CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -...

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI

(Cererea nr. 36480/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

11 decembrie 2018

Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI 1

În cauza Lekić împotriva Sloveniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră

compusă din:

Guido Raimondi, președinte,

Angelika Nußberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Ganna Yudkivska,

Robert Spano,

Ledi Bianku,

Helen Keller,

Paul Lemmens,

Valeriu Grițco,

Faris Vehabović,

Ksenija Turković,

Jon Fridrik Kjølbro,

Stéphanie Mourou-Vikström,

Georges Ravarani,

Jovan Ilievski,

Péter Paczolay, judecători,

Boštjan Zalar, judecător ad hoc,

și Søren Prebensen, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 martie și 19 septembrie

2018,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 36480/07 îndreptată împotriva

Republicii Slovenia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ljubomir

Lekić („reclamantul”), a sesizat Curtea, la 4 august 2007, în temeiul art. 34

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de S. Zdolšek, avocat în

Ljubljana, Slovenia, apoi de A. Saccuci, avocat în Roma, Italia. Guvernul

sloven („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna

Jovin Hrastnik, procuror general.

2. În cererea sa, reclamantul s-a plâns de radierea unei societăți comerciale

cu răspundere limitată la care era asociat minoritar și de angajarea răspunderii

sale personale pentru o datorie a acestei societăți.

3. Cererea a fost atribuită Secției a patra a Curții (art. 52 § 1 din

Regulamentul Curții – „Regulamentul”). Domnul Marko Bošnjak, judecător

ales în numele Sloveniei, fiind indisponibil în cauză (art. 28 din Regulament),

președintele Secției a patra l-a desemnat pe domnul Boštjan Zalar ca


judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

Prin hotărârea pronunțată la 14 februarie 2017, o cameră a acestei secții a

declarat în unanimitate cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere

în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și inadmisibilă în ceea ce

privește celelalte capete de cerere și a constatat neîncălcarea acestui articol.

Camera a fost compusă din András Sajó, președinte, Vincent A. De Gaetano,

Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-

Stadlmayer și Boštjan Zalar, judecători, și Marialena Tsirli, grefier de secție.

La 18 septembrie 2017, admițând cererea formulată de reclamant, Colegiul

Marii Camere a decis trimiterea cauzei în fața Marii Camere (art. 43 din

Convenție).

4. Compunerea Marii Camere a fost stabilită ulterior, în conformitate cu

art. 26 § 4 și 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. La 18 decembrie

2017, Marea Cameră a respins excepțiile care fuseseră invocate de reclamant

cu privire la participarea domnului Boštjan Zalar la procedura în fața sa.

5. Ambele părțile au depus observații scrise complementare (art. 59 § 1

din Regulament). De altfel, Curtea a primit observații de la Institutul de

Management din Malta și de la Civilna iniciativa nasilno izbrisanih podjetij

(„Inițiativa civilă a societăților radiate din oficiu“), autorizate de președinte

să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 și 4

din Regulament).

6. La 14 martie 2018, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor

Omului din Strasbourg.

S-au înfățișat:

– pentru Guvern

doamnele B. JOVIN HRASTNIK,

N. PINTAR GOSENCA, agenți;

– pentru reclamant

domnul A. SACCUCCI,

doamna G. BORGNA,

domnii M. ZAMBONI, consultant,

D. LEKIĆ, consilier.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnul Saccucci, doamna

Borgna, domnul Zamboni și doamna Jovin Hrastnik, precum și răspunsurile

acestora la întrebările adresate de judecători.


ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

7. Reclamantul s-a născut în 1956 și locuiește în Ljubljana.

8. La 8 octombrie 1992, a devenit acționar la L.E., care la acea vreme era

o societate pe acțiuni de drept sloven având un capital de 2 995 250 tolari

sloveni (SIT)1. Contribuția sa se ridica la 332 805,55 SIT2, respectiv 11,11%

din capitalul social al societății, care avea nouă acționari.

9. La 2 februarie 1993, a fost angajat de L.E. ca șef al serviciului IT, fiind,

de asemenea, responsabil să acorde asistență directorului financiar la

atribuțiile sale de contabilitate.

10. La 19 februarie 1993, J. Za. și M. D., doi acționari și directori care

dețineau poziții cheie în cadrul companiei, au murit într-un accident de

mașină. J. Za., cu toate acestea, a rămas înscris ca acționar al L.E. Cât despre

M. D., acțiunile sale au fost preluate de D. D. Alți doi acționari (J. Zu. și D.

P.) au fost grav răniți, dar au rămas acționari ai L.E. În urma acestor

evenimente, reclamantul a devenit director interimar al L.E. la 29 aprilie

1993, apoi director general la 23 februarie 1995. În această calitate, era

reprezentantul societății.

11. În 1993, o societate de stat, Societatea Slovenă a Căilor Ferate, a

întreprins o acțiune civilă împotriva L.E. pentru plata a trei creanțe generate

de operațiuni comerciale, în total de aproximativ 5 000 000 SIT. În această

cauză, reclamantul a reprezentat L.E. în toate audierile cu excepția celei din

urmă, care a avut loc la 22 noiembrie 2000.

12. La 9 august 1995, un alt acționar al L.E., M.K., a murit dar a rămas

înscris ca acționar.

13. În noiembrie 1995, așa cum era obligată, L.E. s-a conformat legii din

1993 privind societățile comerciale (infra, pct. 35) și a devenit în același timp

o societate comercială cu răspundere limitată (infra, pct. 33). La acea vreme,

societatea se afla deja în lipsă de lichidități și în insolvabilitate.

14. La 6 mai 1996, adunarea generală a L.E. l-a demis pe reclamant din

funcția de director general. Ca urmare a faptului că asociații nu au numit un

nou organ de conducere așa cum impune legea (infra, pct. 37), revocarea

1. La 8 octombrie 1992, această sumă echivala cu aproximativ 32 500 ECU. Unitatea de cont

europeană (ECU) a fost utilizată de Comunitatea Europeană înainte de a fi înlocuită, la

paritate, de euro (EUR) la 1 ianuarie 1999. La 11 iulie 2006, miniștrii de finanțe din Uniunea

Europeană au adoptat o decizie care autoriza Slovenia să facă parte din zona euro din 1

ianuarie 2007 și stabilea rata de schimb aplicabilă în acest context la 239,64 tolari sloveni

pentru 1 euro. Conform acestei rate de schimb, suma respectivă reprezintă aproximativ

12 500 EUR.

2. Conform cursului de schimb curent (nota de subsol 1 supra), această sumă reprezintă

1 389 EUR.


reclamantului nu a fost inclusă în registrul societăților comerciale și persoana

în cauză a rămas înscrisă ca director general.

15. La 19 iunie 1997, la inițiativa reclamantului, adunarea generală a L.E.

a hotărât demararea procedurii de lichidare. La 23 iunie 1997, reclamantul a

depus în numele L.E. o cerere de lichidare în care declara că societatea se afla

deja în insolvabilitate de ceva timp și că suma datoriilor sale era în total de

22 393 952 SIT. La 16 iulie 1997, instanța competentă a acordat L.E. un

termen de 15 zile pentru plata taxelor, plătibile în avans, de publicare a

ordonanței de lichidare în Jurnalul Oficial, care se ridicau la 150 000 SIT3.

Reclamantul arată că anumiți asociați ai săi s-au declarat împotriva plății

acestei sume, preferând să aștepte ca instanța competentă să dispună din

oficiu lichidarea societății, conform legislației aplicabile la momentul

respectiv (supra, pct. 40).

16. La 31 iulie 1997, reclamantul a încetat să lucreze pentru L.E.

17. La 25 septembrie 1997, un alt acționar al L.E, J. Zu., a murit, dar a

rămas înscris ca acționar.

18. La 15 octombrie 1997, cererea de lichidare a L.E. a fost respinsă pe

motiv că societatea nu plătise suma în avans.

19. La 22 noiembrie 2000, instanța districtuală (Okrožno sodišče)

Ljubljana l-a condamnat pe L.E. să plătească Societății Slovene a Căilor

Ferate sumele solicitate, majorate cu dobânzi (supra, pct. 11). Reclamantul

nu a atacat hotărârea, care a rămas definitivă la 12 ianuarie 2001.

20. Informată de către autoritatea competentă că L.E., timp de 12 luni

consecutive, nu efectuase nicio operațiune în contul său bancar, instanța

districtuală Ljubljana, acționând în calitatea sa de instanță a registrului

societăților, a inițiat, la 19 ianuarie 2001, procedura de radiere a societății,

conform Legii din 1999 privind operațiunile financiare ale societăților (infra,

pct. 41-52).

21. În aceeași zi, decizia de deschidere a procedurii de radiere a fost

înregistrată în registrul societăților. A fost trimisă la adresa L.E. ce figura în

registru, dar întrucât niciunul dintre reprezentanții acesteia nu era prezent

pentru a o primi, avizul de ridicare de la oficiul poștal a fost lăsat în cutia de

scrisori. La 12 februarie 2001, decizia a fost returnată la instanța registrului

societăților, cu mențiunea că destinatarul nu se prezentase să o ridice. Prin

urmare, a fost afișată la instanță, conform legislației interne.

22. Nici L.E., nici asociații acesteia nu au contestat decizia din 19 ianuarie

2001. În consecință, la 11 mai 2001, instanța registrului societăților a dispus

radierea L.E. Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial la 30 mai 20014.

Instanța a încercat, din nou, să-l notifice L.E. expediind decizia la sediul

social al acesteia, dar i-a fost returnată la 4 iunie 2001 cu mențiunea că

destinatarul nu se prezentase pentru a o ridica. Încă o dată, decizia a fost

3. Conform cursului de schimb curent (nota de subsol 1 supra), această sumă reprezintă

626 EUR.

4. Jurnalul Oficial nr. 42/2001.


afișată la instanță. Nici L.E. și nici unul dintre asociații acesteia nu s-au

prevalat de dreptul lor de recurs, astfel încât decizia de radiere a rămas

definitivă la 17 august 2001.

23. La 25 septembrie 2001, L.E. a fost radiată din registrul societăților și

a încetat, prin urmare, să mai existe. Anunțul de radiere a fost publicat în

Jurnalul Oficial la 6 februarie 20025. La data radierii societății, 9 asociați,

între care și reclamantul, erau înscriși în registrul societăților. Reclamantul

afirmă că nu a aflat despre radierea societății sale decât la 22 decembrie 2004,

când i-a fost notificat un alt act (infra, pct. 24).

24. La 5 aprilie 2002, creditorul sus-menționat a sesizat instanța locală

Ljubljana cu o cerere de executare silită a hotărârii menționate supra, pct. 19.

La 5 iunie 2002, instanța a încuviințat executarea dispunând confiscarea și

vânzarea tuturor bunurilor mobile corporale ale reclamantului și ale celorlalți

șase asociați ai L.E.; încheierea a fost rectificată ulterior în ceea ce-i privește

pe J. Za., M. K. și J. Zu., care decedaseră (supra, pct. 10, 12 și 17). La 30

noiembrie 2004, instanța, incluzând cererea creditorului în sfera de executare,

a dispus plata creanței pe care o recunoscuse prin prelevarea directă a sumelor

datorate din salariul reclamantului și din pensiile celorlalți trei asociați ai L.E.

Ordonanța a fost comunicată reclamantului la 22 decembrie 2004.

25. La 29 decembrie 2004, reclamantul a formulat recurs împotriva

încheierii privind încuviințarea executării, reproșând instanței locale că nu a

stabilit natura atribuțiilor sale efective în cadrul societății, nici nu a admis

faptul că el era un asociat pasiv (infra, pct. 51), elemente pe care le considera

relevante pentru a nu-i angaja răspunderea în privința datoriilor societății. A

declarat, de asemenea, că creanța Societății de Căi Ferate în ceea ce privește

L.E. se născuse înainte ca el să aibă atribuții acolo. A susținut, printre altele,

că era de datoria companiei creditoare să dovedească faptul că el fusese un

asociat activ al L.E. A solicitat, în cele din urmă, suspendarea executării.

26. Prin hotărârea din 12 martie 2005, instanța locală Ljubljana a apreciat

că sarcina probei statutului de asociat pasiv revenea reclamantului și că acesta

nu a dovedit că nu fusese un asociat activ al L.E. Aceasta a stabilit că, întrucât

partea în cauză deținea 11,11% din capitalul societății, a beneficiat de

drepturile recunoscute oricărui asociat minoritar, că fusese și salariat al

societății și că participase activ la administrarea acesteia din aprilie 1993. A

observat că, în calitatea sa de director interimar, apoi de director general,

reclamantul fusese autorizat să acționeze în numele societății. A adăugat că,

și după ce demisionase din funcția de director general, reclamantul

participase activ la administrarea societății; a arătat mai cu seamă că persoană

în cauză semnase cererea de deschidere a procedurii de lichidare. În fine, a

considerat că, în calitate de asociat minoritar, reclamantul ar fi putut, și ar fi

trebuit, să propună numirea de către adunarea generală a unui nou manager,

dat fiind că dreptul intern impune ca toate societățile cu răspundere limitată

5. Jurnalul Oficial nr. 10/2002.


să aibă cel puțin un manager. Din aceste motive, instanța a respins recursul.

A respins și cererea reclamantului pentru suspendarea executării, estimând că

acesta nu demonstrase că executarea i-ar provoca un prejudiciu grav sau

ireparabil.

27. Sesizată cu recurs de către reclamant, Curtea de Apel Ljubljana a

pronunțat, la 9 februarie 2006, o hotărâre de respingere întemeiată, în esență,

pe motive similare cu cele enunțate de către prima instanță. A arătat, în

special, că Curtea Constituțională considerase că măsura prevăzută de legea

privind operațiunile financiare ale societăților, având ca efect ridicarea

vălului personalității juridice, era conformă cu principiul separației dintre

activele societății și cele ale asociaților acesteia, și că era compatibilă cu

Constituția. A considerat irelevantă problema dacă reclamantul devenise

asociat la L.E., înainte sau după nașterea creanței. A apreciat că, din

momentul în care reclamantul devenise asociat în cadrul societății, el

acceptase atât activul, cât și pasivul acesteia. În plus, a considerat că nu era

important dacă reclamantul și-a exercitat funcția de conducere a L.E. până la

dizolvarea societății. Ceea ce era determinant era că partea în cauză

participase activ la administrarea societății și că se bucurase de drepturile

conferite asociaților minoritari de art. 445 din Legea din 1993 privind

societățile comerciale (infra, pct. 37). A adăugat că, contrar art. 6 din Legea

din 1993 privind societățile comerciale, prin care s-a impus sarcina pentru

creditorii unei societăți care acuză unul sau mai mulți asociați ai acesteia

pentru abuz de personalitate juridică să probeze afirmațiile făcute (infra, pct.

34), Legea privind operațiunile financiare ale societăților a introdus o

prezumție „irefragabilă“ de răspundere solidară a asociaților unei societăți

radiate în privința datoriilor restante ale acesteia. Conform deciziei Curții

Constituționale, asociații nu puteau fi exonerați de răspunderea personală

decât dacă făceau dovada calității de asociat „pasiv“ (infra, pct. 46 și 51). În

sfârșit, curtea de apel a considerat că dacă reclamantul formulase efectiv o

cerere de lichidare, acest element era lipsit de relevanță din moment ce, la

acea dată, L.E. nu plătise suma în avans, iar cererea fusese deci respinsă

(supra, pct. 15 și 18).

28. La 5 mai 2006, reclamantul a introdus două recursuri în fața Curții

Constituționale. În primul, a argumentat că deciziile pronunțate în cadrul

procedurii de radiere angajate împotriva L.E. fuseseră comunicate numai

societății și nu lui personal. În al doilea, a contestat rezultatul procedurii de

executare inițiate împotriva sa.

29. La 31 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a respins recursul introdus

de reclamant pe tema procedurii de radiere. Hotărârea a fost comunicată

reclamantului la 5 februarie 2007. Curtea Constituțională constata că,

societatea L.E. fiind radiată, reclamantul nu putea susține niciun interes

juridic de a contesta decizia instanței registrului societăților. A apreciat, prin

urmare, că nici chiar soluționarea favorabilă a recursului constituțional nu

putea ameliora situația părții în cauză.


30. La 9 iulie 2007, Curtea Constituțională a respins ca vădit nefondat și

recursul privind procedura de executare. A considerat că instanțele inferioare

au aplicat corect situației individuale a reclamantului criteriile pe care le-a

definit ea însăși pentru a distinge asociații activi de asociații pasivi.

31. În 2010, hotărârea din 22 noiembrie 2000 a fost parțial executată prin

rețineri asupra salariului reclamantului. La 23 septembrie 2011, reclamantul

a încheiat o înțelegere cu Societatea Slovenă de Căi Ferate și i-a plătit suma

convenită. Procedura de executare îndreptată împotriva reclamantului a fost

închisă la 28 septembrie 2011. Domnul Lekić a plătit în total 32 795 EUR

Societății de Căi Ferate. Suma plătită de ceilalți asociați ai L.E. în acest sens

nu a putut fi determinată.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Legea din 1988 privind societățile comerciale6

32. Legea a intrat în vigoare în fosta Republică Socialistă Federativă

Iugoslavia, care la acea dată includea Slovenia, la 1 ianuarie 1989. Stabilea

un cadru juridic pentru proprietatea privată a întreprinderilor: autoriza

constituirea de întreprinderi private de către orice fel de investitori, cu un

capital social relativ redus. A rămas în vigoare după declararea independenței

Sloveniei în 1991 și a fost abrogată de Legea din 1993 privind societățile

comerciale (infra, pct. 33).

B. Legea din 1993 privind societățile comerciale7

33. Legea a fost promulgată după declararea independenței Sloveniei. A

fost în vigoare din 10 iulie 1993 până la 4 mai 2006. Actul normativ distingea

între două mari categorii de societăți în care, în principiu, răspunderea

membrilor nu putea fi angajată pentru obligațiile societății față de creditori:

societățile pe acțiuni (delniška družba), cotate, și societățile cu răspundere

limitată (družba z omejeno odgovornostjo), necotate. Capitalul social minim

se ridica la 6 000 000 SIT pentru societățile pe acțiuni și la 2 100 000 SIT

pentru societățile cu răspundere limitată (art. 172 și 410)8. Inițial constituită

ca societate pe acțiuni, societatea avută în vedere în speță a fost transformată

în societate cu răspundere limitată în 1995 (supra, pct. 13); în consecință,

6. Zakon o podjetjih: lege publicată la 31 decembrie 1988 în Jurnalul Oficial al Republicii

Socialiste Federative Iugoslavia nr. 77/88; modificări publicate în Jurnalul Oficial al

Republicii Socialiste Federative Iugoslavia nr. 40/89, 46/90 și 61/90.

7. Zakon o gospodarskih družbah: lege publicată la 10 iunie 1993 în Jurnalul Oficial al

Republicii Slovenia nr. 30/93; o versiune consolidată a fost publicată la 17 februarie 2005 în

Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 15/05.

8. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), aceste sume reprezintă

respectiv 25 038 EUR și 8 763 EUR.


numai regimul juridic al acestui din urmă tip de societate este prezentat mai

jos.

34. Așa cum s-a arătat mai sus, în principiu, răspunderea asociaților în

societățile cu răspundere limitată nu putea fi angajată pentru obligațiile

societății față de creditori (art. 407). Vălul personalității juridice nu putea fi

ridicat decât în situațiile următoare: utilizare abuzivă a personalității juridice

a societății de către asociați în vederea atingerii unui obiectiv a cărui urmărire

le era interzisă în calitatea lor de persoane fizice; utilizare abuzivă și

cauzatoare de prejudicii pentru creditorii săi a personalității juridice a

societății de către asociați; utilizare ilegală a activelor societății de către

asociați în scopuri personale; sau reducere a activului societății în scopuri

personale sau în folosul terților de către asociați care știau sau ar fi trebuit să

știe că societatea nu va fi în măsură să-și onoreze angajamentele (art. 6).

Examinarea acestor cauze era de competența instanțelor de drept comun.

35. De altfel, răspunderea asociaților unei societăți cu răspundere limitată

nu putea fi angajată pentru datoriile societății în cazul radierii din oficiu a

societății de către instanța competentă pentru neîndeplinirea obligației de a

respecta noile norme în termen de aproximativ 18 luni de la intrarea în vigoare

a legii [art. 580 alin. (6)]. La 9 octombrie 2002, Curtea Constituțională, prin

distincția dintre asociații implicați activ în conducerea societății și asociații

„pasivi“, a anulat parțial această dispoziție. În opinia sa, numai foștii asociați

activi ai unei societăți pot fi trași la răspundere personal pentru datoriile

contractate de aceasta (supra, pct. 51).

36. Art. 413 din lege prevedea că orice societate trebuie înscrisă în registrul

societăților de către unul dintre conducătorii săi. În temeiul art. 47, 48 și 413,

orice cerere de înscriere în registru trebuie să conțină, între altele, lista

asociaților și cuantumul aporturilor lor, precum și adresa sediului social al

societății. Mai mult, orice modificare a elementelor înscrise în registru trebuie

comunicată instanței registrului în termen de trei zile (modificări privind lista

asociaților și cuantumul aporturilor lor) sau de 15 zile (modificări privind

adresa sediului social).

37. În aplicarea art. 449, orice societate cu răspundere limitată trebuie să

aibă cel puțin un organ de conducere. Anumite decizii importante privind

administrarea și funcționarea societății (numirea organelor de conducere,

repartizarea profiturilor etc.) trebuie totuși adoptate în cadrul unei adunări

generale.. Art. 445 prevede că acționarii care dețin cel puțin o zecime din

capitalul social pot solicita convocarea unei adunări generale. În acest caz,

erau obligați să precizeze ordinea de zi a adunării și motivele convocării

acesteia. Acești asociați puteau cere înscrierea unui punct anume pe ordinea

de zi a unei adunări generale deja convocate. În plus, în temeiul art. 446,

organele de conducere ale societăților cu răspundere limitată erau obligați să

răspundă la întrebările asociaților cu privire la afacerile societății și să le

permită accesul la documentele și la registrele acesteia.


38. Dizolvarea societăților era reglementată de art. 371-398 și de art. 455-

456. În primul rând, lichidarea unei societăți putea rezulta dintr-o rezoluție

specială adoptată de societatea însăși. În acest caz, decizia trebuia aprobată

de o majoritate a acționarilor reprezentând cel puțin trei sferturi din capitalul

social. În al doilea rând, lichidarea putea fi pronunțată de instanță, mai ales în

caz de scădere a capitalului social la un nivel inferior pragului fixat de lege

sau de incapacitate a societății de a-și onora datoriile. În al treilea rând, orice

asociat care deținea cel puțin o zecime din capitalul social al societății putea

demara acțiunea în lichidare în fața instanței competente dacă aprecia că

obiectivele societății nu pot fi atinse în măsură suficientă sau dacă exista un

alt motiv rezonabil de dizolvare. În toate aceste cazuri, creditorii societății

puteau să declare lichidatorului creanțele și să obțină medierea pe activul

societății. În sfârșit, asociații puteau dizolva societatea fără a proceda la

lichidarea acesteia, cerând radierea sa din registrul societăților și anexând la

cererea lor un act notarial prin care toți declarau că societatea se achitase de

toate obligațiile, că orice litigiu eventual cu salariații fusese soluționat și că

acceptau să răspundă în solidar pentru orice datorie restantă. Spre deosebire

de procedura de lichidare descrisă mai sus, procedura de radiere nu permitea

creditorilor să invoce creanțele lor asupra societății. În schimb, aceștia puteau

depune plângere împotriva foștilor asociați ai societății în anul următor

publicării avizului de radiere în registrul societăților.

39. În baza art. 436 alin. (2), un asociat se putea retrage din societate dacă

avea motive întemeiate de a proceda astfel.

C. Legea din 1993 privind insolvența9

40. Această lege a fost în vigoare de la 1 ianuarie 1994 până la 1 octombrie

2008. În 1997, legiuitorul a modificat-o pentru a răspunde problemei create

de numărul ridicat de societăți inactive și insolvabile. O modificare din 1 iulie

1997 autoriza instanțele să deschidă din oficiu proceduri de lichidare față de

societățile care fie timp de trei luni consecutive nu plătiseră salarii, fie aveau

conturi blocate sau se aflau în lipsă de lichidități de 12 luni. Societățile

insolvabile care solicitau deschiderea procedurii de lichidare trebuiau să

plătească anticipat cheltuielile de publicare în Jurnalul Oficial a ordonanței

de lichidare. După ce s-a stabilit că procedura de lichidare din oficiu de către

instanță nu constituia un răspuns viabil la problema societăților inactive,

ținând seama de numărul important (peste 6 000 la începutul anului 1999) și

de costul ridicat pe care statul ar fi trebuit să-l suporte în acest cadru (circa

900 000 000 SIT10 potrivit lucrărilor pregătitoare care au dus la adoptarea

9. Zakon o prisilni poravnavi, stečaju in likvidaciji: lege publicată la 17 decembrie 1993 în

Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 67/93; modificări publicate în Jurnalul Oficial al

Republicii Slovenia nr. 39/97 și 52/99.

10. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), această sumă reprezintă

3 756 000 EUR.


legii privind operațiunile financiare), dispozițiile relevante au fost abrogate

de un alt amendament legislativ, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999.

D. Legea din 1999 privind operațiunile financiare ale societăților11

41. Această lege a fost în vigoare de la 23 iulie 1999 până la 15 ianuarie

2008. Introducea noi moduri de a aborda problema societăților inactive.

Legiuitorul a arătat că un mare număr de societăți comerciale private se aflau

în incapacitatea de a-și onora datoriile, ceea ce contribuia la o lipsă de rigoare

în aspectele financiare ale actelor juridice cu privire la aceste societăți și

punea creditorii acestora într-o situație precară. În fapt, rezultă din lucrările

pregătitoare desfășurate în vederea adoptării Legii privind operațiunile

financiare ale societăților că, la 28 februarie 1999, 6 587 societăți aveau

conturile înghețate de peste un an, că datoriile lor se ridicau la

84 452 000 000 SIT12 și că 6 083 dintre acestea (92%) nu aveau niciun

salariat. Prin urmare, noua lege impunea societăților să-și desfășoare afacerile

astfel încât să-și poată îndeplini întotdeauna obligațiile în timp util (art. 5). În

plus, societățile trebuiau să mențină un nivel al capitalului adaptat la volumul

și la tipurile de operațiuni și de activități desfășurate, dar și la riscurile

existente (art. 6). În această privință, conducerea fiecărei societăți trebuia să

se asigure că aceasta își desfășura afacerile conform legii și principiilor

aplicabile operațiunilor financiare (art. 8), că supraveghea în mod regulat

riscurile implicate în contextul activității sale și că lua măsurile

corespunzătoare de protecție (art. 9).

42. Dacă o societate se afla în lipsă de lichidități și nu mai era în măsură

să facă față pasivului său exigibil, conducerea acesteia trebuia să adopte

măsurile necesare pentru a reface lichiditatea și, dacă aceste măsuri nu

produceau rezultate în termen de două luni, să înceapă procedura de lichidare

(art. 12). În mod similar, dacă o societate devenea insolvabilă, activul său

fiind mai mic decât pasivul, conducerea sa avea obligația să ceară, în termen

de maximum două luni, începerea procedurii de lichidare (art. 13). În caz de

nerespectare a acestor obligații, conducătorii societății în cauză puteau fi trași

la răspundere personal pentru orice prejudiciu cauzat creditorilor ca urmare a

unei astfel de încălcări. În unele cazuri, membrii consiliului de supraveghere

și asociații ar putea fi, de asemenea, răspunzători personal pentru prejudiciile

cauzate creditorilor (art. 19-22).

43. Societățile care nu urmau procedurile prevăzute în scopul restabilirii

solvabilității sau al încetării activității în caz de insolvență trebuiau să fie

radiate din oficiu din registrul societăților, fără deschiderea prealabilă a

11. Zakon o finančnem poslovanju podjetij: lege publicată la 8 iulie 1999 în Jurnalul Oficial

al Republicii Slovenia nr. 54/99; modificări publicate în Jurnalul Oficial al Republicii

Slovenia nr. 110/99 și 31/ 07.

12. Conform cursului de schimb curent (supra, nota de subsol nr. 1), această sumă reprezintă

aproximativ 3 756 000 EUR.


procedurii de lichidare. Acest sistem a permis dizolvarea societăților fără

inventarierea activelor și fără folosirea lor pentru a rambursa creditorii.

Conform art. 25 din lege, este necesar să se deschidă o procedură de radiere

dacă, de exemplu, se poate presupune că societatea în cauză nu are niciun

activ, ceea ce se consideră ca fiind stabilit dacă, timp de 12 luni consecutive,

societatea nu a efectuat nicio operațiune în contul pe care l-a declarat.

Unitățile însărcinate cu executarea operațiunilor de plată în contul societății

aveau obligația să informeze instanța registrului societăților despre o astfel

de absență a activității în termen de o lună de la constatarea lor privind o

asemenea situație [art. 26 alin. (2)].

44. După ce au stabilit că aceste condiții erau îndeplinite, instanța

registrului societăților trebuia să deschidă din oficiu procedura de radiere.

Decizia de deschidere a procedurii se comunică societății în cauză și se înscrie

în registrul societăților (art. 29). Societatea însăși-sau unul dintre asociați sau

creditori se poate opune în termen de două luni, pentru unul dintre motivele

următoare: i) condițiile de radiere au fost stabilite eronat sau nu au fost

reunite; ii) a fost inițiată o altă procedură de dizolvare, și anume de lichidare;

sau iii) o cerere de lichidare a fost depusă în numele societății, iar solicitantul

a plătit cheltuielile în avans sau a beneficiat de o scutire în acest sens (art. 30).

45. În lipsa recursului împotriva deciziei de deschidere a procedurii de

radiere, sau în cazul respingerii recursului, instanța registrului societăților

trebuia să emită o decizie de radiere, care se comunică societății în cauză și

se publică în Jurnalul Oficial (art. 32-33). Această decizie putea fi contestată

de societate în termen de 30 de zile de la comunicare, sau de către asociați

sau creditori în termen de 30 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial

(art. 34). În lipsa recursului, sau în cazul respingerii recursului care putea fi

formulat, decizia de radiere devine definitivă, instanța radiază societatea din

registrul societăților și avizul de radiere se publică în Jurnalul Oficial (art.

35).

46. Cu scopul de a proteja creditorii societăților radiate, Legea privind

operațiunile financiare ale societăților prevedea introducerea răspunderii

personale a asociaților: potrivit art. 27 alin. (4) din această lege, coroborat cu

art. 394 din Legea din 1993 privind societățile, asociații unei societăți consimt

să fie răspunzători în mod solidar pentru restul datoriilor societății radiate.

Creditorii acesteia din urmă puteau să le solicite rambursarea creanțelor în

anul următor publicării avizului de radiere în Jurnalul Oficial.

47. Datorită amplorii urmărilor sale, Legea privind operațiunile financiare

ale societăților prevedea că dispozițiile privind măsurile menite a garanta

adecvarea capitalului și solvabilitatea societăților vor avea efect la 6 luni de

la intrarea sa în vigoare. Prevedea că data la care vor produce efecte

dispozițiile cu privire la procedura de radiere va fi și mai tardivă. Legea

dispunea mai cu seamă ca prezumția lipsei activelor să nu se aplice decât în

cazurile în care societatea în cauză nu ar fi efectuat nicio operațiune în contul


său bancar timp de 12 luni consecutive după intrarea în vigoare (23 iulie

2000).

48. Sistemul astfel introdus de Legea privind operațiunile financiare ale

societăților a fost atacat în fața Curții Constituționale de numeroși foști

asociați ai societăților radiate. La 9 octombrie 2002, instanța constituțională

a respins parțial cererea acestora (decizia nr. U-I-135/00), hotărând că măsura

radierii unei societăți inactive și fără niciun activ nu era contrară Constituției.

Reținând că societățile inactive economic nu desfășurau niciun fel de

activitate comercială, nu generau niciun venit și nu făceau nicio plată și că,

de altfel, situația lor financiară nu era cunoscută creditorilor, care puteau

presupune că acestea dispuneau de un minimum de active, Curtea

Constituțională a considerat că aceste societăți reprezentau o amenințare

pentru securitatea operațiunilor juridice, ca și pentru creditori.

49. De asemenea, recurenții au susținut că nu au fost în măsură să-și

protejeze drepturile în cadrul procedurii de radiere, întrucât deciziile de

deschidere și de radiere nu li se comunicaseră personal. Răspunzând acestui

argument, Curtea Constituțională a considerat că, alături de publicarea

avizului în registrul societăților al instanței sau în Jurnalul Oficial,

comunicarea acestor acte societății în cauză avusese un caracter suficient.

Observând că măsura contestată se aplica unor forme diverse de societăți,

dintre care unele aveau numeroși asociați sau acționari, a apreciat că o

comunicare personală a deciziilor ar cere prea mult timp și ar fi chiar

imposibilă în anumite cazuri.

50. În ceea ce privește răspunderea personală a foștilor asociați, Curtea

Constituțională a confirmat că, în principiu, aceștia puteau să se aștepte în

mod legitim ca răspunderea lor pentru pasivele societății să nu depășească

cuantumul aporturilor lor. Cu toate acestea, a subliniat că societățile au

obligația de a se asigura ca suma capitalului lor social să fie adaptată la natura

activității lor și să nu scadă sub pragul legal. A menționat că societățile cu

capital social insuficient erau mult mai slabe din punct de vedere economic

decât cele aflate în conformitate cu legea și că puneau astfel în pericol

securitatea operațiunilor juridice în general. Curtea Constituțională a

continuat:

„[...]

37. Ținând seama de cele de mai sus, ridicarea vălului personalității juridice era

efectiv măsura care oferea cel mai înalt grad de protecție posibilă a proprietății juridice

amenințate, a creditorilor și a securității operațiunilor juridice în general. Creșterea

răspunderii asociaților avea motive imperative de interes general (protejarea

creditorilor). Creșterea a fost anunțată în avans, iar activarea sa în cazuri concrete

depinde în întregime de elemente care sunt de resortul societăților și/sau al asociaților

acestora. Ambele categorii au avut suficient timp pentru a se adapta la noile norme și a

evita deteriorarea situației lor juridice. În consecința, ridicarea vălului personalității

juridice din motivele prezentate mai sus nu constituie o încălcare a principiului statului

de drept.

[...]


49. [...] Într-adevăr, necesitatea protecției sporite acordate creditorilor este cu atât mai

justificată în cadrul legii privind operațiunile financiare ale societăților, cu cât aceasta

nu prevede nicio procedură de reparații acordate creditorilor în caz de dizolvare, iar în

caz de supraîndatorare potențială, nicio procedură care să permită cel puțin punerea în

practică a regimului de răspundere aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată

(care prevede rambursarea creanțelor din activul societății și tratamentul egal al

creditorilor).

[...]”

51. Curtea Constituțională a recunoscut totuși diversitatea situațiilor, în

drept și în fapt, ale asociaților societăților radiate și a stabilit o distincție între

asociații „activi“, care puteau influența funcționarea societății, și asociații

„pasivi“, care nu se bucurau de o astfel de putere. A validat legislația în

măsura atunci când aceasta se aplica celor dintâi, dar a anulat-o în măsura în

care îi viza pe cei din urmă. Conform acestei decizii, instanțele chemate să

hotărască asupra răspunderii personale a foștilor asociați sau acționari

trebuiau, prin urmare, să stabilească în primul rând pentru fiecare în parte

dacă exercitase o influență asupra activităților societății în cauză. Trebuiau

să-și întemeieze evaluarea pe mai multe elemente, între care tipul de societate

(societate pe acțiuni sau societate cu răspundere limitată), calitatea fiecărui

asociat sau acționar (persoană fizică sau persoană juridică) și relațiile interne

dintre ei. De asemenea, se puteau baza pe criteriile de ordin general definite

de Legea din 1993 privind societățile referitor la ridicarea vălului

personalității juridice (supra, pct. 34). Cu privire la distincția dintre societățile

pe acțiuni și societățile cu răspundere limitată, astfel cum era L.E., Curtea

Constituțională s-a exprimat astfel:

„44. Asociații societăților cu răspundere limitată sunt într-o situație diferită în ceea ce

privește administrarea societății. [...] În general, [o societate cu răspundere limitată]

numără mai puțini asociați care au legături strânse cu aceasta decât o societate pe

acțiuni, al cărei consiliu de administrație se bucură de o autonomie mai mare și a cărei

adunare generală joacă un rol mai puțin important. Organul de conducere al societății

cu răspundere limitată este subordonat asociaților, care îl numesc și îl revocă. De

asemenea, asociații beneficiază de dreptul de acces la informațiile și la registrele

societății, fapt care le permite să ia parte la administrarea acesteia în mod responsabil.

Prin lege și prin contractul care îi leagă de societatea lor, asociații beneficiază de dreptul

fundamental de a o administra. Acest drept le aparține cu titlu individual, iar adunarea

generală, organ a cărui existență nu este obligatorie, reprezintă doar un mijloc printre

altele de adoptare a deciziilor. Una dintre obligațiile lor principale este menținerea

valorii capitalului social [notă de subsol: îndatorirea societăților de a asigura menținerea

valorii capitalului social are scopul de a evita ca unele societăți să ajungă într-o situație

de subcapitalizare. Ridicarea vălului personalității juridice este o sancțiune care poate

fi decisă în privința asociaților unei societăți subcapitalizate].“

52. Apreciind că aducea atingere mai multor principii ale dreptului

societăților și că avea efecte negative importante asupra situației foștilor

asociați ai societăților radiate, legiuitorul a decis, în 2007, să modifice Legea

privind operațiunile financiare ale societăților și să exonereze asociații de

răspunderea personală pentru datoriile societăților lor. În noua sa versiune,


legea dispunea ca toate procedurile judiciare și administrative în curs, prin

care creditorii societăților radiate căutau să-și recupereze datoriile de la foștii

asociați, să fie închise din oficiu. Unii creditori, care inițiaseră acțiuni

împotriva asociaților societăților radiate și care se aflau acum pe punctul de a

pierde orice posibilitate de a-și recupera creanțele, au formulat recurs

împotriva noii legislații. La 21 iunie 2007, Curtea Constituțională a admis

cererea și a anulat dispozițiile contestate, considerând că acestea nu asigurau

creditorilor un nivel adecvat de protecție (Decizia nr. U-I-117/07). Instanța s-

a exprimat, în special, după cum urmează (pct. 15-17 din decizie):

„[...]

15. [...] În absența lichidării, scutirea asociaților activi de răspunderea lor nelimitată

în solidar, astfel cum prevede [modificarea atacată], înseamnă că în cazul radierii nu

este prevăzută nicio procedură pentru ca să poată fi aplicat cel puțin regimul de

răspundere aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată (care prevede

rambursarea creanțelor din activul societății și tratamentul egal al creditorilor).

16. Guvernul susține că creditorii au posibilitate de a-și proteja drepturile prin alte

mijloace, și anume formulând o cerere de lichidare. Din momentul în care, totuși, a fost

inițiată procedura de radiere, nu mai este posibilă depunerea unei cereri de lichidare.

[...]

17. Curtea Constituțională a concluzionat, în consecință, că, pentru cazurile de

dizolvare prin radiere fără lichidare, legiuitorul nu a prevăzut o procedură anume care

să garanteze... protecția creditorilor societății în cauză [...].

[...]”

E. Legea din 2007 privind operațiunile financiare și insolvența13

53. Adoptată pentru a înlocui Legea privind operațiunile financiare ale

societăților, această lege este în vigoare de la 15 ianuarie 2008. Prevede în

continuare, însoțind-o de condiții ușor diferite, posibilitatea de a radia o

societate din registrul societăților fără deschiderea prealabilă a procedurii de

lichidare.

F. Legea din 2011 privind răspunderea asociaților și a acționarilor

pentru angajamentele subscrise de societățile lor14

13. Zakon o finančnem poslovanju, postopkih zaradi insolventnosti in prisilnem prenehanju:

lege publicată la 31 decembrie 2007 în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 126/07; o

versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 13/14 și

modificări ulterioare au fost publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Slovenia nr. 10/15 și

în nr. 27/16.

14. Zakon o postopkih za uveljavitev ali odpustitev odgovornosti družbenikov za obveznosti

izbrisanih gospodarskih družb: lege publicată la 2 noiembrie 2011 în Jurnalul Oficial

nr. 87/11.


54. Această lege este în vigoare de la 17 noiembrie 2011. Din moment ce,

similar versiunii modificate a Legii privind operațiunile financiare ale

societăților (supra, pct. 52), exonera foștii asociați ai societăților radiate de

orice răspundere personală pentru datoriile societăților lor, Curtea

Constituțională a fost solicitată din nou să stabilească dacă legea păstra un

just echilibru între interesele foștilor asociați ai societăților radiate și cele ale

creditorilor. Instanța constituțională a constatat că, în cazurile în care creanța

ar fi fost recunoscută printr-o decizie judecătorească sau ar face obiectul unei

proceduri judiciare în curs, în mod similar cu cele în care creditorul nu ar fi

inițiat încă acțiunea împotriva foștilor asociați ai societății radiate, dar ar

putea avea așteptări legitime că o poate face, nu exista niciun motiv admisibil

din punct de vedere constituțional pentru a aduce atingere drepturilor

dobândite ale creditorului. Cu toate acestea, a admis scutirea în favoarea

asociaților societăților radiate după intrarea în vigoare a legii.

G. Legea din 2018 privind suspendarea pronunțării în procedurile

inițiate împotriva asociaților societăților radiate15

55. Intrată în vigoare la 27 aprilie 2018, legea prevede suspendarea, în

așteptarea soluționării cauzei de față, a tuturor procedurilor inițiate împotriva

asociaților societăților radiate în temeiul Legii privind operațiunile financiare

ale societăților sau al Legii din 2007 privind operațiunile financiare și

insolvabilitatea. În cazul în care Curtea consideră în mod definitiv că nu a

existat o încălcare a Convenției, procedurile suspendate vor fi reluate.

III. DREPT COMPARAT

56. Atât părțile, cât și Institutul de Management din Malta au oferit

informații cu privire la modul în care aspectul răspunderii asociaților

societăților cu răspundere limitată pentru datoriile societăților lor este

reglementată în cele cinci foste republici ale fostei RFSI16 altele decât

Slovenia (Bosnia și Herțegovina, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei, Muntenegru și Serbia), în Austria, în Republica Cehă, în

Estonia, în Germania, în Italia, în Malta, în Polonia, în România, în Rusia, în

Suedia și în Regatul Țărilor de Jos. În cele mai multe dintre aceste țări (mai

cu seamă în toate fostele republici ale fostei RFSI), dreptul intern (legislație

sau jurisprudență) prevăd ridicarea vălului personalității juridice în cazul

15. Zakon o prekinitvi postopkov proti družbenikom izbrisanih družb: lege publicată la 26

aprilie 2018 în Jurnalul Oficial nr. 30/18.

16. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia includea șase republici – Bosnia și

Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Slovenia –, precum și două

provincii autonome, Kosovo și Voivodina. A fost dizolvată în 1991/1992 (a se vedea Avizul

nr. 11 emis de Comisia de arbitraj a Conferinței internaționale pentru pace în Iugoslavia –

„Comisia Badinter“).


folosirii abuzive a acesteia. Motivele ridicării vălului personalității juridice

sunt similare celor enunțate la art. 6 din Legea slovenă din 1993 privind

societățile (supra, pct. 34): utilizare abuzivă a personalității juridice a

societății de către asociați în vederea atingerii unui obiectiv a cărui urmărire

le era interzisă în calitatea lor de persoane fizice; utilizare abuzivă și

cauzatoare de prejudicii pentru creditorii săi a personalității juridice a

societății de către asociați; utilizare ilegală a activelor societății de către

asociați în scopuri personale; reducere a activului societății în scopuri

personale sau în folosul terților de către asociați care știau sau ar fi trebuit să

știe că societatea nu va fi în măsură să-și onoreze angajamentele.

Mai mult, în Serbia, asociații care dețineau o participație de control într-o

societate cu răspundere limitată radiată din oficiu de către instanță sunt

răspunzători pentru datoriile acesteia, chiar dacă nu au folosit în mod abuziv

personalitatea sa juridică.

ÎN DREPT

57. Reclamantul vede în faptul că autoritățile nu i-au comunicat personal

deciziile pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. o

încălcare a dreptului său de acces la o instanță, astfel cum este garantat de

art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui pasaje relevante sunt redactate după cum

urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită

de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil […]”

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge, pe de altă parte, în esență,

că a fost considerat răspunzător pentru o datorie a societății L.E. Art. 1 din

Protocolul nr. 1 este redactat astfel:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care

le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI ÎN FAȚA MARII CAMERE

58. Guvernul susține că, în speță, Curtea ar trebui să se axeze exclusiv pe

aspectul radierii L.E. Apreciază că plângerea reclamantului privind angajarea

răspunderii sale pentru o datorie a L.E. trebuia mai degrabă să fie examinată


în cadrul unei alte cereri (nr. 3292/08) depusă de persoana în cauză în temeiul

Convenției și în legătură cu care declară că nu a primit încă o comunicare.

59. Reclamantul nu se pronunță cu privire la acest aspect.

60. Curtea a declarat în mod repetat că respectiva „cauză” trimisă în fața

Marii Camere include toate aspectele cererii pe care Camera le-a examinat în

hotărârea acesteia [K. și T. împotriva Finlandei (M)C, nr. 25702/94,

pct. 140-141, CEDO 2001-VII]. Desigur, reclamantul a formulat două cereri

în fața Curții și și-a prezentat capătul de cerere legat de angajarea răspunderii

sale în mod mai detaliat în cea de-a doua cerere. Acest capăt de cerere era

însă formulat, de asemenea, în cererea aflată la originea prezentei cauze și i-

a fost comunicat guvernului pârât, iar Camera l-a examinat în hotărârea

acesteia. În consecință, Marea Cameră are, de asemenea, competența de a

soluționa cauza.

II. CU PRIVIRE LA EXCEPȚIILE PRELIMINARE RIDICATE DE

GUVERN

A. Cu privire la procedura de radiere a L.E.

1. Argumentele părților

61. Guvernul susține că un recurs constituțional nu este un recurs efectiv

referitor la procedura de radiere și că nu putea să declanșeze deschiderea unui

nou termen de 6 luni pentru a sesiza Curtea. Guvernul susține, în această

privință, că procedura de radiere angajată împotriva L.E. și procedura de

executare inițiată ulterior împotriva reclamantului erau independente în

totalitate una de cealaltă. Explică faptul că, în mod contrar față de procedura

de radiere, procedura de executare nu a fost inițiată din oficiu de către

instanță, ci la cererea unui creditor al L.E. Adaugă faptul că soluționarea

procedurii de executare nu ar fi putut influența procedura de radiere: chiar

dacă instanța de executare ar fi recunoscut calitatea de asociat pasiv a

reclamantului (ceea ce l-ar fi exonerat pe cel în cauză de răspundere), L.E. nu

putea fi reintegrată în registru.

62. Reclamantul susține că, în ceea ce îl privește, un recurs constituțional

este, în principiu, o cale de atac efectivă și face trimitere la constatarea

Camerei, conform căreia Curtea Constituțională nu i-a respins contestațiile ca

tardive.

2. Motivarea Curții

63. Conform art. 35 § 4 din Convenție, Curtea poate „în orice stadiu al

procedurii” să respingă o cerere pe care o consideră inadmisibilă. În

consecință, chiar în stadiul examinării pe fond a unei cereri, aceasta poate

reexamina o decizie de admisibilitate dacă, în opinia sa, cererea ar fi trebuit

declarată inadmisibilă pentru unul dintre motivele enumerate în primele trei


paragrafe ale art. 35 din Convenție [Azinas împotriva Ciprului (MC),

nr. 56679/00, pct. 32, CEDO 2004-III și Sabri Güneș împotriva Turciei (MC),

nr. 27396/06, pct. 28-31, 29 iunie 2012]. Rezultă că Marea Cameră este

competentă pentru a examina respectarea regulii celor 6 luni.

64. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 § 1 își propune să asigure

securitatea juridică, garantând posibilitatea ca acele cauze care ridică întrebări

cu privire la Convenție să fie examinate într-un termen rezonabil și să nu

existe posibilitatea ca deciziile pronunțate să poată fi retrimise în instanță pe

termen nedefinit. Marchează limita în timp a controlului întreprins de

organele Convenției și indică atât persoanelor particulare, cât și autorităților,

termenul după expirarea căruia nu se mai poate exercita acest control. (Sabri

Güneș, citată anterior, pct. 39-40)

65. Regulile enunțate la art. 35 § 1 privind epuizarea căilor de atac interne

și termenul de 6 luni sunt strâns legate, întrucât nu numai că figurează în

același articol, dar, în plus, sunt exprimate în aceeași teză, a cărei construcție

gramaticală implică o astfel de corelație. Astfel, în general, termenul de 6 luni

începe să curgă de la data deciziei definitive pronunțate în cadrul procesului

de epuizare a căilor de atac interne. Cu riscul de a nu respecta principiul

subsidiarității, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat în sensul că i s-ar cere

reclamantului să sesizeze Curtea cu cererea sa înainte ca situația în discuție

să fi fost obiectul unei hotărâri definitive la nivel intern. Cu scopul realizării

acestei dispoziții, numai acțiunile normale și eficiente pot totuși fi luate în

considerare, deoarece un reclamant nu poate amâna termenul limită strict

impus de Convenție în încercarea de a trimite cereri inadecvate sau abuzive

unor instanțe sau instituții care nu dispun de puterea sau de competența

necesare pentru a acorda, în baza Convenției, o reparație efectivă în ceea ce

privește plângerea în cauză [a se vedea, printre multe altele, Lopes de Sousa

Fernandes împotriva Portugaliei (MC), nr. 56080/13, pct. 130-132, 19

decembrie 2017]. Reiese că, dacă reclamantul face uz de o cale de atac fără

șanse de succes, decizia cu privire la această acțiune nu se poate lua în seamă

la calcularea termenului de 6 luni [Jeronovičs împotriva Letoniei (MC), nr.

44898/10, pct. 75, 5 iulie 2016].

66. Camera a respins excepția Guvernului privind termenul de 6 luni

motivând că sesizarea Curții fusese făcută în cele 6 luni care au urmat după

comunicarea deciziei Curții Constituționale privind procedura de radiere .

67. Curtea reamintește că reclamanții din cauzele slovene sunt, în

principiu, obligați să formuleze un recurs constituțional înainte să sesizeze

Curtea [Kurić și alții împotriva Sloveniei (MC), nr. 26828/06, pct. 296,

CEDO 2012 (extrase)]. În speță, decizia Curții Constituționale de respingere

a recursului formulat de reclamant a fost pronunțată la 31 ianuarie 2007 și

comunicată persoanei în cauză la 5 februarie 2007. Reclamantul a depus

cererea în fața Curții la 4 august 2007, adică în termen de 6 luni de la

notificarea deciziei Curții Constituționale.


68. Curtea a reținut că reclamantul a avut cunoștință de decizia de radiere

la 22 decembrie 2004 și că a formulat un recurs constituțional împotriva

acestei decizii la 5 mai 2006. Curtea nu poate specula dacă recursul

constituțional al reclamantului era tardiv din perspectiva dreptului intern, nici

dacă era din acest motiv sortit eșecului, deoarece Curtea Constituțională nu l-

a respins pentru caracterul tardiv (supra, pct. 29). Nu poate, prin urmare, să

accepte argumentul care afirmă că recursul constituțional trebuie ignorat în

calcularea termenului de 6 luni pentru a sesiza Curtea.

69. În consecință, Curtea respinge această excepție preliminară.

B. Cu privire la procedura de executare împotriva reclamantului

1. Argumentele părților

70. Guvernul susține că, din moment ce a făcut un compromis cu creditorul

său în 2011 și a plătit suma convenită, reclamantul nu se poate considera o

victimă.

71. Reclamantul nu a formulat observații asupra acestui punct special.

2. Motivarea Curții

72. Curtea observă că, în hotărârea Camerei, excepția Guvernului privind

calitatea de victimă a reclamantului a fost respinsă pe motiv că, înainte de a

face compromisul, partea în cauză folosise toate căile de atac interne aflate la

dispoziția sa pentru a contesta angajarea răspunderii pentru datoria în cauză.

Mai mult, acesta introdusese în fața Curții cererea aflată la originea prezentei

cauze. Așa cum explicase, termenii tranzacției îi erau mai favorabili decât

răspunderea care decurgea din dreptul intern și cu unicul scop de a evita un

prejudiciu mai mare decât acceptase la încheierea tranzacției. Curtea

consideră că nu există niciun motiv pentru a nu lua în considerare acest

raționament. În fapt, doar pentru că reclamantul îndeplinise obligația care îi

era impusă, acesta nu era privat de calitatea de victimă în sensul art. 34 din

Convenție.

73. În consecință, Curtea respinge această excepție preliminară.

III. CU PRIVIRE LA FOND

A. Hotărârea Camerei

74. Camera a apreciat că angajarea răspunderii reclamantului pentru plata

datoriilor societății L.E. ar putea fi considerată drept o măsură destinată să

sancționeze persoana în cauză pentru neîndeplinirea, în calitatea sa de asociat

care exercită o influență asupra activităților societății, a obligațiilor care îi

reveneau. Așadar, a constatat că măsura contestată făcea parte din

reglementarea de către stat a funcționării pieței, a practicilor societăților și a


gestionării proprietății acestora. Totuși, luând în considerare și plângerea

privind procedura de radiere, a decis să examineze cauza prin prisma

standardului general stabilit de art. 1 din Protocolul nr. 1.

75. În ceea ce privește aspectul legalității, Camera a concluzionat că

„regula stabilită de Legea privind operațiunile financiare ale societăților și

modificată de Curtea Constituțională era suficient de accesibilă și de

previzibilă și că, prin urmare, măsura contestată avea un temei legal suficient

în dreptul sloven pentru a îndeplini cerințele de la art. 1 din Protocolul nr. 1“.

Pe de altă parte, pe baza concluziei sale că reclamantul ar fi putut participa

efectiv la procedura de radiere dacă ar fi dat dovadă de diligența la care era

obligat, Camera a aprobat abordarea pragmatică adoptată de autoritățile

naționale în ceea ce privește comunicarea documentelor în cadrul

procedurilor de radiere, mai ales că sistemul prevedea termene relativ lungi

pentru contestarea deciziilor de deschidere a procedurilor de radiere, dar și a

deciziilor de radiere. Camera a constatat că procedura de radiere oferea

reclamantului suficiente garanții procedurale și răspundea, prin urmare,

cerinței de legalitate de la art. 1 din Protocolul nr. 1.

76. În opinia Camerei, Legea privind operațiunile financiare ale

societăților avea drept scop restabilirea stabilității pe piața comercială și

urmărea deci un scop legitim.

77. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii în litigiu, Camera a

considerat că încălcarea de către L.E. a dreptului societăților și a principiilor

unei guvernanțe sigure cerea un răspuns puternic din partea autorităților, care

au putut astfel în mod legitim să angajeze răspunderea personală a asociaților

care ar fi comis nereguli în cadrul funcționării societății. În acest sens, a

menționat mai ales starea de subcapitalizare a societății, insolvența sa

prelungită și lipsa de acțiune a conducerii (a se vedea, în special, pct. 122-128

din hotărârea Camerei). De altfel, a observat că scăderea sub pragul legal a

capitalului societății, apoi desființarea acesteia, ca și caracterul cu totul tardiv

al cererii de deschidere a procedurii de lichidare, au avut repercusiuni

negative importante asupra situației creditorului societății. A concluzionat că

„ținând seama de ampla marjă de apreciere de care dispun statele contractante

în materie de politică economică, [...] măsura contestată nu reprezenta pentru

reclamant o sarcină individuală exagerată în împrejurările excepționale ale

cauzei.“ A declarat, prin urmare, că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr.

1.

B. Argumentele părților

1. Reclamantul

78. Așa cum s-a arătat mai sus, reclamantul se plânge de încălcarea

dreptului său de acces la o instanță astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din

Convenție, prin omisiunea autorităților de a-i comunica personal deciziile


pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. Acesta susține că

adresa domiciliului său care figura în registrul societăților era exactă. Ca

dovadă, actele legate din procedura civilă care opunea Societatea Slovenă a

Căilor Ferate și L.E. i-au fost notificate la respectiva adresă fără nicio

problemă (supra, pct. 11). În consecință, în opinia sa, nu exista nicio

justificare pentru notificarea doar către L.E. a deciziilor pronunțate în

procedura de radiere, știind că la acel moment L.E. își încetase activitatea de

4 ani. Și reclamantul face trimitere la mai multe hotărâri în care Curtea ar fi

constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție pentru lipsa notificării personale,

între care Díaz Ochoa împotriva Spaniei (nr. 423/03, 22 iunie 2006), S.C.

Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României (nr. 37576/05, 8 ianuarie

2013), Zavodnik împotriva Sloveniei (nr. 53723/13, 21 mai 2015) și Aždajić

împotriva Sloveniei (nr. 71872/12, 8 octombrie 2015).

79. Reclamantul susține, în plus, că angajarea răspunderii sale personale

pentru o datorie a L.E. în cadrul procedurii de executare inițiate împotriva sa

de Societatea Slovenă a Căilor Ferate se interpretează ca o ingerință în

exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1. Mai precis, vede aici o măsură de reglementare a utilizării

bunurilor, în sensul paragrafului al doilea al acestui articol. Totuși, solicită

Curții să examineze plângerea întemeiată pe angajarea răspunderii sale într-

un context mai amplu, în lumina normei generale stabilite de art. 1 din

Protocolul nr. 1, ținând seama, în special, de decizia de radiere a societății

L.E. pronunțată en 2001.

80. Reclamantul susține că dreptul intern nu era suficient de precis și de

previzibil și că măsura contestată era, din acest motiv, ilegală. În ceea ce

privește cerința de previzibilitate, explică faptul că, la momentul intrării în

vigoare a Legii privind operațiunile financiare ale societăților, nu era evident

că răspunderea sa personală ar fi putut, în definitiv, să fie angajată în privința

oricărei datorii a L.E. Potrivit acestuia, de fapt, Legea privind operațiunile

financiare ale societăților nu prevedea explicit o astfel de posibilitate, ci se

mulțumea să trimită la un alt text: conform art. 27 alin. (4) din lege, se

prezuma că asociații unei societăți radiate în temeiul Legii privind

operațiunile financiare ale societăților prezentaseră declarația prevăzută de

art. 394 alin. (1) din Legea din 1993 privind societățile, care dispunea că o

societate putea fi radiată la cererea asociaților fără a fi necesară solicitarea

deschiderii unei proceduri de lichidare din moment ce aceștia, prin act

notarial, declarau că societatea se achitase de toate obligațiile, că orice litigiu

eventual cu salariații fusese reglat și că acceptau să fie trași la răspundere în

solidar pentru orice datorie restantă a societății. În ceea ce privește cerința de

precizie, reclamantul consideră că criteriile stabilite de Curtea Constituțională

în decizia sa din 2002 nu erau deloc clare. Adaugă faptul că regimul în litigiu

de răspundere personală a asociaților pentru datoriile societăților radiate

făcuse obiectul mai multor reforme, ceea ce contribuise, în opinia sa, la

crearea situației confuze.


81. Apreciind că legislația contestată nu urmărea niciun scop legitim,

reclamantul susține că, în speță, nu este necesar ca statului pârât să i se acorde

o marjă de apreciere largă. Consideră că trebuie să se facă distincție între

prezenta cauză și cauzele Berger-Krall și alții împotriva Sloveniei (nr.

14717/04, 12 iunie 2014) și Jahn și alții împotriva Germaniei (MC),

(nr. 46720/99 și alte 2, CEDO 2005-VI), care aveau drept obiect, respectiv,

drepturile de ocupare în legătură cu apartamente în proprietate colectivă

situate în fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia („fosta RFSI“) și

contextul unic al reunificării Germaniei.

82. În sfârșit, acesta susține că măsura în litigiu era disproporționată.

Referindu-se la hotărârea Agrotexim și alții împotriva Greciei (24 octombrie

1995, pct. 66, seria A nr. 330 A) și la mai multe decizii ulterioare, acesta

susține că, în conformitate cu jurisprudența Curții, ridicarea vălului

personalității juridice nu se justifică decât în circumstanțe excepționale,

absente , în opinia sa, în speță. Invocând hotărârea pronunțată de Curtea de

Justiție a Uniunii Europene la 21 octombrie 2010 în cauza Idryma Typou AE

împotriva Ypourgos Typou kai Meson Mazikis Enimerosis (C-81/09,

ECLI:EU:C:2010:622), acesta consideră că măsura contestată este, de

asemenea, contrară principiilor fundamentale ale dreptului societăților

aplicabil în Uniunea Europeană. Solicită Curții să aplice jurisprudența

Vaskrsić (Vaskrsić împotriva Sloveniei, nr. 31371/12, 25 aprilie 2017) și să

formuleze concluzia că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în pofida

relativei sale pasivități față de soarta societății L.E. și a datoriilor sale restante.

Susține că a acționat fără rea-credință și apreciază că acesta este un element

determinant. În acest sens, specifică faptul că a încercat să obțină dizolvarea

L.E. prin inițierea unei proceduri de lichidare, dar că nu a reușit în încercarea

sa, din cauză că L. E. nu a fost în măsură să-și asume costul. De asemenea,

consideră că echilibrul just între interesul general și drepturile sale de

proprietate a fost distrus de obligația care i s-a impus de a aduce dovada

statutului de asociat „pasiv“ pe care o revendica. Acesta adaugă că, în orice

caz, nu a ocupat un post de conducere în cadrul L.E. decât timp de

aproximativ 2 ani, ceea ce nu era suficient, în opinia sa, pentru a-l obliga să

răspundă personal pentru datoriile societății. Explicând că Societatea Slovenă

a Căilor Ferate și-a recuperat creanța integral și că lui nu i-a rămas nimic,

consideră că măsura în litigiu era profund nedreaptă. Prin urmare, consideră

că a trebuit să suporte o povară exagerată.

2. Guvernul

83. În ceea ce privește argumentul reclamantului întemeiat pe afirmația

conform căreia a fost ținut departe de procedura de radiere, Guvernul susține

că persoana în cauză a avut o posibilitate echitabilă de a lua parte la aceasta,

chiar dacă nici decizia de deschidere a procedurii și nici decizia de radiere nu

i-au fost notificate personal. Arată că, în conformitate cu practica obișnuită,

cele două decizii au fost notificate în mod corespunzător la adresa sediului


social al L.E. Adaugă faptul că decizia de a deschide o procedură de radiere

a fost înscrisă în registrul societăților, care era ușor de consultat de către

public, și că decizia de radiere a fost publicată în Jurnalul Oficial. În opinia

sa, reclamantul și ceilalți asociați ai L.E. puteau astfel să ia cunoștință de

fiecare dintre aceste decizii în două moduri diferite, dacă ar fi avut toată

diligența necesară. Guvernul invocă în plus lungimea termenelor – 2 luni în

primul caz și 30 de zile în al doilea caz – în care era posibil să se conteste

deschiderea unei proceduri de radiere sau să se formuleze recurs împotriva

deciziei de radiere. Guvernul face trimitere, de altfel, la motivarea Curții

Constituționale a Sloveniei, și anume că notificarea tuturor asociaților unei

societăți inactive privind deciziile din cadrul unei proceduri de radiere ar cere

prea mult timp, și ar fi chiar imposibilă în anumite cazuri, ținând seama de

numărul de persoane implicate și de faptul că societățile nu declarau toate

modificările relevante la instanța registrului societăților (supra, pct. 49). J.

Za., M. K. și J. Zu. ar fi rămas astfel înscriși ca acționari ai L.E. după moartea

lor (supra, pct. 10, 12 și 17) și reclamantul ar fi rămas înscris ca director

general al L.E. după revocare (supra, pct. 14).

84. Guvernul susține, de asemenea, că angajarea răspunderii personale a

reclamantului pentru o datorie a L.E. se interpretează ca o măsură de

reglementare a utilizării bunurilor, în sensul paragrafului al doilea al art. 1 din

Protocolul nr. 1. În ceea ce privește legalitatea măsurii, susține că dispozițiile

aplicabile din dreptul intern erau accesibile, clare și previzibile. Se referă în

acest sens la mai multe decizii în care criteriul stabilit de Curtea

Constituțională ar fi fost aplicat sistematic. Instanțele interne ar fi hotărât că

asociații care dețineau cel puțin 10% din capitalul social al unei societăți

radiate trebuiau să răspundă personal pentru datoriile societății, dar că

asociații care dețineau o parte mai mică nu puteau fi trași astfel la răspundere.

În ceea ce privește argumentul reclamantului, conform căruia regimul de

răspundere personală în litigiu făcuse obiectul mai multor reforme, Guvernul

arată că acestea sunt ulterioare încheierii procedurii de executare incriminate

și că nu sunt așadar relevante.

85. Guvernul susține, de asemenea, că legislația criticată era în

conformitate cu interesul general. Indică faptul că datele oficiale luate în

considerare în pregătirea Legii privind operațiunile financiare ale societăților

arătau că, la 28 februarie 1999, 6 587 societăți aveau conturile înghețate de

peste un an, că datoriile lor se ridicau la 84 452 000 000 SIT și că 6 083 dintre

acestea (92%) nu aveau niciun salariat. Explică faptul că singura soluție la

dispoziția autorităților slovene la acel moment era să deschidă din oficiu

procedura de lichidare, dar că aceasta ar fi durat 30 de ani și ar fi costat statul

900 000 000 SIT. Curtea Constituțională ar fi apreciat, de altfel, că măsura în

litigiu urmărea protejarea creditorilor și securizarea operațiunilor juridice în

general și că era, astfel, conformă interesului general (supra, pct. 48 și 50).

86. În sfârșit, Guvernul susține că măsura în litigiu era proporționată. În

calitatea sa de director al societății, reclamantul avea obligația fie de a se


asigura că societatea dispunea de lichidități și era solvabilă, fie de a cere

lichidarea. Mai mult, deținând 11,11% din capitalul societății, ar fi fost în

măsură să influențeze funcționarea acesteia. De asemenea, ar fi avut

posibilitatea de a se retrage din L.E. în orice moment (în această privință,

Guvernul face trimitere la decizia Curții de Apel Ljubljana nr. II Ip

2915/2010) și ar fi dispus de timp suficient pentru a lua cunoștință de Legea

privind operațiunile financiare ale societăților (ale cărei dispoziții relevante

ar fi început să se aplice la un an după intrarea în vigoare) și pentru a scăpa

de măsura în litigiu. Cu toate acestea, el nu a demonstrat diligența necesară.

87. Guvernul solicită Curții să aibă în vedere și următoarele elemente:

asociații unei societăți radiate moșteneau nu numai pasivul, ci și activul;

creditorii unei societăți radiate aveau la dispoziție doar un an pentru a iniția o

procedură împotriva asociaților în vederea recuperării creanțelor; iar

reclamantul ar fi avut posibilitatea de a-și susține argumentele în cadrul

procedurii de executare, ca și în fața Curții Constituționale. În ceea ce privește

jurisprudența Vaskrsić invocată de reclamant, Guvernul o consideră lipsită de

relevanță. Cauza respectivă ar fi privit, în fapt, vânzarea la licitație publică a

domiciliului unui reclamant în scopul rambursării unei creanțe modeste

(124 EUR), cu toate că ar fi existat alte căi de executare. Guvernul a adăugat

că, dacă reclamantul considera că a plătit mai mult decât ceilalți asociați activi

ai L.E., ar fi trebuit să inițieze împotriva lor o acțiune civilă în despăgubiri.

88. În cele din urmă, Guvernul a afirmat că observațiile scrise ale

Inițiativei Civile a Societăților Radiate din Oficiu (rezumate infra la pct. 90)

sunt pline de elemente eronate. În special, exista o contradicție totală între

jurisprudența instanțelor interne și susținerea asociației, conform căreia și

persoanele care, la momentul radierii unei societăți, nu se mai numărau

printre asociați trebuiau să răspundă pentru datoriile acesteia, fără a putea

contesta angajarea răspunderii lor în cadrul procedurilor judiciare inițiate

împotriva lor de către creditorii societății.

3. Terții intervenienți

89. Institutul de Management din Malta susține ideea că eludarea

personalității juridice a unei societăți nu se justifică decât în cazuri

excepționale, atunci când se dovedește dincolo de orice îndoială rezonabilă

că această persoană juridică a făcut obiectul unei folosiri abuzive. Consideră

că sarcina probei abuzului trebuie să revină părții care îl semnalează: în alți

termeni, abuzul nu trebuie să fie dedus sau prezumat. Prezintă în acest sens o

expunere privind situația din Malta.

90. Inițiativa Civilă a Societăților Radiate din Oficiu consideră, la rândul

său, că Legea privind operațiunile financiare ale societăților impunea o

sarcină exagerată asociaților societăților inactive. Explică faptul că, în

temeiul unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului societăților,

asociații unei societăți nu sunt personal răspunzători pentru datoriile acesteia,

cu excepția cazului în care se dovedește că au folosit în mod abuziv


personalitatea sa juridică (ar fi ceea ce se numește ridicarea sau străpungerea

vălului personalității juridice). Legea privind operațiunile financiare ale

societăților a ignorat acest principiu. În conformitate cu art. 37 alin. (3), a

început să se aplice abia la 3 luni după adoptare17. Societățile nu au avut astfel

timp să acționeze pentru a scăpa de aplicarea acesteia. Asociația explică

faptul că, deoarece registrul societăților nu era la zi (societățile nenotificând

totdeauna toate modificările relevante la instanța registrului societăților), iar

persoanele care, la momentul radierii unei societăți, nu se mai numărau

printre asociați trebuiau să răspundă pentru datoriile acesteia, fără a putea

contesta angajarea răspunderii lor în cadrul procedurilor judiciare inițiate

împotriva lor de către creditorii societății. Recunoaște că decizia Curții

Constituționale în 2002 a avut ca efect limitarea răspunderii pentru datoriile

societăților radiate exclusiv la asociații activi (respectiv, asociații care puteau

influența funcționarea societății), dar consideră că această jurisprudență a

creat confuzie în sistemul juridic sloven. Încercările de abrogare a regulilor

de aplicare a răspunderii personale a asociaților introduse de Legea privind

operațiunile financiare ale societăților a agravat și mai mult confuzia. În plus,

asociații societăților radiate nu aveau capacitatea să recupereze creanțele

societăților lor, cu toate că trebuiau să răspundă pentru datoriile acestora.

Asociația judecătorilor, Institutul de Drept Comparat al Facultății de Drept al

Universității din Ljubljana și Camera de Comerț și Industrie18 s-au pronunțat

desigur, printre alții, în favoarea adoptării Legii privind operațiunile

financiare ale societăților, dar a existat coluziune între aceste organizații și

forțe politice de stânga. În cele din urmă, asociația prezintă cifre: aproximativ

25 000 de societăți au fost radiate, ceea ce ar însemna că nu mai puțin de

50 000 de persoane (adică 2,5% din populația slovenă) ar fi fost vizate în

ipoteza în care, pentru fiecare dintre ele, ar fi fost angajată răspunderea a cel

puțin doi asociați.

C. Motivarea Curții

1. Domeniul de aplicare al motivării Curții

91. Reclamantul vede în faptul că autoritățile nu i-au comunicat personal

deciziile pronunțate în cadrul procedurii de radiere a societății L.E. o

încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 78). Responsabilă cu

încadrarea juridică a faptelor [a se vedea, de exemplu, Radomilja și alții

17. Art. 37 alin. (3) din Legea privind operațiunile financiare ale societăților se referea la

radierea societăților care nu se conformaseră Legii din 1993 privind societățile. Dispoziția

relevantă în speță este mai degrabă art. 40 alin. (3) din aceeași lege, care prevedea amânarea

cu un an a datei de la care produce efecte cu privire la radierea societăților inactive.

18. Înființată în urmă cu mai mult de 160 de ani, Camera de Comerț și Industrie a Sloveniei

reunește până astăzi 7 000 de societăți de toate tipurile cu sediile în toată țara. Această

asociație profesională independentă, cea mai influentă din Slovenia, reprezintă interesele

membrilor săi. Este o organizație neguvernamentală, fără scop lucrativ.


împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 124, 20 martie

2018], Curtea, având în vedere cerințele procedurale inerente art. 1 din

Protocolul nr. 1 (supra, pct. 95), hotărăște că trebuie să fie examinat acest

capăt de cerere în cadrul celui privind angajarea răspunderii sale personale,

formulat de reclamant în temeiul acestei din urmă dispoziții (a se vedea,

mutatis mutandis, Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe,

nr. 38238/04, pct. 59, 9 octombrie 2008).

2. Norma aplicabilă

a) Principii generale

92. Astfel cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, art. 1 din Protocolul

nr. 1 conține trei norme distincte: prima este formulată în prima teză a

primului paragraf, are un caracter general și enunță principiul respectării

proprietății; a doua, inclusă în a doua teză a aceluiași paragraf, vizează

privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; iar a treia, expusă în al

doilea paragraf, recunoaște dreptul statelor, printre altele, de a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia, care vizează

exemple deosebite de atingeri aduse respectării bunurilor, trebuie interpretate

în lumina principiului consacrat de prima [a se vedea, printre altele, Ališić și

alții împotriva Bosniei-Herțegovinei, Croației, Fostei Republici Iugoslave a

Macedoniei, Serbiei și Sloveniei (MC), nr. 60642/08, pct. 98, CEDO 2014].

b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

93. Decizia de a angaja răspunderea personală a reclamantului față de

datoria L.E. se interpretează incontestabil ca o ingerință în exercitarea de către

reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1. Părțile convin, de asemenea, că, considerată separat, măsura

în litigiu trebuie considerată o măsură care viza reglementarea folosinței

bunurilor. Ținând cont de contextul în care se înscrie, și în special de decizia

din 2001 de radiere a L.E., Curtea va examina totuși cauza în lumina

principiului general stabilit de prima normă a art. 1 din Protocolul nr. 1.

3. Legalitatea ingerinței


94. Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, în special și

înainte de toate, ca o ingerință din partea autorității publice în exercitarea

dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf

al acestui articol autorizează o privare de proprietate numai „în condițiile

prevăzute de lege”, iar al doilea paragraf recunoaște dreptul statelor de a

reglementa folosința bunurilor prin adoptarea de „legi”. Mai mult, supremația

dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale oricărei societăți

democratice, este o noțiune inerentă ansamblului articolelor Convenției


[Fostul rege al Greciei și alții împotriva Greciei (MC) (fond), nr. 25701/94,

pct. 79, CEDO 2000-XII, și Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr.

31443/96, pct. 147, CEDO 2004-V].

95. Principiul legalității presupune, de asemenea, că normele din dreptul

intern îndeplinesc anumite cerințe de calitate. În acest sens, trebuie observat

că termenul „lege” („law“) care figurează la art. 1 din Protocolul nr. 1 trimite

la același concept ca atunci când este utilizat în restul Convenției [a se vedea,

de exemplu, Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01,

pct. 96, 25 octombrie 2012]. Rezultă că normele de drept pe care se

întemeiază ingerința trebuie să fie suficient de accesibile, precise și

previzibile în aplicare [a se vedea, printre multe altele, Beyeler împotriva

Italiei (MC), nr. 33202/96, pct. 109-110, CEDO 2000-I]. În special, o normă

este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerințelor

arbitrare din partea autorităților publice [Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano

împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 143, CEDO 2012]. Orice ingerință

în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie, în consecință, însoțită

de garanții procedurale care să ofere persoanei sau entității în cauză

posibilitatea rezonabilă de a-și expune cauza în fața autorităților competente,

astfel încât să permită contestarea efectivă a măsurilor în litigiu. Pentru a se

asigura respectarea acestei condiții, se impune analizarea ansamblului

procedurilor judiciare și administrative aplicabile (Jokela împotriva

Finlandei, nr. 28856/95, pct. 45, CEDO 2002-IV, Capital Bank AD împotriva

Bulgariei, nr. 49429/99, pct. 134, CEDO 2005-XII și Stolyarova

împotriva Rusiei, nr. 15711/13, pct. 43, 29 ianuarie 2015).

b) Aplicarea principiilor generale în cauza de față

96. Oprindu-se asupra circumstanțelor din speță, Curtea observă de la bun

început că angajarea răspunderii personale a reclamantului pentru o datorie a

L.E. se întemeia pe art. 27 alin. (4) din Legea privind operațiunile financiare

ale societăților, care dispunea că se presupune că asociații unei societăți

radiate pentru neefectuarea niciunei operațiuni de plată timp de 12 luni

consecutive din conturile sale au prezentat declarația prevăzută de art. 394

alin. (1) din Legea din 1993 privind societățile (și anume că acceptau să fie

trași la răspundere în solidar pentru datoriile restante ale societății). Legea

privind operațiunile financiare ale societăților a fost publicată în Jurnalul

Oficial la 8 iulie 1999 și a intrat în vigoare la 23 iulie din același an. Curtea

consideră că reglementarea introdusă de această lege era accesibilă

reclamantului și că conținutul acesteia era suficient de clar pentru a-i permite

să prevadă că societatea sa risca să fie radiată din registrul societăților și că el

însuși risca să-și vadă răspunderea personală angajată pentru datoriile

societății.


97. Potrivit jurisprudenței Curții, previzibilitatea legii nu se opune ca

faptului ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experți pentru a

evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care

ar putea să decurgă dintr-un act determinat. Acest lucru este valabil în special

în privința profesioniștilor, obișnuiți să dea dovadă de mare prudență în

exercitarea meseriei lor. De asemenea, este de așteptat ca aceștia să aibă grijă

în special să evalueze riscurile pe care activitatea în cauză le implică [a se

vedea, printre altele, Karácsony și alții împotriva Ungariei (MC), nr.

42461/13 și 44357/13, pct. 125, 17 mai 2016 și Cantoni împotriva Franței,

15 noiembrie 1996, pct. 35, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V]. Același

raționament se poate aplica și cu privire la persoanele care desfășoară

activități comerciale (a se vedea, prin analogie, Špaček, s.r.o., împotriva

Republicii Cehe, nr. 26449/95, pct. 59, 9 noiembrie 1999 și Forminster

Enterprises, citată anterior, pct. 65). În calitatea sa de asociat minoritar și de

fost director general al L.E., reclamantul trebuia să fie la curent nu numai cu

situația în care se afla societatea, ci și cu procedurile civile inițiate împotriva

acesteia de către creditori (supra, pct. 11). În consecință, Curtea consideră că

era de așteptat ca reclamantul să dedice o anume atenție problemelor cu care

se confrunta L.E. Din punctul său de vedere, reclamantul trebuie să fi avut

cunoștință de dreptul intern aplicabil societăților, în special societăților

insolvabile, și nu exista niciun avertisment special care să-i fie adresat despre

urmările Legii privind operațiunile financiare ale societăților.

98. În acest sens, trebuie să se facă o distincție între speță și cauza Zolotas

împotriva Greciei (nr. 2) (nr. 66610/09, CEDO 2013), care privea o lege,

introdusă în 1942 (în timpul ocupației Greciei de către puterile Axei) și

ratificată în 1946, în temeiul căreia orice depozit într-un cont bancar revenea

definitiv statului în cazul în care timp de 20 de ani titularul contului nu

reclama fondurile depuse și nu efectua nicio operațiune în cont. În respectiva

cauză, Curtea a hotărât, în special, că echilibrul just impus de art. 1 din

Protocolul nr. 1 nu fusese păstrat prin faptul că reclamantul nu fusese informat

despre data la care expira termenul de prescripție și că nu avusese, prin

urmare, posibilitatea să întrerupă prescripția. Este important de reținut că,

spre deosebire de reclamantul din speță, reclamantul din respectiva cauză era

o persoană particulară, fără cunoștințe de drept civil sau bancar. Prezenta

speță prezintă mai multe asemănări cu cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd și J.A. Pye

(Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 44302/02, CEDO

2007-III], în care Curtea a examinat proporționalitatea privării de proprietate

asupra unui teren, privare care fusese impusă societăților reclamante pentru

motivul că terenul în discuție a fost ocupat, deși fără titlu, de către proprietarii

unui teren adiacent timp de 12 ani. Curtea a considerat, în special, că

neinformarea proprietarului oficial în timp util despre împlinirea termenului

de uzucapiune nu a compromis echilibrul just impus de art. 1 din Protocolul

nr. 1.


99. Este adevărat că, așa cum observă reclamantul, decizia Curții

Constituționale din 2002 a atenuat efectul dispozițiilor referitoare la

răspunderea asociaților prevăzute de Legea privind operațiunile financiare ale

societăților, în temeiul cărora toți asociații societăților radiate trebuiau –

indiferent de rolul lor – să răspundă personal pentru datoriile societății lor

(supra, pct. 48-51). Astfel, faptul că decizia menționată a fost pronunțată la

mai mult de doi ani după intrarea în vigoare a dispozițiilor în cauză nu a

influențat în niciun fel situația reclamantului, deoarece răspunderea sa

personală în privința datoriilor L.E. a fost stabilită în cadrul procedurii de

executare care a fost inițiată în aprilie 2002 (supra, pct. 24) și care s-a încheiat

în iulie 2007 (supra, pct. 30). De-a lungul acestei proceduri, despre care nu a

avut cunoștință decât în decembrie 2004 (supra, pct. 24), reclamantul a

susținut că nu era un asociat activ al L.E., invocând decizia sus-menționată a

Curții Constituționale în sprijinul capătului său de cerere principal împotriva

executării. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că distincția dintre

asociații activi și asociații pasivi a fost făcută abia în octombrie 2002 și nu a

avut niciun impact asupra exercitării de către reclamant a drepturilor sale.

100. În plus, criteriul stabilit de Curtea Constituțională în acest sens, și

anume distincția între „asociați activi“, în măsură să influențeze administrarea

societății și „asociați pasivi“, lipsiți de o asemenea putere (supra, pct. 51), era

limpede. Acesta a dus, de facto, la o jurisprudență internă constantă conform

căreia asociații societăților radiate care anterior radierii dețineau cel puțin

10% din capitalul societății lor trebuiau să răspundă personal pentru datoriile

acesteia, spre deosebire de cei a căror cotă era mai mică de 10%. Curtea

consideră că pragul de 10% nu era arbitrar având în vedere drepturile

conferite asociaților care dețin cel puțin 10% din capitalul societății: dreptul

de a fi informat despre afacerile societății; dreptul de a consulta cărțile și

registrele acesteia; dreptul de a solicita convocarea unei adunări generale;

dreptul de a cere includerea unui punct pe ordinea de zi a unei adunări

generale; și dreptul de a sesiza instanța competentă cu o cerere de lichidare a

societății (supra, pct. 37 și 38). Organizații internaționale competente în acest

domeniu, între care Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

(OCDE) și Fondul Monetar Internațional (FMI), aplică un criteriu similar

pentru a distinge între investitorii care nu au niciun control asupra societății

(investitori de portofoliu) și cei care își exercită influența asupra administrării

acesteia (investitori direcți). În acest sens, lucrarea intitulată Definiția OECD

benchmark a investițiilor străine directe, ediția a IV-a, 2008, conține

următoarele pasaje (p. 22-23)19:

„29. [...] Această dorință de a influența sau de a controla în mod semnificativ

conducerea unei societăți face distincția dintre investiția directă și investiția de

portofoliu străină: în al doilea caz, investitorul este interesat în principal de veniturile

provenite din achiziționarea și din vânzarea de acțiuni și de alte valori mobiliare, fără a

19. A se vedea, de asemenea, Manualul balanței de plăți și a poziției investiționale

internaționale, ediția a VI-a (MBP6), FMI, 2009.


încerca să-și exercite controlul sau influența asupra administrării activelor

corespunzătoare investiției sale. Prin însăși natura lor, relațiile de investiție directă pot

duce la asigurarea unei finanțări durabile și stabile și a transferurilor de tehnologie care

să maximizeze în timp producția și rezultatele întreprinderii multinaționale. Investitorii

de portofoliu nu caută în niciun caz să stabilească o relație durabilă. Rentabilitatea

activelor este principalul mobil al deciziei lor de a cumpăra sau de a vinde valori

mobiliare.

[...]

31. S-a spus că, în practică, mai mulți factori pot determina influența pe care un

investitor direct o exercită asupra întreprinderii de investiții directe. Cu toate acestea,

din motive de coerență și de comparabilitate a statisticilor ISD din diferite țări, se

recomandă aplicarea strictă a unui criteriu numeric pentru a defini investițiile directe.

Prin urmare, existența unei investiții directe este considerată ca stabilită dacă

investitorul direct deține în mod direct sau indirect cel puțin 10% din drepturile de vot

ale întreprinderii de investiții directe. Cu alte cuvinte, pragul de 10% este criteriul

reținut pentru a determina dacă un investitor exercită (sau nu) o influență asupra

administrării unei întreprinderi și, prin urmare, dacă există sau nu o relație de investiții

directe.”

101. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia reformele

ulterioare ale regimului de răspundere personală a asociaților pentru datoriile

societăților radiate au contribuit la confuzia generală, Curtea împărtășește în

întregime opinia Guvernului conform căruia reformele respective sunt, în

speță, lipsite de relevanță fiind ulterioare încheierii procedurii de executare

inițiate față de reclamant (în alți termeni, după data la care la decizia

referitoare la angajarea răspunderii personale a reclamantului a devenit

definitivă).

102. În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului în temeiul

faptului că nu i-au fost notificate personal deciziile din cadrul procedurilor de

radiere (supra, pct. 91), Curtea a constatat supra, pct. 96 și 97, că reclamantul

ar fi trebuit să prevadă că societatea sa risca să fie radiată din registrul

societăților și că el însuși risca să fie obligat să răspundă personal pentru

datoriile acesteia. În consecință, numai el sau împreună cu ceilalți asociați ai

societății ar fi trebuit să facă demersurile necesare pentru a intra în posesia

corespondenței adresate societății sale (a se vedea Hennings împotriva

Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 26, serie A nr. 251 A). Nefiind în stare

să găsească un mijloc de dizolvare a societății, asociații L.E., atâta vreme cât

îi mențineau existența, fie și formală, ar fi trebuit să efectueze un minimum

de acte de administrare. Având în vedere și termenele rezonabil de lungi de

care dispuneau asociații pentru a contesta deciziile din cadrul procedurilor de

radiere (supra, pct. 44 și 45), Curtea consideră că notificarea deciziilor

relevante către L.E. și publicarea lor în registrul societăților sau, după caz, în

Jurnalul Oficial era suficientă.

103. Prezenta speță se poate diferenția de cauzele invocate de reclamant în

observațiile sale (supra, pct. 78). Aceste cauze priveau proceduri civile

inițiate împotriva reclamanților în temeiul legislației generale. În prezenta

cauză, în schimb, procedura de radiere în litigiu a fost inițiată împotriva L.E.


(și nu împotriva reclamantului, prin urmare) în temeiul unei legi specifice al

cărei scop era tocmai acela de a dizolva cât mai repede numeroasele societăți

inactive la momentul respectiv. Măsura fusese considerată necesară în

perioada de tranziție de la economia socialistă la economia de piață (a se

vedea, în această privință, concluziile Curții Constituționale rezumate supra,

pct. 48 și 49). De altfel, reclamantul a trebuit să răspundă personal pentru o

datorie a L.E., dar nu în cadrul procedurii de radiere a societății, ci în

procedura de executare inițiată împotriva sa de către un creditor al L.E., iar

de-a lungul acestei proceduri și-a putut prezenta argumentele pe care le

considera relevante în apărarea cauzei.

104. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că ingerința

corespundea condițiilor prevăzute de lege în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1.

4. Scopul ingerinței


105. O ingerință din partea puterii publice în exercitarea dreptului la

respectarea bunurilor nu poate fi justificată decât în scopul unui interes

general legitim. În sensul acestei analize, Curtea consideră util să

reamintească următoarele pasaje din hotărârea Jahn și alții (citată anterior,

pct. 91):

„91. Curtea consideră că, grație unei cunoașteri directe a propriei societăți și a

necesităților acesteia, autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai

adecvată decât instanța internațională pentru a stabili ce anume este de «utilitate

publică». În consecință, în cadrul mecanismului de protecție creat de Convenție, este de

competența acestora să se pronunțe primele cu privire la existența unei probleme de

interes general care să justifice privarea de proprietate. Prin urmare, beneficiază, în

această privință, de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii asupra cărora

funcționează garanțiile Convenției.

În plus, noțiunea de «utilitate publică» este o noțiune amplă în sine. În special, decizia

de a adopta legi care se referă la privarea de proprietate implică, în mod normal,

examinarea unor chestiuni politice, economice și sociale. Considerând normal ca

legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice și

sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele «utilității publice»,

cu excepția cazului în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de orice

temei rezonabil (James și alții, citată anterior, p. 32, pct. 46, Fostul rege al Greciei și

alții, citată anterior, pct. 87 și Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr.

46129/99, pct. 67 in fine, CEDO 2002-IX). Acest lucru este valabil în mod necesar,

dacă nu a fortiori, pentru schimbări atât de radicale precum cele care au intervenit în

cazul reunificării Germaniei, când a existat o trecere către sistemul de economie de

piață.”


106. Rezultă din lucrările pregătitoare ale Legii privind operațiunile

financiare ale societăților că principalul obiectiv al acesteia era asigurarea


stabilității pe piața comercială și consolidarea disciplinei financiare. Trecerea

de la economia socialistă la economia de piață fusese însoțită de o serie de

efecte nedorite, între care existența unui număr important de societăți,

înființate sub regimul fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, care

erau inactive și aveau datorii, dar niciun activ. Legiuitorul a considerat că

inițierea din oficiu, de către instanțe, a procedurilor de lichidare față de aceste

societăți, singura soluție disponibilă la acel moment, ar fi blocat instanțele

timp de aproximativ 30 de ani și ar fi provocat grave consecințe financiare

pentru stat (supra, pct. 85). Din acest motiv, Legea privind operațiunile

financiare ale societăților a introdus posibilitatea de a radia din oficiu

societățile, fără a trebui să se procedeze la lichidarea lor. Legea cuprindea, de

asemenea, o dispoziție, art. 27 alin. (4), care viza protejarea creditorilor

societăților în cauză. Astfel cum a fost modificat de Curtea Constituțională în

2002, acest text dispunea ca foștii asociați ai societăților radiate în temeiul

Legii privind operațiunile financiare ale societăților trebuiau să răspundă

pentru datoriile contractate de societatea lor dacă fuseseră în măsură să

influențeze administrarea acesteia (a se vedea, de asemenea, Khodorkovskiy

și Lebedev împotriva Rusiei, nr. 11082/06 și 13772/05, pct. 877, 25 iulie

2013). Ținând seama de marja de apreciere foarte largă a autorităților

naționale în materie de politică economică și socială [Jahn și alții, citată

anterior, pct. 91, Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei, citată anterior,

pct. 98 și Béláné Nagy împotriva Ungariei (MC), nr. 53080/13, pct. 113-114,

13 decembrie 2016], Curtea consideră că nu există niciun motiv de îndoială

că măsura contestată răspundea interesului general. În situații precum

deteriorarea pieței comerciale din cauza numărului mare de societăți inactive

și insolvabile, poate fi esențial pentru stat să intervină astfel încât să prevină

cauzarea unui prejudiciu ireparabil economiei și să sporească securitatea

juridică și încrederea actorilor din piață.

5. Cu privire la întrebarea dacă ingerința a asigurat un „just echilibru“

între interesele în cauză


107. Curtea reamintește că în Convenție nu se permite actio popularis.

Conform jurisprudenței sale constante, atunci când este sesizată cu o cauză

rezultată dintr-o cerere individuală introdusă în temeiul art. 34 din Convenție,

Curtea are sarcina nu de a examina dreptul intern în mod abstract, ci de a

cerceta dacă modul în care acest drept a fost aplicat reclamantului ori l-a

afectat astfel încât a dus la o încălcare a Convenției [a se vedea, printre altele,

Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva

României (MC), nr. 47848/08, pct. 101, CEDO 2014; Perinçek împotriva

Elveției (MC), nr. 27510/08, pct. 136, CEDO 2015 și Roman Zakharov

împotriva Rusiei (MC), nr. 47143/06, pct. 164, CEDO 2015, cu trimiterile

suplimentare].


108. În continuare, Curtea subliniază rolul fundamental subsidiar al

mecanismului de protecție al Convenției. Conform principiului

subsidiarității, în primul rând părțile contractante au responsabilitatea să

garanteze respectarea drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenție și în

protocoalele sale, părțile contractante dispunând în acest scop de o marjă de

apreciere supusă controlului Curții. Așa cum a menționat Curtea în mai multe

rânduri, autoritățile naționale, ca urmare a legitimității lor democratice, sunt

în principiu mai în măsură decât instanța internațională pentru a se pronunța

cu privire la necesitățile și la contextele locale [a se vedea, printre altele,

Hatton și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 97, CEDO

2003-VIII, Vistiņš et Perepjolkins, citată anterior, pct. 98 și Garib împotriva

Țărilor de Jos (MC), nr. 43494/09, pct. 137, 6 noiembrie 2017].

109. Atunci când legiuitorul dispune de o marjă de apreciere, aceasta se

aplică, în principiu, atât deciziei de a legifera sau nu cu privire la un anumit

subiect, cât și, după caz, normelor detaliate stabilite astfel încât legislația

adoptată să fie conformă cu Convenția și să găsească un echilibru între

interesele publice și cele private aflate eventual în conflict. Prin urmare,

Curtea a declarat de mai multe ori că alegerile operate de către legislator nu

scăpau controlului său și, într-un anumit număr de cauze, s-a aplecat asupra

calității examinării efectuate de către autoritățile parlamentare și judiciare

naționale cu privire la necesitatea unei anumite măsuri contestată în fața sa.

Curtea a considerat că trebuia luat în considerare riscul de abuz care ar putea

fi determinat de relaxarea unei măsuri generale și că acest risc era un factor

care trebuia apreciat, în primul rând, de stat. Curtea a hotărât și că o măsură

generală este o modalitate mai practică pentru a atinge obiectivul legitim

urmărit decât o dispoziție care permite o examinare în fiecare caz în parte

atunci când o astfel de dispoziție prezintă un risc de incertitudine juridică

considerabilă, de litigii, de cheltuieli și de întârzieri, ori de discriminare și de

arbitrariu [Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC),

nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013, cu trimiterile suplimentare].

Îi revine sarcina de a examina cu atenție argumentele pe care legiuitorul le-a

luat în considerare pentru a ajunge la soluțiile pe care le-a reținut și să verifice

dacă s-a realizat un echilibru just între interesele statului sau ale publicului în

general și cele ale persoanelor afectate direct de soluțiile în cauză [a se

compara cu Correia de Matos împotriva Portugaliei (MC), nr. 56402/12,

pct. 129, 4 aprilie 2018].

110. Stabilirea acestui echilibru se reflectă în întreaga structură a art. 1 din

Protocolul nr. 1. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură

aplicată de stat. În fiecare cauză în care se susține încălcarea acestei dispoziții,

Curtea trebuie așadar să verifice dacă, ca urmare a acțiunii sau a lipsei de

acțiune a statului, persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină

disproporționată și excesivă [a se vedea, de exemplu: Broniowski, citată


anterior, pct. 150 și Sargsyan împotriva Azerbaidjanului (MC), nr. 40167/06,

pct. 227, CEDO 2015].

111. În sfârșit, în cauza Agrotexim și alții, invocată de către reclamant în

observațiile sale, Curtea a hotărât că ridicarea vălului personalității juridice

nu se justifică decât în circumstanțe excepționale. Această constatare nu

venea ca răspuns la întrebarea, precum cea din speță, dacă o atingere adusă

dreptului la respectarea bunurilor reclamanților putea fi considerată justificată

în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ci la întrebarea dacă unui acționar i se

putea recunoaște calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție ca

urmare a actelor care au fost îndreptate împotriva patrimoniului societății

sale. În aparență, decizia Curții pornea de la ideea că, din moment ce o

societate avea personalitate juridică distinctă de personalitatea acționarilor

săi, societatea, și nu acționarii săi, avea rolul de a sesiza Curtea în temeiul art.

1 din Protocolul nr. 1, cu excepția unor circumstanțe excepționale care o

puteau împiedica. Curtea a observat (ibidem, pct. 66) că jurisprudența

instanțelor supreme din anumite state membre ale Consiliului Europei mergea

în același sens și că, de asemenea, Curtea Internațională de Justiție a consacrat

principiul referitor la protecția diplomatică a societăților (hotărârea

Barcelona Traction, Light and Power Company Limited, pronunțată la 5

februarie 1970, Culegere de hotărâri 1970, p. 39 și 40, pct. 55-58). Abordând

ambele aspecte ale acestui principiu, CIJ s-a exprimat astfel în partea

relevantă a acestei hotărâri:

„55. Curtea va examina acum diverse alte motive pentru care s-ar putea accepta că

guvernul belgian ar fi justificat să prezinte o cerere în numele acționarilor Barcelona

Traction.

56. Pentru motivele indicate anterior, Curtea trebuie să facă trimitere la dreptul intern.

Uneori s-a constatat că forma societății pe acțiuni și personalitatea sa juridică nu

fuseseră utilizate numai în scopurile prevăzute inițial; uneori societatea pe acțiuni nu a

putut proteja drepturile celor care îi încredințau resursele lor financiare. Inevitabil, acest

lucru a dus la riscul de abuz, așa cum a fost cazul multor alte instituții juridice. Ca și în

alte situații, în fața realității economice dreptul a trebuit să prevadă măsuri de protecție

și de recurs, atât în interesul celor care fac parte din societate, cât și al celor care,

situându-se în afară, au legături cu aceasta: dreptul a recunoscut că existența

independentă a personalității juridice nu poate fi considerată ca un absolut. În această

perspectivă, s-a constatat că este justificată și echitabilă „ridicarea vălului corporativ“

sau „neluarea în considerare a personalității juridice“ în anumite împrejurări sau în

anumite scopuri. Multe precedente din dreptul intern arată că vălul este ridicat, de

exemplu, pentru a împiedica abuzul de privilegii al persoanei juridice, precum în cazuri

de fraudă sau de fapte vinovate, pentru a proteja terți cum sunt creditorul sau

cumpărătorul, sau pentru a asigura respectarea cerințelor legale sau a obligațiilor.

57. Prin urmare, ridicarea vălului este mai des folosită din exterior, în interesul celor

care au legături cu societatea. Cu toate acestea, a fost efectuată și din interior, mai ales

în interesul acționarilor, dar numai în circumstanțe excepționale.

58. Conform principiului enunțat mai sus, se poate admite că ridicarea vălului,

procedeu excepțional admis de dreptul intern față de o instituție pe care acesta a creat-

o, joacă un rol analog în dreptul internațional. Rezultă că, și în ordinea internațională,


pot exista în principiu și circumstanțe speciale care justifică ridicarea vălului în interesul

acționarilor.”

Curtea a aplicat criteriul dezvoltat în cauza Agrotexim în mai multe

rânduri, în cadrul cererilor introduse de acționari care doresc să fie identificați

cu societățile lor în scopul stabilirii calității de „victimă“ – cu alte cuvinte,

pentru a relua termenii hotărârii pronunțate de CIJ, care solicită înlăturarea

autonomiei persoanei juridice „din interior“ (Centro Europa 7 S.r.l. și Di

Stefano, citată anterior, pct. 90-95, cu trimiterile citate). Jurisprudența

Agrotexim nu poate, prin urmare, să fie transpusă direct în reglementarea

cauzelor care, precum cea prezentă, privesc ridicarea vălului social al unei

societăți cu răspundere limitată în interesul creditorilor săi – cu alte cuvinte,

pentru a relua termenii hotărârii pronunțate de CIJ, „din exterior“. În această

privință, Curtea a recunoscut că atunci când o societate cu răspundere limitată

nu este folosită decât ca o fațadă pentru a disimula faptele ilegale ale

proprietarilor sau ale administratorilor, ridicarea vălului social poate fi o

soluție adaptată pentru apărarea drepturilor creditorilor săi (Khodorkovskiy și

Lebedev, citată anterior, pct. 877). În plus, în mai multe cauze introduse de

creditori ai societăților cu răspundere limitată sau de bănci deținute de stat,

Curtea a constatat, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe motiv

că statul pârât, ascunzându-se în spatele autonomiei persoanei juridice,

refuzase să achite o datorie a societății sau a băncii vizate (Ališić și alții, citată

anterior, pct. 114 și 115 și jurisprudența citată). În acest sens, Curtea a

încercat, în special, să stabilească dacă statul deturnase în detrimentul

societății și al asociaților acesteia fonduri care aparțineau societății, dacă

adusese atingere independenței acesteia sau dacă abuzase în alt mod de

personalitatea sa juridică (ibidem). Această abordare este, de asemenea,

conformă cu cea adoptată de mai multe state contractante (a se vedea supra,

pct. 56, elementele de drept comparat comunicate de părți și de către unul

dintre terții intervenienți în speța de față).

112. Curtea urmează să stabilească dacă, în speță, s-a realizat un echilibru

just între interesele de față (adică între interesul reclamantului să nu fie tras

la răspundere pentru datoriile L.E., interesul creditorului L.E. de a i se

rambursa integral creanța și interesul general reprezentat de protejarea unor

relații economice stabile). Atunci când va examina problema dacă persoana

în cauză a trebuit să suporte o sarcină individuală excesivă în lumina art. 1

din Protocolul nr. 1, va ține seama, după caz, de principiul potrivit căruia

angajarea răspunderii unui asociat al unei societăți cu răspundere limitată

pentru datoriile societății și, prin urmare, ridicarea vălului social trebuie să

fie necesară în împrejurări excepționale și să fie contrabalansată de garanții

specifice.


113. Curtea reamintește, în primul rând, că, înainte de intrarea în vigoare

a Legii privind operațiunile financiare ale societăților, dreptul sloven nu


autoriza înlăturarea autonomiei persoanei juridice în scopul angajării

răspunderii personale a unui asociat decât în anumite cazuri, care erau definite

la art. 6 din Legea din 1993 privind societățile (supra, pct. 34), precum

utilizarea abuzivă a societății sau abuzul de bunuri sociale. Dispoziții similare

au fost introduse în dreptul intern din mai multe state contractante (a se vedea

supra, pct. 56).

114. Astfel, așa cum rezultă din lucrările pregătitoare ale Legii privind

operațiunile financiare ale societăților, art. 6 din Legea din 1993 privind

societățile nu mai era adaptată Sloveniei de la sfârșitul anilor 1990. La vremea

respectivă, într-adevăr, mii de societăți, înființate sub regimul fostei

Republici Socialiste Federative Iugoslavia nu existau decât pe hârtie, erau

foarte îndatorate și nu dispuneau de niciun activ. Din acest motiv legiuitorul

național a decis înființarea de noi soluții pentru a rezolva problema.

115. Pentru început, Curtea observă că Legea privind operațiunilor

financiare ale societăților aducea incontestabil consecințe grave pentru multe

persoane fizice, inclusiv pentru reclamant, pe care le făcea personal

răspunzătoare pentru datoriile societăților respective. Totuși, caracterul

extraordinar al circumstanțelor care justifică ridicarea vălului personalității

juridice se referă, în principal, la natura problemelor care trebuie soluționate

de către instanța națională competentă, și nu la frecvența situațiilor în cauză.

Aceasta nu înseamnă că o astfel de măsură nu se poate justifica decât în ocazii

rare (a se vedea, mutatis mutandis, Miller împotriva Suediei, nr. 55853/00,

pct. 29, 8 februarie 2005, în legătură cu o problemă referitoare la art. 6).

116. Rezultă și din lucrările pregătitoare ale Legii privind operațiunile

financiare ale societăților (supra, pct. 41) că această lege a fost introdusă

pentru a răspunde la o problemă care era atât gravă, cât și răspândită în

Slovenia post-socialistă, deoarece afecta nu mai puțin de 6 500 de societăți și

compromitea unele dintre condițiile elementare destinate să fie îndeplinite de

către societăți în economia de piață. Urgența situației pare să se fi aflat, la

momentul faptelor, la originea introducerii de norme noi cu privire la

ridicarea vălului personalității juridice, care angajau răspunderea asociaților

societăților inactive pentru datoriile acestor societăți prezumând că aceștia

doreau dizolvarea societății lor și că acceptau să răspundă în solidar pentru

datoriile societății. În plus, în temeiul deciziei Curții Constituționale, se putea

angaja răspunderea în acest mod numai în cazul asociaților aflați într-o

situație care să le ofere o putere efectivă de a influența administrarea societății

(supra, pct. 51). În rest, Curtea Constituțională a considerat, printre altele, că

necesitatea de a oferi o protecție suplimentară creditorilor fusese întărită prin

adoptarea Legii privind operațiunile financiare ale societăților, care nu

prevedea nicio procedură care să permită garantarea rambursării creditorilor

în caz de dizolvare a acestor societăți sau, în caz de supraîndatorare

potențială, să permită cel puțin punerea în practică a regimului de răspundere

aplicabil de obicei societăților cu răspundere limitată (decizia nr. U-I-135/00

din 9 octombrie 2002, pct. 49, citată supra, pct. 50).


117. Este adevărat că aceste norme au făcut obiectul a cel puțin două serii

de modificări legislative și căi de atac în fața Curții Constituționale. Legea

privind operațiunile financiare ale societăților a fost modificată pentru prima

dată în 2007, în sensul desființării răspunderii personale a asociaților, dar

Curtea Constituțională a anulat această modificare în același an cu scopul de

a proteja creditorii (supra, pct. 52). Atunci când în 2011 legiuitorul a încercat

din nou să-i elibereze pe asociați de răspunderea personală (supra, pct. 54),

Curtea Constituțională a validat această modificare, limitând-o însă la

societățile radiate după intrarea în vigoare a legii.

118. Din pasajele relevante ale lucrărilor pregătitoare și din motivele

enunțate de Curtea Constituțională rezultă că, la acel moment, și, în special

în 2002, atunci când Curtea Constituțională a pronunțat decizia sa, autoritățile

competente au depus eforturi serioase pentru a realiza un echilibru just între

interesele creditorilor societăților radiate și cele ale asociaților unor astfel de

societăți. Evaluarea făcută de Parlament și de instanțele interne asupra

necesității acestei legislații și a măsurilor adoptate a fost de o calitate în stare

să justifice o marjă largă de apreciere în ceea ce privește alegerile operate, de

natură legislativă și judiciară (Animal Defenders International, citată anterior,

pct. 109). Divergența de vederi dintre legiuitorul național, pe de o parte, și

Curtea Constituțională, pe de altă parte, trebuie văzută ca fiind în legătură cu

această marjă de apreciere. Totuși, aceasta nu este fără limite: este însoțită de

un control european exercitat de Curte, care trebuie să hotărască în ultimă

instanță dacă ingerința incriminată este în acord cu drepturile reclamantului

care decurg din art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea, mutatis mutandis,

Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58,

CEDO 1999-III].

119. În prezenta speță, instanțele naționale au examinat dacă reclamantul

trebuie considerat răspunzător personal pentru o datorie a L.E. în cadrul

procedurii de executare inițiate împotriva sa de Societatea Slovenă a Căilor

Ferate. În hotărârea din 12 martie 2005, instanța locală Ljubljana a apreciat

că sarcina probei statutului de asociat pasiv revenea reclamantului și că acesta

nu a dovedit că nu fusese un asociat activ al L.E. Instanța a stabilit că, întrucât

partea în cauză deținea 11,11% din capitalul societății, se bucurase de

drepturile recunoscute oricărui asociat minoritar, că fusese și salariat al

societății și că participase activ la administrarea acesteia din aprilie 1993. A

observat că, în calitatea sa de director interimar, apoi de director general,

reclamantul fusese autorizat să acționeze în numele societății. A adăugat că,

și după ce demisionase din funcția de director general, reclamantul

participase activ la administrarea societății; a arătat mai cu seamă că persoană

în cauză semnase cererea de deschidere a procedurii de lichidare. În fine, a

considerat că, în calitate de asociat minoritar, reclamantul ar fi putut, și ar fi

trebuit, să propună numirea de către adunarea generală a unui nou director,

dat fiind că dreptul intern impune ca toate societățile cu răspundere limitată

să aibă cel puțin un organ de conducere.


120. La 9 februarie 2006, Curtea de Apel Ljubljana a respins, în esență

pentru aceleași motive ca cele enunțate de către prima instanță, recursul cu

care fusese sesizată de reclamant. Instanța de recurs a arătat, în special, că

Curtea Constituțională considerase că măsura prevăzută de legea privind

operațiunile financiare ale societăților, având ca efect ridicarea vălului

personalității juridice, era conformă cu principiul separației dintre activele

societății și cele ale asociaților acesteia, și că era compatibilă cu Constituția.

A considerat irelevantă problema dacă reclamantul devenise asociat la L.E.,

înainte sau după nașterea creanței. A apreciat că, din momentul în care

reclamantul devenise asociat în cadrul societății, el acceptase atât activul, cât

și pasivul acesteia. În plus, a considerat că nu era important dacă solicitantul

își exercitase funcția de conducere a L.E. până la dizolvarea societății. Ceea

ce era după părerea sa determinant era că partea în cauză participase activ la

administrarea societății și că se bucurase de drepturile conferite asociaților

minoritari de art. 445 din Legea din 1993 privind societățile comerciale

(supra, pct. 37). A adăugat că, contrar art. 6 din Legea din 1993 referitoare la

societăți, care impunea sarcina de a-și dovedi afirmațiile creditorilor unei

societăți care urmăresc condamnarea unuia sau a altuia dintre asociații

acesteia pentru abuz de personalitate juridică (supra, pct. 34), Legea privind

operațiunile financiare ale societăților introdusese o prezumție „irefragabilă“

de răspundere solidară a asociaților unei societăți radiate în privința datoriilor

acesteia. Conform deciziei din 2002 a Curții Constituționale, asociații nu

puteau fi exonerați de răspunderea personală decât dacă dovedeau calitatea

de asociați „pasivi“ (supra, pct. 46 și 51). În sfârșit, curtea de apel a considerat

că, dacă reclamantul formulase efectiv o cerere de lichidare, acest element era

lipsit de pertinență din moment ce, la acea dată, L.E. nu plătise suma în avans,

iar cererea fusese deci respinsă (supra, pct. 15 și 18).

121. La 9 iulie 2007, Curtea Constituțională a confirmat că instanțele

inferioare au aplicat corect situației personale a reclamantului criteriile pe

care le definise pentru a distinge asociații activi de asociații pasivi. Prin

urmare, a respins capătul de cerere al reclamantului ca fiind vădit nefondat.

122. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluziile

instanțelor naționale amintite mai sus. Curtea nu este convinsă de argumentul

reclamantului potrivit căruia instanțele interne ar fi trebuit să acorde mai

multă importanță altor elemente pe care acesta le prezentase și să-l exonereze

de orice răspundere personală. În principiu, nu este sarcina Curții să

reexamineze constatările de fapt ale instanțelor naționale. În plus, după cum

a recunoscut în jurisprudența sa, orice sistem juridic conține prezumții de fapt

sau de drept. Evident, Convenția nu se opune, în principiu, dar, în materie

penală, obligă statele contractante să nu depășească un anumit prag în această

privință (a se vedea Salabiaku împotriva Franței, 7 octombrie 1988, pct. 28,

seria A nr. 141 A). Curtea consideră că se pot accepta a fortiori prezumții în

domeniul dreptului societăților comerciale, în care dreptul la respectarea

bunurilor poate fi în joc. În plus, nimic nu dă impresia că maniera în care a


fost aplicată sarcina probei în cazul reclamantului ar fi depășit acest prag

(supra, pct. 100).

123. În ceea ce privește la situația specifică a L.E., Curtea observă că

această societate a trecut de la statutul de societate pe acțiuni la cel de

societate cu răspundere limitată în noiembrie 1995 (supra, pct. 13). Așa cum

a explicat Curtea Constituțională a Sloveniei (decizia nr. U-I-135/00, pct. 44,

citată supra, pct. 51), societățile cu răspundere limitată erau foarte diferite de

societățile pe acțiuni, în special cu privire la problema răspunderii membrilor

acestora. Reclamantul a recunoscut că L.E era deja insolvabilă în momentul

schimbării statutului său. Așadar, trebuie să se concluzioneze că, de la

transformarea sa în societate cu răspundere limitată, L.E. era subcapitalizată

și contravenea normelor aplicabile ale dreptului societăților comerciale. În

plus, deși se afla din 1995 în incapacitatea de a-și restabili lichiditatea și

solvabilitatea, societatea nu a solicitat inițierea unei proceduri de lichidare

decât doi ani mai târziu, la momentul în care era evident că nu mai deținea

niciun activ. Aceasta nu a plătit suma de 626 EUR plătibilă în avans cu titlu

de cheltuieli de judecată, preferând să aștepte ca instanța să inițieze din oficiu

procedura de lichidare. Legiuitorul a modificat totuși legislația relevantă și a

eliminat posibilitatea inițierii din oficiu a procedurii de lichidare, iar Legea

privind operațiunile financiare ale societăților a introdus dispoziții mai stricte

în privința funcționării societăților.

124. În acest sens, trebuie observat că dispozițiile în litigiu din Legea

privind operațiunile financiare ale societăților nu au devenit aplicabile decât

după un an de la intrarea în vigoare a legii. Această intrare în vigoare amânată

cu un an era menită să dea L.E. și asociaților săi suficient timp pentru a le

permite să inițieze procedurile necesare pentru dizolvarea societății și să nu

li se aplice dispozițiile Legii privind operațiunile financiare ale societăților (a

se compara cu Vékony împotriva Ungariei, nr. 65681/13, pct. 34, 13 ianuarie

2015, în care Curtea a hotărât că reclamantul nu a dispus de timp suficient

pentru a se adapta noii situații). Desigur, asociații ar fi avut obligația de a plăti

cheltuielile de lichidare, însă ar fi evitat radierea societății și nu ar fi fost ținuți

să răspundă personal pentru datoriile acesteia. În definitiv, societatea

continua să existe în ciuda incapacității sale de a-și plăti datoriile sau de a

exercita activitățile pentru care fusese înființată. În această privință, Curtea

nu vede niciun motiv pentru a pune la îndoială avizul Curții Constituționale,

invocat de Guvern, potrivit căruia societățile aflate într-o astfel de situație

reprezentau o amenințare pentru buna funcționare a pieței.

125. În plus, scăderea sub pragul legal a capitalului societății, apoi

desființarea acesteia, ca și caracterul cu totul tardiv al cererii de deschidere a

procedurii de lichidare, au generat repercusiuni negative importante asupra

situației creditorului societății, și anume Societatea Slovenă de Căi Ferate,

care s-a aflat într-o incertitudine prelungită cu privire la plata creanței sale.

Lucrurile puteau dura mai puțin dacă L.E. ar fi cerut începerea procedurii de


lichidare în timp util, după ce constatase incapacitatea de a reconstitui un

capital minim suficient pentru a-și continua activitățile.

126. Invocând hotărârea pronunțată de CJUE la 21 octombrie 2010 în

cauza Idryma Typou AE împotriva Ypourgos Typou kai Meson Mazikis

Enimerosis (C-81/09, ECLI:EU:C:2010:622), reclamantul vede în măsura

contestată o încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului societăților

aplicabil în Uniunea Europeană. Argumentul său nu pare totuși a reflecta

exact conținutul hotărârii respective, care, la pct. 42, enunță clar:

„[...] [D]acă reiese din examinarea dreptului statelor membre [...] că, în cele mai multe

cazuri, acționarii societăților indicate la art. 1 din prima directivă nu sunt ținuți

răspunzători personal pentru datoriile unei societăți pe acțiuni sau ale unei societăți cu

răspundere limitată, nu se poate de aici ajunge la concluzia că este vorba despre un

principiu general al dreptului societăților aplicabil în toate circumstanțele și fără

excepție.”

În această cauză, CJUE a concluzionat că au fost aduse atingeri principiilor

libertății de stabilire și al liberei circulații a capitalurilor pe motiv că măsura

națională în discuție permitea considerarea acționarilor unei societăți pe

acțiuni de televiziune răspunzători pentru amenzile aplicate acestei societăți,

astfel încât să-i facă a veghea ca respectiva societate să respecte legislația și

normele deontologice elene, în timp ce competențele care le erau recunoscute

acestor acționari prin normele aplicabile funcționării organelor societăților pe

acțiuni nu le confereau această posibilitate materială (pct. 57 din hotărâre).

Or, Legea privind operațiunile financiare ale societăților, astfel cum a fost

modificată de decizia Curții Constituționale din 2002, dispunea, dimpotrivă,

că numai asociații cu puterea de a influența în mod activ funcționarea

societății erau răspunzători pentru datoriile acesteia. Pe de altă parte, CJUE a

considerat în mod egal că efectul descurajator al măsurii incriminate în cauza

respectivă era mai important pentru investitorii din alte state membre decât

pentru investitorii eleni. Un astfel de argument nu a fost menționat în speță.

127. De asemenea, trebuie subliniat că suma care corespundea părții din

datorie pe care reclamantul a trebuit să o achite (supra, pct. 31) era relativ

redusă. În plus, Societatea Slovenă a Căilor Ferate nu și-a concentrat atenția

doar asupra reclamantului: a inițiat, de asemenea, executarea silită împotriva

celorlalți asociați ai L.E. (supra, pct. 24). În orice caz, reclamantul nu a

declarat, și nici măcar nu a demonstrat, că ar fi suferit un prejudiciu important

în această privință (a se compara cu Vaskrsić, citată anterior, pct. 83). În

consecință, Curtea nu are niciun motiv factual să considere ca fiind

disproporționată măsura în litigiu, întemeiată pe o dispoziție legislativă în

virtutea căreia reclamantul își asuma o răspundere nelimitată pentru datoriile

restante ale L.E.

128. În această privință, Curtea a constatat totodată mecanismul de

garantare care, după cum a explicat Guvernul fără a fi contrazis de către

reclamant (supra, pct. 87), era prevăzut de Legea privind operațiunile

financiare ale societăților: asociații unei societăți radiate moșteneau nu numai


de pasivul, ci și activul, iar creditorii aveau la dispoziție numai un an pentru

a iniția procedura împotriva asociaților în vederea recuperării creanțelor. În

plus, dacă reclamantul considera că plătise mai mult decât ceilalți asociați

activi ai L.E., ar fi putut să inițieze împotriva lor în civil o acțiune în

despăgubiri.

129. Având în vedere considerațiile precedente, și mai ales participarea

reclamantului la administrarea societății, suma pe care a trebuit să o achite

(supra, pct. 127) și contextul național care exista la acel moment (supra, pct.

106), Curtea consideră că exista un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele folosite. În circumstanțele specifice cauzei,

măsura în litigiu nu a avut ca efect să constituie pentru reclamant o sarcină

specială și exorbitantă, iar larga marjă de apreciere recunoscută statului în

acest domeniu nu a fost deci depășită (supra, pct. 105 și 118).

6. Concluzie

130. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Respinge, în unanimitate, excepțiile preliminare ale Guvernului;

2. Hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că nu a fost încălcat art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție;

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică

la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 11 decembrie 2018, în

temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Søren Prebensen Guido Raimondi

grefier adjunct președinte

La prezenta hotărâre este anexat, în conformitate cu art. 45 § 2 din

Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, rezumatul următoarelor opinii

separate:

– opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Nuβberger,

Lemmens, Ravarani, Paczolay și Zalar;

– opinia separată comună a judecătorilor Turković și Mourou-Vikström.

G.R.

S.C.P.

HOTĂRÂREA LEKIĆ ÎMPOTRIVA SLOVENIEI – OPINII SEPARATE 42

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

RAIMONDI, NUSSBERGER, LEMMENS, RAVARANI,

PACZOLAY ȘI ZALAR

1. Am votat alături de majoritate pentru constatarea că nu a fost încălcat

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu tot respectul datorat față de majoritate, ne exprimăm totuși dezacordul

față de pasajul următor din hotărâre: „angajarea răspunderii unui asociat al

unei societăți cu răspundere limitată pentru datoriile societății, și prin urmare

ridicarea vălului social, trebuie să fie necesară în împrejurări excepționale și

să fie contrabalansată de garanții specifice“ (pct. 112 din hotărâre). Credem

că, într-o cauză precum aceasta, referirea la „împrejurări excepționale“ este

inoportună sau înșelătoare.

A. Cerința de „împrejurări excepționale“ nu trebuie introdusă în cadrul

exercițiului de apreciere a „justului echilibru”

2. Stabilirea condițiilor de acordare a personalității juridice unei societăți

înființate de una sau mai multe persoane ține de dreptul intern, ca și gradul de

separare dintre personalitatea juridică a societății și cea a asociaților sau a

acționarilor săi. În cazul în care dreptul intern dispune că o societate

constituită potrivit unei forme juridice date se bucură de o personalitate

juridică distinctă de cea a membrilor săi, instanțele interne, ca și cele

internaționale, trebuie să ia în considerare caracteristicile proprii

personalității juridice astfel conferită. În consecință, numai societatea poate,

în principiu, să acționeze pentru a-și apăra drepturile și numai societatea poate

fi considerată răspunzătoare pentru obligațiile ce îi revin.

3. Există excepții de la acest principiu. Așa cum a explicat Curtea

Internațională de Justiție în hotărârea Barcelona Traction, citată la pct. 111

din prezenta hotărâre, ridicarea vălului social este admisă de dreptul intern în

numeroase state, chiar în toate, „atât în interesul celor care fac parte din

societate, cât și al celor care, situându-se în afară, au legături cu aceasta“

[Barcelona Traction, Light and Power Company, Limited (Belgia împotriva

Spaniei), hotărârea din 5 februarie 1970, CIJ, Culegere 1970, p. 40, pct. 56].

Curtea Internațională de Justiție a subliniat o diferență de frecvență între cele

două situații: dacă „ridicarea vălului este mai des folosită din exterior, în

interesul celor care au legături cu societatea [...], cu toate acestea, a fost

efectuată și din interior, mai ales în interesul acționarilor, dar numai în

circumstanțe excepționale“ (ibidem, p. 40, pct. 57). Bazându-se pe analiza sa

asupra legislațiilor interne, Curtea Internațională de Justiție a concluzionat că

ridicarea vălului social, „procedeu excepțional admis de dreptul intern față de

o instituție pe care acesta a creat-o“, „joacă un rol analog în dreptul


internațional“; de asemenea, a precizat că puteau „exista în principiu și

circumstanțe speciale care justifică ridicarea vălului în interesul acționarilor“

(ibidem, p. 40, pct. 58).

Cauza Barcelona Traction a vizat o cerere depusă de un stat în numele

unor acționari care erau resortisanți ai acestuia. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului s-a întemeiat pe această hotărâre atunci când a trebuit să

hotărască dacă acționarii (având ei înșiși personalitate juridică) o puteau

sesiza cu o cerere pretinzând încălcarea unor drepturi garantate societății lor.

Curtea s-a exprimat în următorii termeni (Agrotexim și alții împotriva

Greciei, 24 octombrie 1995, pct. 66, seria A nr. 330 A) :

„[...] Curtea consideră că nu se justifică ridicarea «vălului corporativ» sau neluarea în

considerare a personalității juridice a unei societăți decât în circumstanțe excepționale,

în special atunci când se stabilește clar că aceasta se află în imposibilitatea de a sesiza

organele Convenției prin intermediul organismelor sale statutare sau – în caz de

lichidare – prin intermediul lichidatorilor săi.”

Am dori să subliniem că în situații precum cele examinate în cauzele

Barcelona Traction și Agrotexim, ridicarea vălului social are loc pe baza unui

principiu general de drept (al societăților) care se aplică în favoarea

acționarilor. În acest context precis, cerința de „împrejurări excepționale“ este

perfect de înțeles și clar aplicabilă: ridicarea vălului social apare ca o

derogare de la norma generală, constituită potrivit legii, care prevede

separarea dintre personalitatea juridică a societății și cea a acționarilor săi.

4. Prezenta speță este de natură diferită. Majoritatea este de acord și chiar

recunoaște că „[j]urisprudența Agrotexim nu poate [...] să fie transpusă direct

în reglementarea cauzelor care, precum cea prezentă, privesc ridicarea vălului

social al unei societăți cu răspundere limitată în interesul creditorilor săi“ (pct.

111 din hotărâre). Concluzionează totuși, astfel cum am arătat mai sus, că

ridicarea vălului social într-un caz precum cel din speță nu poate fi în

conformitate cu cerințele din Convenție decât atunci când este „necesară în

împrejurări excepționale“ (pct. 112 din hotărâre). Deși majoritatea nu este de

acord cu aceasta în hotărâre, ni se pare că aici este vorba despre o transpunere

destul de directă în speță a criteriului Agrotexim.

Calitatea beneficiarilor înlăturării autonomiei persoanei juridice –

acționari (precum în Barcelona Traction și în Agrotexim) sau creditori

(precum în speță) – nu este singurul element care diferențiază cele două tipuri

de cauze. O altă diferență, mult mai fundamentală, constă în baza legală a

ridicării vălului social: în primul caz, ridicarea vălului social decurge, astfel

cum am explicat mai sus, dintr-un principiu general de drept care permite

derogarea de la norma generală stabilită de legiuitor; în al doilea, legea însăși

este cea care prevede posibilitatea de a deroga, în anumite condiții, de la


norma generală ca acționarii să nu fie ținuți să răspundă personal pentru

datoriile societății1.

Constatăm că nu este de competența Curții să restrângă marja de apreciere

de care beneficiază legiuitorii naționali pentru a modela conform opțiunii lor

personalitatea juridică a societăților. Mai precis, considerăm că, în principiu,2

nimic nu ar trebui să împiedice legiuitorul național să decidă că un acționar

poate fi ținut să răspundă pentru datoriile societății sale și să stabilească în

care situații poate sau trebuie să fie tras la răspundere. A considera că

legiuitorul poate decide cu privire la acest lucru numai „în împrejurări

excepționale“ (noțiune cel puțin vagă și, prin urmare, lăsată de fapt la

aprecierea Curții) constituie, în opinia noastră, o restricționare nejustificată a

libertății de care beneficiază legiuitorii naționali.

Nu vedem cum o asemenea restrângere poate deriva din art. 1 din

Protocolul nr. 1. În realitate, majoritatea transformă un principiu ce reiese

(numai) din dreptul societăților (și anume, principiul separării dintre

personalitatea juridică a unei societăți și cea a acționarilor sau a asociaților

săi, cu limitarea consecutivă a răspunderii acționarilor sau a asociaților

respectivi, principiu de la care legiuitorul poate deroga liber) într-un principiu

convențional (de la care legiuitorul nu poate decide derogarea decât „în

împrejurări excepționale“).

În sfârșit, considerăm că adăugând cerința de „împrejurări excepționale“

la principiile generale care trebuie să se aplice, majoritatea introduce o

incertitudine. Într-adevăr, în ceea ce privește aplicarea principiilor, cerința de

„împrejurări excepționale“ nu este menționată decât la pct. 115 din hotărâre.

Majoritatea explică: „caracterul extraordinar al circumstanțelor care justifică

ridicarea vălului personalității juridice se referă, în principal, la natura

problemelor care trebuie soluționate de către instanța națională competentă,

și nu la frecvența situațiilor în cauză“ și, prin urmare, „[a]ceasta nu înseamnă

că o astfel de măsură nu se poate justifica decât în ocazii rare“. În partea din

hotărâre cu privire la criteriul justului echilibru (pct. 116-129), în schimb, nu

mai este menționat.

B. Justul echilibru în speță

5. Faptul de a lăsa cu totul deoparte criteriul „împrejurărilor excepționale“

nu înseamnă că alegerile legiuitorului scapă controlului Curții. Așa cum am

afirmat mai sus, Convenția impune legiuitorului, în cazul în care acesta

încalcă drepturile de proprietate al persoanelor fizice, să asigure un echilibru

1. Nu ne pronunțăm cu privire la întrebarea în ce măsură, în absența unei dispoziții legislative

explicite, un principiu general de drept permite ridicarea vălului social al unei societăți în

interesul terților, cum sunt creditorii. Această chestiune a fost evocată pe scurt în hotărârea

Barcelona Traction (ibidem, p. 40, pct. 56, in fine), dar nu este relevantă în speță.

2. Spunem „în principiu“, deoarece legiuitorul este limitat de obligația de a asigura un

echilibru just între drepturile și interesele prezente (supra, pct. 5).


just între drepturile persoanelor afectate direct de soluțiile pe care le-a reținut

și interesele concurente ale statului sau ale publicului în general (pct. 109 din

hotărâre).

Pentru a evalua dacă a fost realizat un just echilibru între diversele interese

existente, este necesar să se țină seama de toate circumstanțele cauzei.

Stabilirea dacă aceste împrejurări au un caracter „excepțional“, oricare ar fi

semnificația dată acestui termen, este lipsită de importanță în opinia noastră.

Considerăm sistemul stabilit de legiuitor ca un fapt.

Ceea ce contează este să stabilim dacă legiuitorul avea motive relevante și

suficiente să intervină, dacă raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul vizat de măsurile aplicate era rezonabil (pct. 110 din

hotărâre) și dacă reclamantul a trebuit să suporte o sarcină individuală și

excesivă (pct. 110 și 112 din hotărâre).

6. Ne putem pronunța pe scurt cu privire la chestiunea dacă s-a realizat un

echilibru just în speță.

Pentru început, observăm că atingerea adusă drepturilor reclamantului

decurgea dintr-o măsură generală adoptată de legiuitor. De fapt, Legea

privind operațiunile financiare ale societăților definea cazurile în care un

acționar putea fi tras la răspundere personal pentru datoriile societății sale.

Tot ce aveau de făcut instanțele așadar, bineînțeles în afară de a decide dacă

atingerea adusă dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale era

compatibilă cu normele Convenției, era de a stabili dacă situația în care se

afla reclamantul corespundea unuia dintre cazurile prevăzute de lege [a se

compara cu Ždanoka împotriva Letoniei (MC), nr. 58278/00, pct. 114, CEDO

2006 IV].

Pentru a stabili dacă o măsură generală a păstrat un echilibru just între

interesele concurente în discuție, Curtea trebuie, în primul rând, să studieze

opțiunile legislative aflate la baza măsurii în cauză. Astfel, modul în care a

fost aplicată o măsură generală faptelor dintr-o anumită cauză permite luarea

în considerare a efectelor sale practice și, prin urmare, este relevantă pentru

evaluarea proporționalității sale, astfel încât acesta rămâne un factor care

trebuie luat în considerare [Animal Defenders International împotriva

Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase) și Correia

de Matos împotriva Portugaliei (MC), nr. 56402/12, pct. 129, 4 aprilie 2018].

7. În această privință, suntem de acord cu abordarea generală adoptată de

majoritate în cadrul aplicării în speță a principiilor generale: a început cu

examinarea cadrului legislativ în sine (pct. 113-118 din hotărâre), apoi a

examinat modul în care a fost aplicat acest cadru în cauză (pct. 119-128 din

hotărâre).

În special, la fel precum colegii noștri reprezentând majoritatea constatăm

că legiuitorul a stabilit un sistem care permitea realizarea unui just echilibru

între interesele creditorilor societăților radiate și cele ale asociaților acestora

(pct. 118 din hotărâre) și, mai precis, că evaluarea făcută de Parlament și de

instanțele interne asupra necesității acestei legislații și a măsurilor adoptate a


fost de o calitate în stare să justifice o marjă largă de apreciere în ceea ce

privește alegerile operate, de natură legislativă și judiciară (ibidem)3. În cele

din urmă, credem că, date fiind circumstanțele cauzei, reclamantul nu a

trebuit să suporte o obligație individuală excesivă (pct. 129 din hotărâre).

Pe baza unui astfel de raționament, împărtășim concluzia potrivit căreia nu

a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în speță.

3. Am ajuns la această concluzie în pofida faptului că a fost decis de către Curtea

Constituțională că măsura în litigiu cuprinsă în Legea privind operațiunile financiare ale

societăților nu poate fi considerată o atingere adusă drepturilor garantate acționarilor de art.

1 din Protocolul nr. 1 (pct. 38 din decizia nr. U-I-135/00 pronunțată de Curtea Constituțională

la 9 octombrie 2002, menționată la pct. 48-52 din prezenta hotărâre).


OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR

TURKOVIĆ ȘI MOUROU-VIKSTRÖM

1. Nu putem cu părere de rău să fim de acord cu majoritatea care a

concluzionat pentru lipsa de încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

A. Cadrul general de aplicare și domeniul de aplicare al Legii FOCA

(Financial Operations of Companies Act 1999 sau Legea privind

operațiunile financiare ale societăților din 1999)

2. Constatăm că legiuitorul poate deroga liber de la principiul separării

dintre personalitatea juridică a unei societăți și cea a asociaților săi, însă nu

retroactiv, pentru datorii contractate la un moment în care doctrina vălului

personalității juridice era aplicabilă și cu siguranță nu în mod amplu și fără

discernământ. În astfel de circumstanțe, asociații trebuie să poată avea

așteptări legitime ca ridicarea vălului personalității juridice a societății lor și

o atingere adusă drepturilor lor de proprietate să nu poată fi dispuse decât în

cazuri în care interesul public o cere și dacă o asemenea măsură este necesară

într-o societate democratică. Considerăm și că numai împrejurări

excepționale pot justifica ridicarea vălului personalității juridice. Cu toate

acestea, nu am identificat niciuna în cauza de față. De altfel, legea nu

prevedea punerea în balanță a intereselor aflate în joc, iar instanțele interne

nu s-au dedicat unui astfel de exercițiu.

3. Votând Legea FOCA, intrată în vigoare la 23 iulie 1999, autoritățile

naționale au vrut să rezolve problema miilor de societăți zise „adormite“ sau

inactive care, având datorii ridicate, iar cele mai multe (92%) lipsite de

salariați, le păreau că reprezintă o amenințare pentru economia slovenă.

4. Cu toate acestea, noul text legislativ era menit să ofere o soluție simplă

și eficientă unei situații pe care statul însuși o lăsase să se dezvolte și pentru

care, prin urmare, avea o parte din răspundere. Legea FOCA a fost adoptată

în 1989, doi ani înainte de proclamarea independenței Sloveniei în 1991.

Odată independentă și emancipată din sistemul socialist, Slovenia a ales să

aplice în continuare această lege, deși nu era deloc obligată să o facă. Era,

prin urmare, o decizie de politică economică adoptată de noul stat

independent. Este astfel importantă precizarea că problemele create de

aplicarea legii au apărut, în mare măsură, după independență și nu au fost

moștenite din perioada socialistă anterioară (majoritatea a considerat în mod

diferit, a se vedea pct. 106 din hotărâre). Prin urmare, dacă ar fi reacționat la

timp, statul sloven ar fi putut evita această situație sau, cel puțin, reduce foarte

mult consecințele acesteia.

5. În orice caz, oare legiuitorul putea implicit să considere că tranziția către

o economie de piață și existența, desigur problematică, a unei mulțimi de

societăți „moarte vii“ – pe care statul le lăsase să se dezvolte – puteau


constitui în mod general și obiectiv, fără o analiză de la caz la caz, împrejurări

excepționale care să justifice ridicarea vălului personalității juridice?

6. Alte state din fosta Iugoslavie au trebuit să se confrunte, de asemenea,

cu aceeași problemă, dar nu au introdus măsuri atât de drastice pentru

asociați, iar aceștia nu au fost nevoite să suporte consecințe grave. Spre

deosebire de majoritate, considerăm că situația din Slovenia nu constituia o

împrejurare excepțională care, cu excepția unor garanții specifice, să justifice

ridicarea vălului personalității juridice (pct. 106, coroborat cu pct. 112 și 116

din hotărâre). În plus, majoritatea a omis să precizeze ce consideră ca fiind

împrejurări excepționale. Credem că, în cauzele în care vălul personalității

juridice este înlăturat pentru a fi angajată răspunderea asociaților, este

imposibil de transpus în mod direct criteriul stabilit în cauza Agrotexim și alții

împotriva Greciei (24 octombrie 1995, pct. 66, seria A nr. 330 A), în care

acționarii solicitau să fie identificați cu societățile lor în scopul stabilirii

calității de „victimă“ în sensul art. 34, ceea ce le-ar fi permis să-și apere

interesele în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

7. Mecanismul pus în aplicare de Legea FOCA prevedea că asociații

„activi“ (adică cei care dețin cel puțin 10% din capitalul societății) trebuiau

să ceară lichidarea acesteia în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii

și că, în caz contrar, vor fi considerați răspunzători pentru datorii, din venitul

propriu. Noul dispozitiv a fost introdus pentru a evita proceduri de lichidare

consumatoare de timp și costisitoare pentru stat (pct. 43 din hotărâre). Cu

toate acestea, procedura simplificată de radiere a societăților inactive risca să-

i împiedice pe creditorii acestor societăți să obțină soluționarea creanțelor din

activul societăților radiate și să-și protejeze astfel interesele (pct. 52 din

hotărâre). Ridicarea vălului personalității juridice a fost introdusă, prin

urmare, în scopul de a răspunde „interesului general“ reprezentat de protecția

creditorilor, deși ar fi trebuit să ia în considerare și interesele asociaților (pct.

50 din hotărâre). Acționând în acest sens, statul a favorizat protejarea

intereselor creditorilor în detrimentul protejării intereselor asociaților. De

fapt, a făcut să apese costurile integrale ale procedurii simplificate pe umerii

asociaților care, precum creditorii, nu făcuseră decât să ia decizii comerciale

în limitele riscurilor inerente gestionării unei întreprinderi. Asociații au fost

obligați să plătească din cauza orientărilor politice generale

necorespunzătoare adoptate de stat, dar și a deciziilor proaste luate de ei înșiși

și de către creditori și, în final, din cauza situației economice deteriorate în

care se afla Slovenia la vremea respectivă. În consecință, considerăm că

asociații au avut de suportat o povară excesivă în cadrul punerii în aplicare a

măsurilor care urmăreau să permită radierea simplificată a societăților

inactive.

8. Aceasta este, în opinia noastră, o dispoziție evident nerezonabilă, care

face să apese o greutate exagerată asupra anumitor acționari doar pentru că

nu au aplicat procedurile de lichidare. Cei care au luat inițiativa procedurilor

care duc la lichidare sunt eliberați de orice răspundere personală cu bunurile


proprii (pct. 42 din hotărâre). Patrimoniul lor se află atunci la adăpost și

protejat prin lege prin simpla îndeplinire a unei formalități administrative.

Este vorba, aici, de o sancțiune foarte severă care pune în aplicare o sancțiune

financiară fără limită reală, în timp ce o simplă amendă și o dispoziție a

instanței de a plăti cheltuielile de lichidare ar fi fost de ajuns. Nu era necesar

să fie luată o măsură atât de drastică împotriva unor asociați care nu au utilizat

deloc abuziv persoana juridică a societății lor (în alți termeni, care nu au

comis nicio infracțiune, care nu s-au sustras unei obligații fiscale, care nu au

creat o societate paravan, care nu au luat nicio decizie contrară politicii

publice, care nu au utilizat societatea în scopuri contrare drepturilor

fundamentale etc.).

9. În același timp, ridicarea vălului personalității juridice era o măsură

destinată să protejeze creditorii societăților vizate de o procedură de radiere

simplificată. Gradul de protecție acordat creditorilor putea fi mai ridicat decât

în cadrul unei proceduri de lichidare, deoarece răspunderea asociaților era

angajată la nivelul întregului lor patrimoniu, în vreme ce societățile inactive

nu aveau deseori niciun activ. Legea FOCA a avut, prin urmare, ca efect

crearea unei situații care avantaja creditorii în detrimentul asociaților în

legătură cu datoriile contractate înainte de intrarea în vigoare a Legii FOCA.

10. De altfel, odată radiată societatea, asociații nu mai aveau la dispoziție

niciun mijloc de a scăpa de răspunderea personală. Aceasta devenea automată

în practică din momentul în care se stabilea că dețineau cel puțin 10% din

capital. Prin urmare, nu exista posibilitatea de a lua în considerare

circumstanțe personale sau de a limita suma solicitată. Nicio analiză a

proporționalității nu fusese cerută, nici făcută posibilă prin lege. Astfel, Legea

FOCA elimina în mod brutal principiul conform căruia sarcina probei era

impusă creditorilor în materie de ridicare a vălului personalității juridice.

11. Guvernul nu a reușit să caracterizeze, în mod satisfăcător, interesul

general care a prevalat la adoptarea legii. Punerea în discuție protecția

asociaților care se credeau la adăpostul structurii înseși a societăților cu

răspundere limitată poate fi considerată ca o măsură în favoarea interesului

comun? O protecție necondiționată a creditorilor poate fi considerată drept un

„motiv imperativ de interes general“ (pct. 50 din hotărâre)? Răspunsul este

nu, cu atât mai mult cu cât analiza proporționalității măsurii nu este prevăzută

de lege și nu a fost efectuată pe plan național unde cauza nu a fost privită

decât din perspectiva art. 6, în absența oricărei analize în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1. Așa cum am arătat anterior, statul avea la dispoziție mijloace

mai puțin drastice, fie pentru a constrânge asociații de bună-credință să

declanșeze lichidarea societăților adormite, fie pentru a-i sancționa în mod

proporțional pentru că nu au făcut-o.

12. Spre deosebire de majoritate, considerăm că legea FOCA nu respecta

cerințele de proporționalitate. A dus la o fragilizare a actorilor din economie,

în special a micilor investitori. Legiuitorul a instituit un sistem care a creat

între protecția intereselor creditorilor și protecția intereselor asociaților care


au acționat cu bună-credință un dezechilibru în defavoarea celor din urmă. De

altfel, a recunoscut aceasta. Legea FOCA a avut, într-adevăr, o durată scurtă

de viață și a fost aplicată pentru o perioadă scurtă de timp. A fost eliminată

din 2011 fiind considerată nedreaptă pentru asociați și, pe termen lung,

nefastă în ceea ce privește economia (pct. 54 din hotărâre). De fapt, nu era

justificată de interesul general sau, cel puțin, nu realiza un echilibru just între

interesul general și cel al asociaților.

13. În realitate, consecințele aplicării sale asupra patrimoniului asociaților

în cauză au fost în mod evident disproporționate.

B. Aplicarea legii în cazul reclamantului

14. Condițiile în care reclamantul a dobândit un post de răspundere în

cadrul societății L.E sunt deosebit de revelatoare. Dobândind o participare

modestă de 11,11% din capital în 1992, a fost angajat în 1993 în

departamentul IT al unității. A devenit director interimar la 23 februarie 1993

și director general la 23 februarie 1995, ca urmare a unui accident grav care

a cauzat moartea a doi principali conducători și în care au fost răniți alți doi

acționari. Astfel, circumstanțele dramatice l-au adus pe reclamant, aproape

„fără voia sa“, în funcții de conducere.

15. Date fiind condițiile în care reclamantul a ajuns în posturi de

răspundere în cadrul societății L.E. și profilul său, nu credem, spre deosebire

de analiza majorității, că reclamantul poate fi considerat un om de afaceri

priceput, în ceea ce privește regulile gestiunii economice a societății și

procedurile de drept comercial, deși este adevărat că ar fi putut să se

informeze cu privire la normele aplicabile și la răspunderea sa personală

cerând consiliere din partea unui om al legii. Deoarece, totuși, societatea nu

producea niciun beneficiu, ne putem întreba dacă reclamantul avea mijloacele

de a o face.

16. În 1993, Societatea Slovenă a Căilor Ferate a întreprins împotriva

societății L.E. o acțiune civilă pentru plata unei creanțe generate cu mult

înainte de intrarea reclamantului în societate.

17. Începând cu 1996, reclamantul a luat decizia de a demisiona din postul

de director general, deși societatea dobândise statutul de SRL din 1995.

Așadar, a arătat în mod clar că dorește să părăsească societatea, deși se putea

crede în mod legitim protejat de vălul personalității juridice. Intenția sa nu a

fost să ascundă vreun comportament abuziv sau să comită nereguli, ci să iasă

din orice poziție de control. O eroare de consemnare în registrele societății a

avut drept consecință menținerea sa pe postul de director general.

18. În 1997, a inițiat în numele societății L.E. o procedură de lichidare așa

cum putea să facă orice asociat minoritar în temeiul art. 445 și 455 din Legea

privind societățile din 1993. Totuși, cheltuielile de publicare în Jurnalul

Oficial nu au fost achitate, din cauza refuzului celorlalți asociați de a plăti

suma, potrivit explicațiilor reclamantului. Ținând seama de această


explicație, de altfel necontrazisă de Guvern, este oare rezonabil să i se impună

să achite singur cheltuielile? Oare se poate considera că a eșuat în nume

propriu? Răspunsul este negativ, în opinia noastră, deoarece obligația de plată

trebuie să revină tuturor asociaților, chiar dacă legal reclamantul ar fi putut să

se achite singur de aceasta. Răspunderea colectivă a diferitelor componente

ale unui SRL trebuie să fie căutată, și nu cea unică a unui asociat, care în plus

era demisionar din 1995.

19. De altfel, decizia de radiere a societății L.E. nu i-a fost notificată

personal reclamantului și niciunuia dintre ceilalți asociați, deși acesta ar fi

trebuit să fie ținut la curent date fiind importantele repercusiuni asupra

patrimoniului său. Notificarea deciziei de radiere numai la sediul societății

L.E. nu poate fi considerată ca plasând reclamantul într-o poziție care să-i

permită să fie informat și să poată contesta măsura.

20. Ridicarea vălului pentru a ajunge la patrimoniul personal al unui

asociat al unei entități cu răspundere limitată este destinată să sancționeze

abuzurile, faptele frauduloase, comportamentele blamabile ale unui asociat

care ar folosi protecția pentru a-și ascunde turpitudinile. Or, nu s-a dovedit și

nici nu s-a afirmat că reclamantul a acționat în mod nelegal în speță. Ridicarea

vălului este, prin urmare, destinată numai să încerce să recupereze plata unei

datorii de crearea căreia este absolut străin, întrucât nu deținea nicio

participare în cadrul societății în momentul în care a apărut datoria. Nu avea

mijloacele de a influența decizia care a dat naștere datoriei față de Societatea

Slovenă a Căilor Ferate și este obligat să ramburseze o sumă de 32 795 EUR,

cu precizarea că nu există nicio limită legală a sumei care îi poate fi cerută.

Dacă datoria ar fi fost în cuantum de 10 sau de 100 de ori mai mare, ar fi fost

obligat la rambursarea integrală, în același temei, fără a se ține seama de

situația sa personală.

21. Ridicarea vălului personalității juridice a avut, prin urmare, consecințe

disproporționate asupra patrimoniului reclamantului.

22. Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că este încălcat art.

1 din Protocolul nr. 1 (protecția proprietății) din Convenție.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -...

Documents

Transcript of CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -...