Cuvinte şi expresii biblice în limba română · Cuvinte şi expresii biblice în limba română...

Cuvinte şi expresii biblice în limba română –

o analiză retorico-stilistică

5

AUTOR: Raluca-Felicia Toma

EDITURA: Editura Universitară

ISBN: 978-606-591-471-9

DOI: 10.5682/9786065914719

ANUL PUBLICĂRII: 2012

EDIŢIA: I



6

Cuprins Sigle şi abrevieri ............................................................. 8

Sigle .............................................................................. 8 Abrevieri ..................................................................... 10

1. Introducere ................................................................ 11 Capitolul al II-lea ........................................................... 25 Tipologia frazeologismelor de origine biblică ............ 25

A. Maxime şi sentenţe ............................................... 25 B. Perifraze ................................................................. 34 C. Alte frazeologisme ................................................ 41

C.1. Locuţiuni .......................................................... 42 C.1.1. Locuţiuni substantivale ............................ 42 C.1.2. Locuţiuni adjectivale ................................. 44 C.1.3. Locuţiuni verbale....................................... 47 C.1.4. Locuţiuni adverbiale ................................. 48 C.1.5. Locuţiuni prepoziţionale ........................... 49 C.1.6. Locuţiuni conjuncţionale .......................... 49 C.1.7. locuţiunile interjecţionale ......................... 49

C.2. Expresii ............................................................ 50 C.3. Formule şi clişee internaţionale ..................... 72 C.4. Idiotismele ....................................................... 72 C.5. Comparaţii ....................................................... 74 C.6. Exclamaţii ........................................................ 75 C.7. Jocurile de cuvinte .......................................... 76 C.8. Aluzia................................................................ 77

D. Enunţuri imperative .............................................. 79 E. Enunţuri interogative ............................................ 80

Capitolul al III-lea .......................................................... 81 Figurile retorico-stilistice ............................................. 81

Figurile repetitive ....................................................... 88 I. Figurile repetiţiei ..................................................... 90

I.1. Fonologice ......................................................... 90 I.2. Repetiţii lexicale ................................................ 93 I.3. Repetiţii gramaticale ......................................... 96



7

II. Figurile insistenţei ................................................. 98 II.1. Figurile belşugului de expresie ...................... 99 II.2. Figurile reflecţiei ............................................ 100 II.3. Figuri ale exagerării ....................................... 105

III. Figurile ambiguităţii ............................................ 106 III.1. Figuri ale economiei de expresie ................ 108

III.1.1. Figuri fonologice ..................................... 108 III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei............... 109

III.2.1. Figuri lexico-gramaticale ........................ 109 III.3. Figuri ale substituţiei .................................... 114

III.3.1. Figuri ale substituţiei propriu-zise: ....... 114 III.3.2. Figuri ale atenuării: ................................. 116 III.3.3. Figuri ale ironiei ...................................... 117

III. 4. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei ............. 119 IV. Figurile plasticităţii ............................................. 122

IV. 1. Figuri ale descripţiei.................................... 123 IV.2. Figuri ale exemplului .................................... 128 IV.3. Figuri dialogistice ......................................... 130 IV.4. Figuri de compoziţie..................................... 132

IV.4.1. Figuri lexicale ......................................... 132 IV.4.2. Figuri descriptive.................................... 132 IV.4.3. Figuri narative ......................................... 134 IV.4.4. Alte figuri ................................................. 135

Concluzii ...................................................................... 136 Bibliografie .................................................................. 138

1. Surse ..................................................................... 138 2. Tratate, monografii, studii, articole .................... 138 3. Enciclopedii, dicţionare, glosare ........................ 144



8

Sigle şi abrevieri

Sigle BB = Biblia de la 1688 (BB), 2001, volumele I-II,

ediţie îngrijită de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

BB1 = Biblia de la Blaj, traducere după Samoil Micu-Clain. Ediţie realizată sub egida Academiei

Române, Institutul de Istorie Cluj-Napoca. Director:

Acad. Camil Mureşan; Ioan Chindriş – editor coordonator; Eugen Pavel – coordonare filologică şi un

colectiv de cercetători, Bucureşti: Editura Academiei Române.

DEB = Dicţionar enciclopedic al Bibliei (coord. P.-M. Bogaert et alii). Traducere românească de Dan

Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (Ed. orig. Petit dictionnaire encyclodédique de la Bible, Turnhout,

Editions Brepols, 1987). DEL = Ray, Alain; Chantreau, Sophie, 1988,

Dictionnaire des expressions et locutions, Paris. DELR = Bulgăre, Gheorghe, (coord.), 1969,

Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic.

DFLR = TOMICI, Mile, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti: Saeculum E.O.

EB = ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia Bibliei. Traducere în limba română de Mihaela



9

Mitrofan, Vasile Lup, Adela Pop, Costel Gott, Eugen Zehan. Cluj: Logos (Ed. orig. Encyclopedia of Bible, Lion

Publishing, Oxford, 1986). GALR = GUŢU-ROMALO, Valeria (coord.), 2005,

Gramatica limbii române, Bucureşti: Editura Academiei Române.

GBLR = DINDELEGAN-PANĂ, Gabriela, (coord.), 2010, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti:

Univers Enciclopedic Gold. Mss. 45 şi Mss. 4389 = Manuscrisul 45 (Mss. 45) şi

Manuscrisul 4389 (Mss. 4389), Studii lingvistice introductive, la seria „Monumenta linguae dacoromano-

rum”



10

Abrevieri

cf. = confer ibid. = Ibidem

id. = idem LL = Limbă şi literatură

NT = Noul Testament VT = Vechiul Testament.



11

1. Introducere Premisa pe care ne-am propus să o verificăm prin

această lucrare este aceea că, dincolo de universaliile

gândirii şi universaliile lingvistice, există o contribuţie proprie a limbii române în formularea şi transmiterea

mesajului textelor sacre, ca a fiecărei limbi în care acestea au fost traduse.

Obiectivele studiului vizează performanţele limbii române în transmiterea mesajului acestor texte. Este

vorba despre un text plin de subtilităţi ale gândirii şi vorbirii, un text dogmatic, deci ideologic prin definiţie,

în ceea ce priveşte conţinutul, dar şi puternic figurativ, încărcat de simboluri, în ceea ce priveşte forma.

Fiind vorba despre un text dogmatic, adică despre o ideologie care trebuie însuşită şi respectată în

spiritul şi litera ei, apelul la imagini plastice se impune de la sine. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât

creştinismul propăvăduieşte egalitatea în faţa judecăţii divine, ceea ce înseamnă că dogma creştină trebuie

redată pe înţelesul celor mulţi, a celor fără ştiinţă de carte, ca şi pe înţelesul celor cu instruire aleasă, care

trebuie convinşi la nivelul lor de aşteptări de adevărul Cărţilor Sfinte. Or, o sinteză între aceste modalităţi de

exprimare este tocmai limbajul figurat, cu diverse trepte de încifrare, şi simbolistica bogată. De altfel, de

câte ori s-a pus problema unui limbaj creştin, ca o subspecie a limbii literare în idiomurile care au preluat

culegerile de texte ebraico-aramaice într-un cod relativ unitar, argumentul forte adus în spiritul acestei



12

specificităţi a fost dintotdeauna elementul stilistic. Aşa s-a întâmplat cu limba greacă veche, în epoca realiză-

rii Septuagintei, aşa s-a întâmplat cu latina, la puţin timp după ce Vetus Latina şi Vulgata au fost retraduse,

diortosite şi comentate de către succesorii lui Ieronim, până la aspectul numit „latina creştină”, aşa s-a întâm-

plat cu limbile moderne de astăzi, inclusiv cu româna, care au evoluat de la o limbă literară mixtă (cu mici di-

ferenţe între limbajul religios şi cel laic) până la varian-te bine delimitate: limba literară standard - laică, din

care s-au desprins stilurile funcţionale obişnuite (beletristic, administrativ, ştiinţific etc.), pe de o parte, şi

limbajul religios, pe de altă parte. Cu privire la celelalte compartimente ale limbii,

particularităţile acesteia din urmă sunt relativ uşor de

evidenţiat: conservarea unor forme arhaice în lexic şi în structurile morfosintactice; semantismul special şi preferin-

ţa pentru mijloace vechi de organizare morfolexicală - la nivelul lexicului, amestecul de termeni străini (ebraisme,

grecisme, latinisme populare, slavisme etc.) - mai mult sau mai puţin adaptate fonomorfologic la specificul

românei, cu termeni neaoşi, populari, regionali, iar uneori chiar cu neologisme – la acelaşi nivel lexical. În

ceea ce priveşte morfologia şi sintaxa, frapante sunt în primul rând construcţiile nefireşti pentru limba română –

semn al tiraniei modelelor străine (greceşti, latineşti, slavone, maghiare) care au stat la baza primelor

versiuni româneşti ale Bibliei, acelea fragmentare, ca şi acelea integrale, începând cu anul 1688 (vezi

schimbări de regim verbal, de tipul Crede nouă, Doamne!). Pe de altă parte, din aceeaşi perspectivă



13

retorico-didactică şi, să-i spunem, democratică, adică din nevoia de sporire a accesibilităţii textului sacru în

rândul maselor de oameni cu nivel scăzut de instruire, remarcăm tendinţa de simplificare a formelor

flexionare-nominale şi verbale, deopotrivă. Dar niciuna dintre aceste compartimente ale siste-

mului limbii nu este atât de afectată de conţinutul dog-matic al Cărţii cum este componenta stilistico-retorică.

De la primele fragmente traduse în româneşte până la marile monumente de limbă românească (1688, 1795

etc.), apoi, de aici, la literatura parabiblică – marile exegeze, scrierile teologilor şi ierarhilor-cărturari,

textele hagiografice, literatura liturgică etc., stilul specific creştin se menţine printr-o mare diversitate de

particularităţi, pe care le-am putea sintetiza astfel:

- folosirea pe scară mare a limbajului figurat; - cultivarea constantă a expresiilor afective;

- apelul permanent la simboluri creştine, preluate din universul cotidian;

- un ritm oratoric al frazei, marcat de enunţuri exclamative şi interogative;

- discursivitate subordonată aceloraşi nuclee logico-semantice (relaţia om-divinitate şi relaţi-

a omului cu semenii săi, cu natura, cu vieţuitoa-rele pământului, ca acte de pregătire în vede-

rea întâlnirii cu divinitatea); - apelul la discursul raportat – utilizarea largă a

parabolei, fabulei, a pildelor şi proverbelor etc.

În paginile de faţă ne propunem să evidenţiem o par-te din aceste particularităţi ale structurii retorico-stilistice a



14

textului biblic tălmăcit în limba română, luând în considerare următoarele aspecte:

- Tipologia structurilor retorice la nivel sintagmatic, adică acele enunţuri cu forme

relativ stabile, dacă nu chiar fixe, care îşi dezvăluie semnificaţia numai analizate în

respective contexte şi numai prin combinaţiile lexico-gramaticale utilizate în text: frazeo-

logisme (idiotisme), expresii libere, perifraze, locuţiuni, clişee de circulaţie internaţională,

proverbe şi zicători, jocuri de cuvinte etc. - Tipologia enunţurilor logico-gramaticale (ex-

clamaţia, interogaţia, enunţurile imperative etc.)

- Tropii şi figurile de stil specifice retoricii

creştine - Simbolismul unor imagini biblice

Limbile diferite au reflectat în manieră proprie mesajele textelor sacre. Disponibilităţile lingvistice ale

unei comunităţi sunt cele care conferă valori diferite u-nor sintagme sau expresii cu mare grad de generalita-

te. În plus, receptarea este marcată şi de universul exis-tenţei emiţătorilor şi destinatarilor mesajului, univers

material concret, care încarcă diversele componente ale înlănţuirii verbale cu conotaţii a căror complexitate

este, practic, nelimitată. De exemplu, un frazeologism de tipul dreptatea leului nu devine eficient ca act al vor-

birii decât într-o comunitate în care cuvântul leu se asociază cu noţiunea de puternic şi, prin personificare,

stăpân absolut. În plus, evoluţia societăţii umane induce pierderi sau adăugiri în diversitatea denotaţiilor şi



15

conotaţiilor. Prin evoluţia şi lărgirea ariei cunoaşterii, metafora leului devine funcţională chiar şi în regiunile

unde nu trăiesc aceste animale. Mai ales acestea din urmă sunt responsabile de

marea varietate a interpretărilor mesajului unui text scripturistic, dat fiind faptul că expresivitatea, conotati-

vitatea sunt trăsături definitorii ale frazeologismelor. Lucrarea supune atenţiei un text plin de subtilităţi

ale gândirii şi vorbirii, rezultat al unor secole de decantare a gândirii umane în formule lingvistice cu o

mare concentrare de sugestii, care a fost redat în diverse limbi, mai vechi sau mai noi.

Interesul nostru vizează, evident, româna. Mijloacele prin care încercăm să ajungem la unele

concluzii în acest sens sunt cele ale analizei pragmatico-

stilistice în vederea valorificării tuturor elementelor expresivităţii lingvistice – valorile stilistice fiind marcate

de forţa aluziilor, a simbolurilor extralingvistice. Vom începe demersul nostru prin încercarea de a

defini conceptul de „frazeologie”. În paginile acestei lucrări vom folosi termenul de

frazeologie în sensul cel mai larg posibil. Altfel spus, prin frazeologie înţelegem orice unitate frazeologică.

Sintagma „unitate frazeologică” a fost folosită prima oară în 1905 de către stilisticianul elveţian

Charles Bally, în Précis de stylistique (capitolul „La phraséologie”).

N.V. Vinogradov preia termenul de la Bally, pe când alţi lingvişti îl evită, considerându-l ambiguu.

I.V. Arnold propune folosirea termenului de „set expre-ssion”, care are avantajul de a marca, prin înseşi ele-



16

mentele lui componente, caracteristicile esenţiale ale fe-nomenelor denumite astfel.1 I.N. Timeskova şi N.A. Tar-

hova vorbesc despre frazeologie ca despre domeniul locuţiunilor frazeologice.

În deceniile din urmă, lingvişti români ca Iorgu Iordan, Ioana Boroianu, Th. Hristea, Aristiţa Negreanu,

Sanda Golopenţia, Stelian Dumistrăcel, G. Pană-Dindelegan, Gh. Colţun, dar şi străini ca Alain Ray şi

Sophie Chantreau, A. P. Cowie au tratat aspecte particulare ale frazeologiei.

Multe lucrări de specialitate au în vedere numai locuţiunile, expresiile, perifrazele, expresiile idiomatice,

clişeele internaţionale, neglijând proverbele. Dicţionarele tratează diferit frazeologia. În

Prefaţă, Le Nouveau Petit Robert foloseşte pentru

frazeologie termenul de „locuţiune” ca „grup de cuvinte care formează o unitate şi nu pot fi modificate după

voinţă”. Lucrarea Phraseology (Cowie, (ed.), 2001)

defineşte frazeologia drept „phraseological word - like units or sentence - like units of a language”, „formulae,

idioms, fixed or semi-fixed collocations”. Alain Ray şi Sophie Chantreau, în Dictionnaire des

expressions et locutions, definesc frazeologia ca „sistem

1 I. Arnold, The English Words, Moscova, 1966, p. 181: „The chapter has received its heading (set expression, n.n.) because the great ambiguity of the terms phraseologiy an idioms accepted in Soviet linguistics” şi p. 182: termenul de „set expression" „is on contrary more definite and self-explanatory because the first element points aut the most important characteristc of these units, namely, there stability, their fixed and really made nature”. Termenii ruseşti corespunzători (v. I. V. Arnold, Leksicologija sovremennogo anglh'skogo iazyka, Moscova, 1959, p. 187 şi urm.) sunt: „combinaţii stabile” (ustojcvye sovietanija) şi „combinaţii libere” (svobodnye sovietanija).



17

de particularităţi expresive legate de condiţiile sociale în care limba este actualizată, adică de utilizatori”.

În aceeaşi lucrare, autorii folosesc termenii „fraze-ologie” şi „locuţiuni” ca termeni sinonimi, dar denomina-

rea „locuţiune” este privilegiată, fapt petrecut şi în lu-crările susţinute la Şcoala Normală Superioară de la

Saint-Cloud, în 1993 (în lucrarea cu titlul Locuţiunea, Colocviul „Locuţiunea”, Saint-Cloud, 1993).

Autorii lucrării Phraseology, cf. Cowie (ed.), 2001, definesc în sens larg frazeologia, distingând trei

categorii: a) expresiile integral lexicalizate;

b) expresiile parţial lexicalizate; c) restricţiile de selectare, pe care Cruse le

denumeşte „afinităţi între cuvinte” (Cruse, 1968:18).

Acestea din urmă sunt descrise şi de Chomsky în analiza „regulilor restricţionale” (Chomsky, 1971: 202).

În accepţiunea curentă, prin „frazeologie” se înţelege totalitatea unităţilor frazeologice dintr-o

limbă. Termenul de „unitate frazeologică” este preferat celui de: „locuţiune”, folosit de Ch. Bally, în Traite de

stylistique française, 3-e ed., Genève-Paris, 1951 şi H. Mitterand, în Les mots français, Paris, 1963;

„locuţiune frazeologică” întâlnită la I. N. Timeskova şi V.A. Tarhova, în La lexicologie du français contemporain,

Leningrad, 1967; „expresie", termen prezent în lucrările lingviştilor români S. Puşcariu, V. Bogrea, Al. Graur;

„idiotism”, la A. J. Greimas, în „Idiotismes, proverbes, dictons”, publicat în Cahiers de lexicologie, 1962, nr. 2,

p. 41-61; „izolare”, la Al Philippide, în Gramatica elementară a limbii române, Iaşi, 1897 şi la Iorgu



18

Iordan, în Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944. Prin trăsăturile specifice ale obiectului său de

studiu, frazeologia începe acolo unde vocabularul întâlneşte sintaxa. Delimitarea domeniului frazeologiei

presupune o delimitare netă a cuvintelor compuse de unitatea frazeologică.

Conform definiţiei Ioanei Boroianu (articolul „Con-ceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi

frazeologice”, în: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1974), unitatea frazeologică este definită astfel:

„o grupare de cuvinte, motivată sintactic şi care se caracterizează prin stabilitate (manifestă în frecvenţa

ridicată de apariţii în limbă) şi printr-o unitate de semnificaţie”.

Valoarea semantică de ansamblu este, de cele

mai multe ori, diferită de valoarea fiecărui element component:

„Faţă de unităţile lexicale simple, care adaugă, în general, sensuri figurate sensului propriu iniţial, unităţile

frazeologice pot exista numai în virtutea valorii figurate a ansamblului, conceperea grupării în sens propriu

ducând la dezagregarea ei ca unitate” 2 (I. Boroianu, art. cit.).

În Stilistica limbii române, acad. Iorgu Iordan defineşte unităţile frazeologice ca:

„formule fixe, create oarecum odată pentru totdeauna, care se transmit prin tradiţie şi se păstrează

neschimbate, atât ca aspect formal, cât şi ca

2 I. Boroianu, „Conceptul de unitate frazeologică”, în: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1974.



19

însemnătate”.3 Th. Hristea defineşte frazeologia ca fiind „un

compartiment al limbii, deosebit de vocabular şi mai ales de sintaxă”4, ca un domeniu care are ca obiect de

cercetare toate unităţile frazeologice, echivalente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor.

Sunt cercetători care înglobează frazeologia în lexicografie, iar alţii o subordonează sintaxei. În

această privinţă, Th. Hristea consideră că frazeologia nu poate fi subordonată în nici un caz sintaxei:

„Aşa cum există în limbă unităţi fonetice, lexicale, morfemice şi sintactice, la fel există şi unităţi pe care le

numim frazeologice şi pe care le putem grupa într-un alt compartiment decât cel al vocabularului şi mai ales al

sintaxei”.5

În ceea ce ne priveşte, vom opta pentru înţelesul cu cea mai largă sferă de cuprindere a noţiunii de

„frazeologie”. În accepţiunea adoptată de noi, frazeo-logism înseamnă:

• locuţiuni;

• expresii;

• perifraze;

• idiotisme;

• clişee internaţionale;

• proverbe şi zicători. Studiile generale consacrate frazeologiei, precum

şi cele speciale, referitoare la frazeologia biblică sunt din ce în ce mai bogat reprezentate pe plan

3 I. Iordan,1975, p. 229. 4 Th. Hristea, 1984, p. 139. 5 Ibidem, p. 140.



20

internaţional şi naţional. Cu toate acestea, frazeologia, în sine, este un domeniu încă puţin studiat, dacă avem în

vedere importanţa sa în analiza actelor de vorbire. Cercetările consacrate frazeologiei, ca parte a ştiinţei

limbii, s-au înmulţit îndeosebi din perspectiva gramaticii contrastive sau a traductologiei. Printre cercetătorii

români care au dat lucrări monografice cu privire la frazeologisme, locuţiuni, expresii etc. se numără Elena

Silvestru, Mile Tomici, Cecilia Căpăţână ş.a.6 De mare interes s-au bucurat studiile care

evidenţiază importanţa frazeologiei pentru cultivarea limbii, precum cele ale Mioarei Avram7, Theodor

Hristea ş.a. Studiile apărute nu sunt, însă, lucrări cu caracter

teoretic, general, care să rezolve disputele privind

conceptul lingvistic sau problema clasificării problemelor frazeologice, ci sunt „studii cu caracter

aplicativ, în care se prezintă fenomenele frazeologice ale unei limbi”.8 Ultimele decenii au marcat, cum spuneam, o

„descoperire” a importanţei acestui domeniu aflat la graniţa dintre vocabular şi sintaxă şi, implicit, a condus

la constatarea complexităţii sale, care face dificilă definirea conceptului de frazeologie şi a clasificării

acesteia. Dificultatea decurge din însăşi natura frazeologismelor, care prezintă, în ansamblu, o unitate 6 Vezi Mile Tomici, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti: Saeculum E.O.; Elena Sivestru Şodoleanu, 2009, Expresii frazeologice româneşti din perspectivă comparată, Bucureşti: F.R.M.; Cecilia Căpăţână, 2007 Elemente de frazeologie, Craiova: Editura Universitaria Craiova. 7 Vezi Mioara Avram, „Cultivarea limbii şi frazeologia”, în: Limba română, Bucureşti, nr. 5/1981; Th. Hristea, „Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române”, în: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1984, nr. 1, pp. 5-19. 8 Vezi Fl. Dimitrescu, 1958; P. Guiraud, 1962, p. 62.



21

de sens şi de funcţie şi care au, în acelaşi timp, o caracteristică structurală definitorie, şi anume,

realizarea lor pe axa sintagmatică, ca grupări de cuvinte între care se stabilesc relaţii sintactice de

diferite naturi, încadrând fenomenele lingvistice în sintaxă.

Cu toate că unele definiţii propuse au devenit puncte de referinţă în bibliografia de specialitate9,

frazeologia continuă să rămână greu de încadrat într-o definiţie larg acceptată.

Complexitatea manifestărilor fenomenului a condus în unele lucrări la înlocuirea definiţiei clasice cu

descrierea fenomenului şi la numeroase încercări de clasificare riguroasă a frazeologismelor.

Chiar şi importanţa frazeologiei, în general, a fost

mai puţin ilustrată în studiile şi articolele apărute. Dicţionarele frazeologice, tot mai numeroase, sunt fie

dicţionare explicative (explică valorile semantice şi posibilităţile de folosire ale unor construcţii

frazeologice), fie dicţionare bilingve. Reţinem punctul de vedere exprimat de Th. Hristea în lucrarea Sinteze

de limba română10 cu privire la importanţa frazeologiei:

9 Vezi, de ex., definiţia „frazeologiei” în Le Petit Robert, Dictionnaire alphabetique & analogique de la langue française, Paris, 1968 s.v. phraseologie - „système d'expressions (terminologie et particularitées sintactique) propres à un usage, un milieu, une époque”. Vezi şi definiţia din Chambers Twentieth Century Dictionary, London, 1972, s.v. phraseology - „style or manner of expression on arangement of phrases: pecularities of diction: a collection of phrases in a language". cf. şi Fl. Dimitrescu, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, 1952, p. 62: „în frazeologie, pe lângă locuţiuni, proverbe, aforisme scurte, citate din operele unor scriitori celebri, vorbe de spirit ale oamenilor de seamă, construcţii specifice limbii folosite într-o anumită ramură de producţie etc, un rol de seamă îl ocupă expresiile”. 10 Th. Hristea, 1984, p. 134-137.



22

• bogăţia unei limbi este dată de bogăţia ei

frazeologică;

• o limbă cu numeroase „frazeologisme” are

mari resurse de expresivitate;

• frazeologia este importantă pentru stilistica

funcţională (variantele funcţionale ale unei limbi se reduc la diferenţe de natură lexicală şi frazeologică);

• frazeologia contribuie la înţelegerea stilului

publicistic şi a variantelor acestuia;

• frazeologia aduce servicii etimologiei şi lexi-

cografiei;

• studiul frazeologiei ne pune în contact cu

civilizaţia şi cultura unui popor;

• frazeologia aduce mari contribuţii la fenomenul

de relatinizare şi modernizare a limbii române. În ceea ce priveşte studiul nostru de faţă, selecţia

materialului s-a bazat, în primul rând, pe textele biblice şi, în al doilea rând, pe dicţionare.

Pentru corpusul de exemple, am lucrat cu ediţia 2001 a Bibliei de la 1688, ediţie îngrijită de Vasile

Arvinte şi Ioan Caproşu, apărută la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cu Biblia de la Blaj

(1795), traducere realizată de Samuil Micu. Analiza din perspectivă lingvistică a celor două texte este

completată cu referiri la Mss. 45 şi la Mss. 4389, B.A.R., după modelul propus de Vasile Arvinte în studiile

lingvistice introductive la seria „MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM".

Am înregistrat sintagme, expresii etc., în manifes-tarea cărora am constatat:

• intersectarea criteriilor de clasificare;



23

• interferenţe evidente;

• fenomenul implicaţiei genetice. Pentru fiecare cuvânt, sintagmă, expresie am făcut

trimitere la textul biblic (capitol, verset) şi am explicat atât sensul biblic, cât şi semnificaţia actuală.

La textele biblice amintite am adăugat dicţionare frazeologice în limba română, dar şi bilingve. Cu

precizările de rigoare, am făcut trimiteri la surse secundare, la care n-am avut acces direct, atunci când

acestea s-au dovedit importante.

Materialul lingvistic selectat va fi clasificat după tipologia generală a frazeologismelor.

Marea varietate a fenomenelor cuprinse în frazeologie face dificilă încercarea de clasificare a

respectivelor unităţi. Mulţi cercetători pun sub semnul în-trebării posibilitatea clasificării lor. Academicianul Ior-

gu Iordan afirma, în Stilistica limbii române, că „izolă-rile” - în concepţia autorului, idiotisme propriu-zise, for-

mule expresive, metafore, proverbe, zicale de orice fel etc. – „nu pot fi clasificate după vreo normă

lingvistică”.11 Afirmam anterior că diversitatea fenomenelor

manifestate în frazeologie face dificilă clasificare acestora. Am consultat, în acest sens, mai mulţi autori.

Astfel, H. Mitterand afirmă despre frazeologisme: „Elles sont restées longtemps ignorées tout des

grammaire, que des manuels de vocabulaire. C’est qu’elles se prètent difficilement à la définition et à

l’analyse”.12

11 Ch. Bally, 1951, p. 66. 12 H. Mitterand, 1963, p. 62.



24

Unele criterii au la bază gradul de stabilitate a grupărilor, altele deosebesc grupările după coeziunea

semantică a componentelor. După gradul de coeziune şi de motivare semanti-

că, V. V. Vinogradov diferenţiază următoarele tipuri de unităţi frazeologice: fuziunile frazeologice, unităţile

frazeologice şi combinaţiile frazeologice (Ob osnovnyx jazyke, în A. A. Şahmatov, Sbornik stratej i materialov,

Moscova - Leningrad, 1947, p. 345-364). După aceleaşi criterii, Ch. Bally deosebeşte în

Traite de stylistique française „serii frazeologice”13 în care coeziunea termenilor este absolută şi altele în care

coeziunea termenilor este relativă. Continuăm demersul nostru prin analiza stilistică a

frazeologismelor biblice, în manifestarea cărora ne

propunem să identificăm fenomenul de intersectare a criteriilor de clasificare şi interferenţe evidente.

Ne dorim ca lucrarea să contribuie, oarecum, la clarificarea unor probleme din sfera frazeologiei.

Lucrarea va avea un caracter practic, urmărind manifestarea lingvistică a frazeologiei din textele

biblice. Aşadar, analiza noastră vizează un corpus de

texte extrem de bogat în forme şi conţinuturi ale actelor de comunicare, plasat sub semnul unei dogme

aparent unificatoare, dar extrem de diversificat, ca surse de provenienţă şi ca modalităţi de concretizare

ale unor tipare frazeologice relativ stabile.

13 Ch. Bally, 1951, p. 66.



25

Capitolul al II-lea Tipologia frazeologismelor de origine biblică După ce am încercat să precizăm care este punctul

nostru de vedere cu privire la sfera de cuprindere a frazeologiei, în paginile următoare vom preciza

principalele tipuri de frazeologisme identificate în textele biblice.

A. Maxime şi sentenţe

Unul dintre cele mai bogate izvoare culte ale maximelor din limba română îl reprezintă Vechiul şi

Noul Testament. Maximele de origine biblică au intrat în circuitul oral şi s-au adaptat stilului popular, devenind

un adevărat tezaur folcloric. Doar o bună cunoaştere a izvoarelor ne poate ajuta în demersul de identificare a

originii lor. Reţinem câteva dintre ele, precizând contextul scripturistic din care provin:

1. „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca, 10.27), este îndemnul Mântuitorului la iubirea

semenilor. 2. „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” - este un proverb

de sorginte biblică pe care îl regăsim la Matei (20.16): „vor fi cei de pe urmă cei dintâi, şi cei dintâi pe

urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. 3. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7.1)

este redarea cuvintelor Domnului despre aprecierile as-pre şi subiective pe care le formulăm despre semenii

noştri.

4. „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”



26

(Matei, 6, 3-4). Referindu-se la milostenie, Mântuitorul ne

oferă un model al smereniei ascunsă în milostenie. 5. „Şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la

masa Domnului” (Matei, 15, 27-28) – sunt vorbele femeii cananeence care dă acest răspuns Mântuitorului.

6. „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”, îşi are izvorul în Biblie, mai precis în înţelepciunea lui Isus

Sirah (27.27) şi în Eclesiastul (10.8): „Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce

dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe". 7. „Nu aruncaţi mărgăritare la porci!” reprezintă

povaţa pe care o dă Iisus Hristos ucenicilor săi cu privire la păstrarea şi transmiterea învăţăturii creştine:

„Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi

mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi".

(Matei, 7.6). 8. „Un câine viu face mai mult decât un câine

mort” are corespondent în Eclesiast (9.4): „Oare cine va rămâne în viaţă? Pentru toţi cei vii

este o nădejde, pentru că un câine viu este mai de preţ decât un câine mort”.

9. „Abisul cheamă abisul” (Psalmii, 43.8) exprimă credinţa că un necaz nu vine singur.

10. „Preafericiţi cei săraci cu duhul” (Matei, 5.3) – for-mulă care proclamă fericirea celor care ştiu să renunţe la

bunurile terestre. 11. „Potirul amărăciunii” este simbolic redat în

Psalmii (75.9) în expresia „...bea otrava până la fund” (pedeapsa este absolută).



27

12. „Nimeni nu e prooroc în ţara lui” (Luca 4.24) este afirmaţia Mântuitorului pe care o regăsim în

Evanghelierul lui Coresi din 1561. 13. „Cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei,

26.52) sunt cuvintele spuse de Iisus lui Petru, la prinderea Domnului în Grădina Ghetsimani.

14. De obârşie biblică este şi proverbul: „Scoate întâi bârna din ochiul tău (...) şi apoi paiul

din ochiul fratelui tău” (Matei. 7, 1-5). 15. Un avertisment dat ucenicilor exprimă cuvinte-

le Mântuitorului în: „Cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va

smeri pe sine se va înălţa” (Matei, 23.12). 16. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”

(Matei 26.52).

17. „Pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă” îşi are originea în afirmaţia Sfântului Apostol Pavel (Evrei,

12.6). 18. „Calea celor fără de lege e ca întunericul de

gros” (Pilde, 4.19). 19. „Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în

întuneric” (Ioan, 8.12). 20. „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi

şi voi lor” este un îndemn al Mântuitorului privind modelul comportamental creştin.

21. „Curăţă mai întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată” are, de

asemenea, provenienţă biblică (Matei, 23.26). 22. „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului” (Matei,

22.21) transmite învăţătura de a da fiecăruia ce i se cuvine şi de a armoniza credinţa religioasă cu



28

angajarea civică. 23. „Să înţeleagă cine poate” exprimă ideea de

confuzie, ambiguitate şi o regăsim în Matei (19.21). 24. „Cine nu e cu mine, e împotriva mea” îşi are o-

riginea în textul scripturistic (Luca, 11.23; Matei, 12.30) şi rezumă în mod sublim mesajul lui Hristos. Formula

condamnă neutralismul. 25. „Caută-l pe Dumnezeu!” (Matei, 7.8; Luca, 11.10):

caută calea spre pocăinţă. 26. Un îndemn la viaţă în credinţa creştină conţine

proverbul „frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii” (Proverbe, 1.7; 9.10).

27. „Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1.22), poruncă dată de patru ori de Elohim.

28. Un îndemn la milostenie conţine şi maxima din

Proverbe (19.17): „cine dă săracilor, îl împrumută pe Dumnezeu”.

29. O maximă ce se adresează celor care sunt su-puşi poftelor excesive reproduce cuvintele Mântuitoru-

lui: „să nu fii sclavul păcatului” (Romani, 6.17). 30. „Spiritul este ferm, dar corpul este slab” (Mar-

cu, 14.38); „Spiritul este asemenea vântului, suflă unde vrea”

(Ioan, 3.8) fac referire la raportul spiritual-material. 32. „Slava omoară, dar spiritul dă viaţă”

(Corinteni, 3.6). 33. „Nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu” (Geneza,

32.31; Exodul, 33.20) sună a sentinţă în situaţiile când ne confruntăm cu ceva inaccesibil.

34. „Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu” (Matei, 23.3) cu referire la farisei şi scribi, care transmit corect



29

cuvântul lui Dumnezeu, dar nu îl pun în aplicare. 35. „A construi pe nisip” (Matei, 7.26) face referi-

re la aceia care nu iau aminte la cuvintele lui Hristos. 36. „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Exodul,

21.24) - străveche pedeapsă după legea talionului din legislaţia mozaică.

37. „Câinele se întoarce la vărsătura sa” (Proverbe, 26.11) se foloseşte pentru păcătosul care nu se căieşte.

38. „Nu sunt demn să-ţi dezleg şireturile de la pantofi” (Luca, 3.16) este expresia folosită de Ioan

Botezătorul, marcând superioritatea pe care o recu-noaşte la Hristos.

39. „Cel care are urechi de auzit, să audă” (Marcu, 4, 9-23) sunt cuvintele cu care Iisus îşi încheie parabo-

lele, invitând auditoriul să caute sensul ascuns.

40. „Forţează-i să intre!” (Luca, 14.23) - este o ameninţare, în viziunea lui Luca.

Alegoria vizează evreii care n-au răspuns la chemarea profeţilor.

41. „Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11.9; Matei, 7.7). Este o formulă care marchează întreaga putere a

rugăciunii şi care a devenit proverbială. 42. „Omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37.2, 103.15).

Acest panseu reaminteşte de decădere şi moarte. Epistola lui Petru face ca această temă din Vechiul

Testament să intre în slujba făcută morţilor. Metafora este folosită şi în Noul Testament. Petru trece de la

pesimismul dezamăgitor al lui Solomon la o credinţă puternică în mesajul lui Hristos.

43. „Acela dintre voi care n-a păcătuit (...) să arunce primul piatra” (Ioan, 8.7).



30

Acestea sunt cuvintele Mântuitorului ce fac trimitere la episodul cu femeia adulteră.

44. „Fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6.34) este sinonim astăzi cu „fiecare lucru la timpul lui”.

45. „Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii” (Matei, 8.22; Luca, 9.60) sunt cuvintele adresate de Hristos

celui ce i-a cerut, înainte să-l urmeze, să-şi îngroape morţii (renunţarea la ceea ce este material).

46. „Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9.5; Luca, 5.23) este un îndemn pe care îl regăsim în Noul Testament ca

poruncă dată de Hristos celui paralizat. 47. „Vai de omul singur!” (Eclesiastul, 4.10).

În sens laic, se foloseşte pentru a combate izola-rea.

48. „Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi!” (Luca,

4.23). Proverbul este citat ca atare de Hristos atunci

când intră în ţara sa: „Cu siguranţă îmi vei citi dictonul: Medicule,

vindecă-te singur. Noi am aflat tot ceea ce s-a întâmplat în Caphamaim, fă deci la fel în ţara ta”.

49. „Împărăţia mea nu este în această lume” (Ioan, 18.31).

Acesta este răspunsul lui Iisus Hristos către Pilat, care I-a întrebat dacă el este adevăratul rege al

iudeilor. 50. „Dumnezeu nu vrea ca păcătosul să moară”

(Ezechiel, 33.11). Dacă expresia este împrumutată din Vechiul Testa-

ment, Noul Testament va dezvolta această temă în pa-rabola „oii rătăcite, a banului pierdut sau a fiului



31

risipitor”. 51. „Nu se moare decât o dată!” (Proverbe, 9.27).

Fiul Omului nu s-a oferit decât o dată pentru a răscumpăra păcatele lumii, deoarece „destinul omului

este să moară o singură dată”. 52. „Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17).

Cuvintele sunt adresate de Hristos Mariei Magda-lena, după înviere.

53. „Nu putem face asta!” (Faptele Apostolilor, 4.20).

După moartea lui Hristos, Pavel şi Ioan s-au convertit. Preoţii din Ierusalim le-au interzis să predice,

dar apostolii au replicat: „Nu putem face asta, noi nu putem să nu spunem

ceea ce am văzut şi am înţeles”.

54. „Nimic nou sub soare” (Ecleziastul, 1.10) este constatarea pesimistă a Ecleziastului, în atacul său faţă

de ceea ce face omul: „Ceea ce a fost este ce va fi; ceea ce s-a făcut este

ceea ce se va face; nimic nou sub soare”. 55. „Dacă eu te uit, Ierusalim, dreapta mea să mă

uite!” (Psalmii, 137.5). Psalmul cântă nostalgia şi încrederea evreilor exi-

laţi în Babilon. 56. „A fi trimis de la Pilat la Irod” (Luca, 23, 7-11) –

semnifică pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor situaţii critice (cf. şi expresia „De la Ana la Caiafa”).

57. „Intraţi pe uşa strâmtă!” (Matei, 7.13; Luca, 13.24):

„Intraţi prin uşa strâmtă. Largă este uşa şi spaţios drumul care duce la pierzanie (...). Cu cât mai strâmtă



32

este uşa şi mai anevoios drumul care duce la viaţă, cu atât mai puţini sunt cei care o găsesc”.

58. „Nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza, 3.19).

Şi acest adevăr a fost integrat în slujba de înhu-mare din ritualurile creştine.

59. „A cădea în propria capcană” (Proverbe, 11.6): „Dreptatea îi salvează pe cei cinstiţi, dar prin

poftele excesive, cei nelegiuiţi vor cădea în propriile capcane”.

60. „După faptă şi răsplată” (Vulgata, 17) este expresia justiţiei imanente.

61. „Pomul se recunoaşte după roade” (Matei, 7.20; Luca, 6.44), expresie pe care Iisus o aplică fal-

şilor profeţi.

62. „Cei ce seamănă cu lacrimi, recoltează cu stri-găte de bucurie” (Psalmii, 126.5).

Proverbul sugerează ideea constanţei în credinţă, în ciuda greutăţilor.

63. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca, 16.13).

Această maximă face parte din discursul lui Hristos faţă de discipolii săi, cu scopul de a-i face pe aceştia

să se detaşeze de bogaţi pentru a-l sluji pe Dumnezeu: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci fie el va

detesta pe unul şi îl va iubi pe celălalt, fie se va ataşa de unul şi va dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji şi pe

Dumnezeu şi pe Mamon”. 64. „O să vă iasă pe nas!” (Numeri, 11.20):

„Domnul vă va da carne, o să mâncaţi: şi nu veţi mânca o zi sau două, nici cinci, zece sau douăzeci, ci o



33

lună întreagă, până când o să vă iasă pe nas, până o să aveţi ameţeli de atâta carne" - spune Iehova.

65. „Există o vreme pentru toate” (Ecleziastul, 3.1) – vre-mea omului, limitată, se opune vremii lui Dumnezeu, care

e veşnică. 66. „Totul s-a împlinit!” (Ioan, 19.30).

Sunt ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce. 67. „Totul este deşertăciune!” (Ecleziastul, 1.2) a-

minteşte de deşertăciunea condiţiei noastre pe pământ. 68. „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Matei, 4.4),

rămâne „cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”. Sunt cuvintele lui Hristos în deşert, când este ispitit

de Satana. 69. „Necunoscute sunt căile Domnului” (Romani,

16.33).

Exprimă incapacitatea omului de a înţelege deci-ziile şi scopurile lui Dumnezeu.

70. „Se spală pe mâini ca Pilat din Pont” (Matei, 27.24). Expresie a exonerării de responsabilitate, pre-

luată din episodul judecării şi condamnării lui Hristos. 71. „Tot ce este al tău este şi al meu” (Ioan, 17.10)

- sunt cuvintele Mântuitorului către Tatăl Său, după Cina cea de taină, cu referire la credincioşi.

72. „Cei dintâi vor fi cei din urmă” / „Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca, 13.30; Matei, 19.30).

Expresia conchide parabola despre muncitorii din cea de-a unsprezecea oră.

73. „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23.34) sunt cuvintele rostite de Hristos pe cruce.

74. „Calea celor fără de lege e ca întunericul de gros” (Pilde, 4,19).



34

Există multe zicători, expresii, proverbe care folosesc un vocabular de provenienţă biblică, dar pe

care nu le regăsim în scrierile canonice şi care se explică prin transferul de sens, datorat grefării

spiritului laic pe evenimente cu semnificaţie creştină. Exemple:

„Dă-mi pe Sf. Gheorghe în palmă ca să-ţi dau vara”;

„A îndruga ceva de Joia Mare” ş.a.m.d.

B. Perifraze Termenul este sinonim cu „circumlocuţiune”, adică

exprimarea prin mai multe cuvinte a ceea ce s-ar putea numi şi cu un singur cuvânt:

„Perifraza constă în exprimarea într-un mod

indirect, dezvoltat şi de obicei înflorit, a unei gândiri care ar fi putut fi transmisă direct şi în acelaşi timp mult mai

simplu şi mai scurt”.14 Numeroase perifraze se întâlnesc în textul biblic, şi

anume:

Metonimii Mecanismul metonimiei este ordonat în raportul de

reprezentare „un nume folosit pentru altul”15: cauza pentru efect (numele cauzei pentru numele...), efectul

pentru cauză, conţinătorul pentru conţinut, conţinutul pentru conţinător, semnul pentru lucrul semnificat,

numele abstract pentru numele concret, antecedentul pentru consecvent, consecventul pentru antecedent etc.

După toate aceste aspecte, metonimiile se subdivid în

14 P. Fontanier, 1968, p. 117. 15 Ibidem, p. 48.



35

următoarele clase:

1. Cauza pentru efect Însuşi Iisus Hristos s-a servit de metonimie când,

vorbind despre evrei, a spus: „Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca, 16.29), adică au cărţile lui Moise şi pe

cele ale profeţilor. În Biblie se întâlneşte adesea Iacob, Israel, Iuda,

numele unor patriarhi luate într-un sens larg, pentru a numi întregul popor evreiesc.

Există şi alte exemple în care cauza este utilizată în locul efectului: „si peccaverit anima portabit

iniquitatem suam” (Leviticul, 5.1.) „îşi va aduce păcatul”, adică pedeapsa păcatului săvârşit:

„vom suferi mânia Domnului, căci am păcătuit”

(Mica, c. 17, v. 9), unde prin „mânia Domnului” trebuie să înţelegem pedeapsa care este urmarea mâniei:

„Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu ziua” (Leviticul 19.13), lucrul, adică salariul ce i se

cuvine muncitorului pentru munca lui. Profetul Osea spune că preoţii vor mânca

păcatele poporului „peccata populi mei comedent” (Osea, 4.8), adică jertfele oferite pentru păcate.

2. Efectul pentru cauză

În Geneză se spune despre Rebeca: „două neamuri sunt în pântecele tău” (Geneza, 25, 2-3), adică Eseu şi

Iacob, părinţii a două neamuri: Iacob al evreilor, Eseu al idomenilor.



36

3. Conţinătorul pentru conţinut Cerul, „împărăţia cerurilor” (Matei), unde îngerii şi

sfinţii se bucură de prezenţa lui Dumnezeu se folosesc adesea pentru Dumnezeu: a cere ajutorul cerului;

datorită cerului; „am păcătuit faţă de cer şi faţă de tine”, îi spune fiul risipitor tatălui său.

4. Numele abstract pentru cel concret

Termenul „speranţa” se foloseşte pentru ceea ce nădăjduim, ne dorim: „Speranţa amânată întristează

sufletul!” (Proverbe, 12.12).

Metalepsa este „un fel de metonimie prin care se

exprimă ceea ce urmează pentru a face să se înţeleagă

ceea ce precede, sau ceea ce precede pentru a face să se înţeleagă ceea ce urmează”.16

Cred, spune Profetul: „credidi propter quod locutus sum” (Psalmii, 115. v. l) - este metalepsă când ne

folosim de verbul a vorbi sau a zice care înseamnă „a crede”.

Sinecdoca. Acest termen înseamnă „comprehen-

siune, cuprindere la un loc, concepţie: prin sinecdocă lă-săm să se înţeleagă, mai mult sau mai puţin, că numele pe

care îl folosim nu semnifică în sens propriu”.17

1. Sinecdoca genului În Sfânta Scriptură, termenul făpturi (Marcu, 16.15)

nu semnifică, de obicei, decât oamenii. Este sinecdoca 16 Du Marsais, 1981, p. 83. 17 Ibidem, p. 84.



37

genului, deoarece un cuvânt generic nu este luat decât pentru o specie particulară: făptură este un cuvânt

generic, deoarece cuprinde toate speciile de lucruri înfăptuite, arborii, animalele etc. În cazul în care se

foloseşte numai pentru oameni, este o sinecdocă a genului, adică sub numele genului nu se concepe, nu se

exprimă decât o specie particulară: se restrânge cuvântul generic doar la semnificaţia unui cuvânt care

nu mai marchează decât o specie.

2. Sinecdoca speciei - când un cuvânt care, în sens propriu, nu semnifică decât o specie particulară, se

foloseşte pentru gen. Exemplu: „toate sufletele casei lui Iacov - ... născu [lui Iacov] şaispezece suflete” (Geneza,

46, 27-18).

3. Sinecdoca în număr (pluralul pentru singular)

Exemplu: „Este scris în prooroci” (Matei, 3.23), adică într-una din cărţile vreunuia dintre prooroci.

Alteori, pentru a face o socoteală rotundă, se adaugă sau „se taie”, ceea ce face ca socoteala să nu

fie rotundă: astfel spunem „versiunea celor şaptezeci”, în loc să spunem „versiunea celor şaptezeci şi doi de

interpreţi”, care, potrivit Părinţilor Bisericii, au tradus Biblia în greceşte.

4. Partea pentru tot şi totul pentru parte

Dumnezeu i-a spus lui Adam: „ţărână eşti, în ţărână te vei întoarce” (Geneza, 3.19), adică ai fost făcut din

ţărână, ai fost plămădit din pământ).



38

Eufemismul este o figură prin care sunt deghizate ideile neplăcute, supărătoare sau triste, prin

cuvinte care nu sunt cuvintele proprii ale acestor idei. Ele exprimă, aparent, ceva mai plăcut, mai puţin

supărător sau mai cuviincios, după nevoie. Spunem Dumnezeu să te păzească, Dumnezeu să te

binecuvânteze pentru a nu spune: „nu am nimic să-ţi dau”.

În Sfânta Scriptură, „a binecuvânta” este pus uneori în locul lui „a blestema”, care este contrariul celui dintâi.

Pentru că nu poate fi conceput ceva mai rău decât furia cuiva care îl duce în stare să-l suduie pe însuşi

Dumnezeu, în loc de cuvântul a blestema s-a pus contrariul, prin eufemism. Observăm că avem de-a

face, în realitate, cu o antifrază din categoria mare a

figurilor ambiguităţii. Deoarece Nabot n-a vrut să-i vândă regelui

Achab o vie de-a lui (moştenire de la părinţi), regina Izabela, nevasta lui Achab a găsit doi martori mincinoşi

care au jurat că Nabot îl blestemase pe Dumnezeu şi pe Rege. Însă Scriptura, ca să exprime acest blestem, îi

pune pe martori să spună „Nabot a binecuvântat pe Dumnezeu şi pe Rege” (Regi III, c.21, v.10.13).

Tot un eufemism sunt cuvintele lui Iov: „Poate că fiii mei au păcătuit şi au binecuvântat pe

Dumnezeu în inima lor.” (Iov, 1.5).

Metafora Metafora este o figură prin care se transferă

semnificaţia unui cuvânt la o altă semnificaţie, care nu i se potriveşte decât în virtutea unei comparaţii pe care



39

o facem în mod implicit şi în prealabil. Un cuvânt luat în sens metaforic îşi pierde

semnificaţia proprie şi capătă una nouă. Astfel „steaua magilor” (Matei, 2.1) este o

metaforă pentru un semn care călăuzeşte spre locul unui eveniment foarte important; „Cartea Exodului” (Exodul)

evocă, metaforic, imaginea de cronică a unei deplasări în masă, însoţită de fapte uimitoare, de întâmplări

fabuloase, de situaţii extraordinare; „sclavul păcatului” (Romani, 6.17) este o metaforă pentru cei ce sunt supuşi

poftelor excesive; „fiică a Evei” (Geneza, 3.20); „buricul lumii” (Ecleziastul, 38.12) - metaforă ce simbolizează

egocentrismul; „nu aruncaţi mărgăritare la porci” (Matei, 7.6) - metaforă pentru învăţătura creştină (Matei, 5.13;

Luca, 14.34-35); „uşa strâmtă” (Matei, 7.13; Luca,

13.24) -pentru calea lui Dumnezeu; „fiu risipitor” (Luca, 15.11-32); „lumina ochilor” (Deutenorom, 32.10); „sânul

lui Abraham” (Luca, 16.19-25) - paradis; „mâna (dege-tul) lui Dumnezeu” (Exodul, 8.15) -putere; „viţelul de

aur” (cel gras) (Exodul, 32.1-35) - metaforă pentru abaterea nelegiuită de la un crez; „unsul lui Dumnezeu”

(Psalmii, 105) - apare în contexte metaforice, desem-nând o persoană cu atribuţii importante; „a se închina

lui Momona” (Matei) - metaforă pentru cei preocupaţi de înavuţire; „demon de prânz” (Psalmii, 91.6) -

semnifică puseul sexual al celor ce se apropie de 50 de ani; Golgota (Marcu, 15.22) - loc de pedeapsă; „ţară

de lapte şi miere” (Exodul, 3.8) - metaforă pentru un tărâm ideal; „soare negru” (Apocalipsa, 6.12) exprimă

metaforic deznădejdea, este, de fapt, un oximoron; „cu capul tare” (Exodul, 21.9) - încăpăţânat; „turn de fildeş”



40

(Cântarea Cântărilor, 7.5) - refugiu pentru cei ce nu vor să se amestece cu lumea (adesea peiorativ); „trompeta

judecăţii” (Matei, 24.31) - chemare la ordine; „anii vacilor slabe” - mizerie; „anii vacilor grase” – prosperi-

tate (Geneza, 41.1-36); „podgoriile Domnului” (Matei, 21.33-46) - poporul lui Dumnezeu; „toiag de bătrâneţe”

(Tobit, 5-18) - sprijin moral, fizic, spiritual; „toiagul lui Iacob” (Geneza, 30.37) - baghetă magică; „omul e ca

firul ierbii” (Psalmii, 37.2; 103.15); „slova omoară, dar duhul dă viaţă” (Corinteni, 3.6) are de asemenea semni-

ficaţie metaforică, „lumina ochilor” (Deuteronom, 32.10).

Când Iisus Hristos a spus că „Cel ce pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de împărăţia lui

Dumnezeu” (Luca, 9.62) se referea, desigur, la ucenicii

lui Iisus Hristos care nu trebuie să-şi schimbe purtarea şi nici credinţa, dacă vor să fie mântuiţi. Conotaţie

metaforică au şi alte personaje din Evanghelie unde Iisus Hristos spune „să-ţi întorci şi obrazul stâng către cel

care te-a lovit peste dreptul” (Matei, 5.39) sau „să-ţi tai mâna şi să-ţi scoţi ochiul dacă acestea te împing la

păcat” (Matei, 5.39-40).

Alegoria are foarte mare legătură cu metafora; alegoria nu este decât o metaforă continuă.

Este un discurs, prezentat mai întâi într-un sens propriu, care pare cu totul altceva decât vrem să lăsăm să se

înţeleagă şi care, totuşi, nu serveşte decât ca o comparaţie pentru înţelegerea altui sens, care nu este

exprimat. Alegoria este foarte mult folosită în proverbe. Proverbele alegorice au mai întâi un sens



41

propriu, care este adevărat, dar care nu este ceea ce dorim să lăsăm a se înţelege în primul rând.

„Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11.9; Matei,

7.7);

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7.1).

C. Alte frazeologisme

Spre deosebire de îmbinările libere de cuvinte, cele frazeologice există deja în limbă, sunt consacrate

în uz şi sunt simţite ca unităţi distincte, tocmai pentru că s-a realizat „într-o măsură mai mare sau mai mică,

structura elementelor care le alcătuiesc” (Th. Hristea). În raport cu grupurile sintactice libere: piatră ascuţită,

piatră mare, piatră mică etc., îmbinarea lexicală „piatră de încercare” (Isaia, 8.14), cu sensul de „probă”, este un

frazeologism clar. Frazeologisme clare sunt şi „înger nimicitor” (Exo-

dul, 12.23); „înger de lumină” (Corinteni, 11.14); „înger

păzitor” (Matei, 25.41); „apostol bun” (Matei, 10. 2); „bun samaritean” (Luca, 10.30-37); „arborele vieţii”

(Geneza, 2.9); „oaie rătăcită” (Matei, 18.12-13); „ţap ispăşitor” (Leviticul, 16.8-10); „drumul Domnului” (Fapte-

le Apostolilor, 9.3-8); „coasta lui Adam” (Geneza, 2-22); „buricul lumii” (Ecleziastul, 38.12); „sarea pământului”

(Matei, 5.13; Luca, 14.34-35). Unităţile frazeologice (frazeologismele) sunt echi-

valente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor. Unele sunt împrumutate din alte limbi ori calchiate, iar altele

au luat naştere prin metaforă. În ceea ce ne priveşte, le vom grupa astfel:



42

C.1. Locuţiuni

Gramatica Academiei denumeşte locuţiunea ca

fiind: „grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care

are un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire”.18

Din aceeaşi lucrare rezultă că există locuţiuni echivalente cu toate părţile de vorbire, în afară de

articol. Aşa cum era de aşteptat, în textele biblice am

identificat numeroase locuţiuni echivalente fiecărei părţi de vorbire (în afară de articol) pe care le vom grupa

după cum urmează: C.1.1. Locuţiuni substantivale sunt acele îmbinări

constante de cuvinte, cu sens unitar, care se comportă gramatical ca nişte substantive. Ele sunt caracterizate,

în general, prin aceleaşi categorii gramaticale şi prin aceleaşi compliniri ca şi substantivele. Pot fi frecvent

înlocuite cu substantivele cu rol de echivalent unic. Materialul pe care urmează să-l prezentăm este

furnizat de ediţiile moderne din Biblia de la 1688 şi Biblia de la Blaj, cu referi la Mss. 45 şi la Mss. 4389:

„fără feciorie” (45); „a nu avea feciori” (4389);

„nefacere de feciori” (BB) - faptul de a nu avea

copii (4.1);

„sfânt între sfinţi” (45, 4389) - parte preasfântă; superlativ stilistic pentru

exprimarea maximei stări de sfinţenie;

„fără fund” (45); „fără de fund” (4389);

18 cf. GAR, vol. I, p. 34.



43

„adâncul cel fără de fund” (BB) - abis;

„fără de lege” (45, BB); „fără de legiuire”

(4389) - injustiţie (4.20; 3.14);

„împreună trăire” (45); „vieţuire împreună” (4389) - intimitate;

„suferirea răului” (45, BB) - resemnare (2.19);

„bun rod” (45) - nobleţe (sufletească) (8.3);

„bună prindere” (45) - vigoare (13.19);

„bună cuviinţă” (45, 4389, BB) - distincţie

(5.17);

„bună credinţă” (45, BB); „credinţa cea bună” (4389) - venerare (10.12);

„urare de străini” (45, BB) - ură faţă de străini,

xenofobie (19.13);

„iubire de cinste” (45, 4389) - ambiţii (14.18);

„facere bine” (45); „facere de bine” (4389, BB)

- binefacere (16.24);

„făcătorul de lut” (45, BB); „lucrătoriul de lut”

(BB) - ofrandă (arsă complet) - (15.7);

„scriitor de umbră” (45, BB) - pictor (15.4);

„făcător de aur” (45); „lucrător de aur” (BB) -

aurar (15.19);

„începătoriul neamurilor” (4389) - conducător

(al unei seminţii) (13.3);

„neamul cel bun” (4389) - nobleţe genealogică;

„ziditorul aramei” (45); „ziditor de aramă”

(4389, BB) - lucrător (în aramă);

„întregăciunea minţii” (45, BB) - inteligenţă;

„fără de legiuitor” (4389) - sistem dezorgani-



44

zat;

„fără de legiuire” (4389) - nelegiuire (15.17;

17.2; 5.7) cf. şi supra „fără de lege”

„surparea de tot” (45, BB); „de tot surparea” (4389) - ruină (21.17);

„fără feciorie” (Mss. 45 4.1); „nefacere de feciori”

(BB 4.1); „a nu avea feciori” (Mss. 4389 4.1);

C.1.2. Locuţiuni adjectivale

Locuţiunile adjectivale sunt grupări de cuvinte cu

sens unitar care se comportă gramatical ca nişte adjective şi care dispun de o expresivitate mai mare

decât aceea a adjectivelor calificative. Se ştie că cele mai multe se caracterizează prin particularitatea că nu

au nici un adjectiv în componenţa grupului respectiv19. Am reţinut pentru exemplificare următoarele locu-

ţiuni adjectivale:

„vechi a vechilor” (45); „vechile vechilor” (BB) - foarte vechi (25.27) – superlative stilistice

pentru „străvechi” şi „antic”;

„fără fier” (45); „fără de fiară” (4389); „fără

de fier” (BB) - nu e fier (17.16) – „neferos”, lucrat dintr-un material neferos;

„fără (de) minte” (45, BB, 4389) - necugetat,

prost (5.1);

19 cf. GALR, I, pp. 178-179. Este ciudat să constatăm că în una dintre cele mai moderne şi mai raţionale tratate de gramatică a limbii române, nu există nicio referire la locuţiunile adjectivale: Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold, 2010, pp. 211-230.



45

„fără suflare” (45); „fără de suflet” (4389);

„fără de suflare” (BB) - mort (15.5);

„fără de nădejde” (45, 4389, BB) - neaşteptat

(17.15);

„fără sfârşit” (45) - larg deschis (19.16);

„fără de parte” (45, BB) - exclus de la ... ;

„fără stricăciune” (4389, BB) - inofensiv;

„fără de chip” (45, BB) – „inform” (11.18);

„de frate ucigător” (45, BB) - fratricid (10.3);

„pururi curgător” (45, BB) - care curge

dintotdeauna (11.7) - etern;

„bine plăcut” (45, 4389, BB) - agreabil (4.10; 9.11);

„cu bună nădejde” (45, BB); „în nădejde bună”

(4389) - optimism (12.9);

„de bine făcător” (45, BB); „făcător de bine”

(4389) - binefăcător (7.22);

„bine nimerit” (45, BB); „drept nimeritor”

(4389) - capabil de a atinge ţinta (5.21);

„bine părut” (45, BB) - distins (7.22);

„bine cuvios” (45, BB) - nobil, distins (7.29);

„de bun fel” (45) - neam bun (8.20);

„rău la trudă” (45); „rău ostenitoriu” (BB);

„ostenitoriu de răutate” (4389) - care nu se

supune unui efort inutil (15.8);

„cu rău meşteşug” (45, BB, 4389) - viclean (1.4; 15.4);

„îndelungat la viaţă” (45, BB) - longeviv (3.17);

„îndelungat la mânie” (45); „îndelungu



46

răbdătoriu” (BB) - răbdător (15.1);

„singur născut” (45, BB); „unul născut” (4389) -

unic (7.22);

„de o zi” (45, BB) - efemer (5.15);

„cu puţini ani” (45, BB); „cu vreme scurtă”

(4389) – tânăr, care are o durată scurtă, puţin (9.5);

„de o samă chinuit” (45); „asemenea pătimaş”

(BB); „într-un chip pătimaş” (4389) - afectat (în egală măsură) (7.3);

„întru tot socotitor” (45); „văzătoriul tuturor”

(4389) - care supraveghează totul;

„sărac de părinţi” (4389) - orfan (31.21);

„întru tot puternic” (45, BB); „atotputernic”

(4389) - atotputernic (7.23);

„de toate hrănitor” (45, BB); „hrănitor tuturor”

(4389) - care hrăneşte pe toţi (18.25);

„cu multă naştere” (45); „de multă naştere” (BB)

- prolific (4.3);

„cu multe părţi” (45); „de multe părţi” (BB) - multiplu (7.22);

„cu multe griji” (45); „cu multă grijă” (BB) -

neliniştit, îngrijorat (9.15);

„de mulţi ani” (45, BB, 4389) - îndelungat

(4.8);

„cel dintâi zidit” (45, BB) - (care a fost creat)

primul (7.1);

„cu mult preţ” (45, BB) - costisitor (2.7);

„de ficaţi mâncător” (45) - care mănâncă



47

măruntaie (12.5);

„de fii omorâtor” (45); ucigător de fii -

pruncucigaş (14.25);

„tăietor de pădure” (45); „tăietori de păduri” (BB) - lemnar, dulgher (13.11);

„de supt mâini” (45); „supt mână” (4389) -

supus, ordonat (14.15);

„iubitor de bunătate” (45); „iubitor de bine”

(4389) - binevoitor (7.22);

„iubitor de oameni” (45, BB, 4389) - binevoitor

(1.6);

„iubitor de cinste” (45, BB, 4389) - demn de a fi venerat (18.3);

„iubitor de suflet” (45, BB, 4389) - iubitor (de

viaţă) (11.27).

C.1.3. Locuţiuni verbale

Locuţiunile verbale sunt ansambluri de cuvinte cu

poziţie fixă (necomutabile), mai mult sau mai puţin su-date, cu sens unitar şi cu comportament unitar de verb.

Printre elementele lor alcătuitoare se află obligatoriu un verb (la orice diateză).

În textul biblic am identificat, printre multe alte exemple:

„a băga în urechi” - a spune (6.2);

„a da război dinainte” (45, BB) - a lupta

împreună (18.21);

„a da război împreună” - a lupta împreună

(18.21) ş.a.m.d.



48

C.1.4. Locuţiuni adverbiale

Ansamblurile de cuvinte cu sens unitar, care se

comportă gramatical ca nişte adverbe şi care pot fi substituite de acestea, de cele mai multe ori, se numesc

locuţiuni adverbiale. În structura acestora intră mai ales elementele nonadverbiale: substantive, adjective, pro-

nume, numerale, participii pozitive sau negative, inter-jecţii (însoţite sau nu de prepoziţii sau de conjuncţii).

Am ales pentru ilustrare locuţiunile adverbiale:

„fără frică” (45); „fără de frică” (4389) - fără

frică (17.4);

„fără de nădejde” (45, 4389, BB) - în mod nesperat (7.14);

„fără vicleşug” (45); „fără de vicleşug” (4389)

- într-o manieră lipsită de invidie (7.14);

„cu bună învăţătură” (45, BB) - (în mod)

înţelept;

„cu bună virtute” (45, BB) - virtuos;

„cu năpraznă” (45) - dintr-o dată, fără veste,

subit (1.19);

„între toate aceste”, „din toate acestea” (4389)

- (36.28);

„după aceea” (45) - (5.24) - apoi, pe urmă;

„după acestea” (4389) - (14.15);

„pentru aceea” (BB, B 1795) - (17.4; 20.21) -

astfel.



49

C.1.5. Locuţiuni prepoziţionale

În structura acestora intră obligatoriu una sau mai multe prepoziţii. Locuţiunile prepoziţionale sunt grupări

de cuvinte cu înţeles unitar şi cu rol de prepoziţii în ca-drul prepoziţiilor. Exemple de locuţiuni prepoziţionale

de sorginte biblică:

„întru (între) mijlocul” (BB) - (9.33);

„în mijlocul”, „den mijlocul”, „între mijlocul” (45)

- (2.1, 26.8);

C.1.6. Locuţiuni conjuncţionale

Sunt construcţii analitice cu sens unitar şi cu rol de

conjuncţii în cadrul propoziţiilor sau frazelor. Ele fac mai clară ideea de coordonare sau de subordonare

stabilită în context, datorită componentelor. În structura lor intră obligatoriu o conjuncţie sau un cuvânt cu rol

joncţional: pronume de relaţie sau un adverb relativ, la care se adaugă substantive, pronume, verbe, adverbe,

prepoziţii:

„căci că” (45) - 32.4;

„în vreme ce” (BB, 45, B 1795) - (4.3; 35, 7;

39.34);

„de vreme ce” (BB);

„în vreme ce”/„în vreme dară cu” (45);

„că vreme ce”/ „de vreme ce” (4389) - fiindcă,

deoarece - valabil pentru toate.

C.1.7. locuţiunile interjecţionale

Se comportă ca nişte interjecţii şi pot fi substituite



50

prin acestea. În toate textele biblice amintite, în c10, v15 găsim

locuţiunea interjecţională „vai de mine”.

Există în textele biblice şi locuţiuni echivalente cu numeralul. Ca echivalente semantice pentru „ultimul”

reperăm în textul lui Micu „cele de pre urmă” (23.8), iar în celelalte trei texte „cea (cele) de apoi” (23.8).

C.2. Expresii

Tot frazeologisme sunt şi ceea ce se numeşte, cu un termen vag, „expresii”, al căror statut este mai mult sau

mai puţin clar stabilit decât al locuţiunilor. Sunt considerate expresii

„grupările stabile de cuvinte care acoperă totalitatea unei propoziţii, care au, aşadar, subiect

exprimat său subiect general, larg-subînţeles şi predicat, cu eventualele compliniri”.20 Orice expresie este, prin

definiţie, mai mult sau mai puţin expresivă, generatoare de efecte stilistice.

„orbi care-i conduc pe orbi” (Luca, 6.39)

are sensul de conducători nepricepuţi;

„a da naştere” (Geneza, 3.16), cu sensul de

„a naşte în durere”;

„iată-l pe mielul lui Dumnezeu care va ridica

păcatul lumii” (Matei, 26; Ioan, 5.29). Aceasta este exclamaţia lui Ioan Botezătorul la

20 I. Boroianu, 1974, p. 246. O delimitare mai clară între locuţiuni şi expresii (adverbiale, în speţă) apare în Gabriela Pană-Dindelegan, 2010, p. 307. (vezi GBLR).



51

vederea lui lisus. Astăzi, mielul lui Dumnezeu se foloseşte cu sensul uzual de cuminte.

„mergi în pace, credinţa te-a salvat” este

formula adresată de Hristos păcătoasei care se

căieşte. Uzual, este formulă de rămas bun.

„Alfa şi Omega” (Apocalipsa, 22.13) - cuvintele lui Iehova prin care acesta îşi exprimă

superioritatea sunt echivalente cu „a fi cheia şi lacătul” sau „a fi pâinea şi cuţitul”, adică a fi tot,

un om care ţine în mână toate şi dispune de toate, un factotum;

„măgăriţa din Balaam” (Numeri, 27.28)

este o expresie folosită cu semnificaţia de „cale

miraculoasă”, de impunere a unui adevăr esenţial, dar neglijat;

„înger păzitor” (Geneza, 16.17), alteori

„trimis al Domnului” se foloseşte cu referire la o persoană protectoare;

„înger ucigător” (Exodul, 12,23) sau îngerul

lui Iehova se foloseşte cu sensul de

„ucigaş”/„justiţiar”;

„înger de lumină” (Corinteni, 11.14) cu sensul de Satan: „însuşi Satan se ascunde în înger

de lumină” unde frumuseţea şi strălucirea sunt capcane ale răului;

„căderea îngerilor” (Apocalipsa, 1.1;

Corinteni, 12.1) este percepută simplist ca

„sfârşitul lumii"; în viziune biblică, fiind descrierea inspirată a trecerii lumii în dimensiunea ideală a

credinţei în Dumnezeu.



52

„apostol bun” (Matei, 10.2) reperat în

textul biblic, se foloseşte pentru cel ce apără sau

propagă o idee, om de bine. Alteori exprimă o ironie (om zelos).

„arborele vieţii” (Geneza, 2.9)

simbolizează viaţa;

„arborele cunoştinţei binelui şi răului”

(Geneza, 2.19-17). Astfel este numit unul dintre cei doi arbori

divini din Paradisul terestru, cel în care se află fructul oprit;

„copacul lui Jesse” (Isaia, 1.1) este

arborele genealogic al lui Hristos. De formă restrânsă şi înaltă, copacul lui Isaia a devenit temă

de vitralii.

„profeţii lui Baal” (Luca, 11.15-19)

denumeşte în textul scripturistic servitorii ipocriţi ai divinităţii. Uzual, desemnează persoane lipsite de

harul pe care îl revendică prin înşelăciune sau care le este atribuit de naivitatea unora din jur.

„sărutul lui Iuda” (Matei, 26.48) este

frecvent utilizată expresia pentru gestul de afecţiune al unei persoane care are, în realitate,

intenţii duşmănoase;

„a construi pe nisip” (Matei, 7.26) - a se

lansa într-o acţiune ambiţioasă ale cărei baze nu sunt solide;

„fiara Apocalipsei” (Apocalipsa, 11.7) este

o metaforă de mare sugestie pentru un monstru care anunţă un dezastru exterminator;



53

„alb ca zăpada” (Psalmii, 51.9; Leviticul,

6.3) - simbol al inocenţei;

„ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53.7).

Pentru Biblie, expresia exprimă atitudinea inconştientă, ascunzând femeia adulteră. Isaia

vorbeşte despre slujitorul umilit „ca un miel dus la abator”, imagine în care creştinii îl văd pe

Hristos. În sens uzual, desemnează imaginea omului resemnat.

„bun samaritean” (Luca, 10.30-37) - per-

soană care se sacrifică pentru aproapele său;

„păstor bun” (Ioan, 10.11) - om devotat

până la moarte;

„ţap ispăşitor” (Leviticul, 16.8-10) - cel

care poartă responsabilitatea;

„pentru o îmbucătură de pâine” (Proverbe, 28.21) - preţ derizoriu;

„oaie rătăcită” (Matei, 18.12-13) - om ce

se îndepărtează de comportamentele sociale

obişnuite;

„Cain e Abel” (Geneza, 4.3-16) - prototip de fratricid;

„nunta din Cana” (Ioan, 2,1-11) - simbol al

festinului unde nu lipseşte nimic;

„cântă cântarea lui Simion” (Luca, 2.25-35) - să

mori în pace, să vezi la ceasul morţii că un ideal devine realitate;

„cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa, 6.2-8) – ima-

gine înspăimântătoare sau ironică a unei cavalerii;



54

„un singur trup” (Matei, 19.5) - uniune

totală între oameni, adesea în cuplu;

„a deveni statuie de sare” (Geneza, 19.26) - a

rămâne nemişcat din cauza stupefacţiei, a indignării;

„a nu fi nici cald, nici rece” (Apocalipsa,

3.16) - a nu avea o părere sigură;

„drumul Damascului” (Faptele Apostolilor,

9,3-8) - simbol al căinţei;

„drumul crucii” (drumul Golgotei) - călăto-

rie chinuitoare, dureroasă;

„calul lui lob” (lob, 39,19-25) - cutezanţă în luptă;

„cal de bătaie” (Zaharia, 10,3) – fiinţă

veşnic nedreptăţită; Iehova face calul lui de

bătaie din turma lui;

„părul lui Absalom” (Samuel, 18.9) - lucru de care suntem mândri şi care duce la pierzania

noastră;

„cu inima deschisă” (Psalmii, 7,10).

Expresia poate fi apropiată de o altă sintagmă mai citată pentru cititorul de astăzi:

„scruta inima şi rinichii”. Inima, principalul organ ascuns, este considerat sediul gândirii, inteligenţei,

memoriei, al sentimentelor şi dorinţelor. Rinichii, asociaţi cu inima, erau mai degrabă sediul

emoţiilor şi sentimentelor, al bucuriei şi amărăciunii. Numai Dumnezeu poate cunoaşte

intenţiile ascunse ale oamenilor, fie că sunt de ordin afectiv, fie că sunt de ordin intelectual.



55

Sinceritatea însemna deschiderea inimii: „Ne-am adresat vouă cu inima foarte deschisă”, le scrie

Pavel corintenilor.

„porumbiţa aducând rămurica de măslin”

(Geneza, 8.11) a rămas simbolul păcii şi al împă-cării;

„colos cu picioarele de lut” (Daniel, 2,31-

45) - forţă aparentă;

„au întrecut măsura” (Matei, 23.32).

Iisus le reproşează scribilor şi fariseilor că „au întrecut măsura”. Expresia trebuie luată literal. Ea

este folosită şi de Sfântul Pavel care vorbeşte de „măsura păcatelor”.

„să înţeleagă cine poate” (Matei, 19.12)

este o variaţiune a expresiei „cine are urechi de auzit să audă”. Vorbind în parabole, Hristos nu se

adresează decât celor capabili să-l înţeleagă.

„Rahela care nu vrea să fie consolată”

(Matei, 2.18) - mamă care şi-a pierdut copiii;

„lepădarea Sfântului Petru” (Luca, 22.34) – sem-nifică abandonarea unui crez, a divinităţii, în

momente de grea cumpănă;

„cornul lui Moise” (Exodul, 34.29) - temă

iconografică;

„coasta lui Adam” (Geneza, 2.22) - femeia. După tradiţia elohimistă, Dumnezeu l-a creat pe

om după chipul său. După cea iehovistă, Iehova-Elohim l-a creat pe Adam singur. Din coasta lui

Adam a fost creată femeia.

„cunună de spini” (Marcu, 15.17) -



56

pedeapsă a martirului, simbol al violenţei;

„să vă treacă prin sită” (Luca, 22.31).

Hristos îi prezice lui Simon-Petru lepădarea: „Simon, Simon, iată că Satana vă cheamă să vă

treacă prin sită, precum grâul”. Uzual, o folosim cu sensul de „a examina cu de-amănuntul”.

„ţipaţi pe acoperiş” (Matei, 10.17) – Pro-

clamaţi peste tot! Astfel defineşte Hristos sarcina Apostolilor:

„Ceea ce vă spun în întuneric spuneţi voi în lumină şi ceea ce auziţi cu urechile, ţipaţi pe

acoperiş, ca să vă audă mulţimea”. Acoperişurile permit oratorului să se facă auzit.

„a sta cu braţele încrucişate” (Proverbe,

6.10) - proverb biblic, cu referire la poziţia

leneşului sau a celui fără ocupaţie;

„creşteţi şi vă înmulţiţi” (Geneza, 1.22) – po-runcă dată în a şasea zi de Elohim, omului şi

femeii (o înmulţire necesară);

„dansul lui Salome” (Matei, 14.6-12) – ten-

taţie;

„lupta lui David cu Goliah” (Samuel, 17.4-51) - simbol al luptei nedrepte, în care cel mai slab

iese învingător prin viclenie;

„David dansând în faţa corăbiei” (Samuel,

6.14) - ridicolul situaţiei;

„David şi Bethsabea” (Samuel, 11) – expre-sie care sugerează puterea femeii asupra bărba-

tului (chiar şi asupra celor mai înţelepţi);

„Tabelele legii” (Exodul, 34.28) - cele zece



57

porunci, cele zece cuvinte date lui Moise pe Muntele Sinai şi gravate pe două table ale legii -

simbol al legii. Aceste porunci sunt detaliate în Exodul (20.1-17) şi Dt. (5.6-21), apoi amintite în

Lv. (19.11-37).

„talantul văduvei” (Luca, 21,1-4) - puţin cu

puţin > mult;

„din adâncuri te chem” (Psalmii, 130) – cân-tec funebru, adâncimile reprezentând abisurile

apelor în care este înghiţit păcătosul, rugăciunea disperată: „Din adâncuri te chem, Doamne!

Doamne, ascultă-mi vocea!”.

„două greutăţi, două măsuri” (Dt., 25,13-14)

ca simbol al necinstei, al dreptăţii. Biblia cunoaşte doar sensul propriu. „Două greutăţi, două măsuri,

sunt ambele neplăcute lui Dumnezeu” cu referire la cei ce strică balanţele. Din Vechiul Testament,

balanţa a devenit atribut al justiţiei divine, unde este cântărită cinstea omului.

„în faţa veşniciei” (Geneza, 10.9) – expresie

proverbială în Geneză;

„doctorii Legii” (Luca, 5.17; 7.30).

În Noul Testament, „scrib” şi „doctor al legii” par sinonime. Expresia este folosită în sens ironic.

„degetul lui Dumnezeu” (Exodul, 8.15).

Încă din Vechiul Testament expresia desemnea-

ză printr-o metaforă o intervenţie supranaturală, un eveniment a cărui cauză nu este cunoscută. Ma-

gii egipteni folosesc expresia „este mâna lui Dum-nezeu”, intrată în uz cu sensul de „mâna destinului”.



58

„armă cu două tăişuri” (Apocalipsa, 1.16-

2.12) - reprezintă în Biblie armă ucigătoare.

Folosirea la figurat apare în Proverbe, unde sabia cu două tăişuri desemnează buzele femeii adulte-

re, care distilează rând pe rând mierea şi pelinul, dulcele şi amarul.

„pentru un blid de supă” (Geneza, 25.33-

34) - pentru foarte puţin, pentru o răsplată derizorie;

„la stânga şi la dreapta” (Zaharia, 12.6).

La originea expresiei ar putea sta obiceiul de

a desemna nordul la stânga şi sudul la dreapta.

„scara lui Iacob” (Geneza, 28.12) - scară infinită;

„scrieţi pe nisip” (Ioan, 8.6):

„Cel ce n-a păcătuit niciodată, acela să arunce

primul piatra” a fost scris pe nisip. Ceea ce era scris pe nisip erau păcatele femeii vinovate,

cuvinte care au fost şterse de vânt îndată ce păcatele au fost mărturisite. Expresia are în Biblie

sens diferit de cel atribuit astăzi.

„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai abandonat?” (Psalmii, 22.2; Matei, 27.46) este

strigătul de suferinţă al Mântuitorului. Expresia a fost sursă a multor controverse: poartă amprenta

îndoielii sau a încrederii în Dumnezeu, exprimată

chiar şi în ceasul morţii.

„Elie în carul lui de foc” (Ecleziastul, 48,9) îi desemnează pe cei care nu se mulţumesc cu ceea

ce sunt, nu se resemnează cu reuşitele şi eşecurile



59

lor;

„să audă cel ce are urechi” (Marcu, 4.9-23)

este o altă parabolă a Mântuitorului. Se foloseşte cu sens ironic.

„burete cu venin” (de oţet) (Luca, 26.36;

Marcu, 15.36) - gest de prefăcută compasiune, insultă;

„steaua magilor” (Matei, 2.1) - stea

călăuzitoare;

„femeie puternică în Scripturi” (Proverbe,

31,10-31) - femeie harnică, gospodară;

„frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5)

simbolizează omul purtat de destinul său;

„al 7/9-lea cer” (Corinteni, 12.2) - sediul lui Dumnezeu (extaz mistic); care are calitatea de

a fi fericit, a fi cu capul în nori (de fericire);

„credinţa care mişcă munţii” (Matei, 17.20) –

încredere absolută în puterea credinţei;

„Daniel în groapa cu lei” (Daniel, 6) este simbolul integrităţii justiţiei;

„cu sudoarea frunţii” (Geneza, 3.19) - este

pedeapsa lui Adam. Alungat din Paradis, a

trebuit să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii (să cultive pământul...).

„spada arhanghelului/a îngerului/a heruvi-

nului” (Geneza, 3.24) denumeşte arma care, după păcatul originar, interzicea intrarea în Paradis a

lui Adam şi a Evei; simbolizează o ameninţare, o interdicţie, o mână justiţiară;

„picătură de apă în mare” (Ecleziastul,



60

18.10) metaforă pentru zilele omului în raport cu eternitatea; cantitate neglijabilă;

„dacă bobul de grâu nu moare” (Ioan,

12.24) - metaforă aplicată vieţii umane, care

pierde pe cel care-l iubeşte prea mult, dar pe care trebuia să-l invidiem pe pământ pentru că a

câştigat viaţa eternă;

„cu sabia între dinţi”, atitudine a lui Hristos la Apocalipsă; a rămas imaginea salvatorului

înarmat până-n dinţi;

„scrâşniri din dinţi” (Matei, 8.12; Luca,

13.28) este ameninţarea care revine constant, în gura lui Hristos pentru a evoca durerile din infern:

„Vor exista plângeri şi scrâşniri din dinţi”. O folosim pentru a marca dezamăgirea, furia, ranchiuna,

durerea.

„harpa lui David” (Samuel, 16.14.23) – me-taforă pentru tot ceea ce reuşeşte să consoleze,

să liniştească sufletul cuiva;

„muncitor de la ultima oră” (Matei, 30.9) – pa-

rabola îi asigură pe cei care s-au convertit mai târziu că vor primi aceeaşi răsplată cu cei credincioşi din

naştere. Nu este vorba de a încuraja lenea, ci de a da tuturor aceeaşi şansă.

„nu mi-a sunat ceasul” (Ioan, 2.4) – expre-

sia presupune o concepţie deterministă a vieţii, în

care fiecare eveniment este programat la timpul său (toate la timpul lor);

„ca un singur om” (Ieremia, 6.23; Ecleziastul

1.10) are în Biblie acelaşi sens ca cel de astăzi.



61

Frecvent auzim expresia fii om, utilizată de David pe patul de moarte: „Eu plec pe calea pe care

pleacă toţi muritorii: fii ferm, fii om.”, îi spune acesta lui Solomon.

„crengi de palmier” (Marcu, 11.9-10; Matei

21.9-15) au fost agăţate de locuitorii Ierusalimului

atunci când Iisus a sosit în Oraşul Sfânt, în semn de respect;

„Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său”

(Geneza, 1.27). Pasajul este important deoarece pune bazele

antropocentrismului creaţiei. Uzual, exprimă asemănarea întocmai cu cineva sau ceva.

„separă grâul de neghină” (Matei, 13.24) -

parabola este un răspuns la problema existenţei

răului;

„Muntele Măslinilor” (Luca, 22.39-46) - loc de îndoială şi durere;

„losif, vândut de fraţii săi” (Geneza, 37.27-

28) se spune despre un om care a fost trădat de

cei apropiaţi;

„fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6.34) – a-pel mai mult sau mai puţin ironic la delăsare;

„ziua Judecăţii de Apoi” (Sofronie, 1.15) – cân-

tec al tristeţii; ameninţare cu răzbunarea;

„Iuda Macabeu” (Macabeu, 9.19-21) - a

muri în culmea victoriei;

„Judecata de Apoi” (Matei, 10.15; 11.22-24) -

face aluzie la judecata lui Hristos, în urma căreia cei răi vor fi pedepsiţi, iar cei buni vor fi răsplătiţi;



62

„Judecata lui Solomon” (Regi, 3.16-28) – sim-

bol al dreptăţii;

„limbi de foc” (Faptele Apostolilor, 2.3) – alu-

zie la coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor, care Ie-a permis să vorbească alte limbi; a avea

darul limbilor;

„numele meu este legiune” (Marcu, 5.9; Luca

8.30) - este adesea aplicată celor care nu-şi cunosc numele, dar şi celor care sunt foarte mulţi,

nenumăraţi, copleşitori prin cantitate;

„mană cerească” (Exodul, 16.4) se foloseşte cu sensul de surpriză plăcută, de situaţie

neaşteptată care aduce belşug sau în sensul de „sursă inepuizabilă de câştig”;

„haina lui Iosif” (Geneza, 39.12) - expresie

sinonimă cu „mărturie mincinoasă”;

„haina lui Elie” (Regi, 19.13-19) – instru-

ment de „investitură”;

„neguţătorii din Templu” (Marc,u 11.15;

Luca, 19.45) - cei care pun materialul mai presus de spiritual;

„urmă pe fruntea lui Cain” (Geneza, 4.15) – pe-

cetea de pe fruntea lui Cain este, totodată, blestem şi protecţie;

„muntele sacru” (Exodul, 19.12) - este sim-

bolul Sfintei Scripturi, ceva căruia îi datorăm

respect absolut;

„înmulţirea pâinilor” (Matei, 14.15-21; Luca, 9.12-17) simbolizează universalitatea

sacrificiului şi manifestarea binefacerilor acestuia



63

în plan terestru;

„plebea din Ninive” (Ioan, 4.11) - este

simbolul lipsei judecăţii morale; „prostime”;

„Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17) - apărare emfatică;

„buricul lumii” (Ecleziatul, 38.12) - expresie

înregistrată de dicţionare cu sensul de „cel mai

important dintre toţi”;

„cel care hrăneşte păsările” (Matei, 6.26) – exprimă credinţă că Dumnezeu are grijă de toţi;

„prin acţiunea Sfântului Duh” (Matei, 1.18)

- în mod misterios;

„bârna din ochii tăi” (Matei, 7.3-5; Luca,

6.41-42) - aluzia se aplică celor care fac morală şi uită să-şi îndrepte propriile greşeli;

„pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei,

6.11; Luca 11.3) simbolismul pâinilor ne-a rămas

într-un număr mare de ritualuri şi expresii;

„Raiul pe pământ” (Geneza, 2.8) denumeşte Grădina Edenului, paradisul pierdut şi, în

accepţiunea cotidiană, un loc încântător, adesea o natură pură sau o simplitate tulburătoare;

„îi vor fi iertate multe” (Luca, 7.47) – subli-

niază ironic indulgenţa excesivă de care dăm

dovadă faţă de oamenii influenţi;

„nu mai au decât pielea pe oase” (Psalmii, 102.6) este formulă luată din rugăciunea unui

nefericit care îşi spune păsul în faţa lui Iehova. Este sinonimă cu cea întrebuinţată astăzi la adresa

cuiva foarte slab: e numai piele şi oase.



64

pescar de oameni (Luca, 5.1-11).

Iisus îi predică lui Petru că el va fi „pescar de

oameni”, adică va scoate prin vorbele sale mulţimile din întuneric.

„pelerinii din Eumaiis” (Luca, 24.13-35) îi

denumeşte pe cei care sunt consolaţi de un miracol.

„ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi”

(Samuel, 17) - imagine a protecţiei materne;

„cărturari şi farisei” (Matei, 23.13) -

oameni ipocriţi: „Vai de voi, cărturari şi farisei, comedianţi

care închideţi oamenilor poarta cerurilor! Căci voi, cei care nu intraţi, nu-i lăsaţi nici pe alţii să intre!”.

„Tu eşti Petru şi pe această piatră” (Matei,

16.18-19) înseamnă a avea cheile Paradisului -

formulă de învestitură;

„piatră de încercare” (Isaia, 8.14; 28.16) se foloseşte pentru a exprima un obstacol;

„piatră unghiulară” (Isaia, 28.16).

La Esail, Mesia este piatra unghiulară pe care

Iehova o pune în Sion. Petru şi Pavel îl vor desemna pe Hristos astfel. Expresia îi

desemnează pe apostoli ca fondatorii casei lui Dumnezeu, construită începând cu această piatră.

Expresia se foloseşte în arhitectură, piatra unghiulară este piatra fundamentală (formează

unghiul clădirii ce urmează a fi construită) şi marchează, simbolic, începutul construcţiei.

„plângător ca o Magdalenă” (Luca, 7.37-



65

47) - a plânge în hohote, expresie inspirată de imaginea Magdalenei care asistă la răstignirea

Mântuitorului şi-i spală cu lacrimi picioarele şi le şterge cu părul ei;

„fructul oprit” (Geneza, 2.17; 3.1) – expre-

sie folosită pentru a desemna o dorinţă greu de

împlinit; uneori este utilizată în sens sexual;

„uşa strâmtă” (Matei, 7.13; 3.1) se foloseşte în viaţa profesională când alegem calea

cea mai dificilă pentru a obţine rezultate pe termen lung;

„bogatul cel rău” (Luca, 16.19-25) se

foloseşte la adresa cuiva zgârcit, care nu ştie ce

este mărinimia şi caritatea;

„Solomon şi regina sa, Saba” (Regi, 10.1-10) - tema este legată de profunzimea enigmelor şi de

înţelepciunea universală; evocă luxul;

„Altarele lui Solomon” (Regi, 11) - idolatrie;

„Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26.33) - loc

venerabil, în care nu intrăm decât cu acordul cuiva şi cu respect temător, pioşenie (adesea, se foloseş-

te cu sens ironic);

„trebuie să văd ca să cred” (loan, 20.24-29)

stă la baza expresiilor intrate în uz: Toma necredinciosul şi crede şi nu cerceta!;

apă vie (loan, 4.1-30) - simbolizează uni-

versalitatea credinţei, numele ei este legat de pu-ţuri sau fântâni;

„puternic precum Samson” (Judecătorii,

13.15) - forţă supraomenească.



66

„părul lui Samson” (Judecătorii, 16) - sediu

al forţei fizice şi morale. Dalila, a treia femeie

iubită de Samson, îi ia acestuia, după trei tentative infructuoase, secretul forţei sale, aflat în

părul pe care nu l-a tuns niciodată. Dalila îl a-doarme pe Samson pe genunchi, aduce pe cineva

să-i taie părul şi ia parte filistinilor. Forţa simbo-lizată de păr are corespondenţă în unele culturi.

„a distruge coloanele precum Samson”

(Judecătorii, 16.25-30) - distrugerea unui echilibru social. Coloanele templului au rămas simbolurile

valorilor morale, materiale sau spirituale ale unei civilizaţii sau societăţi. A le distruge înseamnă a

anula convenţiile şi obiceiurile, pentru a crea o nouă ordine, mai bună, dacă se poate.

„deschiderea celui de-al şaptelea sigiliu”

(Apocalipsa 5.1) semnifică un moment solemn. Cele

şapte sigilii pecetluiesc cartea care conţine destinul lumii. Numai Hristos îl va desface, la

sfârşitul veacurilor. Deschiderea fiecăruia dintre ele va provoca şapte flageluri ale Apocalipsei.

„sarea pământului” (Matei, 5.13; Luca,

14.34-35) este o expresie pe care o găsim

explicată în dicţionare cu sensul de „parte de bază”, de „frunte” a unei societăţi sau a unui grup

social; ceea ce dă sens, gust unei compoziţii;

„parabola semănătorului/a semăna cuvântul cel bun” (Matei, 13.3-9; Luca, 8.4-5) - metaforă a

învăţării: seminţele aruncate pe teren fertil dau roade, cele aruncate pe teren pietros rămân neîn-



67

colţite. La fel se întâmplă cu învăţăturile transmise unor învăţăcei predispuşi să nu înveţe ceva.

„Mormânt alb” (Matei, 23-27) - este insulta

adresată de Iisus fariseilor, care în exterior arată

bine, dar pe dinăuntru sunt „plini de oseminte ale morţilor şi de impurităţi de toate felurile”. Imaginea

vine de la obiceiul palestinian de a picta în alb mormintele al căror conţinut este impur; astfel ele

sunt vizibile şi noaptea.

„voce de serafim” (Isaia, 6.2) - înger, prie-ten credincios, cu glas dulce sau care cântă pro-

slăvirea;

„şarpe, demon ispititor” (Geneza, 3.1-5) -

cel care incită la păcat;

„în vecii vecilor” (Psalmii, 9.6;10.16; 37.29; 45.18; 48.15) - cu valoare superlativă -

întotdeauna.

„pecetea celor aleşi în Apocalipsă”

(Apocalipsa 7.3-8). O profeţie a lui Ezechiel foloseşte sintagma

„pecetea celor aleşi”, cu referire la o cruce făcută pe fruntea celor drepţi, graţie cărora ei sunt

salvaţi atunci când îngerii nimicitori se abat asupra Ierusalimului.

„Simion de Cyrene” (Luca, 23.26) - cel care

face bine, te ajută la nevoi;

„Simion Magicianul” (Marcu, 15.21; Luca,

23.26) - de aici şi termenul simonie care exprimă o dorinţă de a vinde sau de a cumpăra un lucru

spiritual, un sacrament;



68

„Sodoma şi Gomora” (Geneza, 18.20 -

19.29) - face referire la homosexualitate;

„cheaguri de sânge” (Luca, 22.44) - aluzie

la moartea lui Hristos: sudoarea lui devenise „cheaguri de sânge care cădeau pe pământ”. Su-

doarea a devenit simbolul muncii. Expresia tradu-ce astăzi munca asiduă şi nu chinurile agoniei.

„martor al lui Iehova” (Isaia, 43,10; 44.8) - nu-

me dat celor care se consacră predicării Bibliei;

„pământul promis, Canaan” (Geneza,

13.15; 24.7; 28.13) - simbolic, scopul unei căutări sau scopul vieţii; ţinut minunat;

„cu grumazul sub jug” (Exodul, 3.9) - cu

capul tare; la origine, este atitudinea celui care se

făleşte, care priveşte în ochii celuilalt şi refuză să-şi încline capul chiar şi atunci când este vinovat;

„tohu-bohu” (Geneza, 1.2).

Expresia a intrat în uz pentru a desemna o aiureală asemănătoare haosului.

„Turnul lui Babel” (11.1-9) - a devenit

simbol al orgoliului uman, al amestecului de

populaţii care nu se înţeleg între ele şi al înmulţirii limbilor;

„turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor, 7-5) - se

constituie în refugiu al celor ce nu vor să se amestece cu lumea (adesea peiorativ);

„traversarea deşertului” (Exodul) - simbol al

unei perioade de rătăcire care precede triumful în

viaţa unui om;

„tunica fără cusătură a lui Hristos” (Ioan,



69

19.23) - se spune pentru o operă a cărei unitate este incontestabilă. Tunica simbolizează unitatea

Bisericii, care nu poate fi divizată nici de schisme, nici de erezii.

„deşertăciune a deşertăciunilor, totul este

deşertăciune” (Ecleziast, 1.2) este un enunţ-simbol

al deşertăciunii condiţiei noastre terestre. Superlativul „deşertăciune a deşertăciunilor”

ilustrează cele mai pesimiste formule din Biblie, alături de „nimic nou sub soare” şi „te vei întoarce

în ţărână”.

„la început a fost Cuvântul” (Ioan, 1.14; Geneza, 19.13).

Tema lui Hristos-Logos este specifică gândirii lui Ioan. La figurat, spunem că începutul fiecărei

lucrări este cuvântul.

„bătrânii Apocalipsei” (Apocalipsa, 4.4) -

alai celest al lui Hristos;

„Nu se pune vin nou în damigene vechi” (Matei, 9.17).

Expresia justifică abandonul creştinilor faţă de Legea mozaică. Devenită proverb, semnifică

faptul că nu putem schimba lumea păstrând

vechile obiceiuri.

„Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele” (Luca, 24.39) echivalentă cu expresia „în carne şi

oase, eu sunt!”; „Atingeţi-mă, priviţi-mă; un duh nu are nici carne nici oase, cum vedeţi că am eu”.

„glasul celui care predică în deşert” (Luca,

3.4; Matei 3.3).



70

Astăzi, expresia se aplică celor care vorbesc de pomană, pentru că nu-i ascultă nimeni.

„tot ce este al tău este şi al meu” (loan,

17.10).

Expresia continuă să simbolizeze dreptul egal asupra bunurilor materiale (între soţi, de exem-

plu).

„nu va rămâne piatră pe piatră” (Marcu, 13.2) - distrugere totală;

„a-ţi purta crucea” (Matei, 10.38; 16.24;

Luca, 9.23; 14.27) are sensul de a îndura cu multă

răbdare suferinţele, o povară necesară mântuirii, potrivit învăţăturii lui Hristos.

„aşezaţi de-a dreapta Tatălui” (Matei,

22.24), unde dreapta este locul puterii, al autorităţii, al binelui;

„în cele patru vânturi” (Ecleziastul, 37.9;

Zaharia, 2.10) - în toate direcţiile, peste tot, în

toată lumea;

„cei dintâi vor fi cei din urmă” (Luca, 13.30; Matei, 19.30) - formulă consolatoare pentru cei

care au fost victimele unei nedreptăţi. Pentru cei ce şi-au pus numele pe o listă de aşteptare

înseamnă că toţi sunt egali, toţi au aceeaşi şansă; primii şi ultimii.

„Cetatea Sfântă” (Apocalipsa,3.121;21.2) -

echivalentă cu o viziune paradisiacă;

„ţară al cărui guvern este un puşti”

(Ecleziastul, 10.16) cu referire la conducătorii slabi;



71

„ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3.8) – tă-

râm ideal;

„Să fie anatema!” (Leviticul, 27.28; Isaia

34.23) – blestem;

„ce-am scris, am scris” (loan, 19.22);

„suntem cenuşă şi umbră” (Geneza, 3.19;

18.27);

„a se închina lui Mamona” (Matei) – simbo-lizează preocuparea pentru înavuţire. Lăcomia

asimilează lipsa de scrupule, înşelăciunea şi crima.

„cina cea de Taină” (Marcu) - se foloseşte

pentru tipul de reuniune unde se discută chestiuni esenţiale;

„unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105) - apare

în contexte metaforice, sugerând selecţia celor

buni;

„schimbarea la Faţă” (Marcu) - defineşte o metamorfozare de necrezut, a unei persoane, mai

ales sub aspect fizic, dar şi cu conotaţii spirituale;

„păcatul originar” (Facerea) - desemnează

un act volitiv de abatere faţă de o autoritate recunoscută;

„literă de Scriptură” (Matei) - respectarea

întocmai a unor sfaturi, ordine, principii;

„învierea lui Lazăr” (loan) - constituie un

termen de comparaţie pentru un fapt incredibil;

„învierea lui Iisus” (Marcu) - expresia este suferinţă pentru un eveniment singular, dar cu

importanţă capitală în existenţa cuiva;



72

„Drumul Damascului” (Faptele Apostolilor) -

formulă pentru revelaţii esenţiale.

C.3. Formule şi clişee internaţionale

Multe frazeologisme provin din categoria destul

de bine reprezentată a aşa-numitelor clişee internaţio-nale: „formules et cliches internationaux” 21, cum le nu-

mesc unii autori din vechile generaţii de lingvişti. Foarte interesante sunt clişeele internaţionale care

au la bază textul biblic, care trebuie bine cunoscut pentru a le înţelege sensul şi felul în care au apărut

aceste frazeologisme, devenite internaţionale. Le cităm pe cele mai uzuale:

„Arca lui Noe” (Geneza 6.14) dezvoltă mai

multe semnificaţii: loc al salvării prin credinţă,

aglomerare de făpturi de mare diversitate, spaţiu al vieţii în timpul unui cataclism, loc al speranţei în

mântuire.

„Mărul lui Adam” aminteşte de fructul oprit

din care a muşcat Adam, la îndemnul Evei.

„Turnul (lui) Babel” (Geneza, 11.1-9) este simbolul orgoliului uman, simbol al înmulţirii limbi-

lor, prin aluzie la pedeapsa divină; simbolul multi-culturalismului.

C.4. Idiotismele au un înţeles figurat, care

aparţine întregului grup frazeologic, imposibil de tradus ad litteram într-o altă limbă.

Sensul literal al Sfintei Scripturi ar fi greu de 21 Andrievska, 1958, p. 112; J. Marouzeau, 1933, p. 85-92.



73

înţeles fără a avea cunoştinţe de ebraică şi greacă, adică de uzajul din limbile ebraică şi greacă.

Traducătorii sensului literal redau cuvintele în ade-văratul sens al textului. De exemplu, în Psalmi, sunt mai

multe versete care nu pot fi înţelese în latină! Şi în Noul Testament sunt mai multe pasaje care nu ar putea fi

înţelese fără cunoaşterea idiotismelor, adică felul de a vorbi specific autorilor vechi. Cuvântul ebraic ce

corespunde cuvântului latin verbum se foloseşte în ebraică, pentru „lucru semnificat de cuvânt”; este lucrul

generic ce corespunde lui negotium sau lui res al latinilor. Transeaum usque ad Bethleem et videamus hoc

verbum quod factum est (Luca 2.15): „Să mergem până la Bethleem şi să vedem ce s-a întâmplat”. Tot astfel,

când în versetul 3, cap. 8 din Deuteronom se spune

(DEUS) dedit tibi cibum manna quod ignorabas tu et patres tui, ut ostenderet tibi quod non in solo pane vivat

homo sed in omni verbo quod egreditur de ore Dei (Dumnezeu) - „ţi-a dat ca hrană mana, pe care tu şi

părinţii tăi nu o cunoşteaţi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui

Dumnezeu”. In omni verbo înseamnă in omni re, adică despre tot ce Dumnezeu zice sau vrea să slujească

drept hrană. Tot în acest sens foloseşte cuvintele Iisus Hristos:

Diavolul îi propune să schimbe pietrele în pâine, dar Iisus Hristos îi spune că nu este nevoie de această

schimbare, căci omul nu trăieşte numai cu pâine, se mai hrăneşte şi cu tot ce vrea Dumnezeu să-i dea ca hrană,

cu tot ce Dumnezeu spune că-i va sluji ca hrană (Matei, 4.4): acesta este sensul literal; cel care este, de obicei,



74

dat acestor cuvinte, nu este decât sens moral. C.5. Comparaţii

Există apropieri însemnate între comparaţie şi

metaforă. Metafora este, după Aristotel, o comparaţie subînţeleasă şi scurtată sau eliptică.

În textele biblice remarcăm comparaţii simple, folosite doar cu scopul de a clarifica o idee abstractă,

aşa-numitele comparaţii filosofice. Iată câteva exemple:

„alb ca zăpada” (Psalmii, 51.9; Leviticul,

6.3): „...spală-mă şi mai vârtos ca zăpada mă voi albi”.

Albul simbolizează nevinovăţia, puritatea.

„ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53.7) are

sensul de resemnare; atitudine a omului resemnat cu soarta sa;

„puternic asemenea morţii” (Cântarea

Cântărilor, 8.6).

Moartea pe care nu o învinge nimeni simbolizează forţa absolută;

„omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37.2;

103.15). Am arătat mai sus că această temă din V.T. a

fost integrată în textul rostit la slujba făcută morţilor. Apoi este preluată în N.T.. Evanghelia

este cea care asigură florilor sale o viaţă veşnică.

„bătrân ca Mathusalem” (Geneza, 5.27) -

foarte bătrân;

„sărac precum Iacob” (Iov, 1.13-22) - a fi



75

gol cum l-a făcut Dumnezeu;

„a se spăla pe mâini ca Pilat din Pont”

(Matei, 27.24) - a evita asumarea responsabili-tăţii (într-o afacere compromiţătoare).

Comparaţia constă, cum se ştie, în punerea în paralel a doi termeni în temeiul unei asemănări, pentru

a scoate în evidenţă caracteristicile unuia dintre ei. Prin comparaţie, se apropie

„un obiect de alt obiect străin, sau de el însuşi, pentru a-l defini, a-l reliefa sau pentru a-i dezvălui sensul

prin raporturi de adecvare sau de neadecvare, de asemănare sau de diferenţiere (...) Comparaţia poate

contribui considerabil la frumuseţea discursului fiind una din podoabele cele mai seducătoare.”22

Comparaţia este forma elementară a imaginaţiei vizuale. Ea precede metafora, adică acea comparaţie

în care unul din termeni lipseşte, „atunci când ambii termeni nu sunt topiţi în unul singur”.23

C.6. Exclamaţii

Exclamaţia este un enunţ brusc, în proză sau vers, exprimând un sentiment puternic, dezlănţuit.

Ea este folosită în exprimarea „tuturor pasiunilor, sentimentelor, dorinţelor inimii, în

exprimarea bucuriei, durerii, milei, duioşiei, admiraţiei, terorii, urii, ironiei, laudei, deciziei, imprecaţiei etc.”24

„Bucură-te, preafericită fecioară, domnul

22 P. Fontanier, 1968, p. 342. 23 R. de Gourmont, 1902, apud Tudor Vianu, Studii de stilistică, p. 315. 24 P. Fontanier, 1968, p. 337.



76

este cu tine!” (Luca, 1.28-42), formulă de salut, prin care îngerul Gabriel o anunţă pe Maria că-i

va da naştere lui Iisus;

„Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1.22)

este o poruncă;

„Iată Omul!” (Ioan, 19.5) - prezentare emfatică;

„Lăsaţi pe morţi să-şi îngroape morţii”

(Matei, 9.5; Luca 5.23) este un imperativ, ca şi

„Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9.5; Luca,

5.23);

„Fiat lux! Să fie lumină!” (Geneza, 1.3;

Corinteni, 4.6), formulă care însoţeşte o revelaţie, o creaţie, o descoperire;

„Vai de omul cel singur!” (Ecleziastul, 4.10)

denunţă nebunia celui ce munceşte doar pentru sine;

„Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!” (Luca,

4.23) - expresie de îndoială;

„Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17) - apărare emfatică;

„Dacă eu te uit, Ierusalim!” (Psalmii, 137.5) –

psalmul cântă nostalgia şi încrederea evreilor,

exilaţi în Babilon;

„Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca, 23.34). aceste cuvinte au rămas simbolul iertării;

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei,

7.1; Luca, 6.37).

C.7. Jocurile de cuvinte - întemeiate pe o

diferenţă de sens între cuvinte cu pronunţie similară,



77

realizabil graţie ambiguităţii textului:

„tu eşti Piatră şi pe această piatră...” (Matei,

16.18-19);

„deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune” (Ecleziastul, 1.2);

„nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei

întoarce” (Geneza, 3.19);

„os din osul meu şi carne din carnea mea”

(Geneza, 2.23).

C.8. Aluzia - manieră de a evoca neexplicit o persoană sau un lucru, fără a le menţiona direct. Figură

de stil care exprimă un lucru lăsând să se înţeleagă alt lucru:

„Alfa şi Omega” (Apocalisa, 22.13) – primul

şi ultimul; începutul şi sfârşitul;

„Adam” (Geneza, 2.7) - primul om;

„coasta lui Adam” (Geneza, 2.22) – femeie;

„Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19.24-25-27) loc de perdiţie, cuib de vicii;

„martorii lui Iehova” (Isaia, 43.10; 44.8) – pro-

păvăduitorii Bibliei;

„doctorii Legii” (Luca, 5.17; 7.30) - îi denu-

meşte pe cei avizaţi să apere Biserica;

„David dansând în faţa corabiei” (Samuel,

6.14) - judecători ridicoli;

„cărturari şi farisei” (Matei, 23.13) – sintag-mă folosită pentru a-i denumi pe cei ipocriţi;

„voce de serafim” (Isaia, 6.2) desemnează un



78

prieten credincios;

„soare negru” (Apocalipsa, 6.12) – sfârşitul;

„pământul promis, Canaan” (Geneza, 13.15) -

expresie întrebuinţată cu sensul de ideal, scop al unei căutări;

„turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor, 7.5) - loc

de refugiu;

„a-şi purta crucea” (Luca 3.23; 14.27);

„viţelul cel gras/de aur” (Exodul, 32:1-35) - se

adresează celor care se închină la un singur idol

(aurul); simbol al banilor şi al puterii;

„mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26.28; Apoca-lipsa 12.11; Ioan 5.29) – cuminte;

„în costumul lui Adam” (Geneza, 2.7) - gol

puşcă.

Termenul aluzie ţine de esenţa ambiguităţii. Ea oferă posibilitatea de a reconstrui, prin reflecţie

spontană, comparaţie, de a recunoaşte analogia dintre termeni, pentru ca apoi să înţeleagă mesajul enunţului.

„Aluzia, observa Morier, este una din figurile cele mai bogate, cele mai dedicate şi cele mai variate. Ea are

caracter mixt şi se reflectă în numeroase alte figuri, făcând parte din substanţa lor şi se împleteşte cu alte

figuri.” 25 „Nu este adevărat că prin aluzie se spune un lucru

ca să se înţeleagă altul”26, menirea aluziei fiind să sugereze comparaţia care se face de la sine între acel

obiect şi ceea ce se comunică efectiv, cu scopul ca ceea

25 Morier, 1961, p. 15. 26 Ibidem, p. 4.



79

ce se comunică să fie un enunţ cât mai sugestiv:

„a nu vedea faţa lui Dumnezeu” (Geneza

32,31);

a vedea paiul din ochiul altuia” (Matei, 7,3-5; Luca, 6,41-42);

„a arunca mărgăritare la porci” (Matei,

7,6);

„a cânta mai ales într-o singură notă”

(Samuel, 22,50);

„a recunoaşte pomul după roade” (Matei,

7,20; Luca, 6,44).

D. Enunţuri imperative „Ave, Maria!” (Luca, 1,28-42);

„Daţi Cezarului ce-i al Cezarului!” (Matei, 22,21);

„Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1,22); „Din adâncuri te chem!” (Psalmii, 1,30);

„Iată Omul!” (Ioan, 19,5); „Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9,5; Luca, 5,25);

„Să fie lumină!” (Geneza, 1,3; Corinteni, 4,6); „Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!” (Luca,

4,23); „Nu mă atinge!” (Ioan, 20,17);

„Dacă eu te uit, Ierusalim!” (Psalmii, 137,5); „Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac!” (Luca,

23,34); „După faptă şi răsplată!” ( Vulgata, 17);

„Pace vouă!” (Luca, 24,36); „Să fie anatema!” (Levitic, 27,28; Isaia, 34,2-5);



80

„Nu putem face asta!” (Faptele Apostolilor, 4,20);

„Să vă iasă pe nas!” (Numeri, 11,20); „Totul s-a împlinit!” (Ioan, 19,30);

„Lăsaţi copiii să vină la mine!” (Luca, 18,16; Matei, 3,3);

„Mergeţi în pace!” (Luca, 7,50); „Pleacă de la mine, Satan!” (Matei, 4,10).

E. Enunţuri interogative

„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).



81

Capitolul al III-lea Figurile retorico-stilistice Înainte de a încerca să pătrundem în profunzimea

expresiilor biblice, înainte de a propune o analiză

realizată cu minuţia pe care ar merita-o aceste nestemate de gândire şi exprimare umană, suntem

obligaţi să stabilim o ordine a acestora, după criteriul structurilor retorice manifestate în evoluţia lor.

Descompunerea mecanismelor retorico-stilistice, care au dat impresia de îmbinări obscure a elementelor

componente, dezvăluie, de fapt, cum se condensează simbolismul şi metaforicul limbii, peste tot prezente.

Folosirea stilului aluziv, a alegoriei, ţine de înclinaţia omului pentru vorbirea figurată, încărcată

conotativ dincolo de puterea cuvintelor aflate la gradul zero al denotaţiei. Acest stil se întâlneşte frecvent şi în

scrierile laice, evident. Dar în literatura religioasă el devine o necesitate, pentru că facilitează mult efortul

exegetic, atâta timp cât textul biblic este abstract prin natura sa. Explicarea unor relaţii cu transcedentalul prin

apel la imagini ale imanentului este un mecanism foarte uzitat în pasajele biblice şi în întreaga literatura

parabiblică. După modelul învăţăturii Sfântului Pavel, exegeţii se străduiesc să găsească în Vechiul Testament

prefigurări ale fiecărui eveniment, personaj, al fiecărei idei întâlnite în Noul Testament. Iar modelul pentru

aceste exegeze se găseşte în însuşi textul scripturistic.27 Uneori se ajunge chiar la o exagerare a interpretărilor. 27 cf. P. Gh. Bârlea, 2000, Introducere în studiul latinei creştine, Bucureşti: Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, p. 183.



82

Dar esenţa rămâne valabilă: limbajul figurat constituie trăsătura definitorie cea mai pregnantă a stilului biblic

şi a stilului întregii literaturi religioase. În exemplele selectate de noi în această carte revine de câteva ori

citatul „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica mea” (Matei, 16,18-19). Revenirea citatului se explică

prin puternica sa legătură metaforică, ceea ce înseamnă că devine o paradigmă pentru mai multe

tipuri de figuri de stil, apoi prin faptul că el dovedeşte cum procesul metaforizării şi abstractizării unor

concepte sfârşeşte prin a crea o imagine curentă, considerată normală, simplă şi clară, în limbajul religios.

Biblia recurge întâi la o comparaţie, căci împărăţia lui Dumnezeu este asemuită cu un vast edificiu; lărgind

cadrul, credincioşii reprezintă pietrele acestei

construcţii, Iisus Hristos este făuritorul, iar Petru este una din pietrele de temelie. Aşadar, termenii care exprimă

noţiunea de edificaţie („zidire”, „construcţie”, „înălţare” etc.) dobândesc sensuri noi care merg de la concret la

abstract: construirea unei biserici → împărăţia lui

Dumnezeu → zidirea credinţei în sufletul omului ş.a.m.d.

Cu timpul, valoarea strict artistică, metaforică, a imaginii rămâne în plan secund, iar utilizatorii textului

biblic ajung să folosească în mod curent termenii respectivi – zidire, edificare, construcţie – cu sensurile

exclusiv abstracte: „acceptarea dogmei creştine”; „întărire sufletească”; „pildă bună” etc.

Cercetătorii reconstituie frecvent procesul metaforizării unor asemenea cuvinte, preluate din

universul citadin al credincioşilor, în scopul redării unor noţiuni abstracte, fundamentale în credinţa creştină:



83

iubirea faţă de Dumnezeu, dragostea faţă de aproapele nostru, păcatul, virtuţile creştine (mila,

generozitatea, sinceritatea etc.), gloria martirilor, fericirea cerească ş.a.m.d.

În paginile de mai jos vom arăta, destul de schematic, căci nu ne-am propus mai mult, relaţia dintre

sensul propriu şi sensul figurat, în cheie creştină, a unor asemenea cuvinte şi sintagme.

Figurile stilului constituie obiectul cel mai important al stilisticii - pe care o putem numi stilistică retorică. Ele

sunt valorile expresive stereotipe ale limbii, care funcţionează păstrându-şi un loc privilegiat alături de

valorile expresive libere ale limbii, obiect al „gramaticii expresive”.

Funcţia stilistică are o structură dialectică, în sensul

că, pe de o parte, prin ineditul său, neagă ceea ce este uzual şi banal în limbajul comun, iar pe de altă parte,

prin accesibilitate, el se constituie în instrument de comunicare cu valoare generală, ca şi limbajul uzual.

Impulsul şi finalitatea fenomenului stilistic stau în necesitatea autoreflectării unei individualităţi umane, a

eului ca agent al actului de creaţie. Când spunem că stilul înseamnă alegerea

cuvintelor şi construcţiilor care scapă gramaticii, trebuie să înţelegem că valorile stilistice se definesc după

reguli proprii. Ceea ce spune Dumarsais despre tropi, afirmând că tratarea tropilor ţine de resortul

gramaticii, ne face să înţelegem „adevărata semnificaţie a cuvintelor şi în ce sens sunt întrebuinţate în vorbire”.28

Se poate spune despre figuri, în general, acelaşi lucru. 28 Dumarsais, 1981, p. 22.



84

Dumarsais se referă la gramatică în sens mai larg, la ceea ce înţelegem astăzi prin lingvistică:

„Între funcţia stilistică şi valoarea estetică a figurilor există o valoare dialectică, în sensul că, pe de o parte,

valoarea estetică determină funcţia poetică sau stilistică: o indică, o face posibilă, o generează, aspect care ne

ajută să o analizăm pe una prin cealaltă, iar, pe de altă parte, frecvenţa funcţiei stilistice o alimentează evolutiv

pe cea din urmă, ajutând-o nu numai să se concretizeze, ci să se dezvolte, să crească, adică să-şi rafineze şi să-şi

complice structura stilistică sau estetică chiar”.29 În esenţă, valorile „gramaticii expresive” nu sunt

altceva decât rădăcina tuturor figurilor, în sensul că „tehnica” realizării celor patru grupe ale figurilor

definesc câteva fenomene care constituie obiectul

analizei gramaticale:

• coordonarea şi subordonarea asindetică în propoziţie şi în frază reprezintă un fenomen expresiv

prin ambiguitate;

• circumstanţele „false”, adică cele ale căror

structură de suprafaţă se opune structurii de adâncime, reprezintă un fenomen expresiv, şi anume, ambiguita-

tea generată de substituţie;

• paralelismul sintetic oferă un exemplu de

repetiţie în care insistenţa este dublată de simetrie, aşa cum sunt cele peste douăzeci şi trei de figuri ale

repetiţiei;

• polisindetul şi construcţiile perifrastice oferă un exemplu de fenomene expresive prin insistenţă;

29 G. N. Dragomirescu, 1975, p. 13.



85

• atributul, în special cel adjectival, ca şi apo-

ziţia, ilustrează cel de-al patrulea element al expres-

sivităţii lingvistice, şi anume, plasticitatea. Putem concluziona că toate figurile de stil alcătu-

iesc un sistem propriu, supraadăugat sistemului limbii care l-a generat, îl întreţine şi-l actualizează continuu.

Structura de sistem a ansamblului tuturor figurilor are drept consecinţă două fenomene particulare, şi

anume:

• fenomenul de interferenţă (împletire) între fi-

guri;

• fenomenul de implicaţie (generativ), pe care-l prezintă cele mai multe figuri, şi anume: unele figuri mai

simple generează altele mai complexe ori, prin dezvoltare compoziţională, chiar acele specii ale unora

din genurile literare. La întrebarea „ce sunt figurile?” redăm în

continuare răspunsul oferit de Dumarsais: „Acest cuvânt are el însuşi un sens figurat. Este o

metaforă. Figură, în sens propriu este forma exterioară a unui corp. Toate corpurile au întindere; dar, în afară de

această proprietate generală de a fi întinse, ele mai au

fiecare figura lor şi forma lor particulară, care face ca fiecare corp să apară în ochii noştri diferit de alt corp;

ele fac mai întâi să cunoaştem ceea ce gândim; au mai întâi această proprietate generală care convine tuturor

frazelor şi îmbinărilor de cuvinte şi care constă în a semnifica ceva, în virtutea construcţiei gramaticale”.30

Dar, mai mult, expresiile figurate au şi o modi-

30 Dumarsais, 1981, p. 7-8.



86

ficare particulară care le este proprie şi în virtutea acestei modificări particulare recunoaştem o specie

aparte fiecărei figuri: „În afară de un număr mic de figuri rezervat stilului

elevat, observă autorul citat, celelalte se regăsesc în limbajul cel mai comun.”31 „În adevăr - spune acelaşi

autor - eu sunt convins că se fac mai multe figuri într-o zi de târg la piaţă, decât în mai multe adunări

academice.”32 Fontanier adaugă că observaţia aceasta

„este un adevăr care a fost recunoscut din toate timpurile şi Boileau, cred, spune înaintea lui Dumarsais că

se fac mai multe metafore într-o zi de târg la piaţă decât se găsesc în Eneida”.33

Pierre Fontanier subliniază faptul că în limba

uzuală se folosesc nenumărate cuvinte are nu mai pot fi recunoscute din cauză că şi-au pierdut caracterul

particular prin generalizare: „S-ar putea dovedi cu mii de exemple că figurile

cele mai îndrăzneţe, în principiu, încetează de a mai fi privite ca figuri în momentul în care ele au devenit

comune şi uzuale”.34 În interiorul fiecărei compartimentări din cadrul

celor patru grupe trebuie făcută şi diviziunea figurilor, cu referire la nivelul lingvistic la care ele se realizează:

fonologic, lexical, gramatical. În concluzie, esenţa şi tehnica vorbirii artistice,

inclusiv cea „figurată”, ar fi: 31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 Ibidem, p. 3-4. 34 Fontanier, 1968, p. 165.



87

• cuvântul artistic, construcţie „figurată” are, în plus faţă de vorbirea comună, un coeficient sporit de

intensitate expresivă, ale cărei surse sunt:

insistenţa şi simetria;

ambiguitatea;

plasticitatea. • tehnica actualizării acestor surse

insistenţa şi simetria, realizate prin repetiţie

şi amplificare; ambiguitatea, realizată, în primul rând, prin substituţie şi economie a

expresiei;

plasticitatea, realizată prin tehnica

descripţiei şi compoziţiei, în mare, cele patru grupe şi subgrupe ale figurile sunt

următoarele: În studiul nostru, vom ţine seama de subdiviziunile

tropilor şi figurilor, aşa cum au fost ele sintetizate de către Gh. N. Dragomirescu, bazat la rândul său pe

tratatele clasice ale lui Dumarsais, Fontanier ş.a.35:

I. figurile repetiţiei I.l. fonologice;

I.2. lexicale; I.3. gramaticale.

II. figurile insistenţei II.1. figuri ale belşugului de expresie

II.1.1. fonologice II.1.2. lexico-gramaticale

II.2. figuri ale reflexiei

35 Gh. N. Dragomirescu, 1975, pp. 22-23 et passim.



88

II.3. figuri ale exagerării III. figurile ambiguităţii

III.1. figuri ale economiei de expresie III.1.1. fonologice

III.1.2. lexico-gramaticale III.2. figuri ale similitudinii şi analogiei

III.2.1. fonologice III.2.2. lexico-gramaticale

III.3. figuri ale substituţiei III.3.1. figuri de substituţie propriu-zisă

III.3.2. figuri ale atenuării III.3.3. figuri ale ironiei

III.4. figuri ale simulării III.5. figuri ale contradicţiei

III.6. figuri ale abaterii logice şi gramaticale

IV. figurile plasticităţii IV.1. figuri ale descripţiei

IV.2. figuri ale exemplului IV.3. figuri ale compoziţiei

Schema de mai sus ne dă posibilitatea studierii figurilor în corelaţia lor tematică şi de sistem.

Figurile repetitive

Structurile care au la bază tehnica repetiţiei sunt de maximă importanţă pentru întreaga stilistică a

figurilor, deoarece ilustrează, prin construcţia lor, caracterul stereotip al tuturor figurilor şi întrunesc toate

atributele specifice ale materiei lingvistice. „Efectele semantice” ale unora din figurile repetiţiei anticipează

ori chiar generează o parte din figurile capitolelor următoare:



89

„Repetiţia creează o figură de stil prin crearea unor combinaţii fonologice, lexicale şi gramaticale cu caracter

stereotip, cu o structură în care efectul insistenţei este amplificat de cel al simetriei ori chiar de anumite efecte

semantice”.36 Figurile repetiţiei au o mare valoare estetică,

deoarece au calitatea de a exprima o idee mai plastic şi mai sugestiv decât îmbinările libere ale vorbirii

comune, prin „plastic” înţelegându-se ceva mai sensibil (orice idee abstractă este comunicată cu ajutorul unor

imagini vizuale) şi mai sugestiv, deoarece au un ecou prelungit în memorie şi chiar cu asocieri neaşteptate.

Valoarea estetică a repetiţiei rezultă nu numai din faptul că serveşte pentru a sublinia ceea ce trebuie

bine întipărit, adică a intensifica receptarea imaginii

(ideii), ci şi pentru că, în general, determină o „întârziere şi prin aceasta o reculegere a atenţiei, a

succesiunii imaginilor, ideilor”.37 Repetiţia figurată încântă şi prin simetrie şi, în

acelaşi timp, are darul de a mobiliza atenţia prin ambiguitate.

Printre elementele care asigură valoarea estetică a figurilor de repetiţie se numără simetria, concepută

ca unul dintre elementele de bază ale frumosului, şi anume, ca expresie a unor relaţii constatate între

determinările care compun obiectul frumos, între elementele externe ori formale, legate între ele prin

similitudine, cât şi prin disimilitudine faţă de cel puţin un element constant de conţinut, la care se raportează în

36 Gh. N. Dragomirescu, 1975, p. 26. 37 K. Krause, p. 318.



90

mod necesar. Ne vom opri în continuare asupra figurilor repetiţi-

ei, exemplificându-le cu expresii extrase din textul bi-blic:

I. Figurile repetiţiei

I.1. Fonologice

Aliteraţia, prin repetiţia unor consoane

(sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, are efect eufonic, imitativ (onomatopeic)

ori expresiv (simbolic); efectul aliteraţiei se datorează, de cele mai multe ori, accentului

afectiv pe care-l poartă sunetele repetate:

„Drumul Damascului” (Faptele, Apostolilor);

„vecii vecilor” (Psalmii, 9,6; 10,16; 37,29);

„Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântă-

rilor);

„intrarea în Ierusalim” (Matei);

„cântă cântarea (lui Simeon)” (Luca, 2,25-31) – în plan gramatical, este vorba

despre un Acuzativ intern, definit tot în termeni retorico-stilistici drept „figură

etimologică”;

„muntele Măslinilor” (Luca, 22,39-40);

„David dansând” (în faţa corăbiei) (Samuel, 6,14);

„Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33);

„pământul promis” (Canaan) (Geneza,

13,15).



91

În exemplele date, efectul eufonic al aliteraţiei este mai greu de analizat, deoarece el

constituie o senzaţie lingvistică idiomatică, o sime-trie acustică, în cuvinte şi enunţ, percepută subiec-

tiv. Noi analizăm virtuţile compensatorii ale limbii române în redarea acestor efecte, fără să ştim

sigur că traducătorii le-au perceput exact pe cele din original şi le-au redat prin echivalentele cele

mai potrivite din limba-ţintă. În orice caz, N. Trubetzkoy era de părere că

se poate elabora o estetică a sunetelor. Este cazul poeziei (în totalitate) şi a unei bune părţi din

proză care, prin definiţie, reprezintă „o organizare a sistemului de sunete al limbii” .38

Rezultatul obţinut într-o traducere ne face să

credem că aserţiunile cercetătorilor citaţi sunt foarte adevărate.

Asonanţa, repetiţie care stă la baza formării expresiilor următoare, în care observăm

omofonia vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte:

„după faptă şi răsplată” (Vulgata, 17);

„tot ce este al tău este şi al meu” (Ioan,

17,10);

„a fi neam după Adam” (Geneza, 2,7). Asonanţa, explică Morier, ar exprima o

simplă insistenţă sau ar traduce etape succesive în timp şi spaţiu, iar alteori „poate să pună în evidenţă

38 cf. Rene Wellek, Austin Waren, 1967, p. 21.



92

timbre expresive”.39 În asonanţă se constată caracterul relativ al

ilustrării şi un oarecare subiectivism. Asonanţa este interpretată mai obiectiv de

către lorgu Iordan, care observă că „nevoia de expresivitate din care izvorăsc (rima, asonanta şi

aliteraţia) pare a fi de natură pur estetică”.40 Ilustrative pentru asonantă sunt construcţiile:

„tău şi meu”, „neam şi Adam” sau cea intrată în uzul comun „faptă şi răsplată”.

Disproforonul, termen folosit de autorii

latini pentru denumirea aliteraţiei unor consoane greu de pronunţat:

„deşertăciunea deşertăciunilor, totul este

deşertăciune” (Ecleziastul 1,2). Dificultatea nu ţine de pronunţare, ci de

înţelegerea enunţului, care, din motive de fonetică sintactică, se caracterizează printr-un echivoc

lexical destul de greu de evitat.

Iotacismul este o denumire a aliteraţiei în

situaţia când sunetul care se repetă este i; este

procedeul folosit în expresia:

„intrarea în Ierusalim” (Matei).

Mitacismul este tot o aliteraţie, când consoana repetată este m:

39 Morier, p. 39. 40 Iorgu Iordan, 1975, p. 98.



93

„Muntele Măslinilor” (Luca, 22,39-40).

Polisigma este denumirea aliteraţiei când consoana care se repetă este s:

„Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33).

Tautofonia, repetiţie excesivă a aceluiaşi

sunet, eventual silabă, cu efect neplăcut, inestetic:

„deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune” (Ecleziatul, 1,2).

I.2. Repetiţii lexicale

Anonimaţia constă în repetarea unui nume

propriu, cel mai adesea de persoană, prin apelativul din care, de regulă, provine din

antonomază, cu scopul de a sugera caracterizarea persoanei respective, prin referire la sensul

numelui comun. Schema anonimaţiei ar fi X...x.... sau x...X...

„Tu eşti Petru şi pe această piatră...” (Matei,

16,18-19). În exemplul de mai sus, numele comun este

folosit ca o repetiţie a celui propriu nu pentru

echivalare semantică, ci pentru ca personajele să se caracterizeze prin opoziţie semantică cu

apelativul piatră.

Chiasmul este o repetare inversă a unor

funcţii gramaticale, altfel spus, succesiunea a două sintagme diferite lexical, din care a doua repetă



94

aceleaşi funcţii gramaticale ale celei dintâi, dar în ordine inversă: 12:21 sau AB/BA; este prezent în

construcţia:

„Cel care scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei, 26,52).

Structura chiasmului nu duce întotdeauna la acelaşi efect expresiv. Ca şi în cazul celorlalte

figuri, funcţia poetică a chiasmului depinde de context. Iorgu Iordan atribuie chiasmului, în afară

de efectul stilistic legat de context, şi o valoare estetică.41

Climaxul este o repetiţie lexicală, şi

anume, o anadiploză care poate fi, în privinţa conţinutului, progresivă (x/x ... y/y ... z/z):

„os din osul meu şi carne din carnea mea”

(Geneza, 2,23). Gradaţia, ca figură specifică, este de fapt o

enumerare progresivă. Ea poate fi ascendentă sau descendentă.

Epanadiploza (dublare la sfârşit şi la

început) este acea figură care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt (grup de cuvinte) şi la sfârşitul şi

la începutul unei unităţi sintactice (x...x / y...y):

„abisul cheamă abisul” (Psalmii, 43,8);

„orbi care-i conduc pe orbi (Luca, 63,9). În epanadiploza dată, termenii sunt de natură

nominală (avem un exemplu de repetiţie

41 Iorgu Iordan, 1975, p. 102.



95

poliptotică într-o construcţie în care cuvântul care se repetă are acelaşi aspect flexionar).

Parigmenonul este o figură definită de

prezenţa în propoziţie sau vers a unor părţi de vorbire nominale ori verbale, cu aceeaşi rădăcină;

o întâlnim în formularea:

„cântă cântarea lui Simeon” (Luca, 2,25-39);

Observăm că avem de a face cu aceeaşi figura etymologica, cu deosebirea că elementele

congruente sunt verbul predicat şi complementul său (cântă cântarea).

Parigmenonul se mai numeşte în latină şi figura per pleonasmos. Dar o construcţie poate fi

pleonastică în cazul în care cuvintele cu rădăcină comună stau într-un raport de determinare directă

care nu ajută, în nici un fel, termenului regent să-şi sporească expresivitatea. Considerăm că exem-

plul dat are încărcătură expresivă.

Poliptotonul constă în repetarea aceluiaşi

cuvânt în diverse forme flexionare (X1...x2...x3).

Poliptotonul înseamnă repetiţia unui cuvânt declinabil la diferite cazuri. Prin extensiune, s-a

unit astfel şi un verb repetat la diverse forme flexionare. Din această cauză, vom încadra trimi-

terile la textul biblic în poliptoton substantival, cu observaţia că, în primul exemplu, odată cu schim-

barea flexionară, s-a produs şi o diversificare se-mantică.



96

„deşertăciunea deşertăciunilor...” (Eclezias-

tul, 1,2);

„în vecii vecilor” (Psalmii, 9,6;10,16; 37,29);

„Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântări-

lor);

„Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33). I.3. Repetiţii gramaticale

Anadiploza o identificăm în textele

biblice în acele expresii în care se repetă un cuvânt sau un grup de cuvinte din finalul unei

unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape

imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice următoare (...x / x...):

„ce-am scris, am scris” (Ioan, 19,22);

„nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei

întoarce” (Geneza, 3,19);

„cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei, 26,52).

Diafora este o specie de antanaclază, în care cuvântul care se repetă capătă, prin context,

o nuanţă foarte fină de înţeles diferit. Fineţea diversificării semnificaţiei se datorează cel mai

adesea unui context mai dificil de analizat:

„nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19);

„lăsaţi-i pe copii să vină la mine” (Matei,



97

8,22; Luca, 9,60). Diafora este una din figurile repetiţiei care a

provocat multe controverse. Altfel, cercetătorii au definit diferit termenul. În Meyers Handbuch i se

spune „repetiţie a unui cuvânt, cu înţeles diferit, de obicei, mai puternic” (fără exemple), iar exemplul

dat de Larousse nu pare să ilustreze nici nuanţa semnificaţiei, nici sensul mai puternic. În exemplele

citate este vorba despre o nuanţă destul de delicată.

Epifora constă în repetarea unui cuvânt

sau a unui grup de cuvinte la sfârşitul unor unităţi sintactice sau metrice (este inversul anaforei); este

un procedeu retoric folosit în contexte biblice ca:

„Daţi Cezarului ce e al Cezarului” (Matei, 22,21);

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei,

7,1; Luca, 6,37);

„Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu” (Matei, 23,3);

„Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii”

(Matei, 8,22; Luca, 9,60). Diviziunea figurilor repetiţiei, cu referiri la nivelul

lingvistic la care se realizează (fonologic, lexical, gramatical), nu permite o delimitare clară, perfectă a

acestora, deoarece mai toate speciile şi subspeciile de figuri au interferenţe aşa de evidente, încât pot trece

cu uşurinţă dintr-o categorie în alta, asemănarea

datorându-se fie înrudirii genetice (unele sunt generate de altele), fie fenomenului împletirii fortuite dintre



98

figuri, în cazul în care o figură poate apărea în schema alteia, fără o necesitate formală.

De exemplu, aliteraţia interferează cu iotacismul, mitacismul şi polisigma (toate generate de aliteraţie),

dar şi cu poliptoton-ul şi parigmenon-ul în care cuvântul repetat şi-a schimbat aspectul flexionar şi chiar afixul

lexical.

II. Figurile insistenţei În textele biblice, expresivitatea unei comunicări

verbale se dezvoltă nu numai prin insistenţa iterativă, ca în cazul figurilor repetiţiei, ci şi prin alte mijloace,

cum ar fi insistenţa realizată prin enunţ augmentativ, reflexiv sau prin exagerare.

La fel ca în textele laice, dar încă mai pregnant,

insistenţa augmentativă exprimă formele care se carac-terizează prin elemente de analiză şi adaos, cum ar fi

figurile belşugului de expresie şi figurile exagerării, iar insistenţa reflexivă o exprimă formele care permit

scriitorului să se oprească asupra ideii tematice, fie reluând-o în alţi termeni (explicitări), fie formulând ex-

clamativ altă idee, cu rolul să o sublinieze pe cea tema-tică, cum ar fi figurile reflecţiei.

Grupate tematic, figurile insistenţei sunt urmă-toarele:

II.1. Figurile belşugului de expresie

II.2. Figurile reflecţiei II.3. Figuri ale exagerării



99

II.1. Figurile belşugului de expresie

Climaxul - definit în capitolul anterior;

aspect al interferenţei figurilor de stil.

Deprecaţia, termen folosit cu semnificaţia

de „rugăciune”, este o figură de stil care, la

origine, constă într-o implorare adresată zeilor pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei

pedepse. În zilele noastre, deprecaţia şi-a pierdut caracterul religios, folosindu-se mai mult pentru a

exprima intensitatea suferinţei decât speranţa în mântuirea implorată:

„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai

abandonat?” (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).

Enumeraţia constă în descompunerea unui

tot în diverse părţi componente, enunţându-le suc-cesiv sau în expunerea tuturor circumstanţelor unei

acţiuni.

„împărăţia mea, domnia mea nu e în

această lume” (loan, 18,31).

Epifonemul este o figură de insistenţă prin

adaos, constând în adăugarea, la finele unui enunţ sau unităţi compoziţionale, a unei „exclamaţii

sentenţioase”, rezumând sau caracterizând ceea ce s-a spus mai înainte:

„Pleacă de la mine, Satan!” (Matei,

4,10).



100

II.2. Figurile reflecţiei

Exclamaţia, ca manifestare bruscă şi puternică a vocii, constă dintr-un enunţ, în proză

sau în vers, prin care se exprimă un puternic sentiment de surpriză, de mânie, de bucurie.

Aleluia! (Psalmii, 104,35);

Osana! (Marcu, 11,9-10; Matei, 21,9-

15);

Iată Omul! (loan, 19,5);

Ave Maria! (Luca, 1,28-42). Pentru ca o exclamaţie să devină figură de

stil, trebuie îndeplinite două condiţii: să fie un

enunţ, propoziţie sau frază, legat de un context care să-l justifice; să exprime un sentiment (ca în

exemplele mai sus menţionate). Biblia, fiind prin definiţie un text de adresare

directă către credincios, cuprinde numeroase asemenea figuri. Exclamaţia este folosită în

exprimarea „tuturor pasiunilor, sentimentelor, dorinţelor

inimii, în exprimarea bucuriei, durerii, milei, duioşiei, admiraţiei, terorii, urii, ironiei, laudei, imprecaţiei

etc.”42

Hendiada, „unu exprimat prin două”, este

utilizată în exprimarea unei noţiuni prin două substantive coordonate prin conjuncţia şi, dintre

42 P. Fontanier, 1968, p. 337.



101

care al doilea ar trebui să fie atributul celuilalt, ca substantiv în genitiv ori adjectiv cu acelaşi radical:

„Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19,24-

25-27);

„După faptă şi răsplată” (Vulgata, 17);

„Suntem cenuşă şi umbră” (Geneza, 3,19; 18,27; Psalmii 103,14).

Efectul stilistic al acestei figuri este rezultatul belşugului de expresie (aspect al insistenţelor

cantitative) şi al structurii gramaticale: raportul de coordonare sugerează mai mult decât exprimă

relaţia dintre noţiuni.

Entimema comunică o gândire exprimată

fie printr-o contradicţie, fie în forma unei concluzii;

o întâlnim în expresiile:

„cel ce seamănă vânt, culege furtună” (Osea, 8,7);

„cei ce seamănă în lacrimi, recoltează în

strigăte de bucurie” (Psalmii, 126,5). Entimema de mai sus exprimă o concluzie

care este comparabilă cu o maximă. De aceea, poate fi definită şi ca maximă sau sentenţă

motivată.

Imprecaţia, tradusă ad litteram ca

„rugăciune împotriva cuiva”, este o figură de stil

prin care se enunţă, Ia modul imperativ, dorinţa pedepsirii unei persoane, singulare sau colective,

vinovată fie faţă de cel ce formulează rugăciu-nea, fie faţă de societate. Este o figură cu o evo-



102

luţie istorică, ajunsă astăzi la stadiul desuetudinii:

„Să fie anatema!” (Levitic 27,28; Isaia 34,2-5).

Jurământul sau autoimprecaţia-legământ.

Caracteristica lexico-gramaticală a jurământului este aceea că imprecaţia se exprimă întotdeauna

într-o principală, însoţită permanent (efectiv, prin subînţelegere ori chiar prin elipsă) de o

subordonată condiţională, menită să exprime circumstanţa care motivează jurământul:

„Dacă eu te uit, Ierusalim, dreapta mea

să mă uite!” (Psalmii, 137,5);

„Dacă bobul de grâu nu moare!” (Ioan, 12,24).

Maxima sau Sentenţa subliniază obiectul

(ideea) printr-un enunţ concis, exprimând o reflecţie profundă şi generalizatoare asupra lui.

Maxima are această funcţie stilistică atunci când este solicitată de un context pe care îl luminează;

maxima poate fi socotită figură de stil chiar şi desprinsă din contextul care a generat-o şi a cărui

umbră o simţim plutind în spaţiul ei. Maxima, ca figură de stil, trebuie să exprime

un adevăr moral sau filozofic, cât mai frumos, sugestiv, cu ajutorul unor mijloace de expresie

care pot fi chiar figurate, nu într-un limbaj ştiinţific, abstract.

Unii autori fac distincţie între denumirile maximă, sentenţă, aforism etc., considerându-le



103

sinonime parţiale. Astfel, sentenţa ar avea mai mult un caracter filozofic sau retoric, iar maxima

ar exprima o cugetare cu caracter moral. În realitate, sentenţa este sinonim absolut cu maxima.

Folosim pentru exemplificare:

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7,1);

„Să nu ştie stânga ta ce face dreapta

ta!” (Matei, 6,3-4);

„Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”. (Ecleziastul, 10,8);

„Un câine viu face mai mult decât un

câine mort” (Ecleziastul, 9,4);

„Nimeni nu e proroc în ţara lui” (Luca,

4,24);

„Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei, 26,52);

„Frica de Dumnezeu e începutul

înţelepciunii” (Proverbe, 1,7; 9,10);

„Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11,9; Matei, 7,7);

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”

(Luca, 16,13);

„Există o vreme pentru toate” (Ecleziastul, 3,1);

„Totul este deşertăciune” (Ecleziastul,

1,2);

„Necunoscute sunt căile Domnului” (Romani, 11,33);

„Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,

13,30; Matei, 19,30);



104

„Cei ce seamănă în lacrimi, recoltează în

strigăte de bucurie” (Psalmii, 26,5).

Perifraza exprimă în mai multe cuvinte

ceea ce s-ar putea spune (scrie) într-unul singur.

Adăugăm amănuntul, deloc lipsit de importanţă, că nu orice perifrază este figură de

stil (ori funcţie poetică). Pentru a putea deosebi perifraza stilistică de perifraza explicitară, se pot

menţiona, după Dumarsais43, cele patru surse generatoare ale sale:

- decenţa;

- nevoia de claritate;

- nevoia de înfrumuseţare (perifrază poetică);

- necesitatea la traducerea unui termen

dintr-o limbă în alta, ori de câte ori nu avem un

corespondent lexical.

Pleonasmul constă în folosirea mai multor

cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru a exprima o idee sau o imagine, cu scopul de a

exprima mai energic, mai convingător ideea sau imaginea respectivă:

„cântă cântarea lui Simeon” (Luca, 2,25-

39).

Construcţia aceasta, deşi pleonastică, nu este condamnabilă, deoarece are valoare stilistică.

43 Dumarsais, 1981, p. 220-229.



105

II.3. Figuri ale exagerării

Hiperbola, figură de insistenţă care constă în exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorând

imaginea obiectului (de obicei concret) peste limitele sale fireşti:

„pentru o îmbucătură de pâine”

(Proverbe, 28,21) - preţ derizoriu;

„picătură de apă în mare” (Ecleziastul, 18,10) - cantitate neglijabilă;

„ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3,8) -

tărâm ideal, plin de promisiuni şi prosperitate;

„numai piele şi oase” (Psalmii, 102,6) -

imaginea unei persoane foarte slabe;

„nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19) -exprimă fragilitatea

şi vremelnicia fiinţei omeneşti;

„lumina ochilor” (Deuteronom);

„suntem cenuşă şi umbră” (Geneza, 3,19; 18,27; Psalmii 105,14);

„unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105) -

persoană foarte importantă;

„puternic asemenea morţii” (Cântarea Cântărilor, 8,6).

Seneca a observat faptul că scopul fiecărei hiperbole este de a ajunge la adevăr prin

minciună, este o ficţiune care nu înşeală.

Superlativul stilistic este o altă figură de



106

stil care constă în exprimarea superlativului pe calea substituirii construcţiei proprii – consacrată

gramatical, fie printr-un inedit gramatical, fie, mai ales, prin construcţii străine ca structură de

suprafaţă, dar apte ca structură de adâncime să exprime ideea de superlativ:

„Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântă-

rilor);

„Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33);

„în vecii vecilor” (Psalmii, 9,6; 10, 16; 37, 29).

Se constată din diviziunea făcută mai sus legătura organică dintre figurile repetiţiei şi

figurile insistenţei. În acelaşi timp, se constată

interferenţe la nivelul figurii insistenţei. Compa-rând entitema cu maxima, observăm că ea se

poate împleti cu antimetateza şi, mai ales, cu pa-radoxul. Demetrios o raportează şi la epifonem,

cu care s-ar putea confunda.

III. Figurile ambiguităţii

Intensitatea expresivităţii unei comunicări verbale se realizează şi prin fenomenul general al sugestiei,

prin ecoul semnului lingvistic implicit care se manifestă în momentul receptării semnului lingvistic explicit.

În continuare, vom prezenta figurile care intensifică expresivitatea prin:

economia de expresie - care generează

sugestia prin ceea ce lipseşte în construcţia

sonoră a comunicării, dar se face simţit intuitiv în



107

receptarea enunţului (redundanţă stilistică);

similitudinea şi analogia între ceea ce

se percepe şi ceea ce trebuie receptat efectiv;

substituţia între termenul care trebuie receptat şi termenul care se percepe, în virtutea

unei relaţii de sinonimie stilistică şi a unei intenţionalităţi exprimată prin context sau situaţie

şi intuită ca atare de către interlocutor (cititor): substituţie propriu-zisă, simulare, atenuare, ironie,

opoziţie şi contradicţie;

„abaterea” logică sau gramaticală, care

are rolul să nu anuleze comunicarea, ci, întârziind perceperea semnului lingvistic, să-l facă mai

sugestiv. Grupate tematic, figurile ambiguităţii întâlnite în

textele biblice sunt:

III.1. Figuri ale economiei de expresie III.1.1. figuri fonologice

III.1.2. figuri lexico-gramaticale III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei

III.2.1. figuri fonologice III.2.2. figuri lexico-gramaticale

III.3. Figuri ale substituţiei III.3.1. figuri ale substituţiei propriu-zise

III.3.2. figuri ale alternării III.3.3. figuri ale ironiei

III.4. Figuri ale simulării III.5. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei



108

III.6. Figuri ale abaterii logice şi gramaticale44 III.1. Figuri ale economiei de expresie

III.1.1. Figuri fonologice

Apocopa („scoatere afară”), figură care constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea

unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3 silabe), fără ca înţelesul cuvântului să sufere; o

găsim în enunţul:

Satan (Matei, 4,10; Marcu, 4,15), pleacă de la mine, Satan! Dispariţia părţii finale

a cuvântului Satană este deliberată şi

subordonată caracterului idiomatic al limbii.

Sinalefa („fuziune”) constă în contopirea, în

rostire, a vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu pri-ma vocală a cuvântului imediat următor. Prin con-

topire, se ajunge, în general, la dispariţia uneia dintre cele două vocale care se întâlnesc, iar sina-

lefă se numeşte numai contopirea, prin dispariţia vocalei finale, deoarece atunci când prin contopire

dispare vocala iniţială, avem de- a face cu o ecthlipsă (gr. ekthlipsis). Iată un astfel de caz:

„ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi”

(Samuel, 17). Contopirea vocalelor este generată nu numai

44 Am folosit, ca de obicei, clasificările propuse de către Gh. N. Dragomirescu, 1975, p. 94 şi următoarele.



109

de nevoia economisirii efortului de articulare, ci şi de necesitate eufonică (un fel de melodie ce se

adaugă la rostirea cuvântului). III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei

III.2.1. Figuri lexico-gramaticale

Comparaţia, figură de stil cu ajutorul

căreia se exprimă un raport de asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce

pe celălalt. Procedeul este destul de bine reprezentat în scrierile biblice:

„alb ca zăpada” (Psalmii, 51,9;

Leviticul, 6,3);

„omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37,2;

103,15);

„ca un singur om” (Ieremia, 6,23; Ecleziastul, 4,10);

„bătrân ca Mathusalem” (Geneza,

5,27);

„sărac precum Iacob” (Iov, 1,13-22);

„ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi” (Samuel, 17);

„plângător ca o Magdalenă” (Luca,

7,37-47);

„puternic asemenea morţii” (Cântarea Cântărilor, 8,6).

Comparaţia biblică nu-şi propune să determine, să definească obiectul comparat, ci



110

să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a obiectului. Comparaţia este o sintagmă inedită,

plastică şi sugestivă, care „corespunde [...] scopului pe care-l urmăreşte percepţia estetică, adică

scopului de a îmbogăţi şi a adânci gândirea”.45 Comparaţia implică atât experienţa general

umană, cât şi concepţia specifică unui popor, unui mediu social, prin prisma căreia este privită viaţa

şi se explică stabilirea unor asemănări între „obiecte”. Textul scripturistic ne oferă exemple de

comparaţie nominală, comparaţia stabilind o echivalare analogică între termeni nominali.

Metafora, figură de stil care constă în

denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un

cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca

imagine care să evoce obiectul asemănat (comparat):

„degetul lui Dumnezeu” (Exodul, 8,15);

„mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26,28;

Apocalipsa, 12,11; Ioan, 5,29);

„măgăriţa lui Balaam” (Numeri, 27,28);

„buricul lumii” (Ecleziastul, 38,12);

„nu aruncaţi mărgăritare la porci”

(Matei, 7,6). Tudor Vianu găseşte că metafora are o

„funcţie sensibilizatoare”46 (după Aristotel, Retorica, III), aceea de potenţare a impresiei şi o „funcţie

45 T. Vianu, 1955, p. 98, cu trimitere la Elster. 46 Ibidem, p. 62-69.



111

unificatoare”, adică aceea de a sublinia unitatea dintre diferitele date ale sensibilităţii.

Ca orice altă figură, metafora se poate împleti cu antiteza, chiasmul şi metonimia.

Alegoria, figură de stil care constă în

folosirea unei metafore în expunerea narativă sau

plastică a unei idei abstracte. Exemple:

„cel ce are urechi de auzit să audă”

(Marcu, 4,9-23);

„forţează-i pe oameni să intre” (Luca, 14,23);

„cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,

13,30; Matei, 19,30);

Simbolul, prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui obiect ce

aparţine lumii fizice, pe baza unei analogii uşor

de sesizat:

„degetul lui Dumnezeu” (Exod, 8,15) - simbol al puterii;

„toiagul lui Aaron” (Numeri, 17,1-20) -

simbol al puterii;

„toiagul lui Iacob” (Geneza, 30,37) - putere magică;

„Capernaum” (Marcu, 2,2) - simbol al

confuziei, al dezordinii;

„Cain e Abel” (Geneza, 4,3-16) - prototip de fratricid;

„dansul lui Salomeea” (Matei, 14,6-12)

- simbol al unei tentaţii;



112

„calul lui lob” (Zaharia, 10,3) - simbol

al cutezanţei;

„frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5);

„Potop” (Geneza, 6,8) - simbol pentru o catastrofă;

„Golgota” (Marcu, 15,22) - loc de

pedeapsă;

„peştele lui Iona” (Ioan, 2,1) - simbol al învierii.

Datorită tehnicii substituirii, simbolul poate fi confundat de multe ori cu metafora şi metonimia cu

care se aseamănă foarte mult prin analogie.

Aluzia este acel procedeu stilistic care

constă în folosirea unui cuvânt sau a unui enunţ menit să evoce printr-o comparaţie subînţeleasă

(sugerată), un eveniment sau un personaj din domeniul istoriei, mitologiei, folclorului, în vederea

caracterizării sugestive a unei situaţii ori a exprimării sensibile a unei idei abstracte. Tot

aluzie este şi imitarea unui poet, a unui vers celebru, a unui proverb, a unei zicale, precum şi un

nume de personaj, invocat ca să sugereze caracterul personajului. Este un procedeu pe care

îl recunoaştem în sintagmele:

„sărutul lui Iuda” (Luca, 22,47);

„părul lui Absalom” (Samuel, 18,9);

„schimbarea la faţă” (Marcu);

„se închină lui Mamona” (Matei);

„cina cea de Taină” (Marcu);

„Toma necredinciosul” (Ioan, 20,26-29);

„a trimite de la Pilat la Irod” (Luca,



113

23,7-11);

„Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19,24-25-27);

„beţia lui Noe” (Geneza, 2,20-27);

„Daniel în groapa cu lei” (Daniel, 6);

„Talantul văduvei” (Luca, 21,1-4).

Şi în cazul aluziei se poate constata fenomenul de împletire cu sinecdoca: „este scris în

prooroci” (Matei, 2,23) şi cu metonimia: „au pe Moise şi pe prooroci” (Luca, 16,29).

Aluzia a fost definită şi ca „figură prin care se spune un lucru cu intenţia de a se înţelege altul”47 - de-

finiţie discutabilă. Scopul aluziei nu este acela de a

discuta în mod expres obiectul evocat, ci să sugereze comparaţia care se face de la sine între

acel obiect şi ceea ce se comunică efectiv, cu scopul ca ceea ce se comunică să fie un enunţ cât

mai sugestiv. Catachreza, o figură „gramaticaliza-tă”, reprezintă un fenomen lexical de origine me-

taforică, şi anume, folosirea unui termen figurat pentru denumirea unui obiect concret sau abstract,

din lipsa unui termen propriu. Exemple:

toiagul bătrâneţii (Tobit, 5,18);

steaua magilor (Matei, 2,1).

Metonimia (vezi p. 24-25).

Sinecdoca (vezi p. 26-27).

Personificarea, prin care se atribuie unor

obiecte neînsufleţite însuşiri ale creaturilor vii sau chiar calităţi omeneşti oricărui obiect însufleţit ori

47 Morier, p. 4.



114

nu, este folosită în expresiile:

„venirea Apocalipsei” (Apocalipsa, 1,1; Corinteni, 12,1);

„spiritul este asemenea vântului, suflă

unde vrea” (Ioan, 3,8);

„slova omoară, dar spiritul dă viaţă” (Corinteni, 3,6);

„frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5);

„stânga ta să nu ştie ce face dreapta”

(Matei, 6,3);

„ceasul meu n-a venit încă” (Ioan, 2,4);

„fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6,34);

„Moise salvat de ape” (Exodul, 2,1);

„prin puterea Sfântului Duh” (Matei,

1,18);

„o nenorocire nu vine singură” (Ecleziastul, 1,18).

Personificarea este una dintre cele mai productive figuri şi are rădăcinile adânc înfipte în

limba uzuală, plină de elemente lexicale figurate „gramaticalizate” prin generalizare.

III.3. Figuri ale substituţiei

III.3.1. Figuri ale substituţiei propriu-zise:

Antonomaza este o figură de substituţie prin care se înlocuieşte:

a. un nume propriu de persoană cu unul comun (tratat ca nume propriu)



115

sau b. un nume comun cu unul propriu (tratat ca

nume comun), pe baza unei relaţii de interpolare cvasisinonimică: numele comun

sau propriu trebuie să exprime o caracterizare a celuilalt.

Am identificat în textele biblice:

Sfânta Scriptură - Biblia

Iisus Hristos - Mântuitorul

Dumnezeu - Tatăl Antonomaza, fiind o figură de substituţie ge-

nerată de o comparaţie subînţeleasă, este consi-derată, uneori, o specie a metaforei sau asociată

cu metonimia, fără nici o justificare ştiinţifică.

Subiectul psihologic este orice segment al

propoziţiei sau frazei care, indiferent de structura lexicală şi funcţia gramaticală, reprezintă elemen-

tul cunoscut, atât vorbitorului, cât şi interlocutorului, graţie contextului ori numai situaţiei. În unele

condiţii, subiectul psihologic există în enunţ numai pentru vorbitor. Funcţia de subiect psihologic pe

care o poate avea cel gramatical este rezultatul unei implicaţii contextuale care dă subiectului

gramatical o nuanţă de circumstanţial de relaţie. În frază, subiectul psihologic se recunoaşte mai

uşor prin topică, mai precis, prin dislocarea şi aşezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar

trebuie să stea în propoziţia subordonată, în topica lui specifică:

„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai

părăsit?” (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46);



116

„Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!”

(Luca, 4,23). Valoarea estetică a subiectului psihologic se

demonstrează prin faptul că generează, în propoziţie şi frază, patru figuri de stil frecvente:

anacolut, antipalagă, procatalepsă.

III.3.2. Figuri ale atenuării:

Eufemismul, ad litteram „zicere de bun

augur”, constă în îndulcirea, prin substituire sau

perifrază, a expresiei unei idei, pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne împiedică,

adesea, s-o numim cu adevăratul său nume: „femeie de vârstă respectabilă”, în loc de „femeie

bătrână”.

Pleacă de la mine, Satan! (Matei 4,10). Eufemismul de mai sus este de tip onomastic,

având două caracteristici: vechimea şi faptul că este generat de o superstiţie. Satan este folosit în

loc de Drace, pentru care în limba română circulă „Ăl din lac”, „Ăl de pe comoară”, „Răul”, „Naiba”,

„Ucigă-l crucea”, „Ucigă-l toaca”. Ar putea fi vorba despre un eufemism - argument stilistic (luat

în derâdere).

Litota, acea figură care constă în

atenuarea expresiei prin idei pentru a lăsa să se înţeleagă mai mult decât se spune; este un alt

procedeu retorico-stilistic întâlnit în scrierile religioase:

„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”



117

(Luca, 23,34);

„anii vacilor slabe” (Geneza, 41,1-36). Prin litotă „spunem mult prin cuvinte puţine”.48

Acelaşi autor afirmă că în stilistică folosim termenul de litotă atunci când avem de-a face cu un stil

caracterizat prin concizie, sobrietate şi laconism (litota recurge la elipsă). Ca structură lingvistică

însă, litota nu este laconică. Efectul ei nu ţine de principiul economiei de expresie, ci de acela al

belşugului de expresie. Expresivitatea ţine de conţinutul litotei, nu structura lingvistică a comuni-

cării (deşi această structură este perifrastică şi conţine, de obicei, negaţia). Prin litotă se realizea-

ză o expresie tolerabilă a unei idei intolerabile:

„nu ştiu ce fac” în loc de „sunt cruzi, criminali”.

III.3.3. Figuri ale ironiei

Antifraza este un procedeu care întrebu-

inţează un cuvânt, o locuţiune, un enunţ într-un sens contrar adevăratei sale semnificaţii:

„mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei,

20,16) – ironic;

„înger de lumină” (Corinteni, 11.14) – Satana;

„cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,

13,30; Matei, 19,30). Antifraza este considerată, în general, un

sinonim al ironiei (Laharpe, II, p. 321, p. 29).

48 Morier, 1981, p. 232-233, după definiţiile date de Quitilian, de fapt.



118

Antifraza nu există ca figură de stil de sine stătătoare. Termenul generalizează sensul comun

al ironiei, eufemismului şi litotei.

Ironia, figură retorică prin care, cel mai

adesea, se enunţă o apreciere pozitivă ori chiar o

laudă, simulată, pentru a înţelege că-i vorba de o persiflare ori chiar o batjocură, sau, uneori, o

apreciere negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane.

Ironia este, ca şi litota şi eufemismul, uneori o antifrază, „exprimă contrariul a ceea ce vrea să

se comunice”, dar se deosebesc prin ceea ce comunică. Eufemismul şi litota sunt expresii

simulate; prima comunică o imagine plăcută a unui obiect neplăcut, cea de-a doua o „apreciere”

modestă a unui obiect sau sentiment. Amândouă ascund o judecată de valoare pozitivă, spre

deosebire de ironie, care ascunde una negativă. Ironia este utilizată întotdeauna ca armă satirică:

„preafericiţi cei săraci cu duhul” (Matei,

5,3);

„profeţii lui Baal” (Luca, 11,15-18) – servitori ipocriţi;

„fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6,34)

– referire, ironică, la delăsare;

„cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa, 6,2-8) – imagine ironică a unei cavalerii;

„nu sunt demn să-ţi dezleg şireturile de

la pantofi” (Luca, 3,16) – autoironie.



119

III. 4. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei

Oximoronul constă în asocierea ingenioa-să, în aceeaşi sintagmă, a două cuvinte care ex-

primă noţiuni contradictorii. Construcţia trebuie să reprezinte o sinteză

lexicală, respectiv una care s-ar putea substitui cu un singur cuvânt. Oximoronul este o imagine care

ţine locul unui enunţ:

„sărutul lui Iuda” (Matei, 26,48);

„soare negru” (Apocalipsa, 6,12).

Paradoxul („contrar aşteptării”, „extraor-

dinar”) este un procedeu prin care se enunţă o

adevărată idee, aparent contrară adevărului sau opiniei comune:

„orbi care-i conduc pe orbi” (Luca,

6,39);

„a privi şi a nu vedea” (Isaia, 6,9; Matei, 13,14-15);

„lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii”

(Matei, 8,22; Luca, 9,60). Ca structură gramaticală, paradoxul este o

sinteză logică între doi termeni ai unui enunţ, cum ar fi termen subiect aflat în raport de contradicţie

aparentă cu termenul-predicat, raport care pare că face absurd enunţul. În paradox, ca figură

estetică, cel puţin unul din termenii figurii trebuie interpretat, nu trebuie înţeles ad litteram.

În „orbi care-i conduc pe orbi” şi „lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii”, termenii „orbi” şi



120

„morţi” au sens figurat şi reprezintă, în aparenţă, contradicţii între subiect şi complementul direct

cerut de predicatul enunţurilor.

Antiteza, ca figură de stil, constă în

asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai larg, a

unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se lumineze reciproc.

Antiteza reflectă întotdeauna o gândire ageră, pătrunzătoare:

„cunună cu spini” (Marcu, 15,17);

„talantul văduvei” (Exodul, 34,28);

„suntem ocărâţi, iar noi binecuvântăm,

suntem urgisiţi, iar noi răbdăm urgisirea, suntem vorbiţi de rău, iar noi vă răspundem prin

rugăciuni” (Corinteni, 4,12);

„mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei, 20,16).

Metateza, o „deplasare”, o „schimbarea

de loc”: a. (fonologică) schimbarea locului unor

consoane în interiorul cuvântului; b. schimbarea locului unui cuvânt într-o

propoziţie din neatenţie sau grabă în vorbire:

„îndepărtează de la mine această cupă”

(Matei, 26,39; Luca, 22,42);

„Iosif vândut de fraţii săi” (Geneza, 37,27-28);

„dacă bobul de grâu nu moare”, (Ioan,



121

12,24). Toate aceste grupări de cuvinte ilustrează

metateza, ca figură retorică prin care i se amintesc auditorului evenimente din trecut, ori i

se prezintă evenimente ale viitorului, ori se anticipează obiecţiile posibile ale adversarului.

Inversiunea („răsturnarea ordinii,

succesiunii”) este o figură poetică, realizată prin abatere de la logica propoziţiei în primul rând,

mai rar, a frazei:

„necunoscute sunt căile Domnului” (Romani, 11,33);

„Au pus un văl pe cap” (Samuel,

15,30);

„îndepărtează de la mine această cupă” (Matei, 24,39; Luca, 22,42);

„numele meu este Legiune” (Marcu, 5,9;

Luca, 8,30);

„la început a fost Cuvântul” (Ioan, 1,14).

În limba română, ca în toate limbile moderne, unităţile propoziţiei şi frazei au o topică consacrată.

Această ordine este răsturnată în citările făcute din cauză că accentul predicativ trece de la predicat la

altă parte de propoziţie, atunci când predicatul este cunoscut (cu alte cuvinte, unităţile psihologice ale

enunţului nu se mai suprapun celor gramaticale).



122

IV. Figurile plasticităţii

Biblia reprezintă, în esenţa sa, un model de exprimare plastică în care figurativul este exploatat la

maximum. În Biblie, figurile plasticităţii ajută la transmiterea

mesajului cu mijloace vizuale (figuri ale descripţiei), cu obiecte (fictive, în general), cu termen de referinţă

(figuri ale exemplului), cu procedeul cvasiscenic al dialogului (figuri dialogiste sau dialectice) şi, în sfârşit,

cu procedeul dezvoltării compoziţionale, în care se îmbină aproape toate trăsăturile esenţiale ale grupelor

precedente (repetiţia, insistenţa şi ambiguitatea; este vorba de figuri care, în parte, se află şi în grupele

anterioare). O bună parte din aceste figuri nu numai că

aderă organic la tematica şi mesajul operei, descripţia (inclusiv figurile descriptive), dialogismul, prosopopeea,

paralela, alegoria ş.a., ci se pot extinde la toată construcţia formală a operei, se constituie în însăşi

forma ei. Exemplu: personificarea se dezvoltă în fabulă, alegoria se dezvoltă în cimilitură, apolog,

parabolă; anticiparea generează apologia, iar apologismul stă la baza textului dramatic şi constituie

un element compoziţional fundamental în orice naraţiune literară etc. Cu alte cuvinte, această grupă

cuprinde toate figurile plasticizante. Grupate tematic, figurile plasticităţii utilizate în Biblie sunt:

IV.1. figuri ale descripţiei IV.2. figuri ale exemplului

IV.3. figuri dialogistice IV.4. figuri de compoziţie



123

IV.4.1. figuri lexicale IV.4.2. figuri descriptive

IV.4.3. figuri narative IV.4.4. figuri dialectice şi umoristice

IV.4.5. alte figuri. Figurile plasticităţii sunt cele mai tipic biblice. Vom

exemplifica aceasta în cele ce urmează: IV. 1. Figuri ale descripţiei

Descripţia, figură de stil compoziţională şi plasticizantă care constă în a înfăţişa, printr-o

acumulare de epitete, metafore ş.a. un lucru, o fiinţă, un tablou într-un chip sugestiv şi plastic.

Descripţia se reflectă şi într-o simplă frază, uneori chiar numai într-o sintagmă:

„arborele cunoştinţei binelui şi răului”

(Geneza, 2,9-17);

„ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53,7);

„ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3,8);

„buricul lumii” (Ecleziastul, 38,12);

„sarea pământului” (Matei, 5,13; Luca,

14,34-35);

„lumina ochilor” (Deutenoromul, 32,10);

„mâna (degetul) lui Dumnezeu”

(Exodul, 8,15);

„sudoarea lui devenise cheaguri de sânge” (Luca, 22,44);

„cu capul tare” (Exodul, 32,9);

„turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor,



124

7,5);

„anii vacilor grase/slabe” (Geneza, 41,1-36);

„unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105);

„lob aşezat pe bălegar” (lob, 2,7-8);

„arborele vieţii” (Geneza, 2,9);

„pescar de oameni” (Luca, 5,1-11).

Epitetul constă în determinarea unui

substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care

înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă ea în simţirea şi fantezia scriitorului:

„înger nimicitor” (Exodul, 12,23);

„înger de lumină” (Corinteni, 11,14);

„înger bun/înger păzitor” (Matei,

25,41);

„apostol bun (Matei, 10,2);

„bun samaritean” (Luca, 10,30-37);

„păstor bun” (Ioan, 10,11);

„ţap ispăşitor” (Luca, 10,30-37);

„oaie rătăcită” (Matei, 18,12-13);

„mană cerească” (Exodul, 16,4; Apocalipsa, 2,17);

„muntele sacru” (Exodul, 19,12);

„apă vie” (Ioan, 4,1-30);

„uşa strâmtă” (Matei, 7,13; Luca, 13,24);

„fiu risipitor” (Luca, 15,11-32);

„viţelul de aur”/„viţelul cel gras”



125

(Exodul, 32,1-35);

„soare negru” (Apocalipsa, 6,12);

„cetatea Sfântă” (Apocalipsa, 3,121; 21,2);

„păcat originar” (Facerea).

Tudor Vianu numeşte acele însuşiri ale obiectului selectate de simţirea şi fantezia

autorului „însuşiri estetice”.49 Ca orice figură, şi epitetul cere să fie

analizat din punct de vedere gramatical, nu numai stilistic sau estetic. Gramatical, epitetul poate

avea diverse aspecte, în primul rând după natura elementului regent, care poate fi un substantiv sau

un verb. Frecvenţa cea mai mare o are

substantivul: „apostol bun”, „păstor bun”, „înger păzitor”, „ţap ispăşitor”, „oaie rătăcită”, „muntele

sacru”, „Cetatea Sfântă”. O frecvenţă mare o are şi epitetul adjectival:

„păcat originar”, „soare negru” etc. şi epitetul substantival în acuzativ cu prepoziţie: „înger de

lumină”. Epitetul exprimat printr-un substantiv cu

prepoziţie (mai ales cu prepoziţia de) este de obicei, metaforic.

Valorile expresive ale epitetului ţin mai ales de semantica lui, adică de sensul termenului epitet

în raport cu termenul regent (cu obiectul evocat), precum şi de natura lui ca valoare lexicală (ab-

stract, concret). În exemplele prezentate, întâlnim epitete individuale (după clasificarea propusă de

49 T. Vianu, 1955, p. 12-13.



126

T. Vianu) sau „de circumstanţă” (cf. Larousse s.v.): este cel care exprimă o însuşire caracteristică,

individuală a obiectului sau care este legat de o anume împrejurare.

Un caz rar îl constituie epitetul antitetic de tipul „soare negru” (datorat raportului antitetic cu

regentul său), despre care am arătat deja că reprezintă ceea ce în retorica clasică se numeşte

oxymoron. O construcţie rară, de obicei poetică este şi

„apă vie”.

Definiţia oratorică (sau poetică) este o

figură de stil care constă în definirea obiectului cu ajutorul unor imagini poetice. Intră aici, în primul

rând, omeoza sau comparaţia:

„ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53,7);

„armă cu două tăişuri” (Apocalipsa, 1,16; 2,12);

„omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37,2;

103,15);

„plângător ca o Magdalenă” (Luca, 7,37-47).

Definiţia oratorică are o formă scurtă, lapidară, ca o maximă sau sentenţă, după cum se

vede din exemplele date.

Onomatopeea folosită pentru a sugera

imaginea auditivă a unei acţiuni, cu ajutorul unor

sunete cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului; este procedeul pe care îl recunoaştem în expresia:

„ţipă pe acoperiş” (Matei, 10,27) -



127

proclamă peste tot. Onomatopeea este un fenomen generic al

structurii sonore, lexicale (uneori, chiar pentru cuvintele pe care nu le socotim onomatopeice),

fenomen ce trebuie înţeles prin prisma sistemului fonetic al fiecărei limbi.

Funcţia poetică a fiecărei figuri de stil rezidă în puterea de sugestie auditivă şi kinestetică,

făcând ca plasticitatea obiectului evocat să se amplifice cu reprezentarea vie a aspectului vizual

şi a mişcării. Onomatopeea, notează Demetrios, face

„expunerea vie”.50 Acelaşi autor precizează următoarele:

„Se numesc onomatopee acele cuvinte care sunt

formate cu scopul de a imita un sentiment sau o acţiune”.

Efectele onomatopeice pun în evidenţă contrastivitatea tipologică a limbilor. Este destul

de dificil de ştiut dacă traducătorul român a sesizat intenţia celui ce a scris în limba veche,

limba-bază de la care a purces în versiunea oferită sau a creat el însuşi o figură onomatopeică

într-un pasaj care nu avea aşa ceva în textul originar. Numai analiza comparativă a filiaţiilor

filologice poate clarifica asemenea probleme. Oricum, onomatopeea poate fi întâlnită în

versiunile româneşti ale Bibliei.

Apoziţia constă în folosirea unui substantiv 50 Demetrios, 1943, p. 87.



128

cu valoare de epitet pe lângă un alt substantiv cu funcţie calificativă sau determinativă, simplu sau

urmat de unul sau mai multe epitete.

„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit”? (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).

Apoziţia, ca figură de stil, este diferită de apoziţia gramaticală (ca şi atributul adjectival de

epitet). Ea conţine, de obicei, o reflecţie sugerată de obiectul enunţului. Se poate spune că apoziţia

poate exprima imaginea plastică, sugestivă a obiectului; este o definiţie poetică, ingenioasă, a

obiectului. IV.2. Figuri ale exemplului

Pilda (sau exemplul), prin care se citează

un fapt, sub forma unei scurte naraţiuni, pentru ca, pe temeiul analogiei, să se justifice un mesaj:

„Împărăţia Cerurilor este asemenea

unui aluat pe care o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată...” (Matei,

13,24-50);

„Împărăţia Cerurilor este asemenea unui om care a semănat sămânţa bună în ţarina

lui. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi a

plecat. Când paiul a crescut şi a făcut rod, s-a arătat şi neghina.” (Matei, 13,24-50);

„Împărăţia Cerurilor este asemenea

unui ogor. Omul care o găseşte o ascunde. Şi de bucuria ei, vinde tot ce are şi cumpără ogorul



129

acela.” (Matei, 13,24-50). Aristotel subliniază că

„exemplul este asemenea unei inducţii, şi inducţia este un principiu de raţionament”.51 Tot

Aristotel spune că „sunt două feluri de exemple: unul constă în a

cita fapte anterioare, celălalt în a le inventa tu însuţi”.

Pilda propriu-zisă înseamnă citarea unui fapt anterior, real. De aceea, figura poate fi ilustrată

cu exemple din Biblie, istorice. Pilda este o formă de tranziţie spre figura de compoziţie numită

parabolă sau fabulă.

Parabola („vorbire alegorică”) constă în

citarea uni exemplu sau pilde imaginare pe

temeiul căreia, graţie analogiei (comparaţiei), se justifică o afirmaţie, o teză, într-o dezbatere, un

mesaj; acest procedeu este cel mai tipic pentru textele biblice:

„Nu judecaţi, spre a nu fi judecaţi. Căci

cu ce judecată judecaţi, veţi fi şi voi judecaţi” (Luca, 18,10-14; Matei, 7,1-2);

„Bucuraţi-vă împreună cu mine. Căci mi-

au găsit oaia rătăcită” (Luca, 15,3-7);

„Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea” (Isus Sirah, 27,27);

„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine

însuţi” (Luca 10,27);

51 Aristotel, ed. 2004, p. 104.



130

„Un câine viu face mai mult decât un

câine mort” (Ecleziast, 9,4);

„Cel ce are urechi de auzit să audă” (Marcu, 4,9-23);

„Dumnezeu nu vrea ca păcătosul să

moară” (Ecleziast, 23,11), temă dezvoltată în parabola oii rătăcite, a banului pierdut sau a

fiului risipitor;

„Cei dintâi vor fi cei din urmă/Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca, 13,30; Matei,

19,30) - expresia conchide parabola despre muncitorii din cea de-a treisprezecea oră.

Parabola este o figură de compoziţie, prece-

dată de un scurt îndemn sau urmată de o scurtă construcţie morală. Astfel este ilustrată de literatu-

ra biblică (o scurtă naraţiune moralizatoare). Alexandru Vlahuţă, pornind de la parabola „Se-

mănătorului”, a scris poezia programatică „Semă-nătorul”, comparând pe poet cu semănătorul din

parabolă. IV.3. Figuri dialogistice

Apostrofa este acea figură retorică prin

care autorul îşi întrerupe, deodată, firul expunerii,

pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei persoane prezente, absente ori

moarte, unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă:

„Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi!”

(Luca, 4,23).



131

Efectul stilistic al apostrofei constă în faptul că figura contribuie la sporirea coeficientului de

intensificare a expresiei prin ricoşeu (mesajul face ocolul, trecând prin receptarea „ipotetică” de

către personajul sau obiectul apostrofei, pentru a se opri, de fapt, la adevărata destinaţie:

conştiinţa auditorului/cititorului).

Invocaţia („chemare”, „rugă”), figură care

în retorica clasică însemna rugăciune adresată

unei muze, unei divinităţi pentru a-i cere inspiraţie. Figura invocaţiei a fost utilizată de Homer (Iliada

şi Odiseea), Vergilius (Aeneida), dar şi de Ion Budai-Deleanu, în Ţiganiada, de Milton, în

Paradisul pierdut. În literatura română, invocaţie înseamnă adresarea, mai mult formală, la

divinitate pentru implorarea unui ajutor.

... dacă eu te uit, Ierusalim (Psalmii, 137,5).

Astăzi, invocaţia este o figură desuetă, din pricina caracterului său naiv liric.

Comunicaţia („convorbire”) este o figură

dialogistică pe care o realizează un orator ce se adresează auditorului, simulând a-l consulta cu

privire la justeţea unor afirmaţii sau argumente:

Cel ce este fără de păcat, să arunce primul piatra! (Ioan 8,71).

Exclamaţia - propoziţii imperative, puternic motivate în prealabil:



132

Să audă cel ce are urechi! (Marcu, 4,9-

23);

Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu! (Matei, 23,3).

IV.4. Figuri de compoziţie

IV.4.1. Figuri lexicale

Hifenul („reunire ocazională a două cuvinte”) este figura de compoziţie lexicală care

constă din reunirea a două cuvinte în unul singur, pentru a se exprima o singură noţiune.

Această figură ilustrează abilitatea stilistică la nivel lexical. Hifenul poate fi ilustrat prin

locuţiunile:

Atotputernic - locuţiune adjectivală

utilizată o dată în Mss. 4389, Mss. 45 şi BB, folosind în acelaşi loc locuţiunea adjectivală

„întru tot puternic”;

Bună-credinţă - locuţiune substantivală relativ-frecventă în Mss. 45 şi BB (10,12).

IV.4.2. Figuri descriptive

Demonstraţia este o figură de compoziţie care constă în descrierea unui fapt particular,

povestirea unui eveniment: o luptă, o furtună etc.

„crearea lumii” (Geneza, 1,1-13);

„crearea omului” (Geneza, 1,26-31;



133

2,7-22);

„Potopul. Arca lui Noe” (Geneza, 6,5-18; 7,1-23).

Topografia („descrierea locului”), ca

figură de comparaţie, constă în descrierea locului (cadrului spaţial) unde are loc o scenă, ori se află

un templu, un palat, un peisaj etc.; o reperăm în:

„Turnul Babel” (Geneza, 11,1-9);

„Cina cea de taină” (Luca, 22,8-20). Exemple de topografie oferă Nicolae Bălces-

cu, în Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul şi Calistrat Hogaş, în În munţii Neamţului.

Cronografia („descrierea timpului”) este o altă figură de compoziţie care constă în descri-

erea unor momente, arătându-se împrejurările în

care se scurg, cu alte cuvinte, cadrul spaţial al tre-cerii unui fragment de timp:

„crearea lumii” (Geneza, 1,1-13).

În literatura română găsim exemple în proza lui Sadoveanu, dar şi în poezia Sburătorul, de

Ion-Heliade Rădulescu sau Noapte de vară, de George Coşbuc.

Etopeea (sau etopoezia) („plăsmuire morală”) moralis conflictio - constă în personifica-

rea unor lucruri. Din scrierile biblice, am ales spre exemplificare:

„slava omoară, dar spiritul dă viaţă”

(Corinteni, 3,6);



134

„stânga ta să nu ştie ce face dreapta”

(Matei, 6,3);

„ceasul meu n-a venit încă” (Ioan, 2,4);

„Moise salvat de ape” (Exodul, 2,1).

Caracterul este o figură de compoziţie

care constă în zugrăvirea trăsăturilor morale ale

unui tip omenesc (avarul, fricosul, temerarul etc):

„Rahela, cea care nu vrea să fie conso-lată” (Matei, 2,18);

„Simon Magicianul” (Faptele

Apostolilor, 8,18-24). Caracterul este o generalitate.

IV.4.3. Figuri narative

Mitul („poveste”, „legendă”), naraţiune

alegorică, de obicei anonimă şi colectivă, menită să reflecte concepţia asupra vieţii şi lumii, proprie

unui popor, este, de asemenea, prezent în scrierile la care facem referire:

„mitul Apocalipsului” (Apocalipsa)

De altfel, esenţa originară a mitului este religioasă.

El este un fenomen de gândire colectivă care constă în reprezentarea alegorică şi narativă a

unor fenomene originare, cum ar fi cele legate de crearea lumii. Pe măsură ce esenţa religioasă s-a

perimat, mitul a trecut în folclor şi în artă, în general, ca sursă de inspiraţie.

Mitul are unele funcţii în viaţa popoarelor şi



135

anume: funcţia metafizică:

o motivează neîndeplinirea unor aspiraţii ale omenirii.

Ex.: mitul lui Adam, care prin păcatul lui a făcut imposibilă fericirea.

o explică unele fenomene. Ex: mitul lui Adam şi Eva (geneza

omenirii); funcţia compensatoare:

o reflectă aspiraţia omului spre perfecţiune.

Ex: mitul sfinţilor; o reflectă realizarea principiului etic.

Ex: mitul nesupunerii faţă de divinitate

(izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai).

IV.4.4. Alte figuri

Brahiologia este o figură de compoziţie

prin care se realizează un discurs concis, folosindu-se, eventual, maxime (sentenţe sau proverbe):

„Să înţeleagă cine poate” (Matei,

19,21);

„Există o vreme pentru toate” (Ecleziastul, 3,1).

Brahiologia este considerată uneori viciu de vorbire, deoarece face discursul obscur, din cauza

conciziei excesive. De cele mai multe ori, însă, ea este considerată o calitate, dovadă fiind faptul că

este încadrată în rândul figurilor de stil.



136

Concluzii

În paginile de mai sus am clasificat frazeologis-mele de sorginte biblică existente în limba română

după criteriul retorico-stilistic, aşa cum rezultă din structura lor, generată de tehnica simbolizării, supra-

pusă structurii pur lingvistice (fonologică şi lexico-gramaticală). Am constatat că tehnica realizării unei

figuri poate fi expresia directă a insistenţei şi simetriei: a insistenţei iterative, care produce figurile repetiţiei,

sau a insistenţei augmentative, care caracterizează fi-gurile insistenţei, sau, când tehnica metaforizării este

expresia indirectă a insistenţei, aceasta conduce la gruparea figurilor în categoria mare a ambiguităţii şi,

tot un gen al insistenţei, expresia directă a detaliilor plastice, grupate sub unele figuri ale plasticităţii. La

nivelul fiecărei compartimentări, ne-am referit la nivelul lingvistic pe care ele le realizează: fonologic, lexical,

gramatical. Concluzia pe care o desprindem este că multe specii şi subspecii se încadrează în mai multe

categorii, cauzate de înrudirea genetică (unele sunt

generate de altele) şi de fenomenul împletirii fortuite între figuri (atunci când o figură poate apărea în

schema alteia, fără o necesitate formală). De exemplu, metafora, figură a analogiei, poate fi în acelaşi timp şi

figură a substituţiei (alături de metonimie şi sinecdocă), toate fiind şi figuri ale ambiguităţii. Aristotel numeşte

„metaforă”52 orice „metonimie” observa Dumarsais, fapt

52 Dumarsais, 1981, p. 254-255.



137

explicabil prin legătura pe care unele figuri o au cu altele, după etimologia lor.

Antifraza, de exemplu, figură a substituţiei, poate genera eufemismul şi ironia, clasificate în altă categorie

decât cea a antifrazei în capitolul ambiguităţii, şi poate fi generată fortuit de repetiţie etc. Este vorba despre

ceea ce numim fenomenul împletirii (interferenţei) dintre figurile simple şi fenomenul implicaţiei genetice.

Fenomenul de interferenţă se manifestă la nivelul chiasmului care poate fi poliptotă; o epandiploză poa-

te fi îmbinată cu un chiasm etc.: „abisul cheamă abisul” (Psalmii 43.8), „orbi care-i conduc pe orbi” (Luca 6.39).

Fenomenul implicaţiei genetice se manifestă în cazul figurilor a căror stereotipie nu se poate analiza

fără a se lua în considerare schema altor figuri

(tautologia şi calamburul, care au la bază antanaclaza – „deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune”

(Ecleziast 1.2) şi în cazul figurilor a căror structură este de ordin compoziţional (ipotipoza - figură descriptivă,

în care se pot împleti organic epitetul, comparaţia, metafora, perifraza, în care se interferează

antonomaza, metafora, eufemismul: Sfânta Scriptură – Biblia; Iisus Hristos – Mântuitorul; Dumnezeu – Tatăl). De

asemenea, este cazul construcţiilor care fac să rezulte, prin dezvoltare compoziţională, alte specii consacrate

ale genurilor literare (personificarea, din care poate lua naştere fabula; alegoria, din care poate lua

naştere parabola) - toate, figuri ale plasticităţii.



138

Bibliografie

1. Surse

Biblia de la 1688 (BB), 2001, volumele I-II, ediţie

îngrijită de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Iaşi: Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”.

Biblia de la Blaj, traducere după Samoil Micu-

Clain. Ediţie realizată sub egida Aca-demiei Române, Institutul de Istorie

Cluj-Napoca. Director: Acad. Camil Mureşan; Ioan Chindriş – editor coor-

donator; Eugen Pavel – coordonare filologică şi un colectiv de cercetători,

Bucureşti: Editura Academiei Române.

Manuscrisul 45 (Mss. 45) şi Manuscrisul 4389 (Mss.

4389), Studii lingvistice introductive, la seria „Monumenta linguae

dacoromanorum”

2. Tratate, monografii, studii, articole

ARISTOTEL, 2004, Retorica, Traducere şi ediţie de

Maria-Cristina Andrieş, Bucureşti:

Editura IRI.

ARNOLD, I., 1966, The English Words, Moscova.

ARVINTE, Vasile (coordonator), 1988-1997, Studiu



139

introductiv la Biblia de la Bucureşti, (Monumenta Lingaue Dacoromanorum,

vol. I-V), Iaşi: Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza.

AVRAM, Mioara, „Cultivarea limbii şi frazeologia”, în: Limba română,

Bucureşti, nr. 5/1981.

BALLY, Ch., 1951, Traite de stylistique française,

3-e ed., Genève-Paris: PUF. BARR, James, 1971, Sémantique du langage

bibligue. Traduction français par D. Auscher et J. Prignaud, Paris, Aubier-

Montagne: Edition du Cerf. (Ed. orig.: The Semantics of Biblical Language,

London, Oxford, University Press,

1960).

BARCLAY, William, 1992, Analiza semantică a unor

termeni din Noul Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois,

U.S.A. BARILLI, Renato, 1975, Poetică şi retorică.

Traducere de Niculina Benguş. Prefaţă şi note de Vasile Florescu,

Bucureşti: Univers (Ediţie originală:

1969, Milano, Bompiani).

BÂRLEA, P. Gh., 2000, Introducere în studiul latinei creştine, Bucureşti: Grai şi suflet –

Cultura Naţională.



140

BOROIANU, Ioana, 1974, „Conceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi frazeo-

logice” în: Limbă şi literatură, Bucu-reşti: SSF, nr. 1, pp. 24-34.

BOWMAN, Franck-Paul, 1980, Discours sur

l’éloquence sacre, Genéve: Droz.

CĂPĂŢÂNĂ, Cecilia, 2007, Elemente de frazeolo-gie, Craiova: Editura Universitaria

Craiova.

COLŢUN, Gheorghe, 2000, Frazeologia limbii

române, Chişinău: Editura Litera.

COTEANU, Ion, 1973, Stilistica funcţională a limbii

române, Bucureşti: Editura Academiei.

COWIE, A. P., 2001, Phraseology, Oxford:

University Press.

DEMETRIOS, 1943, Tratatul despre stil, trad. de C. Balmuş, Iaşi: Junimea.

DIMITRESCU, Florica, 1958, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti: Editura

Academiei.

DINDELEGAN-PANĂ, Gabriela, (coord.), 2010,

Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold.

DRAGOMIRESCU, G. N., 1975, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti: Editura



141

Ştiinţifică şi Enciclopedică.

DUMARSAIS, 1981, Despre tropi, , Bucureşti:

Editura Univers.

DUDA, Gabriela; GUGUI, Aglaia; WOJCICKI,

Marie-Jeanne, 1985, Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române,

Bucureşti: Editura Albatros.

DUMISTRĂCEL, Stelian, 1980, Lexic românesc.

Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

FONTANIER, Pierre., 1972, Figurile limbajului, Trad. de Antonia Constantinescu,

Bucureşti: Editura Univers.

GOUADEC, Daniel, 1997, Terminologie et phraséo-

logié pour traduire. Le concordancier

du traducteur, Paris: La Maison du Dictionnaire.

GREIMAS, A.J., 1962, „Idiotismes, proverbes, dictons” în: Cahiers de lexicologie,

Paris, nr. 2.

GROSS, Gustave, 1996, Les expressions figées en

français, Paris: Ophrys.

GUIRAUD, P., 1962, Les locutions françaises, Paris.

GUŢU-ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Grama-



142

tica limbii române, Bucureşti: Editura Academiei Române.

HRISTEA, Th., „Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române”, în: Limbă şi lite-

ratură, Bucureşti, 1984, nr. 1, pp. 5-19.

HRISTEA, Th., 1984, Sinteze de limba română,

Bucureşti: Editura Albatros. IACOB, Niculina, 2001, Limbajul biblic românesc

(1640 – 1801), Vol. I-II, Suceava: Editura Universităţii „Ştefan cel

Mare”.

IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, 2003, Limbaj şi

comunicare. Elemente de pragmatică

lingvistică, Bucureşti: All.

IORDAN, I., 1975, Stilistica limbii române, Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică. LEMAIRE, André, 2000, Le monde de la Bible,

Préface de Frédéric Boyer, Paris:

Editions France Loisirs.

MAINGUENEAU, D., 1998, Analyser les textes de

communication, Paris: Dunod.

MAROUZEAU, J., 1933, „Groupes des mots, formule set cliches”, în: Revue des

etudes latines, Paris, XI,.

MINNET, Paula, 1985, Vocabulaire théologique

orthodoxe, Paris: Cerf.



143

MITTERAND, H., 1963, Les mots français, Paris: Hachette.

NEGREANU, Constantin, 1983, Structura prover-belor româneşti, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică. NIDA, A., Eugen, 2004, Traducerea sensurilor.

Traducerea: posibilă şi imposibilă. Studiu introductiv, interviu. Traducere

şi note de Rodica Dimitriu, Iaşi:

Institutul European.

RICOEUR, PAUL, 1984, Metafora vie. Traducere şi cuvânt înainte de Irina Mavrodin,

Bucureşti: La Metaphore vivé, Univers. (Ediţia I, originală: 1975, Paris,

Payot).

SILVESTRU ŞODOLESCU, Elena, 2009, Expresii frazeologice româneşti în perspectivă

comparată, Bucureşti: F.R.M. SLAVE, Elena, 1991, Metafora în limba română,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

TABARCEA, Cezar, 1982, Poetica proverbului,

Bucureşti: Minerva.

TARHOVA, V. A., 1967, La lexicologie du français

contemporain, Leningrad: Nayka.

TOMA, Felicia Raluca, 2009, Pragmatica

proverbelor biblice, Bucureşti: Editura Universitară.



144

VIANU, Tudor, 1955, Probleme de stil şi artă literară, Bucureşti: ESPLA.

VIANU, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti: Editura pentru literatură.

WELLEK Renné; WAREN Austin, 1967, Teoria literaturii, Bucureşti: Editura pentru

literatură universală.

3. Enciclopedii, dicţionare, glosare

*** 1998, Dicţionar enciclopedic al Bibliei (DEB), (coord. P.-M. Bogaert et alii).

Traducere românească de Dan Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (Ed.

orig. Petit dictionnaire encyclodédique

de la Bible, Turnhout, Editions Brepols,

1987).

*** 19982, Dicţionarul explicativ al limbii române

(DEX), Bucureşti: Univers Enciclopedic.

*** 2001, Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti. Alcătuirea şi prefaţa de

Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu,

Chişinău: Litera Internaţional.

ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia Bibliei (EB). Traducere în limba

română de Mihaela Mitrofan, Vasile Lup, Adela Pop, Costel Gott, Eugen



145

Zehan. Cluj: Logos (Ed. orig. Encyclopedia of Bible, Lion Publishing,

Oxford, 1986).

APPERSON, G. L., 1993, The Wordsworth

Dictionary of Proverbs, Were, Hertfordschire: Wordsworth Editions

Ltd.

BERG, I., 1968, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate

celebre, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

BOLOGNE, Jean Claude, 1991, Dictionnaire

commenté des expressions d’origine biblique, Paris.

BULGĂRE, Gheorghe, (coord.), 1969, Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

COCAGNAC, Maurice, 1997, Simboluri biblice. Lexic teologic. Traducere din franceză

de Michaela Slăvescu, Bucureşti:

Humanitas.

DRAGOMIRESCU, Gheorghe, 1995, Dicţionarul figurilor de stil, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică.

ELIADE, Mircea; CULIANU, Petru, Ioan, 1990,

Dicţionar al religiilor, Bucureşti: Humanitas.

MOESCHLER, Jaques; REBOUL, Anne, 1994,



146

Dictionnaire encyclopédique de pragmatique, Paris: Seuil. Cf. şi

Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Coordonarea traducerii în română:

Carmen Vlad şi Liana Pop, Cluj:

Echinox, 1999.

MOLINIÉ, Georges, 1992, Dictionnaire de rhétorique, Paris: Librairie Générale

Française.

MORIER, Henry, 1961, Dictionnaire de Poétique et

de Rhéthorique, P.U.F., Paris. LÉON-DUFOUR, Xavier et alii (coord.), 2001,

Vocabular de teologie biblică. Traducere în română coordonată de

Francisca Băltăceanu şi Monica

Broşteanu, Bucureşti: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice (Ed.

orig. Vocabulaire de Théologie Biblique, Paris, Editions du Cref,

1970).

PARAPIRU, Teodor, 2002, Dicţionar enciclopedic de

expresii celebre, Galaţi: Editura Alma.

RAY, Alain; CHANTREAU, Sophie, 1988,

Dictionnaire des expressions et locutions, Paris.

TOMICI, Mile, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti: Saeculum E.O.

Cuvinte şi expresii biblice în limba română · Cuvinte şi expresii biblice în limba română...

Documents

Transcript of Cuvinte şi expresii biblice în limba română · Cuvinte şi expresii biblice în limba română...