Cuvinte simple din Sfântul Munte (Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei,

Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012)

1 - Pocăința

Îl întrebi pe creştin: Ai pocăinţă cu adevărat? Faci metanii în cămara ta? Dacă ai duh de pocăinţă şi faci metanie sau metanii, bune sunt, sunt bine primite, altfel sunt fără rost, nu sunt primite. Fiindcă metaniile nu sunt doar o gimnastică a trupului, există şi o gimnastică a trupului, dar nu în sensul obişnuit al cuvântului, de gimnastică, de sport, ca să dobândim un trup frumos, ci în sens ascetic, de nevoinţă a trupului. Căci altul este ţelul nostru.În Ortodoxie, facem metanii închinându-ne lui Dumnezeu.

2 - Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Sufletele nu tind singure, de la sine, spre unirea cu Dumnezeu, căci sufletul nu poate să se pocăiască prin propriile puteri, ci noi, ca persoane, ne putem pocăi păstrând armonia dintre suflet şi trup, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Căci Dumnezeiasca Liturghie nu este doar pentru sufletele mântuite. Aceasta ar fi fost fără sens. Sufletele mântuite nu au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie, acestea sunt deja în Rai. Noi, fiindcă nu cunoaştem întotdeauna care suflete simt mântuite şi care nu, le pomenim pe toate la Dumnezeiasca Liturghie; bineînţeles că o parte dintre cele pomenite pot fi în iad. Pomenim în general pe creştinii ortodocşi ce au trăit în pocăinţă. Şi atunci, se poate întreba cineva, de ce s-au dus în iad, dacă au trăit în pocăinţă? Fiindcă au păcătuit cu ceva şi nu au apucat să se pocăiască la vreme, iar dumnezeiasca Dreptate i-a dus acolo. Dar au avut un istoric în Biserică, au avut ca nişte depuneri, „carnete” la bancă, adică au făcut fapte şi lucrări bune; nu au fost departe de Dumnezeu, si totuşi au fost condamnaţi ca unii care au trăit necreştineşte. Adică, aceştia au fost în Biserică mulţi ani, probabil chiar şi cu rasă, însă nu au trăit întru pocăinţă, şi au ajuns acolo. Vom continua să îi pomenim până la înştiinţarea mutării lor dintr-o stare într-alta. Unii cred că Dumnezeieştile Liturghii, parastasele şi pomenile sunt toate nişte născociri ale preoţilor pentru a scoate bani. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, unii ca aceştia se vor duce mai mult ca sigur în iad. Dar se întâmplă tocmai opusul, sufletele au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie şi de parastase pentru că nu pot să se pocăiască în iad, sufletul fiind lipsit de trup. Sufletul se pocăieşte, nu trupul, iar sufletul sălăşluieşte în trup. Când sufletul iese, nu poate să mai facă aceasta, iar trupul este în mormânt. Cum să se unească cu sufletul?

Dar dacă am putea să punem trupul în suflet şi să-l ducem în iad; va începe sufletul să spună neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dar acolo în iad sunt doar suflete, şi astfel sufletul singur nu se poate pocăi. Acestea sunt mărturisiri ale Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu a rânduit în aşa fel, încât să fie auzit în rugăciune omul întreg, nu numai o jumătate, adică numai sufletul, nici numai cealaltă jumătate, adică trupul. Orice ar zice sufletul - fiindcă sufletul este raţional, gândeşte, nu este fără de voinţă, nu este fără de greşeală, singur nu se poate pocăi.

Vedem în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Zice bogatul patriarhului Avraam:

- Părinte Avraam, am cinci fraţi în lume, te rog, trimite-l pe Lazăr, fiindcă, zic din propria mea experienţă, şi aceştia vor veni lângă mine. Nu vreau să ajungă

şi ei aici. Să se ducă în Rai.Ne miră faptul că acum a devenit omul acesta milostiv! În iad? Ce să facem

cu această milostivire? Nu este folositoare în situaţia de faţă. Însă se îngrijeşte de cei cinci fraţi ce sunt încă în lume, iar el este condamnat... Deci gândeşte, vorbeşte, are voinţă, are iniţiativă, însă toate acestea sunt acum fără putinţă deoarece el este lipsit de trup. Dacă pe toate acestea le-ar fi făcut şi gândit când era în trup, ca persoană, Dumnezeu ar fi luat în calcul întoarcerea persoanei la Sine. Vedem, deci, aici, acum, cât suntem noi pe pământ, cum ceea ce spunem şi ceea ce facem, le facem îndoit, adică cu trupul şi cu sufletul laolaltă, de aceea toate sunt lucrătoare, toate au valoare. Fiecare gând, fiecare cuvânt, toate. Iar atunci când omul percepe această realitate, începe şi calculează bine ce gândeşte, mai ales când este singur. Face socoteli şi le face foarte bine, în sensul că îşi cântăreşte şi îşi calculează fiecare gest, fiecare cuvânt, căci mai ales gândurile noastre cele ascunse au răsplata cea mai mare, când sunt bune, precum şi cea mai mare pedeapsă şi ruşinare, când sunt rele.

Aceasta este problema acum. Se poate ca vorbele noastre să fie puţine şi mai sărace, lucrările mai puţine sau mai multe, după putere, dar problema sunt gândurile care ne inundă mintea şi ne bombardează continuu. De ce să nu ocupăm atunci imaginaţia noastră cea bună şi mintea cu gânduri şi cu cugete sfinte? Din moment ce mintea nu oboseşte să gândească şi inima să bată, să ducem deci cugetele cele bune în Împărăţia Cerurilor. Avem binecuvântare. Îmbogăţiţi-vă, deci, mintea cu cugete bune, şi aşa vă pregătiţi Raiul, şi după aceea vom aştepta să ne luăm răsplata, pe care eu o numesc „pensia" cerească. Va veni într-o zi. Va întârzia? Ce mai contează câţiva ani în fața veşniciei? Nimic. Nici nu îi luăm în calcul. După două sute de ani noi toţi cei de azi unde vom fi? Ne vom lua această răsplată şi ne vom duce acolo unde consideră Dreptatea dumnezeiască! Şi am zis un număr mare de ani. Şi totuşi vor trece atât de repede! Pe noi ne interesează veşnicia!

Ortodoxia propovăduieşte sfinţenia şi pocăinţa. Şi mai presus de toate nu este purtătoarea de vrednicie, ci purtătoarea de dar. Iar primul dar este pocăinţa. Şi asemenea pocăinţei este simplitatea duhovnicească (aplotis) şi nearătarea (afania). Adică să cultivăm neîncetat, sistematic, metodologic, o stare în care să nu ne preocupe alţii, „simplitatea minţii", precum şi ceilalţi să nu se preocupe de noi, să nu devenim faimoşi/ celebri, căci gândul celuilalt despre mine mă păgubeşte, mă ispiteşte, nu-mi dă pace, iar pe aceasta o numesc părinţii pustiului „nearătare". Dacă Dumnezeu vrea să arate lumii ceva, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea Dânsul, dar slujirea noastră să fie aceasta: sa ne îngrijim spiritual de noi înşine şi să luăm aminte la propriile păcate.

Spunea un bătrân duhovnic: „Am un ucenic sub ascultare, ce este atât de dăruit, că toată ziua şi toată noaptea plânge de ţi se frânge inima, fiindcă vrea să devină episcop, dar nu-i recunoaşte nimeni acest dar, şi de aceea încă nu a devenit episcop. Zi şi noapte plânge sărmanul. Şi-a cumpărat şi veşminte arhiereşti, se îmbracă singur, se umflă precum curcanul în oglindă şi priveşte cum arată îmbrăcat arhiereu. Uite aşa voi arăta, aşa voi binecuvânta, aşa voi hirotoni".

Şi poate zice cineva că nu este decât o glumă, însă glumele nu sunt bune totdeauna, căci gluma aceasta depăşeşte îndrăzneala, ci este obrăznicie şi lipsă de respect faţă de cele sfinte. Când cineva nu ia în serios lucrurile acestea, ce sunt păcate grele, atunci îndoit se amăgeşte. Se amăgeşte pe sine, amăgeşte şi pe ceilalţi. Iar Părinţii ne spun: „Feriţi-vă de acest tip de oameni, căci în mintea lor sălăşluiesc cugete viclene şi sunt periculoşi". Căci dacă un

asemenea om ajunge episcop, vom avea o problemă serioasă, iar dacă nu devine, vom avea o problemă şi mai gravă.

Poate cineva să păstreze pentru sine simplitatea spirituală şi smerenia? De aceea spunem că Ortodoxia nu propovăduieşte omului îndemnându-l să devină împărat, să devină cleric, să devină ofiţer superior, să devină şi iar să devină..., ci să fie om al lui Hristos, lăcaş al Duhului Sfânt. Să trăieşti, omule, întru pocăinţă, orice însuşire sau funcţie ai avea! Toate preocupările şi funcţiile noastre încap în Rai, încap însă şi în iad. Sunt în iad din toate categoriile sociale şi profesionale. Cei mai mulţi sunt clerici. De ce? Aceasta este o altă temă de discutat. Laicul reuşeşte mai uşor să intre în Rai. Mai uşor înaintează spre Rai deoarece nu se consideră pe sine superior celorlalţi. Clericul însă, din pricina familiarităţii lui cu taina preoţiei, uită să folosească preoţia ca pe un burete şi ca un ştergar pentru a şterge sudoarea, lacrimile, durerile, suspinele oamenilor, căci toţi sunt astăzi obosiţi, şi chinuiţi, şi răniţi, şi mâhniţi şi trădaţi, iar clericul foloseşte preoţia ca pe o putere, o autoritate. Astfel oamenii ne respectă şi ne cinstesc ca pe o autoritate, şi a devenit greu să eviţi, să ocoleşti situaţia aceasta. Iată cugetele de slavă deşartă! Şi din moment ce ai asemenea cugete, harul Sfântului Duh nu se odihneşte întru tine şi eşti în pericolul de a nu te mântui. Pe de o parte, adică, se face lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar tu ca preot nu te poţi mântui. Să ajuţi să se mântuiască atâţia şi atâţia şi tu să te condamni la iad!

Când am citit pentru prima oară pe Sfântul Isaac Sirul, această personalitate uriaşă a vieţii isihaste a veacului al VII-lea, m-a impresionat cuvântul său: „Poţi mântui mii de suflete, iară tu să ajungi cu uşurinţă în iad".

Ca urmare, mântuirea noastră, a creştinilor – în general, a clericilor – în particular, nu depinde de câţi am salvat, câţi am îndrumat şi câte cărţi am scris şi în câte limbi au fost traduse, sau ce faimă are omul şi ce spun alţii despre noi, căci despre acestea spun oamenii de bine sau de rău. Noi să vedem acum ce spune Hristos. Ai auzit vocea Domnului înlăuntrul tău? Nu ai auzit încă? Auzi încă cele ale lumii? A, de aceea nu auzi vocea lui Dumnezeu, fiindcă urechile tale alte lucruri vor să audă. Deci, clar că ceva nu merge bine în cazul acesta. Căci cu siguranţă, dacă auzi vocea Domnului, îţi vei schimba felul în care gândeşti, precum şi modul în care vieţuieşti.

3 - Refuzul pocăinţei chiar şi în iadEra cândva un ucenic în ascultare la Bătrânul său, iar acest ucenic, după adormirea sa, fusese condamnat la iad datorită gravelor sale neascultări. Bătrânul, aflat în stare de extaz şi de răpire, peregrina în ceruri, căutându-şi ucenicul. Însă nu l-a găsit. Atunci a cerut Mântuitorului Hristos să îl ducă şi la iad. S-a dus bătrânul în duh şi la iad şi l-a văzut pe ucenicul său într-un mare chin. Era adâncit în foc şi pucioasă până la gât. Îi spuse: „Fiule, aici te-a adus neascultarea ta?”. Ucenicul răspunse: „Da, ce contează?! La urma urmei, stau mai bine decât alţii, căci mă sprijin cu picioarele pe un episcop ce este mai afundat decât mine”.

Adică, în vreme ce episcopul acela era adâncit în iad şi mai mult, şi mai jos, ucenicul se chinuia şi el în focul acela nematerialnic, adică într-o arşiţă sufletească insuportabilă, căci nu este un foc material în iad; dar amărâtul era mulţumit de faptul că păşea pe umerii arhiereului. „O, copile, copile!”, zise suspinând Bătrânul, ca un părinte duhovnicesc ce era. „Nici în iad nu te pocăieşti de păcatele făcute? Nici aici nu te smereşti? Şi acum când te chinui, nu te smereşti? Ce importanţă are că păşeşti pe umerii episcopului?”

Ca şi cum am zice că asta e problema, ce a făcut episcopul. Pentru ceea ce a făcut, nu şi-a luat răsplată sa? A fost cumva nedreptăţit prin aceasta? A

nedreptăţit cumva Hristos pe cineva? Precum vedem, toţi îşi primesc răsplata, orice ar spune şi ar crede unii şi alţii. Aceştia prin faptele şi prin răsplata lor, nici nu ne vor salva, nici nu ne vor condamna. Doar Hristos ne va izbăvi, iar dacă nu suntem atenţi ne vom condamna singuri. Căci Hristos nu condamnă, doar mântuieşte. Dar dacă nu suntem atenţi, vom lua fiecare locul nostru cel cuvenit, căci Hristos are răbdare cu noi, dar va veni şi clipa când va trebuie să aplice Dreptatea dumnezeiască. Lucrurile sunt clare. Iar astfel suntem toţi liniştiţi că nu este nimeni nedreptăţit. Hristos însă caută ocazii de care să se folosească pentru a-l salva pe om.

4 - Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarteNe povestea Părintele nostru[1], că un om ajunsese până la vârsta de optzeci

de ani şi trăia undeva în Detroit, extrem de bogat în cele lumeşti, dar nespovedit de-a lungul vieţii sale, cu multe păcate grele. Făcuse el şi unele milostenii, dar acestea din nesfârşitele lui bogăţii. Părintele nostru s-a dus la el acasă şi a văzut covoare şi tapiserii persane, lucrate de mână, de simţeai că te afunzi în ele, atât de moi şi de înalte erau, zece, cincisprezece centimetri. Părintele i-a vorbit şi a fost profund mişcat, s-a sfâşiat pur şi simplu sufleteşte din pricina remuşcărilor şi s-a spovedit. Ne zicea Părintele: „Mă miram, din ce motiv acest om dur, cu inimă de piatră, şi care nu plânsese vreodată în viaţa sa, acum a plâns neîncetat, mai mult de două ore, fără întrerupere. Bătrânul acesta, care acum se mărturisea, îngenunchiat, plângea încontinuu, încontinuu, încontinuu... Ce nu a scos la spovedanie din inima sa, ce nu a spus, ce nu făcuse...”. I-a citit Părintele rugăciunea de iertare şi după ce şi-a plinit responsabilităţile la mănăstire, s-a retras la chilie. În ziua următoare a fost înştiinţat că bătrânul acela a murit pe neaşteptate. I-a adunat Părintele stareţ pe fraţi şi le-a zis: „Părinţi şi fraţi, vreau să vă vorbesc despre o mare taină. În mărturisirea acelui bătrân se ascunde o mare taină. Acesta ajunsese la o vârstă înaintată şi din punct de vedere clinic era sănătos. Niciodată nu fusese bolnav, nimic nu avusese vreodată. Toate acestea dovedite medical. Nici măcar aspirine nu luase în viaţa sa. Bineînţeles făcuse ceea ce făcuse, şi Dumnezeu cunoştea acest lucru, dar vedeţi că l-a ţinut până în ceasul al doisprezecelea.”

În final s-a mântuit bătrânul, pentru că din moment ce Dumnezeu cunoştea că nu mai avea de trăi mai mult decât atât, timp de două ore a plâns necontenit. Plâns, plâns şi iar plâns, nu glumă. A spus clăi curat toate câte a făcut, i s-a citit rugăciunea de iertări, nu s-a împărtăşit. Probabil îi dăduse Părintele un canon, când urma să se împărtăşească, dar problema nu este să te împărtăşeşti, problema, adică ţelul este să te mântuieşti. Împărtăşirea omului cu Hristos se face în scopul de a fi în comuniune permanentă cu El. Să fii în comuniune cu Duhul Sfânt, să vină harul lăuntric, harul cel curăţitor, căci nu rânduim noi cât vom trăi aici pe pământ. Asta-i treaba Domnului. Dacă eu voi trăi mult sau puţin asta nu mă preocupă, nu eu hotărăsc acest lucru. Să îl rânduiască Hristos! Eu sunt însă în măsură să valorific vremea mea, timpul meu prezent, pentru a dobândi prezentul cel nesfârşit, adică, Împărăţia Cerurilor, iar aceasta prin rugăciunea neîncetată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.

5 - Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieştiUn bătrân ascet învăţa: „Cu fiecare «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă

pe mine păcătosul!», pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeieşti, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbiţele: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Şi răspunde Domnul Cel atotprezent: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele»”.

Sunetul acesta îl aude şi diavolul, căci toate duhurile vor, nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”, aşa sunt numite ştiinţific sunetele pe care nu le poate auzi urechea umană, datorită unei frecvențe speciale. Aşa şi duhurile aud şi cuvântul lăuntric şi pot aprecia cu aproximaţie ceea ce se întâmplă. Şi mă refer şi la duhurile bune, îngerii, şi la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem harul cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?” Prin faptul că vrăjmaşii sunt afectaţi direct şi se ard, şi de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat şi pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcoreşte, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta, înţeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înţelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie şi se vede pe sine sfânt.

„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmaşul – acesta, precum văd şi aud, zice rugăciunea inimii”. Acum cel ce se roagă face un fel de autocritică şi zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, repetându-o mecanic, aşa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmaşul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine ştie din ce fel de inimă iese; din ce fel de minte sau din ce cugete... Este ca şi cum ar zice: „Miluieşte-mă pe mine, cel preasfânt. Miluieşte-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu e altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”.

Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta despre sine şi rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.

Însă, rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective –„Doamne, Iisuse Hristoase, Miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” –, ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetişism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă protejează, nu alungă demonul automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepseşte făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie şi pocăinţă, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.

6 - Prin pocăinţă redobândim darurileCând avem toate darurile duhovniceşti, se poate ca într-o clipă să le pierdem

pe toate printr-o neatenţie. De asemenea, putem cu un simplu gest să le readucem în inimă. Asemenea putere are omul. Precum pot să le alung, aşa pot să le readuc. Iar acest lucru se întâmplă numai prin pocăinţă. Pocăinţa este un dar dat omenirii, iar acest dar a fost dat în timp, în istorie, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru a pune rânduială şi în timpul istoric în sine, adică pentru a duce timpul istoric în veşnicie.

Pocăinţa (metanoia) este cel mai mare dar ce ni s-a dat pe pământ. Şi pocăinţa nu înseamnă doar să nu mai păcătuieşti, înseamnă să întreţinem starea noastră de har. Şi asta tot pocăinţă este. Nu doar să reuşesc să parcurg urcuşul respectiv sau să cobor pe povârnişul celălalt, ci să păşesc bine şi pe drumul drept. Cum se spune, pocăinţa este, când sunt bolnav, să mă fac bine. Însă, pocăinţa este şi să îmi menţin sănătatea dobândită. Fiindcă dacă nu îmi

întreţin starea de sănătate, o voi pierde. Iar dacă o voi pierde şi nu mă îngrijesc de ea, voi muri. Iar moartea aceasta mi se va socoti sinucidere. Trebuie, deci, să duc şi lupta să îmi întreţin sănătatea şi să duc şi lupta în caz de boală duhovnicească, să mă fac sănătos.

7 - Lacrimile pocăinţei şi Harul DivinSfântul Grigorie Teologul, care, după Sfântul Apostol Pavel şi Evanghelistul

Ioan Teologul, a teologhisit într-un mod unic şi ne-a lăsat toate textele sale minunate, adunate ca într-un tezaur, scria ceva foarte important despre tema noastră: „o lacrimă de pocăinţă vărsată, echivalează în putere cu apa Sfântului nostru Botez”.

Ştiind Hristos, că noi, oamenii (marea majoritate), nu putem păstra harul Sfântului Botez, ne-a dat har după har, adică harul cel de-al doilea, acela al pocăinţei, iar acest har se exprimă şi se arată înlăuntrul nostru, al tuturor, şi în fiecare în parte, prin cugetele cele smerite, prin cuvintele simple şi pline de smerenie, prin fapte smerite, prin lucruri ce se văd şi prin lucruri ce nu se văd, mai ales prin cele ce nu se văd. Însă, între aceste lucruri smerite ce sunt rodul pocăinţei, primul loc îl au fără îndoială lacrimile, şi mai ales lacrimile pocăinţei.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care de-a lungul veacurilor au trăit aceste stări duhovniceşti, ne-au lăsat atâtea scrieri şi sfaturi din propria lor experienţă, pe care le citim şi le cercetăm în cărţile lor. Un asemenea Părinte, contemporan nouă, spunea că lacrimile pocăinţei sunt sudoarea inimii. Precum transpiră trupul scoţând sudoarea, aşa transpiră şi inima şi sufletul, omul lăuntric, iar aceasta se manifestă prin lacrimile pocăinţei. Un alt părinte a mers mai departe şi a spus că lacrima pocăinţei este lacrima inimii, plânge şi inima, iar atunci când plânge inima, plânge şi trupul împreună cu ea.

Toată discuţia noastră este legată de lacrima pocăinţei şi numai de aceasta, nu discutăm despre lacrimile pricinuite de emoţii sau de dureri specific omeneşti (trupul suferă, mă doare, a murit o rudă şi lăcrimez, lacrimi de durere sau intenţionate). E vorba doar de lacrima pocăinţei, căci atunci când sufletul suferă şi trupul împreună-suferă. Acestea două – trupul şi sufletul – sunt legate între ele, sunt vase comunicante.

Această lacrimă, această picătură, acest bob mic, are o asemenea putere, încât, dacă ar fi fost vopsită în roşu, o lacrimă de pocăinţă ar fi putut colora în roşu un ocean întreg. Ce densitate ar avea acea culoare, încât să aibă puterea să coloreze atâtea molecule de apă, dacă e cu putinţă aşa ceva? Acesta este un exemplu cam prozaic, căci cele materiale sunt de necomparat cu cele spirituale, dar această exagerare a cuvântului nostru vrea să arate puterea deosebită şi harul deţinut chiar şi numai de o picătură de lacrimă a pocăinţei. Această picătură, fiecare picătură sau mai multe picături au, deci, aceeaşi putere şi aceeaşi greutate a apei din sfânta cristelniţă. Cât cântăreşte apa dintr-o cristelniţă, unde se botează un om, la vârstă mică sau mare? Atâtea sau atâtea kilograme. Adică, exact atât cântăreşte şi lacrima de pocăinţă!

Alţi Sfinţi Părinţi au spus că de Dumnezeu Purtătorii Părinţi, mai vechi decât ei, plângeau întru pocăinţă şi în decursul vieţii lor vărsau atâtea lacrimi, cât era şi greutatea apei din cristelniţa unde fuseseră botezaţi. Câţi dintre aceştia nu s-au botezat la o vârstă înaintată, în cristelniţe-baptisterii sau în râuri sau în lacuri; poate cineva să calculeze, să aprecieze cumva cantitatea lacrimilor de pocăinţă? Iar în mod firesc, lacrimile lor nu erau toate de pocăinţă, erau şi ale dumnezeieştii iubiri şi ale mângâierii celei de sus. Însă, aceste prime lacrimi, ale pocăinţei, au curs vreme de mulţi ani, până când s-au umplut şi trupul, şi sufletul de pocăinţă, şi ca urmare şi de har dumnezeiesc.

Majoritatea medicilor consideră că lacrimile orbesc ochii. Ei sfătuiesc: „Să nu

plângi mult, vei orbi, te vei îmbolnăvi, vei avea probleme de sănătate”. „Eu cunosc, zice alt doctor, pe cineva care plângea şi a orbit”.

Acesta este adevărul. Am avut şi eu o rudă, pe bunica Maria, care atunci când i-a murit soţul, Anghelis, din pricina mulţimii lacrimilor vărsate, fiindcă a plâns 30 de ani, a orbit în final. A devenit oarbă, oarbă de-a binelea. Însă, aceste lacrimi nu erau nicidecum de pocăinţă. Alt lucru vedea Dumnezeu înlăuntrul sufletului ei. Acele lacrimi erau lacrimi de durere sufletească. Lacrimi sentimentale. Acestea, fiindcă nu izvorăsc din inimă, din dorul dumnezeiesc, cel după Dumnezeu, în loc să tămăduiască durerea, pricinuiesc boală. Nu afectează numai ochii, ci şi mintea, şi trupul, şi sufletul; adică Dumnezeu nu vrea ca cineva să plângă în modul acesta. Demonul vrea, fiindcă-i convine.

Astfel, nu toate lacrimile au rezultatul dorit, nici nu atrag Harul divin, pentru a le cântări şi a le aprecia. Ca urmare, din rezultatul obţinut, dacă a ajuns sau nu la cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi din ceea ce îi mărturiseşte propria conştiinţă, poate creştinul nevoitor să înţeleagă, cu aproximaţie, care este ţelul cel mai adânc al lacrimilor sau al stării avute pentru a lăcrima; cu alte cuvinte, lacrimile acestea din adâncul sufletului sunt manifestarea stării de pocăinţă, dar ţelul este întotdeauna unirea cu Hristos. în orice caz, Sfântul Grigorie Teologul a spus acest cuvânt de o mare greutate, pentru că este ca un capăt filocalic, ca un capitol întreg de teologie, ce stă în fruntea tuturor textelor patristice despre lacrimi. Dacă citim textul Sfântului Ioan Scărarul (despre lacrimi) vom vedea câtă importanţă acordă acestor cuvinte (ale Sfântului Grigorie) „chiar şi picătura unei lacrimi are puterea băii botezului.” Văzând Domnul nostru Hristos, ca un Atotştiutor, că nu putem ţine harul – în afară de prunci şi mari sfinţi – ne-a dăruit acest dar, ce este la fel de puternic şi nu poate nimeni să îl pună la îndoială. Pentru că acest dar nu doar curăţă pur şi simplu şi face iarăşi să strălucească, dar, şi mai mult, adaugă şi iar adaugă, pentru că păcătoşi mari, dar şi sfinţi mari, prin lacrimile pocăinţei, nu doar s-au mântuit şi s-au sfinţit, dar au ajuns la măsurile cele mai înalte. Că plângeau pentru păcatele sale, este foarte firesc, nu este ciudat. Dar cei mai mari sfinţi, ajunşi la desăvârşirea sfinţeniei, plâng pentru păcatele lumii.

Ca urmare, din toate punctele de vedere, lacrimile pocăinţei sunt folositoare şi nouă şi celorlalţi. Este vorba de această ploaie tainică ce stropeşte şi unge, cum spun Părinţii, acest munte, acest pământ, pământul inimii, fie că acest lucru se vede sau nu se vede în ochii oamenilor.

Şi concluzionează Părinţii că, dacă nu am fi avut acest mare dar al pocăinţei, cine s-ar fi mântuit, cine ar mai fi ajuns în Rai? Însă, fiindcă în vremea noastră ce este caracterizată de multe lacrimi (să nu o numim vremea plângerii), din multe motive, cele mai multe lacrimi, cred, nu sunt lacrimi de pocăinţă, de aceea nu sunt recomandate de Biserică. Lacrimile dragostei dumnezeieşti şi ale mângâierii celei de sus ne sunt în marea lor majoritate neştiute. Restul lacrimilor ce se varsă necontenit pe acest pământ sunt lacrimi obişnuite: pentru durerea fizică, pentru rudele cele după fire ce le pierdem; dar aceste lacrimi nu au nici cea mai mică legătură cu curăţirea sufletească. Sunt vărsate în mod firesc, căci aşa funcţionează omul biologic şi sentimental, de aceea spunem că aceste lacrimi sunt simţitoare, mişcătoare; acestea mişcă pericardul, partea exterioară a inimii, nu inima în adâncul ei, şi fireşte, dacă nu va fi mişcată inima de către cugetele smerite, nu va locui harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru. Nu se va face o împreună-lucrare a inimii cu Harul dumnezeiesc.

Să nădăjduim că Hristos ne va dărui lacrimi de pocăinţă şi vom vieţui în acest fel astfel încât să avem nu numai lacrimi de pocăinţă, ci şi lacrimi ale iubirii şi

mângâierii dumnezeieşti. Amin.8 - Întruparea Domnului, suprema SmerireÎnsuşi Dumnezeu, după firea Sa, este mult mai smerit decât toate fiinţele

smerite. Iar Domnul nostru Iisus, vrând să se smerească şi mai mult, ca Dumnezeu, pentru a ne arăta nouă cât de mult ne iubeşte, nu a putut găsi din punct de vedere uman ceva mai mult. Însă, a găsit un drum al supremei smerenii. Cum adică s-a smerit şi mai mult Hristos? Întrupându-Se. Întruparea este cea mai mare expresie a smereniei (dumnezeieşti). Cel întrupat şi Cel fără de trup este, bineînţeles, acelaşi, dar ca Întrupat, Dumnezeu, Cuvântul Cel fără de trup, este şi mai smerit. Hristos este acelaşi şi după Întrupare, însă prin în-omenirea Lui a dat oamenilor precum şi îngerilor posibilitatea să înţeleagă faptul că El Însuşi este cu adevărat mai smerit decât toţi cei smeriţi.

Ca urmare, toţi se întrec în ceruri întru smerenie, având ca pildă, smerenia dumnezeiască; iar cel care imită şi urmează această smerenie dumnezeiască, se apropie şi mai mult de Persoana dumnezeiască, iar în timp ce se apropie tot mai mult de Dumnezeu, Îl iubeşte şi mai mult, şi din ce în ce mai mult şi pe aproapele. De aici înţelegem că atunci când iubim cu adevărat pe aproapele nostru, ne apropiem şi mai mult de Domnul. Adică, ce înseamnă că îl iubim pe aproapele? Îl ajutăm şi nu îi pricinuim rău, din toate punctele de vedere. Deseori, însă, pur şi simplu nu gândim binele, şi suntem încă departe, şi de om, şi de Hristos. Suntem departe din pricina patimilor. În situaţia aceasta, nu trebuie să deznădăjduiască cineva, nici să depună armele. Ci omul va depune efort, va învăţa arta de a se lupta (duhovniceşte), de a-şi vindeca patimile, şi în acest fel va înainta în viaţă.

9 - Curăţenia trupului înseamnă smerenieSmerenia sufletului şi curăţia trupului sunt pietrele de temelie ale tuturor

virtuţilor. Acestea două sunt piatră şi temelie pentru toate virtuţile. Smerenia trupului înseamnă curăţenia lui, iar smerenia sufletului este însăşi smerenia aceea care a fost numită „Smerenia apostolică”, deoarece Apostolii s-au smerit atât de mult încât atingeau măsurile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui Hristos, dacă se poate exprima cineva atât de îndrăzneţ. Şi noi, deci, să dobândim această smerenie numită apostolică sau evanghelică.

În sensul acesta vedem în Everghetinos şi în Patericele cele vechi şi în Lavsaicon, faptul că marii Părinţi străbăteau distanţe mari pentru a se întâlni unul cu celălalt şi organizau „simpozioane duhovniceşti”[1] şi aveau multe discuţii legate de aceste teme duhovniceşti: dacă petreceau într-adevăr duhovniceşte, dacă modul lor de gândire era duhovnicesc sau firesc, dacă erau recunoscuţi sau aprobaţi de alţi Părinţi ai pustiului, dacă lupta lor era după Dumnezeu şi în final dacă ceilalţi Părinţi fuseseră înştiinţaţi de Dumnezeu, dacă aceştia erau sau nu plăcuţi Lui pentru a se îngriji şi mai mult, să se păzească şi mai bine sau să facă ceva pentru a rândui starea lor duhovnicească la vreme potrivită, adică înainte de a pleca din această viaţă. Şi, deşi ajunseseră la înalte măsuri duhovniceşti, vedem că smerenia şi mustrarea de sine îi făceau să fie ca nişte frunze ce tremură, în sensul cel bun al cuvântului. Nu fricoşi, dar cu o părere umilitoare despre ei.

10 - Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământBineînţeles că în toate aceste probleme legate de trezvie şi de viaţa

duhovnicească, fundamentală este lupta cu egoismul şi cu iubirea de sine (filaftia), ce sunt şi născătoarele tuturor patimilor. Toate patimile, fără nici o excepţie, sunt produse de către egoism şi de către iubirea de sine. Iar acestea două se nasc din mândrie. Aşa deci, Sfinţii Părinţi au ajuns la concluzia că unul este păcatul în lume – nu două, niciodată nu vor deveni două sau mai multe –

mândria, ce se împarte în foarte multe ramificaţii. Unul este izvorul răului şi avem foarte multe pâraie, trupeşti şi sufleteşti. Iar aceste ramificaţii se grupează după cele trei părţi ale sufletului în probleme specifice fiecărei părţi.

Părinţii insistă cu privire la mândrie şi mai ales la mândria luciferică a minţii, cum o numesc. Avem multe feluri de mândrie. La ce mândrie se referă Părinţii şi cum se traduce aceasta? Această mândrie îl face pe înger demon, lucru ce chiar s-a întâmplat cu adevărat. Pe om, însă, îl face de două ori demon pentru că noi suntem deja într-un exil, am fost alungaţi din Rai din mândrie, iar această patimă a mândriei ne coboară şi mai jos, în adâncurile iadului. Oricum şi pe pământ viaţa fără Dumnezeu tot exil este. Bineînţeles, după evenimentul Cincizecimii prin care a fost reînnoită zidirea, nu mai este chiar un exil (pe pământ), trăim prezenţa Harului, însă pentru cei ce nu cred în Hristos este încă un exil viaţa aceasta.

De aceea unii trăiesc o stare paradisiacă pe pământ, iar alţii trăiesc începuturile iadului. Aceasta se întâmplă fiindcă ne asumăm o poziţie, fie cu Hristos, fie fără Hristos, în această situaţie de trecere, în această convieţuire care este petrecerea noastră temporară aici pe pământ, iar noi ne înclinăm deseori spre cea mai rea, aceea a egoismului şi a iubirii de sine ce nasc celelalte patimi.

Felul cum Părinţii analizează fiecare patimă în parte este un lucru demn de toată admiraţia şi dau şi leacurile tămăduitoare, adică virtuţile corespunzătoare. Cum să dobândim iubirea, cum să dobândim smerenia, cum să dobândim curăţenia, fiindcă acestea vor atrage şi celelalte virtuţi. Din acest motiv, Sfinţii Părinţi pun aceste virtuţi în centrul atenţiei; pentru că în final aceste virtuţi nu numai că ne vor mântui, ci ne vor şi sfinţi.

Astfel, observăm că în primele veacuri toate textele patristice sunt pline de asemenea învăţături minunate. Au trecut veacurile şi aceste texte rămân neajunse în frumuseţe şi har. Şi Părinţii de mai târziu cu siguranţă că s-au sprijinit pe învăţăturile înaintaşilor, ale ucenicilor Sfinţilor Apostoli şi ale Apostolilor înşişi, pentru a dezvolta şi pentru a cerceta mai bine marile virtuţi luate fiecare în parte, din moment ce marii Părinţi ai pustiului prin Duhul Sfânt, fireşte, le-au descoperit, şi pentru noi le-au aşternut în scris. Acestea, bineînţeles, sunt scrise şi în Sfânta Evanghelie.

11 - Părinţi în tăcereAu existat mulţi Sfinţi Părinţi învăţaţi, cu cunoştinţe de multe feluri, adică cu

o cunoaştere numită „enciclopedică”, referitoare la această lume, dar şi cu o cunoaştere teologică, şi care făceau ascultare de părinţi deosebit de simpli, ce erau în majoritatea lor lipsiţi de cunoştinţe, analfabeţi sau foarte puţin cunoscători de carte. Şi cereau binecuvântarea să rămână în această ascultare în tăcere, nescoţând nici măcar o vorbă atâţia ani câţi se aflau sub ascultare, aşa, fără grai, ca nişte peşti fără de glas.

Şi spuneau ceilalţi asceţi: „Bun călugăr este, dar aşa să nu ştie nimic, nici vorbă, nici cuvânt. Să nu ştie să vorbească...”. Altul spunea: „Ai dreptate, dar după chip nu îmi pare a fi lemn necioplit”.

Aceasta înseamnă că fiecare om la un moment dat arată ceea ce este, câtuşi de puţin, iar pustnicii înţelegeau unele lucruri privind chipurile oamenilor. „Ei, da, zicea altul, dacă ar fi fost aşa, ar fi vorbit, dar ăsta nu vorbeşte, a băut apa necuvântării”. Şi se întrebau toţi ce s-a întâmplat.

Monahii aceia au venit şi aici în Sfântul Munte şi au ajuns la o înţelepciune şi la o dreaptă socoteală demne de admirat, ne spune tradiţia aghioritică. Adică i-au păcălit (în sensul bun al cuvântului) şi pe părinţii de aici, crezând că sunt neînvăţaţi, şi au luat astfel cu ei tot acest tezaur duhovnicesc. Venind aici, au

dobândit prin asceză şi prin tăcere şi mai multă bogăţie duhovnicească. Ba chiar era un monah care - cât de mişcător! – avea voce îngerească. Când cânta psaltică la slujbă, ceilalţi se opreau şi să respire, crezând că vreun înger a coborât şi cântă. Nu există asemenea psalmodii pentru a face o comparaţie, şi să spunem „cânta precum acela sau acesta”. Unică situaţie. Ar trebui ca cineva să cerceteze foarte, foarte bine, cu fineţe, situaţiile delicate. Avea un asemenea laringe, asemenea corzi vocale, ce năşteau o voce ca de privighetoare, mare lucru! Trebuie să ştim că laringele privighetorii face anumite mişcări pe care nici o altă pasăre nu le poate face. Iar pentru că de fiecare dată cântă diferit şi nu repetă acelaşi motiv muzical în continuu, nu ştii niciodată ce urmează să cânte; toate celelalte păsări cântătoare au acelaşi motiv muzical de fiecare dată. Dar privighetoarea cântă de fiecare dată ceva diferit.

Cândva se zice că s-au adunat păsările la Olimpiada Păsărilor, iar cucuveaua, învăţătoarea acestora, a spus:

- Să vină kir-corbul. Ce ai învăţat?– Cra!– Bravo! Aplaudaţi! Mare lucru „Cra!” – bariton, bas. Altceva ştii?– Da, ştiu!, răspunse.– Ia spune!– Cra!– Acelaşi lucru este! Altceva nimic?– Cra!– Fiule, acelaşi lucru mi-l spui, nu ai schimbat nimic. înţelegi?Din gura corbului, doar Cra! Ce altceva poate spune? Nu poate spune nimic

altceva. Aceasta este şi însă privighetoarea de fiecare dată cântă ceva diferit, la nesfârşit schimbă motivul muzical, şi nu cunoaşte nimeni ce urmează să cânte, de aceea trebuie să o urmăreşti mereu cu atenţie. Harismă, foarte mare harismă. Se ascunde pentru a cânta. Ca pasăre este urâţică, închisă la culoare, mică în dimensiuni. Noaptea cântă. „Asta-i bine”, zicea cineva. Dacă o vede cineva cântând, imediat se opreşte. Cum se apropie cineva, vreun om, se opreşte din cântat. Dacă găseşte un loc unde nu simte vreun pericol, ci domneşte liniştea absolută şi nu este văzută de nimeni, atunci începe să cânte. Iar în timp ce cântă, urmăreşte cu atenţie ca nu cumva să audă vreun zgomot. Urechile ei nu sunt pentru a auzi cântarea, ci pentru a urmări eventualele zgomote. Cum a auzit un zgomot, tace, se opreşte. Lucru fantastic!

12 - Ascultarea cea... încăpăţânatăZice unul: „Eu fac ascultare de Evanghelie, dar, din păcate, constat că zice şi

minciuni.” Măi-măi! Mare descoperire, după atâţia ani, după mii de ani, aflăm că Evanghelia mai zice şi lucruri neadevărate. Şi care sunt acelea? Zice acela: „Bat la uşa milei pentru o problemă simplă, atâţia ani, şi nu îmi deschide uşa. Deşi a spus: Bateţi şi vi se va deschide, eu bat şi nu deschide.”

Dacă cercetăm cu logica noastră, este adevărat faptul că omul are o oarecare dreptate. Însă, când batem la poarta lui Hristos şi nu a vrăjmaşului, Hristos nici nu surzeşte, nici nu Se află departe de noi. Fiecare bătaie este păstrată ca într-o memorie proprie, adică fiecare încercare personală de a-L găsi pe Hristos este ţinută minte de Acesta şi apreciată. Ca urmare, toate, rugăciunile noastre sunt nişte bătăi la poarta milei, care, toate laolaltă, sunt luate în calcul de Domnul. Ba chiar vor fi scump răscumpărate şi în această viaţă şi; în cealaltă. Însă, de multe ori, gestul lui Hristos de a nu răspunde imediat, ne dă de ştire că trebuie să cercetăm lucrul care-l tot cerem, să întrebăm şi pe altcineva care să ne confirme că facem bine; nu cumva greşim?

Adică, poate că Dumnezeu ne-a deschis o alt uşă, iar noi batem la alta, puţin mai jos, iar pe cea disponibilă nu o vedem sau nu vrem să o vedem, îţi zice cineva:

– Vezi că ţi-a deschis portiţa lăturalnică.– Nu, eu vreau să-mi deschidă poarta centrală.– E, este bine să îţi deschidă poarta centrală, însă din anumite motive acum

Hristos te încearcă. Du-te pe acolo pe unde ţi-a deschis!– Nu, eu vreau pe poarta principală.– E, atunci, continuă să baţi.– Păi, tot bat şi nu îmi deschide.– Sigur?– Sigur, răspunde omul.– Nu cumva te afli în rătăcire?– Nu, poate tu eşti în rătăcire, zice omul cu pricina.– Bine, să fie cu binecuvântare aşa cum zici, dar portiţa lăturalnică pentru

cine a deschis-o Hristos?– Pentru tine, eu nu am bătut la aceea, nu cer aşa ceva. Eu altceva cer.

Portiţa aceea este pentru tine. Eu vreau să îmi deschidă poarta principală.Aici ne oprim în încercarea noastră de a-l convinge pe om că Îl caută pe

Hristos în mod egoist, pentru că există şi ispite, adică omul acesta nu vrea sfat sau ajutor, vrea doar să se facă voia sa. După aceea se va mânia şi pe Domnul. „Eu îţi bat la uşă şi Tu nu îmi deschizi.” Iar în situaţiile acestea în care Hristos deschide, iar noi nu intrăm, există pericolul de a ni se deschide uşa iadului. „Se vede, omule, că tu vrei o altă poartă. Să îţi deschid Eu altă poartă..; să vedem... cum vei mai ieşi de acolo.”

Să schimbăm puţin lucrurile, să se aplice severitatea lui Hristos, dreptatea Lui. Să nu aşteptăm întotdeauna doar mila Sa. Adică, tu omule, Îi arăţi pe care poartă vei intra, prin cea principală sau prin cea lăturalnică? Devenim şi sfătuitori şi îndrumători ai lui Dumnezeu? De multe ori când cineva vine în vizită şi vede portiţa mică deschisă, căci şi pe aici se intră în casă, şi i se spune: „Vă rog, treceţi pe aici, căci şi pe aici intrăm în casă”, acela va răspunde: „Pe aici pe unde bat eu, să-mi deschizi. Faceţi un efort, veniţi şi deschideţi-mi poarta principală!”. Aceasta este deja o neruşinare.

– Nu, zice gazda, intraţi prin portiţa lăturalnică.– Nu, zice musafirul, nu pe aici. Eu am o valoare, sunt om important. Prin

portiţa lăturalnică să intre cutare şi cutare şi alţii asemenea..: noi vom intra prin poarta cea împărătească.

Este foarte trist când trufia nutreşte şi formează o părere „umflată” despre noi înşine. Adică din roadele proprii se vede că avem această părere exagerată despre noi înşine, iar cunoaşterea şi osândirea de sine au plecat de mult la plimbare. Iarăşi, Domnul Se milostiveşte de om şi îi deschide poarta, dar, uite, cum de multe ori nu deschide aşa cum ne aşteptăm.

De pildă, creştinul se plânge deseori: „Asta-i problema, că nu deschide uşa care te aştepţi”. Iar eu zic, Părinţii ne spun următorul lucru: tu, omule, insişti si îţi deschidă Hristos poarta printr-o minune, printr-un mod impresionant, în vreme ce, ţi-a aruncat deja cheile şi îţi zice: „Deschide!”. „Nu, vă rog, deschideţi, dar cu .cifru!”. Deja dăm indicaţii. Adică în acest moment facem târguieli cu Hristos? Când cerem ceva, oricât de folositor şi de mântuitor ar fi pentru noi, să cerem cu smerenie, căci prin cuvintele „cereţi” şi „bateţi” şi „căutaţi”, Evanghelia vrea să ne spună că trebuie să ne explicăm cumva problema.

Bineînţeles cărugăciunea noastră are întotdeauna o cerere raţională; nu ne

putem ruga fără să cerem ceva, fiindcă ne aflăm în lipsuri, şi mă refer spiritual; avem nevoie în orice clipă de ceva, fie spiritual, fie material. Dar vedem că atunci când omul este iraţional, lipsit de raţiune, împătimit sau nebun de-a binelea, şi pierdut, sau nu mai are puterea de a raţiona, Hristos nu colaborează cu el şi chiar nici minuni nu face cu acesta, pentru că omul se poate să nu mai înţeleagă ce înseamnă mântuirea. Ca urmare, minunea nu se face, pentru a nu se considera ajutorul lui Dumnezeu ca o intervenţie iraţională sau inutilă.

Toate minunile au scop mântuirea persoanei umane. După aceea va spune omul împătimit: „Eu nu vreau lucrul acesta, nu mă interesează mântuirea, de ce mi-ai dăruit-o? Iar acum când nu o vreau trebuie să o resping? Mi se va lua drept neascultare. Mă voi duce şi în iad. Să nu mi-o fi dat deloc... “

Aceasta, pentru că întâlnim şi asemenea situaţii. Rar, într-adevăr, dar există. Ca urmare, omul trebuie să aibă judecăţile întregi, sănătoase şi cererea sa să fie raţională, să o pecetluiască prin ascultarea sa faţă de duhovnic, oricare ar fi acesta, şi să se păzească aşa duhovniceşte.

13 - Ascultare sinceră şi voie ascunsă Pentru a vedea dacă facem ascultare sau doar ceva de genul acesta, va

trebui să vorbim foarte concret: despre această problemă. De pildă, ni s-a spus să facem o sută de metanii şi facem doar optzeci. Atât de clară este situaţia. Dacă lucrul este neclar sau exprimarea inexactă a ceea ce ni se cere, pot spune în cugetul meu „mi s-a spus să fac nişte metanii”. Câte? Destule!? Câte? Lucrul este neclar, trebuie să mărturisim cu claritate problema ce o avem. Nu putem spune „destule”, iar în mintea mea să spun: „probabil voia să-mi spună atâtea sau poate atâtea”. Faptul acesta nu înseamnă înţelepciune, şi nici nu e lucru smerit. Lucruri concrete, adică fapte păcătoase mărturisim duhovnicului, deci și canonul nostru va fi concret, nu ceva relativ sau la aprecierea mea personală:

– Nu ştiu, părinte, câte, spuneţi-mi numărul exact.– Tu ştii.– Nu ştiu nimic, spuneţi-mi.– Atâtea.– Binecuvântaţi!Şi continuăm cu aceeaşi exactitate.– Să le faci, zice duhovnicul.– Le voi face. Binecuvântaţi!Acestea sunt lucruri simple, clare. Nu voi pune mintea mea să se încurce în

gânduri nefolositoare, iar diavolul să-şi facă lucrarea, „să ajute” şi să zică: „Ştii, atâtea metanii voia să spună”. După aceea ne va înnebuni cu siguranţă diavolul. Iar noi să zicem: „Da, probabil atâtea voia să spună”. În acest fel trecem hotarul şi intrăm pe tărâmul vrăjmaşului imediat. Avem vreme de aşa ceva? Suntem în stare de explorări în adâncuri necunoscute? Nu, este răspunsul. Discutăm cu duhovnicul lucruri clare. Şi pe această temelie, a poziţiilor clare, vom utiliza propria noastră raţiune.

– Nu am spus o sută de metanii?– Da, eu am făcut o sută una.– În neştiinţă?– Nu, cu intenţie!, îţi vei răspunde ţie însuţi.Dar intenţionat poţi face şi o sută cincizeci. „Da, vei zice, fac mai bine o sută

cincizeci. Bine, dar cu cele cincizeci în plus ce faci, le mărturiseşti duhovnicului? Nu, nu am motiv din moment ce fac un lucru bun.” După o vreme spui totuşi duhovnicului:

– Ştii, părinte, eu fac de fapt o sută cincizeci de metanii.

După mult timp a mărturisit aceasta. Măi, măi... Acum pentru a nu întrista pe creştin şi pentru a nu începe mustrările de conştiinţă şi să se tulbure lăuntric, duhovnicul spune:

– De cât timp, fiule, faci o sută cincizeci de metanii, deşi spusesem o sută?– E, zice, de şase luni.– Măi, măi... Deci eşti un nevoitor viteaz! Ai binecuvântare de acum încolo să

faci o sută cincizeci de metanii zilnic.„Vai, ce am făcut, ce mi-a venit şi ce am spus!”, se gândeşte creştinul. Am

spus la început o sută, iar eu am făcut o sută cincizeci.În ziua următoare se scoală cu capul greu creştinul, obosit de atâtea cugete

viclene şi nu face nici măcar o sută. Face doar patruzeci, celelalte le lasă. În seara următoare, iar îşi zice întru sine: „Am de făcut o sută de metanii? Nu, de acum încolo sunt o sută cincizeci.” Se mânie când îşi aminteşte şi zice: „O sută cincizeci? Vai mie, încep de acum... o să înnebunesc făcând metanii”

După o săptămână se înfăţişează iar la duhovnic şi-i spune:– Părinte, datorez peste o sută de metanii.– Păi, cum? Atâta timp, cu voia ta, ai făcut o suta şi cincizeci şi erai foarte

bine, fiindcă îţi făceai voia proprie şi nu datorai nimic, credeai că ai făcut şi o mică „investiţie”, nu-i aşa? Făcuseşi şi ceva de rezervă, în caz că te îmbolnăveşti, să ai ceva deoparte, iar acum, când voia ta a fost pecetluită cu binecuvântare, acum nu mai poţi face?

Deci, în concluzie, creştinul îşi trăgea puterea, de a face o sută şi cincizeci de metanii zilnic, din satisfacerea voii proprii, împlinind un lucru aparent bun. Ia imaginaţi-vă, dacă ar fi vrut să facă un lucru rău! Căci la lucrul rău, acolo te „ajută” şi vrăjmaşul să ai şi mai multă putere, căci în sine vrăjmaşul nu vrea ca tu să faci metanii, ci vrea să ţi se împotrivească. Însă, deşi vrăjmaşul nu vrea ca eu să fac metanii, văzând că fac voia mea, mă ajută, chiar dacă pentru început este ceva ban. Decât nimic, şi ăsta-i un început, se gândeşte; important este că nu faci ascultare de duhovnic.

Ceea ce ne convinge să continuăm este impresia ca facem ceva bun şi nu trebuie să ştie nimeni aceasta, pin acest lucru omul extrage o plăcere, o satisfacţie, o bucurie, o energie, şi de aceea are puteri înmulţite. Când însă vine ceasul aprobării, al binecuvântării din partea duhovnicului, acest „har” ce provine din facerea voii proprii, se dizolvă, şi omul înţelege că era de fapt o tensiune existenţială personală, dar exagerată, nefirească; îşi vine în fire şi constată apoi că nu are Harul pentru a face lucrul acela.

La fel se întâmplă în toate celelalte probleme duhovniceşti, adică, atunci când discutăm cu duhovnicul o problemă duhovnicească, imediat este analizată şi supusă legilor duhovniceşti. Avem o rânduială unitară duhovnicească, precum o constituţie duhovnicească, cu legi duhovniceşti. Lumea are propriile legi lumeşti, viaţa duhovnicească, legi duhovniceşti. Cele două rânduieli nu merg împreună în majoritatea situaţiilor; realităţile sunt diferite. Cuvintele şi legile Domnului sunt inalienabile, nu sunt supuse schimbării, stricăciunii. Ceea ce a zis, a zis; nu suporta ştergeri şi adăugiri. Cuvântul Domnului este atât de credincios precum şi Însuşi Domnul este fidel cuvintelor Sale, iar cuvântul dumnezeiesc se aplică necontenit. Ceea ce a spus se aplică. Acum, mai târziu, în viaţa cealaltă, în orice situaţie cuvântul dumnezeiesc este valabil, iar dacă omul îl pune în practică are doar de câştigat.

14 - Ascultarea în cugetCât de mult se luptă raţiunea cu credinţa, credinţa cea slabă. Şi astfel ajung în nesiguranţă un mare număr de oameni. Şi uneori se împărtăşesc, alteori nu se

împărtăşesc. Adică există un nivel al raţiunii, l-am numi al credinţei supuse împătimirii. Dacă cineva nu trece de acest nivel, nu se va tămădui şi nici nu se va folosi duhovniceşte.

Un duhovnic sfătuieşte fiul duhovnicesc să se împărtăşească cu o anumită frecvenţă, dar acela nu este de acord şi zice:

– Mă voi împărtăşi mai des...– Împărtăşeşte-te, răspunde duhovnicul, din înţelepciune, pentru a nu veni în

conflict cu ucenicul său.Însă problema duhovnicească nu este să te împărtăşeşti sau să nu te

împărtăşeşti. Problema este să-ţi depăşeşti starea de cădere şi să conştientizezi că dumnezeiasca împărtăşanie dăruieşte viaţă şi nu boală. Pe cei bolnavi îi tămăduieşte, iar pe cei morţi îi învie. Aşadar, duhovnicul şi fiul duhovnicesc nu cad de acord şi se despart pentru o vreme.

Părinţii Bisericii au adus această situaţie în discuţie teologică, în viaţa monahală, şi ziceau: „Nu te despărţi de duhovnicul tău!”.

Să o aducem acum în cadrul familiei. Cu aceeaşi raţiune a duhovnicului.– Ne punem întrebarea: cine e stăpân în casă? Problema nu este cine e

stăpân, problema este că trebuie să existe unitatea cugetului, un mod comun de gândire, căci în familie are loc o împreună-lucrare şi o împreună-petrecere în viaţă. Suntem toţi într-o corabie şi înaintăm toţi împreună. Dacă ne vom scufunda, vom ajunge pe fundul mării toţi laolaltă. Nu suntem fiecare în parte în câte o corabie. Suntem toţi laolaltă într-o corabie. Există aici o mare diferenţă. Şi trebuie să ajungem la un liman toţi. Aceasta este misiunea noastră. Nu să primejduim corabia.

Bineînţeles că şi în monahism, şi în căsnicie vom avea greutăţi, însă prin tot ceea ce vom trece, vom trece împreună, căci suntem toţi în aceeaşi corabie. Iar acestea le spunem metaforic, deoarece ceea ce citiţi este ca o parabolă. Metaforic vrem să spunem că încet-încet, trebuie să avem în familie toţi acelaşi duh, cuget comun. Acest lucru se numeşte ascultarea în cuget. Nu pur şi simplu ascultare spirituală, ci ascultarea lăuntrică a cugetului. Aceasta, bineînţeles, este în funcţie de nivelul duhovnicesc la care ajungem, căci nu se identifică nimeni cu cugetul duhovnicului său, ci omul acela, precum şi duhovnicul respectiv, trebuie să fie întru totul în armonie cu cugetul lui Hristos. Altfel dăm în cultul omului, cultul personalităţii duhovnicului, iar aceasta este rătăcire.

Un Avvă sfătuia:– Dacă îţi deschid inima şi mă voi găsi în inima ta, o voi face bucăţi şi voi

arunca chipul meu de acolo. Trebuie mereu să-L văd pe Hristos în inima ta, nu pe mine.

Răspunde fiul duhovnicesc:– Pe tine te am duhovnic şi deci pe tine te pun în inimă.– Nu, pe mine la pericard, adică lângă inimă, drept ajutor.Rolul duhovnicului este ajutător. De aceea au spus Părinţii: „Moise te duce

până la Ierihon, până la Iordan. De acolo Isus Navi te va trece şi vei intra în Ierusalim, exact precum s-a întâmplat odinioară”. Adică, duhovnicul te duce până în uşa Raiului şi la vamă, iar tu vei merge fie sus, fie jos. Căci de acolo mai departe, Iisus îţi va deschide uşa, precum zice: „Eu sunt uşa” Raiului, nu o oarecare uşă. Şi spune Domnul: „Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui”. Adică, pentru ca să deschizi poarta Raiului, trebuie să Îl ai pe Hristos înlăuntrul tău. Iar dacă Îl ai pe Hristos, îţi va deschide Hristos. Dacă nu Îl ai, nu vei intra.

15 - Relaţia Duhovnic – ucenicMărturia despre acest lucru este extraordinară. De multe ori, ucenicul începe

cu o abordare cu totul împătimită, ba chiar rătăcită, din foarte multe motive. A

fost învăţat altfel, a crescut într-o altă mentalitate decât cea duhovnicească, are altă părere despre sine, nu a învăţat corect cele despre monahism, au fost cultivate patimi călugăreşti, obiceiuri noi în monahism, şi din această cauză a deviat de la drumul cel drept şi a sfârşit acolo, într-o poziţie duhovnicească greşită, împătimită. Bineînţeles aceasta nu este o situaţie de dorit şi nu e foarte frecventă, dar mulţi Părinţi ai Bisericii au întâlnit-o.

De multe ori zice ucenicul: „duhovnicul meu, mintea mea, adică eu însumi, cugetul meu”. Şi nu dă nici un nume. Ne întrebăm, ce sprijin duhovnicesc are acela? Aceasta o spunem deoarece de multe ori are loc o înţelegere greşită a problemei ascultării, a libertăţii personale şi a voii ucenicului în ascultare, a oricărui ucenic, fie laic, fie cleric, fie monah. Căci problema ascultării e valabilă pentru toţi şi se adresează tuturor, şi laicilor şi clericilor şi monahilor. Este aceeaşi lege duhovnicească, aceeaşi poziţie teologică; nu avem în Biserică altfel de ascultare pentru monahi, şi alta pentru laici sau clerici; este acelaşi drum, este aceeaşi poziţie, una este. Într-adevăr relaţia personală e diferită, însă lecţia este aceeaşi, legea evanghelică aceeaşi, judecata aceeaşi. Unii o interpretează greşit în mod voit şi spun:

– Uite, dacă te duci undeva şi faci ascultare, ştii ce este ascultarea?– Nu.– Există pericolul să pierzi orice fel de sentiment de libertate şi de exprimare

personală. O să faci ce îţi zice altul sau alţii. Bineînţeles că uneori se va face şi ce vrei tu, asta aşa, să n-ai cuget de îndoială. Acest fel de oameni văd ascultarea ca o dictatură spirituală. Unii cred că au un fel de monopol, o autoritate specială, autoritate fără de greşeală, şi orice spun se face, şi vai de acela care nu va rezista cu această măsură, cu această lege, cu această relaţie! Şi aceasta este o problemă de o viaţă şi insistă aceia fiindcă lecţia aceasta este pe viaţă; fără lecţia ascultării nu se mântuieşte nimeni; „tot cel ce ascultă va merge în Rai, cel ce nu ascultă se va duce în iad”. Sunt dure legile şi vai de neascultător, iar slavă şi cinstea este a ucenicului ascultător!

Pe de o parte aşa este, dar pe de alta este nevoie de o precizare şi de o analiză, căci problema ascultării” în sine este prioritară între toate cele prioritare. Este, prima, căci este problema clară a ascultării spirituale faţă de Hristos, de dragul lui Hristos. Căci avem mult feluri de ascultare. Aici, în Biserică, facem ascultare de Hristos şi pentru Hristos, deoarece primul dintre toţi Hristos, a făcut ascultare. Şi noi facem ascultare faţă de un om, adică faţă de duhovnicul nostru, care trebuie să facă ascultare faţă de Hristos: Dacă însă constatăm că ceva nu merge bine în relaţia duhovnicului cu Hristos, după aceea ne retragem din relaţia de ascultare.

Ascultarea nu este pe viaţă, în orice condiţii, dar, în anumite condiţii este pe viaţă. Se strică relaţiile cu Hristos? Se strică şi relaţiile de colaborare şi de ascultare şi între noi şi cu Hristos. Aşadar este o situaţie care cere dreaptă socoteală.

În primul rând trebuie să întăresc aici faptul că în propria mea ascultare, în relaţia mea cu duhovnicul şi cu ceilalţi părinţi, în toţi aceşti ani, în întreaga mea viaţă până în clipa aceasta, când vă vorbesc, nu am constatat vreodată că libertatea mea personală ar fi avut de suferit, că am fost cumva presat, că am fost cumva îngreunat, că ar fi exploatat duhovnicul ascultarea ucenicului, că nu am avut libertatea personală de a mă exprima şi a-mi spune părerea chiar dacă era diferită.

Omul trebuie să se exprime liber şi cu responsabilitate, fără frică, cu lejeritate, să nu evite să-şi exprime chiar şi părerea potrivnică. Căci dacă vom spune: „Binecuvântaţi, părinte!” şi doar atât, sau „Nu cumva să spui ceva altfel

şi să-l superi că eşti pierdut. După aceea ce părere îşi va face despre tine? Lasă cugetele acestea, îneacă-le înlăuntrul tău, nu le exprima, spune numai cele plăcute, să-şi facă o părere bună despre tine”, iar tu să fierbi lăuntric până să plesneşti, bând zeama asta amară – ar fi îngrozitoare situaţia asta.

De aici încolo începe complexul psihic, începe problema; adică, o să ne însuşim partea teatrală a situaţiei, o să începem să fim ipocriţi. Şi unde eram simpli şi fără viclenie în lume, începem în mănăstire să fim actori. Asta-i o invenţie călugărească, nouă, nu cumva să-şi facă duhovnicul o părere greşită; nu cumva să i se facă milă de mine; nu cumva să se întâmple asta sau ailaltă; nu vorbi, nu spune, ci doar „binecuvântaţi”, sau „blagosloviţi!”, iar în final toţi să fie surprinşi şi să se întrebe:

– Ce a păţit călugăraşul?– Ei, ce să păţească, a fost neascultător şi a păţit-o.Cum găsim repede justificări! Întotdeauna noi duhovnicii, vom ieşi la

suprafaţă, vom supravieţui, întotdeauna! Întotdeauna e de vină celălalt! Însă lucrurile nu stau aşa şi nu este aşa situaţia, deoarece ascultarea este o împreună-lucrare, nu este doar de o parte, ci de ambele părţi. Iar aceasta, deoarece în Ortodoxie şi în monahism, nu există cineva mai presus de ceilalţi. Lucrul acesta trebuie să fie bine înţeles. Iar la aşezarea mea întru păstorire aici am spus acest lucru: în călugărie nu avem ranguri şi grade. Nu avem ranguri, ci doar slujiri şi ascultări, mai ales ascultări smerite, nu pseudo-smerite. Căci mentalitatea de care aminteam este greşi nu mântuieşte, ci adânceşte în iad.

Teoriile despre smerenie şi smerenia formală, jucată voit, duc la iad. Şi duc la iad deoarece acela se face moştenitor al cuvintelor Mântuitorului: „Vai vouă fariseilor făţarnici”. Nu, făţărniciei şi efortului de a plăcea oamenilor, nu, acelui lucru alterat, stricat, contrafăcut, amestecat; să cultivăm simplul, natural curatul, pentru a înţelege cineva cu cine are de a face şi să fie convins că ceea ce vede provine din inimă şi mai ales din inima responsabilă şi fără frică. Precum eu vorbesc responsabil – şi vrea celălalt să vorbesc responsabil, ceea ce am de spus să i-o spun – vreau şi eu să aud acelaşi lucru şi de la celălalt, fără să am îndoieli, fără târguieli pentru a-mi vorbi clar şi cu sinceritate.

– Vorbeşte sincer, îi spun.– Ei, zice acela, dacă vorbesc sincer, ce părere o să aveţi despre mine?Deja, aici, acum, e o problemă; este înţelegerea greşită, o interpretare

eronată a realităţii. Iar acest lucru nu poate fi numit ascultare. Şi este greşită această înţelegere deoarece s-a format percepţia că cineva ar fi superior, iar altul inferior, deci avem de a face cu o ierarhizare şi cu grade. Ierarhizarea aceasta însă nu e valabilă în Creştinism. Şi mai ales în călugărie este de neconceput şi este necunoscută. Suntem egali între noi, avem ascultări şi slujiri: slujirea de îndrumător al sufletelor, Gheron sau Avvă, slujirea cu-tare sau cutare; nici o slujire nu te face superior celuilalt.

Suntem fraţi între noi şi numai unul este mai presus de noi, Hristos. Părintele cu pruncii, Hristos şi noi, pruncii Săi. Doar slujirea de Avvă al obştii este în locul şi în chipul văzut al lui Hristos. Hristos este însă prezent pretutindeni şi întotdeauna, şi este viu şi cu trupul. Avva nu este înlocuitorul sau ceva complementar lui Hristos, căci Hristos nu este absent, este întotdeauna şi veşnic prezent şi înlăuntrul nostru şi în afara noastră. Doar papa susţine că este în locul lui Hristos, vicarul Său pe pământ, iar aceasta este amăgirea cea mai de pe urmă, este autozeificare. „Eu şi nimeni altul”.

Nu stau aşa lucrurile. Şi bineînţeles problema nu este ce zic ereticii şi catolicii, problema este ce propovăduieşte Ortodoxia cu privire la aceasta. Căci această problemă este extrema înălţime a mândriei luciferice a minţii. Noi,

ortodocşii, nu avem superiori şi inferiori, nici „mai presus” şi „mai prejos”, grade ca în armată, ofiţeri inferiori şi ofiţeri superiori; nu există aşa ceva. Iar aceasta o descoperă Biserica în Taina Dumnezeieştii Împărtăşiri: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Cutare, se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Cutare”. Vedem vreo diferenţiere? Nu zicem: „excelenţa sa, ministrul Cutare”, nu există aşa ceva; toţi suntem robii Săi. Altă situaţie este cu titlurile de adresare în relaţiile zilnice.

Ca urmare, din moment ce nu avem ranguri, ci doar slujiri, relaţia de ascultare este o relaţie de împreună-lucrare întru sinceritate. Este, deci, relaţia între două persoane; discutăm în limba noastră, simplu, cu smerenie, cu grijă, încercând să nu se trufească nimeni pentru a nu pierde harul. Este ceva foarte personal, nr este vorba de „stai să vezi ce o să păţeşti pentru ceea ai făcut”. Nu este aşa. Nici tribunal militar, nici Inchiziţie, nici tribunal social. Este relaţie de colaborării şi trebuie, prin această conlucrare, să nu piardă harului ci să dea har şi pace şi luminare dumnezeiască, dar săi şi primească.

Căci precum dăruieşti celuilalt prin cuvintele tale, aşa primeşti la rândul tău har şi luminare prin cuvintele celuilalt, deoarece Dumnezeu vorbeşte prin ambele părţi ale conlucrării în duh. Nu vorbeşte Dumnezeu parţial. Şi printr-unul şi printr-altul vorbeşte. Adică, tu vorbeşti în numele lui Hristos; celălalt în numele cui vorbeşte? Al lui sau al diavolului? Şi acela nu este rob al lui Hristos? Nu se împărtăşeşte şi el cu Sângele lui Hristos? Nu se face şi el de un sânge şi de un trup cu Hristos? Există vreo diferenţă, din moment ce nu există superior şi inferior? Alt lucru dacă este mic la ani şi ucenic la ascultare. Asta-i altceva, este o cinste să fie ucenic. Este expresia unei smerenii ipostatice lucrul acesta. Deci, dacă este sinceră împreună-lucrarea ascultării, nu există niciun motiv să se ascundă careva, să se prefacă.

Însă, va trebui ca fiecare duhovnic să ofere din partea sa ceea ce trebuie să ofere un îndrumător de suflete. Mi-a spus odată un călugăr de la o mănăstire, la spovedanie:

– Sunt nemulţumit de părintele stareţ; niciodată nu mi-a vorbit cu căldură părintească, nu m-a luat să ieşim, să facem câţiva paşi pentru a discuta. Cu alţi monahi face lucrul acesta. Cu mine niciodată. Mă încercă? Nu mă vrea? Nu mă iubeşte ca un părinte? În orice caz eu nu sunt liniştit în această relaţie.

Să vedem acum cealaltă faţă a lucrurilor.Îl întreb:– I-ai spus lucrul acesta?– Nu, zice.– Aceasta este problema ta. Vorbeşte-i!– Dacă-i spun mă va alunga.– Vorbeşte-i, nu te va alunga.Nu i-a vorbit şi în final singur a părăsit mănăstirea.Vedem, cu alte cuvinte, că nici nu se smereşte monahul, însă insistă să facă

ceea ce-i spune propriul cuget. Ne apropiem, deci, de inima problemei: „duhovnicul meu, mintea mea, cugetul meu”, atunci când absolutizăm lucrurile. Este vorba aici despre cel corect, cel ce se consideră corect. Bineînţeles că şi alţii au dreptate, dar nu aşa cum am eu. Dreptatea mea este mai presus. Cuget ca al meu nu există. În situaţia aceasta fiecare ar trebui să devină un papă, din-punct de vedere al mintii, al mentalităţii.

Din acest motiv spun Sfinţii Părinţi să fim atenţi că Apusul are un papă, iar la noi în Răsărit fiecare poate să-şi facă mintea un „papă”, considerându-şi raţiunea fără de greşeală, chiar nearătând-o, căci nu este în interesul nimănui să se arate. Însă va pierde Harul dumnezeiesc. Şi aţa îl vor condamna ceilalti.fi

însă unul ca acesta va proceda în consecinţă în situaţii concrete ce necesită responsabilitate şi seriozitate; des pildă dacă e vorba de o temă serioasă unde trebuie să-şi spună părerea, dar nu o face, dimpotrivă naşte întru sine alt cuget şi alt gând, pe care l-a cultivat în mintea sa sau l-a prelucrat, dar nu îl exteriorizează, ba chiar e de părere că celălalt nici nu ştie ce se întâmplă lăuntric.

Hristos, însă, îi ajută pe duhovnici, descoperindu-le anumite taine ale fiilor duhovniceşti; chiar dacă nu este vrednic duhovnicul de asemenea descoperiri, El vine în ajutor. Este descoperirea duhovnicească ce se lucrează prin intervenţia Duhului Sfânt.

Acelaşi lucru se întâmplă şi afară, în lume, nu numai în mănăstire. În situaţii foarte grave se întâmplă să ascult doar de cugetul meu, îl transform în avvă.

Cu privire la problema ascultării, Părinţii spun următoarele: mai întâi începem cu o împreună-lucrare în perspectiva cunoaşterii reciproce. Ne vom cunoaşte, încet-încet, prin discuţii, prin spovedanii, prin participarea la mici lucrări, printr-o împreună-slujire sau prin adunările fraţilor la munci comune, pentru a trăi împreună, pentru a ne frământa împreună precum aluatul de făină ce trebuie frământat bine pentru a dospi. Când se frământă făina cu apa împreună devin una. Vom fi copţi împreună; şi la bucurie şi la întristări, toţi devenim una în duh. Astfel, încet-încet, are loc o Cunoaştere personalizată, din experienţa trăită.

Noi nu facem filologie, adică nu vorbim din cărţi, ci căutăm să dobândim stări de trăire spirituală, personală, ontologică. Devii parte din trăirea celuilalt. Şi aşa nu mai poţi aluneca, nici cugetul viclean nu poate să mai intre şi să-ţi bage în minte altă părere. Trăim cu toţii aceeaşi stare duhovnicească şi odată cu trecerea timpului vom avea şi experienţe duhovniceşti între noi.

Cunoşti pe stareţ, îl trăieşti, cum se spune, şi la bucurie şi la tristeţe şi la suferinţă şi la încercări, în toate situaţiile. Sfaturile trec de la individual la general, tainele şi secretele sunt mărturisite, adică ajungem la o spovedanie reciprocă. Multe lucruri din inima unui avvă nu trebuie să fie necunoscute de ceilalţi, deoarece după o vreme lucrul acesta aduce o anumită distanţă sufletească. Simte ucenicul că este încă la un nivel inferior, că nu trebuie să ştie anumite lucruri, că poate Avva le vă spune altuia. „De ce? Celălalt este mai bun decât mine?”, îi va spune cugetul viclean.

Spun, deci, Părinţii, că mai întâi va avea loc această cunoaştere reciprocă şi după aceea va urma ascultarea şi în formă şi în conţinut, ceea ce numim ascultarea în cuget.

– Vei face ceea ce îţi voi spune?– Blagosloviţi!Bineînţeles, la început ucenicul va avea cugete de tot felul, nu va fi de acord.

Însă va mărturisi toate aceste cugete străine, sau, să zicem, părerile lui. Într-final va face ce zice stareţul său. Am putea-o numi partea formală, tipică a ascultării. Tot ceea ce se spune şi se discută este mereu lucru logic, raţional, nu e ilogic, lipsi de raţiune. Însă, încet-încet constatăm din experienţă că vinele lucruri încep să depăşească logica, să treacă dincolo de logică, ceva superior, şi atunci avem de a face cu o credinţă mult mai mare. Astfel, în unei situaţii va funcţiona mai mult această credinţă fără d ezitare. Vom acţiona doar la mila lui Dumnezeu!

Să vedem întotdeauna partea bună a lucrului, chiar dacă se pare că am eşuat. De ce să punem în gând parte negativă a problemei? Acesta este discursul diavolului. Partea cea bună o vom avea în gând. Adică pentru a reuşi să trăieşti o minune, să reuşeşti acest lucru, trebuie să ai în gând partea cea bună a problemei.

În acest fel, omul înaintează în credinţă şi se uneşte în cuget cu duhovnicul său. Şi trece din ascultarea formală, logică, la ascultarea de conţinut, dincolo de logică. însă noi acum suntem încă în ascultarea tipicală, a cuvântului. Nu am ajuns la ascultarea în cuget. Dar trebuie să aibă loc şi ascultarea în sau cu cugetul.

Cugetul, în sensul de gândire, raţiune, este ceva diferit. Înseamnă să gândeşti cum gândeşte celălalt. Adică, cum gândeşte celălalt? Ca mine? Nu! Ştiu, dar nu mă interesează, zice omul, cum gândeşte celălalt. Eu gândesc cum gândesc şi sunt liniştit.

Şi eu simt liniştit. Şi tu eşti liniştit. Şi toţi suntem liniştiţi. Şi în final pătrunde cugetul viclean. Care este acesta? Că nu există mutate duhovnicească. Iar lucrul acesta va fi evident, dacă nu există ascultarea în şi cu cugetul.

Adică, să devenim copie fidelă a celuilalt?– Nu susţinem aşa ceva. Am spus că toţi vom face uitare faţă de Hristos şi

pentru Hristos. Şi trebuie facem o ascultare hristocentrică toţi. Pur şi simplu să înţelegem că fiecare duhovnic, fiecare stareţ este partea văzută a lui Hristos Cel pretutindenea prezent, Cel care este înlăuntrul nostru şi în afara noastră. Această realitate trebuie să o trăim neîncetat.

– Iar dacă face greşeli duhovnicul?– Se va arăta imediat acest lucru. Nu susţinem că noi, duhovnicii, suntem

fără de greşeală, nici purtătorii de Dumnezeu Părinţi nu erau. Chiar şi aceştia, mari fiind, ziceau:

– Părinte, am un gând, să-ţi spun gândul meu. Dacă îl consideri corect voi face lucrul acela, dacă îl consideri greşit, blagosloviţi. Ceea ce este corect să facem, şi gândul tău să-l facem.

Acest lucru îl spuneau cu multă smerenie, m pentru că le era impus, chiar dacă era corect ceea susţineau. însă este nevăzută şi negrăită smerenia Părinţilor, acea smerenie cu care mărturiseau cugetul lor: „nu cumva este mai bună părerea fratelui meu” A

Altul va spune:– Tu faci pe smeritul sau eşti cu adevărat smerit? Mă voi smeri şi eu ca tine

sau te voi depăşi. Nu, vom face ce spui tu, nu ce zic eu. Astfel se face o împreună-lucrare, o întrecere nobilă, cine dispreţuieşte mai mult propria voie şi a cărui părere se va aplica. Iar acea părere va fi în final a duhovnicului.

Însă acest lucru nu îl spunem cu sensul: „uite avem acum ocazia să facem mulţi ucenici şi să le băgăm în cap părerile noastre. Aşa că suntem noi, duhovnicii, acum liniştiţi, fiindcă se face voia noastră. Ceea ce spunem noi trebuie făcut, şi vai de acela care nu o face”.

Nu stau lucrurile aşa, căci acela care va ajunge în iad va fi duhovnicul. Poate forma lucrurilor să arate aşa; însă cum plecăm din lumea aceasta, vor funcţiona cu exactitate poruncile Evangheliei întru toate. Iar atunci probleme va avea cel care nu a vorbit cu smerenie şi cel care nu a vorbit cu sinceritate şi acela care nu a descoperit Adevărul Duhului Sfânt, aici în lumea aceasta, nu a trăit viaţa monahală, mai ales Tradiţia aghiorită, ce este curată şi nealterată de elemente străine Tradiţiei, care este tezaurul cel mai scump, cel mai de preţal Sfântului Munte şi chiar al Ortodoxiei.

Sfântul Munte se mândreşte, în sens bun, că are o tradiţie unică în lume. Sfântul Munte, cu alte cuvinte, păzeşte şi ţine vie Sfânta Tradiţie, care este vieţuirea sfântă în Spiritualitate ortodoxă. Adică, să vieţuim cum a vieţuit Hristos, chiar şi în detaliu, cum a vieţuit Maica Sa şi a noastră şi Sfinţii Apostoli. Cum gândeau, ce cugete aveau, ce mişcări, amănuntele acestor mişcări. Trebuie să se repete, să fie trăită ontologic viaţa lui Hristos în trupul nostru şi

lăuntric în sufletul şi în mintea noastră.Iar fiecare duhovnic are această problemă personală că dacă cumva nu s-a

identificat cu Hristos, aceasta rămâne problema sa personală, nu a lui Hristos, nici a ucenicilor lui. Orice ar face ucenicii, fie corect, fie greşit, iarăşi vor avea folos duhovnicesc. Cel care va fi păgubit va fi doar duhovnicul. Aceasta este problema. Ca urmare, pentru a fi ajutaţi ucenicii, dar şi duhovnicul, este obligatoriu ca duhovnicul să deţină drumul bun, corect, şi să spună ce are de spus cu îndrăzneală, fără frică şi cu responsabilitate, la fel şi fiii duhovniceşti cu îndrăzneală, fără frică şi cu responsabilitate să-şi spună părerea lor.

Aşa este împreună-lucrarea cu Hristos şi în Hristos. Căci Acesta ne va judeca şi vrem ca şi aici şi în viaţa cealaltă să fim împreună cu Dânsul. Dar aici vom fi împreună dacă vom fi într-un cuget. Şi când spunem „un cuget” ne referim la cugetul lui Hristos, nu la cugetul Avvei, ce este cuget omenesc. Dacă duhovnicul ajunge să aibă cugetul lui Hristos, suntem toţi uniţi în Hristos.

Şi Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte întru mine”. Această frază înseamnă că înlăuntrul Apostolului Pavel nu trăieşte defel Saul cel supus păcatului, ci purtătorul de Dumnezeu Pavel. Nu are defel cugete omeneşti. Iar Sfânta Scriptură nu spune minciuni, nici exagerări. Apostolul nu se preface, nu este ipocrit, nici nu se trufeşte. Descoperă adevărul că în toată fiinţa lui Pavel este Hristos întreg, şi în modul de gândire şi în vieţuirea sa. Trăieşte, adică, Apostolul, în mod nepătimit, „apathis” şi în mod foarte sfinţit. Şi depune mărturie, aşa, simplu, smerit, atât de simplu: „trăieşte întru mine Hristos”, Hristos întreg.

În cei treizeci de ani de misiune apostolică, Sfântul Apostol Pavel a trăit această stare absolută. Din momentul întâlnirii pe drumul Damascului, de când i se descoperă Hristos în Lumina Sa necreată, această stare îl însoţeşte. Este „lumina veşnică a drepţilor”; este prezenţa Luminii în minte prin Duhul Sfânt, şi este veşnică. Nu vede mintea nici ziua nici noaptea, din punct de vedere material, căci duhurile, îngerii şi demonii nu văd ziua şi noaptea[1]. Au o singură stare constantă; îngerii văd întotdeauna lumina, iar demonii văd întunericul. Fie este zi sau noapte, pentru demoni există doar întuneric, un întuneric nematerialnic, deosebit de cel pământesc. Nu îi interesează lumina zilei din moment ce înlăuntrul lor este o problemă serioasă, ontologică. Când cineva este bucuros, este bucuros şi noaptea, este bucuros şi ziua. Când este întristat, şi ziua este întristat şi noaptea este întristat. Această stare lăuntrică nu este influenţată de schimbarea luminii solare, deoarece este o stare de trăire. La fel se întâmplă şi cu Harul Preasfântului Duh, dar la cea mai înaltă scară.

Prin urmare trebuie să dobândim un astfel de cuget, încât, într-un final, să ajungem ca înlăuntrul nostru să lucreze un mod unitar de percepţie duhovnicească a realităţii.

Zicea un avvă, mai în glumă mai în serios, adresându-se altui părinte:– Ei, Avva, ce fac călugăraşii tăi? Sporesc în cele bune?Părintele acela care avea doi ucenici, răspunse:– E, părinte, ce să zic, slavă Ţie, Doamne!Îi era greu să vorbească despre starea spirituală a ucenicilor săi.– Am înţeles, am înţeles!, spuse acel Avvă care întrebase.– Unul, zise celălalt părinte, a început să mă imite întru toate, însă celălalt

are unele greutăţi, are încă propriile cugete şi ţine oarecare distanţă. Şi de aceea nu s-a lipit desăvârşit de cugetul meu.

„Nu s-a lipit desăvârşit de cugetul meu”. Merită să reţinem fraza aceasta şi să subliniem nişte realităţi.

Adică, ce să se înţeleagă de aici? Că duhovnicul vrea să-i desconsidere ucenicului capacitatea de înţelegere? Să-l facă copia lui? Nu e el în stare să se exprime responsabil? Nu se va dezvolta, nu va creşte duhovniceşte în mod liber? Nu va dobândi personalitate liberă, proprie? Nu e persoană? Va creşte el în tiparele altuia?

Aşa zic părinţii de acum fiindcă nu înţeleg aceste lecţii de duhovnicie. Însă lucrurile nu stau aşa, deoarece venim într-o întâmpinare, să ne unim. Suntem toţi ca o bucată de marmură neprelucrată, amorfă. Câte prelucrări trebuie să facă meşterul pentru a sculpta bine şi a ieşi în final o statuie deosebită? Câte lovituri de ciocan? Mii şi mii... Răbdare fără de margini şi artă sculptatului. Nu ajunge doar să loveşti cu răbdare. E nevoie şi de artă. O lovitură greşită şi se schimbă chipul. După aceea ce-o să facem? O facem bucăţele? Modelarea presupune artă fără de pereche şi răbdare neînchipuită. Acestea două nu le are orişicine. Sunt mari daruri. Este vorba aici de dreapta socoteală, adică de darul deosebirii duhurilor.

În monahism trebuie să devenim toţi un gând, la început, iar după aceea, încet-încet, un cuget, căci aceasta este cea mai mare ascultare, ascultarea harismatică în Duhul Sfânt.

Eu când am auzit de la stareţul meu aceste cuvinte, că trebuie să am un cuget cu dânsul în Hristos, am început să cer să aflu mai multe lucruri, deoarece această problemă este foarte serioasă şi trebuie învăţată, analizată, pentru a înţelege, duhovnici şi ucenici, ce înseamnă cu exactitate. Nu putem spune anumite cuvinte pur şi simplu fără a le analiza, fără a le explica. Lucrul acesta este foarte serios. Şi mi-a explicat părintele meu că într-un trup, inima şi mintea sunt cele două organe care colaborează extraordinar între ele. Şi numai acestea două cunosc ce se întâmplă în întreg trupul. După aceea înştiinţează şi celelalte organe cu privire la nevoi.

De pildă, zice mintea: „Mi-e foame, mă gândesc „,să mănânc”. Stomacul va fi înştiinţat după o vreme, o jumătate de oră, timp în care pregătesc mâncarea, o mănânc şi ajunge în stomac, iar după aceea începe digestia: Numai atunci va fi înştiinţat tot trupul. Însă mintea o ştia cu mult înainte. Sau pot să mă gândesc de dimineaţă, diseară să mănânc un posmag sau să fac nişte cartofi prăjiţi. Această informaţie o ştie doar mingea şi inima, de dimineaţă. Stomacul o va afla seara când va primi mâncarea respectivă şi va începe lucrarea lui. Există deci o distanţă de timp şi o diferenţă clară de lucrare între centru unde se iau hotărârile, mintea şi inima, şi restul organelor trupului.

Tot aşa se întâmplă şi la nivel spiritual, netrupesc, duhovnicesc, în trupul nevăzut al monahismului. Fiecare gheron sau avvă sau stareţ este mintea şi inima întregului trup duhovnicesc. Căci unele lucruri deosebit de serioase trebuie mărturisite, trebuie spuse. Bineînţeles, există şi unele strict personale, precum este rugăciunea individuală sau cum simte fiecare în parte această problemă, cum ţine metanierul, în ce relaţie personală se află fiecare cu rugăciunea lui.

Inima însă trebuie să fie una pentru toţi; iar acest lucru este foarte greu, poate cel mai greu. Şi cu siguranţă nu toţi avem aceeaşi comportare, căci fiecare se exprimă liber în funcţie de personalitatea lui. Nu ne fățărnicim, nu ne ascundem, nu facem pe vitejii, nu vom arăta lucruri şi fapte eroice, nici nu vom face altceva decât ceea ce este natural, firesc, frumos. Lucrurile nefireşti alungă harul Duhului Sfânt. Simplu, smerit, duhovniceşte, aşa începem, cu ascultare logică, raţională, pentru a ajunge mai apoi la cea dincolo de raţiune, iar mai apoi la un cuget unitar. Pentru aceasta vom urma calea Părinţilor.

Nu se poate ca cineva să nesocotească acele valori de veacuri ale

înaintaşilor; trebuie să urmăm în întregime calea Părinţilor. În orice caz trebuie să aibă loc aceste frământări, discuţii, de multe ori chiar în cadrul spovedaniei individuale. Să fie reluate iar şi iar şi, ceea ce este cel mai important, să existe întâlnirea, experienţa aceasta personală. În acest fel, încet-încet, se cristalizează deja un cuget comun şi ne pătrunde ca un curent Sfântul Duh, astfel încât să avem toţi acelaşi cuget în Hristos şi acelaşi duh al gândirii lui Hristos.

Vai nouă, dacă fiecare duhovnic începe şi pătrunde el însuşi în mintea ucenicului şi în inima acestuia! Hristos este Cel Ce intră, căci inima omului este plămădită doar pentru Hristos. Dacă intră în inima omului altcineva, atunci omul se află în adulter şi curvie duhovnicească. Când spune Evanghelia „adulter şi preacurvar” avem impresia unui act trupesc. Aceasta este însă percepţia simplistă. Erminie după literă. Însă erminia în duh este mai adâncă, mai pătrunzătoare. În adâncul inimii trebuie să pătrundă doar Hristos.

Inima omului, această mică bucăţică, este creată pentru Hristos. Nici pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nici pentru vreun alt sfânt. Doar pentru Hristos. Lucrurile sunt astfel create de însuşi Dumnezeu. De aceea este numit „cunoscător al inimilor” şi „plămăditor al inimilor”. Şi numai Dânsul pătrunde întreg, în sensul deplin al iubirii Sale.

Însă pentru a se reuşi acest lucru este nevoie de o împreună-lucrare cu părintele duhovnic; încet-încet, va intra Hristos. Şi precum intră Hristos înlăuntrul inimii, prin trăirea poruncilor evanghelice şi prin ascultarea faţă de porunci, duhovnicul, ca parte văzută, este într-o margine a inimii, la pericard, cum am zis. Are aici un loc de cinste, faţă de ceilalţi fraţi ai noştri, faţă de fraţii comunităţii; nu are un loc al vredniciei, nu, ci un loc de cinste. Asta nu înseamnă că a pătruns în inima fiului duhovnicesc mai adânc decât Hristos, şi l-a umbrit.

Zicea un monah:– A plecat stareţul? Voi pleca şi eu. A murit Avva? Mă voi sinucide.Nu, nu este aşa! Aceasta este o poziţionare greşită! Nu este aşa iubirea lui

Hristos; nu ne lasă să ne formăm altă părere, nici să păţim ceva. Nu suntem nemuritori şi nu suntem întotdeauna aşa cum suntem în clipa de faţă. Fiindcă a murit preacuviosul părinte Paisie sau Awa Efrem Katunakiotul, încetează de a mai lucra Duhul Sfânt? Nu, nicidecum!

Să încheiem acum subliniind faptul că într-un final ascultarea cinsteşte persoana umană şi o duce la o apropiere de Hristos, pe cel ce ascultă îl desăvârşeşte. Nu îl face independent faţă de duhovnic, ci îl desăvârşeşte şi îl cinsteşte. Căci aceasta spun şi poruncile evanghelice, Sfânta Tradiţie şi învăţăturile Părinţilor; aceste lucruri au fost învăţaţi Părinţii de către poruncile evanghelice. De aceea şi Sfinţii insistă asupra ascultării şi mai ales asupra ascultării tipice şi a ascultării în cuget, deoarece ascultarea se face izvorul tuturor celorlalte daruri, mai ales a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti, a lacrimilor, a rugăciunii minţii şi a deosebirii duhurilor. Şi celelalte virtuţi sunt importante, dar insistăm asupra problemei ascultării, căci aceasta este harismă personală foarte mare, prin care omul pătrunde în adâncul înţelegerii Evangheliei.

16 - Rugăciunea, unirea cu HristosRugăciunea este cea mai grea dintre toate luptele duhovniceşti, iar aceasta o

constată fiecare din experienţa proprie. Cea mai grea lucrare. Să o spunem şi mai simplu: Dintre cele mai importante lecţii şi exerciţii duhovniceşti, rugăciunea deţine întâietatea.

Şi aceasta cu dreptate, căci dacă cineva va cerceta cu atenţie toate virtuţile lucrării cu adevărat de Dumnezeu inspirate a Sfântului Ioan Scărarul şi Sinaitul,

constată - iar aceasta este mărturia comună a Părinţilor – că toate virtuţile Duhului Sfânt, şi cele mici şi cele mari, împreună lucrează şi împreună sfârşesc într-o singură virtute, care ea în sine, singură, îl uneşte pe om cu Hristos. Toate virtuţile ajută la unirea omului cu Hristos. Însă, rugăciunea însăşi îl poate uni pe om cu Hristos. Dacă nu reuşim această unire, toate celelalte virtuţi ajută, dar nu sfârşesc prin a ne uni cu Hristos, ţinta aceasta finală pe Care o doreşte omul, laic, cleric sau monah: convorbirea cu Hristos. Iar această convorbire tainică este de ambele părţi; şi Hristos ne vorbeşte şi noi îi vorbim. Rugăciunea este con-vorbire, nu este monolog. Nu vorbeşte nimeni de unul singur; omul se adresează lui Hristos şi Acela răspunde. Şi invers; ne vorbeşte Hristos şi noi răspundem.

17 - Modul rugăciuniiDe-a lungul veacurilor nu a existat un mod unitar, un „tipos”, o dogmă a

rugăciunii, ceva neschimbat astfel încât să se roage toţi creştinii cu fraza cutare, cu cuvântul cutare, în modul cutare, fără de abatere. Iar aceasta deoarece rugăciunea în sine nu are limite, stavile sau graniţe. Fiecare se poate ruga cum doreşte. Sfinţii Părinţi, bineînţeles, ne-au condus la un mod concret de rugăciune prin cunoscuta rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

De asemenea, toţi Sfinţii Părinţi insistă asupra câtorva lucruri importante legate de rugăciune şi de caracteristicile ei

1. Sentimentul păcătoşenieiCând ne rugăm nu o să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe

mine, sfântul”, sau să spunem „pe mine, păcătosul”, iar lăuntric să avem impresia că suntem sfinţi, precum fariseul din Evanghelie. Trebuie să existe în noi sentimentul păcătoşeniei! Această simţire lăuntrică a păcătoşeniei în ceasul rugăciunii, singură poate aduna gândurile. Omul trebuie să aibă sentimentul adânc, conştiinţa că se prezintă în ceasul acela în faţa Domnului şi se compară pe sine cu Hristos şi cu nimeni altcineva. Acest sentiment al comparării cu însuşi Hristos îl goleşte pe om fără însă a-l deznădăjdui, căci Hristos îl smereşte pe om, dar nu îl distruge şi nu îl şterge de la faţa pământului şi nu îl zdrobeşte.

Sentimentul păcătoşeniei – aceasta este o primă caracteristică a lucrării rugăciunii. Căci dacă omul nu are cunoştinţă de sine (aftognosia) nu va dobândi nici cunoaşterea lui Dumnezeu (teognosia).

2. Sentimentul atotprezenţei lui HristosSimţim acest lucru în spaţiul rugăciunii; în mod deosebit şi mai viu

sentimentul prezenţei lui Hristos îl simţim înlăuntrul trupului nostru. Această simţire este şi mai puternică. Este chiar cea mai înaltă simţire.

Când zice Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”, cine trăieşte, adică în locul Său? Însuşi Hristos. „Trăieşte întru mine Hristos”.

Şi cum se face acest lucru? Îl poartă? În ce sens este în el Hristos? Într-adevăr pătrunde trupul lui Hristos; adică trupul apostolului vieţuieşte precum trupul lui Hristos. Fericiţii apostoli şi fericiţii Părinţi ai Bisericii noastre au trăit în felul acesta şi a fost reluată astfel încă o dată viaţa lui Hristos în persoana fiecăruia dintre ei. Au experiat personal petrecerea lui Hristos în lumea aceasta, şi din acest motiv s-au sfinţit şi în această viaţă şi după moarte. Şi bineînţeles că au reuşit acest lucru prin virtuţile dobândite, dar în primul rând prin rugăciune.

De aceea rugăciunea a fost considerată oxigenul sufletului nostru; este cea care, neîncetat, prin intermediul minţii, comunică cu Hristos. Este ca un mijloc de comunicare deschis permanent. Avem un telefon pus pe linie deschisă permanent. Întotdeauna vom putea vorbi şi întotdeauna ne va vorbi Hristos.

Este de ajunsă ca urechile sufletului să fie întotdeauna deschise şi luminate, să fie în starea în care pot percepe şi pot interpreta corect poruncă Domnului şi nu să o prefacă voit. Căci există această dificultate a interpretării şi pericolul contrafacerii poruncii dumnezeieşti. Şi toţi au dat importanţă acestei uniri, deoarece rugăciunea uneşte, şi toţi au încercat să se unească cu Hristos. La început unirea este o simplă relaţie, cunoştinţă.

Spunem, de pildă, că ştim că există un mare ora Atena. Credem că există Atena. Vedem şi pe hartă, aici este Atena. Luăm şi o fotografie: Atena imagine din satelit. Apoi luăm o bucată mai mare, una şi mai mare – Partenonul ş.a.m.d. Mergem de la general la particular. Să: vedem şi un video despre oraş, atunci suntem şi mai aproape. Vom vedea şi alţi oameni în video şi suntem şi mai aproape. Dacă vedem aceste lucruri din avion suntem şi mai aproape, ne apropiem şi mai bine de ceea ce înseamnă Atena. Dacă o trecem cu piciorul, dacă vom trăi pentru o vreme aici, ne vom afla şi mai aproape de ceea ce este Atena. Nu există experienţă mai înaltă a unei aşezări decât a trăi cineva în acel loc. Vorbim despre Atena şi ne aflăm înlăuntrul acesteia. Nu este comunicare mai înaltă. Însă nu putem introduce toată Atena înlăuntrul nostru, precum întreg harul lui Hristos poate intra în fiinţa omului.

De aici înţelegem că există stadii ale cunoaşterii şi ale experierii prin intermediul rugăciunii. Iar Sfinţii Părinţi au vorbit foarte mult pe tema aceasta pornind la propria lor cunoaştere de sine, cu sentimentul adânc şi puternic al păcătoşeniei şi cu sentimentul atotprezenţei lui Hristos, căci acest din urmă simţământ înţepeneşte trupul; este dumnezeiasca frică ce înţepeneşte, mortifică; linişteşte trupul, îi opreşte mişcările, îi seacă patimile, aplecarea spre păcat.

„Răstigneşte trupul meu cu frica Ta, Doamne”; zice proorocul David, vrând să spună acelaşi lucru, din experienţa lui, când face această rugăciune. Este vorba de un fior dumnezeiesc ce nu provoacă ceea ce înţelegem noi de obicei prin frică, ci aici înseamnă curăţenia trupească. Frica dumnezeiască nu are legătură cu frica omenească, adică să-i fie cuiva frică şi să tremure tot. Căci şi îngerii au frică de Dumnezeu, în sensul că îl respectă şi îl cinstesc în mod deosebit şi aplică întru totul poruncile Sale. Această stare se numeşte frică dumnezeiască.

18 - Războiul demonilor împotriva rugăciuniiŞi fiindcă rugăciunea îl uneşte pe om cu Hristos, satana şi demonii lui, de-a

lungul veacurilor, şi înainte de Hristos, şi după Hristos, au războit în mod nebuneşte rugăciunea cum nu au războit nimic altceva din lumea aceasta. Din practică, din experienţa noastră duhovnicească, toţi am constatat că nu întâlneşte creştinul o atât de mare împotrivire şi atât de multe greutăţi în nici o altă lucrare; dăm de greutăţi şi în alte lucrări, dar nu într-o măsură aşa de mare, precum în cazul încercării de dobândire a rugăciunii curate. Când vine ceasul săvorbeascăomul cu Hristos, luând în mânămetanierul sau înălţându-şi mintea, atunci are loc mobilizarea generalăa demonilor. Atunci vor veni toate gândurile străine. Şi în alte situaţii vin peste noi, atunci vin sistematic; avem de a face cu un bombardament general, din toate părţile. Dacă cineva nu a înţeles, nu a cunoscut această ofensivă a duhurilor, o va înţelege în curând. Este de neevitat.

Hristos, Domnul nostru, imediat după Botezul Său, s-a dus în muntele Carantaniei, precum ştim, şi a rămas acolo timp de patruzeci de zile, în rugăciune şi post. În vremea aceasta a fost ispitit de satana şi a dat pildă veşnică tuturor, adică ne-a arătat că şi noi vom fi ispitiţi. Dacă pe Hristos a îndrăznit să îl încerce, cu mult mai mult pe noi ne va încerca. Dar Sfinţii Părinţi nu s-au preocupat atât de mult cum se ruga Hristos la Tatăl Său Cel Ceresc; i-a

interesat evenimentul în sine, adică toate câte a făcut Hristos le-a lăsat drept pildă pentru noi, să-L imităm şi noi pe Dânsul. Din moment ce El se ruga şi noi ne vom ruga. Dacă a îngenunchiat Hristos şi s-a rugat intens, acolo în agonia din Ghetsimani, acelaşi lucru trebuie să facem şi noi.

Mobilizăm toate puterile noastre, îşi mobilizează şi vrăjmaşul toate puterile, toate legiunile demonice, întâlnim în scrierile Părinţilor o experienţă bogată. Un mare ascet, un Avvă, un duhovnic sfinţit ce este prăznuit pe 15 noiembrie, a fost şi Cuviosul Paisie Velicikovski; era monah în Athos, la Schitul Proorocului Ilie, şi îl războiau şi trei, şi cinci, şi zece şi o mie de demoni.

Acela, însă, ajunsese la asemenea măsură a rugăciunii curate a inimii, încât atunci când Sfântul Nicodim Aghioritul a aflat că deţine această experienţă deosebită şi este într-o aşa stare duhovnicească, şi-a exprimat dorinţa de a deveni ucenicul Cuviosului.

Tradiţia ne mărturiseşte că acest Cuvios a fost război de zece mii de demoni odată. Ba chiar un mai mare al duhurilor rele, i-a spus în faţă că rugăciunea sa este flacără ce îi arde, însă demonii încăpăţânaţi nu vor da înapoi. Şi aceştia nădăjduiesc să biruiască. Pot pierde, dar nădăjduiesc că vor birui altădată. Însă în faţa Cuviosului Paisie nu au reuşit nimic. Singurul lucru ce l-au reuşit, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost să ardă una dintre bibliotecile sfântului cu multe manuscrise. Chiar i-a spus un demon:

– Cât vei trăi te vom război, că doar suntem atâţia, iar după plecarea ta să ştii că va veni vremea în care un singur demon va fi de ajuns să tulbure lucrurile pentru o întreagă mănăstire.

Nu a spus că îi va război pe monahi, ci doar îi va tulbura şi îi va influenţa destul. Nu va trebui să facă mare lucru vrăjmaşul, căci îl vor face călugării singuri. Ca urmare, va fi de ajuns un singur duh rău, care să poarte responsabilitatea întregului loc.

Vedeţi, dar, cum începe drumul o categorie duhovnicească şi unde ajunge mai târziu. Şi monahii sunt la fel. Alegerea liberă este aceeaşi, însă când oamenii cei duhovniceşti pleacă din lumea aceasta în cealaltă, urmează alte evenimente, alte condiţii, şi astfel are loc alterarea duhului şi a comportamentului cu adevărat monahal. Şi e de aşteptat lucrul acesta. Am văzut cum rugăciunea acestui mare sfânt, a acestui om al lui Dumnezeu, precum şi a tuturor sfinţilor, ţinea la distantă atâţia demoni.

Însă, să nu uităm că după mărturia covârşitoare a Părinţilor, fiindcă mintea este cea care prin unire comunică cu Hristos, tot mintea este cea care suferă tot acest foc continuu al gândurilor. Este centrul în care sunt aruncate toate săgeţile purtătoare de foc ale demonilor.

Câte gânduri nu ne trec prin minte, mai ales în vremea rugăciunii?Spunea un Avvă:– Am de gând să notez toate gândurile ce-mi năvălesc în minte vreme de un

ceas de rugăciune. Un volum de câteva mii de pagini nu-i de ajuns. Şi mai e nevoie şi de vreo zece mii de mâini să scrie. Însă problema nu este că nu-mi ajunge un volum imens, ci faptul că aceste cugete străine sunt cele mai incredibile lucruri ce ar putea citi şi studia cineva. Cele mai incredibile. Cele mai pline de fantezii la scară înaltă şi în sens bun, şi în sens rău.

Astfel se naşte nedumerirea: Aşadar, e mai bine să nu ne rugăm? Să depunem armele? Căci în clipa în care oprim rugăciunea, stă puţin şi se întreabă şi vrăjmaşul: Ia să vedem mai continui? Dacă continui tu, continuă şi el, dacă te opreşti, se opreşte. Este extraordinar acest lucru. Căci rugăciunea lucrează îndoit. Are dublu efect. Pe noi ne luminează, pe ei îi arde. De aceea şi se năpustesc; ca să ne oprească. Căci, dacă ar fi fost spectator diavolul şi ar fi

stat undeva, într-un fotoliu, şi nu l-ar fi interesat, am fi zis şi noi: „Nu mă interesează, fă ce vrei”. Însă, din pricina faptului că numele lui Hristos îl loveşte pe demon, precum şi din cauză că Hristos este prezent pretutindeni, iar harul Său este de asemenea atotprezent, când omul zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, pune în mişcare lucrarea dumnezeiască. Face ca flacăra Harului dumnezeiesc atotprezentă pe faţa pământului, a universului, să lucreze. Cum lucrează? Pe îngeri îi umple de bucurie, iar pe demoni îi întristează. Ca urmare, la chinurile deja existente ale demonilor se adaugă şi alte chinuri. Este iadul, focul iadului.

Cineva l-a întrebat pe demon:– Ce vă arde cel mai mult?– Rugăciunea, a răspuns.Este „demonul” demonilor. „Demonul” demonilor ce arde demonul; un iad ce

înghite demonul, aceasta este pentru duhurile rele rugăciunea în numele lui Hristos.

Mulţi Sfinţi Părinţi, din propria experienţă precum şi din mărturisirile demonilor, au dobândit această trăire: puterea deosebită a rugăciunii în numele lui Hristos şi folosul nemăsurat pentru noi, cei ce ne rugăm. Ba chiar un Avvă a spus următoarele: „Nu va ajunge omul la înălţimea unei asemenea simţiri şi a unei asemenea frici divine prin rugăciune, cât poate ajunge diavolul. Doar cu unele excepţii.” Tocmai pentru că ştie că este înger căzut, nu a pierdut sentimentul amintirii, şi nici nu vrea ca omul să ajungă la acest sentiment de frică dumnezeiască, la acea înălţime, la acea vrednicie din care a căzut el însuşi. De aceea se şi luptă fără de încetare şi prin orice mijloace.

Astfel rugăciunea însăşi ia chipul unei dramatice şi titanice lupte personale. Nu este vorba nicidecum să stai undeva comod şi să spui „Doamne, Iisuse Hristoase,, miluieşte-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Nu este aşa. Poate aşa se roagă unii, cei care încă se mai gândesc să înceapă ceva serios, iar demonul încă nu i-a reperat, nu i-a simţit că au de gând să se roage. Căci se poate întâmpla şi lucrul acesta.

Un om s-a hotărât să devină vieţuitor la o mănăstire, iar diavolul a aflat-o după câteva luni. La un moment dat s-au întâlnit mai mulţi demoni. Zice unul:

– Nu îl văd pe omul meu. Pe unde o umbla?– Undeva prin Sfântul Munte, l-am văzut eu, răspunse celălalt.–  Măi taci, ce caută în Sfântul Munte? Fă repede o plimbare să mi-l aduci!Demonul acela făcu o plimbare, ispiti diferiţi oameni şi ajunse şi în Sfântul

Munte. Îl văzu pe omul în cauză:– Aici erai? Oh, oh, oh, mă duc să aduc vreo duzină de demoni şi să vezi ce-o

să păţeşti!Din întâmplarea aceasta vedem ce se petrece în lumea nevăzută. Precum noi

gândim şi vorbim, luăm hotărâri şi avem sfaturile şi adunările noastre, aşa şi duhurile. Şi îngerii şi duhurile cele viclene. Toţi lucrează; pe de o parte îngerii, pentru a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi pentru a ne ajuta, iar pe de alta demonii pentru a ne arunca în iad.

Şi este cunoscut faptul că demonii se ocupă numai cu oamenii; nici cu peştii nu au treabă, nici cu furnalele, nici cu păsările, nici cu plantele, nici cu iarba, cu nimic din toate acestea, nici cu planetele, cu nimic nu se ocupă. Ca şi cum nu ar exista nimic în univers. Ca şi cum ar exista doar nişte fiinţe ce plutesc, oamenii, şi cu acestea se ocupă continuu. Este înfricoşător lucrul acesta.

De aceea la a Doua Venire nu vor putea să ne mai războiască. Li se va ridica dreptul de a război oamenii. Acest sentiment că vor fi în imposibilitatea de a se

război, că nu vor mai lupta defel, ci se vor afla într-o stare de nemişcare şi de nelucrare, acest lucru este cea mai înfricoşată damnare a duhurilor; să stea aşa şi să nu poată nici întru nefiinţă să fugă, să se întoarcă, nici să se războiască să nu poată, căci îşi vor aminti veşnic faptul că atunci când era lumea, cândva, îi războiau pe oameni şi pe unii îi câştigau, pe alţii îi pierdeau.

Însă, din momentul în care cineva pomeneşte numele lui Hristos, explodează pur şi simplu o energie. Ca şi cum aş avea o bombă atomică şi o arunc; explodează eliberând o energie fantastică, şi vai de cel care se află prin preajmă. Se înţelege de la sine. Aşa şi rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi numele Domnului Iisus Hristos, deşi sunt atotputernice, însă, nu lucrează întotdeauna. Vor lucra numai prin intermediul lucrării şi ostenelii celui ce se roagă în anumite condiţii. Căci nu sunt lucrătoare toate rugăciunile pe care le facem. Dacă spunem cuiva să se roage şi spune aceleaşi lucruri, rugăciunea sa nu va deveni lucrătoare în mod obligatoriu sau în mod automat.

Există metodă şi lucrare sistematică cu privire la cum trebuie să se roage omul, nu fiindcă o spun alţii, ci pentru a atrage harul Duhului Sfânt; în primi rând pentru a fi iertat şi tămăduit cel ce se roagă, iar în al doilea rând pentru a fi luminat şi a fi curăţat, pentru a se îndumnezei şi a se desăvârşi. Aceasta este calea şi dorinţa noastră a creştinilor. Iar cum este firesc, pe acest drum, vom întâmpina împotrivirile şi duhurile viclene, deoarece acestea nu-şi doresc pentru nimic ca omul să ajungă la acest nivel al desăvârşirii.

Un duhovnic care avea aceste experienţe, ne spunea:– Părinţilor, în vreme ce omul stă undeva pe planeta aceasta, pe suprafaţa

pământului, oriunde ar fi cămăruţa lui sau locul său de nevoinţă, atunci când zice cum trebuie: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”,această rugăciune trece prin aer, trece vămile cele nevăzute şi se revarsă în univers, şi se aude neîncetat şi nu se pierde sunetul ei.

Ca urmare, putem spune că cerul este bombardat neîncetat cu sunete smerite ce cheamă Mila dumnezeiască. Când spunem o rugăciune aici pe pământ, după puţin timp undele se vor răspândi, iar apoi se vor opri. Dacă am vorbi într-un gol de aer, fiindcă nu există unde, nu se va auzi vocea. Nu pentru că nu vorbim, ci pentru faptul că nu sunt unde de sunet, nu se transmite sunetul. Acestea sunt lucruri fireşti. Însă, altfel este când cineva spune rugăciunea în Duhul Sfânt; această rugăciune, acest sunet se va auzi în vecii vecilor.

19 - Rugăciunea după a Doua VenireFireşte, rugăciunea se va autoanula după a Doua Venire. Nu în sensul că se

va pierde harul lui Hristos, ci încetează chemarea, invocarea Milei dumnezeieşti, deoarece a Doua Venire a Mântuitorului înseamnă o revărsare fără de margini a Milei şi a Iubirii dumnezeieşti. Dacă ceri să fii miluit, după ce eşti miluit, nu mai ceri Mila dumnezeiască. Dacă ceri mereu să-L întâlneşti, să Îl vezi pe Hristos, după ce a venit, şi Îl vezi, nu-L mai chemi. Îl rugăm şi Îl chemăm până va veni. Când va veni şi va fi în faţa tuturor, nu va mai fi nevoie să Îl chemăm.

Căci Hristos, după a Doua Venire a Sa, în vecii cei nesfârşiţi, va comunica cu noi în duh (Sfântul Maxim Mărturisitorul îl numeşte „chip inteligibil”), iar rugăciunea va avea o altă formă, a desfătării dumnezeieşti, îl vom vedea şi ne va vedea. Neîncetat vor fi emise unde de teognosie, adică de cunoaştere mai presus de fire, dumnezeiască, care hrăneşte şi descoperă. Hristos ne va învăţa continuu, în vecii vecilor. Aceasta va fi viaţa noastră, adică viaţa noastră nu va fi să şedem şi să privim; aşa va începe să obosească cineva la un moment dat.

Zice unul:

– Până când o să fac asta?– În vecii vecilor.– Vai de mine, Măiculiţa mea! În viaţă aveam câte o activitate, câte o lucrare.

Undeva mergeam, ceva făceam, trecea vremea. Aici cum o să treacă vremea? Aţa o să fie în continuu?

Astfel gândeşte omul cu logica sa. Dar lucrurile nu stau aşa. Acolo, în ceruri este o desfătare duhovnicească neînchipuită. Este şi o mişcare veşnică. De aceea în cer există mişcare neîncetată legată de cunoaşterea dumnezeiască, adică Dumnezeu se descoperă neîncetat; descoperă lucruri privitoare la Sine, iar aceste descoperiri intră în minţile îngerilor şi ale sfinţilor. Pătrund înlăuntru, se întipăresc şi devin comoară nepreţuită, iar aceasta este hrană veşnică. Fiecare descoperire nu are precedent, iar următoarea este şi ea unică. Nu descoperă Dumnezeu acelaşi lucru mereu sau după o vreme le reia, iar şi iar. Nu există repetare. Totul se face o singură dată.

Are atâtea să ne descopere Dumnezeu, de aceea fiecare lucru este unic. Nu va exista lipsă de memorie, iar cele ce ne va arăta Hristos le vom trăi neîncetat. Le vom avea în faţa ochilor şi le vom vedea. Nu vom avea nevoie de memorie în sensul de aici; nu va fi nevoie să ne amintim lucruri, încetează memoria. Este o desfătare dincolo de simţuri, continuă. Nu vom zice: „Ce ne-a învăţat acum o mie de ani Hristos? Ia să ne amintim...”. Nu va exista aşa ceva.

Astfel, Sfinţii Părinţi, de-a lungul veacurilor, din experienţa lor proprie, au scris multe privitoare la rugăciune, iar din aceste scrieri ne folosim duhovniceşte toţi. Trebuie însă să încercăm încet-încet să ne adunăm mintea şi atunci când o adunăm să se cureţe de tot ceea ce este străin şi să se simplifice în acelaşi timp.

Chiar în monahism, constatăm cu surprindere precum şi cu tristeţe de multe ori, că am învăţat mulţime de lucruri, care sunt bune în sinea lor, şi acestea se pot face piedică în calea rugăciunii. Şi astfel monahul este obligat şi pe toate cele bune încet-încet să le taie, iar precum este cunoscut, binele nu se taie uşor, căci doare. Şi doare tocmai pentru că este ceva bun. Este bun, dar nu este Dumnezeu. Sub cer nimic nu este Dumnezeu. Adică nimic nu duce la Dumnezeu din cele de pe pământ. Există binele şi este nevoie de lucrul bun, dar duce doar până la mormânt. Iar pentru că trebuie să facem ceva până la mormânt, de aceea folosim binele, dar nu îl vom folosi pentru problema rugăciunii.

Experienţa Sfinţilor Părinţi care sunt dascăli şi profesori in toate sfaturile legate de rugăciune, ne arată că prin toate rugăciunile pe care le facem ca ortodocşi, se bucură Duhul Sfânt. Oricum ne rugăm, din moment ce se smereşte omul şi se roagă; însă rugăciunea în numele lui Iisus Hristos atrage mai mult şi mai repede harul Preasfântului Duh; mai repede şi mai calitativ am putea spune. Făcând o oarecare comparaţie, Părinţii Bisericii au analizat această experiere, lăsând deoparte rugăciunile obişnuite, şi s-au dăruit întru totul simplei pomeniri „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!”, ajungând la măsuri înalte. Lucrul acesta nu înseamnă că au dispreţuit cumva celelalte rugăciuni, Psaltirea, slujbele, căci în-lăuntrul sfântului lăcaş, slujba este cuvântătoare, nu este doar cu mintea[1]. La chilie, rugăciunea personală poate fi cu mintea.

Rugăciuni raţionale sunt rugăciunile pe care le citim din cărţi. Tot ceea ce conţin cărţile Bisericii: Psaltire, Apostol, Evanghelie, slujbe, tot ceea ce precede tipicul. Sunt înscrise toate în cărţile de slujbă. Aceasta se numeşte latrie – adorare raţională, căci o înţelegem folosind raţiunea, şi toate au un simbolism şi o logică. Această rugăciune o poate dobândi oricine.

Rugăciunea minţii este însă un alt fel de rugăciune. O începem şi nu ştim cum să începem, cum să înaintăm, ce ni se va întâmpla, unde vom sfârşi, dacă vom sfârşi undeva. Nu ştie nimeni ce se poate întâmpla pe drum. Este ca un zbor în spaţiu unde poţi avea surprize, dar poţi avea şi surprize minunate, binecuvântate.

Spunea un monah că într-o seară s-a sculat pentru a-şi face canonul, cu metanierul, şi vede în chilie doi ochi luminând ca doi cărbuni aprinşi, dar numai doi ochi. Iniţial a considerat că are o impresie puternică datorată somnolenţei, însă după puţin a constatat că erau acolo doi ochi reali ce luminau în întuneric. Aşa luminau în întuneric, precum vedem ochii cei mari ai bufniţei. S-a înfăşurat în pături şi a aşteptat să se facă ziuă. S-a dus şi canonul şi metanierul şi metaniile, tot! Mare frică! Acolo în întuneric este scrâşnirea dinţilor, cum se spune. Ca urmare, sufletele noastre nu suportă asemenea experienţe. Nu este uşor. Când discutăm teoretic ni se pare simplu, dar în faptă nu este la fel de uşor. Un şarpe vedem şi ne temem. Cum vom întrezări doi ochi în întuneric? Este ca şi cum am zbura cu avionul şi cineva ne-ar zice: „Sări căci ai paraşută, nu o să păţeşti nimic”. Da, dar problema nu este aceasta, ci cum faci săritura.

Problema mare la noi, cei ce vorbim mult şi teoretic despre rugăciune, este ce am fost învăţaţi, ceea ce a învăţat fiecare, puţin sau mult, plăcut sau neplăcut, şi cum se desfăşoară în continuare viaţa; încontinuu învăţăm şi întipărim îh minte foarte multe lucruri. Prin toate acestea mintea oboseşte mult şi deja are dificultăţi în a se aduna, în a se concentra. Pentru a se concentra mintea trebuie să se simplifice. Să nu fie multidimensională. Să se mulţumească doar cu o dimensiune, cu o ipostază, să devină un cuget. Pentru a tăia celelalte gânduri şi cugete trebuie să vărsăm sânge. Aici este lucrul cel mai greu. Tot cu rugăciunea vom tăia cugetele nefolositoare.

Este vorba de rugăciunea pregătitoare care ne ajută; într-un prim stadiu, să împuţinăm cugetele; într-un stadiu următor este rugăciunea înaltă pentru a micşora şi mai mult gândurile şi cugetele, astfel încât să plinim condiţiile dobândirii rugăciunii numite curate, a minţii. Până atunci vom urma această cale a rugăciunii mixte, împletite, cu călătorii ale gândului, cu închipuiri. Căci nu se poate altfel. în acest fel ne vom lupta câţi ani va vrea bunul Dumnezeu. Şi întreaga noastră viaţă, dacă aşa vrea, binecuvântat să fie! Adică ce ne dă Dumnezeu. Nu-i vom cere noi mai mult. Toţi dorim desăvârşirea. Iar Dumnezeu o doreşte pentru noi. Dar ne-o va dărui Dânsul când va şti şi în măsura în care va şti. Pe de altă parte să reuşim să ne rugăm corect, bineplăcut, precum vrea Domnul, acesta este lucrul cel mai greu şi încercarea cea mai sfântă de pe pământ.

Rugăciunea curată este la nivelul stării îngereşti. O asemenea slujire reuşesc doar îngerii în ceruri, adică să-şi adune mintea. Aceştia au reuşit-o în mod absolut, deoarece sunt plini de Duhul Sfânt, fără niciun alt gând, cuget sau patimă.

CUPRINS

Cuvânt înainte Scurt istoric al Schitului Sfântul Apostol Andrei

Capitolul întâi. Cuvânt despre Pocăinţă

Pocăinţa Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad Refuzul pocăinţei chiar şi în iad Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti Prin pocăinţă redobândim darurile Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Capitolul al doilea. Cuvânt despre Smerenie

Intruparea Domnului, suprema Smerire Curăţenia trupului înseamnă smerenie Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Capitolul al treilea. Cuvânt despre Ascultare

Părinţi în tăcere Ascultarea cea... încăpăţânată Ascultare sincera şi voie ascunsă Ascultarea în cuget Relaţia Duhovnic — ucenic

Capitolul al patrulea. Cuvânt despre Rugăciune

Rugăciunea, unirea cu Hristos Modul rugăciunii 1. Sentimentul păcătoşeniei 2. Sentimentul atotprezenţei lui Hristos

Războiul demonilor împotriva rugăciunii Rugăciunea după a Doua Venire Născătoarea de Dumnezeu — Ajutor în rugăciune Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii Tradiţia Rugăciunii lui Iisus Pocăinţa sinceră condiţie fundamentală a rugăciuniiInvăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus Despre rugăciunea minţii în inimă

Capitolul al cincilea. Cuvânt despre Teologie

Sfânta Arătare — Teofania Apa cea sfinţită a mării

Glasul Tatălui Mărturia Preacinstitului înaintemergător Capacitatea de a primi harul dumnezeiescConvorbirea Logosului Neîntrupat cu Moise Dumnezeiasca Liturghie şi A Doua Venire

Capitolul al şaselea. Cuvânt despre dreapta socoteală

Dreapta socoteală sau darul deosebirii duhurilor

Capitolul al şaptelea. Cuvânt despre Iubire

Iubirea aproapelui