(Anexa nr. 4). Spre regret, observăm că numărul de persoane care au beneficiat de această instituţie

a dreptului penal din an în an scade, situaţie care îngrijorează. Motiv din care ne punem sarcina de a

analiza prevederile legale care consfinţesc instituţia amânării executării pedepsei pentru femeile

gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, pentru a evidenţia eventualele lacune şi a

propune soluţii legislative care ar spori recurgerea practicienilor la utilizarea ei.

Cu privire la importanţa şi esenţa instituţiei amânării executării pedepsei pentru femei gravide

şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani putem specifica următoarele.

În doctrina de specialitate se menţionează că, pedepsind femeia pentru comiterea infracţiunii

şi, totodată, având grijă de a-i uşura soarta, legea în primul rând îngrădeşte de la osânda nemeritată

copiii mici, care sunt nevoiţi să urmeze mama în locurile de recluziune sau sunt sortiţi să se nască în

aceste locuri [165, p.51]. Este adevărat că interesele copilului de a trăi în libertate alături de mama

sa nu pot fi puse mai presus de interesele de securitate a întregii societăţi. De aceea, în cazul comite-

rii unor infracţiuni de o gravitate sporită, mai ales legate de violenţă din partea mamelor, aceştia vor

fi nevoiţi să suporte consecinţele nefaste ale comportamentului infracţional al mamelor lor,

urmându-le în instituţia penitenciară sau fiind rupţi de dragostea şi grija permanentă din partea aces-

tora. Din contra, în situaţia în care pericolul social al infracţiunii comise de o femeie gravidă sau o

femeie cu copil mic este redus, ar fi absolut necesar de a îngrădi, pe cât e posibil, copilul de tangen-

ţa cu lumea carcerală şi de a evita trimiterea mamei sale spre executarea pedepsei privative de

Page 143: Daniel Martin Thesis

143

libertate. Pe acest motiv unii autori consideră, în viziunea noastră – pe bună dreptate, că instituţia

amânării executării pedepsei pentru femeile gravide sau cele cu copii mici poate fi atribuită la măsuri

de influenţă juridico-penală care, pe de o parte, se bazează pe principiul umanismului, iar, pe de altă

parte – se caracterizează prin manifestarea principiului economiei represiunii penale [290, p.93].

Ideea precum că copilul trebuie să fie crescut şi educat în sânul familiei se desprinde şi din ac-

tele internaţionale. În preambulul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului din

20.11.1989 [2] se menţionează că „...pentru deplina şi armonioasa dezvoltare a personalităţii sale,

copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelege-

re”. În aşa mod, despărţirea copilului de mama sa trebuie să fie o situaţie excepţională. În alin.1

art.9 al Convenţiei în cauză se menţionează că „statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie

separat de părinţii săi împotriva voinţei lor, cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente de-

cid... în interesul superior al copilului”. În continuare acelaşi act internaţional declară că „o astfel de

separare poate fi necesară în anumite cazuri particulare, de exemplu atunci când părinţii maltratează

sau neglijează copiii...”. Observăm astfel că, potrivit actelor internaţionale, ruperea copilului de

mama sa trebuie să fie un caz excepţional.

Legislaţia naţională la fel consfinţeşte prioritatea intereselor copilului. Potrivit Legii nr. 338-

XIII din 15.12.1994 privind drepturile copilului [33], ocrotirea de stat şi societate a copilului, fami-

liei şi maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare politică, socială şi economică de

prim ordin. Considerăm că modificările din Codul penal, care s-au soldat cu introducerea instituţiei

amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii mici, au fost o continuare

logică a principiilor proclamate în Legea privind drepturile copilului. Concomitent, legiuitorul a ex-

tins şi numărul măsurilor alternative privaţiunii de libertate pentru o categorie relativ distinctă de

subiecţi – femei gravide şi femei cu copii mici.

Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani

reprezintă o măsură eficientă, prin intermediul căreia se realizează scopurile pedepsei penale. Această

instituţie are un caracter de intimidare şi, totodată, posedă un înalt potenţial preventiv. Amânarea execu-

tării pedepsei stimulează procesul de corectare a condamnatei, ea înţelegând că statul îi dă posibilitatea

de a demonstra că este capabilă să crească şi să educe un membru destoinic al societăţii. Esenţa instituţi-

ei trebuie văzută în creditul acordat femeii care a comis infracţiunea şi care se rezumă la încercarea de

corectare a ei nu prin executarea reală a pedepsei, ci în condiţii de libertate, în sânul familiei.

Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani

ca măsură de realizare a răspunderii penale are un conţinut propriu, ale cărei trăsături ce o deose-

besc se manifestă în: 1) aplicarea pedepsei faţă de femei; 2) manifestarea umanismului din partea

statului faţă de condamnate şi faţă de copiii lor minori sau care trebuie abia să apară; 3) existenţa

Page 144: Daniel Martin Thesis

144

pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către instanţa de judecată; 4) existenţa unui ter-

men de amânare a executării pedepsei.

În doctrina juridică este specificat că noţiunea şi natura juridică a amânării executării pedepsei

pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani au o importanţă teoretică şi

practică majoră, în primul rând dat fiind că prin ea îşi găseşte directă exprimare grija statului faţă de

copii, drepturile şi interesele lor legitime, urmărindu-se eficientizarea amânării executării pedepsei,

rezolvarea problemei privind corectarea condamnatelor, educarea lor, neadmiterea săvârşirii de noi

infracţiuni din partea acestora [289, p.16].

Susţinem întru totul această teză, considerent din care vom analiza în continuare natura juridi-

că a instituţiei în cauză.

În doctrina de specialitate s-au conturat mai multe opinii cu privire la natura juridică a

instituţiei amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă

de până la 8 ani.

Unii teoreticieni consideră că amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile

care au copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o varietate a liberării de pedeapsa penală [166,

p.503]. Opinie care coincide şi cu poziţia legiuitorului nostru, deoarece, potrivit art.89 CP RM,

amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani

constituie un tip de liberare de pedeapsa penală.

Savantul rus V.C. Duiunov se situează pe altă poziţie. Considerând că amânarea executării

pedepsei femeilor gravide şi femeilor cu copii mici reprezintă o instituţie distinctă a dreptului penal,

el susţine că aceasta este o varietate a liberării condiţionate înainte de termen [274, p.43].

Unii autori subliniază caracterul ei dublu: pe de o parte, această instituţie reprezintă o modali-

tate a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar, pe de altă parte, ea poate

fi privită ca o liberare condiţionată înainte de termen [135, p.250]. Alţii însă nu susţin această din

urmă opinie, considerând că amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au

copii mici nu poate fi privită ca o modalitate a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei sau a liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, argumentând că, în caz de amâ-

nare a executării pedepsei, legea nu impune instanţa de judecată să determine dacă condamnata ar

putea fi corectată fără executarea reală a pedepsei (cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei) sau fără executarea deplină a pedepsei (cazul liberării condiţionate de pedeapsă

înainte de termen) [228, p.151]. Această poziţie ni se pare nu tocmai corectă. În viziunea noastră,

oricare liberare de pedeapsa penală, inclusiv cea prevăzută de art.96 CP RM, poate fi dispusă numai

cu condiţia că instanţa de judecată va concluziona că scopurile pedepsei pot fi realizate şi fără exe-

cutarea ei reală, chiar dacă aceasta nu este expres prevăzut de lege.

Page 145: Daniel Martin Thesis

145

Astfel, considerăm că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au co-

pii în vârstă de până la 8 ani, fiind o instituţie distinctă a dreptului penal, reprezintă o categorie de

liberare de pedeapsa penală, care se manifestă sub două forme: fie ca o condamnare cu suspenda-

rea condiţionată a executării pedepsei, fie ca o liberare condiţionată înainte de termen, fapt speci-

ficat deja în prezentul studiu.

Deşi în doctrina de specialitate nu există o unitate de păreri cu privire la pedepsele faţă de care

se poate dispune amânarea executării lor, ne-am expus deja opinia că în baza art.96 CP RM se amâ-

nă executarea pedepsei cu închisoarea, anume de aceea instituţia în cauză reprezintă o măsură alter-

nativă privaţiunii de libertate. Pentru a evita diverse interpretări, propunem ca în textul normei pre-

văzute de art.96 CP RM să fie indicat expres că se amână executarea pedepsei cu închisoarea.

În doctrina de specialitate nu există o unanimitate de păreri nici cu privire la temeiurile apli-

cării amânării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani.

Unii savanţi consideră drept temei pentru amânarea executării pedepsei iraţionalitatea execu-

tării de mai departe a pedepsei din partea femeii gravide sau a femeii care are copii mici [166,

p.19]. Alţii invocă drept temei de aplicare a instituţiei în cauză interesele copilului [130, p.224].

Sunt şi savanţi care susţin că unicul temei de aplicare a instituţiei în cauză îl constituie umanis-

mul faţă de femeile gravide sau cele care au copii mici [247, p.19]. Critic apreciem această poziţie.

Amânarea executării pedepsei se dispune nu în privinţă oricărei femei gravide sau femei cu copii mici

condamnate, legea stabilind în acest sens anumite restricţii. În aşa mod, manifestarea umanismului

faţă de această categorie de condamnaţi nu poate fi unicul temei de aplicare a instituţiei nominalizate.

Ne este însă mai aproape poziţia potrivit căreia sunt două temeiuri de amânare a executării

pedepsei: pe de o parte – existenţa posibilităţii realizării scopurilor pedepsei în afara executării ei

reale, pe de altă parte – faptul manifestării umanismului din partea societăţii şi statului faţă de

aceste femei [290, p.116].

La fel considerăm că legea penală indică şi două condiţii de amânare a executării pedepsei

pentru femeile gravide sau cu copii în vârstă de până la 8 ani.

Prima condiţie vizează persoana condamnatului. Amintim că instituţia în cauză priveşte doi

subiecţi speciali supuşi răspunderii şi pedepsei penale – femeia gravidă sau femeia care are copii în

vârstă de până la 8 ani.

Unii savanţi, făcând trimitere la legislaţia muncii, susţin că amânarea executării pedepsei faţă

de femeia gravidă condamnată poate fi dispusă din momentul din care până la eventuala naştere au

mai rămas 70 de zile [164, p.456; 97, p.350].

Această poziţie a fost criticată, pe bună dreptate, în literatura de specialitate [131, p.190]. Invo-

căm că nu poate fi justificată punerea în executare a pedepsei cu închisoarea în privinţa unei femei

Page 146: Daniel Martin Thesis

146

gravide, care nu a atins termenul necesar concediului de maternitate, pentru ca ulterior ea să fie libera-

tă de la executarea pedepsei sau să se aştepte când femeia care a devenit însărcinată în instituţia peni-

tenciară va atinge acest termen şi doar apoi să fie liberată de la executarea pedepsei. Doar schimbările

fiziologice legate de graviditate pot surveni mult mai înainte de 70 de zile până la naştere.

Deşi prevederile art.96 CP RM vizează femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani, menţi-

onăm că legea penală trebuie interpretată extensiv, în sensul că de instituţia în cauză pot beneficia şi

femeile care au doar un copil în vârstă de până la 8 ani.

Amânarea executării pedepsei poate fi dispusă de către instanţa de judecată în baza documentelor

justificative: certificatul medical care atestă graviditatea femeii şi adeverinţa de naştere a copilului.

În caz de pierdere a sarcinii sau de deces al copilului, organul care exercită controlul asupra

condamnatei liberate de la executarea pedepsei, care, potrivit art.170 al Codului de executare, este

oficiul de executare, poate solicita instanţei de judecată anularea acestei măsuri juridico-penale.

A doua condiţie se referă la categoria infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată. Se

ia în consideraţie nu atât pericolul social al infracţiunii, cât valoarea socială la care se atentează prin

săvârşirea acesteia.

În unul din comentariile la Codul penal al Republicii Moldova este expusă părerea că prevede-

rile art.96 CP RM se aplică numai în cazul în care femeile au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai pu-

ţin grave [69, p.155]. Nu suntem de acord cu o asemenea poziţie. În cele ce urmează ne vom argu-

menta dezacordul.

Potrivit legii penale, nu beneficiază de amânarea executării pedepsei femeile condamnate la

închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excep-

ţional de grave împotriva persoanei. Toate aceste cerinţe trebuie să fie cumulative: şi termenul

condamnării trebuie să depăşească 5 ani de închisoare, şi infracţiunea trebuie să fie gravă, deosebit

de gravă sau excepţional de gravă contra persoanei. În alte situaţii, impedimente la aplicarea institu-

ţiei prevăzute de art.96 CP al RM nu sunt. Astfel, amânarea poate fi admisă şi în situaţia când feme-

ia a comis o infracţiune gravă contra persoanei, dar instanţa de judecată, aplicând prevederile art.79

CP RM, a stabilit o pedeapsă ce nu depăşeşte 5 ani de închisoare. La fel se procedează şi în cazul în

care femeia a fost condamnată la o pedeapsă ce depăşeşte 5 ani de închisoare pentru o infracţiune

gravă sau deosebit de gravă, dar care nu este contra persoanei (spre ex., pentru fapta incriminată la

alin.(2) art.195 CP RM – însuşirea în proporţii deosebit de mari a bunurilor săvârşită prin furt).

Anume sub acest aspect, instituţia prevăzută de art.96 CP RM se deosebeşte de instituţia prevăzută

de art.90 CP RM.

Practica judiciară la fel merge pe calea aplicării instituţiei amânării executării pedepsei pentru

femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani şi în cazul comiterii infracţiunilor

Page 147: Daniel Martin Thesis

147

grave, dar pentru care pedeapsa aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare. Astfel, prin sentinţa judecă-

toriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 28 noiembrie 2005, dosarul nr. 1-389/2005, inculpata

S.O. a fost recunoscută vinovată de faptul că în luna iunie 2004, cu scopul traficului de copii a re-

crutat-o şi a transportat-o pe minora C.T. în Turcia sub pretextul de a o angaja la serviciu ca lucrător

în bar, ulterior minora fiind constrânsă să practice prostituţia, infracţiunea fiind calificată potrivit

alin.(1) lit a) art.206 CP RM. Prin aplicarea art.79 CP RM S.O. a fost condamnată la 5 ani de închi-

soare. Potrivit art.96 CP RM, executarea pedepsei a fost amânată până la atingerea de către fiica

acesteia, V.N., năsută la 30 mai 1999, a vârstei de 8 ani. Hotărârea în cauză a rămas definitivă prin

neatacare [58]. Specificăm că infracţiunea prevăzută de alin.(1) art.206 CP RM este considerată o

infracţiune gravă, săvârşită împotriva persoanei; însă, ţinând cont de faptul că instanţa de judecată,

prin recurgerea la prevederile art.79 CP RM, a aplicat o pedeapsă de 5 ani închisoare, interdicţii le-

gale privind amânarea executării pedepsei nu au existat.

În doctrina rusă este expusă opinia că amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi

femei care au copii în vârstă de până la 8 ani trebuie să fie aplicată doar în cazul comiterii infracţiu-

nilor grave şi deosebit de grave [129, p.175]. Aşa o poziţie se argumentează prin faptul că anularea

amânării şi schimbarea pedepsei cu alta mai blândă este posibilă doar în limitele termenelor de

prescripţie a executării sentinţei, căci după expirarea acestor termene liberarea de pedeapsă este

obligatorie în virtutea legii. Nu suntem de acord nici cu această poziţie. Pot fi situaţii când femeia a

comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, copilul acesteia având vârsta de 7 ani, caz în care

impedimente legale de amânare a executării pedepsei nu sunt; în acelaşi timp, nici termenele de

prescripţie a executări sentinţei nu vor expira până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.

La infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave contra persoanei pot fi atribuite

nu doar infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii din Capitolul II al Părţii Speciale a Codului penal

(art.145, alin.(2) art.150, alin.(2) art.152, alin.(2) art.154, alin.(2) art.158, alin.(2) art.159, alin.(3)

art.160), ci şi alte infracţiuni. Potrivit doctrinei de specialitate autohtone, „persoana, privită drept

componentă a ordinii de drept, este valoarea socială fundamentală, reprezentând obiectul juridic

suprageneric comun pentru toate infracţiunile prevăzute în Capitolele II, III, IV şi VII din Partea

Specială a Codului penal al Republicii Moldova” [75, p.48]. Considerăm că la infracţiuni grave, de-

osebit de grave şi excepţional de grave contra persoanei se atribuie şi infracţiunile care au în calitate

de obiect nemijlocit complementar viaţa sau sănătatea persoanei. În aşa mod, numărul infracţiunilor

pentru a căror comitere nu poate fi aplicată instituţia în cauză este mult mai mare, ele având sediul

în diferite capitole ale Părţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, spre exemplu: Capito-

lul I „Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război”, Capitolul III „Infracţiuni

contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei”, Capitolul IV „Infracţiuni privind viaţa sexuală” etc.

Page 148: Daniel Martin Thesis

148

În unele situaţii, chiar dacă femeia a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea ce nu de-

păşeşte 5 ani, considerăm că amânarea executării pedepsei nu poate fi admisă în principiu, fapt

asupra căruia ne-am pronunţat în publicaţiile anterioare [200, p.275]. În accepţiunea noastră, nu-şi

poate găsi argumentare amânarea executării pedepsei în cazul în care o femeie gravidă sau cu co-

pii mici a comis infracţiuni prevăzute de aşa componenţe ca „Atragerea minorilor la activitatea

criminală sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale” (art.208 CP RM) sau „Atragerea

minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau substanţe cu efect narcotizat” (art.209

CP RM). Având în vedere scopul şi motivul aplicării instituţiei în cauză, este cel puţin lipsită de

temei aplicarea prevederilor ei faţă de persoanele care s-au compromis prin comiterea unor ase-

menea infracţiuni. În aşa caz, dacă instanţa de judecată va considera iraţional ca persoana con-

damnată să execute pedeapsa stabilită, se va putea dispune condamnarea cu suspendarea condiţio-

nată a executării pedepsei (art.90 CP RM), dar graviditatea femeii sau existenţa unui copil minor

la întreţinerea acesteia nu ar trebui să fie luată în consideraţie în calitate de temei pentru aplicarea

condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. La fel, este evident că nu poate fi

admisă amânarea executării pedepsei femeii care, deşi a comis o infracţiune pentru care a fost

condamnată la închisoare pe un termen nu mai mare de 5 ani, dar a fost lipsită de drepturile părin-

teşti. Totodată, considerăm că lipsa restricţiilor respective în legea penală nu constituie o lacună

sau imperfecţiune legislativă, deoarece aplicarea acestei instituţii reprezintă un drept al instanţei

de judecată.

Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până

la 8 ani are un caracter facultativ şi condiţionat [166, p.503].

Caracterul facultativ al instituţiei rezultă din faptul că instanţa de judecată nu este obligată

să amâne executarea pedepsei, acesta fiind un drept al ei. Instanţa urmează să examineze toate cir-

cumstanţele cauzei, inclusiv personalitatea condamnatei. Numai dacă se va ajunge la concluzia că

scopurile pedepsei penale pot fi atinse fără executarea reală a pedepsei, se poate dispune amânarea

executării ei. În acelaşi timp, instituţia în cauză poate fi aplicată doar cu condiţia că instanţa de ju-

decată va fi convinsă că femeia va educa copilul, asigurându-i condiţii normale pentru viaţă şi nu va

folosi eliberarea sa contrar intereselor copilului.

Caracterul condiţionat constă în faptul că amânarea executării pedepsei nu reprezintă o eli-

berare definitivă de la executarea pedepsei. Condamnata urmează să respecte anumite cerinţe legate

preponderent de educaţia copilului şi numai peste o anumită perioadă de timp se poate ridica pro-

blema eliberării definitive de la executarea pedepsei.

Articolul 96 CP RM nu conţine referiri la un termen de probă, dar considerăm că el poate

fi identificat cu termenul la care copilul condamnatei va atinge vârsta de 8 ani. Spre regret, le-

Page 149: Daniel Martin Thesis

149

gea penală nu indică o careva limită minimă a termenului în cauză, ceea ce constituie, în opi-

nia noastră, o lacună legislativă. Lipsa unei limite minime a termenului de probă poate genera

neclarităţi în privinţa admisibilităţii aplicării instituţiei în cazul în care femeia are un copil cu

vârsta între 7 şi 8 ani. Termenul de probă în acest caz ar constitui mai puţin de un an. Din con-

tra, pentru femeile gravide acest termen ar putea depăşi 8 ani, iar în unele cazuri, pe care le vom

enunţa în continuare – şi mai mult.

În viziunea noastră, durata termenului pe care poate fi amânată executarea pedepsei nu este

adecvată, şi în acest sens aducem următoarele argumente.

În primul rând, durata termenului de probă nu depinde de gravitatea pedepsei aplicate, ci de

situaţia femeii (este ea gravidă, are ea copil de un an sau de 6 ani). În aşa mod, se poate crea situa-

ţia, când o femeie gravidă care a săvârşit o infracţiune uşoară va fi nevoită să respecte un termen de

probă necesar pentru liberarea ei de la pedeapsă mult mai mare decât o femeie care a comis o in-

fracţiune fie chiar mai gravă, dar care are copil. Cu titlu de exemplu facem referire la două cauze

penale examinate de judecătoria sectorului Râşcani, mun. Chişinău. Astfel, prin sentinţa judecători-

ei sect. Râşcani, mun. Chişinău, din 24 octombrie 2005, dosarul penal nr. 1-938/2005, inculpata

B.S, a.n. 1981, a fost recunoscută culpabilă de faptul că la data de 2 mai 2005, în jurul orelor 17.00,

aflându-se în casa nr. 21 de pe str. D.Matcovschi din comuna Stăuceni, mun. Chişinău, la cetăţeanca

Ş.M. şi cunoscând unde ultima păstrează banii, a sustras 200 dolari SUA, la cursul 12.40 lei pentru

un dolar, echivalent a 2480 lei, pe care ulterior i-a folosit în scopuri personale. Ca urmare, B.S. a

fost condamnată în baza lit. d) alin.(2) art.186 CP RM la 3 ani închisoare. În temeiul art.96 CP RM,

executarea pedepsei a fost amânată până la împlinirea de către fiica B.E., născută la 25 iunie 2004, a

vârstei de 8 ani. Sentinţa a rămas definitivă prin neatacare [59]. Cel de-al doilea caz reprezintă dosa-

rul nr. 1-389/2005, exemplificat deja în prezentul paragraf. În cadrul acestui dosar, potrivit sentinţei

din 28 noiembrie 2005, amânarea a fost dispusă până când fiica V.N., născută la 30 mai 1999, va

atinge vârsta de 8 ani [58]. Menţionăm că în primul caz persoana a fost condamnată pentru o infrac-

ţiune mai puţin gravă (alin.(2) art.186 CP RM) şi termenul de probă este de aproape 7 ani, iar în cel

de-al doilea caz, în pofida faptului că infracţiunea este una gravă (alin.(1) art.206 CP RM), termenul

de probă este mai mic de 2 ani.

În al doilea rând, acest termen este, în unele cazuri, mai puţin favorabil decât termenul de

probă prevăzut de art.90 CP RM. Considerăm aici că inclusiv pe acest motiv în doctrina de speciali-

tate rusă se menţionează că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este

mult mai favorabilă decât amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii

mici [290, p.109]. Posibil, acesta este motivul pentru care instanţele de judecată ezită să recurgă la

instituţia amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la

Page 150: Daniel Martin Thesis

150

8 ani, acordând prioritate aplicării instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării

pedepsei. Datele statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova denotă urmă-

toarea situaţie: în anul 2004 au fost condamnate în total 1142 femei, dintre care cu aplicarea art.90

CP RM – 617, ceea ce constituie 54%, iar cu aplicarea art.96 CP RM – doar 28, ceea constituie doar

2% din numărul condamnărilor; în anul 2005 au fost condamnate 1146 femei, cu aplicarea art.90

CP RM – 570 (50%), iar cu aplicarea art.96 CP RM – 25 (2%); în anul 2006 au fost condamnate

1326 femei, cu aplicarea art.90 CP RM – 471 (35%), iar cu aplicarea art.96 CP RM – 30 (2%); în

anul 2007 au fost condamnate 1236 femei, cu aplicarea art.90 CP RM – 440 (35%), iar cu aplicarea

art.96 CP RM – 13 (1%). Continuând gândul, susţinem că, odată ce legea penală a consfinţit aşa o

instituţie ca amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la

8 ani, instanţele de judecată trebuie să facă uz de ea, fapt care la moment nu se realizează. De men-

ţionat că, în cadrul sondajului de opinie (Anexa nr.1) realizat în rândul judecătorilor, pentru a afla

atitudinea acestora faţă de instituţia amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care

au copii în vârstă de până la 8 ani, a fost solicitat răspunsul la următoarea întrebare: „Dacă faţă de

femeia gravidă sau cea cu copii mici în vârstă de până la 8 ani, trasă la răspunderea penală, va fi

posibilă şi aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP

RM) şi amânarea executării pedepsei (art.96 CP RM), care din aceste două instituţii veţi alege?”.

La această întrebare, cei 43 judecători chestionaţi, au dat următoarele răspunsuri: 24 judecători au

răspuns că ar alege condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dintre care ma-

joritatea au menţionat că instituţia în cauză este mult mai blândă decât instituţia prevăzută de art.96

CP RM, 13 judecători au specificat că ar alege o instituţie sau alta, în dependenţă de circumstanţele

concrete ale cauzei, şi doar 5 judecători au răspuns că ar da preferinţă amânării executării pedepsei.

Ţinând cont de faptul că instanţele de judecată în majoritatea cazurilor, chiar în prezenţa condiţiilor

necesare, preferă să aplice condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi faţă de

femeile gravide şi faţă de cele cu copii mici, considerăm absolut necesară elaborarea şi aprobarea

unei Hotărâri explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova care să facă o

generalizare a practicii aplicării acestor instituţii de drept penal şi să recomande în care cazuri faţă

de femeile gravide sau femeile cu copii mici urmează să fie aplicată instituţia prevăzută de art.90

CP RM şi în care cazuri – să fie dispusă amânarea executării pedepsei (art.96 CP RM).

În al treilea rând, perioada de probă, în unele cazuri, poate depăşi termenele de prescripţie a

executării sentinţei de condamnare prevăzute de art.97 CP RM. Ca rezultat, în pofida prevederilor

art.96 CP RM, instanţa de judecată nu este în drept să examineze posibilitatea punerii în executare a

pedepsei de către condamnată după ce copilul a atins vârsta de 8 ani. Suntem de părere că concuren-

ţa normelor prevăzute de art.96 şi 97 CP RM în ceea ce priveşte perioada după care poate fi pusă în

Page 151: Daniel Martin Thesis

151

executare pedeapsa urmează a fi soluţionată în favoarea prevederilor art.97 CP RM, ea fiind unica

normă penală care prevede termenul de prescripţie de executare a pedepselor penale. Spre această

concluzie ne înclină şi prevederile alin.(2) art.3 CP RM, care stipulează că „interpretarea extensivă

defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”. În plus, perioada pe care se

amână executarea pedepsei depăşeşte termenele de stingere a antecedentelor penale. Astfel, potrivit

art.111 CP RM, antecedentele penale se sting la expirarea a 2 ani după executarea pedepsei cu în-

chisoarea pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Dacă presupunem că femeia a fost condam-

nată la 5 ani de închisoare, atunci antecedentul se va stinge cel mult peste 7 ani de la data condam-

nării. Pe când, după cum am stabilit deja, în cazul femeii gravide termenul stingerii depăşeşte 8 ani.

În legătură cu termenul de probă, se cere analizat încă un moment. Potrivit alin.(1) art.96 CP

RM, „... instanţa de judecată le poate amâna executarea pedepsei până la atingerea de către copil a

vârstei de 8 ani”. Dacă femeia are doar un singur copil sau chiar mai mulţi, dintre care doar unul

este în vârstă de până la 8 ani, atunci nu apare nici o problemă în ce priveşte constatarea momentu-

lui stingerii termenului de probă. Situaţia se complică în cazul în care femeia are mai mulţi copii în

vârstă de până la 8 ani. Apare întrebarea: când se va stinge termenul de probă, la împlinirea de către

primul copil sau de către ultimul copil a vârstei de 8 ani? Şi mai dificilă e situaţia în care la momen-

tul condamnării femeia are un singur copil, dar în perioada termenului de proba mai naşte un copil.

Apare întrebarea: se prelungeşte termenul de probă până la atingerea de către acest copil a vârstei de

8 ani? Actuala lege penală nu este explicită în acest sens. Amintim că în alin.1 art.44/1 al Codului

penal din 1961 era expres menţionat că „... instanţa de judecată poate amâna executarea pedepsei

până când copilul cel mai mic va împlini 8 ani”. Considerăm că anume în aşa mod trebuie interpre-

tată şi norma prevăzută la alin.(1) art.96 CP RM. Practica judiciară merge la fel pe această cale.

Astfel, potrivit sentinţei judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău, din 31.10.2006, în dosarul

penal nr. 1-818/2006, S.O. a fost condamnată pentru faptul că la 07.02.2006 a procurat, de la cetă-

ţeanca C.G. din s. Cubolta, raionul Sângerei, substanţe narcotice – opiu extract, cu scopul de înstră-

inare. La 10.02.2006 S.O. a fost reţinută de către colaboratorii de poliţie. Asupra sa a fost depistată

şi ridicată o seringă cu un lichid de culoare cafenie care, conform raportului de constatare tehnico-

ştiinţifică nr. 104 din 12.02.2006, s-a dovedit a fi opiu extract cu masa de 0,28 gr. S.O. a fost recu-

noscută vinovată de comiterea infracţiunii prevăzute de alin.(3) lit. f) art.217/1 CP RM şi i-a fost

aplicată pedeapsa sub formă de închisoare, pe termen de 4 ani şi 8 luni. În conformitate cu art.85 CP

RM, la pedeapsa numită a fost adăugată, parţial, pedeapsa numită prin sentinţa judecătoriei sect.

Râşcani, mun. Chişinău, din 26.10.2005, stabilindu-i-se pedeapsa definitivă 5 ani închisoare, cu is-

păşirea pedepsei în penitenciar de tip închis. Potrivit art.96 CP RM, executarea pedepsei a fost amâ-

nată până la atingerea de copilul minor, S.S., născută la 18.11.2005, a vârstei de 8 ani, dacă nu vor

Page 152: Daniel Martin Thesis

152

fi alţi copii născuţi după pronunţarea sentinţei în cauză (evidenţierea ne aparţine). Sentinţa în

cauză a rămas definitivă prin neatacare [60]. Observăm că instanţa de judecată admite că în perioa-

da amânării executării pedepsei se pot naşte copii, în acest caz termenul de probă prelungindu-se.

Aşadar, uneori termenul de probă poate depăşi cu mult perioada de 8 ani. Anume din aceste consi-

derente susţinem poziţia că în art.96 CP RM trebuie să fie concretizat termenul de probă.

Ţinând cont de cele menţionate supra, termenul de probă trebuie să fie stabilit, în opinia noas-

tră, în dependenţă de gravitatea infracţiunii şi propunem să fie operate modificări de lege ferenda în

acest sens. Prin aceasta se va putea evita dezavantajul femeilor gravide faţă de acele care deja au

copii mici sub aspectul duratei termenului de probă.

După ce copilul a atins vârsta de 8 ani, în conformitate cu prevederile legale, pot surveni ur-

mătoarele consecinţe:

1) condamnata sau este eliberată de la executarea părţii neexecutate a pedepsei;

2) sau partea neexecutată a pedepsei se înlocuieşte cu o pedeapsă mai blândă;

3) sau condamnata se trimite în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate

a pedepsei.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul „parte” înseamnă „ceea ce se

desprinde dintr-un tot; fragment, bucată, porţiune” [86, p.754]. Dacă privim pedeapsa ca un tot,

ajungem la concluzia că sintagma „partea neexecutată a pedepsei” presupune existenţa unei alte

părţi din pedeapsă care deja a fost executată. În acelaşi timp, instituţia dată poate fi aplicată şi faţă

de femeile care încă nu au început executarea reală a pedepsei, în calitate de modalitate a condam-

nării cu suspendarea executării pedepsei. Deci, legiuitorul nu a prevăzut cu ce se soldează amânarea

executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani cărora

această instituţie le-a fost aplicată până la începerea executării pedepsei. Respectiva lacună legisla-

tivă urmează a fi eliminată.

În acelaşi context, considerăm că revenirea la problema privind executarea pedepsei aplicate, în-

locuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă sau trimiterea condamnatei în institu-

ţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei trebuie să fie examinată doar în

cazul condamnării pentru infracţiunile grave şi deosebit de grave. În caz contrar, aplicarea acestei in-

stituţii ar fi mai puţin „favorabilă” decât condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei. La fel ar fi binevenită consfinţirea posibilităţii de anulare a amânării executării pedepsei după

ce a trecut cel puţin ½ din durata termenului de probă. Aceasta este deosebit de important, mai ales în

cazul în care între durata pedepsei aplicate şi termenul de încercare este o diferenţă mare.

De menţionat că în varianta iniţială a instituţiei similare prevăzute de Codul penal al Federaţi-

ei Ruse, după atingerea de către copil a vârstei prevăzute de lege (în Federaţia Rusă vârsta este de

Page 153: Daniel Martin Thesis

153

14 ani), la fel erau trei variante posibile: liberarea de pedeapsa penală aplicată; înlocuirea ei cu o

pedeapsă mai blândă şi trimiterea condamnatei pentru executarea pedepsei aplicate. În anul 2001,

Codul penal al Rusiei a fost modificat. În prezent, după atingerea de către copil a vârstei corespun-

zătoare, condamnata nu mai poate fi trimisă spre executarea pedepsei aplicate iniţial. Comentând

aceste modificări, unii savanţi menţionează că, într-adevăr, nu este raţional de a îndrepta condamna-

ta în instituţiile penitenciare, în cazul în care potenţialul influenţei asupra ei nu este epuizat în afara

privaţiunii de libertate [250, p.32]. Considerăm poziţia legiuitorului rus corectă şi demnă de urmat

de legiuitorul naţional. La fel, dacă în perioada termenului de probă condamnata a respectat condiţi-

ile amânării executării pedepsei cu referire la educarea şi întreţinerea propriului copil şi nu a avut

avertizări din partea oficiului de executare, ni se pare iraţional de a fi trimisă în instituţia penitencia-

ră spre a-şi executa pedeapsa.

Legea penală prevede două cazuri de anulare a amânării executării pedepsei: renunţarea la

copil şi eschivarea de la educarea copilului. Renunţarea la copil reprezintă o acţiune unică prin care

copilul este abandonat definitiv: fie că acesta este lăsat la rude, la casa de copii sau chiar în stradă.

În caz de renunţare a mamei la copil, organul care exercită controlul asupra comportamentului ma-

mei condamnate este obligat să înainteze imediat în instanţa de judecată propunerea privind anula-

rea amânării executării pedepsei. Spre deosebire de renunţarea la copil, eschivarea de la educarea

copilului trebuie să aibă un caracter permanent şi condamnata trebuie să fie avertizată de către ofi-

ciul de executare despre necesitatea stopării acestui comportament şi numai după aceasta, dacă con-

damnata nu-şi schimbă comportamentul, organul competent se poate adresa în instanţa de judecată

în vederea anulării amânării executării pedepsei.

Faptul că amânarea executării pedepsei poate fi anulată în cazul în care femeia a renunţat la

copil sau se eschivează de la educarea lui demonstrează că prin această instituţie accentul se pune

nu pe personalitatea condamnatei, ca în cazul art.90 CP RM, ci pe interesul statului de a asigura

condiţii optimale de dezvoltare şi educare a copilului. În aceasta constă esenţa amânării executării

pedepsei pentru femeile gravide sau pentru cele cu copii mici şi, concomitent, îndreptăţeşte aplica-

rea amânării executării pedepsei faţă de femei inclusiv în cazul comiterii de către acestea a infracţi-

unilor de un pericol sporit, chiar dacă pedeapsa stabilită depăşeşte 5 ani de închisoare. Important

este ca acestea să nu fie din categoria infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de gra-

ve contra persoanei.

În alin.(2) art.96 CP RM alte temeiuri de anulare a amânării executării pedepsei pentru femei-

le gravide sau femei cu copii în vârstă de până la 8 ani legea penală nu a stabilit. Presupunem, însă,

că comiterea unor contravenţii ar putea servi de asemenea ca temei pentru anularea amânării execu-

tării pedepsei. Spre exemplu, aşa contravenţii ca „Aducerea minorului în stare de ebrietate” (art.169

Page 154: Daniel Martin Thesis

154

CCA RM), „Neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire a copiilor” (art.170 CCA

RM), „Organizarea cerşetoriei” (art.170/1 CCA RM), „Încălcarea drepturilor şi intereselor legitime

ale copilului” (art.170/2 CCA RM), „Necomunicarea despre existenţa unui pericol pentru viaţa şi

sănătatea copilului” (art.170/4 CCA RM) sunt îndreptate contra copilului, bunei lui educaţii şi dez-

voltării normale a acestuia. De aceea, comiterea lor ar trebui să forţeze organul abilitat cu funcţia de

control asupra comportamentului condamnatei de a înainta propuneri privind anularea amânării

executării pedepsei.

În conformitate cu alin.(4) art.96 CP RM, dacă în perioada amânării executării pedepsei con-

damnata săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile

art.85 CP RM care prevede aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe.

Finalizând acest paragraf, am dori să menţionăm că instituţia amânării executării pedepsei

pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani, în calitate de măsură alterna-

tivă privaţiunii de libertate, este de o importanţă incontestabilă, deoarece acordă posibilitatea de a

înlătura unele lacune legislative care în mod artificial au limitat posibilitatea aplicării faţă de

această categorie specifică de condamnaţi a altor măsuri alternative privaţiunii de libertate. Ne

referim la interdicţia legală, prevăzută de alin.(4) art.67 CP RM, de a aplica pedeapsa sub formă

de muncă neremunerată în folosul comunităţii faţă de femeile gravide şi cele care au copii în vâr-

stă de până la 8 ani. În pofida faptului că faţă de femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de

până la 8 ani nu poate fi aplicată una dintre cele mai importante şi eficiente măsuri alternative

privaţiunii de libertate cum este munca neremunerată în folosul comunităţii, poziţie criticată de

altfel de noi în alte publicaţii [199, p.80], totuşi această categorie de condamnaţi nu a rămas mai

defavorizată faţă de ceilalţi condamnaţi, căci pot „beneficia” de o altă alternativă specifică – amâ-

narea executării pedepsei.

Aşadar, analiza instituţiei amânării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au

copii în vârstă de până la 8 ani ne-a permis să formulăm următoarele concluzii:

− în evoluţia sa, amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în

vârstă de până la 8 ani în calitate de măsură de constrângere juridico-penală alternativă privaţiunii

de libertate a trecut mai multe etape: de la modalitate de eliberare de la executarea pedepsei (institu-

ţie prevăzută de legislaţia execuţional-penală) până la categoria de liberare de pedeapsa penală;

− cu referire la art.96 CP RM se poate amâna executarea doar a pedepsei cu închisoarea, mo-

tiv pentru care amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de

până la 8 ani reprezintă o alternativă privaţiunii de libertate;

− instanţele de judecată ezită să recurgă la această instituţie juridico-penală, acordând priorita-

te condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

Page 155: Daniel Martin Thesis

155

− în vederea perfecţionării şi eficientizării instituţiei în cauză, precum şi întru catalizarea re-

curgerii instanţelor de judecată la ea, propunem elaborarea şi aprobarea unei Hotărâri explicative a

Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova care să facă o generalizare a practicii

aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi a amânării executării pe-

depsei pentru femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani şi să specifice cazurile în

care faţă de femeile gravide sau femeile cu copii mici urmează să fie aplicată instituţia prevăzută de

art.90 CP RM şi în care cazuri – să fie dispusă amânarea executării pedepsei (art.96 CP RM);

− având în vedere modificările de lege ferenda expuse în cadrul acestui paragraf, propunem

următoarea redacţie a art.96 CP RM:

„ Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în

vârstă de până la 8 ani

(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani cărora le-a

fost aplicată pedeapsa cu închisoare, cu excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai

mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoa-

nei, instanţa de judecată le poate amâna executarea pedepsei.

(2) Amânarea executării pedepsei se dispune pe un termen de probă de la 1 an până la 5 ani.

Femeilor care au fost condamnate pentru infracţiuni grave sau deosebit de grave care nu sunt contra

persoanei, amânarea executării pedepsei se dispune până când copilul cel mai mic va împlini 8 ani.

(3) Dacă după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă condamnata a dat dovadă

de comportare corectă şi exemplară şi de o atitudine deosebită faţă de educarea şi îngrijirea copilu-

lui, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportamentului

ei, poate pronunţa o încheiere privind anularea amânării executării pedepsei cu eliberarea definitivă

a acesteia de la executarea ei.

(4) La atingerea de către cel mai mic copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:

a) liberează condamnata de la executarea pedepsei sau a părţii neexecutate a pedepsei;

b) înlocuieşte pedeapsa sau partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă.

(5) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a renunţat la copil

sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de organul care exercită contro-

lul asupra comportamentului condamnatei faţă de care executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de

judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să tri-

mită condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.

(6) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă infracţiune,

instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85 CP RM.”

Page 156: Daniel Martin Thesis

156

C A P I T O L U L I V

APLICAREA MĂSURILOR ALTERNATIVE PRIVAŢIUNII

DE LIBERTATE: OPINII ŞI CONTROVERSE

---------------------------------------------------

Republica Moldova tinde spre umanizarea sistemului sancţionator al statului şi în acest sens a

fost îmbogăţit şi lărgit spectrul măsurilor alternative privaţiunii de libertate. În doctrina naţională

mai recentă se menţionează că, fiind permanent pus în situaţia de a căuta noi mecanisme de reacţie

împotriva criminalităţii, statul, în special legiuitorul, a încercat să se ordoneze unei politici speciale

în domeniul represiunii penale şi, în genere, să reorienteze politica penală spre noi valori şi concep-

te [189, p.88].

Dintre instituţiile penale, pedeapsa şi celelalte sancţiuni de drept penal ocupă locul cel

mai important în cadrul politicii penale, deoarece aplicarea corectă a acestora de către instan-

ţele de judecată contribuie la realizarea, într-un anumit interval de timp, a unei politici penale

eficiente a statului.

Deci, reorientarea politicii penale în domeniul luptei cu criminalitatea încă nu înseamnă efici-

entizarea acesteia. Rezultatele scontate statul le va putea obţine nu doar prin schimbarea politicii

sale, deoarece implementarea unor norme penale noi, cât de progresive ele ar fi, nu prezumă efici-

enţa acestora. Este important ca societatea să fie gata de schimbările operate de legiuitor; doar în

asemenea condiţii ele vor fi viabile şi vor avea aplicabilitate practică.

Doctrinarii naţionali au remarcat schimbările profunde ce au avut loc în cadrul politici penale

a statului. Într-un studiu recent, profesorul Gh. Gladchi precizează că „Codul penal şi Codul de pro-

cedură penală în vigoare au fost elaborate în baza unor principii fundamentale şi a unei noi ideologii

– ideologia priorităţii valorilor general-umane în raport cu toate celelalte valori, inclusiv de clasă şi

etnice, a orientării acestor acte normative spre problemele de protecţie a drepturilor şi libertăţilor

omului drept idee fundamentală a legislaţiei penale şi procesual-penale actuale şi corespunderii in-

terdicţiilor juridico-penale şi procesual-penale, condiţiilor economiei de piaţă în proces de consoli-

dare” [193, p.5].

Bineînţeles, aceste schimbări ale politicii penale naţionale vizează în mare parte, poate chiar în

primul rând, sistemul sancţionator.

În doctrina română, relativ recentă, se menţionează că „...lupta împotriva criminalităţii nu tre-

buie dusă cu aceeaşi intransigenţă; împotriva faptelor care produc consecinţe minime asupra valori-

Page 157: Daniel Martin Thesis

157

lor sociale fiind suficiente şi sancţiuni mai blânde pentru îndreptarea făptuitorilor; în schimb, pentru

combaterea marii criminalităţi trebuie aplicate pedepse grele, deoarece numai acestea corespund

nevoii de reeducare a infractorilor cu un grad sporit de periculozitate socială, precum şi a recidiviş-

tilor” [83, p.21].

Considerăm că poziţia în cauză este aplicabilă întru totul şi politicii penale naţionale. Promo-

varea valorilor general umane şi accentuarea tendinţei de a proteja interesele persoanelor, inclusiv a

celor care au încălcat legea, au determinat necesitatea schimbării accentelor în politica naţională de

sancţionare a infractorilor – de la pedepse drastice pentru oricare încălcare a legilor penale, bazate

în special pe izolarea individului de societate, spre o politică mai temperată şi echilibrată în acest

sens – sporirea constrângerii pentru infracţiunile grave şi diminuarea ei în cazul comiterii infracţiu-

nilor de o gravitate mai redusă, prin recurgerea la măsuri alternative privaţiunii de libertate.10

Într-o societate democratică pedepsele se aplică nu de dragul pedepselor, de la ele se aşteaptă

în primul rând eficienţă. Încă în secolul trecut, savantul rus A.M. Iakovlev menţiona că „eficacitatea

pedepsei reprezintă gradul de asigurare reală a securităţii societăţii” [262, p.101], opinie, pe care o

susţinem. Deci, statul trebuie să pună accentul pe eficienţa sistemului de sancţionare.

Cu referire la eficienţa măsurilor juridico-penale de luptă cu criminalitatea, savantul rus P.A.

Fefelov menţionează, în viziunea noastră – corect, că ea depinde în ultimă instanţă de faptul, în ce

măsură se respectă în fiecare caz principiile legalităţii, umanismului şi democratismului, în ce mă-

sură răspunderea penală este echitabilă şi raţională [181, p.59].

În doctrina de specialitate se promovează ideea precum că drept condiţie principală care asigu-

ră eficienţa aplicării pedepselor este nu severitatea lor, ci inevitabilitatea acestora [187, p.361]. În

continuare, profesorul M.D. Şargorodschi menţionează că „eficacitatea intimidării se determină nu

de cruzimea şi severitatea represiunilor, ci de inevitabilitatea acestora. Aplicarea reală a represiuni-

lor este necesară atât pentru a influenţa pe cei din jur, cât şi pentru a-l influenţa pe infractor” [187,

p.364]. Un alt savant rus, cu referinţă la eficacitatea pedepsei, scria: „Dacă pedeapsa real se aplică,

atunci efectul ei restrictiv poate fi atins şi fără cruzime deosebită, dar dacă ea nu se aplică, atunci

chiar şi cea mai straşnică ameninţare ar rămâne ineficientă” [145, p.262-263]. Suntem întru totul de

acord cu aceste opinii enunţate încă în secolul XX, considerându-le actuale până, sau poate mai

ales, în prezent.

Din această constatare deducem că măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi eficiente

în cazul infracţionalităţii reduse. O condiţie sine qua non trebuie respectată – aceste măsuri

10Aceasta rezultă şi din alin.(2) art.75 CP RM, potrivit căruia „o pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative pre-văzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor men-ţionate, nu va asigura atingerea scopurilor pedepsei”.

Page 158: Daniel Martin Thesis

158

urmează să fie aplicate ori de câte ori se comite o astfel de infracţiune. În plus, susţinem că în ase-

menea situaţii ele sunt mult mai eficiente decât pedepsele privative de libertate.

Aplicarea măsurilor alternative privaţiunii de libertate, sporirea eficienţei lor şi recurgerea in-

stanţelor de judecată la acestea sunt legate de un şir de factori de ordin politic, de drept, social.

Politica statului în domeniul combaterii infracţionalităţii

În viziunea noastră, politica statului în domeniul luptei cu criminalitatea s-a schimbat şi a de-

venit una favorabilă recurgerii la măsuri alternative privaţiunii de libertate. În noul Cod penal

a fost mărit numărul pedepselor alternative privaţiunii de libertate, sistemul sancţionator fiind îm-

bogăţit cu o pedeapsă care se bucură de mare popularitate în legislaţia altor state – munca neremu-

nerată în folosul comunităţii. Acesta a fost doar primul pas în domeniul implementării alternativelor

privaţiunii de libertate. Politica de perfecţionare a sistemului sancţionator a cunoscut continuitate.

Prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 184-XVI din 29.06.2006

[30], a fost exclusă pedeapsa privativă de libertate arestul, iar prin Legea pentru modificarea şi

completarea unor acte legislative, nr. 53-XVI din 13.03.2008 [32], a fost exclusă pedeapsa sub for-

mă de trimiterea într-o unitate militară disciplinară. Ex praemissis, o bună parte din sancţiunile Păr-

ţii Speciale a Codului penal al Republicii Moldova a fost completată cu munca neremunerată în fo-

losul comunităţii, această pedeapsă extinzându-şi aria de aplicabilitate. Continuând exemplele de

modificare a politicii statului în domeniul măsurilor alternative privaţiunii de libertate, specificăm

prevederile Capitolului I din Concepţia reformării sistemului penitenciar şi ale Planului de măsuri

pe anii 2004-2013 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, aprobată prin Ho-

tărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1624 din 31.12.2003, potrivit cărora s-a preconizat reo-

rientarea modelului tradiţional de sancţionare penală – de la pedepse privative de libertate spre cele

neprivative [45].

În aşa mod, statul creează toate posibilităţile pentru ca sistemul represiv să-şi schimbe accentele:

de la sancţionarea cu privaţiunea de libertate – spre recurgerea mai frecventă la măsurile alternative,

neprivative de libertate. În acest context este relevantă poziţia unor doctrinari naţionali care susţin că

„este semnificativ faptul diversificării pedepselor alternative celor privative de libertate.” [198, p.49].

În continuare însă profesorul A. Mariţ, fără a explica constatarea, menţionează că „... sarcina dată nu

poate fi considerată suficient de bine realizată” [198, p.49]. Nefiind de acord cu această din urmă con-

cretizare, dorim să specificăm că, dacă măsura juridică implementată recent nu este însoţită imediat de

efectul scontat, din aceasta încă nu rezultă că ea nu este eficientă şi că trebuie imediat exclusă sau în-

locuită cu alta. Pentru realizarea corespunzătoare a tuturor noutăţilor legislative este nevoie de o pro-

pagare adecvată, atât în rândul utilizatorilor cadrului normativ (procurori, judecători, avocaţi), cât şi în

rândul destinatarilor (membrii societăţii), a conţinutului şi efectelor acestora.

Page 159: Daniel Martin Thesis

159

În acest sens, implicarea instituţiilor de stat au avut şi au o importanţă deosebită. Potrivit

Raportului Ministerului Justiţiei privind gradul de cooperare a Ministerului Justiţiei şi a mediu-

lui asociativ în procesul de realizare a Planului de Acţiuni Republica Moldova –Uniunea Euro-

peană pentru trimestrul III 2007, publicat pe site-ul oficial al Ministerului Justiţiei al Republicii

Moldova, în prima jumătate a anului 2007, Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, în cola-

borare cu UNICEF-Moldova, Institutul Naţional al Justiţiei, Institutul de Reforme Penale, a or-

ganizat un şir de măsuri îndreptate spre eficientizarea unor măsuri alternative privaţiunii de li-

bertate. Astfel, la 7 iunie 2007 a fost organizată o masă rotundă cu tematica „Activitatea de

probaţiune în privinţa minorilor”, cu participarea şefilor de oficii şi a executorilor responsabili

de executarea pedepselor penale din Oficiile Bălţi şi Făleşti. La şedinţă s-au discutat: perspecti-

vele colaborării şi măsurile de realizare a obiectivelor în domeniul probaţiunii cu UNICEF în

privinţa minorilor, implicarea acestei organizaţii în pregătirea specialiştilor pentru lucrul cu mi-

norii, precum şi asigurarea tehnico-materială în oficiile de executare. În perioada 23 – 27 iulie

2007, Departamentul de Executare al Ministerului Justiţiei, în colaborare cu Institutul Naţional

al Justiţiei şi Institutul de Reforme Penale, a organizat Seminarul internaţional de instruire a

executorilor responsabili de executarea pedepselor penale, cu tematica „Probaţiunea – activitate

de resocializare a persoanelor aflate în conflict cu legea penală”. Astfel de seminare au fost des-

făşurate şi în teritoriu, la 26 iulie 2007 – în or. Cahul, în mun. Bălţi. La aceste reuniuni au parti-

cipat experţi din Ungaria, reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Institutului de Reforme Penale,

Institutului Naţional al Justiţiei. S-au abordat subiecte cu privire la retrospectiva instituirii ser-

viciului de probaţiune în Republica Moldova, la competenţa serviciului de probaţiune ungar, la

beneficiarii serviciului de probaţiune etc., accentul fiind pus pe colaborarea cu alte structuri sta-

tale şi neguvernamentale etc. [209].

Poziţia oficialilor este una fermă în ceea ce priveşte prioritatea măsurilor alternative privaţiu-

nii de libertate faţă de pedeapsa cu închisoarea. Astfel, potrivit unui comunicat al BASA-press din

15.11.2007, Vladimir Ţurcanu, preşedintele Comisiei Juridice pentru Numiri şi Imunităţi, comen-

tând practica aplicării muncii neremunerate în folosul comunităţii, în calitate de persoană oficială a

statului a menţionat că pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii este cea mai eficien-

tă şi că ar trebui aplicată ori de câte ori este posibil.

Procuratura Generală a Republicii Moldova de asemenea are o poziţie favorabilă aplicării al-

ternativelor privaţiunii de libertate. Pe site-ul oficial al Procuraturii Generale a Republicii Moldova,

la rubrica „Materiale cu caracter normativ şi informaţional” sunt publicate unele reguli pentru pro-

curori în legătură cu munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de pedeapsă penală. Inter

alia, în această informaţie, cu titlu de recomandare, se menţionează că „...de regulă, infractorii

Page 160: Daniel Martin Thesis

160

primari nu trebuie să fie trimişi la închisoare, cu excepţia cazului când natura şi gravitatea infracţiu-

nii justifică o astfel de pedeapsă.” [212].

Atitudinea practicienilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate

În ultimul timp, în vederea constatării cauzelor supraaglomerării instituţiilor penitenciare şi

determinării faptului dacă măsurile alternative privaţiunii de libertate sunt nişte măsuri juridico-

penale eficiente de luptă cu criminalitatea, au fost desfăşurate mai multe sondaje.

Potrivit unui sondaj efectuat de Institutul de Reforme Penale, fiind chestionaţi mai mulţi pro-

curori şi judecători din mun. Chişinău, la întrebarea: prin ce se explică supraîncărcarea cu cauze

penale a organelor justiţiei penale şi suprapopularea instituţiilor penitenciare? au fost date urmă-

toarele răspunsuri.

Procurorii supuşi sondajului dau prioritate în special la doi factori care, în opinia lor, contribu-

ie mai mult la supraîncărcarea cu cauze penale a organelor justiţiei penale şi la suprapopularea insti-

tuţiilor penitenciare: imperfecţiunea unor instituţii sau norme ale Codului penal în vigoare (60 la

sută din respondenţi) şi ineficienţa anumitor instituţii sau norme ale Codului de procedură penală

(fiecare al treilea respondent).

Judecătorii consideră mai importanţi trei factori: 1) sporirea nivelului criminalităţii în ţară (43,5 la

sută); 2) imperfecţiunea unor instituţii sau norme ale Codului penal (37 la sută) şi 3) practic nu se im-

plementează măsurile justiţiei restaurative în sistemul judiciar penal (fiecare al cincilea respondent).

Cea mai mare parte a persoanelor chestionate (46 la sută) s-au pronunţat asupra imperfecţiunii

unor norme din Partea Specială a Codului penal, fiecare al patrulea respondent a indicat imperfecţi-

unea instituţiei pedepsei penale, 23,7 la sută – a individualizării pedepselor, iar 13,2 la sută din res-

pondenţi – a instituţiei liberării de pedeapsa penală. Atât procurorii (53,3 la sută), cât şi judecătorii

(41,3 la sută) sunt de părere că, în primul rând, ar trebui supuse perfecţionării sancţiunile unor nor-

me din Partea Specială a Codului penal; în schimb, diferă viziunea acestor două categorii de specia-

lişti cu privire la reformarea altor instituţii ale legii penale. Dacă procurorii dau prioritate perfecţio-

nării instituţiilor individualizării pedepselor (40 la sută din respondenţi) şi liberării de răspundere

penală (16,7 la sută), atunci judecătorii se pronunţă mai mult pentru reformarea instituţiilor pedep-

sei penale – fiecare al treilea respondent şi pentru liberarea de pedeapsa penală – 15,2 la sută din

persoanele chestionate [193, p.8-9].

Deşi acest sondaj nu vizează direct problema aplicării alternativelor privaţiunii de libertate, re-

zultatele lui sunt elocvente. Practicienii sunt alarmaţi de supraîncărcarea cu cauze penale a organe-

lor justiţiei penale şi de suprapopularea instituţiilor penitenciare. Din conţinutul sondajului putem

deduce că, în general, atât procurorii, cât şi judecătorii sunt nemulţumiţi de această situaţie. Faptul că

procurorii şi judecătorii văd cauza supraaglomerării instituţiilor penitenciare în imperfecţiunea unor

Page 161: Daniel Martin Thesis

161

prevederi legale denotă că ei ar fi gata să aducă la normalitate situaţia creată, aplicând, inclusiv,

alternativele privaţiunii de libertate, dar aceasta nu le permite cadrul normativ.

Pentru a afla totuşi care este poziţia practicienilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de li-

bertate, am realizat un sondaj propriu (Anexa nr.1), la care am făcut trimitere deja în prezenta teză.

Putem afirma cu o doză mare de veridicitate că atitudinea faţă de alternativele privaţiunii de liberta-

te s-a schimbat şi în rândurile lucrătorilor organelor de realizare a justiţiei. Potrivit sondajului la ca-

re au participat 43 judecători şi 51 procurori din mun. Chişinău, am constatat următoarea stare de

fapt: din rândurile judecătorilor chestionaţi, 42 au răspuns că atitudinea faţă de alternativele privaţi-

unii de libertate este favorabilă şi în practica lor, atunci când sancţiunea articolului pentru care per-

soana este trasă la răspundere penală este una alternativă, se apelează mai des la pedepse neprivati-

ve de libertate. Doar un judecător a răspuns că mai des face uz de pedepse privative de libertate. În

rândul procurorilor situaţia este aceeaşi – doar un singur procuror a menţionat că în practica sa face

mai des uz de pedeapsa privativă de libertate, ceilalţi preferând pedepsele neprivative de libertate.

În aşa mod, atitudinea generală faţă de alternativele privaţiunii de libertate în rândul celor care fac

uz de aceste măsuri juridico-penale de constrângere este una absolut favorabilă.

Printre avantajele alternativelor privaţiunii de libertate, care le favorizează faţă de închisoare,

judecătorii şi procurorii au menţionat în special posibilitatea realizării scopurilor pedepsei evitându-

se privaţiunea de libertate, la fel a fost specificat şi faptul că sunt mai puţin costisitoare în executare.

În rândul practicienilor, atât al judecătorilor, cât şi al procurorilor, nu a fost relevată o poziţie

dominantă cu privire la pedeapsa alternativă care este cea mai eficientă. Aşa, 15 judecători şi 16

procurori din cei chestionaţi consideră că cea mai eficientă pedeapsă alternativă este amenda, 13

judecători şi 16 procurori din cei care au participat la sondaj consideră că munca neremunerată este

cea mai eficientă pedeapsă alternativă; restul respondenţilor consideră că toate pedepsele sunt efici-

ente şi aceasta depinde de circumstanţele cauzei concrete şi de personalitatea condamnatului.

În ceea ce priveşte privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită

activitate în calitate de alternativă privaţiunii de libertate, părerile practicienilor s-au dispersat; mai

mult, părerile judecătorilor diferă de părerile procurorilor. Majoritatea judecătorilor consideră că

aceasta nu poate fi în calitate de o măsură alternativă privaţiunii de libertate şi poate fi aplicată doar

ca pedeapsă complementară (în 21 de răspunsuri). O parte, 19 judecători, consideră însă că această

pedeapsă poate fi o alternativă eficientă pentru unele categorii de persoane, iar 3 din judecătorii

chestionaţi nu au răspuns la această întrebare.

Din contra, majoritatea procurorilor chestionaţi au specificat că privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate să apară în calitate de pedeapsă alterna-

tivă privaţiunii de libertate (în 24 cazuri), 16 procurori chestionaţi au menţionat că această pedeapsă

Page 162: Daniel Martin Thesis

162

nu poate fi una alternativă privaţiunii de libertate, iar 4 nu au răspuns la această întrebare. Adevărul

este că doar 15 procurori din cei chestionaţi au solicitat în practica lor (ce-i drept, foarte rar) aplica-

rea acestei pedepse în calitate de pedeapsă principală. Putem constata că la momentul actual, în

practică, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o anumită activitate nu

constituie o alternativă privaţiunii de libertate. Considerăm că în situaţia în care actualele prevederi

legislative vor rămâne în vigoare poziţia faţă de această pedeapsă nu se va schimba, deşi practicieni

care ar putea recurge la această pedeapsă sunt. Aşadar, unica soluţie de redresare a situaţiei create o

vedem în perfecţionarea cadrului legislativ în sensul lărgrii posibilităţilor de aplicare a acestei pe-

depse în calitate de una principală după formula propusă de noi în prezenta teză.

Opinia publică faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate

În diferite state, opinia publică faţă de alternativele privaţiunii de libertate diferă. În unele sta-

te ele găsesc susţinere substanţială, în altele – se confruntă cu scepticismul manifestat în privinţa

acestor măsuri juridico-penale de constrângere [291, p.151].

Unele cercetări realizate în cadrul monitorizării internaţionale a victimizării criminalităţii din

1996 denotă că în statele în care a fost cercetat nivelul încrederii faţă de pedeapsa sub formă de muncă

neremunerată în folosul comunităţii ca alternativă a privaţiunii de libertate este diferit. În scopul cer-

cetărilor, persoanele au fost rugate să aleagă sentinţa corectă într-o cauză penală concretă, şi anume:

un tânăr de 21 de ani a furat dintr-o casă privată un televizor color. Acesta a comis şi mai înainte ast-

fel de furturi. Printre 11 ţări dezvoltate din punct de vedere industrial, cel mai mare procent de con-

damnare la privaţiune de libertate a acestui făptuitor s-a dovedit a fi în SUA – 56%. Următoarea a fost

Marea Britanie. Pe ultimul loc s-a situat Elveţia, unde pentru privaţiunea de libertate s-au pronunţat

doar 9% din respondenţi. În Austria au susţinut condamnarea la privaţiunea de libertate 10%, iar în

Franţa – 11%. În ţările europene, în calitate de pedeapsă în această situaţie cel mai des se propunea

munca neremunerată în folosul comunităţii. Cercetările au demonstrat la fel că nivelul de credibilitate

faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate în unele state a scăzut [154, p.21-32].

Spre satisfacţia noastră, în Republica Moldova, se pare că nu numai legiuitorul, dar şi membrii

de rând ai întregii societăţi ajung cu timpul la concluzia că privaţiunea de libertate nu este unica

măsură, şi nici pe departe cea mai eficientă, de luptă cu criminalitatea.

Cu siguranţă, pentru a promova noi mecanisme, viabile, de prevenire şi combatere a criminali-

tăţii se cer eforturi colosale. Faptul că privaţiunea de libertate are multiple carenţe este ştiut demult,

dar e nevoie nu doar de o „discreditare” a acestei măsuri de constrângere statală, mult mai important

este de a evidenţia avantajele alternativelor privaţiunii de libertate şi de a dovedi că ele într-adevăr

pot face faţă lucrurilor în cazul combaterii criminalităţii reduse. Eo intuito, putem vorbi despre ne-

cesitatea formării poziţiei societăţii privind alternativele privaţiunii de libertate. În acest sens un

Page 163: Daniel Martin Thesis

163

aport considerabil îl au organele mass-media prin intermediul cărora se mediatizează nu numai po-

ziţia legiuitorului faţă de problema măsurilor alternative privaţiunii de libertate, dar şi a instanţelor

de judecată. În doctrina de specialitate se menţionează că în scopul formării unei opinii publice po-

zitive faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate pot fi întreprinse măsuri separate, dar ar fi

mai eficient petrecerea campaniilor speciale, cum ar fi: realizarea diferitelor sondaje, organizarea

manifestărilor stradale, difuzarea materialului propagandistic atât prin poştă, cât şi la întreprinderi,

organizaţii, instituţii etc. [254, p.207-208].

Un rol deosebit îl joacă în acest sens şi organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile obşteşti,

căci, după cum se menţionează în doctrină, lucrul organizaţiilor obşteşti constituie o parte indispen-

sabilă şi absolut necesară în supravegherea respectării drepturilor omului în sistemul justiţiei penale

[241, p.205]. Bineînţeles, între acestea rolul cel mai important, am spune forţa motrice a implemen-

tării alternativelor privaţiunii de libertate în justiţia penală naţională, îl are Institutul de Reforme

Penale. Graţie implicării acestei organizaţii, în practica judiciară a fost implementată şi, după cum

rezultă din datele statistice – foarte eficient, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul

comunităţii. Creşterea considerabilă după anul 2004 a numărului de condamnări la munca neremu-

nerată în folosul comunităţii reprezintă un exemplu elocvent al aportului organizaţiilor obşteşti în

promovarea alternativelor privaţiunii de libertate. Institutul de Reforme Penale a fost acel promotor

al muncii neremunerate în folosul comunităţii care ulterior a făcut să sporească încrederea societăţii

în eficienţa acestei măsuri alternative privaţiunii de libertate. Aportul acestei organizaţii obşteşti

este incontestabil şi nu ştim cum avea să se dezvolte practica judiciară în lipsa activităţii de imple-

mentare, de la început sub formă de program-pilot, a aceste noi pedepse. Cu titlu de exemplu putem

aduce experienţa Federaţiei Ruse care, similar legiuitorului nostru, prevede pedeapsa cu munca ne-

remunerată în folosul comunităţii începând deja cu anul 1996. De menţionat însă că această pedeap-

să nici până în prezent nu şi-a găsit aplicabilitatea cuvenită în practica judiciară şi instanţele de ju-

decată aproape că nu recurg la ea.

Dar la aceasta activitatea organizaţiei neguvernamentale nominalizate nu s-a finalizat. Recent,

Institutul de Reforme Penale, în parteneriat cu Institutul Naţional al Justiţiei, Procuratura Generală

şi Serviciul de Probaţiune al Departamentului de Executare, a organizat un seminar pentru executori

şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale din zona Centru a Republicii Moldova „Uniformiza-

rea aplicării şi executării pedepsei cu munca neremunerată în folosul comunităţii în Republica Mol-

dova”. Evenimentul face parte din strategia de desfăşurare a seminarelor informative pentru judecă-

tori, procurori, executori judiciari şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale care a demarat în

luna ianuarie 2007. În alocuţiunea sa, I.Dolea, directorul Institutului de Reforme Penale, a menţio-

nat că instituţia pe care o conduce, în vederea implementării muncii neremunerate în folosul comu-

Page 164: Daniel Martin Thesis

164

nităţii în practica judiciară naţională, a organizat peste 40 de mese rotunde în toate raioanele repu-

blicii [216, p.1]. Concluzionăm că comunitatea juridică din Republica Moldova destul de consec-

vent şi eficient a determinat opinia publică spre o atitudine favorabilă şi pozitivă faţă de măsurile

alternative privaţiunii de libertate.

Nivelul recidivei în rândul condamnaţilor care execută măsurile alternative privaţiunii de

libertate

Rata recidivei reprezintă unul din indicii care caracterizează nivelul eficienţei sistemului coer-

citiv în stat.

În majoritatea statelor dezvoltate, nivelul criminalităţii de recidivă reprezintă o mărime destul

de constantă, constituind 20-30% din numărul condamnărilor [291, p.160].

În Republica Moldova rata recidivei este mult mai ridicată. Potrivit datelor statistice parvenite

de la Departamentul Instituţiilor Penitenciare pe anii 2002-2007 (Anexa nr.2), nivelul criminalităţii

persoanelor care au săvârşit infracţiuni în stare de recidivă a evoluat în modul următor: în anul 2002

în stare de recidivă au comis infracţiuni 58,6% din cei condamnaţi la pedepse privative de libertate,

în anul 2003 – 60,1%, în anul 2004 – 64,8%, în anul 2005 – 64,5%, în anul 2006 – 63,32% şi în

anul 2007 – 54%.

Datele statistice parvenite de la Departamentul de Executare al Republicii Moldova arată că la

sfârşitul anului 2004 la evidenţa Departamentului se aflau 6019 condamnaţi la pedepse neprivative de

libertate, dintre care au comis infracţiuni repetat doar 47; la sfârşitul anului 2005 la evidenţă erau 9160

condamnaţi, dintre care repetat au comis infracţiuni 83 persoane; la sfârşitul anului 2006 la evidenţă

erau 9428 condamnaţi, dintre care au comis infracţiuni repetat 60 persoane; la sfârşitul anului 2007 la

evidenţă erau 8869 condamnaţi, dintre care infracţiuni repetat au comis 67 persoane. Aceste date de-

monstrează elocvent că nivelul recidivei persoanelor care au fost condamnate la pedepse neprivative de

libertate este net inferior faţă de nivelul recidivei persoanelor condamnate la privaţiune de libertate.

În pofida atitudinii pozitive a practicienilor faţă de alternativele privaţiunii de libertate, ţinând

cont de faptul că în mass-media în ultimul timp se vorbeşte tot mai mult şi mai des despre carenţele

şi neajunsurile pe care le implică condamnarea carcerală, şi s-ar părea că conştiinţa umană în socie-

tatea noastră a suferit o modificare profundă, legată de sporirea toleranţei şi a înţelegerii faţă de cei

care au violat interesele ei prin comiterea infracţiunilor, analiza datelor statistice demonstrează că

schimbarea mentalităţii spre acceptarea sancţiunilor neprivative de libertate este una aparentă şi de-

clarativă, deoarece situaţia de fapt cu referire la utilizarea alternativelor privaţiunii de libertate, sub

aspect procentual raportat la numărul total al celor condamnaţi, este alta.

În perioada 2003-2007, potrivit datelor statistice de la Ministerul Justiţiei (Anexa nr.4) numă-

rul persoanelor condamnate în fiecare an este următorul: în anul 2003 – 17160 condamnaţi; în anul

Page 165: Daniel Martin Thesis

165

2004 – 12751 condamnaţi; în anul 2005 – 14103 condamnaţi; în anul 2006 – 12434 condamnaţi; în

anul 2007 – 9764 condamnaţi.

În aşa mod, în perioada respectivă evidenţiem o scădere esenţială a numărului de condamnări

în perioada 2003-2007, fapt îmbucurător.

În această perioadă la pedeapsa cu închisoarea au fost condamnate: în 2003 – 3551 persoane

(20,7%); în 2004 – 3019 persoane (23,7%); în 2005 – 3193 persoane (22,6%); în 2006 – 2932 per-

soane (23,6%); în anul 2007 – 2261 persoane (23,1%).

Potrivit datelor statistice oficiale ale Ministerul Afacerilor Interne, numărul infracţiunilor în-

registrate pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii ani se reduce. Astfel, în 2003 au fost comise

32984 infracţiuni, iar în 2006 – 24767 [263]. În aşa mod, observăm că din 2003 până în 2006 numă-

rul de infracţiuni comise a scăzut cu circa 25%. Dacă e să considerăm că numărul de infracţiuni

comise este proporţional cu numărul de condamnări, atunci sesizăm că scăderea criminalităţii nu

înseamnă în acelaşi timp şi scăderea cotei procentuale a condamnărilor la pedepse privative de li-

bertate. Din contra, începând cu anul 2003, sub aspect procentual raportat la numărul total al con-

damnaţilor, numărul celor condamnaţi la privaţiune de libertate este în continuă creştere. Menţio-

năm că dimensiunile criminalităţii violente, deci ale celei grave, sunt şi ele în scădere, în unele ca-

zuri chiar depăşind rata generală de scădere a infracţiunilor comise. Potrivit datelor statistice de pe

acelaşi site, în 2003 au fost comise 356 infracţiuni de omor, iar în 2006 – 255, în scădere cu aproape

29%; jafuri şi tâlhării în 2003 au fost comise 1801, iar în 2006 – 1102, în scădere cu aproape 39%.

Ţinând cont de faptul că tradiţional anume aceste infracţiuni se condamnă cu închisoarea, iar numă-

rul lor scade, ajungem la regretabila concluzie că din partea instanţelor de judecată se simte o oare-

care înăsprire a regimului sancţionator. Şi atunci nu este clar: de ce atitudinea favorabilă a judecăto-

rilor şi procurorilor faţă de măsurile alternative privaţiunii de libertate, pe care au remarcat-o majo-

ritatea covârşitoare a respondenţilor, nu se transpune în practică?

În perioada de referinţă (anii 2003-2007), la pedeapsa cu amenda au fost condamnate: în

2003 – 5026 persoane (29,3%); în 2004 – 2046 (16%); în 2005 – 2255 (16%); în 2006 – 2281

(18,3%); în anul 2007 – 2313 (23,4%). Observăm că după o scădere bruscă (de la 29,3% la 16%)

numărul de condamnări la amendă a început să crească. Considerăm că scăderea numărului de con-

damnări la amendă în anii 2004-2005 se datorează în primul rând creşterii limitelor minime ale pe-

depsei cu amenda prevăzute în Codul penal din 2002, faţă de Codul penal din 1961.

Analizând datele statistice parvenite de la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova cu referi-

re la frecvenţa aplicării de către instanţele de judecată a muncii neremunerate în folosul comunităţii,

observăm următoarea situaţie. Dacă în anul 2003 la muncă neremunerată în folosul comunităţii au

fost condamnate doar 4 persoane, în anul 2004 – 155 persoane, atunci în anul 2005 la muncă nere-

Page 166: Daniel Martin Thesis

166

munerată în folosul comunităţii au fost deja condamnate 1796 persoane (12,9%), în 2006 – 3273

persoane (26,8%), iar în anul 2007 – 2355 persoane (24,1%). Sporirea condamnărilor la muncă ne-

remunerată în folosul comunităţii uimeşte. Această măsură juridico-penală se bucură de largă apli-

cabilitate din partea judecătorilor.

Spre deosebire de munca neremunerată în folosul comunităţii, începând cu anul 2003, instan-

ţele de judecată tot mai rar au recurs la condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei. Astfel, dacă în 2003 la această măsură alternativă privaţiunii de libertate au fost condamnate

7737 persoane (45,1%), în anul 2004 – 6303 persoane (49,5%), atunci în anul 2005 au fost condam-

nate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei deja 6281 persoane (44,5%), în 2006 – doar

3648 persoane (29,3%), iar în anul 2007 – 2755 persoane (28,2%). Observăm că din anul 2005, anul

când a început realmente să se aplice munca neremunerată în folosul comunităţii, recurgerea la con-

damnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a scăzut brusc.

În rândul măsurilor juridico-penale de constrângere, ponderea amânării executării pedepsei

pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani este nesemnificativă şi constan-

tă. În perioada 2003-2007 condamnările cu recurgerea la această instituţie juridico-penală nu au de-

păşit rata de 2% anual din numărul total de condamnări. Aceasta dovedeşte că instanţele de judecată

nu o analizează în calitate de o măsură alternativă reală privaţiunii de libertate. În plus, potrivit son-

dajului efectuat, majoritatea practicienilor (judecătorilor şi procurorilor), fiind puşi în situaţia de a

alege dintre condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării

pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani ca tip de liberare de

pedeapsă pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani, au dat preferinţă con-

damnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Mai mult, din toate dosarele studiate, în

care au fost condamnate femeile care au copii mici sau cele gravide, se deduce concluzia că instan-

ţele de judecată recurg la măsura juridico-penală prevăzută de art.96 CP RM numai în cazul când nu

pot aplica condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Această situaţie ni se

pare regretabilă, dar se explică prin actualele prevederi legislative. Sperăm că în cazul în care pro-

punerile legislative expuse în prezenta teză cu referire la instituţia amânării executării pedepsei pen-

tru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8 ani vor fi acceptate, situaţia se va

schimba radical şi această măsură juridico-penală va deveni o alternativă reală şi eficientă pentru

categoria dată de condamnaţi.

Făcând careva totaluri, putem constata cu satisfacţie că introducerea muncii neremunerate în

folosul comunităţii a fost urmată de recurgerea masivă a instanţelor de judecată la această pedeapsă,

ceea ce înseamnă că societatea acceptă de o asemenea măsură alternativă privaţiunii de libertate.

Deranjează însă altceva. În pofida lărgirii spectrului de pedepse alternative privaţiunii de libertate,

Page 167: Daniel Martin Thesis

167

în special prin introducerea muncii neremunerate în folosul comunităţii, instanţele de judecată nu au

redus, ci au sporit, sub aspect procentual, recurgerea la privaţiunea de libertate ca pedeapsă penală.

În practica judiciară numărul de utilizare a alternativelor privaţiunii de libertate nu s-a mărit, ci a

avut loc substituirea unei alternative prin alta. Sporirea condamnărilor la munca neremunerată în

folosul comunităţii a avut loc nu din contul reducerii condamnaţilor la privaţiunea de libertate, ci pe

seama diminuării condamnărilor cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Deci, deşi poli-

tica penală în domeniul implementării alternativelor privaţiunii de libertate este favorabilă, instanţe-

le de judecată nu sunt prea receptive la aceasta, continuând recurgerea la privaţiunea de libertate în

calitate de pedeapsă penală.

Page 168: Daniel Martin Thesis

168

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Sinteza rezultatelor obţinute în urma investigaţiilor efectuate rezidă în:

1. Analiza evoluţiei istorice a măsurilor alternative privaţiunii de libertate atât în plan interna-

ţional, cât şi pe teritoriul Republicii Moldova, determinând etapele dezvoltării acestor măsuri juridi-

co-penale;

2. Analiza conceptelor formulate în doctrina juridică naţională şi străină cu privire la alterna-

tivele privaţiunii de libertate, determinând trăsăturile caracteristice ale acestora;

3. Elaborarea propriului concept al măsurilor alternative privaţiunii de libertate, stabilind

conţinutul instituţiei măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

4. Argumentarea termenului utilizat în vederea definitivării conceptului analizat în prezenta

teză de doctor;

5. Elucidarea avantajelor şi dezavantajelor măsurilor alternative privaţiunii de libertate;

6. Identificarea criteriilor de clasificate a măsurilor alternative privaţiunii de libertate şi con-

turarea diferitelor tipuri de măsuri alternative privaţiunii de libertate în baza acestor criterii;

7. Determinarea standardelor internaţionale cu privire la măsurile alternative privaţiunii de li-

bertate şi stabilirea conţinutului acestora, sintetizând cele mai importante momente pentru legislaţia

naţională în vederea coroborării ei cu aceste standarde internaţionale;

8. Analiza amenzii, muncii neremunerate în folosul comunităţii şi a privării de dreptul de a

ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate sub aspectul atribuirii lor la măsuri al-

ternative privaţiunii de libertate, elucidând trăsăturile lor de bază;

9. Determinarea măsurilor juridico-penale de constrângere, altele decât pedepsele, care se

atribuie la măsurile alternative privaţiunii de libertate şi analiza conţinutului acestora;

10. Analiza politicii penale a Republicii Moldova promovate în domeniul măsurilor alternative

privaţiunii de libertate şi elucidarea condiţiilor care ar spori eficienţa acestora;

11. Prin prisma analizei datelor statistice cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată

naţionale a măsurilor alternative privaţiunii de libertate, elucidarea atitudinii practicienilor faţă de

această instituţie a dreptului penal;

12. Formularea propunerilor de lege ferenda care ar contribui la perfecţionarea actualului ca-

dru normativ juridico-penal şi ar stimula recurgerea mai frecventă a instanţelor de judecată la măsu-

rile alternative privaţiunii de libertate.

Page 169: Daniel Martin Thesis

169

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Generalizând rezultatele cercetărilor efectuate, formulăm următoarele concluzii şi recoman-

dări care, în viziunea noastră, ar putea avea importanţă teoretică şi practică pentru perfecţionarea

reglementărilor legale ale problemelor investigate, precum şi pentru aplicarea în practică a măsuri-

lor alternative privaţiunii de libertate pe viitor.

1. În rezultatul analizei evoluţiei sistemului de drept şi a sistemului sancţionator ale statelor,

în general, şi ale celui naţional, în particular, am constatat că există o interdependenţă între evoluţia

dreptului penal şi evoluţia pedepsei, acestea fiind două sisteme care se intercondiţionează reciproc.

Dreptul penal a urmat calea concepţiei pe care în decursul timpurilor popoarele au avut-o despre

ideea de justiţie penală, idee care servea la modelarea pedepselor. Severitatea represiunii a fost o

continuă cauză de înăsprire a moravurilor, alimentând îndârjirea criminalilor feroci şi mărind numă-

rul acestora. Numai după ce pedepsele au început să fie mai blânde s-a produs acea deplasare puter-

nică de la criminalitatea sângeroasă la criminalitatea frauduloasă. Aceste învăţăminte au fost plătite

scump de omenire, dar, după cum se vede, întotdeauna este nevoie de sacrificii. Astfel, în dreptul

penal, ca şi în alte domenii ale dreptului, necontenit s-au produs schimbări. Politica penală promo-

vată a dovedit că creşterea represiunii penale nici pe departe nu dă acele rezultate care au fost pre-

conizate sau care sunt necesare societăţii. Sporirea represiunii penale prin creşterea populaţiei car-

cerale a dus la o oarecare discreditare a măsurilor de constrângere sub formă de privaţiune de liber-

tate, ceea ce a condiţionat necesitatea de reorientare a politicii penale în domeniul luptei cu fenome-

nul criminalităţii. Deşi măsurile neprivative de libertate care raţional înlocuiau detenţiunea au fost

cunoscute dintotdeauna (în Moldova acestea fiind: strigarea peste sat, amenda, munca corecţională

etc.), statele, ţara noastră nefiind o fericită excepţie, nu prea recurgeau la utilizarea acestora. Odată

cu acutizarea crizei penitenciare a apărut necesitatea de a reevalua sistemul sancţionator, această

reevaluare fiind urmată de elaborarea a noi mecanisme, instrumente şi metode care ar înlocui deţi-

nerea într-un penitenciar, având în acelaşi timp un efect coercitiv şi educativ mai mare chiar decât

privarea făptuitorului de libertate.

Astfel, legea penală, dar în special doctrinarii şi lucrătorii practici sunt în continuă căutare a

unor căi cât mai eficiente de îmbunătăţire a politicii penale promovate de stat şi în acest context al-

ternativele privaţiunii de libertate îşi merită locul lor ca obiect de cercetare.

2. În virtutea multitudinii de concepte care definesc fenomenul măsurilor alternative privaţiu-

nii de libertate, un studiu aprofundat, care să sintetizeze trăsăturile şi esenţa acestora, nu a fost ela-

borat. Deşi în doctrina de specialitate se utilizează termenul „alternativele detenţiunii”, considerăm

că pentru determinarea unei instituţii de drept penal mai precis şi mai adecvat ar fi termenul „măsu-

Page 170: Daniel Martin Thesis

170

rile alternative privaţiunii de libertate”. Acestea conţin trăsături specifice, care justifică analiza lor

distinctă în cadrul măsurilor juridico-penale de constrângere.

3. În teză, măsurile alternative privaţiunii de libertate au fost definite ca acele măsuri de con-

strângere statală (pedepse şi alte măsuri juridico-penale de constrângere), aplicate de către instanţa

de judecată persoanelor vinovate de comiterea infracţiunilor, care sunt chemate să înlocuiască pri-

vaţiunea de libertate, evitând efectele negative ale acesteia, şi constituie un substituent adecvat al ei

potrivit caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise, urmărind scopul restabilirii echităţii

sociale, corijării condamnatului, prevenţiei generale şi speciale prin păstrarea relaţiilor sociale obiş-

nuite ale condamnatului.

4. Pentru o analiză mai aprofundată a măsurilor alternative privaţiunii de libertate prevăzute

de sistemul sancţionator naţional, am decis gruparea acestora în două subsisteme mari: pedepse al-

ternative şi măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate. În urma in-

vestigaţiilor realizate am constatat că la pedepse alternative se atribuie: amenda, munca neremune-

rată în folosul comunităţii şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anu-

mită activitate, iar la alte măsuri juridico-penale de constrângere alternative privaţiunii de libertate

se atribuie: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amânarea executării

pedepsei de către femei gravide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani. În teza de doctorat au

fost expuse definiţiile date noţiunilor de pedeapsă alternativă şi noţiunea de măsuri juridico-penale

de constrângere alternative privaţiunii de libertate, ceea ce ne-a permis să analizăm mai aprofundat

conţinutul şi trăsăturile specifice ale acestor două subsisteme. În acelaşi timp, am concluzionat că

menirea alternativelor privaţiunii de libertate constă în realizarea obiectivelor politicii penale în

domeniul luptei cu criminalitatea prin intermediul menţinerii relaţiilor sociale obişnuite ale con-

damnatului, asigurând astfel echilibrul dintre pericolul social al infracţiunii comise şi constrângerea

aplicată şi respectând, pe de o parte, interesele societăţii, implicit şi ale celui condamnat şi ale rude-

lor acestuia, iar, pe de altă parte – interesele victimei infracţiunii.

5. Instituţia măsurilor alternative privaţiunii de libertate nu este o creaţie a legiuitorului şi

doctrinarilor naţionali, aceasta găsindu-şi oglindire şi analiză detaliată în diverse acte internaţionale.

Actele în cauză, denumite în lucrare „standarde internaţionale în domeniul alternativelor privaţiunii

de libertate”, posedă un şir de trăsături specifice care le atribuie un caracter de autonomie în cadrul

actelor internaţionale. Ele poartă un caracter de recomandare, dar, fiind elaborate pe parcursul anilor

de către diferite organisme internaţionale cu o reputaţie incontestabilă, având la bază experienţa mai

multor state şi a mai multor experţi de forţă în domeniu, au căpătat o autoritate internaţională deo-

sebită, ceea ce determină rolul lor important în perfecţionarea şi definitivarea legislaţiei interne a

statelor care promovează respectarea drepturilor omului.

Page 171: Daniel Martin Thesis

171

6. Analizând pedepsele alternative fiecare în parte, am ajuns la unele constatări. Astfel,

amenda penală reprezintă una dintre cele mai vechi pedepse, consfinţită în legislaţiile penale practic

ale tuturor statelor lumii. Deşi după conţinutul său coercitiv ea constituie cea mai blândă pedeapsă

penală, aceasta rezultând chiar din locul ei în sistemul pedepselor penale prevăzut de art.62 CP RM,

totuşi amenda are un efect coercitiv şi educativ destul de puternic. Conţinutul coercitiv al amenzii se

bazează pe diminuarea situaţiei materiale a celui condamnat, ea având un şir de avantaje în faţa al-

tor pedepse, în special în faţa celor privative de libertate: pentru executarea ei nu sunt necesare in-

stituţii specializate, ea nu rupe condamnatul din societate, în special din sânul familiei, permite o

individualizare strictă a constrângerii statale, ţinându-se cont nu numai de gradul şi caracterul in-

fracţiunii comise, ci şi de starea materială a celui condamnat. Deşi această pedeapsă nu este lipsită

de unele carenţe, în special pentru faptul că caracterul său coercitiv se manifestă doar în cazul în

care persoana supusă constrângerii statale este sensibilă la diminuarea patrimoniului său, totuşi,

având în vedere că astfel de persoane sunt puţin numeroase, considerăm că reprezintă o măsură de

constrângere statală destul de eficientă. Amenda este prevăzută practic în toate capitolele Părţii

Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, exceptând infracţiunile militare, fapt care ne face

să concluzionăm că legiuitorul naţional acordă acestei măsuri de constrângere statală o încredere

deosebită în vederea contracarării criminalităţii de un pericol social redus.

7. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în cali-

tate de pedeapsă alternativă reprezintă o pedeapsă unică care se manifestă prin două variante:

1) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită

activitate. După conţinutul său, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate se caracterizează ca o pedeapsă material-morală cu un efect puternic preventiv.

Deşi ca rezultat al aplicării acestei pedepse pentru condamnat survin consecinţe nefavorabile destul

de puternice, caracterul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o

anumită activitate fiind bine pronunţat, instanţele de judecată ezită să aplice această pedeapsă în ca-

litate de una principală. Actualmente, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exerci-

ta o anumită activitate nu constituie o adevărată pedeapsă alternativă, fapt regretabil. Considerăm că

această situaţie este generată de prevederile legale, care practic nu includ această pedeapsă în calita-

te de una principală, în Partea Specială a Codului penal existând doar două sancţiuni care o conţin.

În lipsa unor prevederi exprese în acest sens, instanţele de judecată nu fac uz de această pedeapsă.

Astfel, în perioada de referinţă analizată în teză (anii 2003-2007) instanţele de judecată niciodată nu

au aplicat privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate în

calitate de pedeapsă principală. În teză ne-am expus opinia şi am făcut careva propuneri de lege

fernda în vederea schimbării situaţiei create.

Page 172: Daniel Martin Thesis

172

8. Făcând o analiză, se pare destul de amplă, a tuturor aspectelor ce ţin de munca neremunera-

tă în folosul comunităţii, am ajuns la concluzia că sub aspect istoric munca neremunerată în folosul

comunităţii îşi are geneza în dreptul privat, în evoluţia sa trecând prin metamorfoza: munca silnică –

munca corecţională – munca comunitară. De menţionat că la etapa actuală sunt ţări care admit dua-

lismul între munca corecţională şi cea în beneficiul societăţii. Munca neremunerată în folosul co-

munităţii în varianta actuală constituie rezultatul colaborării internaţionale a subiectelor de drept

internaţional public, pentru Republica Moldova fiind o noutate legislativă cu statut de pedeapsă pe-

nală principală şi de obligaţie în interiorul termenului de probă, din cadrul condamnării cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei. Analizând doctrina naţională şi cea străină, am constatat că

munca neremunerată în folosul comunităţii este cea mai importantă măsură alternativă privaţiunii de

libertate în majoritatea statelor, în special pentru faptul că optează pentru o filosofie penală dinami-

că şi pozitivă, bazată pe reparare şi prevenire, care se opune pagubei cauzate prin comiterea infrac-

ţiunii. În rezultatul analizei practicii judiciare a Republicii Moldova am ajuns la concluzia că actu-

almente munca neremunerată în folosul comunităţii tinde să devină şi la noi cea mai importantă al-

ternativă privaţiunii de libertate. Dovadă a afirmaţiei date servesc următoarele cifre: în anul 2004 au

fost identificate 155 condamnări la muncă neremunerată în folosul comunităţii, ceea ce a constituit

deja 2% din numărul total al condamnărilor, în anul 2005 s-au pronunţat 1796 condamnări la aceas-

tă pedeapsă (12,9% din numărul condamnărilor), în anul 2006 la munca neremunerată au fost con-

damnaţi deja 3273 persoane (26,8 %), iar în anul 2007 – 2355 persoane (24,1%).

9. Analizând istoricul şi evoluţia instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a execu-

tării pedepsei, am constatat că ea îşi are originea în sistemul anglo-american, zis al probaţiunii. Po-

trivit legislaţiei penale naţionale, această instituţie este o adevărată alternativă privaţiunii de liberta-

te cu un efect coercitiv şi educativ destul de puternic, iar examinând practica judiciară am constatat

că ea este destul de frecvent utilizată de către instanţele de judecată. Sub aspect teoretic, considerăm

că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca instituţie juridico-penală re-

prezintă o măsură de constrângere statală, care constă în liberarea sub anumite condiţii a condamna-

tului de la executarea pedepsei principale aplicate de către instanţa de judecată. În aşa mod, am con-

cluzionat că actuala denumire a instituţiei prevăzute de art.90 CP RM nu corespunde conţinutului

acesteia. La fel, caracterul dispozitiv al normei prevăzute în alin.(6) art.90 CP RM nu obligă instan-

ţele de judecată de a stabili sarcini suplimentare celui condamnat cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei în perioada termenului de probă, ceea ce ştirbeşte, în viziunea noastră, din po-

tenţialul coercitiv al instituţiei în cauză şi nu corespunde prevederilor alin.(1) art.395 CPP RM, mo-

tiv din care propunem ca instanţele de judecată în toate cazurile să aplice condamnatului obligaţii

suplimentare.

Page 173: Daniel Martin Thesis

173

10.Analizând doctrina şi legislaţia naţională sub aspect evolutiv, am constatat că, în evoluţia

sa, amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8

ani în calitate de măsură de constrângere juridico-penală alternativă privaţiunii de libertate a trecut

mai multe etape: de la modalitate de liberare de la executarea pedepsei (instituţie prevăzută de legisla-

ţia execuţional-penală), până la categorie de liberare de pedeapsa penală. Cu referire la art.96 CP RM,

se poate amâna executarea doar a pedepsei cu închisoarea, sub acest aspect, amânarea executării

pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani fiind o alternativă

privaţiunii de libertate. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vâr-

stă de până la 8 ani, ca măsură de influenţă juridico-penală de realizare a răspunderii penale, are un

conţinut propriu şi anumite trăsături ce se exprimă în: 1) aplicarea pedepsei faţă de femei; 2) mani-

festarea umanismului din partea statului faţă de condamnate şi faţă de copiii lor minori sau care tre-

buie abia să apară; 3) existenţa pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către instanţa de

judecată; 4) existenţa unui termen de amânare a executării pedepsei. După natură sa juridică, amâ-

narea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani, fiind o

instituţie distinctă a dreptului penal, reprezintă o categorie de liberare de pedeapsa penală, care are

două forme de manifestare: fie de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,

fie de liberare condiţionată înainte de termen. Deşi o considerăm o măsură de constrângere juridico-

penală destul de eficientă pentru o categorie specială de condamnaţi, am constatat că instanţele de

judecată ezită să recurgă la această instituţie juridico-penală, acordând prioritate condamnării cu

suspendarea condiţionată a executări pedepsei, situaţie care poate fi schimbată doar în urma modifi-

cării legislaţiei actuale şi, ca rezultat, aplicării de către practicieni a instituţiei în cauză.

11. În viziunea noastră, politica statului în domeniul luptei cu criminalitatea s-a schimbat şi a

devenit una favorabilă recurgerii la măsuri alternative privaţiunii de libertate. Pentru realizarea

corespunzătoare a tuturor noutăţilor legislative este nevoie de o propagare adecvată, atât în rândul

utilizatorilor cadrului normativ (procurori, judecători, avocaţi), cât şi în rândul destinatarilor (mem-

brii societăţii), a conţinutului şi efectelor acestora.

Ţinând cont de aceste concluzii, în vederea perfecţionări legislaţiei naţionale şi eficientizării

practicii judiciare, formulăm următoarele propuneri de lege ferenda:

● În vederea armonizării legislaţiei naţionale cu standardele internaţionale în domeniul alter-

nativelor privaţiunii de libertate se cere modificarea unor norme, după cum urmează:

1) completarea Codul de executare al Republicii Moldova cu prevederi care ar stabili insti-

tuirea pe lângă organele care se ocupă cu executarea alternativelor privaţiunii de liberta-

te a unor inspecţii obşteşti care să contribuie la supravegherea condamnatului la măsuri

alterative, dar şi să participe la reinserţia lui socială;

Page 174: Daniel Martin Thesis

174

2) în alin.(3) art.67 CP RM sintagma „se înlocueşte” să fie schimbată cu sintagma „poate fi

înlocuită”.

● Cu referire la amenda penală propunem:

3) includerea amenzii şi în sancţiunile articolelor care prevăd infracţiunile militare;

4) lărgirea în sancţiunile Părţii Speciale a Codului penal a limitelor amenzii;

5) excluderea cazurilor de imposibilitate de a individualiza mărimea amenzii;

6) în alin.(3) art.64 CP RM cifra „150” să fie schimbată cu cifra „50”;

7) în alin.(1) art.217/3 şi în alin.(1) art.355 CP RM cifra „100” să fie înlocuită cu cifra

„50”;

8) în toate sancţiunile în care cifra „150” desemnează mărimea amenzii ea să fie înlocuită

cu cifra „50”;

9) acceptarea amânării şi eşalonării achitării amenzii, în cazurile de imposibilitate de exe-

cutare imediată a acesteia;

10) introducerea unei noi pedepse – zi-amendă;

11) modificarea alin.(5) art.64 CP RM după cum urmează:

a) sintagma „sau complementară” să fie exclusă;

b) în final, alineatul să fie completat cu fraza: „Pedeapsă obţinută în rezultatul comutării

nu poate depăşi limita maximală a pedepsei cu închisoarea stabilită de sancţiunea ar-

ticolului corespunzător”.

1) după alin.(5) art.64 CP RM să fie inclus un nou alineat cu următorul cuprins:

„În caz de eschivare cu rea-voinţă de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă complemen-

tară, instanţa de judecată dispune urmărirea patrimoniului condamnatului în valoarea sumei nea-

chitate a amenzii”;

2) modificarea alin.(7) art.64 CP RM, având următoarea redacţie:

„În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsă prin-

cipală sau complementară, instanţa de judecată poate să dispună amânarea sau eşalonarea executării

ei pe un termen de până la un an”.

● În vederea optimizării şi lărgirii cazurilor de aplicare a pedepsei sub formă de privarea de

dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, propunem următoarele

modificări legislative:

1) art.65 CP al RM să fie modificat, după cum urmează:

a) alin.(1) să fie completat, finalizând cu formula „sau care, datorită caracterului in-

fracţiunii, circumstanţelor cauzei şi personalităţii condamnatului, nu pot fi păstrate

acestuia”;

Page 175: Daniel Martin Thesis

175

b) alin.(3) să fie expus în următoarea redacţie: „(3) Privarea de dreptul de a ocupa anu-

mite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată şi în cazurile când

nu este prevăzută în calitate de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea Specială a

prezentului Cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat,

circumstanţele cauzei şi personalitatea celui condamnat, instanţa de judecată va consi-

dera imposibilă păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de

a exercita o anumită activitate.”;

c) după alin.(3) să fie introdus un nou alineat, având următoarea redacţie: „(4) În cali-

tate de pedeapsă principală, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate poate fi aplicată doar pentru infracţiuni uşoare, mai

puţin grave şi grave, cu condiţia că instanţa de judecată va ajunge la concluzia că

prin aplicarea acesteia vor putea fi realizate scopurile pedepsei prevăzute în

art.61 CP RM”;

d) în alin.(4), după termenul „amenda” conjuncţia „sau” să fie înlocuită cu virgulă, iar

după termenul „comunităţii” să fie introdusă sintagma „sau condamnarea cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei”;

e) alin.(4) va deveni alin.(5);

2) alin.(1) pct.4) art.395 CPP RM, în final să fie completat cu sintagma „, precum şi compu-

tarea suspendării provizorii din funcţie, dacă, până la darea sentinţei, faţă de inculpat a

fost aplicată această măsură procesuală de constrângere”.

● Cu referire la munca neremunerată în folosul comunităţii în calitate de măsură de constrân-

gere statlă se impun anumite modificări ale legislaţiei penale naţionale:

1) în sancţiunile componenţelor prevăzute de alin.(2) art.194, alin.(1) art.197, alin.(1)

art.355 CP RM prepoziţia „de” să fie înlocuită cu formula „de până la”;

2) în alin.(1) art.67 CP RM sintagma „autorităţile administraţiei publice locale” să fie comu-

tată cu sintagma „instanţa de judecată”;

3) după alin.(11) art.67 CP RM să fie introdus un nou alineat cu următorul cuprins: „(2) La

aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii instanţa de judecată trebuie să obţi-

nă acordul scris al inculpatului”;

4) alin.(2) art.67 CP RM să fie modificat după cum urmează: după cifra „240” să fie intro-

dusă sintagma „iar pentru minori – pentru un termen de la 30 la 120 de ore”; în finalul

alineatului să fie introdusă următoarea frază: „Persoanelor care nu au loc de muncă per-

manent sau nu urmează studii şi care au exprimat acordul în acest sens, termenul muncii

li se poate prelungi până la 8 ore pe zi”;

Page 176: Daniel Martin Thesis

176

5) din alin.(4) art.64 CP RM sintagmele „femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă

de până la 8 ani” şi „şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare” să fie excluse;

6) în alin.(5) cifra „18” să fie înlocuită cu cifra „12”;

7) prevederile Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de

muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republi-

cii Moldova nr. 1643 din 31 decembrie 2003, să fie concordate cu prevederile Codului

penal al Republicii Moldova;

8) conţinutul pct.10 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub for-

mă de muncă neremunerată în folosul comunităţii să fie înlocuit cu prevederile din

alin.(9) art.187 al Codului de executare;

9) în pct.33 al aceluiaşi Regulament, sintagma „termenul stabilit al pedepsei” să fie înlocuită

cu sintagma „termenul de executare a pedepsei”.

● În vederea optimizării instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pe-

depsei, propunem următoarele modificări legislative ale art.90 CP RM:

1) în alin.(1) după cuvântul „vinovat” să fie introdusă sintagma „care a recunoscut vina”;

2) alin.(2) să fie completat în final cu următoarea frază: „Termenul de probă aplicat în cazul

condamnării pentru infracţiuni uşoare nu poate depăşi 3 ani, iar în cazul condamnării pen-

tru infracţiuni mai puţin grave sau grave – nu poate fi mai mic de 3 ani”;

3) alin.(3) să fie exclus;

4) actualul alin.(6) să fie modificat după cum urmează: sintagma „îl poate obliga pe con-

damnat” să fie înlocuită cu sintagma „stabileşte una sau mai multe din următoarele obli-

gaţii”;

5) actualul alin.(6) să fie completat cu lit.f), având următoarea redacţie: „să îndeplinească

până la 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii – în cazul adulţilor şi pâ-

nă la 40 de ore – în cazul minorilor” şi cu lit. g) având următorul conţinut: „să îndepli-

nească alte obligaţii care pot contribui la corectarea sa”;

6) în alin.(8) sintagma „poate pronunţa” să fie înlocuită cu sintagma „pronunţă”, iar în final

să fie completat cu următoarea frază: „În orice caz, durata termenului de probă nu poate fi

mai mică de un an”;

7) din textul alin.(11) să fie exclusă următoarea sintagmă: „sau o infracţiune intenţionată

mai puţin gravă”.

● În vederea perfecţionării şi eficientizării instituţiei amânării executării pedepsei pentru fe-

mei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani în cauză, precum şi pentru catalizarea

recurgerii instanţelor de judecată la ea, propunem:

Page 177: Daniel Martin Thesis

177

1) elaborarea şi aprobarea unei Hotărâri explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

Republicii Moldova care să facă o generalizare a practicii aplicării condamnării cu suspen-

darea condiţionată a executării pedepsei şi a amânării executării pedepsei pentru femei gra-

vide şi femei cu copii în vârstă de până la 8 ani şi să recomande în care cazuri faţă de feme-

ile gravide sau femeile cu copii mici să fie aplicată instituţia prevăzută de art.90 CP al RM

şi în care cazuri – să fie dispusă amânarea executării pedepsei (art.96 CP al RM);

2) art.96 CP al RM să aibă următoarea redacţie:

„ Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii

în vârstă de până la 8 ani

(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani cărora

le-a fost aplicată pedeapsa cu închisoare, cu excepţia celor condamnate la închisoare

pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţi-

onal de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le poate amâna executarea

pedepsei.

(2) Amânarea executării pedepsei se dispune pe un termen de probă de la 1 an până la 5

ani. Femeilor care au fost condamnate pentru infracţiuni grave sau deosebit de grave

care nu sunt contra persoanei amânarea executării pedepsei se dispune până când co-

pilul cel mai mic va împlini 8 ani.

(3) Dacă după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă condamnata a dat do-

vadă de comportare corectă şi exemplară şi de o atitudine deosebită faţă de educarea

şi îngrijirea copilului, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită con-

trolul asupra comportamentului ei, poate pronunţa o încheiere privind anularea amâ-

nării executării pedepsei cu eliberarea definitivă de la executarea ei.

(4) La atingerea de către cel mai mic copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:

a) liberează condamnata de la executarea pedepsei sau a părţii neexecutate a pedepsei;

b) înlocuieşte pedeapsa sau partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă.

(5) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a renunţat

la copil sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de

organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei faţă de care

executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de judecată, la propunerea organului

nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să trimită condamnata

pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.

(6) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă infracţi-

une, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.”

Page 178: Daniel Martin Thesis

178

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

a) Internaţionale:

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950

// Tratate internaţionale, 1998, Vol. 1.

2. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului din 20.11.1989 // Tratate interna-

ţionale, 1998, Vol. 1.

3. Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie 1930 // Tratate in-

ternaţionale, 2001, Vol. 27.

4. Convenţia privind abolirea muncii forţate, nr.105 din 25.06.1957 // Tratate internaţionale,

1998, Vol. 1.

5. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966 // Tratate inter-

naţionale, 1998, Vol. 1.

6. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin Rezoluţia Primu-

lui Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30 august

1955 // www.anp-just.ro/recomandari/reg_min.htm.

7. Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de liber-

tate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru măsuri necustodiale

(14 decembrie 1990) // www.dejure.md/library_upld/d234.doc.

8. Recommandation nr.R (87) 3 du Comite des Ministers aux etats membres sur les Regles

penitentiaires europeennes (adoptée par le Comité des Ministres le 12 février 1987, lors de la 404e

réunion des Délégués des Ministres) // wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.

instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=607495&SecMode=1&DocId=692768&Usage=2.

9. Resoluion (76) 10 sur certaines mesures penales de substitution aux peines privatives de

liberte (adoptee par le Comite des Ministeres de 9 mars 1976, lors de la 255e reunion des Delegue

des Ministeres) // wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&

InstranetImage=592114&SecMode=1&DocId=653486&Usage=2.

10. Recommandation nr.R (92)16 du Comite des Ministers aux etats membres relative aux

Regles Europeennes sur les sanctions et mesures appliquees dans la communaute (adoptée par le

Comité des Ministres le 19 octobre 1992, lors de la 482e réunion des Délégués des Ministres) //

wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=57

4915&SecMode=1&DocId=605204&Usage=2.

Page 179: Daniel Martin Thesis

179

11. Recommandation nr.R (99) 22 concernant le surpeuplement des prisons et l'inflation car-

cerale (adoptée par le Comité des Ministres le 30 september 1999, lors de la 681e réunion des

Délégués des Ministres) // wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command=com.instranet.Cmd

BlobGet&InstranetImage=538657&SecMode=1&DocId=412146&Usage=2.

12. Recommandation nr.R (87)18 du Comite des Ministers aux etats membres concernant la

simplification de la justice penale (adoptée par le Comité des Ministres le 17 septembre 1987, lors

de la 410e réunion des Délégués des Ministres) // wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?command

=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=608038&SecMode=1&DocId=694300&Usage=2.

13. Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbună-

tăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare //

http://irp.md/item.php?text_id=535.

b) Naţionale:

14. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, nr.1 din 12.08.1994.

15. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2005 // Monitorul Oficial al Re-

publicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002.

16. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003.

17. Codul cu privire la contravenţiile administrative din 29.03.1985 // Veştile RSSM, 1985, nr.3.

18. Codul muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28.03.2003 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.159-162/648 din 29.07.2003.

19. Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Re-

publicii Moldova, nr.82-86/661 din 22.06.2002.

20. Codul de executare al Republicii Moldova nr.443-XV din 24.12.2004 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005.

21. Codul de executare a sancţiunilor de drept penal nr.1524 din 22.06.1993 // Monitorul Par-

lamentului, nr.1/1 din 30.01.1994.

22. Codul penal din 24.03.1961 // Veştile RSSM, 1961, nr.10.

23. Codul de procedură penală din 24.03.1961 // Veştile RSSM, 1961, nr.10.

24. Legea Republicii Moldova privind unele modificări în Codul penal, nr.1145-XII din

04.08.1992 // Monitorul Parlamentului, nr.8 din 30.08.1992.

25. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr. 51-

XIII din 14.04.1994 // Monitorul Parlamentului, nr.6/7 din 30.06.1994.

Page 180: Daniel Martin Thesis

180

26. Legea Republicii Moldova pentru modificarea Codului penal, Codului de procedură pena-

lă, Codului cu privire la contravenţiile administrative, Codului de executare a sancţiunilor de drept

penal şi Codului muncii, nr.205-XIV din 25.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.7-8/37 din 28.01.1999.

27. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal, Codului de

procedură penală şi Codului de executare a sancţiunilor de drept penal, nr.1404-XIV din 07.12.2000

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.27-28/88 din 06.03.2001.

28. Legea Republicii Moldova privind punerea în aplicare a Codului penal al Republicii Mol-

dova, nr.1160-XV din 21.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-19/1014 din

13.09.2002.

29. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal, nr.211-VX

din 29.05.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.116-120/470 din 13.06.2003.

30. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr.184-

XVI din 29.06.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.126-130/599 din 11.08.2006.

31. Legea privind modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile administra-

tive, nr.14-XVI din 15.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48 din 7.03.2008.

32. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr.53-XVI din 13.03.2008 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.84-85 din 13.05.2008.

33. Legea privind drepturile copilului, nr.338-XIII din 15.12.1994 // Monitorul Oficial al Re-

publicii Moldova, nr.13/127 din 02.03.1995.

34. Legea privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06.07.1995 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.58/641 din 19.10.1995.

35. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, nr.59-60/664 din 26.10.1995.

36. Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat, nr.156-XIV din 14.10.1998 // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, nr.111-113/683 din 17.12.1998.

37. Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei, nr.1245-XV din

18.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.137-138/ 1054 din 10.10.2002.

38. Legea cu privire la statutul militarilor, nr.162-XVI din 22.07.2005 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr.129-131/618 din 30.09.2005.

39. Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti cu privire la introducerea

unor modificări şi completări în Codul penal al RSS Moldoveneşti din 7.04.1977 // Veştile

RSSM, 1977, nr.4.

Page 181: Daniel Martin Thesis

181

40. Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti cu privire la introducerea unor

modificări şi completări în Codul penal al RSS Moldoveneşti din 24.12.1982 // Veştile RSSM,

1982, nr.12.

41. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului cu privire la

modul şi condiţiile de executare în RSS Moldovenească a pedepselor penale care nu sunt legate de

aplicarea măsurilor de înrâurire corecţională prin muncă asupra condamnaţilor, nr.3359 din

05.04.1984 // Veştile, 1984, nr.4/35.

42. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova despre introducerea unor modificări şi comple-

tări în unele acte legislative ale RSS Moldoveneşti, nr.3803-XI din 29.03.90 // Veştile, 1990,

nr.5/95.

43. Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova privind unele modificări de ordin

redacţional în Codul penal, Codul de procedură penală şi Codul cu privire la contravenţiile adminis-

trative din 22.09.1993 // Monitorul Parlamentului, 1993, nr.11.

44. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Statutului Consiliului Eu-

ropei, nr.522-XIII din 12.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.41-42/474 din

28.07.1995.

45. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Concepţiei reformării

sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei refor-

mării sistemului penitenciar, nr.1624 din 31.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.13-15/101 din 16.01.2004.

46. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului cu privi-

re la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comu-

nităţii, nr.1643 din 31.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16-18/124 din

23.01.2004.

47. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aporbarea Statutului executării pe-

depsei de către condamnaţi, nr.583 din 26.05.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr. 91-94/676 din 16.06.2006.

48. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la expertiza medicală a vitalită-

ţii, nr.688 din 22.06.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.98-101/740 din

30.06.2006.

49. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la abrogarea unor hotărâri ale Guver-

nului, nr.1165 din 29.10.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.171-174/1206 din

02.11.2007.

Page 182: Daniel Martin Thesis

182

II. Hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie. Hotărâri ale Curţii Constituţionale.

Practică judiciară.

50. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.16 din 31.05.2004 Cu privire la aplicarea

în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale // Buletinul Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.6.

51. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova despre aplicarea de

către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei naţionale şi internaţionale privind apli-

carea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii şi executarea acestei pe-

depse, nr.8 din 04.07.2005 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005,

nr.12.

52. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind sentinţa judecătorească, nr.5 din

19.06.2006 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2007, nr.1.

53. Decizia Curţii Constituţionale a României nr.463 din 13 noiembrie 1997 referitoare la ex-

cepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.81 alin.4 din Codul penal //

www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=12516.

54. Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1 ra-

686/2004 din 06.10.2004, arhiva judecătoriei raionului Vulcăneşti.

55. Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din

26.10.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.11.

56. Decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1 ra-

297/2005 din 27.04.2005, arhiva judecătoriei sectorului Botanica, mun. Chişinău.

57. Dosarul penal nr.1-878/04, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

58. Dosarul nr.1-389/2005, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

59. Dosarul penal nr.1-938/2005, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

60. Dosarul penal nr.1-818/2006, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

61. Dosarul penal nr.1-566/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

62. Dosarul penal nr.1-557/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

63. Dosarul penal nr.1-580/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

64. Dosarul penal nr.1-550/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

65. Dosarul penal nr.1-446/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

66. Dosarul penal nr.1-493/07, arhiva judecătoriei sectorului Râşcani, mun. Chişinău.

67. Încheierea judecătoriei sectorului Ciocana, mun. Chişinău din 25.07.2007, arhiva judecă-

toriei sectorului Ciocana, mun. Chişinău.

Page 183: Daniel Martin Thesis

183

III. Monografii, tratate, manuale

68. Aramă E. Istoria dreptului românesc. – Chişinău: Reclama, 1998. - 200 p.

69. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh.,

Ulianovschi X., Ursu N. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005. - 656 p.

70. Beccaria C. Despre infracţiuni şi pedepse. – Bucureşti: Rosetti, 2001. - 149 p.

71. Borodac A. Drept penal. Partea Generală. – Chişinău: Ştiinţa, 1994. - 368 p.

72. Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe. Drept penal. Partea Generală. Curs universitar.

Ediţia 4. – Bucureşti: All Beck, 2004. - 372 p.

73. Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. – Chişi-

nău: Cartier juridic, 2005. - 624 p.

74. Brânză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Re-

publicii Moldova. – Chişinău: ARC, 2001. - 448 p.

75. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V., Grosu V., Ţurcanu I. Drept penal. Partea Specială.

Vol. II. – Chişinău: Cartier juridic, 2005. - 804 p.

76. Bulai C. Drept penal român. Partea Generală. Vol. II. – Bucureşti: Cartea de editură şi pre-

să „Şansa”, 1992. - 224 p.

77. Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997. - 460 p.

78. Cernea E. Istoria statului şi dreptului român. – Bucureşti, 1997. - 264 p.

79. Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului şi dreptului românesc. – Bucureşti: Şansa SRL,

1998. - 278 p.

80. Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Vol. 1. – Chişinău: USM, 2001. -

259 p.

81. Condorachi I.D. Trăsăturile caracteristice ale vechiului drept penal românesc. – Bucureşti,

1934. - 20 p.

82. Cuşnir V., Zosim A. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în dreptul penal

contemporan (studiu monografic). – Chişinău, 2007. - 187 p.

83. Daneş Ş., Papadopol V. Individualizarea judiciară a pedepselor. Ediţia a II-a. – Bucureşti:

Editura juridică. - 507 p.

84. Desportes F., Le Junehec F. Le nouveau droit penale. T. I. Droit Penal Generale. – Paris:

Economica, 1999. - 933 p.

85. Dicţionar Enciclopedic. – Chişinău: Cartier, 2001. - 1674 p.

86. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998. - 1194 p.

87. Dongoroz V. Curs de drept penal. – Bucureşti: Editura cursurilor litografiate, 1942. - 734 p.

Page 184: Daniel Martin Thesis

184

88. Donnedieu de Vabres H. Traite de Droit Criminel et de la legislation penal compare. – Pa-

ris: Librairie du Recueil Sirez, 1949. - 1056 p.

89. Gheorghiu-Brădet I. Istoria dreptului românesc de la origini până în 1945. – Braşov:

Tipocart Braşovia, 1994. - 197 p.

90. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă de minori /

X. Ulianovschi, V. Mîrza [ş. a.]. – Chişinău: IRP, 2005. - 124 p.

91. Golubţov I. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Alternative la detenţie. – Chişi-

nău: Prut Internaţional, 2003. - 20 p.

92. Hayek F.A. Drumul către servitute. – Bucureşti: Humanitas, 1993. - 312 p.

93. Istoria dreptului românesc / Coordonator I. Ceterchi. Vol. I. – Bucureşti: Editura Acade-

miei RSR, 1980. - 664 p.

94. Istoria dreptului românesc / Coordonator I. Ceterchi. Vol.II. – Bucureşti: Editura Acade-

miei RSR, 1984. - 439 p.

95. Istoria universală a statului şi dreptului (perioada modernă). Vol. III / A. Guştiuc [ş.a.].

Universitatea de Stat din Moldova, Academia „Ştefan Cel Mare” a MAI. – Chişinău, 2002. - 144 p.

96. Kalmthout A.M., Tak P.J.P. Sanctiones – Sistem in the member-states of the Council of

Europe. Part.1, 1998. - 607 p.

97. Macari Ivan. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea Generală. – Chişinău: CE USM,

2002. - 398 p.

98. Noul Cod penal. – Bucureşti: All Beck, 2004. - 138 p.

99. Pascu Şt., Hanga V. Crestomaţia pentru studiul istoriei statului şi dreptului românesc. Vol.

III. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1963. - 870 p.

100. Pebit E., Zotta C. Codul penal „Carol al II-lea” adnotat. – Editura ziarului „Universul”,

1939. - 234 p.

101. Pop O. Executarea pedepsei privative de libertate. – Chişinău, 2004.- 146 p.

102. Pradel J. Droit penal compare. – Paris: Dalloz, 1995. - 735 p.

103. Pradel J. Droit penal general. – Paris: CUJAS, 1995. - 911 p.

104. Zaporojan I. Criminalitatea are chip de femeie. – Chişinău: ELAN POLIGRAF,

2000. - 161 p.

105. Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан: Материалы ме-

ждународной конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International,

2000. - 234 c.

106. Андреев Н.А. Социология исполнения уголовных наказаний.- Москва: Права чело-

века, 2001.- 137 c.

Page 185: Daniel Martin Thesis

185

107. Багрий-Шахматов Л.В. Уголовная ответственность и наказание. – Минск, 1976. -

383 c.

108. Багрий-Шахматов Л.В., Гуськов В.И. Теоретические проблемы классификации

уголовных наказаний. – Воронеж: Издательство Воронежского Университета, 1971. - 108 c.

109. Беляев Н.А. Цели наказания и средства их достижения в исправительно-трудовых

учреждениях. – Ленинград, 1963. - 186 c.

110. Богданов В.Я. Исправительные работы без лишения свободы. Проблемы сущности

и эффективности. – Москва: ВНИИ МВД СССР, 1978. - 148 c.

111. Бородин С.В., Ляхов Е.Г. Международное сотрудничество в борьбе с уголовной

преступностью. – Москва: Международные отношения, 1983. - 200 c.

112. Брайнин Я.М. Уголовная ответственность и её основания в советском уголовном

праве. – Москва: Юридическая литература, 1963. - 275 c.

113. Галиакбаров Р.Р. Уголовное право. Общая часть: Учебник. – Краснодар: Кубанский

аграрный университет, 1999. - 444 c.

114. Гальперин И.М. Наказание: социальные функции, практика применения. – Москва:

Юридическая литература, 1983. - 206 c.

115. Головко Л.В. Альтернативы уголовному преследованию в современном праве. –

Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002. - 463 c.

116. Горелик И.И., Тишкевич И.С. Вопросы уголовного права (Общей части) в практике

Верховного суда БССР. – Минск: Вышэйшая школа, 1973. - 222 c.

117. Дворянсков И.В., Сергеева В.В., Баталин Д.Е. Применение альтернативных видов

наказания в Западной Европе, США и России (сравнительно-правовое исследование). – Мо-

сква: Центр содействия реформе уголовного правосудия, 2003. - 88 c.

118. Дуюнов В.К. Проблемы уголовного наказания в теории, законодательстве и судеб-

ной практике: Монография. – Курск: РОСИ, 2000. - 218 c.

119. Дуюнов В.К., Цветинович А.Л. Дополнительные наказания. Теория и практика. –

Фрунзе: Илим, 1986. - 238 c.

120. Евтеев М.П. Погашение и снятие судимости. – Москва: Госюриздат, 1964. - 64 c.

121. Елеонский В.А. Уголовное наказание и воспитание позитивной ответственности

личности. – Рязань, 1979. - 68 c.

122. Игнатов А.Н., Красиков Ю.А. Курс российского уголовного права. Том 1. Общая

часть. – Москва: Норма, 2001. - 638 c.

123. Кадари Х.Х. Условное осуждение в советском уголовном праве. Ученные записки

Тартуского университета. Выпуск 44. – Таллин, 1966. - 218 c.

Page 186: Daniel Martin Thesis

186

124. Кампанелла Т. Город солнца. – Москва: Изд-во Академии Наук СССР, 1954. - 228 c.

125. Карпец И.И. Индивидуализация наказания. – Москва: Госюриздат, 1961. - 152 с.

126. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. Часть Общая / Под ред.

Ю.И. Скуратова, В.Л. Лебедева. – Москва: Издательская группа Инфра·М-Норма, 1996. - 324 c.

127. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации. Общая часть. – Мо-

сква: ИНФРА·М-Норма, 1996. - 320 c.

128. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. Н.Ф. Куз-

нецовой. – Москва: Зерцало, 1998. - 878 c.

129. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. Ю.И. Ску-

ратова. – Москва: Инфра-Норма, 1998. - 832.

130. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. А.В. Нау-

мова [и др.] – Москва: Юристь, 2000. - 864 c.

131. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под ред. О.М. Лебе-

дева и Ю.И. Скуратова. – Москва: Норма, 2002. - 856 c.

132. Курс советского уголовного права. Том II. – Ленинград: Изд-во ЛГУ, 1970. - 671 c.

133. Курс советского уголовного права. Том III. – Москва: Наука, 1970. - 350 c.

134. Курс российского уголовного права. Общая часть / Под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В.

Наумова. – Москва: Спарк, 2001. - 454 c.

135. Курс уголовного права. Общая часть. Том II. Учение о наказаниях / Под ред. Н.Ф.

Кузнецовой, И.М. Тяжковой. – Москва: Зеpцало-М, 2002. - 454 c.

136. Лист Ф. Задачи уголовной политики. Спб., 1985. - 103 c.

137. Ломако В.А. Условное осуждение: Текст лекций. – Харьков, 1972. - 44 с.

138. Малиновский А.А. Сравнительное правоведение в сфере Уголовного Права. – Мо-

сква: Международные отношения, 2002. - 370 c.

139. Минин Б.А. Возвратное право. Социальная безопасность и общественное развитие. –

Москва: Международная академия общественного развития, 2002. - 469 с.

140. Назаренко Г.В. Русское уголовное право. Общая часть: Курс лекций. – Москва: Ось

89, 2000. - 79 c.

141. Новый Уголовный кодекс России: Общая часть: Учебное пособие. – Москва: Зер-

цало ТЕИС, 1995. - 164 c.

142. Осипов П.П. Теоретические основы построения и применения уголовно правовых

санкций: Аксиологические аспекты. – Ленинград: Издательство Ленинградского университе-

та, 1976. - 135 c.

Page 187: Daniel Martin Thesis

187

143. Петрашев В.Н. Гуманизация системы наказаний в советском уголовном праве. –

Ростов-на-Дону: Изд-во Ростовского Университета, 1988. - 141 c.

144. Пионтковский А.А. Курс советского уголовного права. Общая часть. Учение о пре-

ступлении по советскому уголовному праву. – Москва: Госюриздат, 1961. - 666 c.

145. Познышев С.В. Основные вопросы о наказании. – Москва, 1904. - 309 с.

146. Преступления и наказания в Российской Федерации. Популярный комментарий

к Уголовному кодексу РФ / Отв. ред. А.Л. Цветинович и А.С. Горелик. – Москва: БЕК,

1997. - 720 c.

147. Саркисова Э.А. Воспитательная роль условного осуждения. – Минск: Наука и тех-

ника, 1971. - 158 c.

148. Сизый А.Ф. Международные правовые стандарты обращения с заключёнными и

проблемы их реализации. – Рязань: РВШ МВД РФ, 1996. - 164 c.

149. Смолькова И.В. Штраф как мера наказания по советскому уголовному праву:

Учебное пособие. – Иркутск, 1979. - 86 c.

150. Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях научно-технической

революции. – Москва: Наука, 1980. - 296 c.

151. Советское уголовное право. Часть Общая. – Москва, 1962. - 67 c.

152. Становский М.Н. Назначение наказания. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 1999. - 458 c.

153. Старков О.В., Милюков С.Ф. Наказание: уголовно-правовой и криминопенологи-

ческий анализ. – СПб.: Юридический центр Пресс, 2001. - 461 c.

154. Стерн Вивьен. Альтернативы тюремному заключению в развивающихся странах. –

Москва: PRI, 1999. - 64 c.

155. Стручков Н.А. Уголовная ответственность и её реализация в борьбе с преступно-

стью. – Саратов, 1978. - 288 c.

156. Стручков Н.А., Бажанов О.И., Ускова И.Б. Обсуждение пенитенциарных проблем

на международном уровне. – Рязань, 1977. - 66 c.

157. Сыч К.А. Уголовное наказание и его классификация: опыт теоретического мо-

делирования: Монография. – СПб.: Санкт-Петербургский университет МВД России,

2002. - 228 c.

158. Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Часть 2. По изда-

нию 1902 года. Allpravo.ru. - 2003 // www.allpravo.ru/library.

159. Тарасов А.Н. Условное осуждение по законодательству России. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2004. - 190 c.

Page 188: Daniel Martin Thesis

188

160. Ткачевский Ю.М. Освобождение от отбывания наказания. – Москва: Юридическая

литература, 1970. - 238 c.

161. Тютюгин В.И. Лишение права занимать определённые должности как вид наказа-

ния по советскому уголовному праву. – Харьков: Вища школа, 1982. - 144 c.

162. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть: Учебник для юридических

вузов / Под ред. профессора Б.В. Здравомыслова. – Москва: Юристъ, 1996. - 510 c.

163. Уголовное право России. Общая часть: Учебник / Под ред. А.И. Рарога. Институт

международного права и экономики. – Москва: Триада, Лтд, 1998. - 318 c.

164. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть: Учебник / Под ред. Б.В.

Здравомыслова. Изд. 2-е, перераб. и доп. – Москва: Юристъ, 1999. - 479 c.

165. Уголовное право. Общая часть: Учебник для вузов / Под ред. И.Я. Козаченко и З.А.

Незнамовой. – Москва: Норма Инфра-М., 1999. - 503 c.

166. Уголовное право России: Учебник для вузов. Том I. Общая часть / Отв. ред. А.Н.

Игнатов, Ю.А. Красиков. – Москва: Издательство Норма, 2000. - 625 c.

167. Уголовное право России. Общая часть / И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова [и др.] –

Москва: Норма, 2001. - 553 c.

168. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть / Под ред. проф. А.И. Раро-

га. – Москва: Юристъ, 2001. - 501 c.

169. Уголовное право России. Общая часть / Н.Ф. Кузнецова, И.М. Тяжкова [и др.] –

Москва: Зерцало – М, 1999. - 387 c.

170. Уголовно-исполнительное право России: Учебник / Под ред. проф. В.И. Селивер-

стова. 2-е изд., перераб. и доп. – Москва: Юристъ, 2000. - 575 c.

171. Уголовный кодекс Голландии. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2001. - 509 c.

172. Уголовный кодекс Грузии. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2002. -407 c.;

173. Уголовный кодекс Израиля. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2005. - 409 c.

174. Уголовный кодекс Литовской Республики. – Санкт-Петербург: Юридический

центр Пресс, 2000. - 460 c.

175. Уголовный кодекс Норвегии. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2003. - 372 c.

176. Уголовный кодекс Республики Белоруссия. – Санкт-Петербург: Юридический

центр Пресс, 2001. - 474 c.

Page 189: Daniel Martin Thesis

189

177. Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии. – Санкт-Петербург: Юри-

дический центр Пресс, 2003. - 524 c.

178. Уголовный кодекс Франции. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2002. - 650 c.

179. Уголовный кодекс Швейцарии. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2002. - 350 c.

180. Уткин В.А. Международные стандарты обращения с осуждёнными и проблемы их

реализации: Учебное пособие. – Томск: Изд-во НТЛ, 1998. - 86 c.

181. Фефелов П.А. Понятие и система принципов советского уголовного права. –

Свердловск. Средне-Уральское книжное издательство, 1970. - 144 c.

182. Фойницкий И.Я. Учение о наказании. – Москва: Добросвет, 2000. - 462 c.

183. Черниловский З.М. Всеобщая история государства и права. – Москва: Юристъ,

1996. - 576 c.

184. Чучаев А.И., Абрахманова Е.П. Лишение свободы и проблемы его реализации. –

Ульяновск: Издательство СВНУ, 1996. - 124 с.

185. Шаргородский М.Д. Наказание по советскому уголовному праву. – Москва: Го-

сюриздат, 1958. - 238 c.

186. Шаргородский М.Д. Наказание, его цель и эффективность. – Ленинград: Изд-во

Ленинградского университета, 1973. - 160 c.

187. Шаргородский М.Д. Избранные труды. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2004. - 657 с.

IV. Publicaţii, rapoarte

188. Alain De Nauw. Les modes alternatifs de reglement de conflits en droit belge // Revue de

droit penal et de criminologie, 1997, No4, p.357-375.

189. Berliba V. Impactul legislaţiei penale speciale asupra detenţiei // Noua legslaţie penală şi

procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra detenţiei). – Chişinău, 2007, p.85-141.

190. Cisse A. Justice transactionnelle et justice penale // Revue de science criminelle et de

droit penal compare, 2001, No3, p.509-519.

191. Community Service Orders – Adults The Windsor case of Kevin Hollinsky // www.csc-

scc.gc.ca/text/pblct/stisfy/1-eng.shtml.

192. Dolea I. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei // Analele Ştiinţifice ale

Universitărţii de Stat din Moldova. Facultatea de Drept. Ştiinţe juridice. Serie nouă: Probleme actu-

ale ale jurisprudenţei. – Chişinău, 2001, nr.5, p.295-302.

Page 190: Daniel Martin Thesis

190

193. Gladchi Gh. Noul Cod penal şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legisla-

ţiei şi practicii de aplicare (studiu sociologic) // Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări

şi controverse. Impactul asupra detenţiei). – Chişinău, 2007, p.5-41.

194. Gladchii Gh. Noi temeiuri ale liberarii de raspundere penală: necesitate si probleme de apli-

care // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Facultatea de Drept. Ştiinţe juridice. Se-

rie nouă: Probleme actuale – teoretice şi practice – privind noua legislaţie a Republicii Moldova cu pri-

lejul aniversării a 45-a de la fondarea Facultăţii de Drept a USM. – Chişinau, 2004, nr.7, p.258-263.

195. Hurtado-Pozo J., Fribourg. L'amend. Essor, diversite des sistemes et perspectives //

Revue Penale Suisse, 1985, No1, p.72-109.

196. Lernell L. Certains aspects philosophiques du probleme des peines pecuniaires // Revue

de science criminelle et de droit penal compare, 1979, No3, p.483-497.

197. Lupaşcu R. Din nou despre graţierea şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei //

Dreptul, 2001, nr.7, p.177-185.

198. Mariţ A. Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi noua legislaţie

penală a Republicii Moldova // Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse.

Impactul asupra detenţiei). – Chişinău, 2007, p.42-84.

199. Martin D. Alternativele privaţiunii de libertate în legislaţia penală a RM // Conferinţa

corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001”. Rezumatele

comunicărilor. „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.1. – Chişinău: CEP USM, 2003, p.79-80.

200. Martin D. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii

în vârstă de până la 8 ani // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.1. –

Chişinău: CEP USM, 2004, p.272-277.

201. Martin D. Munca neremunerată în folosul comunităţii – pedeapsă nouă în legislaţia pena-

lă a Republicii Moldova // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a

USM pe anii 2000-2001”. Rezumatele comunicărilor. „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.1. – Chişinău:

CEP USM, 2003, p.77-78.

202. Martin D. Munca neremunerată în folosul comunităţii (studiu juridic comparat) // Analele

Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Vol.1. – Chişinău: CE USM, 2001, p.310-314.

203. Martin D. Natura juridică şi temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţi-

onată a executării pedepsei în noul Cod penal al Republicii Moldova // Analele Ştiinţifice ale USM.

Seria „Ştiinţe socioumanistice”, Vol.1. – Chişinău: CE USM, 2003, p.183-188.

204. Martin D., Carapunarlî A. Unele probleme privind aplicarea şi executarea pedepsei pena-

le sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii // Revista ştiinţifică „Studia

Universitatis”. Seria „Ştiinţe sociale”, Anul 1, 2007, nr.3, p.161-167.

Page 191: Daniel Martin Thesis

191

205. Mehaignerie M. Pierre. Dixieme anniversaire du travail d'interet generale // Petits

Affiches, 1994, No49, p.1-2.

206. Mitrache C. Consideraţii privind condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a exe-

cutării pedepsei // Analele Universităţii Bucureşti. Drept, 2002, Vol.1, p.94-100.

207. Pradel J. Le travail d'interet generale en Europe Occidentale. Apercus comparatifs //

Revue penitenciare et de droit penale, 1986, No2, p.144-156.

208. Raport privind implementarea alternativelor la detenţie pentru minori / Victor Zaharia

[ş.a.]. – Chişinău, 2006. – 108 p.

209. Raportul Ministerului Justiţiei privind gradul de cooperare al Ministerului Justiţiei şi me-

diului asociativ în procesul de realizare a Planului de Acţiuni Republica Moldova–Uniunea Euro-

peană pentru trimestrul III 2007 // www.justice.md/file/Raportul%20Ministerului%20Justitiei%20

privind%20gradul%20de%20cooperare%20al%20Ministerului%20Justitiei%20si%20mediului%20

asociativ%20la%20implemenarea%20Planului%20de%20Actiuni%20RMUE%20pentru%20trimest

rul%20III%202007.doc.

210. Razac Oliver. L'illusion des peines alternatives // www.interdits.net/2001aout/pri

son4.htm.

211. Screvens Reymond. Le travail d'interet generale // Revue de droit penal et de criminolo-

gie, 1992, No1, p.5-11.

212. Serbinov Ig. Rolul procurorului în aplicarea şi executarea pedepsei. Munca neremunerată

în folosul comunităţii // www.procuratura.md/md/mat/#link2.

213. Serviciul în folosul comunităţii ca alternativă la detenţie în Zimbabwe. Extrase din

„Munca în beneficiul Comunităţii”. Ghid practic. PRI, 2001 // www.irp.md/Library/articole.html.

214. Staechele Francois. Les peines de travail d'interet generale // La practique de l'aplication

des peines. – Paris: IITEC, 1995, p.321-361.

215. Szeiberling Tomas. Consideraţii despre muncă în folosul comunităţii // www.penalre

form.ro/nfc/documente/publicaţii.

216. Tofan E. Pedeapsa cu munca neremunerată: probleme şi soluţii // Dreptul, 2007, anul VI,

nr.19 (182), p.1-3.

217. Tollefson Edwin A. Munca neremunerată în beneficiul comunităţii ca sentinţă în Statele

Unite, Canada şi Uniunea Europană // www.irp.md/Munca/articole.html.

218. Ulianovschi Gh. Amenda în reglementarea noului Cod penal al Republicii Moldova //

Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. I. – Chişinău, 2005, p.406.

219. Walter Ganshof van des Meerche. Reflection sur l'art de juger et l'exercice de la fonction

judiciare // Journal des Tribuneaux, 1973, p.27-33.

Page 192: Daniel Martin Thesis

192

220. Zosim A. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – o modalitate

a executării detenţiunii penitenciare sau o alternativă a ei? // Revista Naţională de Drept, 2005,

nr.10, p.64-67.

221. И.Алексеев. Применение условного осуждения при превышении пределов необхо-

димой обороны // Уголовное право, 2005, №1, с.4-6.

222. Бeляев Л., Кулыгин В. Исключить условное наказание за особо тяжкое преступле-

ние // Российская юстиция, 2003, №4, c.40-41.

223. Бару М.И. Некоторые вопросы соотношения норм различных отраслей права в ох-

ране прав граждан // Советское государство и право, 1963, №12, c.67-74.

224. Виттенберг Г.Б. Совершенствование законодательства о наказании // Советское го-

сударство и право, 1980, №6, c.72-79.

225. Гаджиев Х. Имущественные наказания в системе мер уголовно-правового воздей-

ствия // Советская юстиция, 1988, №16, c.13-15.

226. Гальперин И.М. Использование наказания в борьбе с преступностью // Социали-

стическая законность, 1974, №6, c.17-22.

227. Гаухман Л., Максимов С., Жаворонков А. Справедливость наказаний: принцип и

реальность // Законность, 1997, №7, c.2-6.

228. Жуков А.В. Некоторые проблемы применения отсрочки отбывания наказания бе-

ременным женщинам и женщинам, имеющим малолетних детей // Вестник ВУиТ. Серия

«Юриспруденция». Вып. 19. – Тольятти: ВУиТ, 2002, c.149-163.

229. Иванов В.Н. К дальнейшему совершенствованию советского уголовного законода-

тельства о лишении прав граждан // Учённые записки ВНИИСЗ (Москва), 1964, вып.3 (20),

с.145-167.

230. Исмаилов Б.И. Проблема применения альтернатив уголовному наказанию за преступ-

ления в сфере экономики в Республике Узбекистан // Журнал российского права, 2001, №4, с.123.

231. Кадари Х.Х. Условное осуждение по советскому уголовному праву // Советское го-

сударство и право, 1956, №1, c.76-82.

232. Карпец И.И. На Конгрессе ООН по предупреждению преступности // Социалисти-

ческая законность, 1965, №11, c.50-52.

233. Карпец И.И. Проблемы исполнения уголовных наказаний, исправление и перевос-

питание осуждённых // Научная информация по вопросам борьбы с преступностью. – Моск-

ва, 1981, c.25-72.

234. Книженко О. Условное осуждение или система испытания // Законность, 2002, №9,

с.38-40.

Page 193: Daniel Martin Thesis

193

235. Кудрявцев В.Н. Проблемы наказания, не связанного с лишением свободы // Совет-

ская юстиция, 1968, №1, c.27-28.

236. Кузнецова Н.Ф. Условия эффективности уголовного закона // Проблемы правового

регулирования вопросов борьбы с преступностью. – Владивосток: Издательство Дальнево-

сточного госуниверситета, 1977, с.15-23.

237. Куницкий К. Уголовно-исполнительная политика в Республике Молдова и пробле-

мы исполнения в виде неоплачиваемого труда в пользу общества // Закон и жизнь, 2005,

№12, с.22-24.

238. Ляхов Е.Г. Обсуждение на международном уровне проблем борьбы с преступно-

стью // Советский ежегодник международного права (Москва), 1981, с.311-316.

239. Минская В.С. Штраф как вид уголовного наказания // Советское государство и

право, 1989, №1, с.74-78.

240. Михлин А.С. Имущественные наказания – альтернатива лишению свободы за ме-

нее опасные преступления // Советское государство и право, 1981, №6, с.90-98.

241. Момот О.И. Роль неправительственных организаций в формировании обществен-

ного мнения в отношении мер, не связанных с лишением свободы // Материалы междуна-

родной конференции. – Москва: PRI, 2001, c.205-207.

242. Мондрусов Р.М. Испытательный срок при условном осуждении // Советское госу-

дарство и право, 1954, №6, c.90-91.

243. Наумов А.В. О проблеме наказания в новом Налоговом кодексе России // Человек:

преступление и наказание: Вестник Рязанской высшей Школы МВД РФ 1993, №1, с.7.

244. Осипов П.П., Исмаилoв И.А. О системе санкций и назначении наказания за престу-

пления против личных интересов граждан // Вестник Ленинградского университета, 1973,

№23, вып.4, c.93-102.

245. Петрухин И. Новый уголовный кодекс // Уголовное право, 1999, №3, с.44-46.

246. Под флагом ООН. V Конгресс ООН по предупреждению преступности и обраще-

нию с преступниками // Социалистическая законность, 1976, №2, с.72-75.

247. Сабанин С. Отсрочка отбывания наказания по ст. 46/2 УК // Советская юстиция,

1993, №13, c.19-20.

248. Святченко И. Парламент: политический пинг-понг // Экономическое обозрение,

2007, №45, с.2.

249. Смирнов Л.Н. II Конгресс ООН по предупреждению преступности и обращению с

преступниками // Социалистическая законность, 1961, №1, c.46-52.

Page 194: Daniel Martin Thesis

194

250. Стеничкин Г. Понятие и юридическая природа отсрочки отбывания наказания бе-

ременным женщинам и женщинам, имеющим малолетних детей, как меры уголовно-

правового характера // Российский судья, 2003, №1, с.31-35.

251. Стеничкин Г. Штраф в уголовном праве России // Уголовное право, 2003, №2,

с.77-85.

252. Сухарев А.Я., Бородин С.В. К итогам VI Конгресса ООН по предупреждению пре-

ступности и обращению с правонарушителями // Советское государство и право, 1981, №6,

с.140-144.

253. Ткачевский Ю.М. Условное осуждение // Социалистическая законность, 1963,

№11, c.51-54.

254. Тополева Е. Методы формирования общественного мнения // Материалы междуна-

родной конференции. – Москва: PRI, 2001, c.207-208.

255. Уткин В.А. Альтернативы тюремному заключению в Российской Федерации: пер-

воначальный этап проекта // Материалы международной конференции. – Москва: PRI, 2001,

c.5-12.

256. Уткин В.А. Развитие альтернатив лишению свободы в рамках эксперемента // Со-

действие становлению механизма реализации альтернативных мер наказания в Российской

Федерации // Материалы международного семинара. Самара, 24-25 марта 2002. – Москва:

PRI, 2002, с.12-17.

257. Филимонов О.В. Проблемы применения в России уголовных наказаний, альтерна-

тивных лишению свободы // Развитие альтернативных санкций в российской уголовной по-

литике: опыт и перспективы. Сборник материалов международной конференции (Москва,

29-30 мая 2002 г.). – Москва: PRI, 2002, с. 29-35.

258. Флоря Е. Актуальные вопросы условного осуждения // Analele Ştiinţifice ale Univer-

sităţii de Stat din Moldova. Facultatea de Drept. Ştiinţe juridice. Serie nouă: Probleme actuale – teo-

retice şi practice – privind noua legislaţie a Republicii Moldova cu prilejul aniversării a 45-a de la

fondarea Facultăţii de Drept a USM. – Chişinău, 2004, p.190-197.

259. Харисов В. Когда можно отменять условное осуждение // Уголовное право, 2003,

№4, c.80-81.

260. Черниченко С.В. Развитие международных стандартов и процедур в области прав

человека // Права человека в истории человечества и в современном мире: Сборник Москов-

ской конференции / Под ред. Е.Л. Лукашевой. – Москва: ИГПАН, 1989, с.117-121.

261. Щепельков В.Ф. Проблемы применения и конструирования норм об условном

осуждении // Российский судья, 2002, №2, с.30-32.

Page 195: Daniel Martin Thesis

195

262. Яковлев А.М. Об эффективности исполнения наказания // Советское государство и

право, 1964, №1, с.99-103.

V. Surse Internet

263. www.gov.md/content/ru/0000642.pdf.

264. www.mhg.ru/publicationes/1C30759.

265. www.cenunst.bsu.by/humanrights/documents/document.w.143.shtml.

266. www.procuratura.md/md/mat/#link2.

267. www.interdits.net/2001aout/prison4.htm.

268. www.irp.md/Library/articole.html.

269. www.penalreform.ro/nfc/documente/publicaţii.

VI. Teze de doctorat şi autoreferate la teze de doctorat

270. Sîli V. Recidiva infracţională: Aspecte juridico-penale şi criminologice: Teză de doctor

în drept. – Chişinău, 2008.

271. Zosim A. Alternativele detenţiunii în dreptul penal contemporan: Teză de doctor în

drept. – Chişinău, 2005.

272. Алексеев И.Н. Условное осуждение в уголовном праве России: Дисc. канд. юрид.

наук. – Саратов, 2004.

273. Бурлакова И.А. Условное осуждение: теоретико-правовые и практические пробле-

мы: Автореф. дисc. канд. юрид. наук. – Москва, 2003.

274. Дуюнов В.К. Механизм уголовно-правового воздействия: теоретические основы и

практика реализации: Автореф. дисc. докт. юрид. наук. – Москва, 2001.

275. Кондалов А.Н. Условное осуждение и механизмы его обеспечения: Автореф. дисc.

докт. юрид. наук. – Казань, 2000.

276. Кравец Ю.П. Условное осуждение по советскому уголовному праву: Дисc. докт.

юрид. наук. – Москва, 1991.

277. Крылова Е.С. Лишение права занимать определённые должности или заниматься

определённой деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и

зарубежных стран: Дисс. канд. юрид. наук. – Казань, 2002.

278. Крылова Е.С. Лишение права занимать определённые должности или заниматься

определённой деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и

зарубежных стран: Автореф. дисс. канд. юрид. наук. – Казань, 2002.

Page 196: Daniel Martin Thesis

196

279. Ласковый В. Я. Условное осуждение: Автореф. дисc. докт. юрид. наук. – Москва, 1968.

280. Лядов Э.В. Условное осуждение как институт уголовного и уголовно-исполни-

тельного права: Автореф. дисc. докт. юрид. наук. – Рязань, 2001.

281. Мананкова М.А. Международные стандарты применения уголовно-правовых мер,

не связанных с лишением свободы и вопросы их реализации: Автореф. дисc. канд. юрид. на-

ук. – Томск, 1998.

282. Махоткин В.П. Лишение права занимать определённые должности или заниматься

определённой деятельностью как вид наказания по советскому уголовному праву: Автореф.

дисс. канд. юрид. наук. – Москва: ВНИИПП, 1971.

283. Осадчая Н.Г. Обязательные работы как новый вид наказания в российском уголов-

ном законодательстве: Дисс. канд. юрид. наук. – Ростов-на-Дону, 1999.

284. Палтсер А.Р. Освобождение от уголовной ответственности по советскому уголов-

ному праву: Автореферат дисс. канд. юрид. наук. – Тарту, 1966.

285. Перминов О.Г. Проблемы наказания в уголовном праве России: Автореф. дисс.

канд. юрид. наук. – Москва, 2002.

286. Пронников В.В. Условное осуждение и его правовые последствия: Автореф. дисс.

докт. юрид. наук. – Омск, 2002.

287. Рамазанов А.Ж. Наказания не связанные с лишением свободы и практика их при-

менения: Дисс. канд. юрид. наук. – Коломна, 2002.

288. Смаева.В.Р. Институт условного осуждения в российском уголовном праве, зако-

нодательстве и практика его применения: Автореф. дисс. канд. юрид. наук. – Ижевск, 2002.

289. Стеничкин Г.А. Отсрочка отбывания наказания беременным женщинам и женщи-

нам, имеющим малолетних детей, как уголовно-правовая мера, не связанная с изоляцией от

общества: Дисс. канд. юрид. наук. – Москва, 2003.

290. Тюшнякова О.В. Отсрочка отбывания наказания женщинам как мера уголовно-

правового воздействия: Дисс. канд. юрид. наук. – Тольятти, 2002.

291. Хромых Е.В. Альтернативные лишению свободы уголовные наказания: теория и

практика назначения и исполнения: Дисс. канд. юрид. наук. – Ростов-на-Дону, 2005.

Page 197: Daniel Martin Thesis

197

A D N O T A R E

la teza de doctor în drept: Măsurile alternative privaţiunii de libertate

în legislaţia penală a Republicii Moldova,

realizată de Martin Daniel,

teza de doctor cu titlu de manuscris, la specialitate 12.00.08 – Drept (drept penal).

Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea de Drept,

Chişinău, 2008

Istoria dreptului penal este în ultimă instanţă istoria umanizării pedepsei. Dacă până nu demult

pedeapsa penală se asocia, de regulă, cu privaţiunea de libertate, atunci în ultimul timp atitudinea

faţă de o aşa interpretare a problemei s-a schimbat.

La sfârşitul sec. XIX juriştii teoreticieni, iar mai apoi şi practicienii au ajuns la concluzia că

privaţiunea de libertate, în calitate de pedeapsă penală, posedă prea multe carenţe, în primul rând de

ordin social, pentru a fi o „panacee” de la toate tipurile de criminalitate.

În primul rând aceasta se referă la infracţiunile de un pericol social redus. Supraaglomerarea

penitenciarelor, chisr şi în ţările din punct de vedere economic dezvoltate, a ridicat un şir de între-

bări în politica penală în domeniul luptei cu criminalitatea, determinând o modificare a atutudinii

faţă de privaţiunea de libertate în calitate de pedeapsă.

În legătură cu acest fapt, începând cu anii '70 ai secolului XX unele state au început să caute

ieşire din situaţia creată, în special prin recurgerea la măsurile alternative privaţiunii de libertate.

Această tendinţă se simte şi în Republica Moldova. În acest sens, noua legislaţie penală de pe poziţii

noi tratează problema pedepsei penale, nu doar mărind numărul de pedepse penale neprivative de

libertate, dar şi lărgind cercul de infracţiuni pentru a căror comitere ele pot fi aplicate.

Actualitatea temei alese este determinată de necesitatea soluţionării întregului spectru de pro-

bleme legate de implementarea şi aplicarea în practică a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.

În cele patru capitole ale tezei se întreprinde o analiză a măsurilor alternative privaţiunii de liberta-

te, evidenţiindu-se trăsăturile distincte ale acestora, se argumentează importanţa şi eficienţa lor. Analiza

aprofundată a fiecărei măsuri alternative privaţiunii de libertate în parte a permis elucidarea carenţelor şi

dificenţelor legislative, totodată fiind reliefate cele mai importante aspecte ale instituţiei supuse analizei.

Pe baza cercetărilor efectuate se înaintează un şir de propuneri de lege ferenda în vederea per-

fecţionării legislaţiei şi armonizării ei cu standardele internaţionale în domeniul măsurilor alternati-

ve privaţiunii de libertate.

Page 198: Daniel Martin Thesis

198

Р Е З Ю М Е

к кандидатской диссертации по теме «Альтернативные меры лишения

свободы в уголовном законодательстве Республики Молдова»,

автор Мартин Даниел.

Диссертация в виде рукописи

по специальности 12.00.08 – Уголовное право (Уголовное право)

Государственный Университет Молдовы, Факультет Права, Кишинев, 2008

История развития уголовного права, в конечном итоге, является историей развития уго-

ловного наказания. И если в недалёком прошлом уголовное наказание обязательно отожде-

ствлялось с лишением свободы, то в последнее время отношение к такой трактовке пробле-

мы меняется. В конце ХIХ столетия юристы теоретики, а в последующем и практики, при-

шли к выводу, что лишению свободы в качестве наказания присуще слишком много недос-

татков, в первую очередь социального характера, чтобы являться «панацеей» от всех видов

преступной деятельности. В первую очередь это касается малозначительных преступлений.

Переполненность тюрем, даже в экономически развитых странах, вскрылa ряд вопросов в

уголовной политике по борьбе с преступностью, предопределив переоценку отношения к

лишению свободы в качестве наказания. В связи с этим, начиная с ’70 годов ХХ столетия не-

которые государства стали искать выход из этого положения, в частности, через распростра-

нение применения альтернативных мер лишения свободы. Эта тенденция коснулась и Рес-

публики Молдова. В этом смысле, новое уголовное законодательство с другой позиции трак-

тует проблему наказания, не только увеличив перечень уголовных наказаний, не связанных с

лишением свободы, но и расширив круг преступлений за которые они могут применяться.

На протяжении четырех глав диссертации предпринимается юридический анализ аль-

тернативных мер лишения свободы, выявляются отдельные признаки и подчёркивается зна-

чение и эффективность данного института уголовного права. Углублённый анализ каждой

альтернативной меры в частности позволил выявить законодательные недостатки в этой об-

ласти, подчёркивая самые важные аспекты проанализированного института.

Актуальность выбранной темы обусловлена необходимостью проанализировать весь

круг проблем, связанных с внедрением и применением на практике альтернативны мер ли-

шения свободы.

На основе проведенного анализа автор выдвигает ряд предложений по совершенствова-

нию уголовного законодательства в этой области и по его гармонизации с международными

стандартами.

Page 199: Daniel Martin Thesis

199

S U M M A R Y

For the doctor degree on the top theme

“Alternative measures to imprisonment in the criminal law

of the Republic of Moldova”,

carried out by Martin Daniel

Doctoral dissertation is an authentic manuscript at the specialty 12.00.08 – Criminal Law

(criminal Law). State University of Moldova, Faculty of Law, Chisinau, 2008

The history of development of criminal law is, ultimately, a history of the development of

criminal penalty. While in the recent past the criminal penalty was invariably identified with

imprisonment, lately the approach to this issue has shifted. At the close of the XIXth century,

legal theorists and, later, practitioners concurred that imprisonment as penalty has many flaws,

mainly of social nature, and thus, may not be considered a miracle cure for all types of criminal

activities. This applies, first of all, to petty crimes. The overcrowding of prisons has uncovered

a series of issues in the legal criminal policy of fighting against crimes, even in developed

countries. This, in turn, has determined the reevaluation of attitudes towards imprisonment as

penalty. In this respect, starting with the eighth decade of the XXth century, certain countries

sought ways out of this situation, in particular, by applying measures alternative to imprison-

ment. This trend has been observed as well in the Republic of Moldova. In this respect, the new

criminal legislation has a different approach to the issue of punishment. Not only has the list of

non-imprisonment criminal penalties been extended, but the range of criminal offences subject

to such penalties has been broadened as well.

The four thesis chapters contain an analysis of alternative measures to imprisonment, empha-

sizing their distinct features and arguing their importance and efficiency. The thorough analysis of

each separate alternative measure to imprisonment has allowed the elucidation of legislative gaps

and shortcomings and also underscored the importance of the institution subject to analysis.

The topicality of the selected subject stems from the need to analyze the entire range of issues

concerning the implementation and practical application of alternative measures to imprisonment.

Based on the analysis performed, the author has put forward a series of proposals for the

improvement of criminal legislation in the said field and for its harmonization with interna-

tional standards.

Page 200: Daniel Martin Thesis

200

CUVINTELE-CHEIE

Cuvintele cheie: pedeapsă, măsuri alternative privaţiunii de libertate, pedeapsă alternativă, standar-

de internaţionale, eficienţa pedepsei, răspunderea penală, sistemul pedepselor penale, tipurile

pedepselor penale, privaţiunea de libertate, amenda, munca neremunerată în folosul comunită-

ţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.

Ключевые слова: наказание, альтернативные меры лишения свободы, альтернативное нака-

зание, международные стандарты, эффективность наказания, уголовная ответствен-

ность, система уголовных наказаний, виды уголовных наказаний, лишение свободы,

штраф, неоплачиваемый труд в пользу общества, лишение права занимать определён-

ные должности или заниматься определённой деятельностью.

Keywords: penalty, alternative measures to imprisonment, alternative penalty, international stan-

dards, efficiency of penalty, criminal liability, systems of criminal penalties, types of criminal

penalties, imprisonment, fine, unremunerated social labor, deprivation of right to hold certain

office or to carry out certain activity.

Page 201: Daniel Martin Thesis

201

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

alin. – alineat

art. – articol

CC RM – Codul civil al Republicii Moldova

CE RM – Codul de execuatere al Republicii

Moldova

CP RM – Codul penal al Republicii Moldova

CPP RM – Codul de procedură penală al

Republicii Moldova

ex. – exemplu

lit. – litera

mun. – municipiul

nr. – numărul

or. – oraşul

p. – pagină

pct. – punctul

RSSM – Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească

RSSU – Republica Sovietică Socialistă

Ucraineană

sec. – secolul

u.c. – unităţi convenţionale

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice So-

cialiste

Page 202: Daniel Martin Thesis

I

Anexă nr. 1

INTRODUCERE

Faptul că persoanele sunt private de libertate nu soluţionează problema scăderii ratei crimina-

lităţii, reeducării persoanei şi reintegrării acesteia în societate. Din acest principal motiv, actualmen-

te se caută noi soluţii pentru a realiza scopurile pedepsei penale fără a se recurge la privarea de li-

bertate a vinovatului. Una din variantele posibile ar fi aplicarea alternativelor privaţiunii de libertate

în cazul comiterii unor infracţiuni ce nu prezintă un grad de pericol social sporit.

Menirea acestui studiu este de a afla părerea specialiştilor-practicieni referitor la aplicarea al-

ternativelor privaţiunii de libertate.

Rezultatele obţinute vor fi utilizate doar în scopuri ştiinţifice şi sperăm că vor contribui la o

eventuală perfecţionare şi dezvoltare a ştiinţei dreptului penal.

Mulţumim anticipat pentru participare!

1. Activaţi în calitate de:

a) judecător b) procuror

2. Aveţi vechime în muncă:

a) până la 5 ani b) 5-10 ani c) mai mult de 10 ani

3. În practica Dvs personală, atunci când sancţiunea este alternativă, apelaţi cel mai des la pe-

deapsa privativă de libertate sau neprivativă de libertate:

a) privativă de libertate b) neprivativă de libertate

4. Cum motivaţi alegerea aplicării pedepselor privative de libertate:

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

5. Care este atitudinea Dvs faţă de pedepsele alternative privaţiunii de libertate (amenda,

munca neremunerată în folosul comunităţii, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

Page 203: Daniel Martin Thesis

II

exercita o anumită activitate), sub aspectul eficienţei şi avantajelor acestora în comparaţie cu pe-

deapsa cu închisoarea:

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

6. Care din pedepsele alternative (amenda, munca neremunerată în folosul comunităţii, priva-

rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate) vi se pare cea mai

eficientă? Argumentaţi răspunsul.

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

7. La etapa actuală, în opinia Dvs, pedepsele alternative privaţiunii de libertate pot satisface

scopurile pedepsei penale prevăzute în art.61 CP RM (restabilirea echităţii sociale, corectarea con-

damnatului, prevenţia generală şi specială)?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

8. Cum vi se par limitele amenzii prevăzute de art.64 CP RM (de la 150 la 1000 unităţi con-

venţionale, iar pentru infracţiuni comise în interes material – până la 5000 unităţi convenţionale)?

a) limitele sunt normale b) limitele sunt prea mari c) limitele sunt prea mici

d) propun ca limitele să fie următoarele ___________________________________________

9. Cât de des aţi solicitat aplicarea (sau aţi aplicat) privării de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă principală?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

Page 204: Daniel Martin Thesis

III

10. Cum credeţi, poate fi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate o pedeapsă alternativă privaţiunii de libertate eficientă pentru anumite categorii de

infracţiuni? Poate fi această pedeapsă privită în calitate de una principală? Argumentaţi răspunsul.

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

11. Cum vi se pare, poate fi aplicată privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni de un

grad de pericol social sporit? Argumentaţi răspunsul.

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

12. Conform art.67 CP RM, genul muncii la care este antrenată persoana condamnată la mun-

ca neremunerată în folosul comunităţii este determinat de autorităţile administraţiei publice locale.

Cum credeţi, nu ar fi mai bine ca genul muncii să fie determinat de instanţa de judecată? Argumen-

taţi răspunsul.

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

13. Care este atitudinea Dvs faţă de alte măsuri alternative privaţiunii de libertate care nu sunt

pedepse (condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei; amânarea executării pe-

depsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani). Pot ele realiza scopuri-

le pedepsei penale prevăzute de art.61CP RM?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

Page 205: Daniel Martin Thesis

IV

14. Cât de des aţi recurs Dvs la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a execută-

rii pedepsei?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

15. Reieşind din alin.(6) art.90 CP RM, instanţa nu este obligată, ci are dreptul de a aplica obli-

gaţii suplimentare. Aţi aplicat vreodată codamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei

fără a i se stabili condamnatului obligaţii suplimentare prevăzute de alin.(6) art.90 CP RM? Cum vi se

pare, instanţa de judecată tebuie să aplice în toate cazurile obligaţii suplimentare condamnatului,

sau de la caz la caz?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

16. Cum vi se pare, lista obligaţiilor care pot fi impuse condamnatului cu suspendarea condiţi-

onată a executării pedepsei, prevăzută în alin.(6), art.90 CP al RM, trebuie să fie exhaustivă, sau

instanţa de judecată trebuie să aibă posibilitatea de a stabli şi alte obligaţii, care nu sunt prevăzute în

alin.(6) art.90 CP RM, dar care ar contribui la corectarea condamnatului? Trebuie aceasta stipulat

expres în Codul penal?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

17. Cât de des aţi recurs Dvs la instituţia amânîrii executării pedepsei pentru femei gravide şi

femei care au copii în vârstă de până la 8 ani?

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

Page 206: Daniel Martin Thesis

V

18. Dacă faţă de femeia gravidă sau cea cu copii mici în vârstă de până la 8 ani, trasă la

rspunderea penală, va fi posibilă aplicarea şi a condamnării cu suspendarea condiţionată a exectării

pedepsei (art.90 CP RM) şi a amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au

copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP RM), care din aceste două instituţii veţi alege? Argumen-

taţi răspunsul.

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

________________________________________________________________________________

Page 207: Daniel Martin Thesis

I

Anexă nr. 2

Page 208: Daniel Martin Thesis

II

Page 209: Daniel Martin Thesis

III

INFORMAŢIA

privind numărul condamnaţilor deţinuţi în

penitenciarele DIP al MJ al RM

în anii 2003 – 2008

În penitenciarele Republicii

Moldova se deţin:

la

01.01.03

la

01.01.04

la

01.01.05

la

01.01.06

la

01.01.07

la

01.01.08

TOTAL 10925 10591 9377 8876 8679 7895

Condamnaţi 7525 7836 6920 6404 6647 6521

femei 327 329 247 312 303 Din ei:

minori 148 161 66 98 187 85

Preveniţi 3379 2755 2457 2472 2032 1374

femei 194 181 150 170 124 143 Din ei:

minori 172 108 113 130 84 67

Persoanele aflate la

tratament în Instituţii-

le de reabilitare socială

21 - - - - -

In

clu

siv

:

din ele femei - - - - - -

Page 210: Daniel Martin Thesis

IV

1. Caracteristica condamnaţilor în dependenţă

de infracţiunile săvârşite

Infracţiuni la

01.01.03

la

01.01.04

la

01.01.05

la

01.01.06

la

01.01.07

la

01.01.08

Infracţiuni contra vie-

ţii şi sănătăţii persoa-

nei (art.art.145-163)

1884

(25,04%)

1931

(24,64%)

1789

(25,85%)

1628

(25,42%)

1708

(25,7%)

1724

(26,44%)

Infracţiuni contra li-

bertăţii, cinstei şi

demnităţii persoanei

(art.art. 164-167)

- - - -26

(0,4%)

60

(0,92 %)

Infracţiunile privind

viaţa sexuală

(art.art.171 -175)

429

(5,7%)

429

(5,47%)

407

(5,88%)

374

(5,8%)

379

(5,7%)

351

(5,38 %)

Infracţiuni contra pa-

trimoniului

(art.art.186-200)

4155

(55,22%)

4429

(56,52%)

3788

(54,74%)

3255

(50,82%)

3591

(54,0%)

3257

(49,95 %)

Infracţiuni contra să-

nătăţii publicii şi con-

vieţuirii sociale (art.

art. 211-222)

268

(3,56%)

254

(3,2%)

304

(4,4%)

298

(4,7%)

214

(3,2%)

256

(3,93 %)

Infracţiuni contra se-

curităţii publice şi a

ordinii publice

(art.art.278-302)

209

(2,78%)

236

(3,01%)

197

(2,85%)

142

(2,22%)

153

(2,3%)

160

(2,45 %)

Infracţiuni militare

(art.art.364-392)

9

(0,12%)

5

(0,1%)

3

(0,04%)

9

(0,09%)

3

(0,1%)

8

(0,12 %)

Alte infracţiuni 571

(7,58%)

543

(6,92%)

432

(6,24%)

701

(10,95%)

573

(8,6%)

705

(10,81 %)

Total 7525

(100%)

7836

(100%)

6920

(100%)

6404

(100%)

6647

(100 %)

6521

(100 %)

Page 211: Daniel Martin Thesis

V

2. Caracteristica condamnaţilor în dependenţă

de numărul antecedentelor penale

la

01.01.03

la

01.01.04

la

01.01.05

la

01.01.06

la

01. 01.07

la

01.01.2008

Prima dată 3112

(41,4 %)

3129

(39,9%)

2439

(35,2%)

2273

(35,5%)

2438

(36,68%)

3000

(46,01%)

a doua dată 2027

(26,9 %)

2265

(28,9%)

2068

(29,9%)

1954

(30,5%)

2089

(31,43%)

1641

(25,16%)

a treia dată 1223

(16,2 %)

1309

(16,7%)

1418

(20,5%)

1168

(18,2%)

1090

(16,4 %)

962

(14,75%)

a patra şi

mai mult

1163

(15,5 %)

1133

(14,5%)

995

(14,4%)

1009

(15,8%)

1030

(15,5 %)

918

(14,08%)

Total 7525

(100%)

7836

(100%)

6920

(100%)

6404

(100%)

6647

( 100%)

6521

(100 %)

Page 212: Daniel Martin Thesis

VI

1063310925

10591

9377

88768679

7895

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

la 01.01.02 la 01.01.03 la 01.01.04 la 01.01.05 la 01.01.06 la 01.01.07 la 01.01.08

TOTAL

Numărul total al femeilor şi minorilor deţinuţi în penitenciare

0

100

200

300

400

500

600

la 01.01.02la 01.01.03la 01.01.04la 01.01.05la 01.01.06la 01.01.07la 01.01.08

404

521 510

394417

436 446

291

320

269

179

228

271

152

Femei

Minori

Page 213: Daniel Martin Thesis

VII

1. C

ara

cter

isti

ca c

on

dam

nan

tilo

r in

dep

end

enta

de

infr

act

iun

ile

savir

site

Page 214: Daniel Martin Thesis

VIII

2. Caracteristica condamnaţilor în dependenţă

de numărul antecedentelor penale

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

la 01.01.02 la 01.01.03 la 01.01.04 la 01.01.05 la 01.01.06 la 01.01.07 la 01.01.08

3372

3112 3129

2439

2273

2438

3000

1510

2027

2265

20681954

2089

1641

11911223

13091418

11681090

962988

1163 1133

995 1009 1030

918

Prima dată

a doua dată

a treia dată

a patra şi mai mult

C a r a c t e r i s t i c a

condamnaţilor după tipul de infracţiuni săvîrşite

conform stării la 01 martie 2008

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Codul penal an.2002

Omorul intenţionat art.145 al.1 159 2,44

Omorul intenţionat art.145 al.2 64 0,98

Omorul intenţionat art.145 al.3 370 5,69

Omorul săvîrşit în stare de afect art.146 4 0,06

Lipsirea de viaţă din imprudenţă art.149 al.1 4 0,06

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.151 al.1 58 0,89

Page 215: Daniel Martin Thesis

IX

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.151 al.2 94 1,45

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.151 al.3 5 0,08

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.151 al.4 254 3,90

Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.152 al.1 9 0,14

Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătă-

ţii art.152 al.2 32 0,49

Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă art.154 al.2 1 0,02

Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corpo-

rale sau a sănătăţii art.155 1 0,02

Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii

cauzate din imprudenţă art.157 al.2 1 0,02

Răpirea unei persoane art.164 al.2 5 0,08

Traficul de fiinţe umane art.165 al.1 6 0,09

Traficul de fiinţe umane art.165 al.2 61 0,94

Traficul de fiinţe umane art.165 al.3 3 0,05

Privaţiunea ilegală de libertate art.166 al.2 2 0,03

Privaţiunea ilegală de libertate art.166 al.3 1 0,02

Violul art.171 al.1 27 0,42

Violul art.171 al.2 97 1,49

Violul art.171 al.3 44 0,68

Acţiuni violente cu caracter sexual art.172 al.1 7 0,11

Acţiuni violente cu caracter sexual art.172 al.2 51 0,78

Acţiuni violente cu caracter sexual art.172 al.3 50 0,77

Raportul sexual cu o persoană care nu a atins vîrsta de 14 ani

art.174 al.1 2 0,03

Acţiuni perverse art.175 al.1 10 0,15

Violarea de domiciliu art.179 al.2 4 0,06

Page 216: Daniel Martin Thesis

X

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Furtul art.186 al.1 19 0,29

Furtul art.186 al.2 910 13,99

Furtul art.186 al.3 1 0,02

Jaful art.187 al.1 6 0,09

Jaful art.187 al.2 423 6,50

Tîlhăria art.188 al.1 10 0,15

Tîlhăria art.188 al.2 281 4,32

Tîlhăria art.188 al.3 22 0,34

Şantajul art.189 al.1 2 0,03

Şantajul art.189 al.2 8 0,12

Şantajul art.189 al.3 5 0,08

Şantajul art.189 al.4 4 0,06

Escrocheria art.190 al.1 1 0,02

Escrocheria art.190 al.2 44 0,68

Delapidarea averii străine art.191 al.2 5 0,08

Pungăşia art.192 al.1 4 0,06

Pungăşia art.192 al.2 2 0,03

Însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari art.195 al.1 445 6,84

Însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari art.195 al.2 381 5,86

Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încrede-

re art.196 al.1 6 0,09

Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor art.197 al.1 1 0,02

Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor art.197 al.2 5 0,08

Dobîndirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au

fost obţinute pe cale criminală art.199 al.2 2 0,03

Eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea co-

piilor art.202 6 0,09

Traficul de copii art.206 al.1 4 0,06

Traficul de copii art.206 al.2 1 0,02

Traficul de copii art.206 al.3 5 0,08

Atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la 4 0,06

Page 217: Daniel Martin Thesis

XI

Infracţiune Numărul

persoanelor %

săvîrşirea unor fapte imorale art.208 al.1

Atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la

săvîrşirea unor fapte imorale art.208 al.3 1 0,02

Atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi

alte substanţe cu efect narcotizant art.209 al.2 2 0,03

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor fără scop de înstrăinare art.217 al.1 31 0,48

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor fără scop de înstrăinare art.217 al.2 76 1,17

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor fără scop de înstrăinare art.217 al.3 33 0,51

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor fără scop de înstrăinare art.217 al.4 40 0,61

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor în scop de înstrăinare art.2171 al.2 1 0,02

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor în scop de înstrăinare art.2171 al.3 9 0,14

Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a ana-

loagelor lor în scop de înstrăinare art.2171 al.4 10 0,15

Consumul ilegal public sau organizarea consumului ilegal de sub-

stanţe narcotice, psihotrope sau analoage ale acestora art.2175 al.1 4 0,06

Prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substan-

ţelor narcotice sau psihotrope art.218 al.2 1 0,02

Prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substan-

ţelor narcotice sau psihotrope art.218 al.3 7 0,11

Organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru

consumul substanţelor narcotice sau psihotrope

art.219 al.1

3 0,05

Organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru

consumul substanţelor narcotice sau psihotrope

art.219 al.2

6 0,09

Page 218: Daniel Martin Thesis

XII

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Proxenetismul art.220 al.1 1 0,02

Proxenetismul art.220 al.2 3 0,05

Profanarea mormintelor art.222 al.2 2 0,03

Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor

de valoare false art.236 al.1 5 0,08

Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor

de valoare false art.236 al.2 18 0,28

Fabricarea sau punerea în circulaţie a cardurilor sau a altor carne-

te de plată false

art.237 al.2

2 0,03

Contrabanda art.248 al.2 2 0,03

Contrabanda art.248 al.5 2 0,03

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul

de transport art.264 al.3

14 0,22

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul

de transport art.264 al.4

14 0,22

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul

de transport art.264 al.5

5 0,08

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul

de transport art.264 al.6

9 0,14

Părăsirea locului accidentului rutier art.266 1 0,02

Răpirea mijlocului de transport art.273 al.1 28 0,43

Răpirea mijlocului de transport art.273 al.2 22 0,34

Răpirea mijlocului de transport art.273 al.3 29 0,45

Acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor art.286 2 0,03

Huliganismul art.287 al.1 18 0,28

Huliganismul art.287 al.2 33 0,51

Page 219: Daniel Martin Thesis

XIII

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Huliganismul art.287 al.3 46 0,71

Pirateria art.289 al.2 1 0,02

Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comer-

cializarea ilegală a armelor şi muniţiilor art.290 al.1 3 0,05

Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comer-

cializarea ilegală a armelor şi muniţiilor art.290 al.2 1 0,02

Fabricarea, procurarea, prelucrarea, păstrarea, transportarea, fo-

losirea sau neutralizarea substanţelor explozive ori a materialelor

radioactive art.292 al.1

1 0,02

Declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă

art.312 al.1 1 0,02

Evadarea din locurile de deţinere art.317 al.1 79 1,21

Evadarea din locurile de deţinere art.317 al.2 13 0,20

Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare art.319 32 0,49

Nesupunerea prin violenţă cerinţelor administraţiei penitenciaru-

lui art.321 al.1 8 0,12

Favorizarea infracţiunii art.323 al.1 3 0,05

Coruperea activă art.325 al.1 1 0,02

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu art.328 al.2 1 0,02

Neglijenţa în serviciu art.329 al.2 1 0,02

Ameninţarea sau violenţa săvîrşită asupra unei persoane cu funcţie

de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria ob-

ştească art.349 al.2

3 0,05

Atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei

art.350 al.1 4 0,06

Samavolnicia art.352 al.2 1 0,02

Samavolnicia art.352 al.3 3 0,05

Confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor

oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false

art.361 al.1

1 0,02

Page 220: Daniel Martin Thesis

XIV

Infracţiune Numărul

persoanelor %

Confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea documentelor

oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false

art.361 al.2

1 0,02

Trecerea ilegală a frontierei de stat art.362 al.1 10 0,15

Trecerea ilegală a frontierei de stat art.362 al.2 1 0,02

Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea

puterii art.370 al.2 1 0,02

Dezertarea art.371 al.1 4 0,06

Dezertarea art.371 al.2 2 0,03

Codul penal an.1961

Banditismul art.74 37 0,57

Acţiunile, care dezorganizează activitatea instituţiilor de corectare

prin muncă art.741 al.1 1 0,02

Acţiunile, care dezorganizează activitatea instituţiilor de corectare

prin muncă art.741 al.2 1 0,02

Înfiinţarea sau conducerea unei organizaţii criminale şi apartenen-

ţa la ea art.742 al.1 1 0,02

Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi art.84 al.1 1 0,02

Omorul premeditat săvârşit cu circumstanţe agravante art.88 658 10,12

Omorul premeditat art.89 129 1,98

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale art.95 al.1 7 0,11

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale art.95 al.2 39 0,60

Violul art.102 al.1 2 0,03

Violul art.102 al.3 25 0,38

Violul art.102 al.5 30 0,46

Raportul sexual cu o persoană care n-a împlinit şaisprezece ani

art.103 7 0,11

Satisfacerea prin constrângere a poftei sexuale în forme perverse

art.1031 al.1 5 0,08

Satisfacerea prin constrângere a poftei sexuale în forme perverse 2 0,03

Page 221: Daniel Martin Thesis

XV

Infracţiune Numărul

persoanelor %

art.1031 al.2

Pervertirea unor persoane, care n-au împlinit şaisprezece ani

art.104 2 0,03

Homosexualismul prin constrângere art.106 3 0,05

Vânzarea şi traficul de copii art.1131 1 0,02

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin

furt art.119 al.1 3 0,05

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin

furt art.119 al.2 36 0,55

Sustragerea de bunuri din avutul propritarului, săvârşită prin furt

art.119 al.3 76 1,17

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin

furt art.119 al.4 133 2,04

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin jaf

art.120 al.1 1 0,02

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin jaf

art.120 al.2 17 0,26

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin jaf

art.120 al.3 24 0,37

Sustragerea de bunuri din avutul proprietarului, săvârşită prin jaf

art.120 al.4 11 0,17

Tîlhăria în scopul sustragerii avutului proprietarului art.121 al.1 2 0,03

Tîlhăria în scopul sustragerii avutului proprietarului art.121 al.2 160 2,46

Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului art.122 al.2 2 0,03

Sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului art.122 al.3 7 0,11

Sustragerea în proporţii deosebit de mari din avutul proprietarului

art.1231 322 4,95

Dobândirea prin şantaj a avutului proprietarului art.125 al.3 4 0,06

Dobândirea prin şantaj a avutului proprietarului art.125 al.4 7 0,11

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi

de exploatare a mijloacelor de transport de către persoanele care 1 0,02

Page 222: Daniel Martin Thesis

XVI

Infracţiune Numărul

persoanelor %

conduc mijloace de transport art.177 al.3

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi

de exploatare a mijloacelor de transport de către persoanele care

conduc mijloace de transport art.177 al.4

1 0,02

Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a

mijloacelor de transport de către persoanele care conduc mijloace

de transport art.177 al.5

1 0,02

Răpirea mijloacelor de transport art.182 al.1 3 0,05

Răpirea mijloacelor de transport art.182 al.2 3 0,05

Răpirea mijloacelor de transport art.182 al.4 1 0,02

Răpirea mijloacelor de transport art.182 al.5 1 0,02

Răpirea mijloacelor de transport art.182 al.6 2 0,03

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu art.185 al.2 2 0,03

Evadarea din locurile de privaţiune de libertate sau de sub arest

art.200 al.1 8 0,12

Evadarea din locurile de privaţiune de libertate sau de sub arest

art.200 al.2 4 0,06

Sustragerea de la executarea pedepsei privative de libertate

art.2001 1 0,02

Nesupunerea cu rea-credinţă cerinţelor administraţiei instituţiei de

reeducare prin muncă art.2003 al.1 1 0,02

Atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei

art.2061 al.1 3 0,05

Atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei

art.2061 al.2 6 0,09

Huliganismul art.218 al.2 4 0,06

Huliganismul art.218 al.3 2 0,03

Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea, expedierea ile-

gală în scop de desfacere sau desfacerea ilegală a mijloacelor nar-

cotice art.2251 al.1

4 0,06

Fabricarea, procurarea, păstrarea, transportarea, expedierea ile- 7 0,11

Page 223: Daniel Martin Thesis

XVII

Infracţiune Numărul

persoanelor %

gală în scop de desfacere sau desfacerea ilegală a mijloacelor nar-

cotice art. 2251 al.2

Fabricarea, procurarea, păstrarea sau expedierea ilegală de mij-

loace narcotice fără scop de desfacere art. 2255 al.1 3 0,05

Purtarea, păstrarea, transportarea, procurarea, fabricarea sau

desfacerea ilegală a armelor, a muniţiilor, a dispozitivelor sau a

substanţelor explozive art.227 al.2

2 0,03

TOTAL 6505 100

Dinamica încadrării condamnaţilor în câmpul muncii

Indici Un. de

măsură 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

5 luni

2008

Numărul total a condamnaţilor

apţi de muncă ce pot fi încadraţi în

cîmpul muncii

pers. 7125 7505 6613 6656 5404 5037 5093 4757

Numărul total a condamnaţilor

încadraţi în cîmpul muncii pers. 1703 2079 2222 2443 2059 2035 1742 1691

Numărul condamnaţilor

încadraţi în cîmpul muncii în % la

numărul condamnaţilor apţi de

muncă

% 23,9 27,7 33,6 36,7 38,1 40,0 34,2 35,5

Page 224: Daniel Martin Thesis

I

Anexă nr. 3

Page 225: Daniel Martin Thesis

II

Page 226: Daniel Martin Thesis

III

Page 227: Daniel Martin Thesis

IV

Page 228: Daniel Martin Thesis

V

Page 229: Daniel Martin Thesis

VI

Page 230: Daniel Martin Thesis

VII

Page 231: Daniel Martin Thesis

I

Anexă nr. 4

Page 232: Daniel Martin Thesis

II

Page 233: Daniel Martin Thesis

III

Page 234: Daniel Martin Thesis

IV