Cursul 1PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

DEFINIREA PSIHOLOGIEIRăspunsul la întrebarea “Ce este psihologia ?” nu este uşor de dat după cum

pare. În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe tipuri de definiţii date psihologiei, fiecare accentuând unele aspecte caracteristice ale acestui domeniu al cunoaşterii umane.

Tipuri de definiţii1. Definiţia tip butadă. Aceste definiţii sunt de genul: „Psihologia este ştiinţa studiată de psihologi”. Ea consideră psihologia obiect de studiu al psihologului, iar pe psiholog – om care studiază psihologia.„Psihologia este ştiinţa comportamentului studenţilor din primul ciclu”. „Psihologia este ştiinţa comportamentului şobolanului alb”. Această definiţie este o acuză adusă psihologilor care utilizau în cercetările lor animale (şobolanul alb).Cu tot caracterul lor ironic şi acuzator, definiţiile tip butadă au marele merit de a reunoaşte caracterul de ştiinţă al psihologiei.2. Definiţii tip metaforă. Îşi au originea în constatările contradictorii ale

cercetărilor psihologice.Investigarea funcţiilor psihice inferioare (senzaţii, percepţii, timp de reaţie etc) care sunt uşor de observat au condus spre evidenţierea existenţei unor regularităţi şi generalităţi ale manifestării lor, în timp ce funcţiile şi procesele psihice superioare (afectivitatea, motivaţia, voinţa etc) a permis altora sesizarea caraterului lor unic, singular. De aici s-a ridicat întrebarea: „Psihologia este ştiinţă sau artă?”. Nu a întârziat să apară şi răspunsul care să satisfacă cele două părţi: „Psihologia este o ştiinţă făcută cu artă”.Vasile Pavelcu a făcut o afirmaţie în încheierea unui amplu studiu dedicat „dramei” psihologiei ca ştiinţă, care a fost încadrat tot în categoria metaforelor: „Psihologia este o lumină indispensabilă înţelegerii, apropierii şi ascensiunii umane”. 3. Definiţii tip negare. De multe ori obiectul de studiu al psihologiei a fost

trecut în sarcina altor ştiinţe cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia etc. Ca o opoziţie faţă de acest aspect, Pavelcu afirma: „Psihologia nu-i fizică, nu-i fiziologie, nu-i sociologie”.

4. Definiţii etimologice. Psihologia a fost de multe ori definită pornind de la etimologia cuvântului. „Psihologie”: „psyche” = psihic, suflet; „logos” = ştiinţă. „Psihologia este ştiinţa psihicului”.

5. Definiţii comprehensive. Aceste definiţii încearcă să surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă.

Wundt definea psihologia ca fiind „ştiinţa experienţei imediate, spre deosebire de fizică care este ştiinţa experienţei mediate”.Watson definea psihologia ca fiind „ştiinţa comportamentului, a faptelor exterioare, observabile şi măsurabile”.

Külpe reformulează definiţia dată de Wundt, arătând că psihologia este ştiinţa faptelor, în măsura în care ele depind de experienţa subiectului, în timp ce fizica porneşte tot de la experienţă, dar studiază faptele în măsura în care ele sunt independente de individ.

Definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii despre obiect, metode, legi şi finalitate. Astfel, este necesară stabilirea unei definiţii care să fie utilizată în acelaşi sens de către observatori diferiţi.

Sarcina psihologului constă în a observa fenomenele, în a sesiza dacă ele sunt repetabile, în a stabili relaţii între ele, a formula legi, a preciza condiţiile în care legea respectivă poate fi generalizată.

Luând în considerare toate aceste elemente, Zlate a definit psihologia ca fiind „ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, stări, condiţii, mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţii lui de funcţionare, în scopul descrierii, explicării, integrării, optimizării şi ameliorării existenţei umane”.

TENDINŢE CONTROVERSATE ÎN PSIHOLOGIEPsihologia este nomotetică, idiografică sau idiotetică?Termenul de nomotetic provine din grecescul „nomothetikos” care înseamnă

„promovarea legilor”.Termenul de idiografic provine din grecesul „idios” are înseamnă „propriu,

specific”. El nu trebuie confundat cu ideografic, care derivă din idee. Ştiinţele nomotetice se referă la posibilităţile de formulare statistică a legilor

ştiinţifice, prin studiul unui număr mare de cazuri alese la întâmplare.Ştiinţele idiografice implică analiza cazurilor unice, cu încercarea de a

formula enunţuri legitime sau interpretative referitoare numai la acel caz sau la clasa de fenomene pe care acel caz o reprezintă.

Psihologia nomotetică cere explicaţii cauzale ale fenomenelor psihice şi sociale, iar aceste explicaţii cauzale formulate pe baza studiului subiecţilor aleşi la întâmplare sunt generalizate asupra populaţiei investigate. Ea foloseşte ca metodă experimentul de laborator.

Psihologia idiografică manifestă un interes profund faţă de studiul şi analiza unui singur caz pe o perioadă mai îndelungată de timp, pentru că fiecare individ este presupus a fi unic. Această psihologie favorizează, în cercetare, metode nestructurate, precum analiza documentelor personale, a biografiilor etc.

Pentru a soluţiona dihotomia nomotetic-idiografic, psihologul american Lamiell a propus o abordare idiotetică a personalităţii care să le îmbine pe cele două. Personalitatea trebuie descrisă în termeni idiografici, în timp ce evaluarea dezvoltării personalităţii trebuie construită în termeni nomotetici. Aşadar, în timp ce substanţa personalităţii este considerată unică la o persoană individuală, procesul schimbării în această persoană urmează principiile generale care pot fi observate la toate persoanele.

Unitate sau diversitate în psihologie?În psihologie întâlnim atât tendinţa diversificării teoriilor şi orientărilor, cât şi

pe cea a unificării şi integrării lor. De-a lungul evoluţiei psihologiei ca ştiinţă, psihologii au avut păreri diferite

cu privire la unitatea sau diversitatea acesteia. În timp ce unii vorbeau de mai

multe psihologii, ajungând chiar să stabilească 11 doctrine psihologice, alţii spuneau că aşa cum nu există mai multe fizici, mai multe chimii, ar trebui să existe doar o singură psihologie.

Dacă unitatea este înţeleasă ca uniformitate, ca standardizare, atunci ea este posibilă, dar nu este necesară, deoarece ea duce la stagnare. Dacă unitatea este înţeleasă în diversitate atunci este vorba despre o diversitate mare, absolută. Soluţia problemei o constituie spirala cunoaşterii (după Zlate), adică înţelegerea unităţii uniformizatoare ca premisă, ca punct de pornire, în cadrul căreia se dezvoltă unitatea diversificată, care va duce la un stadiu nou de unitate, superior celui anterior.

De exemplu, psihicul dispune de funcţii care reflectă realitatea, dar ele nu se limitează doar de a reflecta această realitate, ci are şi funcţia de construcţie şi reconstrucţie a ei.

LOCUL PSIHOLOGIEI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELORDe-a lungul timpului, concepţiile multiple cu privire la locul psihologiei în

sistemul ştiinţelor s-au organizat, conducând la elaborarea unor adevărate „modele” explicativ-interpretative.

Modele triunghiulareÎn 1929, Bühler propune un model triunghiular al psihologiei ştiinţifice.Psihologia este amplasată la intersecţia ştiinţelor umaniste, ştiinţelor sociale şi

ştiinţelor naturale. Mai târziu, Meehl lansează distincţia dintre psihologia „hard” şi psihologia „soft” potrivit căreia influenţa ştiinţelor naturii a orientat psihologia spre studiul comportamentului, ştiinţele sociale au încurajat mediul social şi valorile, iar ştiinţele umaniste au direcţionat atenţia spre importanţa influenţei subiective.

DESENClasificarea triunghiulară a ştiinţelor a fost făcută şi de Kedrov, care

subdivide ştiinţele umaniste în ştiinţe sociale şi ştiinţe filosofice, incluzând în triunghi, alături de psihologie şi alte ştiinţe: tehnice, matematice, logice.

DESENModelul interpenetrării ştiinţelorAcest model avansează ideea că nu cercetarea interdisciplinară

atotcuprinzătoare este în măsură să asigure inovarea ştiinţelor , ci interpenetrarea lor.

Inovaţia poate fi posibilă ca urmare a interpenetrării ştiinţelor, ele trecând prin cicluri de specializare, fragmentare şi hibridare.

Referindu-ne strict la psihologie, aceasta suportă operaţii de hibridare cu sociologia, lingvistica, patologia, zoologia, apărând ştiinţe noi, precum: psihologia socială, psiholingvistica, psihopatologia, zoopsihologia. Exemple tipice de hibridare le reprezintă: psihologia cognitivă (apărută la intersecţia dintre psihologie şi ştiinţele cogniţiei), psihoimunologia (intersecţia dintre psihologie şi sănătatea psihică), psihologia organizaţională (intersecţia dintre psihologia socială, psihometrie şi sociologie, având ca surse teoria managementului şi organizării).

DESEN.

Cursul 2 OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Deşi conceptele cu privire la obiectul psihologiei sunt extrem de numeroase, prezentând contradicţii interne sau externe, deşi se închid în ele însele, nevoia de sinteză a lor, cu scopul descoperirii elementelor comune, devine de mare actualitate şi stringenţă. Ţinând cont de aceste elemente de conţinut, s-au conturat patru perspective de abordare a obiectului psihologiei. Unii autori au considerat viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei, alţii s-au refugiat în comportament, în modul de exteriorizare a interiorităţii psihice. Sunt autori care cred că activitatea, conduita individului ar fi esenţială pentru psihologie şi în sfârşit s-a exprimat şi părerea că personalitatea, omul concret interpretat ca întreg, ca unitate ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad psihologia.

Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologieiAceasta a fost cea mai promovată modalitate de concepere a obiectului

psihologiei în perioada de început a acesteia. Cele mai răspândite forme ale vieţii psihice interioare sunt:

- concepţia şi metoda introspecţiei;- concepţia şi metoda psihanalitică.

Introspecţia este centrată pe studiul conştiinţei, iar psihanaliza este axată pe investigarea inconştientului. Atât conştiinţa cât şi inconştientul sunt expresii ale vieţii psihice interioare.

Introspecţionismul Introspecţia apare într-o dublă accepţie: în calitate de concepţie şi ca metodă

de cercetare psihologică.Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene

ce îşi au izvorul în ele însele, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul . Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. Cum însă, dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor funcţii psihice, nu şi a celor aparţinând altor persoane, atunci, pentru a se putea realiza şi acest deziderat, introspecţionismul recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane. Introspecţia mai poartă numele de psihologia conştiinţei, deoarece studiază fenomenele conştiente.

Introspecţia îşi are originea în Germania, în Laboratorul de psihologie înfiinţat de Wundt, în 1879 la Leipzeig. El a recurs la introspecţie în studiul conştiinţei ca fapt mintal neobservabil direct şi nepretabil exprimării. Studiind timpul de reacţie, care depinde atât de stimulul aplicat, cât şi de starea internă a individului, Wundt făcea raţionamente tocmai asupra stării interne, psihice a individului.

În laboratorul lui Wundt au venit să se specializeze psihologi din toată lumea: englezul Titchener, americanul Stanley Hall, rusul Behterev, românii Eduard Gruber, Florian Ştefănescu-Goangă şi alţii.

Cel care duce introspecţia în America este Titchener. El a generat o orientare psihologică ce poartă denumirea de structuralism. Din perspectiva structuralismului sarcina psihologiei consta în a desprinde, a dezmembra structurile

psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o serie de criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea, durata). Această concepţie era îndreptată împotriva zoopsihologiei americane, iar Titchener credea că singurul scop al psihologiei este acela al unei mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie, fără să-şi formuleze scopuri practice. Opinia aceasta era îndreptată şi împotriva unei alte orientări psihologice din acea epocă, pe care Titchener a denumit-o funcţionalism.

Cunoscut şi sub denumirea de „Şcoala de la Chicago”, funcţionalismul a fost promovat de William James şi de doi dintre studenţii săi: Dewey şi Angell. Funcţionalismul se ocupa de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.

Structuralismul şi funcţionalismul, orientări ce par a fi total divergente (prima este abstractă şi teoretică, avându-şi modelul în chimie, a doua concretă şi practică, cu modelul în biologie, interacţiunea dintre organism şi mediu) au însă un punct de convergenţă: se întâlnesc în concepţia şi metoda introspecţionistă pe care le practicau.

Introspecţia a fost vehement criticată încă de la început, iar pe considerentul practicării ei psihologia a fost contestată ca ştiinţă. Auguste Comte, pornind de la premisa că trăirea psihică se modifică în momentul în care devine obiect de investigaţie, arăta că atunci când are cine să observe, n-are ce observa, iar atunci când există obiectul de observat, n-are cine să-l observe. Dat fiind faptul că în introspecţie cercetătorul se dedublează în obiect şi subiect al cunoaşterii, rezultă că subiectul este transformat de obiectul pe care urmează să-l cunoască.

În ciuda acestor limite, psihologia introspectivă s-a răspândit, a pătruns în universităţi, în laboratoare, iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit „metoda regală” a psihologiei. Introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei datorită faptului că s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivel conştient, ci şi la alte niveluri. Tocmai aceste niveluri devin cu timpul obiectul predilect al cercetării în psihologie.

PsihanalizaSigmund Freud este cel care, fără să descopere inconştientul îl propune ca

obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de „aparat psihic”, elaborează o viziune dinamică asupra comportamentelor acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului.

Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei niveluri supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul, rolul esenţial revenindu-i inconştientului.

Sub raport funcţional, inconştientul conţine pulsiuni ce se comportă ca „fiinţele vii” pe când conştiinţa este doar „spectatoare”, ea observă şi permite sau nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului.

Preconştientul, sub raport topografic, cât şi funcţional este total insingnifiant. El este un fel de „staţie de tranzit” unde tendinţele inconştientului şi ale conştiinţei vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele.

Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura biologică, somatică a organismului. Singura raţiune de a exista a acestor instincte este „descărcarea” şi consumarea lor adecvată, reducerea tensiunii, procurarea

plăcerii. Această descărcare nu se poate face oricând şi oricum, ci în conformitate cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de comportare socială. Dacă nu se respectă aceste reguli şi norme, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar repudiată de conştiinţă.

Freud considera că inconştientul funcţionează pe „principiul plăcerii”, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa acţionează după „principiul realităţii”, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui plan de acţiune, rezolvarea unor situaţii problematice.

Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient. O dată refulate ele nu dispar însă, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează cu şi mai mare forţă asupra individului, cer cu şi mai mare tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido (forţa, puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva „voinţei” conştiinţei. Instinctele sexuale refulate se satisfac sub formă de: acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit şi scris, stângăcii), vise şi stări morbide, nevrotice.

Perturbările comportamentale, ca forme de manifestare ale inconştientului şi sexualităţii, sunt întâlnite atât la adult, cât şi la copil.

Freud instituie şi o metodă psihoterapeutică cu ajutorul căreia să reinstaureze echilibrul „aparatului psihic”. Această metodă a fost denumită „metoda psihanalizei” şi consta în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea „dizolvării” şi înlăturării răului provocat de formarea simptomelor substitut.

După anul 1920, conştientizând o serie de limite ale concepţiei de până atunci, Freud îşi revizuieşte postulatele de la care pornise şi se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice.

„Aparatul psihic” este împărţit în trei organizări structurale:- Sinele (Id) – este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul

instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată, fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului;

- Eul (Ego) – este o „porţiune a sinelui” care sub influenţa lumii exterioare suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară;

- Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un „precipitat” în perimetrul Eului prin care se prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin intermediul ei influenţa mediului social mai general (familial, şcolar, rasial, naţional). Copilul prin părinţi receptează idealurile sociale, modelele admirate de el din viaţa publică.

Dintre aceste instanţe, cea mai importantă este, după părerea lui Freud, cea de-a doua – Eul, care satisface simultan cerinţele Sinelui, Supraeului şi Realităţii.

Cu toate contribuţiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea obiectului psihologiei, ea a generat şi „revizuiri” şi „reformări”, fapt care a dus în timp la apariţia neo-freudismului.

Cei mai străluciţi reprezentanţi ai neo-freudismului sunt Karin Horney şi Erich Fromm, ambii născuţi în Germania şi emigraţi în America, după o practică

psihanalitică în Europa. Neo-freudismul conservă ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umană, la forţele ei propulsatoare şi la tulburările psihice funcţionale. Ei afirmă că o conduită nevrotică a omului este determinată de impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu sunt generate de instinctele sexuale înnăscute, ci de factorii sociali.

Horney spunea că „Nevrozele sunt provocate de factori culturali”, iar Fromm era convins că pe om nu-l formează instinctele şi înfrânarea lor, ci istoria. Deşi se postulează rolul factorilor sociali în geneza şi soluţionarea tulburărilor psihice, precumpănitoare rămâne tot dinamica psihică internă.

Cursul 3OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Comportamentul ca obiect al psihologieiCel care a dat lovitura de graţie psihologiei tradiţionale introspective a fost

John B. Watson, care în 1913 semna un articol de 20 de pagini intitulat „Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” considerat apoi manifestul-program al unei noi orientări psihologice care a căpătat numele de behaviorism.

Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei, este ansamblul de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează. Psihologia reprezintă deci în întregime studiul cuplului S (stimul) – R (reacţie).

Scopul ei este de a prevedea răspunsul cunoscând stimulul şi de a prevedea stimulul cunoscând răspunsul. Numai stimulul şi reacţia între care există o relaţie directă, nemijlocită şi unilaterală sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode obiective.

Întreaga sferă a vieţii psihice este împărţită în trei clase de organizări comportamentale:

- viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează emoţii: frica, furia, mânia);

- motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale, locomotorii);- laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui).

Unitatea acestor comportamente dă naştere personalităţii umane.Singura cale de formare a comportamentului o reprezintă obişnuinţa,

învăţarea, procese ce încep încă din uter, sub influenţa stimulatoare a mediului. Cele trei forme de organizare comportamentală se dezvoltă treptat, succcesiv, de-a lungul vieţii individului.

Meritul cel mai mare al behaviorismului este faptul că leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat şi care acţionează asupra lui în calitate de stimul. Watson afirma că „suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem”.

Dar, omul behaviorismului este concret, real, viu, însă mutilat şi sărăcit sub raport psihic, golit de orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente, motivaţie, voinţă. În faţa criticilor aduse, behaviorismul a încercat să se redreseze, iar de prin 1930 s-a procedat la „renovarea” şi „reformarea” lui interioară, care a condus la apariţia neo-behaviorismului.

Neo-behaviorismulE.C. Tolman înnoieşte behaviorismul în cel puţin două aspecte esenţiale:

- între stimul şi reacţie introduce o serie de variabile aşa-zis intermediare (impulsurile fiziologice, ereditatea, maturitatea, vârsta, experienţa anterioară, capacităţile intenţionale şi cognitive, conştiinţa, ideile, gândirea etc.) refăcând astfel imaginea reală şi unitară a omului;- el consideră că omul nu acţionează în gol şi la întâmplare, ci determinat şi orientat de o serie de scopuri, de expectaţiile pe care le are.

Skinner (1938) şi Hall (1943) renovează şi ei behaviorismul tradiţional, primul arătând că o ştiinţă adecvată a comportamentului trebuie să ţină seama de evenimentele care au loc în planul lăuntric al organismului, celălalt prin teoria sistematică asupra comportamentului, care cuprinde referiri la explicarea scopurilor, a intuiţiei şi a altor fenomene.

După Skinner, originea comportamentului trebuie căutată în mediul fizic şi social. El acordă o mare importanţă proceselor întăririi operante: dacă un tip de reacţie este întărit, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent. Aceasta este ceea ce Skinner numeşte condiţionare operantă.

Behaviorismul clasic şi mai ales neo-behaviorismul au împins cunoaşterea psihologică spre găsirea unor noi concepte, spre formularea unor teorii şi explicaţii adecvate, utile procesului înţelegerii şi construirii omului.

Conduita (activitatea) ca obiet al psihologieiPsihologia conduiteiCercetând diferite boli mintale (mai ales isteria) Pierre Janet a conştientizat

repede cel puţin două aspete:1. studiul bolilor mintale ar putea constitui o cale de acces la cunoaşterea şi

înţelegerea vieţii mintale normale;2. studiul bolilor mintale nu se poate face pe baza introspecţiei.

Janet introduce în psihologie conceptul de conduită, înţelegând prin aceasta totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către „afară”, cât şi totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei.

Conduita este ansamblul actelor unui individ, de la cele mai simple (mişcări) la cele mai complexe (raţionament), orientate spre un scop şi încărcate de sens. În concepţia psihologului francez, conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă.

Conduitele nu sunt date, nu sunt inerente individului (cum considera introspecţionismul) dar nici imprimate din afară (cum susţinea behaviorismul), ci învăţate ca urmare a relaţiilor de interaţiune dintre organismul uman, specific programat şi ambianţa naturală şi socială. Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului ca la behaviorism, ci angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul. Ea nu depinde numai de stimulare, ci şi de reglare, evidenţiind relaţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin care se refractă exteriorul.

Janet propune şi o nouă metodă de studiu a conduitei, oarecum diferită de metodele obiective de laborator şi anume, metoda clinică, care este un fel de „studiu de caz” individual dintr-o perspectivă dinamică deoarece îmbină ascultarea

relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-un număr mare de şedinţe.

Activitatea ca echivalent al conduiteiConceptul de conduită este cvasisinonim cu cel de acţiune sau de activitate.

Nenumăraţi autori au preluat ideea lui Pierre Janet şi au ajuns la concluzia că obiectul fundamental de cercetare al psihologiei îl constituie activitatea, cu elementul ei esenţial acţiunea, fapt care a dus la apariţia unei noi orientări denumite „psihologia acţională”.

Psihicul uman nu există decât în şi prin activitate. Definită într-un sens extensiv, ca relaţia dintre organism şi mediu ce presupune un consum energetic cu finalitate adaptativă, activitatea depăşeşte atât punctul de vedere introspecţionist, cât şi pe cel behaviorist. Rubinstein arată că noţiunea de activitate poate fi folosită în raport cu un organ şi atunci vorbim de ativitatea ficatului, a plămânului, a creierului, dar şi în raport cu omul, caz în care este necesară desprinderea a două planuri specifice activităţii:

- planul procesual, care presupune studierea structurii ei procesuale;- planul personal, care vizează activitatea influenţată de atitudinile

subiectului faţă de sarcinile care i se ivesc.De exemplu, gândirea se dezvăluie pe plan procesual atunci când stabilim

operaţiile de analiză, sinteză, generalizare prin intermediul cărora se rezolvă problemele intelectuale, iar pe plan personal, atunci când ţinem seama de motivele omului, de atitudinea sa faţă de sarcinile pe care le soluţionează gândind.

Prin activitate omul produce modificări în condiţiile externe, în propriile lui stări, în relaţiile cu mediul. În activitate omul îşi realizează ideile, îşi satisface aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri şi idealuri; prin activitate omul se adaptează condiţiilor interne şi externe la un nivel din ce în ce mai înalt.

Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există separate, desprinse de purtătorul lor concret. De asemenea, ativitatea este iniţiată, continuată sau stopată de o persoană care dispune de o identitate psihofiziologică. Ca atare, nu funcţiile psihice, în general, trebuie să constituie obiectul de cercetare al psihologiei, ci funcţiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal, ci activitatea personală şi personalizată a omului.

Astfel, reorientarea către omul concret a dus la constituirea unei noi orientări psihologice numită „psihologia umanistă”, iar unul dintre iniţiatorii ei a fost Abraham Maslow.

Sinele individual şi unic al omului ca obiect al psihologieiÎn centrul psihologiei umaniste se situează omul şi problematica sa umană,

viaţa sa personală şi relaţională, presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă şi aceasta nu doar cu sopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă.

Carl Rogers, reprezentant de seamă al psihologiei umaniste, afirma despre omul concret că, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, el trebuie să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci sinele său unic şi individual. Acest sine unic, individual al omului trebuie să devină obiectul psihologiei, acel om proactiv care se construieşte şi se autoactualizează.

La rândul său, Maslow credea cu toată tăria că omul trebuie să devină el însuşi: „Ceea ce un om poate, el trebuie să devină, deoarece există o tendinţă ca fiecare să devină actualizat în ceea ce este el potenţial, să devină ceea ce este capabil să fie”.

Psihologia umanistă promovează concepţia totalitară, holistă asupra omului, considerarea lui ca un întreg, ca un tot unitar, în care elementele simple de ordin natural-biologic se îmbină cu cele complexe, de ordin spiritual sau social.

Psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ, bazată pe înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, ale sopurilor şi motivelor acţiunilor umane. Acest demers implică utilizarea unor strategii empatice şi intuitive.

Psihologia umanistă este interesată de creşterea personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de însăşi shimbarea societăţii, propunând chiar un nou tip de societate numit „Societatea Eu-psihică”

Cursul 4

METODELE PSIHOLOGIEI

Studiul psihologiei ne demonstrează că trebuie să fim deosebit de atenţi când colectăm în mod sistematic informaţii despre fiinţele umane. Acest lucru se datorează în parte faptului că noi înşine, ca fiinţe umane, avem unele idei preconcepute adânc înrădăcinate (bias). Avem tendinţa de a generaliza pornind de la propria experienţă, tendinţa de a gândi că dacă noi suntem obişnuiţi cu ceva anume, atunci acel ceva se întâmplă destul de des sau este destul de probabil să se întâmple. În realitate, experienţa noastră poate fi destul de atipică. Ni se pare că suntem obiectivi şi analitici când în realitate, nu suntem deloc aşa. Aceste mecanisme nu sunt întotdeauna nocive, ele ne ajută să supravieţuim într-o lume complexă şi sunt o parte din ceea ce face ca omul să fie unul dintre cele mai adaptabile animale existente vreodată pe această planetă.

Metoda defineşte calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile intelectuale şi practica, în vederea atingerii unui scop.

Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-ştiinţifice de la care porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării. Fiecare şcoală sau orientare psihologică îşi are propria sa metodologie de cercetare.

Abordări ştiinţificeExistă două abordări principale ale cercetării ştiinţifice:

- abordarea ipotetico-deductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă începe printr-o teorie, apoi investighează dacă aceasta este adevărată prin generarea de ipoteze şi testarea acestora;

- abordarea inductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă trasează principii sau idei generale din datele colectate.

În cazul abordării ipotetico-deductive, teoria se bazează pe observaţii anterioare, care pot fi informale, rezultate din experienţă, sau observaţii dezvoltate cu atenţie în urma rezultatelor altor studii sau extrase din cercetări inductive.

Pentru a vedea dacă teoria se verifică în realitate este necesară testarea acesteia. Cercetătorii folosesc un termen specific pentru ideile ce sunt supuse verificării în acest mod, numindu-le ipoteze.

O ipoteză este o predicţie asupra a ceea ce se va întâmpla într-o anumită situaţie. O dată ce ipoteza a fost formulată, cercetătorul elaborează un studiu sistematic în scopul de a testa ipoteza şi de a vedea dacă aceasta se verifică. Rezultatele acestui studiu îi permit cercetătorului fie să respingă, fie să accepte ipoteza.

Abordarea inductivă începe cu strângerea datelor, unele cercetări plecând de la investigaţia directă a subiecţilor asupra cărora se intervine, iar altele, utilizând datele de interviu pentru a înţelege experienţele oamenilor. După ce datele au fost colectate, psihologul le analizează, căutând teme şi principii comune pe care datele respective le pot dezvălui.

Cercetarea inductivă este utilizată în general atunci când psihologii explorează o zonă de cunoaştere complet nouă. Ea este folosită în special de cercetătorii profesionişti care au fost pregătiţi în privinţa standardelor de rigoare şi detaliu necesare.

Pentru studenţii la psihologie este mai practic să utilizeze metodele ipotetico-deductive pentru a se asigura că studiile sunt realizate în mod adecvat.

Principalele metode de cercetareExistă mai multe metode prin care pot fi testate ipotezele în psihologie: prin

studii observaţionale, prin experimente, prin metoda convorbirii, prin ancheta psihologică, prin metode psihometrice ş.a.

Metoda observaţieiObservaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistematică

a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului) ca şi a contextului situaţional al comportamentului.

Conţinuturile observaţiei sunt:- simptomatica stabilă – trăsături bioconstituţionale ale individului

(înălţimea, greutatea, circumferinţa craniană etc.) ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei: frunte, nasul, bărbia, ochii etc.);

- simptomatica labilă – multitudinea comportamentelor şi conduitele flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, motorie, mnezică, inteligenţa etc., ca şi varietatea expresiilor comportamentelor (ex: expresiile afective, atitudinale etc.).

Cercetătorul face apel la mai multe forme de observaţie, care pot fi clasificate în funcţie de diverse criterii:

- orientarea actului observaţional: autoobservaţia şi observaţia propriu-zisă;

- prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională şi sistematică;

- prezenţa sau absenţa observatorului: directă, indirectă, cu observator uitat, ignorat, cu observator ascuns;

- implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă şi participativă;- durata observării: continuă şi discontinuă;- obiectivele urmărite: integrală şi selectivă.

Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale, fireşti ale individului, în condiţiile obişnuite de viaţă şi activitate, oferind mai ales date de ordin calitativ.

Metoda experimentuluiMetoda cea mai riguroasă de testare a unei ipoteze este experimentul. Prin

experiment, cercetătorul îşi testează ideile într-un mediu controlat şi determină condiţiile care cauzează anumite efecte.

Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat un anumit fenomen. El izolează variabilele cercetate (variabile dependente) de alte variabile, manipulate de cercetător, care influenţează manifestarea fenomenului studiat (variabile independente); variază, modifică condiţiile de manifestare a fenomenului, repetă fenomenul pe acelaşi subiect sau pe subiecţi diferiţi, pentru a determina legitatea lui de manifestare. De asemenea, compară rezultatele obţinute la grupul experimental (grupul asupra căruia se intervine) cu cele obţinute la grupul martor sau de control, pentru a vedea în ce măsură ele se datorează variabilelor experimentale utilizate.

Există mai multe forme de experimente: experimentul de laborator şi experimentul natural, ce prezintă o formă particulară, şi anume experimentul psihopedagogic, care poate fi de două feluri: constatativ şi formativ.

Experimentul, indiferent de tipul său, apelează la trei scheme experimentale:- prezentarea repetată a unuia şi aceluiaşi stimul pe una şi aceeaşi persoană şi

înregistrarea progresului obţinut;- prezentarea unor stimuli diferiţi, uneia şi aceleiaşi persoane, pentru a

surprinde superioritatea unui anume tip de stimulări;- aplicarea unuia şi aceluiaşi stimul pe mai multe persoane, pentru a surprinde

rolul diferenţelor individuale.Metoda convorbirii

Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat. Spre deosebire de observaţie şi experiment, prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite decodarea mai directă a vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului.

Există mai multe forme ale convorbirii:- convorbirea standardizată, dirijată, structurată (formularea aceloraşi

întrebări, în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor);- convorbirea semistandardizată, semistructurată (bazată pe adresarea

unor întrebări suplimentare, pe reformularea unora, pe schimbarea succesiunii lor);

- convorbirea liberă, spontană, asociativă (se derulează în funcţie de particularităţile situaţiei, de caracteristicile psihoindividuale ale subiectului şi de particularităţile momentului în care se desfăşoară).

Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că permite recoltarea unor informaţii numeroase, variate şi preţioase, într-un timp relativ scurt. Datele obţinute prin metoda convorbirii se impune să fie completate şi verificate prin alte metode.

Metoda anchetei psihologiceAncheta, ca metodă de cercetare psihologică, presupune recoltarea sistematică

a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora, în vederea desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale acestei metode: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.

Folosirea ştiinţifică a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea unor etape:

- stabilirea obiectului anchetei;- documentarea;- formularea ipotezei;- determinarea populaţiei (a universului) anchetei;- eşantionarea;- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;- pre-testul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);- redactarea definitivă a chestionarului;- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (persoană special

desemnată sau prin autoadministrare);- despuierea rezultatelor;- analiza rezultatelor obţinute, în raport cu obiectivele formulate;- redactarea raportului final de anchetă.

Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi rolul de emiţător sau receptor (prin aceasta se deosebeşte de convorbire).

Există interviuri: individuale şi de grup; clinice (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată).

Cele două forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecţi într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca şi prelucrarea lui rapidă. Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă, în vederea surprinderii unor legităţi statistice.

Metodele psihometriceCea mai răspândită şi cunoscută metodă psihometrică este metoda testelor

psihologice. Termenul de test a fost introdus în psihologie de J. McKeen Cattell.Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului

strângerea unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare.

Testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:- validitatea – să măsoare exact ceea ce îşi propune;- fidelitatea – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o

nouă aplicare;

- standardizarea – să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării, fără a-i favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii;

- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor obţinute pentru a se cunoaşte valoarea lor.

Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:- după modul de aplicare: individuale şi colective;- după materialul folosit: verbale şi nonverbale;- după durata lor: cu timp strict determinat şi cu timp la alegerea subiectului;- după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament. Cele de performanţă cuprind: teste de cunoştinţe, teste de nivel intelectual, teste de aptitudini, teste de inteligenţă.

Cele mai complexe sunt testele de personalitate care îşi propun să investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui indivizibile, adeseori mascate sau neacceptate de subiect.

Cele mai răspândite şi uşor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele de personalitate (16 PF). Mai există testele de completare sau de descripţie (Cine sunt eu?) şi testele proiective (Testul Rorschach – testul petelor de cerneală şi TAT – testul aperceptiv tematic).

Literatura de specialitate face referire şi la alte metode de cercetare psihologică, cum ar fi: metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, metoda modelării şi simulării.

Datele obţinute în urma aplicării diferitelor metode de cercetare urmează a fi prelucrate şi prezentate într-o formă accesibilă folosind metodele statistico-matematice şi metodele de prezentare grafică.

Prin folosirea acestui ansamblu de metode, psihologia reuşeşte să se apropie tot mai mult de surprinderea manifestărilor autentice şi legice ale însuşirilor psihocomportamentale aparţinând omului.

Cursul 5PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Psihlologia este ştiinţa care a resimţit cel mai dramatic efectele confruntărilor dintre diferitele şcoli şi curente în scurta sa existenţă ca disciplină de sine stătătoare.

În funcţie de natura obiectului de studiu, orice ştiinţă elaborează propriile metode de cercetare. Cu cât acesta este mai complex, mai greu accesibil observaţiei şi măsurării directe, cu atât mai mare devine posibilitatea ca să apară divergenţe şi puncte de vedere diferite, cu consecinţe negative asupra unităţii interne a ştiinţei. Această situaţie a dus la găsirea şi formularea unui set de principii, cu valoare metodologică generală, care să circumscrie obiectul său de studiu între coordonatele aceluiaşi cadru de referinţă.

Principiul determinismuluiÎn cadrul oricărei ştiinţe, una din întrebările fundamentale la care se cere

găsirea unui răspuns este de ce se produce un fenomen sau altul în domeniul dat? Nici psihologia nu poate ocoli răspunsul la această întrebare. Ea a traversat un proces complicat de ezitări, oscilaţii şi exagerări între indeterminismul absolut,

psihicul fiind considerat un dat în sine, aprioric şi determinismul intrapsihic (introspecţionism), considerându-se că psihicul îşi are cauza în el însuşi, ajungând apoi la determinismul extern mecanicist (behaviorism), în acest din urmă caz preluându-se modelul determinist din fizica clasică.

Principiul determinismului postulează necesitatea interpretării psihicului ca rezultat al acţiunii factorilor externi (stimuli – mecanici, fizici, chimici sau semnale purtătoare de informaţie) asupra organismului.

În psihologie avem de-a face nu cu un determinism cauzal unidirecţional, ci cu unul imediat, de tip interacţionist, în care cauzele sau influenţele externe interacţionează şi se procesează (prelucrează) prin intermediul condiţiilor interne. Aşa se face că unul şi acelaşi stimul va produce transformări şi efecte psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia şi aceluiaşi individ. Ansamblul condiţiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un individ la altul, ceea ce face ca unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor indivizi de aceeaşi vârstă să producă efecte diferite.

Datorită complexităţii cauzalităţii psihice, cele mai multe legi care guvernează viaţa psihică au un caracter probabilistic (statistic). Adică, fenomenele depinzând de numeroşi factori sunt influenţate şi de legile probabilităţii. Înseamnă că nu se poate exclude întâmplarea din desfăşurarea vieţii psihice. Dar, întâmplarea nu elimină determinismul, ea provenind din întretăierea mai multor lanţuri cauzale (de ex: Un student care învaţă pentru examenul de a doua zi, ieşind să se plimbe, vede la un stand de cărţi o lucrare având legătură cu examenul. Foiletând-o, reţine unele fapte pe care a doua zi, din îmtâmplare, le va putea utiliza în tratarea unuia din subiecte. Iată o coincidenţă favorabilă). Toate actele au survenit într-o înlănţuire cauzală, dar intersecţia lor nu era previzibilă, având o probabilitate foarte redusă.

Complexitatea vieţii psihice se datoreşte atât mediului extern, cât şi ansamblului de condiţii interne. În ceea ce priveşte mediul extern, la componenta naturală iniţială se va adăuga componenta socio-culturală. Astfel, principiul determinismului extern se va completa cu principiul condiţionării social-istorice şi istorico-culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este determinat, în structura şi conţinutul său, de factori socio-culturali şi istorico-culturali. Aceştia se concretizează, pe de o parte, în procesele obiectivate ale activităţii de cunoaştere, de creaţie şi practice a generaţiilor anterioare, iar pe de altă parte, în acţiunea educaţională specială care se exercită asupra individului încă de la naştere de către societate (familie, şcoală, instituţii profesionale, mass-media, opinia publică). Este evident faptul că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate asigura numai în măsura în care individul comunică şi interacţionează cu mediul socio-cultural.

În ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor interne, acesta este determinat de complexitatea organizării structural-funcţionale a creierului uman, care permite realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaţionale externe şi de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se impică în recepţionarea, prelucrarea şi integrarea noilor informaţii.

Pe parcursul ontogenetic se poate trece, în plan comportamental, de la determinismul extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare, dar ipostaza primordială şi esenţială din punct de vedere metodologic este cea a determinismului extern şi ea trebuie pusă la baza abordării psihicului.

Principiul dezvoltăriiViaţa presupune o permanentă transformare, o succesiune de procese prin care

se realizează schimburi materiale şi informaţionale între o vietate şi natură. Această observaţie se aplică şi vieţii psihice care presupune o continuă activitate, o continuă evoluţie. Ea este mai pregnantă în primii ani de viaţă, se încetineşte, dar nu se opreşte decât aparent. De la o anumită vârstă apar involuţia, regresul, dar nu stagnarea. Această continuă transformare este în funcţie de dezvoltarea biologică (creierul ca orice organ îşi are evoluţia lui), dar mai ales intervin factorii sociali, influenţa ambianţei sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: conştiinţa de sine, idealurile, speranţele care influenţează activitatea şi devenirea propriului psihic.

Jean Piaget, arătând cât de importantă este cunoaşterea genezei unor operaţii pentru înţelegerea structurii lor, a subliniat faptul că în evoluţie se pot distinge două procese fundamentale:

- fenomenul de asimilare: condiţiile mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le posedă;

- procesul de acomodare: constă în modificări ale schemelor existente pentru a se putea face faţă noilor situaţii.

Spre deosebire de animale, care nu transmit urmaşilor experienţa şi acomodările psihice, omul concretizează cuceririle sale în obiecte (unelte), în scrieri, documente în aşa fel încât noile generaţii să poată beneficia de ele.

Principiul dezvoltării impune o serie de exigenţe de ordin metodologic, printre care putem aminti:

- cu cât o funcţie psihică este mai complexă şi se situează la un nivel evolutiv mai înalt, cu atât înţelegerea şi explicarea ei reclamă dezvăluirea şi cunoaşterea devenirii şi genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală (Piaget a demonstrat că înţelegerea şi explicarea adevăratei naturi a operaţiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoaşterea stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligenţei – stadiul senzorio-motor, stadiul operaţiilor concrete obiectuale, stadiul operaţiilor în planul limbajului extern);

- interpretarea dezvoltării ca rezultat al interacţiunii complexe, contradictorii dintre influenţele mediului extern şi ansamblul condiţiilor interne, dintre înnăscut şi dobândit, dintre stabil, invariant şi modificabil, variabil (interacţiunea dintre factorii biologici şi cei culturali).

Observarea tuturor funcţiilor, pentru a înţelege structura lor prezentă şi perspectivele dezvoltării lor, rămâne o obligaţie principială pentru psihologul cercetător.

Principiul organizării sistemicePrincipiul sistemic presupune că psihicul, în ansamblul său, precum şi

diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie considerate sisteme.

Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (non-întâmplătoare)”.

Dar ce este un sistem? „Sistemul este un ansamblu de elemente a căror interacţiune duce la apariţia unor proprietăţi specifice, pe care nu le posedă

părţile constitutive ale ansamblului”. (ex: vedem în faţa noastră un trandafir. De la el noi primim excitaţii care afectează separat ochiul, simţul olfactiv, cel tactil etc. intervin şi numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totuşi aceste aspecte separat, ci avem o impresie globală, intensivă, caracteristică, pe care o identificăm ca fiind o plantă numită trandafir).

Sistemele pot fi: închise (nu au cu alte sisteme decât relaţii energetice, schimburi de energie) şi deschise (caracterizează fiinţele vii, ele realizând cu ambianţa nu numai transfer de energie, ci şi schimburi de substanţă şi informaţie). Psihicul este un sistem deschis, aspectul informaţional fiind cel hotărâtor.

Psihicul este şi un sistem dinamic, în perpetuă transformare. Modificările care survin au drept urmare reorganizarea întregului. Astfel, eul formează un sistem. Experienţa îmbogăţindu-se, se capătă noi date, noi puncte de vedere despre propria persoană, aşa încât imaginea eului evoluează.

Psihicul formează şi un sistem hipercomplex, având un mare număr de elemente, fiecare din ele fiind la rândul lor sisteme (subsistemul cognitiv, în interiorul căruia există sisteme perceptive, sisteme conceptuale).

Sistemul psihic este un ansamblu autoreglabil. Efectul unei reacţii psihice este comunicat centrilor nervoşi, printr-o reţea de comunicare inversă, ceea ce permite corectări, adaptări, ameliorări.

Principiul sistematizării ne obligă să nu uităm dependenţa multiplă a oricărui proces de alte subsisteme şi de sistemul cel mai cuprinzător – persoana, eul ei. Psihicul reacţionează întotdeauna unitar, reacţiile izolate ţin mai mult de stări de regresie patologică.

Cursul 6

NATURA PSIHICULUI UMAN

Plecând de la definiţia etimologică a psihologiei (psyche – suflet, logos - ştiinţă): „psihologia este ştiinţa sufletului”, se ridică întrebarea: „ce este psihicul şi care este natura acestuia?”

Pentru a da răspuns la această întrebare trebuie să plecăm de la concepţiile contradictorii, de la disputele aprige care au avut loc între religie, mitologie, filosofie şi ştiinţă referitor la specificul fenomenelor psihice. Psihicul era când suflu, spirit divin, ceva nevăzut, intangibil, fluid, localizat doar temporar în om, când materie propriu-zisă.

Democrit (460-370 î.H) considera că tot ce există în realitate este constituit din atomi de natură materială, deci şi psihicul. Atomii psihicului se deosebesc însă de atomii tuturor obiectelor şi fenomenelor tocmai prin forma lor, ei fiind sferici, sfera întruchipând perfecţiunea.

Natura contradictorie a psihiculuiPsihicul poate fi întâlnit sub mai multe „perechi” de polarităţi semnificative:

Psihicul este obiectiv şi subiectiv: obiectiv din punct de vedere existenţial şi subiectiv din punct de vedere al cunoaşterii (fiecare individ implicându-se în cunoaştere prin însuşirile şi particularităţile ce-i sunt proprii);

Psihicul este material şi ideal: este material prin originea lui, având la bază activitatea materială a creierului; este ideal prin natura lui, fiind saturat de un conţinut de imagini dobândite în procesul cunoaşterii;

Psihicul apare în calitate de proces, dar şi de produs: desfăşurarea procesuală vizează succesiunea transformărilor produse în subiectul purtător al psihicului; produsul reprezintă un concentrat al caracteristicilor cantitative şi calitative ale efectului final, ce se obţine în urma interacţiunii subiectului cu obiectul;

Psihicul este întâlnit atât în stare latentă, cât şi în stare manifestă: complexitatea provine din faptul că nu întotdeauna starea latentă (virtuală) coincide cu starea manifestă (reală): una gândim, una spunem şi alta facem;

Psihicul dispune de desfăşurări normale, dar şi de desfăşurări surprinzătoare, patologice (vise, halucinaţii, stări emoţionale şi ideatice bizare). Complexitatea psihicului provine din imposibilitatea (uneori) trasării unei linii de demarcaţie între normal şi patologic;

Psihicul este atât determinat, cât şi determinant, este produs al împrejurărilor (influenţat de factori naturali şi sociali), dar este şi producător de împrejurări (dispune de iniţiative şi acţiuni determinative);

Psihicul este dat, dar şi liber: prin psihic oamenii sunt încorsetaţi de deprinderi, stereotipii şi automatizări ce capătă cu trecerea timpului un caracter rigid, şi tot prin psihic oamenii îşi propagă forţa de inteligenţă şi acţiune, de experienţă şi voinţă.

Definirea psihiculuiPentru a defini psihicul trebuie să recurgem la o definiţie „tip caracterizare”

care îşi propune să inventarieze principalele note definitorii ale psihicului, apoi să le sintetizeze într-o formă concisă. Dar, pentru a ajunge la descoperirea notelor definitorii ale psihicului trebuie să-l raportăm la un criteriu exterior lui însuşi, în vederea surprinderii propriei identităţi:

- dacă raportăm psihicul la ceea ce se numeşte conexiune universală a lucrurilor, el apare ca fiind o formă sau o expresie a vieţii de relaţie;

- dacă raportăm psihicul la materie, el va apărea ca funcţie a materiei superior organizate (creierul);

- dacă-l raportăm la realitatea înconjurătoare naturală, el va apărea ca re-producere în subiectiv a realităţii obiective;

- dacă raportăm psihicul la realitatea socială, el va apărea ca fiind condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.

Luarea în considerare a celor patru caracteristici pot conduce la o posibilă definiţie a psihicului: „Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale, o re-producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi determinărilor socio-istorice şi socio-culturale”.

Psihicul ca formă a vieţii de relaţieToate organismele vii exercită funcţii de semnalizare, adică de mediere a

reacţiilor şi comportamentelor vitale prin informaţii dobândite la diferite niveluri

(iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligenţă senzorio-motorie, reflexivitate) în virtutea adaptării lor la mediu.

Relaţiile de semnalizare fac parte din sfera vieţii de relaţie şi psihicul reprezintă una dintre formele vieţii de relaţie, atunci când organismul reacţionează prin sensibilitate, inteligenţă, reflexivitate. Acest fapt a fost intuit din cele mai vechi timpuri. Aristotel, de exemplu, a înţeles cel mai bine caracteristica psihicului de a fi o formă a vieţii de relaţie, pentru el psihicul reprezentând un mod specific de interacţiune a organismelor vii cu mediul ambiant.

Trebuie conştientizat faptul că numai în relaţie cu „ceva” anume omul aude, vede, compune gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi construindu-şi în felul acesta propria interioritate psihică.

Demonstrarea experimentală a faptului că psihicul este o formă a vieţii de relaţie a fost posibilă prin suspendarea relaţiei cu ambianţa, care a dus la perturbarea vieţii psihice, făcând imposibilă viaţa în general.

În anul 1954, în laboratorul lui Hebb au fost efectuate experimente de izolare şi privare senzorială. Subiecţii au fost introduşi într-o cameră în care a fost întrerupt orice contact senzorial cu realitatea înconjurătoare. Li s-a cerut să nu facă nimic, ci doar să stea culcaţi confortabil pe un pat. Nu puteau să vadă, să audă, să se mişte şi să pipăie. După 20 de ore de deprivare senzorială, subiecţii erau tulburaţi, psihicul nu mai funcţiona normal, constatându-se apariţia unor tulburări emoţionale, scăderea performanţelor intelectuale (au fost testaţi înainte şi după deprivarea senzorială) şi apariţia halucinaţiilor.

În urma acestui experiment s-a concluzionat că psihicul nu există şi nu funcţionează normal decât în relaţie cu exteriorul, cu lumea obiectelor, fiind expresia directă a vieţii de relaţie a indivizilor.

Un alt experiment extrem de sugestiv s-a efectuat în 1959 de către H.F. Harlow, pe maimuţe, încercând să surprindă consecinţele în plan comportamental ale privării puilor de macaci de grija maternă sau de prezenţa altor maimuţe. S-au format două grupuri de maimuţe: unul era hrănit în lipsa totală a mamei, iar celălalt grup era hrănit în prezenţa unui „surogat de mamă” (unul confecţionat din sârmă, iar celălalt din stofă). Maimuţele private complet de prezenţa mamei, manifestau comportamente de izolare, de frică în prezenţa altor obiecte străine. Cele care au beneficiat de prezenţa surogatului de mamă aveau un comportament explorator mai pronunţat. Tot în cadrul aceluiaşi experiment, punându-se în contact două grupuri de maimuţe private de grija maternă, s-a constatat un comportament extrem de agresiv a acestora, ajungându-se chiar la răniri mortale. De asemenea, reproducerea maimuţelor private de mamă s-a efectuat cu mare dificultate, deoarece ele nu dispuneau de comportamentele necesare satisfacerii trebuinţelor sexuale, iar în rarele cazuri de reproducere, femelele manifestau comportamente de ostilitate şi indiferenţă faţă de puii lor, iar aceştia erau agresivi şi precoce în viaţa sexuală.

Dar, psihicul se află în relaţie nu doar cu lumea obiectelor, ci şi cu universul uman (cazul „copiilor-lup”). Suspendarea relaţiilor dintre psihic şi social duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce atributele sociale nici nu apar.

În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 ani, total sălbăticit. Încercând să-l „umanizeze”, nu a putut obţine, după mai mulţi ani, decât anumite performanţe, cum ar fi: să umble

încălţat, îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Nu s-a reuşit în cazul acestui tânăr achiziţia limbajului.

În 1799, a fost găsit în sudul Franţei un copil de 11-12 ani, în stare de completă animalitate. Timp de 3 ani, un medic a încercat să-l transforme în om, iar munca acestuia a fost zadarnică.

Foarte cunoscut este cazul copilului de aproximativ 9 ani, descoperit în 1954 în India, căruia i s-a dat numele de Ramu („pui de lup”). Acesta era complet animalizat. Timp de 14 ani, doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar nu au reuşit să-l facă să scoată nici măcar un sunet verbal.

Datorită faptului că lipsa relaţiilor cu semenii se repercutează negativ asupra dezvoltării psihicului, se poate concluziona că psihicul este produsul relaţiilor cu socialul, dar la rândul lui poate influenţa relaţiile sociale, schimbându-le în favoarea sa.

Psihicul ca funcţie a creieruluiPsihicul este considerat un produs, un rezultat al funcţionării creierului, un

fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice şi energetice. Psihicul provine din materie, dar nu se identifică cu ea.

Caracteristicile care au venit în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier, au demonstrat că distrugerea sau înlăturarea diferitelor zone ale creierului (prin metoda ablaţiilor şi extirpărilor), secţionarea unor segmente ale sistemului nervos central (prin metoda rezecţiilor), stimularea directă a creierului cu curent electric au demonstrat că o dată cu modificarea anatomo-fiziologicului se modifică şi psihocomportamentalul.

Astfel de metode nu au putut fi folosite pe om, cercetările fiind efectuate pe animale, dar pentru a demonstra relaţia dintre psihic şi creier s-a recurs la aşa-numitele „experimente invocate”.

La om, nu se pot distruge sau extirpa anumite zone ale creierului, dar asemenea fenomene, pot apărea în mod natural în urma unor accidente sau traume cerebrale. De exemplu, dacă este afectată zona posterioară a lobului frontal stâng, va apărea o tulburare a capacităţii de vorbire (afazie motorie expresivă), iar dacă zona afectată se află în lobul occipital, vor apărea tulburări de vedere.

De asemenea, anumite focare patologice ale creierului (leziuni, tumori) se asociază cu tulburarea activităţii psihice.

Argumente solide în sprijinul relaţiei dintre psihic şi creier au fost aduse şi de chimia cerebrală şi modificarea metabolismului creierului. Creşterea secreţiei de noradrenalină afectează echilibrul emoţional şi slăbeşte controlul voluntar al comportamentului. Dar şi introducerea în corp a unor substanţe psihoactivatoare (alcoolul, drogurile etc.) poate modifica chimismul cerebral, prin intoxicaţii grave, care pot duce chiar la abolirea psihicului.

Referitor la modificarea metabolismului creierului, este bine cunoscut faptul că reducerea aportului de oxigen (anoxia) sau a celui de glucoză (hipoglicemia) se soldează cu diferite tipuri de tulburări ale dinamismului psihic (oboseală, slăbirea concentrării atenţiei, stare de disconfort, agitaţie psihomotorie, incoerenţă în gândire, crize de pierdere a conştiinţei etc.).

Aspectele menţionate mai sus se referă doar la situaţiile speciale, dar în cazul omului normal, sănătos, relaţia dintre psihic şi creier s-a pus în evidenţă prin

studiul proceselor nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia) şi legilor de funcţionare ale acestora. În condiţiile modificării stării funcţionale a acestor procese vom asista şi la modificarea tabloului vieţii psihice.

Cursul 7

PSIHICUL CA RE-PRODUCERE A REALITĂŢII NATURALE

Datorită faptului că organismul, uman şi animal, reacţionează nu doar sub forma psihicului, ci şi prin intermediul multor altor tipuri de reacţii, se pot diferenţia reacţiile psihice de reacţiile nonpsihice. Cele două tipuri de reacţii pot fi diferenţiate prin funcţiile pe care le îndeplinesc. Reacţiile nonpsihice au doar funcţia de a reflecta realitatea înconjurătoare şi stimulările care vin de la ea, pe când reacţiile psihice îndeplinesc funcţia de a re-produce realitatea naturală, de a o reproduce din nou în plan subiectiv. Dacă reflectarea nonpsihică este materială, pasivă, obiectivă, repetitivă, re-producerea psihică este ideală, activă, subiectivă, constructivă.

Caracterul idealPsihicul, fiind un “fenomen” impalpabil, se opune lumii materiale, dar o şi

dezvăluie. Modul de fiinţare a psihicului este:- imaginea, ca produs primar;- constructul abstract, generalizat ca produs secundar;- trăirea, ca vibraţie a întregului organism;- efortul, încordarea, ca mobilizare a resurselor neuropsihice.

Toate acestea re-produc anumite însuşiri ale obiectelor, ele relevă gradul de adecvare dintre încordarea internă şi dificultatea obstacolului.

Caracterul activActivismul psihicului presupune schimbarea concomitentă a obiectului re-

produs, a subiectului care re-produce şi a relaţiei dintre subiect şi obiect. El nu este o simplă contemplare, ceva mort, abstract, fără mişcare şi contradicţii, ci viu, în continuă mişcare şi transformare. În cursul re-producerii, subiectul nu rămâne niciodată identic cu sine însuşi, ci se metamorfozează permanent.

Caracterul subiectivPrin caracterul subiectiv psihicul se impregnează cu tot ceea ce este propriu

subiectului, specific pentru el. Caracterul subiectiv este cea mai importantă notă distinctivă a re-producerii psihice.

În psihologie, termenul de “subiectiv” are patru sensuri:- subiectiv este ceea ce aparţine subiectului şi este reprezentativ pentru el

(ceea ce aparţine subiectului este în funcţie de trebuinţele, tendinţele, aspiraţiile, trăsăturile lui temperamentale şi caracteriale);

- subiectiv este ceea ce ţine de interioritatea subiectului (interioritatea subiectivă face parte din conduită, asigurând relaţia cu exteriorul);

- subiectiv înseamnă trăire sau desfăşurare de trăiri (trăirea este intersecţia internului şi externului; trăirile se situează în zona superioară a vieţii, cele mai multe dintre ele urmând reperele modelelor culturale, fiind integrate personalităţii);

- subiectiv este echivalent cu acţional (cu cât subiectul va acţiona mai mult, cu atât el va cunoaşte mai bine realitatea; prin activismul său, subiectul devine apt de o relativă autodeterminare care se exprimă în obiectivitate, în decizie).

Caracterul constructivPsihicul poate re-produce în interiorul său, realitatea înconjurătoare aşa cum

este ea, dar şi într-o formă modificată, aşa încât realitatea din mintea omului să nu mai semene cu realitatea din afara minţii lui. De asemenea, realitatea creată în mintea omului este expulzată sub forma produselor minţii. Este foarte probabil ca, la ieşire, psihicul să ofere mai multe informaţii decât s-a constatat la intrare. Prin capacităţile sale psihice, omul poate converti idealul în concret, ideile în obiecte fizice, îmbogăţind astfel lumea naturală.

În procesul asimilării conţinutului informaţional, în cel al convertirii lui mai întâi în imagine, concept sau trăire şi mai apoi, din nou, într-un produs obiectiv, psihicul se modifică, se schimbă, se construieşte pe el însuşi.

Psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural

Omul este prin excelenţă o fiinţă socială, relaţională (zoon politikon, spunea Aristotel), de aceea, trăind şi acţionând alături de alţi oameni, el îşi modelează simţirea, gândirea, voinţa şi comportamentul după particularităţile şi caracteristicile împrejurărilor şi contextelor situaţionale în care vieţuieşte.

La om nu există un biologic pur, ci filtrat prin social. Evoluţia omului nu se realizează de la sine, ci prin intermediul mijloacelor existente într-o societate (uneltele fizice, obiectele cu care acţionează etc.), dar şi al mijloacelor spirituale (semne, simboluri, cuvinte).

Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, tradiţii, mentalităţi, prejudecăţi, ca şi de ceea ce s-ar putea numi “spiritul vremii”.

În psihologie, influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului şi a corelatelor lui comportamentale a fost pusă în evidenţă prin două tipuri de studii:

- unele vizau surprinderea specificului uman al unor funcţii psihice comune pentru om şi animal (senzaţiile);

- altele se concentrau asupra surprinderii variaţiilor socio-culturale ale funcţiilor psihice.

Dar, fenomenele psihice sunt inegal influenţate social. Aceasta înseamnă că cele primare, comune omului şi animalului (capacităţi senzoriale şi motorii), sunt doar condiţionate socio-istoric, pe când cele superioare, specific umane (gândire, limbaj), sunt determinate socio-istoric. Primele se pot dezvolta până la un anumit nivel calitativ şi în afara influenţelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute independent de factorii social-istorici.

Influenţa factorilor socio-culturali asupra psihicului a fost pusă în evidenţă mult mai bine cu ajutorul studiilor transculturale. S-a constatat cu acest prilej că ceea ce este valabil pentru o cultură nu mai corespunde alteia, ceea ce reprezintă normă comportamentală obligatorie pentru o cultură reprezintă o aberaţie pentru alta. Există, de exemplu, culturi în care este instituţionalizată afirmarea asemănării fizice a copilului cu tatăl, chiar dacă aceasta nu este evidentă. În aceste culturi este o imprudenţă să se susţină asemănarea copilului cu mama sau cu unul dintre fraţi.

Societatea ataşează proceselor psihice o anumită semnificaţie şi cere ca aceasta să fie regăsită în comportament. Acest lucru nu presupune că relaţia dintre psihic şi social este unilaterală, numai de la social către psihologic, ci şi invers, adică procesele psihice, care sunt mai mult sau mai puţin modelate socio-cultural, influenţează la rândul lor contextele sociale şi factorii socio-culturali.

Prin capacităţile sale psihice, individul nu doar că se adaptează situaţiei, ci o şi crează, o schimbă, o restructurează, o amplifică sau o elimină. Numai interdependenţa psihic-social conduce la construcţia psihicului. Din acest punct de vedere, natura psihicului nu este nici materială, nici socială, ci rămâne ideal-subiectivă.

MANIFESTĂRI NEOBIŞNUITE ALE PSIHICULUIEste de domeniul evidenţei că, pe lângă fenomenele psihice curente, obişnuite

în sfera de cercetare a psihologiei, au intrat şi unele manifestări ale psihicului mai puţin obişnuite, cum ar fi: telepatia, clarviziunea, precogniţia şi retrocogniţia. Aceste fenomene au fost denumite de diferiţia autori când “parapsihologice”, când “fenomene PSI” sau “fenomene exotice” dar, indiferent de denumirea lor, ele se referă la achiziţia de informaţii la nivelul conştiinţei, ocolindu-se însă canalele senzoriale obişnuite.

Telepatia (lat. tele – departe; pathe - simţire) reprezintă “simţirea la distanţă”, o formă de comunicare între doi indivizi, un transfer de informaţii între aceştia, în afara canalelor senzoriale cunoscute.

Clarviziunea (fr. clairvoyance) – viziunea clară pe care o are un subiect, capacitatea lui de a achiziţiona informaţii direct de la sursa exterioară, fără ca aceasta să fie un alt subiect. Exemplul clasic de clarviziune îl constituie imaginarea unor evenimente şi locuri îndepărtate în spaţiu, dar actuale în timp, apoi criptoscopia (descifrarea conţinutului unui mesaj închis într-o cutie).

Precogniţia (lat. prae – înainte; cognoscere – a cunoaşte) se referă la capacitatea de a şti dinainte, de a achiziţiona informaţii despre evenimente viitoare. Ea presupune achiziţionarea unor informaţii direct din viitor. Se manifestă spontan şi presupune un decalaj temporal între momentul desfăşurării evenimentului şi cel al achiziţiei informaţiei despre el.

Precogniţia se manifestă atât prin telepatie, cât şi prin clarviziune. Fenomenul de “déja-vu” poate evidenţia ceea ce ar însemna precogniţia.

Evenimentele personale cu mare încărcătură şi semnificaţie afectivă declanşează mai rapid precogniţiile. Acestea pot apărea atât în stare de veghe, cât şi în stare de somn, sub forma viselor.

Retrocogniţia (lat. retro – înapoi; cognoscere – a cunoaşte) vizează achiziţia de informaţii direct din trecut asupra unor evenimente din trecutul imediat sau îndepărtat. Nu trebuie confundată cu telepatia, care este bazată pe achiziţia unor informaţii din memoria unei persoane. Exemplul tipic de retrocogniţie îl constituie obţinerea unor informaţii asupra unor evenimente cunoscute de mai multe persoane, dar care între timp au murit.

În literatura de specialitate mai sunt cunoscute şi alte manifestări neobişnuite ale psihicului, şi anume: radiestezia, paradiagnoza, psihometria (stimularea capacităţilor subiectului astfel încât se creează senzaţia că acesta ia parte la evenimentele evocate).

Deşi, paranormalul este “atrăgător şi fascinant”, deşi în epoca noastră caracterizată de o tehnicitate galopantă, el prezintă o tentaţie suplimentară ce pare să ofere o reconciliere între intuiţie şi raţionalitate, el rămâne în sfera pseudoştiinţelor.

Cursul 8CONŞTIINŢA

Deşi uneori afirmată, alteori negată cu vehemenţă, conştiinţa este una dintre cele mai importante ipostaze ale vieţii psihice. Introspecţioniştii afirmau că toată viaţa psihică este conştientă, iar behavioriştii au eliminat conştiinţa din psihologie, considerând că aceasta nu are nici o însemnătate. Astăzi, termenul de „conştiinţă” şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor spiritului”, al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor.

Etape în definirea conştiinţeiDupă opinia lui Sillamy, conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor

noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice: ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.

Conştiinţa este greu de definit datorită subiectivităţii pure, datorită faptului că se manifestă în experienţele personale, nefiind accesibilă altor persoane. Zlate consideră că în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape:

- prima etapă include perioada de la începuturile psihologiei şi până prin anii ’30;

- a doua etapă cuprinde perioada anilor ’40-’60;- a treia etapă începe cu anii ’70 şi se continuă şi astăzi. Prima etapăVasile Pavelcu, în lucrarea Conştiinţă şi inconştient, publicată în 1941,

încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă a fi conştient?” Astfel, el dă următoarele răspunsuri:

- a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii;- a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze;- a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea;- a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.A doua etapăO contribuţie deosebită la definirea conştiinţei în această perioadă a avut-o

Henry Ey, prin cele două lucrări Conştiinţa (1963) şi Manual de psihiatrie (1967).Ey arată că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al lumii”.

Individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.

A treia etapă se axează pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei. Jean Piaget, în încercarea de a descrie conştiinţa, diferenţiază o „conştiinţă în act” (cunoaştere anterioară prizei de conştiinţă) şi „conştiinţa reflexivă” (echivalentă cu ceea ce el numea „priză de conştiinţă”). Când un individ este rugat să-şi descrie

acţiunile, o mare parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele nua au fost conştientizate.

Priza de conştiinţă înseamnă o nouă elaborare a cunoştinţelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al reprezentării, de la cel al reprezentării concrete la cel al reprezentărilor formale).

În timp ce Piaget se orientează în definirea conştiinţei pe reflexivitate, alţi autori pun accentul pe simţire şi afectivitate. Astfel, Humphrey, în 1992, spune: „A fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii: adică a vea reprezentări mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”.

Nu există deocamdată un acord comun asupra definirii termenului. Numeroase texte definesc conştiinţa ca fiind „cunoştinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale”. Această definiţie ignoră faptul că suntem conştienţi când încercăm să rezolvăm o problemă, sau când alegem deliberat o cale de acţiune dintre multe altele ca răspuns la împrejurările de mediu sau la scopurile personale. Astfel, suntem conştienţi când monitorizăm mediul (intern sau extern), când căutăm să ne controlăm pe noi înşine sau mediul nostru. Conştiinţa implică:

- monitorizarea (vizualizare directă) – procesarea informaţiei din mediu este principala funcţie a sistemelor senzoriale ale organismului, este cea care ne conduce la cunoştinţa a ceea ce se petrece în jurul nostru, precum şi în propriul nostru corp. Însă nu putem să fim atenţi la toţi stimulii care bombardează simţurile noastre; conştiinţa se concentrează pe anumiţi stimuli şi îi ignoră pe alţii. Dacă avem senzaţia de foame, este dificil să ne concentrăm asupra studiului; dacă avem o durere neaşteptată punem orice alte gânduri în afara conştiinţei, până când facem ceva care să ne scape de durere;

- controlul – o altă funcţie a conştiinţei este programarea, iniţierea şi ghidarea acţiunilor personale. Prin funcţia de programare, evenimentele care nu au avut loc pot fi reprezentate în conştiinţă ca posibilităţi viitoare. Dar, nu toate soluţiile pentru diverse probleme sunt elaborate la nivel conştient. Una dintre ideile psihologiei moderne este aceea că evenimentele mentale implică ambele procese: conştiente şi non-conştiente şi că multe decizii sunt conduse în întregime din afara sferei conştiinţei. Soluţia la o problemă poate apărea „din senin” fără să ne dăm seama că ne-am gândit la ea.

În încercarea de a da o definiţie comprehensivă a conştiinţei s-a recurs la evidenţierea principalelor caracteristici ale re-producerii conştiente, concomitent cu funcţiile care derivă din ele:

- etimologia cuvântului (con-scientia) arată că organizarea conştientă este o re-producere cu ştiinţă. Sub raport psihologic omul îşi dă seama de „ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noţiuni, impresii. Conştiinţa presupune includerea particularului în general şi identificarea generalului în particular. Această particularitate evidenţiază funcţia informaţional-cognitivă a conştiinţei;

- re-producerea conştientă este cu scop sau orientată spre scop. Scopurile izvorăsc din realitate, din interacţiunea individului cu lumea, sau din

propria conştiinţă. Re-producerea cu scop indică funcţia finalistă a conştiinţei;

- omul prin conştiinţă are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale, de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza în forma sa concretă. Aşadar, conştiinţa este o re-producere anticipativă a realităţii, caracteristică ce evidenţiază funcţia ei anticipativ-predictivă;

- omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintală a activităţii (structurarea, desfăşurarea, ierarhia în raport cu alte activităţi) ceea ce reliefează caracterul planificat al organizării conştiente, care exprimă funcţia reglatoare a conştiinţei;

- omul nu re-produce realitatea doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa creativ-proiectivă.

Particularităţile organizării conştiente demonstrează complexitatea acesteia, caracterul ei specific uman.

Subconştientul ca ipostază a psihiculuiTermenul “subconştient” a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.

XX, fiind considerat când o preconştiinţă, când o postconştiinţă.Grand dictionnaire de la psychologie defineşte subconştientul ca fiind

“ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient, dar care influenţează comportamentul său”.

Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se păstrează şi este utilizată în psihlologie şi astăzi. El reprezintă una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi redusă sau identificată cu alte ipostaze ale acestuia.

Subconştientul este o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să păşească pragul conştiinţei.

Multe amintiri şi gânduri ce nu fac parte din conştiinţă la un moment dat pot fi aduse în conştiinţăatunci când este nevoie. În prezent, e posibil să nu fii conştient de vacanţa petrecută vara trecută, însă amintirile sunt accesibile dacă doreşti să le retrăieşti; ele devin o parte vie a conştiinţei tale. Amintirile accesibile conştiinţei sunt denumite amintiri preconştiente. Acestea includ amintiri specifice ale unor evenimente personale, precum şi informaţiile acumulate de-a lungul vieţii, cum ar fi: cunoştinţe despre semnificaţia cuvintelor, aşezarea străzilor unui oraş sau localozarea unei ţări anume.

Henri Wallon afirma că subconştientul este un mediu inert unde se adăpostesc percepţiile resimţite până în momentul în care trebuie evocate din nou printr-o atracţie a conştiinţei.

Caracteristicile şi rolurile subconştientuluiDatorită amplasării între conştient şi inconştient au fost determinate

principalele trăsături ale subconştientului, şi anume: latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o

stare latentă până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către conştiinţă);

coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile subconştientului coexistă cu conţinuturile conştiinţei, cu toate că expresia conţinuturilor subconştientului poate fi mai concentrată, mai condensată);

facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba conştiinţei);

filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (staţie de tranzit).

Subconştientul nu trebuie văzut ca un simplu rezervor şi păstrător al faptelor de conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura, crea. Acele amintiri, automatisme, deprinderi care sunt „scoase” la suprafaţă nu sunt identice cu cele care au „intrat” în subconştient. Sub influenţa unor factori (timpul, emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconştient datorită noilor relaţii în care acestea intră.

Cursul 9INCONŞTIENTUL

Definirea inconştientuluiFreud, dar şi alţi autori, au definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi

exclusivistă, considerându-l un rezervor al tendinţelor înfrânate, înăbuşite, refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.

Inconştientul a fost definit şi prin accentuarea unui element, ignorând alte elemente. Astfel, Pierre Janet definea inconştientul lăsând la o parte fenomene psihice aflate în acelaşi stadiu, dar în stare latentă (deprinderile, faptele de memorie, tendinţele). El spunea: “un act este inconştient faţă de cutare operaţie de ordin mai înalt”.

Alţi autori au definit inconştientul într-o manieră negativă, apărând ca haos, ca iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte dezorganizatoare şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia mintală.

Psihologia contemporană defineşte psihicul într-o manieră extensivă şi pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse, conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Din definiţiile de mai sus se pot extrage anumite caracteristici ale inconştientului:

Inconştientul, având o funcţionalitate mai puţin previzibilă, nu trebuie să deducem că el ar fi lipsit de ordine. El dispune de o organizare foarte

personală. Neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aduce o altă ordine, ordinea propriei sale subiectivităţi;Datorită faptului că inconştientul se manifestă impulsiv nu trebuie să se tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient conturate. Ey considera că principalele structuri ale cunoaşterii sunt:

- sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie, digestie etc.);

- automatismele psihologice sau “inconştientul subliminal”;- baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice.

Din faptul că inconştientul este considerat o infrastructură confuză a vieţii psihice, nu trebuie dedus faptul că el ar avea un rol negativ. Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:

- rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor

combinări şi recombinări spontane;- rol de asigurare a unităţii Eului, inconştientul fiind principalul depozitar al

programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale.

Natura şi rolurile inconştientuluiNatura inconştientului

Analizele comparative făcute între conştiinţă şi inconştient, prima apărând ca reflexivă, critică, raţională, iar cel de-al doilea ca afectiv, spontan, învăluit în mit, legendă, vis, au condus la concluzia că inconştientul ar fi de natură preponderent afectivă. Acest fapt a fost sesizat şi de Yung, care considera că arhetipurile, imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă apropiate de sentimente şi de idee.

Ey arată că, în legătură cu întrebarea dacă inconştientul este constituit din imagini sau din cuvinte, au fost formulate două teze divergente:

- prima teză reflectă gândirea lui Freud din etapa când inconştientul era considerat autonom, scăpând oricăror formulări care au loc în conştiinţă sau în inconştient. Ca urmare, inconştientul apare format exclusiv din imagini, percepţii interne sau fantasme şi din evenimentele cristalizate ale preistoriei individului;

- a doua teză susţine că inconştientul este structurat ca un limbaj şi deci, se poate comunica cu el, însă cu condiţia de a-l auzi.

Lacan afirmă că inconştientul vorbeşte în om, că el poate fi structurat prin intermediul limbajului, metaforelor, având capacitatea de „a vorbi” pentru a dezvălui sau a ascunde inconştientul.

Inconştientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate fi spus sau nu trebuie spus, fiind interzis de sensul existenţei. Cum însă dezvăluirea lui prin metoda asociaţiilor verbale este singura cale de eliberare şi însănătoşire înseamnă că interacţiunea dintre imagini şi cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a fantasmelor profunde sau refulate, reprezintă esenţa inconştientului.

Rolurile inconştientuluiCei mai mulţi autori au subliniat rolul negativ, turbulent al inconştientului, dar

au existat şi unii autori care au evidenţiat rolul şi valoarea pozitivă a acestuia în raport cu conduitele şi comportamentele individului. Yung, de pildă, credea că

inconştientul este chiar superior conştientului, deoarece el ar conţine toată înţelepciunea ce i-a fost conferită prin experienţa a mii de ani. Inconştientul creează combinaţii subliminale, care sunt cu mult superioare combinaţiilor conştiente prin „fineţea şi importanţa lor”.

În ultimul timp, implicarea inconştientului în procesarea informaţiilor, în soluţionarea problemelor, chiar în actele de creaţie a devenit un fapt comun în psihologia contemporană. Psihologia transpersonală acordă inconştientului un loc şi un rol de prim ordin, implicându-l în cele mai neobişnuite experienţe transpersonale: embrionare şi fetale, ancestrale, colective şi rasiale, filogenetice etc.

Tipuri de inconştientFreud deosebea trei tipuri de inconştient:

- unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a deveni conştiente;

- altul format din faptele psihice refulate;- al treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.

Noile orientări psihologice au scos în evidenţă trei tipuri de inconştient:- inconştientul cerebral;- inconştientul colectiv;- inconştientul cognitiv.

Inconştientul cerebralAcest tip de inconştient este inconştientul fiziologic, inconştientul reflex,

automat, care intră în funcţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar care afectează viaţa psihică conştientă.

Unificarea funcţională a axei cerebro-spinale, ca şi extinderea de la măduva spinării la creier a proceselor reflexe au constituit modalităţi care au impus noţiunea de inconştient cerebral. Cei care studiau viaţa psihică, normală sau patologică, au avansat ideea potrivit căreia o mare parte a cerebraţiei este în realitate automată şi inconştientă.

În 1853, William Carpenter a introdus noţiunea de „cerebraţie inconştientă”, el fiind adevăratul popularizator al acestei noţiuni.

Formularea şi argumentarea teoretică şi chiar experimentală a existenţei inconştientului cerebral a condus la redimensionarea viziunii asupra vieţii psihice a individului, conştiinţa, prezentă întotdeauna şi oriunde, lăsând „loc” şi „timp” şi pentru manifestările inconştiente.

Inconştientul colectivDacă inconştientul cerebral era de natură fiziologică, materială, inconştientul

colectiv este de natură pur psihică, spirituală.Gustave Le Bon afirma că inconştientul colectiv (al mulţimilor) este

caracterizat prin inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin exagerarea rolului afectivităţii, prin reducerea acestuia la viaţa psihică a primitivilor sau a copiilor. După Le Bon, inconştientul colectiv se caracterizează prin:

- impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi credulitate;- exagerare şi simplism în sentimente;- intoleranţă, autoritarism şi conservatorism;- moralitate joasă;

- dispariţia vieţii cerebrale şi preponderenţa celei medulare;- dispariţia personalităţii indivizilor.

Pentru Freud, inconştientul colectiv cuprinde elemente ce se regăsesc în orice inconştient individual, ele fiind deci comune mai multor indivizi (de ex. Complexul lui Oedip).

După Yung, psihicul se compune din trei niveluri: conştientul – reprezentat de Eu , format din gânduri, sentimente, percepţii,

amintiri; inconştientul personal – constă în acele conţinuturi care au devenit

inconştiente şi din acele conţinuturi ce sunt de fapt percepţii senzoriale, care datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient. Inconştientul personal este alcătuit din complexe, fiecare complex fiind legat de către un arhetip, deoarece complexele sunt personificări ale arhetipurilor , modalităţi în care arhetipurile se manifestă în psihicul fiecărei persoane;

inconştientul colectiv – este general uman, constituind, de fapt, substratul oricărui psihism individual. Inconştientul colectiv conţine arhetipurile şi Sinele.

Inconştientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume, o lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente despre lume. Conţinuturile inconştientului colectiv sunt reprezentate de ceea ce Yung a denumit, la început „imagini primordiale”, iar apoi arhetipuri.

Arhetipurile sunt structuri psihice identice, comune tuturor, constituind moştenirea arhaică a umanităţii. Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri funcţionale duale: structuri psihice şi structuri nervoase. Cele mai cunoscute arhetipuri sunt:

- umbra – partea diabolică sau sadică a personalităţii, formată ca urmare a atrocităţilor săvârşite de oameni de-a lungul timpului;

- anima – imaginea colectivă a femeii în psihologia bărbaţilor;- animus – imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor.

În concepţia lui Yung, anima şi animus apar ca mijlocitori între conştient şi inconştient.

Rolul inconştientului colectiv este de a iniţia, controla şi mijloci trăirile şi manifestările comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epocă istorică, localizare geografică, clasă socială, naţionalitate etc.

Inconştientul cognitivNoţiunea a fost lansată de cognitivişti, în general, şi de psihologia cognitivă,

în special. Harry Hunt considera că orice psihologie a sinelui ar fi reziduală dacă nu ar fi caracterizată şi din punctul de vedere al unor funcţii care pot fi şi inconştiente. Considerarea inconştientului cognitiv nu un domeniu separat sau un sistem închis în el însuşi, ci un proces pe cale de conştientizare, în anumite condiţii, este capabil de o anumită formă de reflecţie în interiorul conştiinţei în desfăşurare. Inconştientul cognitiv este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni conştiente sau un aspect al unei preconştiinţe care se va dezvălui într-o conştiinţă implicită.

Relaţia dintre conştient şi inconştientConştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale

psihicului uman. Ca urmare, în funcţie de diversele ipostaze ale manifestărilor comportamentale aparţinătoare individului, conştientul şi inconştientul vor fi coordonate şi alternante prin praguri mobile. Aceasta înseamnă că ceea ce la un moment dat este conştient la un alt moment dat poate deveni inconştient. Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient.

Tipuri de relaţii între conştient şi inconştientRelaţiile circulare – constau în faptul că oricare dintre conţinuturile

conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou, nu neapărat toate, în conştient.

Relaţiile de subordonare integrativă – presupun subordonarea şi dominarea unuia de către celălalt. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi inconştient iau două forme distincte:

- dominarea inconştientului de către conştient – conştientul prin acţiunile şi operaţiile lui proprii ţine în frâu impulsurile inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim acceptate;

- dominarea conştientului de către inconştient – aceste relaţii apar cu precădere în stările de afect, de transă creatoare, în inspiraţie, în stările patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti.

Relaţiile de echilibrare – presupun realizarea unui uşor balans între stările conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa unora sau altora dintre ele (stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie).

În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului principalul sistem de referinţă rămâne conştiinţa, deoarece prin intermediul ei omul re-produce în mod adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate conduce şi regla corespunzător conduita.

Terapii derivate din relaţiile „conştient-inconştient”Freud, care a descris inconştientul dinamic a făcut apel la cura psihanalitică în

calitate de tehnică terapeutică. Alţi autori, descriind inconştientul existenţial (ceea ce este trăit, dar nu este recunoscut) au propus psihoterapia existenţială.

Mai recent, s-a propus o nouă formă de psihoterapie, şi anume psihoterapia fenomenologică existenţială, care încearcă să sintetizeze patru tipuri de cercetări:

- filosofia existenţei – considerarea lucrurilor ca atare şi nu ca simboluri;- analiza existenţială – încercarea de a pătrunde în lumea experienţei

pacientului;- psihanaliza umanistă – cu accent pe angoasa alegerii ca determinant al

nevrozei;- psihologia umanistă – accentul cade pe valorile înalte ale omului: libertate,

creativitate, conştiinţă de sine, potenţial uman.

Cursul 10STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ

Stările de conştiinţă – obiect al investigaţiei psihologiceCei care s-au ocupat de studiul stărilor de conştiinţă au considerat conştiinţa

formată din structuri şi subsisteme aflate în interacţiune. Structurile cu care individul acţionează la un moment dat sunt cele ce necesită o anumită cantitate de conştiinţă capabilă a le activa.

Conştiinţa este un fel de energie psihologică ce acţionează sub structuri, reactivându-le.

Structurile psihologice au caracteristici individuale care limitează modul lor de acţiune. Ele sunt modelate şi limitate de însăşi desfăşurarea conştiinţei, de alte tipuri şi cantităţi de energii, de caracteristicile structurilor însele.

Datorită faptului că individul se naşte într-o anumită cultură, el va selecţiona şi va dezvolta un număr restrâns de potenţialităţi, unele fiind ignorate, iar altele pur şi simplu respinse. Tocmai numărul potenţialităţilor de experienţă selecţionate de cultură, împreună cu alţi factori aleatorii, constituie elementele structurale de la care, pornind, se vor constitui stările de conştiinţă. Putem concluziona că individul este concomitent beneficiarul şi victima selecţiilor particulare făcute de cultura în care trăieşte.

Zlate defineşte stările de conştiinţă ca fiind configuraţia elementelor componente ale conştiinţei (psihologice sau neurologice) aşa cum se prezintă ea la un moment dat şi pentru o perioadă determinată de timp.

Caracteristicile stărilor de conştiinţă:- structuralitatea – sunt elemente interconectate şi intercondiţionate care

creează adevărate configuraţii specifice şi diferite de la un moment la altul, de la o persoană la alta;

- complexitatea – cuprind elemente de naturi diferite (psihologice şi neurologice), iar combinaţia lor duce la efecte unitare;

- actualitatea – sunt legate de prezent;- durata – au o anumită întindere în timp;- dinamica – evoluează în timp, se înlocuiesc unele pe altele sau apar unele

pe fondul altora.Varietatea stărilor de conştiinţă

Clasificarea stărilor de conştiinţă s-a făcut în funcţie de natura (conţinutul) şi numărul lor. Astfel, Fischer delimitează şase stări de conştiinţă: patru fiind considerate ca aparţinând stării de veghe, iar două implică o anumită descreştere a angajării în realitatea imediată, o pătrundere în condiţionarea universală (meditaţiile Zen, somnul profund etc.).

Alţi autori, printre care şi Ursula Şchiopu, reduce cele şase stări ale conştiinţei la patru: veghe, vis, somn şi extaz, ultima fiind prezentă în marile inspiraţii contemplative.

Mai există o clasificare a stărilor de conştiinţă în două mari categorii:- obişnuite, ordinare, numite şi normale;- neobişnuite, neordinare, numite şi alterate.

Pentru a evita ambiguitatea, se consideră sintagma “stare de conştiinţă modificată” (SCM) pentru a denumi stările neordinare ale conştiinţei (somn, vis,

hipnoză), respectiv “stare de conştiinţă alterată” (SCA) pentru a desemna stările de tulburare calitativă a conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a patologicului (optuzia).

Dacă starea de veghe, de vigilenţă, de luciditate sunt considerate stări obişnuite ale conştiinţei, alte stări cum ar fi somnul (cu sau fără vise), starea hipnotică, cea de transă sau de posesiune fac parte din categoria stărilor mai puţin obişnuite sau neordinare ale conştiinţei.

Psihologul american Tart considera că o stare ordinară a conştiinţei se defineşte nu în funcţie de un conţinut particular al conştiinţei, de un comportament specific, de o schimbare fiziologică, ci în funcţie de structurarea globală a funcţionării mintale, astfel încât individul care acţionează resimte că conştiinţa sa este radical diferită de cea corespunzătoare modului ei obişnuit de funcţionare.

Aşadar, în cazul stărilor obişnuite de conştiinţă este vorba despre acele structuri sau configuraţii de structuri psihologice unice şi dinamice care, în ciuda unor varietăţi a subsistemelor sau a mediului înconjurător, sunt stabilizate printr-un număr de procese într-o astfel de manieră încât ele îşi menţin identitatea şi funcţiile. Stările de conştiinţă modificată, dimpotrivă, constau într-o restructurare a conştiinţei, ce duce la apariţia unui nou sistem, cu proprietăţi specifice, altele decât cele anterioare.

STĂRI DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂSomnul Somnul pare să fie opusul vigilenţei, cu toate că cele două stări au multe în

comun. În timpul somnului gândim, dar acest tip de gândire în vise se abate pe diferite căi de la gândirea pe care o avem când suntem trezi. În timpul somnului ne formăm amintiri, iar somnul nu este liniştit, unii oameni umblând în timpul somnului. De asemenea, somnul poate fi planificat: unii oameni pot decide să se trezească la un moment dat şi reuşesc să facă acest lucru.

Unii cercetători au urmărit ritmurile normale somn-veghe, profunzimea somnului în diferite perioade ale nopţii, precum şi factorii ambientali şi individuali care afectează somnul.

În ceea ce priveşte orarele de somn, este cunoscut faptul că nou-născuţii alternează frecvent somnul cu starea de veghe. Timpul total de somn al unui copil variază între 13-17 ore pe zi în primele şase luni de viaţă. Cei mai mulţi adulţi dorm în medie 8 ore pe noapte, cu toate că sunt şi persoane care se descurcă cu 4-5 ore de somn pe noapte.

Multe dintre funcţiunile corpului (temperatura, metabolismul, compoziţia sângelui şi a urinei) au propriul lor flux şi reflux, atingând un maxim diurn şi un minim nocturn, în cicluri de aproximativ 24 de ore. Aceste modele ciclice înfăţişează un fel de „ceas biologic” cunoscut sub numele de ritm circadian (aproximativ o zi). În cazul în care o persoană nu dispune de nici o metodă cu care să marcheze scurgerea unei zile şi a unei nopţi, ciclul tinde să aibă o perioadă naturală de 25 de ore.

Unii oameni sunt mai uşor de trezit din somn, pe când alţii se trezesc mai greu. Prin analiza undelor cerebrale s-a constatat că somnul implică cinci stadii: patru stadii de somn profund şi al cincilea stadiu, cunoscut sub numele de somn cu mişcări oculare rapide (REM – rapid eye movements).

Cea mai semnificativă probă asupra activităţii creierului în timpul somnului o reprezintă activitatea bioelectrică a creierului care poate fi înregistrată cu ajutorul electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale: alfa – specific stării de veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale, reprezintă indicatorii indubitabili ai acestei activităţi.

Cercetările efectuate au arătat că, în funcţie de anumite caracteristici ale lor, pot fi decelate patru faze ale somnului:-stadiul 1 – este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă scade pe măsură ce somnul devine profund;-stadiul 2 – faza somnului de profunzime medie, caracterizat prin apariţia de salve de scurtă durată a fusurilor (scurte salve de unde ) cu o frecvenţă de 14 c/s şi prin prezenţa complexului K (grafoelemente care constau dintr-o undă rapidă, una sau mai multe unde lente şi apoi un şir de unde rapide de 11-13 c/s);-stadiile 3 şi 4 – sunt faze de somn profund caracterizate prin unde care devin din ce în ce mai lente, până la 1-2 c/s, cunoscute sub denumirea de unde delta.

La o oră sau mai mult de când adultul a adormit se pot detecta cu ochiul liber mişcări oculare rapide, se pot observa ochii subiectului cum se mişcă de jur-împrejur, sub pleoapele închise. Acest stadiu este cunoscut sub denumirea de somn REM, celelalte stadii sunt denumite stadii de somn non-REM (NREM).

Aceste stadii de somn alternează în timpul nopţii: somnul începe cu stadiile NREM şi constă din câteva cicluri de somn, fiecare conţinând perioade de somn REM şi NREM. Stadiile mai profunde tind să dispară în a doua jumătate a nopţii pe măsură ce somnul REM devine mai proeminent. În general sunt 4-5 perioade de REM distincte într-o noapte de 8 ore, cu o scurtă trezire spre dimineaţă.

Privarea de somn şi insomniaMajoritatea oamenilor dorm între 6-9 ore, dar sunt şi persoane care dorm

numai 6-7 ore, prezentând semne de somnolenţă în timpul zilei. Termenul de insomnie este folosit la descrierea simptomului de insatisfacţie legată de durata sau de calitatea somnului. O trăsătură distinctă a insomniei este aceea că oamenii tind să supraestimeze lipsa lor de somn. Problema poate fi că lumina sau somnul neliniştit sunt resimţite ca veghe sau că unii indivizi îşi amintesc numai timpul petrecut în veghe şi cred că nu au dormit, întrucât nu au nici o amintire să fi făcut acest lucru.

Insomniile pot fi trecătoare (tranzitorii) sau permanente (cronice). Indiferent de cauza generatoare, insomniile produc tulburări de comportament, de aceea este necesară combaterea lor.

Cele mai semnificative efecte asociate privării de somn a oamenilor normali sunt: oboseală extremă, lipsa atenţiei, iritabilitate, dureri de cap, nivel crescut de deprimare şi nivel scăzut de energie, prezenţa halucinaţiilor, a iluziilor, scăderea randamentului în activităţile dificile.

Visul Visarea este o stare modificată de conştiinţă, în care fanteziile şi imaginile

memorate sunt temporar confundate cu realitatea externă. Deşi mulţi oameni nu-şi

amintesc dimineaţa visele, dovada somnului REM sugerează faptul că cei care nu-şi amintesc visele, visează la fel de mult ca cei care-şi amintesc visele. Unii indivizi au vise „lucide” în care evenimentele par atât de fireşti încât au impresia că sunt treji şi conştienţi de acestea. Dar la trezire îşi dau seama că a fost un vis.

Fără a face vreo referire la supranatural, în explicarea conţinutului viselor, teoria lui Freud susţine că visele sunt producţii mentale care pot fi înţelese şi interpretate. El afirma că visul este „calea regală ce duce la cunoaşterea activităţilor inconştiente ale psihicului”.

Freud este cel care a surprins magistral funcţiile visului:- este greşit să credem că visul ar îndeplini funcţii negative. Aşadar, visul,

departe de a fi un factor perturbator al somnului, este protector al acestuia, pe care îl apără împotriva a ceea ce este susceptibil să-l tulbure;

- funcţia hedonică – permite realizarea dorinţelor;- funcţia protectoare a Eului conştient de presiunea pulsiunilor refulate;- funcţia comunicativă – visul asigură comunicarea între conştient şi

inconştient;- funcţia sintetizatoare – reuneşte memoria infantilă cu experienţa de viaţă şi

moştenirea arhaică.Freud a susţinut că visul este încercarea deghizată de satisfacere a unei

dorinţe. Prin aceasta înţelegea că visul are legătură cu dorinţele, trebuinţele sau ideile pe care indivizii le consideră inacceptabile şi care sunt refulate în inconştient (ex: ataşamentul erotic al copilului faţă de părintele de sex opus). Aceste idei şi dorinţe reprezintă conţinutul latent al visului. Freud a folosit metafora „cenzorului” pentru a explica transformarea conţinutului latent în conţinut manifest (personajele şi evenimentele care alcătuiesc relatarea efectivă a visului). El afirma că „cenzorul” îl protejează pe cel care doarme, permiţându-i să-şi exprime simbolic impulsurile refulate, pentru ca acestea să nu apară conştiente într-o formă nedeghizată – evitând astfel apariţia angoasei sau a sentimentului de vinovăţie.

Hipnoza Este una dintre cele mai complexe şi contradictorii stări psihice. Kihlstrom

afirma că hipnoza este o interacţiune socială în care o persoană (subiectul) răspunde sugestiilor oferite de o altă persoană (hipnotizatorul) pentru a trăi modificările actului perceptual, memoriei şi acţiunii voluntare.

În hipnoză, un subiect cooperant renunţă la un anumit control al comportamentului său în favoarea hipnotizatorului, acceptând o anumită deformare a realităţii.

Caracteristicile stării de transă hipnotică sunt:- reducerea funcţiei de planificare – subiectul hipnotizat pierde iniţiativa şi

va prefera să aştepte ca hipnotizatorul să-i sugereze ce să facă;- atenţia devine mai selectivă decât de obicei – subiectul va asculta doar

vocea hipnotizatorului şi va ignora orice altă voce;- producţia imaginativă este uşor de evocat – subiectul poate descoperi că

trăieşte experienţe la distanţă în timp şi spaţiu;

- reducerea controlului realităţii şi toleranţa crescută pentru deformări ale acestuia – subiectul poate accepta necondiţionat experienţele de tip halucinator;

- creşterea gradului de sugestibilitate – pentru a putea fi hipnotizat subiectul trebuie să accepte sugestiile;

- amnezia post-hipnotică este adesea prezentă – dacă va primi instrucţiuni pentru aceasta, subiectul puternic impresionabil, va uita totul sau aproape totul din ce s-a întâmplat în timpul şedinţei hipnotice. O dată cu declanşarea unui semnal prestabilit, amintirile subiectului revin.

În ceea ce priveşte natura psihică a hipnozei s-au conturat două concepţii opuse:

una care consideră hipnoza o stare de somn parţial, un somn incomplet (Pavlov a concluzionat, în urma experimentelor efectuate, că somnul şi hipnoza sunt asemănătoare , având la bază un mecanism comun - inhibiţia);

la polul celălalt se află concepţia care afirmă că hipnoza este mai apropiată de starea de veghe (înregistrările curenţilor bioelectrici din creier atestă prezenţa în timpul stării de hipnoză a undelor prezente şi în starea de veghe).

Zlate consideră că hipnoza este o stare modificată a conştiinţei amplasată între starea de veghe şi cea de somn, dar mai aproape de starea de veghe.

EFECTELE STĂRILOR DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ

Stările modificate ale conştiinţei produc în funcţionalitatea lor o serie de efecte, dintre care enumerăm:

- modificarea gândirii – intervin variaţii în concentrarea atenţiei, în reamintire, în exersarea judecăţii; ne se mai face distincţia între cauze şi efecte;

- perturbarea percepţiei timpului – individul simte că stă nemişcat sau că, dimpotrivă, se mişcă extrem de repede;

- pierderea controlului – se renunţă la autocontrol;- schimbarea expresiilor emoţionale – acestea sunt manifestate mult mai

direct, mai liber, mai viu şi mai puternic;- schimbarea imaginii corpului – individul se simte mai greu sau mai

uşor, îşi simte unele părţi ale corpului ca fiind mai rigide sau mai flexibile;

- distorsiuni perceptive – se modifică percepţiile vizuale, auditive; individul aude voci sau sunete muzicale stranii, vede ceea ce nu există în realitate;

- schimbarea înţelesurilor şi semnificaţiilor – dau posibilitatea individului să simtă că a atins sau a intrat în posesia înţelesului sau a semnificaţiei vieţii;

- afectarea comunicabilităţii – cei care le trăiesc au greutăţi în a le verbaliza;

- sentimentul întineririi – în urma trăirilor individul se simte renăscut, întinerit;

- hipersugestibilitatea – îl fac pe individ să piardă contactul cu realitatea, să accepte contradicţiile, să-şi diminueze facultăţile critice.

Stările modificate ale conştiinţei creează atât efecte pozitive, cât şi negative. Existenţa efectelor pozitive conduce la ideea necesităţii educării şi modelării lor pentru a deveni instrumente de adaptare a individului la solicitările lumii externe.

Cursul 11

CĂI DE ACCES LA STĂRILE DE CONŞTIINŢĂ MODIFICATĂ

MEDITAŢIAMeditaţia a fost interpretată multă vreme ca o practică religioasă, neştiinţifică.

Abia din anii ’60 a intrat în perimetrul cercetării ştiinţifice.Prin meditaţie, o persoană achiziţionează cu ajutorul unor exerciţii şi ritualuri

specifice, o stare modificată de conştiinţă. Aceste exerciţii includ controlul şi reglarea respiraţiei, concentrarea atenţiei, eliminarea stimulilor externi, adoptarea poziţiilor yoga şi formarea unor imagini mentale legate de un eveniment sau simbol. Rezultatul acestor practici este plăcut, apărând o stare uşor modificată în care individul este relaxat fizic şi mental. Ea poate fi descrisă ca o autoimpunere, chiar ca o formă de deprivare senzorială, de aceea se şi recomandă practicarea ei în condiţii de izolare. Persoana care o practică va fi complet absorbită de obiectul meditaţiei, dar şi complet detaşată de toate celelalte obiecte externe sau interne.

Meditaţia vizează creşterea gradului de atenţie. Aceasta poate fi concentrată pe evenimente sau pe anumite obiecte specifice (respiraţie, sunete, imagini vizuale, anumite senzaţii etc.). Pe măsură ce gradul de concentrare al atenţiei creşte, conflictele psihologice nerezolvate tind să iasă la suprafaţă. Spiritul individului neantrenat până acum se eliberează şi intră într-o stare de alertă. Stările vagi de excitaţie şi emoţie încep să alterneze rapid cu cele de bucurie şi calmare. În literatura de specialitate se apreciază că sunt necesare câteva ore de meditaţie pentru ca individul să conştientizeze unele limite ale sale, deformarea percepţiilor, insuficienta dezvoltare a capacităţii de autocontrol. Aşadar, scopul meditaţiei îl reprezintă nu numai inducerea stărilor modificate ale conştiinţei, deci a acelor stări în care el îşi conştientizează propriile limite, ci şi ameliorarea dezvoltării sale psihologice.

Formele meditaţieiExistă două forme de meditaţie mai răspândite:

- meditaţia prin concentrare – care constă în antrenarea capacităţii de concentrare a spiritului prin fixarea pe anumite obiecte particulare (fizice şi psihice: un gând, un sentiment), astfel încât să fie excluse alte obiecte, gânduri, sentimente;

- meditaţia prin percepţie interioară – vizează cultivarea conştiinţei, a atenţiei, moment cu moment, în raport cu ceea ce constituie experienţa prezentă, viaţa curentă.

Efectele meditaţiei demonstrează că aceasta reprezintă unul din principalele mijloace de modificare a stărilor de conştiinţă, cele mai frecvente efecte sunt: creşterea stării de bine, de satisfacţie psihologică; corectarea percepţiilor

deformate; reducerea anxietăţii; amplificarea încrederii în sine, a respectului de sine; suscitarea trebuinţelor de autorealizare; diminuarea efectelor negative ale unor fenomene psihologice (stres, frustrare); vindecarea unor boli; mărirea capacităţii de autocontrol şi a celei de autoreceptare; sensibilizarea la schimbare şi autoeducare; sporirea gradului de independenţă.

Meditaţia mai poate fi utilă în obţinerea unor performanţe maxime la atleţi. Practicarea ei ajută la diminuarea stresului dinaintea unui eveniment sportiv, iar prin experienţă atletul învaţă să-şi relaxeze diferite grupe musculare şi să aprecieze diferenţele subtile de contracţie musculară.

Aceste efecte sunt cu atât mai puternice cu cât meditaţia este practicată un timp mai îndelungat şi în mod sistematic.

BIO-FEED-BACK-UL Este o tehnică ce presupune controlul conştient al funcţiilor vegetative. Este

cunoscut faptul că funcţiile vegetative sunt îndeplinite de sistemul nervos autonom, numit astfel deoarece nu presupune intervenţia conştientă, voluntară a individului în vederea realizării sarcinilor ce-i revin.

Bio-feed-back-ul constă în folosirea unor instrumente de monitorizare al căror rol este de a oferi subiectului un flux continuu de informaţii despre propria sa stare internă. Fiind informat în permanenţă despre ceea ce se întâmplă în interiorul său, individul poate să verifice rezultatele funcţionării organelor interne, să le selecteze, să le aleagă şi să le reţină pe cele care sunt mai bune. Aşadar, prin tatonare, prin încercare şi eroare persoana învaţă să-şi controleze prin voinţă propriile sale răspunsuri şi reacţii fiziologice.

Tipuri de bio-feed-backAu fost studiate mai frecvent trei tipuri de bio-feed-back:

- bio-feed-back-ul electromiografic;- bio-feed-back-ul cardiovascular;- bio-feed-back-ul electroencefalografic.

Bio-feed-back-ul electromiografic a fost utilizat cu succes în combaterea durerilor de cap de tip tensional, a anxietăţii, a insomniilor etc. Tehnica folosită presupune culegerea semnalelor bioelectrice ale muşchilor prin intermediul unor electrozi implantaţi pe suprafaţa pielii, amplificarea lor de către aparatura de bio-feed-back şi semnalizarea lor vizuală şi auditivă. Prin intermediul aparatului de bio-feed-back subiectul are permanent acces la informaţia ce descrie starea tensională a muşchilor săi. Prin exerciţii repetate se poate ajunge la relaxarea tensiunii musculare a frunţii, asociată cu tensiunea durerilor de cap.

Bio-feed-back-ul cardiovascular presupune conectarea subiectului la un aparat al cărui rol este de a monitoriza ritmul cardiac. Când se aprinde o lumină verde înseamnă că bătăile inimii sunt prea lente, aprinderea unei lumini roşii arată că bătăile sunt prea accelerate, iar când se aprinde o lumină galbenă înseamnă că inima bate normal. Prin concentrarea pe o anumită idee, imaginarea unei stări sufleteşti pacientul poate învăţa să menţină semnalizarea pe lumina galbenă.

Bio-feed-back-ul electroencefalografic – un aparat înregistrează activitatea electrică a creierului cu ajutorul a doi electrozi; printr-un sistem de filtrare aparatul respectiv elimină toate frecvenţele superioare sau inferioare ritmului alfa; de fiecare dată când undele filtrate ating amplitudinea dorită, aparatul declanşează un

semnal sonor. Astfel informat, subiectul are sarcina de a găsi condiţiile de menţinere un timp mai îndelungat a ritmului său alfa. Aceste condiţii pe care subiectul trebuie să le găsească nu sunt altceva decât o stare particulară a conştiinţei, numită starea alfa, ce constă într-o detaşare lucidă. Se apreciază că această stare cultivată permite ameliorarea funcţiilor mintale (percepţia, memoria), creşterea creativităţii, sporirea eficienţei. Mai mult, ea vindecă: anxietatea, fobia, depresia, ticurile nervoase, cefaleea, insomnia, astmul, migrenele.

Spre deosebire de alte căi de acces la stările modificate ale conştiinţei, care presupun folosirea psihoterapeutului sau a substanţelor psihoactive, soldate cu dependenţa individului de acestea, bio-feed-back-ul se caracterizează printr-o mare autonomie a individului, ce devine capabil de a-şi influenţa prin sine însuşi procesele fiziologice interne.

SUBSTANŢELE PSIHOACTIVEOmul a folosit, din cele mai vechi timpuri, diferite substanţe pentru a-şi altera

propria stare de conştiinţă – pentru a se stimula sau relaxa, pentru a-şi induce somnul sau pentru a-l preveni, pentru a intensifica percepţiile obişnuite, ori pentru a-şi produce halucinaţii. Substanţele care afectează comportamentul, conştiinţa şi dispoziţia psihică sunt denumite psihoactive.

Acestea includ nu numai drogurile cum sunt heroina şi marijuana, ci şi tranchilizantele, stimulantele şi alte substanţe bine cunoscute precum alcoolul, tutunul şi cafeaua.

Atkinson şi colaboratorii săi clasifică substanţele psihoactive care sunt folosite în mod curent şi abuziv în cinci categorii:

- sedative: alcoolul, barbiturice şi tranchilizante minore;- narcotice (opiacee): opiul şi derivaţii săi (codeina, heroina, morfina) şi

metadona;- stimulante: amfetamine, cocaina, nicotina, cofeina;- halucinogene: LSD, mescalina;- cannabis: marijuana şi haşiş.

Se consideră că drogurile enumerate mai sus afectează comportamentul şi conştiinţa, întrucât acestea acţionează pe căi biochimice specifice asupra creierului. La consum repetat un individ poate deveni dependent fizic sau psihologic de oricare dintre aceste droguri.

Dependenţa fizică, denumită şi adicţie, se caracterizează prin toleranţă (ceea ce înseamnă că la consum continuu individul trebuie să ia din ce în ce mai mult drog pentru a avea acelaşi efect) şi prin simptomul de întrerupere – sevraj (dacă folosirea drogurilor este întreruptă, persoana prezintă reacţii fizice şi psihologice neplăcute).

Dependenţa psihologică se referă la nevoia care se dezvoltă prin învăţare. Persoanele care folosesc în mod obişnuit un drog pentru a reduce simptomele anxioase, pot deveni dependente de acesta, chiar dacă nu dezvoltă o nevoie fizică. De exemplu, fumătorii de marijuana nu par să dezvolte toleranţă faţă de drog, aceştia având simptome minime de sevraj. Totuşi, un individ care învaţă să consume marijuana, atunci când este pus în faţa unor situaţii stresante, va renunţa cu greu la acest obicei.

Consumul anumitor droguri precum alcoolul, duce de la dependenţa psihologică la dependenţa fizică, din ce în ce mai mult, pe măsură ce substanţa este consumată. Toate drogurile care au fost amintite au efecte profunde asupra sistemului nervos central şi orice individ poate deveni dependent fizic sau psihologic de oricare dintre acestea.

Există şi opinii care atestă rolul favorabil al drogurilor în creativitate. Ele induc procesele creative, facilitează asociaţiile, relaxează şi deschid psihicul, cresc capacităţile senzoriale de cunoaştere, eliberează fantezia de constrângeri. Asemenea efecte contradictorii ale drogurilor se datorează, probabil, modului de utilizare (dozare, frecvenţă). Oricum, utilitatea medicală şi terapeutică a unor droguri nu poate fi pusă la îndoială. Problema este de a nu se ajunge la abuzul de droguri şi la folosirea lor ilegală. Abuzul duce la dependenţă fizică şi psihică faţă de drog, iar în cazuri mai grave, la toxicomanie.

Cursul 12

ABORDAREA PLANĂ ŞI PIRAMIDALĂ A PSIHICULUI UMAN

Abordarea plană este cel mai vechi tip de abordare a psihicului, forma cu care debutează gândirea şi cercetarea psihologică.

Asociaţionismul clasic este o formă a abordării plane care fundamenta ideea asocierii unor „particule elementare”, a unor „atomi” ce generează întreaga viaţă a individului.

Thomas Hobbes recurgea la descompunerea ansamblului, a ceea ce era unitar şi integral în atomii săi constitutivi, în particule simple, elementare (societatea era redusă la indivizi, la suma lor, psihicul era redus la mişcări, la succesiunea şi combinarea lor).

Asociaţionismul psihologic clasic se străduieşte să formuleze o explicaţie ştiinţifică a vieţii psihice depăşind simpla descriere a fenomenelor psihice, apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii, a mecanismelor psihice şi chiar neurologice care implică o asemenea funcţionalitate.

Asociaţionismul psihologic clasic, ca viziune atomistă, surprindea într-o oarecare măsură agregarea şi înlănţuirea exterioară a fenomenelor psihice, dar nu reuşea să înţeleagă organizarea interioară a acestora.

Cea mai importantă limită a asociaţionismului psihologic clasic o reprezintă considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ci, cel mult, sub raport cantitativ (mai multe senzaţii la un loc formează o percepţie, mai multe percepţii generează o reprezentare, mai multe reprezentări dau naştere unui concept sau unei idei). Această limită făcea inaplicabilă abordarea atomistă în unele domenii ale psihologiei, îndeosebi în psihologia medicală, care se confrunta, în situaţiile de boală psihică cu stările destructurate ale psihicului.

Principiile abordării „plane” a psihicului:- principiul divizării psihicului în elementele lui componente, ireductibile

unele la altele;

- principiul identificării „ultimului” element sau a elementului fundamental care stă la baza construirii întregului psihic („atomii” psihicului sunt pentru unii senzaţiile, iar pentru alţii ideile);

- principiul agregării şi asocierii „atomilor mintali” sau a altor elemente considerate fundamentale pentru funcţionarea psihicului (de exemplu, „nodurile” reţelelor);

- principiul repetării asociaţiilor, în virtutea căruia asociaţiile capătă forţă, putându-se menţine şi reproduce cu mai mare uşurinţă;

- principiul indisociabilităţii asociaţiilor, fapt care ar putea explica unele fenomene psihice mai complexe, chiar dacă acestea provin tot din combinarea elementelor simple;

- principiul complicării naturii asociaţiilor, corelat cu cel al multiplicării tipurilor (variaţiilor) acestora, ceea ce lărgeşte sfera abordării „plane”, „orizontale” şi îi adânceşte conţinutul şi semnificaţia.

ABORDAREA STRUCTURAL-DINAMICĂ A PSIHICULUI

Ideea fundamentală în abordarea structural-dinamică a psihicului este aceea a diferenţierii calitative a componentelor şi a conţinuturilor psihice, a dispunerii lor pe niveluri sau etaje ca într-o adevărată piramidă, între acestea existând o adevărată interacţiune.

Ideea organizării nivelare a psihicului prinde contur mai clar la Pierre Janet, care desprinde existenţa nivelului conştient şi inconştient al psihicului. Conştientul şi inconştientul sunt în viziunea lui Janet două moduri coexistente de organizare a vieţii psihice.

Freud este cel care consideră că organizarea vieţii psihice implică o infrastructură psihică aflată în conflict cu instanţele superioare de control. El porneşte de la ideea că viaţa psihică a individului are la bază dualitatea pulsiunilor sexuale care tind, pe de o parte la conservarea spaţiului şi a pulsiunilor Eului, iar pe de altă parte la conservarea individului. El contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea topografică a psihicului, implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice.

Diversele teorii apărute de-a lungul timpului atrag atenţia asupra organizării interne a psihicului, asupra dinamicii existente între elementele componente ale vieţii psihice.

Jean Piaget consideră că o structură comportă trei caracteristici fundamentale: totalitatea, transformarea şi autoreglarea.

Totalitatea arată că structura este formată din elemente, dar că acestea sunt subordonate legilor specifice sistemului, conferind întregului proprietăţi distincte de cele ale elementelor.

Transformarea arată că structurile sunt întotdeauna şi simultan structurante şi structurate, ceea ce explică succesul acestei noţiuni care trebuie înţeleasă ca o trecere de la o structură la alta ca urmare a schimbării echilibrului forţelor de câmp, structurile rămânând necorelate.

Autoreglarea asigură conservarea şi o oarecare „închidere” a structurilor, ceea ce înseamnă că transformările interne ale unor structuri au loc întotdeauna între elementele aparţinătoare aceleiaşi structuri, nedepăşind frontierele sale.

Abordarea structural-dinamică a psihicului implică două tipuri de demersuri care apar ca antinomice, dar în realitate ele sunt complementare presupunându-se şi îmbogăţindu-se reciproc. Pe de o parte este vorba despre surprinderea modului de organizare, articulare şi ierarhizare a elementelor vieţii psihice la un moment dat, despre desprinderea stărilor stabile, echilibrate, conţinând principiile ce le perpetuează, fapt care îi asigură individului unitatea şi persistenţa în timp. Pe de altă parte, se are în vedere surprinderea dinamicii evoluţiei schimbării şi transformării de-a lungul timpului a organizării psihicului.

Tentative de conciliere a dinamicii cu structura regăsim la Piaget referitoare la dezvoltarea stadială a psihicului copilului. Fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale dispune de o organizare totală, prin asimilarea şi închiderea în sine a achiziţiilor stadiului precedent dar depăşindu-le pe acestea, astfel că în final apar structuri globale extraordinar de complexe.

Principiile abordării structural dinamice a psihicului:- principiul structurării (ierarhizării) elementelor componente ale vieţii

psihice, ceea ce se soldează cu apariţia unei totalităţi;- principiul interacţiunii şi interdependenţei elementelor componente ale

structurii, ceea ce arată că unele acţionează asupra altora producând modificări atât în elementele ce intră în interacţiune, cât şi în relaţia dintre ele;

- principiul integrării elementelor componente în cadrul structurilor sau al unor structuri în interiorul unor structuri mult mai complexe, fără însă ca acestea să-şi piardă propria identitate;

- principiul trecerii de la o structură la alta, ca urmare a modificării echilibrului forţelor din câmp, structurile rămânând distincte, necontrolate;

- principiul raporturilor de succesiune spaţio-temporală, de coexistenţă exterioară, fără raporturi genetice şi evolutive;

- principiul legilor de structură şi al legilor de dinamică, în stare a asigura, pe de o parte, perpetuarea structurilor, pe de altă parte, dinamica acestora. În virtutea acestui principiu, individul rămâne unitar şi constant cu sine însuşi sau devine disociat şi fluctuant în manifestările lui psihocomportamentale.

Cursul 13

ABORDAREA SISTEMICĂ ŞI SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Abordarea sistemică a psihicului presupune conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate atributele sistemelor, în general.

Conceptul de sistemSistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul relaţiilor

dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele sale, în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente interdependente (M. Vlăsceanu, 19..).

Sistemul cuprinde:

- trei categorii de mărimi (de intrare, de stare, de ieşire) cu topologia lor distinctă. Mărimile de intrare sunt cele pe care sistemul le primeşte din afara sa; mărimile de stare sunt cele din interacţiunea cărora se creează o configuraţie diferenţială sau difuză; mărimile de ieşire sunt constituite din produsele sistemului.

- relaţiile dintre cele trei categorii de mărimi – sistemul depinde de mărimile de intrare, care sunt influenţate de mărimile de ieşire, dar cea mai importantă relaţie dintr-un sistem este conexiunea inversă (feed-back-ul), acesta constând în acţiunea mărimilor de ieşire asupra celor de intrare, fie pentru a le îndepărta, fie pentru a le reduce la starea iniţială.

- activităţile sau comportamentele, adică modul în care sistemul interacţionează cu mediul său. Comportamentul sistemului poate fi interpretat prin prisma unor criterii de naturi diferite (substanţiale, energetice, informaţionale).

- organizarea – dată de ansamblul proprietăţilor comportamentelor sistemului.

- structura, adică acel aspect al organizării ce rămâne constant sau permanent în timp şi formează baza comportamentului relativ permanent al sistemului.

- subsisteme – constituite din structuri şi activităţi mai simple şi care dispun de aceleaşi componente şi particularităţi ca şi la sistem.

- stări distincte rezultate din valorile cantitative şi calitative specifice caracteristicilor sistemului la un moment dat.

- finalităţi proprii – se referă la utilizarea adecvată a influenţelor din mediul extern în vederea realizării scopurilor, la menţinerea unei stări de echilibru homeostazic sau la trecerea la forme mai bune de organizare.

Ca o concluzie, se poate deduce că orice sistem conţine, în principal, trei subansambluri:

a. substanţial – vizează numărul şi natura elementelor constitutive;b. structural – se referă la mulţimea şi tipul relaţiilor de interacţiune dintre

elementele componente;c. funcţional – are în vedere acţiunile realizate de sistem, ca răspuns la

solicitările mediului.Putem spune că şi psihicul deţine şi satisface atributele unui sistem, deci poate

fi şi el considerat un sistem (sistemul psihic uman - SPU).Definirea SPU (sistemul psihic uman)Golu şi Dincu au definit SPU ca reprezentând „un ansamblu autoreglabil de

stări şi procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporală, generalizare”.

Popescu-Neveanu spunea: „sistemul psihic uman este un sistem energetic-informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective autoredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii”.

Caracteristicile SPU:1. are un caracter informaţional-energizant. Primul aspect apare din însăşi

natura informaţională a psihicului, dar şi din faptul că omul, fiind bombardat permanent de informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele, este nevoit să-şi

elaboreze mecanismele prin intermediul cărora să le poată stăpâni. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul că avem de-a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale.

2. caracteristica fundamentală a sistemului psihic uman o reprezintă caracterul său interactiv, interacţionist. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele de altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist al sistemului este demonstrat de faptul că nivelul de dezvoltare a unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. Perturbarea unei componente a sistemului antrenează după sine alterarea alteia sau chiar a întregului sistem. Pentru ca sistemul să-şi păstreze integralitatea nu este absolut necesar ca toate componentele sale să fie la fel de dezvoltate. Chiar dacă unele sunt mai puţin dezvoltate sau lipsesc cu desăvârşire, sistemul poate acţiona ca un întreg tocmai datorită compensării, adică preluării funcţiilor componentelor ce lipsesc sau sunt insuficient dezvoltate de către alte componente ale sistemului, mult mai dezvoltate.

3. este ambilateral orientat – sistemul asimilează informaţii atât din exterior, cât şi din interior, informaţii pe care le coordonează în virtutea unui principiu al echilibrării. Ruperea sistemului de lume şi centrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la „prăbuşirea în sine”, la apariţia unor grave fenomene de dezadaptare, cum ar fi autismul, onirismul.

4. sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare, diferenţiere şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi specializare. Caracterul evolutiv al SPU se exprimă prin trecerea acestuia de la stări de condensare şi maximă concentraţie (în produsele obţinute la un moment dat) la stări de expansiune, de căutare a unor noi căi şi mijloace care să conducă la obţinerea unor produse.

5. SPU nu funcţionează global, nediferenţiat, ci pe niveluri, conţinuturile sale căpătând o ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei niveluri funcţionale ale psihicului sunt: conştientul, subconştientul şi inconştientul. Există o anumită ierarhizare chiar în interiorul fiecărui nivel. De exemplu, în conştiinţă sunt prezente următoarele niveluri funcţionale:

- nivelul de maximă acuitate şi claritate (starea de veghe);- nivelul acuităţii moderate şi minime (starea de aţipire);- nivelul acuităţii umbrite, întunecate, slăbite (starea de boală, de febră);- nivelul acuităţii abolite (starea de comă).

Trecerea de la un nivel la altul asigură dinamica normală a sistemului, fixarea unuia dintre ele echivalează cu perturbarea sistemului.

6. SPU este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că pe măsura constituirii lui, favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influenţelor perturbatoare. Sunt eliminate informaţiile de prisos, cele care şi-au pierdut utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl dezorganizează. Sunt reţinute, în schimb, informaţiile facilitatoare ale bunei funcţionalităţi a sistemului.

7. SPU are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţia de reglare şi autoreglare. Deşi el se formează ca urmare a influenţelor exterioare socio-culturale ce se

exercită de-a lungul ontogenezei, nu înseamnă că individul nu participă la propria sa formare. În afară de funcţia de autoreglare, SPU o are şi pe cea de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme de organizare, noi modele sau funcţii interne. Ilustrativ în acest sens sunt autoorganizarea motivaţională, cea afectivă, cea conştientă.

Golu afirma că abordarea sistemică a psihicului presupune realizarea a trei demersuri:

- stabilirea elementelor componente ale sistemului;- delimitarea relaţiilor dintre aceste elemente;- delimitarea sistemului respectiv de „restul” sistemelor, adică de mediu

înconjurător.Vom încerca, în continuare, decelarea elementelor componente ale SPU.Psihologia tradiţională împarte fenomenele psihice în:

- procese psihice- activităţi psihice- însuşiri psihice.

Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică, specializate sun raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare, ca şi al structurilor şi mecanismelor operaţionale.

Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor de o puternică motivaţie.

Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale, stabile ale personalităţii, configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice.

Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă interacţiune şi interdependenţă care evidenţiază, pe de o parte, unitatea vieţii psihice, iar pe de altă parte, eficienţa ei, deoarece numai într-o astfel de unitate psihicul îşi poate realiza funcţiile lui adaptative.

Condiţiile care stimulează şi facilitează procesele, activităţile şi însuşirile psihice sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.

afective

volitive

Psihologia studiază fenomene psihice

Procese psihice

- emoţii- sentimente- pasiuni

voinţa

Activităţi psihice

Însuşiri psihice

- jocul- învăţarea- munca- creaţia

- temperament- aptitudini- caracter- inteligenţă- creativitate

cognitive

senzoriale - senzaţii- percepţii- reprezentărilogice- gândire- memorie- imaginaţie

Clasificarea actuală a fenomenelor psihice

Principiile abordării sistemiceExistă o serie de principii cu caracter metodologic ce trebuie respectate în

investigaţiile teoretice şi chiar în demersurile practice:1. principiul globalităţii – fiecare componentă trebuie să fie raportată la întreg

şi la fiecare dintre celelalte componente.2. principiul contextualităţii – fiecare ia în considerare context8ul concret

situaţional, existenţial şi funcţional în care are lor derularea comportamentelor.

3. principiul cauzalităţii – descoperirea cauzelor conduitelor şi comportamentelor.

4. principiul ameliorării – în urma cercetării să se sugereze măsuri ameliorative în planul activităţii.

5. principiul valorii – analiza să se facă în termeni apreciativi, chiar în termeni de eficienţă.

ABORDAREA SINERGETICĂ A PSIHICULUI

Etimologia termenului sinergetic – grecescul ergon = acţiune. De aici rezultă ideea de „acţiune împreună, corelată, a diferitelor elemente” care conduce la efecte de cooperare.

De prelucrare secundară a informaţiilor

Reglatoare

Mecanisme psihiceStimulator energizante

Informaţional-operaţionale

Integratoare

De prelucrare primară a informaţiilor

- senzaţii- percepţii- reprezentări

- gândire- memorie- imaginaţie

- motivaţia- afectivitatea

- comunicarea- limbajul- atenţia- voinţa

Personalitatea

Termenul de sinergetică a fost introdus de fizicianul german Herman Hacken, specialist în teoria laserilor.

Despre sinergetică se poate vorbi în cel puţin trei accepţii:- ca activitate – se referă la acţiunea simultană a mai multor agenţi, chiar de

naturi diferite, în vederea îndeplinirii aceleiaşi funcţii.- ca ştiinţă – se concentrează asupra studierii autoorganizării sau

autostructurării sistemelor, indiferent de natura lor (fizică, chimică, biologică, socială) pe baza conlucrării, a cooperării organice a comportamentelor şi subsistemelor constitutive. În urma acestor cooperări a elementelor se pot obţine organizări spaţiale, temporare sau funcţionale cu efecte de-a dreptul spectaculoase în planul eficienţei sistemelor.

- ca metaştiinţă – sinergetica pledează pentru atitudini de mare sinteză în cunoaştere, fiind interesată mai degrabă de metodologie, de principiile transferabile în mai multe domenii decât de metode sau tehnici particulare de investigaţie.

Principiile abordării sinergeticeAbordarea sinergetică apelează la anumite principii care reies chiar din

concepţia diverşilor autori despre sinergetică, şi anume:1. principiul instabilităţii dinamice – explică dezvoltarea psihicului; trecerea lui

de la un stadiu la altul, de la o formă de manifestare la alta.2. principiul dezechilibrului creator – explică mecanismul intern al dezvoltării

şi progresului psihicului. Numai complementaritatea dintre cooperare şi rivalitate creează în psihic tensiuni dinamizatoare absolut necesare bunei lui funcţionări.

3. principiul interacţiunii – interacţiunea sinergică se bazează nu numai pe cooperarea sincronă a elementelor, ci şi pe rivalitatea lor sincronă. Elementele acţionează unele prin altele, nu unele după altele.

4. principiul procesualităţii – în sinergetică prezintă o mare importanţă nu atât arhitectura sistemului, cât procesualitatea lui, mecanismele (echilibrele şi dezechilibrele, rupturile şi refacerile, ordinea şi dezordinea, determinarea şi haosul) care conduc la o arhitectură sau alta a sistemului.

5. principiul autoorganizării optime şi eficiente , cu ajutorul căruia putem explica şi înţelege nu numai calitatea şi efectele specifice ale unui sistem sinergetic, ci şi relaţiile dintre un sistem şi alt sistem, influenţele reciproce ale sistemelor.

Cursul 14PSIHOLOGIA ÎNVĂŢĂRII

Termenul de învăţare are un alt înţeles în psihologie decât în vorbirea curentă. Leontiev spunea că învăţarea este „procesul dobândirii de către fiinţa vie a experienţei individuale de comportare”. Aşadar, tot ce nu este înnăscut, este învăţat. Învăţarea implică formarea gândirii abstracte, naşterea sentimentelor complexe, constituirea voinţei şi a trăsăturilor de personalitate.

Pavlov despre mecanismele învăţării

I.P.Pavlov, un reputat fiziolog rus, a desfăşurat numeroase cercetări asupra digestiei care l-au condus spre surprinderea unor importante fenomene psihice. El a explicat activitatea nervoasă superioară prin dinamica a două procese:

- excitaţia – procesul declanşării şi intensificării unei activităţi;- inhibiţia – care duce la oprirea sau diminuarea unei activităţi.

Aceste două procese se succed şi alternează pe suprafaţa cortexului, semănând cu un oraş luminat noaptea, unde luminile alternează cu zone întunecate.

Pavlov descrie două activităţi nervoase fundamentale: Reflexele necondiţionate (înnăscute) ce constau în legături constante între

anumiţi agenţi ai mediului, recepţionaţi de organele senzoriale (anumite activităţi ale organismului). Reflexe necondiţionate sunt: clipitul la producerea unei lumini puternice, retragerea mâinii când atingi o plită încălzită, salivarea când punem în gură pesmet ş.a.

Reflexele condiţionate – sunt legături temporare între nenumăraţi agenţi ai mediului, recepţionaţi de organele noastre senzoriale. Acestea se formează în condiţii bine precizate şi din acest motiv sunt numite „condiţionate” şi pot dispărea, ceea ce justifică apelativul de legături temporare.

Formarea reflexului condiţionat: un câine este adus în laborator şi este legat în curele pentru a nu se deplasa. Se aprinde o lumină pe care câinele se mulţumeşte să o privească, apoi i se pune pesmet pe limbă, ceea ce îi provoacă o intensă salivaţie. Dacă se repetă de mai multe ori coincidenţa dintre lumină şi hrănirea cu pesmet, la un moment dat se constată că, de îndată ce se aprinde lumina, câinele salivează. Această salivaţie la producerea unei lumini constituie un reflex condiţionat.

Stimulii sau excitanţii sunt denumiţi agenţii mediului ambiant, acţionând asupra organelor senzoriale. Ei sunt de trei feluri:

- indiferenţi – nu produc animalului decât o reacţie de orientare (întoarcerea capului, privirea cu atenţie în direcţia stimulului nou);

- necondiţionali – dacă produc apariţia unui reflex necondiţionat;- condiţionali – cei ce conduc la producerea unei reacţii condiţionate.Pentru a forma un reflex condiţionat trebuie să transformi un excitant

indiferent în excitant condiţional. Pavlov afirmă că învăţarea n-ar constitui decât un lung şir de reflexe

condiţionate.El consideră că reflexele necondiţionate asigură adaptarea individului la

excitanţi cu mare importanţă pentru organismul său. De exemplu fuga animalului la un zgomot puternic îl poate scăpa nevătămat de prăbuşirea unei sânci.

Reflexele condiţionate asigură posibilitatea unor reacţii la stimuli ce au dobândit o valoare biologică în viaţa animalului. De exemplu, o persoană locuieşte la parterul unui bloc şi obişnuieşte să hrănească pisicile aflate în apropierea acestuia deschizând geamul de la bucătărie. După câtva timp va fi suficient să deschidă geamul pentru aerisire ca acele pisici să vină la geam, mieunând. Geamul în deschidere emite un sunet care pentru ele a devenit semnal de hrană. Deci, excitanţii condiţionali sunt semnale, prevenind animalele asupra sursei de hrană.

După Pavlov, ansamblul excitanţilor condiţionali formează primul sistem de semnalizare. În afară de acesta există şi un al doilea sistem de semnalizare format cu ajutorul cuvântului. Cuvântul devine un semnal al semnalului, asociindu-se cu nenumărate imagini pe care le înlocuieşte.

De exemplu, un copil mic pune mâna pe plita încinsă şi se frige. Soba devine pentru el semnal de durere. Dacă, în timp ce se frige, mama strigă „buba”, cuvânt pe care-l foloseşte şi în alte situaţii similare, acest cuvânt înlocuieşte imaginile, devenind semnal al semnalului durerii. La auzul cuvântului „buba”, copilul se va feri să atingă un anume obiect.

Cum a explicat Pavlov formarea reflexului condiţionat, care stă la baza învăţării?

DESENPesmetul pus pe limbă declanşează o excitaţie care, ajungând în centrul

gustativ, se deplasează pe o legătură nervoasă, existentă din naştere, la centrul salivar ce trimite un impuls, prin nervul motor, la glanda salivară, producând salivaţia. Acesta este un reflex necondiţionat.

Excitând ochiul, deşi impulsul ajunge în centrul optic, nu se produce nici o reacţie salivară, neexistând o relaţie între aceşti centri. Dacă însă se stimulează simultan şi centrul optic şi cel gustativ, acesta, fiind mai puternic excitat, atrage către el excitaţia din centrul optic (potrivit principiului dominantei după care focarele mai puternic excitate atrag către ele excitaţia din alţi centri mai slab excitaţi). Repetându-se experienţa, „se bătătoreşte” un traseu între centrul optic şi cel gustativ, rezultând o nouă legătură, legătura temporară.

Cercetări americane asupra învăţăriiFără să ştie unul de altul, rusul Pavlov şi americanul Thorndike, au studiat

procesul învăţării în acelaşi timp, cu deosebirea că Thorndike, fiind psiholog, metodele sale au fost cu totul altele. El a început prin a studia comportamentul unor animale închise în cuşti.

După efectuarea unui număr mare de experienţe, în 1878, publică lucrarea „Animal intelligence” în care îşi expune teoria sa despre învăţarea denumită „conexionism”. El susţine că procesul învăţării se bazează pe formarea de conexiuni în creier (analogie cu ideile lui Pavlov).

Psihologul american stabilea şi căteva legi, dintre care cea mai importantă este „legea efectului”: când o legătură (între o situaţie şi o acţiune)este însoţită sau urmată de o satisfacţie, ea se întăreşte; dimpotrivă, cadă este în relaţie cu o stare de insatisfacţie, ea slăbeşte. Încercările reuşite se păstrează, pe când cele fără rezultat dispar.

Unul dintre psihologii care au acordat mare importanţă întăririi în învăţare a fost Skinner, care susţinea că pot fi deosebite două tipuri de reflexe condiţionate:

- reflexe tip S în care întărirea e condiţionată de apariţia unui stimul;- reflexe tip R în care se produce un răspuns pentru a provoca un stimul

(întărirea).Această condiţionare de tip R a fost denumită condiţionare operantă. Acest

reflex se deosebeşte de condiţionarea clasică prin faptul că întărirea este provocată de un animal care aşteaptă semnalul.

Specificul învăţării umaneR. Gagne a distins opt tipuri de învăţare în urma cercetărilor efectuate, pe care

le-a ierarhizat în funcţie de complexitatea lor, şi anume:

- învăţarea de semnale – când sugarul învaţă să-şi recunoască mama, nu numai după voce, ci şi după imaginea vizuală;- învăţarea stimul răspuns – când sugarul învaţă o reacţie simplă: să-şi ţină singur biberonul;- înlănţuirea de răspunsuri prezentă în învăţarea unui act mai complex, cum ar fi mersul pe bicicletă;- asociaţiile verbale se formează cu prilejul învăţării cuvintelor şi al asocierii lor în propoziţii;- învăţarea discriminării de culori, forme, litere, numere, ducând la precizia diferenţierii percepţiilor;- însuşirea noţiunilor constă în a încadra obiectele într-o clasă şi în a răspunde acestei clase ca întreg (noţiuni concrete: pisică, scară, copac);- învăţarea noţiunilor definite şi a regulilor. Prin „noţiuni definite” se înţelege noţiunile abstracte care se asimilează prin punerea lor în relaţie cu altele. Gagne le include în aceeaşi categorie cu învăţarea regulilor, regula fiind „o capacitate internă, care oferă individului posibilitatea de a răspunde la o clasă de situaţii-stimul cu o clasă de performanţe”;- rezolvarea de probleme constituie cel mai complex tip de învăţare, presupunând toate celelalte tipuri menţionate anterior.

Învăţarea umană se caracterizează prin mai puţine încercări efective (omul doar îşi imaginează doar) şi prin aceea că se bazează mai puţin pe efortul personal, de inovare a soluţiei, cât pe însuşirea şi aplicarea mijloacelor găsite de generaţiile anterioare.

Prin învăţare se înţelege procesul de însuşire a cunoştinţelor, priceperilor acumulate de omenire, cât şi de formare a capacităţilor necesare utilizării lor.

Se pot distinge două faze în actul de învăţare:- una iniţială în care individul se luptă cu anumite dificultăţi, cu

rezolvarea unei probleme. Aici au un rol preponderent percepţia, imaginaţia, gândirea.

- a doua fază, când se urmăreşte consolidarea soluţiei, acum fiind pe primul plan funcţia memoriei.

În tot timpul învăţării sunt însă esenţiale motivaţia, afectivitatea şi voinţa.