«Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!”» (In 4,7).

Cuvântul Vieţii din Ianuarie 2015

“Dă-mi să beau!”

Isus lasă Iudeea şi se îndreaptă spre Galileea. Drumul îl face să traverseze Samaria.

La jumătatea zilei, sub arşiţa soarelui, obosit din cauza

drumului, se aşază la fântâna pe care patriarhul Iacob o construise cu 1700

de ani înainte.

Îi este sete, dar nu are o găleată ca să scoată apă. Fântâna are o adâncime de 35 de metri, aşa cum se vede

şi în zilele noastre.

Discipolii s-au dus în sat ca să cumpere ceva de mâncare.

Isus a rămas singur. Soseşte o femeie cu un urcior, iar el, cu modestie, îi cere de băut. Este o cerere împotriva

obiceiurilor vremii: un bărbat nu se adresează direct unei femei, mai ales dacă este o necunoscută.

Pe lângă aceasta, între iudei şi samariteni există diviziuni şi prejudecăţi religioase: Isus este

iudeu iar femeia este o samariteană. Contrastul şi chiar ura dintre cele

două popoare are rădăcini profunde, de

origini istorice, politice. Mai există o barieră între el şi ea, de tip moral: samariteana a avut mai mulţi bărbaţi iar acum trăieşte în

neregulă.

Probabil că din acest motiv nu vine să scoată apă împreună cu celelalte femei dimineaţa sau seara, ci la o oră neobişnuită ca

aceea, la amiază: ca să evite comentariile lor.

Isus nu se lasă condiţionat de nici un fel de barieră şi deschide dialogul cu străina. Vrea să intre în

inima sa şi îi cere:

“Dă-mi să beau!”

Are păstrat pentru ea un dar, darul

unei ape vii. «Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi

să bea» îl vom auzi strigând mai târziu

în templul din Ierusalim (7,37).

Apa este esenţială pentru orice tip de viaţă şi apare cu atât mai preţioasă în ambientele secetoase cum este Palestina.

Apa pe care vrea să o dea Isus este o apă „vie”, vrând să simbolizeze revelaţia unui Dumnezeu care este Tată şi este

iubire, este vorba despre Duhul Sfânt, viaţa divină pe care el a venit să ne-o aducă.

Tot ceea ce ne dă el este viu şi pentru viaţă: el însuşi este pâinea cea „vie” (cf 6,51ss), este Cuvântul care dă viaţa (cf

5,25), este pur şi simplu Viaţa (cf 11, 25-26).

Pe cruce, ne va spune tot Ioan care era martor, atunci când unul dintre soldaţi i-a lovit coasta cu o suliţă, „îndată a ieşit

sânge şi apă” (19,34): este dăruirea de sine extremă şi totală.

Dar Isus nu impune. Nu-i reproşează nici măcar convieţuirea în neregulă. El, care poate oferi totul, cere, pentru că

realmente are nevoie de darul ei.

“Dă-mi să beau!”

Isus cere pentru că este obosit, îi este sete. El, Stăpânul vieţii, se face cerşetor, fără să-şi ascundă reala sa omenitate.

Cere şi pentru faptul că ştie că dacă femeia dăruieşte, ea se va putea deschide mai uşor şi va fi gata să primească la rândul ei.

Din această cerere începe o discuţie ce cuprinde argumentări, răstălmăciri, aprofundări, la sfârşitul căreia

Isus poate să-i reveleze propria identitate. Dialogul a făcut să cadă barierele de apărare şi a dus la descoperirea

adevărului, apa pe care El a venit să o aducă.

Femeia lasă ceea ce are mai preţios în clipa aceea, urciorul, deoarece a găsit o cu totul altă bogăţie şi aleargă în sat, ca

să înceapă la rândul ei un dialog cu vecinii.

Nici ea nu impune, ci povesteşte ceea ce s-a întâmplat, îşi împărtăşeşte propria experienţă şi se întreabă despre persoana

întâlnită care i-a cerut:

“Dă-mi să beau!”

În această pagină evanghelică mi se pare că descopăr o învăţătură pentru dialogul ecumenic a cărui urgenţă ne este

amintită în fiecare an.

în această lună „Săptămâna de rugăciune pentru

unitatea creştinilor” ne face conştienţi de

diviziunea scandaloasă dintre Biserici, care

continuă de prea mulţi ani şi ne invită să

accelerăm timpurile unei comuniuni profunde care

să depăşească orice barieră, aşa cum Isus a depăşit rupturile dintre

iudei şi samariteni.

Lipsa de unitate dintre creştini este doar una din multele care ne sfâşie în cele mai variate medii cu neînţelegeri,

contraste în familie sau acolo unde locuim, tensiuni la locul de muncă, ură ascunsă faţă de emigranţi.

Barierele care adesea ne despart pot fi de tip social, politic, religios, sau pur şi simplu rod al diferitelor obiceiuri culturale

pe care nu ştim să le acceptăm.

Sunt cele care dezlănţuie conflictele dintre naţiuni şi etnii, dar şi ostilităţile în cartierul nostru.

Nu am putea, la fel ca Isus, să ne deschidem celuilalt, depăşind diversităţi şi prejudecăţi? De ce să nu ascultăm, dincolo de

modalităţile în care poate fi formulată, cererea de compasiune, de ajutor, de puţină atenţie?

Şi în cel care este de cealaltă parte, sau de altă provenienţă culturală, religioasă, socială, se ascunde un Isus

care ni se adresează cerându-ne:

„Dă-mi să beau!”

Ne amintim spontan de un alt cuvânt asemănător al lui Isus, pronunţat pe

cruce, mărturisit tot de evanghelia lui

Ioan: «Mi-e sete» (19,28). Este necesitatea

primordială, expresie a unei alte necesităţi.

În orice persoană nevoiaşă, fără ocupaţie, singură, străină, fie ea şi de un alt crez sau convingere religioasă, fie chiar

ostilă, îl putem recunoaşte pe Isus care ne spune: „Mi-e sete” şi care ne cere: „Dă-mi să beau”.

Este de ajuns să oferim un pahar cu apă, spune evanghelia, ca să avem o răsplată (cf Mt 10,42), ca să începem acel dialog

care reface frăţietatea.

Şi noi, la rândul nostru, ne putem exprima necesităţile, fără a ne ruşina că „ne este sete” şi să cerem la

rândul nostru: „dă-mi să beau”.

Va putea începe, în felul acesta, un dialog sincer şi o comuniune concretă, fără teama de diversitate, de riscul împărtăşirii

gândului nostru şi de primirea gândului celuilalt.

Făcând apel mai ales la posibilităţile celui din faţa noastră, la valorile sale prezente, chiar dacă sunt ascunse, aşa cum a făcut Isus, care a ştiut să recunoască în femeie ceva ce el nu putea

face şi anume să scoată apă.

«Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!”»

Text de Pr. Fabio Ciardi OMI

* * *

Cuvântul Vieții este tradus în 96 de limbi și ajunge la milioane de persoane

în toată lumea imprimat, prin intermediul radioului, TV sau internet.

pentru mai multe informații: www.focolare.org

* *

Varianta electronică tradusă în diferite limbi este publicată pe

www.santuariosancalogero.org