Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

92
Ecoturism montan şi orientare turistică 1. Turismul montan. Istoric. Rezultat posibil al dorinţei de a depăşi « dealul din faţa casei » turismul montan îşi poate identifica începuturile încă în antichitatea greacă şi romană - Tit Livius, descrie ascensiunea regelui Filip al V-lea al Macedoniei pe muntele Hemus din Tracia ( Rila de azi), în anul 181 î. C. Împaratul roman Hadrian urca în anul 126 d. C., vulcanul Etna construindu-se pentru această ascensiune un adapost pe traseu, considerat "cel dintâi refugiu turistic alpin". Cu siguranţă turism nu înseamnă acţiuni ocazionale, dar, totuşi am putea admite, prin deducţie că spiritul rebel al lui homo sapiens , anticus, medievalis, modernicus îşi găsea nu de puţine ori inspiraţia, liniştea, în evadările mai scurte sau mai lungi în mediul înconjurător. Nu credem că, oricare dintre oamenii timpului istoric, puteau rămâne mai puţin impresionaţi la vederea formelor impunătoare ale reliefului montan sau ale tainicelor subterane decăt cei de astăzi. În contextul general al apariţiei şi evoluţiei fenomenului turistic începând cu sec. al –XIX lea, plimbările de plăcere, drumeţiile în orizontul montan local reprezentau prime forme de manifestare a necesităţii umane de a evada din cotidian şi pe care le putem doar bănui ca fiind anterioare oricăror altor forme ulterioare de turism. Practicate iniţial doar de un număr restâns de interesaţi, aceştia făceau parte din categorii sociale din înalta societate: cercetători în ştiinţe naturale, filozofi, poeţi, pictori, medici. Se pare ca anul 1786 poate fi considerat momentul nasterii fenomenului turistic alpin, în data de 8 august înregistrându-se prima ascensiune a vârfului Mont Blanc realizată de francezul Jacques Balmat şi elveţianul Michel Paccard. Un an mai târziu ascensiunea este repetată de genevezul Horace Benedict de Sausurre.

Transcript of Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Page 1: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Ecoturism montan şi orientare turistică

1. Turismul montan. Istoric.

Rezultat posibil al dorinţei de a depăşi « dealul din faţa casei » turismul montan îşi poate identifica începuturile încă în antichitatea greacă şi romană - Tit Livius, descrie ascensiunea regelui Filip al V-lea al Macedoniei pe muntele Hemus din Tracia ( Rila de azi), în anul 181 î. C. Împaratul roman Hadrian urca în anul 126 d. C., vulcanul Etna construindu-se pentru această ascensiune un adapost pe traseu, considerat "cel dintâi refugiu turistic alpin". Cu siguranţă turism nu înseamnă acţiuni ocazionale, dar, totuşi am putea admite, prin deducţie că spiritul rebel al lui homo sapiens , anticus, medievalis, modernicus îşi găsea nu de puţine ori inspiraţia, liniştea, în evadările mai scurte sau mai lungi în mediul înconjurător. Nu credem că, oricare dintre oamenii timpului istoric, puteau rămâne mai puţin impresionaţi la vederea formelor impunătoare ale reliefului montan sau ale tainicelor subterane decăt cei de astăzi.

În contextul general al apariţiei şi evoluţiei fenomenului turistic începând cu sec. al –XIX lea, plimbările de plăcere, drumeţiile în orizontul montan local reprezentau prime forme de manifestare a necesităţii umane de a evada din cotidian şi pe care le putem doar bănui ca fiind anterioare oricăror altor forme ulterioare de turism. Practicate iniţial doar de un număr restâns de interesaţi, aceştia făceau parte din categorii sociale din înalta societate: cercetători în ştiinţe naturale, filozofi, poeţi, pictori, medici. Se pare ca anul 1786 poate fi considerat momentul nasterii fenomenului turistic alpin, în data de 8 august înregistrându-se prima ascensiune a vârfului Mont Blanc realizată de francezul Jacques Balmat şi elveţianul Michel Paccard. Un an mai târziu ascensiunea este repetată de genevezul Horace Benedict de Sausurre.

Secolul al XIX – lea este cel care marcheză, prin constituirea primelor asociaţii de alpinism în Anglia, Austria, Franţa, Italia şi Germania, începuturile practicării primelor forme ale turismului montan numite generic alpinism – deplasări mai scurte sau mai lungi în mediul alpin. Amintim aici Compania Ghizilor din Chamonix (Franţa) – 1821, Clubul Alpin Englez – 1857, Aociaţia Alpină Austriacă – 1862, Clubului Alpin Italian şi Clubul Alpin Elveţian – 1863, Asociaţia Alpină Germană – 1869, Clubul Alpin Francez – 1874, etc. Incep să „cadă” treptat multe vârfuri alpine de peste 4000 m (până în 1911- Karl Blodig- urca toate cele 68 varfuri – la momentul respectiv, de peste 4000m ale Alpilor, ultimul, al 68-lea la 52 de ani).

După cel de-al doilea război mondial dorinţa de ascensiune s-a mutat înspre cel mai înalt lanţ montan terestru – Himalaya. Cel mai înalt vârf - Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest, cel care ia determinat pentru prima data înălţimea 8848 m şi care în 1865 la numit Vîrful 15. În nepaleză numele muntelui este Sagarmatha (zeiţa cerului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). 1953 este anul cuceririi acestui vârf de către neo-zeelandezul Sir Edmund Hillary şi ghidul său nepalez, Tenzing Norgay

În 1932, la Chamonix (Franţa) s-a înfiinţat Uniunea Internaţională a Asociaţiilor de Alpinism (UIAA), România fiind şi ea reprezentată la acest eveniment. La momentul

Page 2: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

respectiv în România exista deja o tradiţie în practicarea diferitelor forme ale turismului montan ca urmare a înfiinţării încă din sec. al XIX – lea a unor organizaţii ce promovau acest „sport” (Mihai Haret, 1910): Societatea Carpatica Brasov (1873), Sienbenburghiche Karpathen Verein - SKV (1881), Cercul excursioniştilor – Bucureşti (1891), Societatea carpatina Sinaia (1893).Începuturile ascensiunilor alpine româneşti sunt marcate de escaladarea în premieră feminină a vârfului Moench (Alpii eleveţieni), 4007 m, de către Elena Ghica, la începutul anilor 50 ai secolului al XIX-lea şi a Mont Blancului în 1877 de către geologul Radu Porumbaru.

În prima jumătate a sec. al XX-lea ca urmare a emancipării ştiinţelor naturii şi apariţiei unui curent progresist care avansau ideiile practicării unui turism ecologic, de protejare a mediului natural, au luat fiinţă şi alte organizaţii :- Societatea Turistilor din Romania (1903), care au avut ca membri fondatori pe Ludovic Mrazec, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, Alexandru Vlahuţă, Gheorghe Munteanu Murgoci, editează " Anualul S.T.R. " ;- Hanul Drumetilor (1921) care a avut printre iniţiatori pe Mihai Haret şi parte dintre foştii fondatori ai STR-ului ;- Frăţia Montană (1921) fondată de Emil Racoviţă ;- Turing Clubul Romaniei (1925), - aparut din necesitatea extinderii fenomenului turistic montan la spaţii tot mai largi în teritoriul României (ambiantpână atunci turismul monan rezumându-se la M. Bucegi şi Valea Prahovei), dar şi din dorinţa promovării unor principii care vizau amenajarea, cercetarea şi protejarea mediului montan. Printre fondatorii acestui club amintim : Emil Racoviţă, Alexandru Borza, Mihai Haret, Ionel Pop ;- Asociaţia Drumeţilor din Munţii României (1932) – care până în anul 1940 execută marcaje a căror reţea număra peste 350 km de poteci în Făgăraş , Piatra Craiului şi Iezer - Păpuşa şi din care se desprinde ulterior CAR-ul la inţiativa lui Nicolae Dimitriu ;- Clubul Alpin Roman (1933) – care funcţionează ca filială a ADMIR-ului până în 1934, apoi ca organizaţie de sine stătătoare (a tiparit revista trimestriala Buletinul Alpin) şi care desprinde din vechile făgaşe ale alpinismul românesc - potecile – acea formă mai îndrăzneaţă care presupunea abordarea abrupturilor, a peretilor stincosi şi escaladele de iarna ;- Hai la Drum (1939) promovează şi popularizează turismul pe valea Prahovei editând " Buletinul Hai la Drum ".

În ciuda entuziasmului interbelic şi a interesului pentru mişcarea turistică montană la 11 iunie 1948 noile autorităţi au dizolvat asociatiile de turism-alpinism, al caror patrimoniu a fost trecut Oficiului National de Turism.

Ulterior conform noii organizări doctrinice, turismul montan va fi practicat si promovat de către cluburi aparţinând şcolilor, Casei Pionierilor, organizaţiilor studenţeşti, înfiinţându-se chiar o federaţie de Turism-Alpinism şi Orientare.

În anul 1974 este iniţiată o mare acţiune de remarcare şi marcare a traseelor turistice montane, amenajare de poteci şi refugii turistice. Derulându-se într-un interval de mai mulţi ani, aceasta activitate denumită sugestiv Asaltul Carpaţilor, a fost finalizată prin refacerea a peste 330 trasee cu o lungime de peste 4700 km şi de asemenea prin definirea şi marcarea a 410 noi trasee însumând peste 7100 km. Sunt marcate astfel în premieră multe masive montane. Sunt organizate numeroase manifestări şi concursuri de

Page 3: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

turism sportiv :Amicii drumeţiei, Ştafeta munţilor, Campionatul naţional de turism sportiv etc.

După 1990 turismul montan cunoaşte, ca dealfel în toate domeniile societăţii româneşti o mare dezorientare. Trecerea către un nou sistem de organizare socială se răsfrânge şi asupra fenomenului turistic atât negativ – dezorganizarea asociaţiilor / cluburilor, dar şi pozitiv – prin stabilirea de contacte cu asociaţii şi cluburi din vestul Europei, accesul la echipament performant, escaladarea de vârfuri montane în masive celebre : Alpi, Himalaya, Anzi etc.

În 1990 s-a înfiinţat Federaţia Română de Turism - Salvamont ,Speologie, desfiinţată în 1995 şi reorganizată în cadrul ministerului Turismului şi Sportului sub denumirea de Turismul Sportiv , ramură de sport competiţională , de performanţă. Se pare că datorită lipsei de finanţare a acestei federaţii, activităţile oraganizate de către aceasta s-au diminuat, fapt care a generat inţiative private în organizarea unui organism care să concentreze şi să coordoneze activitatea cluburilor private : în 1998 se înfiinţează Federaţiei Române de Turism Sportiv federaţie de drept privat de utilitate publică nonprofit cu sediul la Piteşti ; în 1999 se înfiinţează Federatia Româna de Turism Sportiv, cu sediul la Piatra Neamţ.

Aceste federaţii urmăresc promovarea si dezvoltarea turismului montan, educarea turistica în spirit ecologic si de protectie a mediului înconjurator, participarea la programe cultural-sportive şi la acţiuni cu caracter ecologic, stimularea interesului pentru practicarea turismului într-o forma organizată, promovarea spiritului de competitie si fair-play, a creativităţii şi a plus valorii, facilitatea comunicării şi colaborării între organizaţiile neguvernamentale.

2. Factori dezvoltării turismului montan

Definit în DEX ca fiind activitatea cu caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unei regiuni pitoreşti sau interesante dintr-un anumit punct de vedere, turismul cunoaşte diverse forme de manifestare.Turismul montan este poate cea mai atractivă formă de manifestare a acestui fenomen, care antrenează atât fizicul cât şi cognitivul, în acea bine definită dorinţă umană de autodepăşire, manifestată într-un cadru peisagistic deosedit şi diversificat, a cărui măreţie surclasează de cele mai multe ori efortul fizic efectuat.Ecoturismul este este un nou concept care poate fi definit ca întoarcerea la/sau către natură. Muntele prin gradul său redus de antropizare este spaţiul cel mai potrivit pentru aplicarea noului concept. Turismul montan s-a practicat şi înainte de 1989, dar nu de puţine ori cei care l-au practicat au contribuit uneori, poate involuntar, la degradarea unor ecosisteme montane. De aici necesitatea refacerii, protejării şi conservării ariilor peisagistice deosebite prin declararea lor ca arii protejate. Se impun astfel nişte reguli clare, concise care nu vizează neapărat interzicerea sau limitarea liberei circulaţii ci mai degraba protejarea relaţiilor fragile dintre elementele ecosistemului.

Page 4: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Ecoturismul în ariile montane este acea formă de turism în care principala motivaţie a turistului este observarea naturii. Practicarea acesteia trebuie să îndeplinească câteva condiţii: să protejeze elementele ambientului natural; să folosească pentru deplasare doar mersul pe jos sau orice mijloace de deplasare nemotorizate (bicicleta, calul); să aibă caracter educativ.

2.1 Cadrul naturalCadrul natural montan prezintă o varietate mare de aspecte consecinţă în primul rând diverselor forme de relief, dar şi a complexităţii peisagistice generate de prezenţa hidrografiei, vegetaţiei şi faunei pe fondul unor caracteristici climatice specifice.2.1.1 Relieful

Rezultat al acţiunii combinate a agenţilor modelatori externi şi interni, relieful montan prezintă numeroase tipuri şi forme ce sunt considerate generatoare de potenţial turistic. Considerat ca suport al tuturor componentelor mediului natural relieful poate fi apreciat şi ca temelie a tuturor elementelor peisagistice. Astfel potenţialul geomorfologic montan se detaşează prin aspectul altitudinal, prin varietatea formelor culmilor, văilor, abrupturilor, a reliefului ruiniform, prezenţa formelor carstice, vulcanice, glaciare, periglaciare, eoliene, petrografice etc.Relieful vulcanic. Vulcanismul reprezintă totalitatea fenomenelor ce se petrec la suprafaţă terestră dar şi în interiorul scoarţei ca urmare a efuziunii dar şi injectării de topitură magmatică. Relieful vulcanic se detaşează prin formele sale specifice - platouri vulcanice, conuri vulcanice, cratere, prin anumite manifestari postvulcanice (mofete, izvoare mineralizate), dar şi prin forme caracteristice zonelor vulcanice îmbătrânite, aşa numitele inversiuni de relief între care neck-urile şi dyke-urile sunt cele mai impresionante. Ariile cu vulcani activi sau stinşi, care şi-au încheiat de mult activitatea sunt vizitate de turişti pretutindeni pe glob: Cercul de Foc al Pacificului cu vulcanii din arhipelagurile japonez (Fuji Yama), filipinez (insula Luzon), indonezian (mai ales în insulele Java (Merapi, Krakatau), vulcanii din America Centrala şi de Sud - Ecuador (Cotopaxi), Mexic (Popocatepetl); Insula Islanda, zona vulcanica mediteraneana (Vezuviu, Etna, Stromboli); masivele vulcanice izolate din Europa (Puy de Dome), din Africa (Kilimanjaro) ori din mijlocul Pacificului (insulele Hawaii cu Mauna Loa şi Mauna Kea). Poate ca cele mai sugestive exoduri turistice în areale vulcanice sunt cele de la poalele Vezuviului (unde peisajului vulcanic pitoresc ce se oglindeşte în apele Golfului Neapole, i se alatură insulele Ischia şi Capri, ori staţiunile arheologice Herculaneum, Pompei etc.), dar şi frecventele erupţii însotite de curgeri de lava ale Etnei (4 erupţii în ultimele 300 de ani şi care este în prezent într-o nouă fază de eruptie), urmarite de mii de turişti veniţi special pentru spectacolul naturii. În România, vulcanismul s-a manifestat în estul Carpaţilor Orientali - Oaş, Gutai, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita – cel mai lung areal vulcanic in Europa, apoi insular în Munţii Apuseni, iar corpuri subvulcanice aduse la zi de procesele denudative le putem întâlni în Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, Rodnei

Page 5: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

etc.Asociate uneori cu fenomene postvulcanice, vulcanii noroioşi prezintă interes turistic, prin formele asemănătoare, dar micşorate la scară, cu cele specifice vulcanismului clasic. Acestea rezultă în urma ascensiunii unor gaze (nu întotdeauna de origine vulcanică), care antrenează în mişcarea ascensională ape freatice ce înmoaie roci de natură argiloasă întâlnite în spectrul petrografic către suprafaţa scoarţei terestre. Mixtura rezultată generează în urma efuziunii mici conuri. Aceste forme sunt întâlnite în mai multe locaţii din România, dar cele mai spectaculoase în Subcarpaţii de Curbură (Pîclele Mari şi Pîclele Mici)Relieful tectonicSe caracterizează prin prezenţa unor abrupturi generate de mişcări tectonice verticale în lungul unor linii de falie. Acestea se impune în peisaj prin formele geometrice masive – culoare depresionare (grabene) dar şi masive montane (horsturi). La poalele acestor abrupturi pot fi identificate numeroase izvoare, minerale sau termale. Marile grabene ale scoaţei terestre, în care marile denivelări ce spintecă crusta terestră evocă nu numai istoria geologica a teritoriului respectiv, dar formeaza şi peisaje originale, atrag cu măreţia lor nu numai specialiştii, dar şi marea masă a turiştilor: Marele Canion, Grabenul est-african, Grabenul Rhinului, iar la noi în ţară Culoarul Timiş - Cerna. Atunci când accidentele tectonice întretaie cursuri importante de ape apar cascadele – puncte de atracţie importante.Relieful carsticEste rezultatul acţiunii apei prin procese de coraziune şi dizolvare asupra rocilor solubile : calcar, dolomit, sare, gips, calcare cristaline. Forme rezultate pot fi clasificate în funcţie de poziţia lor supra sau subterană în : forme exocarstice respectiv endocarstice. Termenul de carst este de origine slovenă, acest tip de relief fiind studiat iniţial în Podişul Karst din Slovenia.Carstul de suprafata care are importanta pentru turism (formele decimetrice de tipul lapiezurilor, nişelor etc. nu au valoare intrinseca de potential turistic) apare cu precadere in spatiul montan, ceea ce a determinat pe unii cercetatori sa-l numeasca carst montan. Se caracterizează printr-o varietate mare de forme pe spaţii relativ restranse: creste calcaroase (Piatra Craiului, Alpii Dolomiti), marginite de abrupturi, văi carstice cu aspect de chei (Defileul Dunării, Cheile Bicazului), înşiruiri de doline de tip uvală (în Podişul Mehedinţi sau în Munţii Apuseni), microforme cu aspect ruiniform (Padina lui Calinet, La Turnuri in Piatra Craiului etc.), polii – depresiuni carstice de mari dimensiuni drenate de un curs de apă, etc.Foarte bine individualizat datorită legăturii cu arealele calcaroase fisurate, peisajul carstic de suprafata este completat de frumuseţea mai putin accesibilă a carstului de adâmcime. Prezenţa acestuia (peşteri, tunele subterane, avenuri etc.), cu o mare varietate a formelor concreţionare din peşteri, microformele create de prezenţa apei încărcată cu CaCO3 (stalactite, stalagmite, coloane, valuri; draperii, gururi) stau alaturi de cascade şi lacuri subterane, uneori asociate între ele completând gradul de atractivitate al regiunilor carstice. Mai putin accesibil sau mai bine zis cu o accesibilitate restrictivă în functie de pregatirea fizică şi echipament, studiul carstului de adancime a generat a generat obiectul de activitate pentru o nouă ştiinţă - speologia şi al unei noi forme de turism: speoturismul.Dimensiunile, forma şi adancimile golurilor subterane, numărul nivelurilor, prezenţa speleotemelor, a unor urme biogene sau arheologice (dovezi ale vechii locuiri), a unor

Page 6: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

depozite de gheaţă fosila (Scarişoara, Focul Viu) şi a altor elemente (prezenţa liliecilor), creează o mare atracţie pentru vizitatori. Peşterile de mare interes turistic au fost amenajate în acest scop prin instalaţii de iluminat, cabluri de susţinere şi poteci marcate. In peşterile valoroase accesul turiştilor este limitat doar la anumite porţiuni, pentru a ţine în conservare frumuseţea formelor create într-o perioadă îndelungată de timp de către apă. Criteriile de performanţă – lungimea şi adâncimea peşterilor, dar şi bogăţia în speleoteme şi chiar gradul de inaccesibilitate reprezintă factorii principali de atractivitate în domeniul speoturismului. Însă primele două sunt într-o continuă modificare ca urmare a specificităţii şi complexităţii sistemelor carstice. Cea mai lungă peşteră este considerat sistemul Mammoth Cave – SUA, cu o lungime de peste 556 km, iar sistemul cu cea mai mare denivelare Voronya Cave – Georgia, - 1710 m. Pentru România aceste recorduri sunt deţinute momentan de către Peştera Vântului (Munţii Pădurea Craiului) – cca 50 km lungime, respective Peştera Izvorul Tăuşoarelor (Muntii Rodnei) – cu o denivelare de cca - 480m.În ceea ce priveşte amenajarea turistică, dar nu în ultimul rând spectaculozitatea formelor amintim aici Peştera Postojna din Slovenia. Este cea mai vizitată peşteră din Europa cu peste 700000 de turişti anual. Este amenajată turistic din 1818. În anul 1872 se construieşte o mini cale ferată care transportă turiştii circa 2 km, iar din 1884 aceasta este electrificată. Chiar dacă nu prezintă forme spectaculoase o serie de peşteri sunt importante turistic datorită prezenţei urmelor de locuire, a vestigiilor civilizaţie umane : peştera Altamira din Spania (peştera cu cele mai vechi picturi murale din lume, care sunt renumite nu numai pentru colorit, dar şi prin fineţea şi măiestria desenului); peştera Lascaux (Franţa); peşterile de la Dunhuang (China), dintre care cea care poarta numărul 306 este celebră sub numele de "Peştera celor 1000 de Budha", în interiorul careia se află atât stalagmite sculptate reprezentandu-l pe Budha, cat şi picturi sugerând zborul celest spre Nirvana ; apoi peştera Shihua din apropiere de Beijing, datorita concreţiunilor de forma unor draperii parietale care acopera parţial minigrote laterale, asemenea unor cortine peste scene ale teatrelor - amenajate şi iluminate, astfel încât să aibă un aspect feeric. In această peşteră a fost descoperite fosile antropoide ale contestatului om de Peking (Sinantropul).În România rocile carstificabile au o raspandire apreciabila ocupând cca 4 752 kmp, cu areale importante din Munţii Apuseni, Banatului, Cernei, Mehedinţi, Şureanu, Vâlcan, Bucegi, Piatra Craiului, Perşani,Hăşmaş, Rarău etc.Relieful glaciarCu o mare răspândire pe teritoriul continentelor atât la latitudini mari, cât şi în regiunile montane aceast tip de relief, rezultat al eroziunii exercitate de gheţarii în mişcare se caracterizează printr-o largă varietate de forme. Impresioneză în mod special crestele dantelate (custurile), circurile glaciare, văile glaciare, vârfurile impunătoare, martorii şlefuiţi, fiordurile strajuite de abrupturi pe care se preling sute de cascade. Acestea din urmă reprezintă văi glaciare inundate de ape, modelate în Cuaternar, prezente pe ţărmul vestic al Norvegiei (Trondheim, 180 km, Sogne, 204 km), apoi cele ale Islandei, dar şi ale Noii Zeelande. Formele glaciare specifice gheţarilor montani se întâlnesc aproape în toate zonele latitudinale ale Terrei, altitudinea fiind cea care controlează prezenţa sau nu a acumulărilor de gheaţă (de la cateva zeci de metri înalţime la latitudinile mari, la peste 5500 m spre ecuator). Peisajele glaciare sunt vizitate în toate sezoanele în munţii Alpi, Carpaţi, Pirinei, Caucaz, Himalaya, Anzi sau Stâncoşi. De multe ori străbaterea unor

Page 7: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

trasee pe reliefuri glaciate presupune, datorită abrupturilor şi culmilor foarte înguste, utilizarea unor echipamente speciale – corzi, colţari, piolet, reducând astfel accesibilitatea acestor trasee.

2.1.2 Apa – resursă turistică

Alaturi de elementele reliefului, apele contribuie la definirea unor peisaje atragătoare, ce se pot constitui în surse.de atractie turistică ale mediului natural. Apa, prin formele sale variate sub care se gaseşte în natură, prin conţinutul de gaze şi săruri, prin temperatură, prin gradul de radioactivitate, constituie o resursă naturală foarte necesară proceselor vitale. Răspândit pe întreaga suprafaţă terestră învelişul hidrosferic se prezintă ca un sistem complex aflat în strânsă legătură cu morfologia scoarţei terestre. Putem identifica astfel în structura hidrosferei apele : continentale, de suprafaţă (apele curgătoare, stătătoare) şi subterane (freatice şi de adâncime) ; apele maritime şi oceanice gheţariiCa resursă a turismului montan sunt : râurile – pe văile acestora se canalizează multe dintre traseele de acces către masivele montane. Cursul acestora prin aspectul lor vijelios, sălbatic, prin prezenţa pragurilor şi a cascadelor completeză şi întregesc diversitatea peisagistică montană. Permit deasemenea practicarea unei relative noi forme de turism – raftingul, iar în sezonul rece pe cascadele îngheţate - căţărare ape gheaţă (ice climbing). lacurile – reprezintă puncte de atracţie turistică atât prin geneză – glaciare, de baraj natural, în crater vulcanic, carstice, tectonice, în masive de sare ; cât şi prin "culoarea" pe care o dau arealeor montane. apele subterane – întregesc sau completează peisajul montan, prin "explozive" manifestări externe – gheizerele, prin căldura apelor termale, dar şi prin calităţile curative ale apelor minerale. gheţarii – răspândiţi aproape în toate zonele latitudinale, de la ecuator către zonele polare (altitudinea fiind cea care generează aceste "anomalii") dau varietate peisajelor montane aride înalte cascadele, căderile de apă, ce pot avea dimensiuni impresionante atât prin energie cât şi prin volumul mare de apă.

2.1.3 Clima

Clima şi vremea reprezintă reprezintă elemente de bază în arhitectura potenţialului turistic montan.Climatul defineşte particularităţile climei dintr-o anumită zonă şi se caracterizează prin diferitele valori ale elementelor climatice: temperature, precipitatii şi umiditate, dinamică atmosferică, nebulozitate şi insolaţie, ninsoare şi stratul de zăpadă. Asociate acestora

Page 8: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

importante sunt şi unele fenomene şi procese meteorologice care pot crea condiţii de risc în practicarea turismului montan: poleiul, viscolul, fenomenele orajoase etc.Climatul ariilor montane în România este caracteristic tuturor munţilor ce au dezvoltare verticală peste altitudinea de 800 m. Acest tip de climat este mai puţin influenţat de sistemele barice continentale.Caracteristicile geografice ale lanţului carpatic şi structura complexă a suprafeţei subiacente imprimă climatului o serie de particulariăţi, de diferenţieri locale, care, în ansamblul lor, definesc o tipologie variată de topoclimate complexe. Diferenţierile locale sunt determinate de: expoziţia faţă de advecţia maselor de aer vestice-maritime şi a celor estice-continentalizate, expoziţia faţă de radiaţia solară, caracteristicile morfometrice ale reliefului, de vegetaţie etc.Topoclimatele montane se caracterizează prin zonalitatea altitudinală a tuturor elementelor climatice. Principalele caracteristici şi particularităţi sunt date de:- izoterma de 6°C care delimitează baza munţilor (în principiu izohipsa de 600m) şi cea de -2°C, care corespunde celor mai mari altitudini;- iarna temperature medie oscilează între valorile negative de -4 şi -10°C, cu o minimă ce coboară frecvent sub 20°(minima absolută înregistrată -38°C, la vîrful Omu - M-tii Bucegi şi -38,5°C la Bod, în depresiunea Braşovului);- vara este scurtă cu temperaturi medii ce au valori cuprinse între 7-18°C;- cantităţile de precipitaţii cresc de la 850mm în bază la peste 1500 mm pe cele mai înalte vârfuri;- ploile torenţiale se produc în cca 70% din cazuri vara acestea fiind însoţite de multe ori de căderi de grindină;- ninsoarea poate apărea în ariile montane încă din septembrie, dar accidental la peste 1500 m se poate produce şi în lunile de vară;- numărul de zile cu ninsoare variază de la 40 în munţii joşi şi repectiv 100 pe culmile înalte (101 zile la vf. Omu şi Vlădeasa, 103 zile în Rarău);- stratul de zăpadă se poate menţine peste 150 zile, iar grosimea acestuia, dependentă şi de altitudine, poate ajunge la 250-350 cm- nebulozitatea creşte cu altitudinea, de la 5 zecimi, la bază, la 7 zecimi pe culmile înalte, iar rumărul zilelor senine variază între 80-90;- insolaţia sau durata de strălucire a Soarelui este dependentă de durata nebulozităţii. Astfel numărul de ore de strălucire scade de la 2000-2100 în bază până la 1600 ore pe vârfuri (vîrful Omu, 2505 m);- vântul este dependent de situaţia sistemelor barice, dar în general la altitudine corespunde cu circulaţia predominant vestică a maselor de aer;. intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea, viteza cea mai mare înregistrată depăşind 40 m/s la vf. Omu.

2.1.4 Vegetaţia şi fauna

Elementele componente ale biosferei – vegetaţia şi fauna, devin determinatoare de potenţial turistic în condiţiile în care la multe dintre speciile rare, le găsim habitatul în arealele montane. Etajarea vegetaţiei precum şi alternanţa peisagistică rezultată ca urmare

Page 9: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

a succesiunii anotimpurilor dau naştere unor variate aspecte ale mediului natural. Devin motive pentru practicarea turismului montan pădurile prin funcţiile pe care le îndeplinesc în cadrul ecosistemelor: absorţia poluanţilor şi oxigenarea atmosferei; regulator al caracteristicilor elementelor climatice; reduce poluarea fonică; gazdă pentru diverse specii rare şi endemice; adăposteşte o faună variată.În Carpaţii româneşti se remarcă etajarea speciilor lemnoase:- cu păduri de foioase ce urcă de la altitudini de 600 m pana la 1250m şi chiar mai sus în Munţii Apuseni şi a căror decor impresionează în lunile de toamnă. Specia predominantă fagus sylvatica, este însoţită de paltini, ulmi, frasini, mesteceni etc.- pădurile de conifere în care elementul dominant - molidul (picea abies) ce urcă altitudinal până la 1800 m pe versanţii sudici ai Meridionalilor, prezintă şi exemplare aparţinând altor specii de conifere, brad (abies alba), zadă (larix decidua) şi chiar zâmbru (pinus cembra), insular, la partea superioară a etajului;- etajul arbustifer subalpin cu specii protejate de ienupăr (juniperus communis), jneapăn (pinus mugo), smirdar (rhododendron kotschyi), dar şi cu specii comune merişorul (vaccinium vitis-idaea) şi afinul (vaccinium myrtillus);- etajul pajiştilor alpine, dezvoltate la altitudini ce depăşesc 1750 m, alcătuite predominant din specii ierboase (Festuca, Carex, Agrostis etc) punctate cu Primule, Campanule, dar şi specii arboricole pitice – Salix;- stâncăriile în special cele calcaroase adăpostesc specii protejate precum albumiţa (Leontopodium alpinum), garofiţa Pietrii Craiului (dihantus calizonus) etc.

Fauna prezenta până nu de mult interes doar ca resursă cinegetică, însă mai nou, interesele de protejare a ecosistemelor montane, care au în vedere şi componenta biotică, aduc în prim plan elementele faunistice, ce devin asfel elemente potenţatoare de turism. Dorinţa turiştilor de a vedea pe „viu” specii de pasări, mamifere, reptile, insecte etc., de a le observa comportamentele în mediul lor natural, generează cu flux turistic către arealul montan, explicabil atât prin numărul de exemplare cât şi prin varietatea speciilor. Prezenţa endemismelor şi a speciilor protejate generează o motivaţie psihologică, o dorinţă satisfacută şi în acelaşi timp stimulatoare în condiţiile identificării acestor elemente faunistice. Menţionăm pentru Carpaţii româneşti: râsul (linx linx), capra neagră (rupicapra rupicapra), ursul (ursus arctos).

2.1.5 Ariile protejate

Parcurile naţionale şi rezervaţiile sunt locuri unice de pe Pământ protejate legislativ în scopul conservării diferitelor peisaje şi ecosisteme. Ariile protejate pot fi amenajate şi pentru recreerea publicului, oferind locuri excepionale unde vizitatorii pot admira viaţa sălbatică şi se pot bucura de împrejurimi, dar şi pentru cercetarea ştiinţifică.

Page 10: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Ariile protejate sunt suprafeţe naturale delimitate geografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor naturale. În general aceste locuri protejate sunt în afara zonelor de vânătoare, de extragere a gazelor naturale sau petrolului, a mineritului sau a altor activităţi de exploatare a resurselor. Rezervaţile naturale sunt localizate în interiorul sau în apropierea parcurilor naţionale. Acestea sunt create pentru protejarea vieţii sălbatice sau pentru cercetare ştinifică. Sunt „laboratoare vii” în care cercetătorii observă speciile de plante şi animale în habitatul lor natural. Primul parc naţional a fost creat în 1872 în vestul Statelor Unite:Yellowstone National Park, cu o suprafaţă de 8983 kmp. De atunci ţări din întreaga lume au stabilit mai mult de 4000 parcuri naţionale şi rezervaii, pe toate continentele, în special după cel de-al doilea Război Mondial. Conservarea, folosirea controlată şi protecia sistematică a resurselor naturale a fost întotdeauna primul motiv pentru crearea parcurilor naţionale.România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte condiţiilor fizico-geografice care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone umede si unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunarii). De asemenea, datorită poziţiei geografice a Romaniei, flora si fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi componente continental europene dinspre nord-vest. În sfârşit, relativa stabilitate a populatiei în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizarii în sectorul forestier şi dezvoltarea economică redusa au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decat în majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general consta în diversitatea florei si faunei, inclusiv în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre si râşi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum şi în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor.Astfel valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecţie a naturii. Analiza istorică a măsurilor de protecţie a naturii prin intermediul ariilor protejate relevă urmatoarele etape.Prima între1928-1944 - este o perioada de pionerat privind conservarea naturii şi a ariilor protejate în Romania în care primul pas a fost făcut în anul 1928 când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliştilor din Romania şi unde la propunerea lui Emil Racoviţă a fost adoptată o hotarare privind elaborarea legii referitoare la protecţia naturii în România. Astfel, în 1930 apare legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din Romania. Pe baza acestei legi se înfiinţează "Comisiunea Monumentelor naturii", apoi sunt declarate prin lege primele monumente ale naturii în 1931 (floarea de colt- Leontopodium alpinum si nufarul termal - Nymphaea lotus thermalis) si primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat). Sintetizând, în această perioadă, sunt puse sub ocrotire 36 de teritorii ca rezervaţii naturale, parc national, monumente ale naturii, însumand o suprafaţă de 15.000 ha. Totuşi datorită eforturilor specifice începuturilor accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru legislativ şi instituţional incipient si pe constituirea unui numar limitat de arii protejate şi aproape deloc pe administrarea acestora. Perioada 1944-1989 – în ciuda controversatului sistem social impus de sovietici în România, numarul ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective, în 1972, totalizînd o suprafaţă de cca 100.000 ha. Au facut proiecte de către institute de cercetare

Page 11: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

pentru constituirea de alte arii protejate mari - parcuri naţionale (Apuseni, Calimani, Ceahlau, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat. A urmat o perioada în care s-au înfiintat un numar mare de arii protejate cu suprafaţă mai mică (rezervaţii naturale) prin intermediul unor decrete, cât şi iniţiative legislative la nivel judeţean. În aceasta perioada s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate românesti. În 1979, Retezatul si Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar aceasta recunoaştere internaţională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.În anul 1991 Delta Dunării a fost desemnată la nivel internaţional ca sit Ramsar şi ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafaţa sa. De asemenea în 1992 este recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei. Astfel, cu titlu excepţional, Delta Dunarii este recunoscută de către administraţia politică românească ca Rezervaţie a Biosferei prin H.G 248 / 1994. În 1995 a fost adoptata Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi a ariilor protejate si totodata recunoaşte toate siturile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotarare, decizie. Astfel în prezent, Reteaua Naţională de Arii Protejate include un numar de 579 de arii protejate (între care 13 parcuri naţionale) ce reprezintă 4.8% din teritoriul Romaniei (1.140.590 ha). Trei dintre acestea sunt recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO – MAB şi anume: Retezat, Pietrosul Rodnei si Delta Dunării.

2.2 Infrastructura şi marcajele turistică în ariile monatne

Infrastructura turistică montană este constituită din trasee marcate sau nemarcate ce se derulează de-a lungul unor poteci, drumuri forestiere, cabane şi refugii turistice, cabane Salvamont.Practicarea turismului montan implică utilizarea traseelor marcate şi doar ocazional a celor nemarcate. Acestea pot fi parcurse tot timpul anului, totuşi cu multe restricţii pentru sezonul de iarnă, fapt pentru care în fiecare masiv montan, serviciile Salvamont, face recomandări asupra accesibilităţii acestora, în vederea preîntâmpinării situaţiilor dificile şi a accidentelor.Traseele turistice sunt căi de acces destinate şi semnalate în vederea asigurării circulaţiei şi drumeţiei în condiţii de securitate şi siguranţă şi care au drept scop asigurarea unui acces facil către cabanele şi refugiile turistice şi de asemenea au drept scop punerea în valoare a peisajului natural precum şi a diverselor obiective turistice.Clasificare traseelor turistice montane pot avea în vedere următoarele criterii: timpul de mers, sezonul, gradul de dificultate şi nivelul de echipare a turiştilor.Timpul de mers se înscrie în fişa tehnică şi pe indicatoare, exprimat în ore, fracţiuni de oră şi, mai rar, în minute şi se va calcula astfel:- pe teren plat şi pe pante mici, 4 km/h;- în urcuş, pe potecă amenajată, 350 m diferenţă de nivel/h;- în urcuş, pe potecă neamenajată, 250 m diferenţă de nivel/h;- în coborâre, pe potecă amenajată, 450 m diferenţă de nivel/h;- în coborâre, pe potecă neamenajată, 400 m diferenţă de nivel/h.

Page 12: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

La fiecare oră de mers se adaugă 10 minute necesare odihnei. Distanţa în kilometri se utilizează în calcul numai pe traseele cu peste 80% de mers pe plat şi cu maximum 20% de mers pe pantă cu înclinare de maximum 10 grade. Pentru calcularea distanţelor şi timpilor de mers se efectuează măsurători pe teren şi pe hartă.Sezonalitatea este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în: trasee de primăvară şi de toamnă, trasee de vară şi trasee de iarnă. Totuşi caracteristicile contrastive scot în evidenţă doar ultimile două categorii: de vară şi iarna.Gradul de dificultate este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:- trasee cu grad mic de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului - 3 - 6 ore; diferenţa de nivel de 300 - 700 m; efort fizic moderat, care nu necesită pregătire fizică specială;- trasee cu grad mediu de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului - 4 - 8 ore; diferenţa de nivel de 500 - 1.000 m; efort fizic susţinut numai pe unele etape ale traseului, care necesită o condiţie fizică şi orientare bune;- trasee cu grad mare de dificultate, cu următoarele caracteristici: durata traseului - 5 - 9 ore; diferenţa de nivel de 800 - 1.500 m; efort fizic continuu şi intens, care necesită o foarte bună condiţie fizică şi antrenament înainte de abordarea traseului.Nivelul de echipare solicitat drumeţilor este criteriul pe baza căruia traseele turistice montane se împart în:- trasee care nu necesită echipament special pentru parcurgerea lui; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci amenajate, drumuri forestiere şi nu prezintă porţiuni accidentate;- trasee care necesită echipament de drumeţie de complexitate medie; acest tip de traseu se desfăşoară pe poteci cu porţiuni accidentate, grohotişuri, pante alunecoase cu grad de înclinare mediu;- trasee care necesită echipament de drumeţie special şi complex; acest tip de trasee se desfăşoară pe poteci accidentate, puţin conturate şi/sau pe porţiuni fără potecă, cu pante abrupte care necesită uneori ajutorul mâinilor pentru ascensiune.Marcajele turistice sunt utilizate pentru semnalarea traseelor turistice montane şi condiţiile de detaliu tehnic pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru asigurarea uniformităţii şi respectării inscripţionării internaţionale. Pentru marcarea traseelor turistice montane se utilizează următoarele semne:a) banda verticală pentru marcarea traseelor principale, numite şi magistrale, care sunt de regulă trasee de creastă;b) crucea cu braţe egale pentru marcarea traseelor de legătură;c) triunghiul echilateral şi punctul pentru marcarea traseelor secundare;d) punctul cu cercuri duble de culoare albă şi roşie pentru traseele dus-întors.

Page 13: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Marcaje turistice – semne şi culori

Culorile pentru semnele de marcaj sunt: roşu, galben şi albastru, obligatoriu pe fond alb. Pentru asigurarea uniformităţii şi respectării inscripţionării internaţionale semnele de marcaj vor îndeplini următoarele condiţii de detaliu tehnic:a) se vor încadra într-un patrulater imaginar cu laturile de 16 - 20 cm;b) benzile de culoare vor avea o lăţime de 6 cm, iar cele de culoare albă, de 5 cm (5 + 6 + 5 = 16 cm);c) triunghiul cu miezul de culoare va avea laturile de 10 cm, iar banda de culoare albă, de 3 cm (3 + 10 + 3 = 16 cm);d) punctul de culoare va avea diametrul de 10 cm, iar banda de culoare albă, o lăţime de 3 cm (3 + 10 + 3 = 16 cm);e) crucea de culoare va avea cele două benzi perpendiculare de 3 cm, iar banda de culoare albă, de 5 cm (5 + 6 + 5 = 16 cm);f) semnele de marcaj se vor aplica în ambele sensuri de circulaţie, la distanţe astfel apreciate încât să fie uşor vizibile de la un semn la altul, perpendiculare pe direcţii de mers şi la înălţimea de 1,5 - 2 m faţă de sol;g) în golurile alpine şi în poienile foarte mari semnele de marcaj se vor face pe stâlpi confecţionaţi din ţevi metalice; stâlpii vor fi vopsiţi mai întâi cu grund de protecţie, apoi cu vopsea de culoare albă şi neagră, în dungi alternative de 30 cm lăţime, vor fi prevăzuţi la partea inferioară cu gheare pentru fixarea în fundaţii de ciment şi apoi, în pământ şi la partea superioară, cu o paletă pentru semnele de marcaj;h) pentru protecţia arborilor semnele de marcaj se vor aplica direct pe copaci, prin vopsire, fiind interzisă fixarea în cuie a altor indicatoare;i) în zonele stâncoase, greu accesibile, semnele de marcaj se vor aplica pe palete metalice scurte sau pe lespezi plate din piatră, implantate în grămezi de pietre, cimentate, cu o înălţime de 0,4 - 0,6 m;j) în zonele în care traseul turistic montan este bine trasat şi nu are ramificaţii nu se va face exces de semne, dar se vor marca în mod deosebit intrările în pădure (din drumuri, poieni, goluri alpine, văi) prin unul sau mai multe semne uşor vizibile;k) pe un traseu comun, marcat cu semne diferite, vor fi aplicate toate semnele, în grup, unul sub altul, şi nu alternativ, la distanţe mari unul de altul; în zonele stâncoase semnele de marcaj se vor grupa orizontal;l) în punctele de inflexiune a direcţiei de mers a potecii se vor aplica săgeţi bicolore (culoarea albă + culoarea marcajului), care vor indica unghiul direcţional; săgeata va avea o lungime de 40 - 50 cm, o lăţime totală de 8 – 10 cm şi unghiul direcţional de 15 grade, 30 grade, 45 grade, 60 grade, 75 grade, 90 grade, 105 grade şi de 120 grade;m) în zone deosebit de circulate şi expuse fenomenului de ceaţă marcajul care va indica apropierea refugiului alpin sau a cabanei va fi dublat de un sistem de atenţionare acustic sau vizual, acţionat electric sau mecanic; în cazul cabanelor funcţionarea acestui sistem va fi în responsabilitatea cabanierului;

Page 14: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

n) la executarea tuturor marcajelor se vor folosi vopsele reflectorizante şi rezistente la ger, căldură, soare, umezeală şi agenţii poluanţi corosivi;o) se va evita marcarea drumurilor publice şi a drumurilor forestiere altfel decât prin tăbliţe indicatoare, la capetele acestora; în cazul în care un traseu turistic montan se interferează cu un drum public, traseul va fi marcat astfel încât să fie bine relevate intrările şi ieşirile din drumul public.Pentru marcarea posibilelor dificultăţi ale traseelor montane pe semnele turistice se recomandă următoarele prescurtări: Pe cele trei feluri de indicatoare enumerate mai sus vor fi trecute si simbolul dificultatii drumetiei si anume: A = pericol de avalanşă; C = cornişe pe traseu; D = dificultăţi alpine (pasaje, săritori); M = condiţii meteo care pot influenţa substanţial parcursul; O = orientare dificilă; P = pantă mare şi alunecoasă.În afara marcajelor turistice standardizate mai pot fi identificate şi alte marcaje care datorită caracteristicilor asemănătoare pot creea confuzii. Acestea sunt semnele forestiere. Astfel banda roşie poate fi confundată cu banda roşie pe fond alb, mai ales în arii montane în care marcajele suferă degradări ca urmare a nerefacerii acestora (Obcinele Bucovinei, M-ţii Maramureşului etc.). În domeniul silvic banda roşie marchează limita de parcelă şi se întâlneşte de regulăpe piciorul de munde sau chiar de-a lungul talvegului unui pârâu. Două benzi roşii separate de un albă trasate pe întreaga circumferinţă a copacului marchează intersecţia de linii parcelare. Litera H marcată cu vopsea roşie semnalează limita dintre ocoale silvice şi se întâlneşte doar pe cumpăna de ape ale bazinelor hidrografice învecinate.

În condiţiile lipsei materialelor necesare marcării sau chiar a suporţilor linia traseului turistic în etajul alpin se jalonează prin intermediul momâilor, construcţii de piatra necimentătă, cu înălţimi de până la 1m, care au drept scop facilitarea orientării în condiţii de deplasare dificile: condiţii meteo nefavorabile – ploaie, ceaţă; strat de zăpadă, întuneric etc.Cabanele şi refugiile turistice completează infrastructura turismului montan, fără de care acesta ar cunoşte o limitare, o restricţionare a numărului de turişti. În funcţie de altitudine cabanele pot fi:- de bază, de unde pleacă trasee importante pentru masivul montan;- de altitudine situate la intersecţie de trasee alpine importante sau în apropierea unor obiective de mare interes.

Dincolo de serviciile pe care le oferă, cabanele turistice de altitudine au obligaţia să se doteze cu semnalizatoare luminoase şi sonore cu funcţionare intermitentă, care să înlesnească orientarea turiştilor pe timpul nopţii şi în condiţii meteorologice deosebite. De asemenea cabanierii au obligaţia morală să nu limiteze accesul turiştilor în cabană în intervalele de manifestare a unor fenomene meteo deosebite sau în condiţiile epuizării fizice. De asemnea situarea lor în zone dificil accesibile impun turiştilor o atitudine morală prin care să fie respectate cabana, terţii turişti şi cabanierul. S-au impus de-a lungul timpului câteva reguli de comportament şi atitudine în aceste „temple” ale muntelui : cabana este casa de pe munte a turistului, adăpost şi popas pentru odihnă şi hrană, este postul de prim ajutor în caz de accidentări; cabana face parte din peisajul montan aşă că respect-o şi ocroteşte-o ca pe propria casă; cabanierul are obligaţia să primească la orice oră turiştii;

Page 15: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

înregistreazăte la sosire şi plecare pe trasee în jurnalul cabanei; la munte băuturile specifice turistului sunt ceaiurile şi băutrile răcoritoare. Deşi la cabane nu se interzice consumul băuturilor alcoolice, acestea trebuie consumate limitat, în limita bunului simţ; conveţuirea în cabana se bazează pe curăţenie şi pe respectarea programului de odihnă al turiştilor; nu faceţi exces de decibeli la utilizarea televizorului sau a obiectelor de redare a muzicii. De regulă cei care urcă la altitudine o fac şi pentru căutarea liniştii odihnitoare a muntelui; la plecare nu vă debarasaţi de gunoaie. Evacuarea lor ulterioară presupun costuri mult mai ridicate. Respectaţi muntele şi cabana în mod identic; în caz de accident contribuie la acordarea primului ajutor, semnalizarea, evacuarea şi transportul accidentatului.

3. Forme de practicare ale ecoturismului montan.

Turismul montan cunoaşte după 1990 o restrângere în ceea ce priveşte numărul de practicanţi dar şi a valorificării şi dezvoltării infrastructurii. Acest regres, dependent direct de reformulările din economia României, este umbrit oarecum de accesare diverselor masive înalte de pe Terra. Alpiniştii români ajung în Alpi, Caucaz, Himalaya, Anzi etc. Aceste experienţe dar şi deschiderile către lumea alpină înaltă contribuie la emanciparea tuturor formelor de practicare a turismului montan: drumeţie, alpinism, cicloturism şi speoturism. Accesul la echipamente performante, deşi nu foarte ieftine, dar şi la instructori cu experienţă ascensiunilor înalte înlesnesc unui număr tot mai mare de iubitori ai naturii muntelui drumul către performanţe.De asemenea se redescoperă spiritul ecologic, de protejare a mediului montan. Astfel tot mai multe asociaţii şi cluburi se înfiinţează cu scopul declarat de a promova, educa, instrui turistul montan în noul mod de a gândi şi a face.Funcţionează în România prezentă peste 2000 de cluburi şi asociaţii care au drept obiect de activitate încurajarea practicării diferitelor forme ale turismului montan: promovarea şi susţinerea ideilor şi acţiunilor pentru un mediu înconjurător curat şi sănătos, promovarea şi susţinerea turismului montan şi a agroturismului, atragerea tineretului în acţiuni turistice şi ecologice, efectuarea şi întreţinerea marcajelor turistice, organizarea de concursuri cu specific montan, descoperirea, explorarea, cartarea si studierea stiintifica a pesterilor, amenajarea rezervatiilor naturale (marcare, montarea panourilor de atentionare, elaborarea regulamentelor de vizitare), activitati de custodie a unor arii naturale protejate etc.Putem identifica astfel patru forme principale de practicare a ecoturismului: drumeţia, alpinismul, cicloturismul şi speoturismul.

3.1 Drumeţia / expediţia montană (trekking, hiking)

Drumeţia montană este principală şi cea mai populară formă de practicare a ecoturismului montan.

Page 16: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Am defini drumeţia montană sau trekkingul / hikingul ca fiind deplasarea în mediile naturale fără mijloace mororizate, pe trasee turistice marcate sau pe itinerarii stabilite/identificate liber cu ajutorul hărţii, busolei sau GPS-ului.Drumeţia nu este un sport, chiar dacă în combinaţie cu alte forme de practicare a turismului montan şi orientare este subiectul unor concursuri organizate atât la nivel naţional (Federaţia Română de Turism Sportiv, Federatia Româna de Orientare) cât şi mondial (International Mountaineering and Climbing Federation, Federatia Internationala de Orientare).Pentru practicarea drumeţiei montane într-un mediu care nu este întotdeauna favorabil, datorită în special morfologiei şi condiţiilor meteorologice, foarte dinamice, au fost exprimate din experienţa multor montaniarzi, o serie de reguli, Legi ale muntelui, care au drept scop educarea în spiritul muntelui a tuturor aspiranţilor la crestele alpine: să nu călătoreşti niciodată pe munte de unul singur; pe munte se merge numai cu echipament corespunzător; este contraindicat a-ţi programa deplasări pe trasee necunoscute; turismul montan este incompatibil cu consumul de băuturi alcoolice; la munte se trebuie să ştii ce, cât, când şi cum să mănânci; turismul montan se face colectiv în spiritul devizei toţi pentru unul şi unul pentru toţi; când întâlneşti oameni pe munte dă-le buna ziua; pe munte nu se vorbeşte foarte mult, nu se ţipă, nu se fac zgomote; cine iubeşte muntele trebuie sa-l şi ocrotească; nu se vor deteriora marcajele turistice sau alte semne de orientare; nu deterioraţi cabanele şi refugiile montane; înregistraţi-vă individual sau cu grupul în registrele cabanelor la care poposiţi şi specificaţi etapa viitoare de deplasare; respectaţi regulamentele de ordine interioare ale cabanelor; circulaţi doar pe trasee marcate; se recomandă să faceţi o perioadă de ucenicie pe lângă cei cu bogată experienţă montană; dacă vi se solicită ajutorul, participaţi şi sprijiniţi activ orice intervenţie de salvare; individual sau în grup se vor respecta recomandările Salvamontului; însuşiţi-vă codul de semnalizare montan pentru situaţii de urgenţă; însuşiţi-vă reguli minime de acordare a primului ajutor; experienţa traseelor de vară nu este suficientă parcurgerii aceloraşi trasee pe timpul iernii.

Documentarea.

Este o etapă necesară organizării oricărei aplicaţii de turism montan. Constă în obţinerea de informaţii despre masivul montan care este vizat: relief, hidrografie, clima, vegetaţi şi faună, despre starea şi lungimea traseelor turistice, despre dificultăţile posibile, despre capacităţile de cazare sau locurile bune de campare. Documentarea se poate face utilizând diverse surse: ghidurile şi hărţile turistice, lucrări cu caracter geografic, informaţii directe

Page 17: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

obţinute de la turişti care au accesat zona, de la cabanieri sau de la seviciul Salvamont, de asemenea de pe site-urile specializate pe Internet – www.alpinet.org, www.carpaţi.org

Stabilirea itinerariului şi instruirea participanţilor.

La stabilirea itinerariului se vor ţine seama de următoatrele aspecte: particularităţile echipei de drumeţi, anotimpul în care se desfăşoară aplicaţia, durata, posibilităţi de cazare şi campare şi nu în ultimul rând costuri. Într-o primă şedinţă organizatorică se vor stabili data plecării, intervalul desfăşurării, etapele de parcurgere a traseului şi poziţia locurilor de popas, precum şi detalii legate de echipamentele şi materialele necesare.La constituirea grupului se va avea în vedere realizarea unei cât mai bune uniformităţi în ceea ce priveşte pregătirea fizică a participanţilor şi de asemenea se poate avea în vedere şi o eventuală pondere mai mare a sexului masculin în construcţia echipei.

Deplasarea.

Indiferent de starea vremii sau de dificultatea traseului, o drumeţie bine organizată asigură o deplasare în condiţii de siguranţă şi în timp util la obiectivul sau pe traseul propus, cu condiţia să ştim să ne deplasăm pe munte, echipaţi, informaţi şi alimentaţi corespunzator. Deplasarea pe munte include în cea mai mare parte a sa urcări şi coborâri de pante cu diverse grade de înclinaţie. Mersul trebuie să fie cât mai economic posibil, evitându-se eforturile inutile. La intrarea pe traseu coordonatorul grupului va stabili persoanele care au rol de a deschide traseul (deschizătorul) dar şi cel care închide coloana (închizătorul). Amîndoi trebuie să fie montaniarzi cu experienţă şi neapărat primul trebuie să cunoască traseul. De asemenea acesta va impune ritmul de mers şi va alege itinerariul optim de deplasare. Inchizătorul are sarcina să nu lase pe nimeni în urma sa. Între cei doi şi conducătorul grupului trebuie să existe o continuă comunicare, comunicare ce se poate face în prezent pe diverse căi.La intrarea în traseu se va porni lent, iar treptat organismul fiecăruia va ajusta natural viteza normală de mers. După primele 15' se va ajusta echipamentul (de regulă prin renunţarea la componentele suplimentare), dar şi ritmul de deplasare. Mersul va fi facilitat dacă: nu se bea apă prea des şi în cantitate mare; nu se mănâncă mult; nu se bea alcool şi nu se fumează. Pe traseu, tot timpul, ochii vor aţintiţi cu cca 5-10 în faţă pentru a identifica itinerariul şi locurile în care se va păşi. Admirarea peisajului nu se va face niciodată din mers ci din staţionare. Peisajul nu trebuie să ne distragă atenţia de la deplasare, astfel se vor evita accidente banale, dar cu consecinţe foarte variate.Lungimea pasului va fi egală cu laţimea bazinului şi raportată la înclinarea pantei. Astfel lungimea pasului va fi invers proporţională cu panta terenului. Pe cât posibil ritmul de mers (viteza de deplasare) va fi acelaşi pentru întregul grup. Din experienţa noastră la grupuri mari deplasarea concomitentă este aproape imposibilă. Efortul depus de un montaniard antrenat se dublează în condiţiile unui ritm de deplasare foarte lent. Pentru evitarea acestor situaţii pot fi luate următoarele decizii: rotirea, alternanţa succesivă a echiperilor în capul coloanei; grupul poate fi împărţit pe echipe constituite din echiperi cu pregătire fizică asemănătoare, care să asigure constanţă în deplasare. Fiecare echipă va fi coordonată de cel puţin un montaniard cu experienţă, iar ultima de cel puţin doi.

Page 18: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

La urcuş, pasul trebuie să fie rar şi regulat, fără încordarea muşchilor, cu încheieturile flexibile, relaxate, cu aplecarea corpului înainte, contactul cu solul facându-se pe toată talpa. Respiratia va fi regulată (pe nas, cu gura închisa). Mersul pe vîrfuri este obositor, deoarece muşchi coapsei şi ai gambei sunt tot timpul încordaţi. Febra musculară este consecinţa suprasolicitării musculare şi este întâlnită de regulă la persoanele neiniţiate, începătoare în ale drumeţiei.La coborâre de asemenea se calcă cu toata talpa, cu genunchii mai mult împinşi înainte amortizând mişcarea şi cu bustul aplecat. Nu de puţine ori coborârea pe acelaşi traseu cu al urcării poate deveni mai dificilă prin suprasolicitrea muşchilor picioarelor. În acest sens trebuie evitat ritmul alert, mersul făcându-se lent urmărind absorţia şocului impus de pasul înainte.Pe pantele înierbate, înclinate, urcarea se va face în serpentine. În urcarea directă vârfurile picioarelor vor fi uşor depărtate. La traversări se calcă pe toată talpa cu vârfurile bocancilor orientate spre vale, şi se vor evita paşii pe marginea laterala a talpii, care pot determina entorse. Se vor folosi brânele si pragurile naturale sau amenajate (podet, pod suspendat). La podeţele amenajate se va călca pe cât posibil spre bârnele de susţinere (lonjeroane) deoarece scândurile (traversele) pot fi crăpate sau rupte. Cel puţin o mână va face priza cu balustrada sau cablul. În cazul scărilor amenajate se va proceda în mod identic: va urca câte o singură persoană, iar dacă înclinaţia şi lungimea scării sunt foarte mari se recomandă asigurarea în coardă / cordelina.Pe grohotişuri, urcarea se face pe bolovanii mari, iar coborârea pe cei marunţi. Ascensiunea se va face în diagonală astfel încât despriderea sau mişcarea accidentală a rocilor să nu genereze accidente neplăcute. În cazul în care morfologia nu permite asemenea deplasări se va călca cu mare atenţie pe roci (grohotişurile sun foarte mobiele), iar desprinderea sau mişcarea gravitaţională va fi urmată şi de o semnalizare verbală – Atenţie! Cad Pietre!. Dacă panta este mare se vor folosi şi mâinile pentru păstrarea echilibrului. Deplasarea se va face în coloană, pe marginea dinspre versant a potecii, la intervale egale, nu prea apropiati, pentru a nu incomoda sau a fi incomodaţi. Începatorii în ale drumeţiei vor supravegheaţi permanent de „veterani”.Rucsacul se va menţine în poziţie cât mai ridicată, angajând în efort omoplaţii şi spatele şi mai puţin umerii. De multe ori accidentele în deplasarile pe munte survin după depăşirea unor sectoare dificile pe fondul relaxării atenţiei. Se recomandă o mică pauză pentru reconstrucţia psihică în special a pionierilor.La deplasarea prin desişuri crengile sunt date din mână în mână, eventual se anunţă partenerul ce urmează despre probabilitatea revenirii la poziţia iniţială a unei crengi antrenate înspre înainte.Pe timp de ploaie însoţită de descărcări electrice se recomandă întrare în repaos, atenţia fiind diminuată de grija de a te uda cât mai puţin. În cazul traseelor de creastă se recomandă părăsirea acesteia pentru a ne proteja de trăsnete. Trebuie evitată adăpostirea sub arbori individuali, aceştia putând juca rol de paratrăsnet. Nu se vor folosi umbrele cu componente metalice, iar rucsacii cu cadru metalic vor fi daţi jos.În timpul deplasării pentru a evita întâlniri neplăcute cu animale sălbatice se vor face zgomote periodice (fară a cădea totuşi în extreme) pentru a ne face simţită prezenţa.Trecerea unui râu de munte ce nu are punte amenajată sau bolovani mari pe care să se poată păşi, se va face prin vad, cu atenţie la pietrele ascuţite şi alunecoase. Se recomandă asigurare prin intermediul unei cordeline în sitaţia cursurilor repezi.

Page 19: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

La fiecare 50 minute de mers se va face o pauză de refacere fizică de cca 10 minte. În ascensiunile mai dure (pantă mare) frecvenţa perioadelor de repaos poate fi dublată. Opririle se vor face în zone naturale sigure sau la popasuri amenajate. Pe timpul lor, în sezonul rece, se va îmbrăca o jachetă pentru evitarea pierderii rapide a căldurii . Se recomandă consumarea unor dulciuri: zahar cubic, glucoza, dropsuri dulci - acrisoare, miere de albine. Nu se recomandă băuturile alcoolice şi se va evita pe cât posibil fumatul (dacă acest lucru nu este posibil locul de fumat va fi separat de cel al grupului). Apa se bea la sfârşitul pauzelor, înainte de plecare. Nu se face baie în apele reci de munte. Dupa 3 - 4 ore de drum se poate face o pauza mai mare (30 - 60 min) pentru hrănire.În deplasările în grup nu se va pierde niciodată contactul vizual sau auditiv cu coechiperii din faţă şi spate. Ritmurile diferite de marş impun regrupări la puncte fixe stabilite la plecare în traseu sau după caz la fiecare 30 - 60 minute de deplasare, în funcţie de caracteristicile traseului şi a gradului de cunoaştere de către membrii echipei.Unele trasee montane prezintă porţiuni de urcare sau coborâre în care deplasarea implică utilizarea mîinilor - caţărare liberă pe creste, abrupturi, săritori etc. Parcurgerea acestor sectoare necesită atenţie sporită, asigurare şi utilizarea regulei celor trei prize – se vor pastra în permanenţă trei puncte de sprijin, fie pe ambele piciore şi o mână, fie cu ambele mâini şi pe un picior. Nu este recomandat caţăratul numai cu ajutorul forţei braţelor. O caţărare corect executată presupune calm, abilitate, prevederea fiecărei mişcări şi păstrarea unei rezerve fizice necesară depăşirii momentelor critice. În condiţii de ploaie sau lapoviţă se vor evita traseele cu porţiuni de căţărare liberă datorită slabei aderenţe la prize. Coborârea liberă a sectoarelor abrupte se poate face atât cu faţa orientată spre stâncă cât şi cu spatele la ea. În general coborârea cu spatele la stâncă se face atunci când relieful prezintă trepte, este acoperit de bolovani de mari dimensiuni sau muşchi, astfel încât suprafeţele de sprijin ofera suport sigur pentru toată suprafaţa tălpii. Creşterea pantei impune deplasarea cu faţa la stâncă.Deplasarea pe zăpadă şi gheaţă impune cunoştinte şi echipamente suplimentare faţă de mersul obişnuit pe teren uscat. În zăpada pufoasă se calcă de sus astfel încât urmele lăsate să aibă aspect de trepte. Distanta dintre paşi nu va fi foarte mare pentru ca treptele să nu fie distruse de cei care urcă ulterior. În zăpada tare şi în firn se calcă urme cu marginea tălpii sau cu vârful bocancului, în aşa fel încât ele să fie înclinate spre interiorul pantei şi să constituie sprijin pentru toată talpa. Urcarea se face în serpentine, dar dacă spaţiul nu permite decât o urcare în linie dreaptă, treptele realizate vor trebui să sprijine cel puţin jumătate din talpa bocancului.Pe o pantă înclinată, coborârea se face cu spatele spre vale, folosind treptele superioare drept prize pentru mâini. Pe pantele medii se coboară cu faţa spre vale şi cu genunchi îndoiţi. La coborâre, treptele se fac prin înfigerea călcâielor bocancilor, menţinând ridicate vârfurile. Nu se recomandă coborârea prin alunecare voită nici în picioare, nici în şezut. În prima situaţie prin dezechilibrare se poate cădea fără a mai putea controla alunecarea, iar în a doua situaţie se pot produce accidente de către pietrele ascunse sub zăpadă sau de corpurile îngheţate în stratul superficial.Zonele favorabile la producerea avalanşelor necesită măsuri suplimentare pentru depăşirea lor. În principiu aceste zone trebuie ocolite. Dacă acest lucru nu este posibil ascensiunea se va face spre contactul cu versantul sau chiar pe interfluviu. Dacă trebuie depăşit un culoar cu mari acumulări de zăpadă se vor lua următoarele măsuri:

Page 20: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

- traversarea se va face în ascensiune diagonală, cît mai sus şi pe cât posibil în intervalele reci ale dimineţii, chiar asiguraţi prin intermediul unei corzi;- se va păstra o distanţă sigură între coechiperi, acesasta fiind dependentă de caracteristicile morfologice ale culoarului, văii, căldării ce urmează a fi parcurse în deplină linişte;- fiecare turist va fi echipat cu cordelina de avalanşă (o cordelină de culoare roşie sau portocalie cu o lungime minimă de 5-6 m legată la un capăt de corp, iar celălalt capăt în mână pregătit de aruncare în cazul declanşării avalanşei) ce are drept scop identificarea rapidă a corpurilor surprinse de deplasarea zăpezii.În cazul declanşării unei avalanşe şi surprinderea de către masa de zăpadă se recomandă „înotul” în zăpadă pentru menţinerea corpului la partea superioară. O dată ce apar semne de reducere a vitezei de deplasare palmele vor fi aduse în apropierea feţei cu scopul de a crea o „pungă” de aer în apropierea gurii. Stabilizarea zăpezii ne va permite testarea poziţiei corpului prin espectorarea salivei din gură. Gravitaţia ne va oferi răspunsul. Acţionând cu calm se va incerca eliberarea corpului şi deplasarea în sens invers căderii salivei.Deplasarea pe timp de noapte impune câteva măsuri suplimentare care au drept scop evitarea fragmentării grupului şi a rătăcirii. Orientarea pe timpul nopţii devine foarte dificilă în condiţiile identificării anevoioase a configuraţiei reliefului, a reperelor naturale care jalonează configuratia acestuia. Un alt aspect este de natura psihologică – traseele de noapte par mai lungi decât în realitate. Sursele de lumină, busola şi harta sunt indispensabile deplasării pe timpul nopţii. Deasemenea disciplina deplasării va fi mai riguroasă. Aceasta se va face în şir indian, iar în cazul în care nu toţi participanţii au surse de lumină menţinerea contactului vizual se va face prin utilizarea unui efect alb(vara) închis la culoare (iarna), a unui reper fosforescent pe rucsac sau chiar prin intermediul contactului direct realizat cu ajutorul unei cordeline.Ceaţa este un fenomen meteorologic care ridică probleme majore deplasării grupului de turişti. Orice abatere de la traseu poate determină rătăciri. Ceaţa înşeală simţul de orientare şi echilibru, accentuând tendinţa de deplasare în cerc. De asemenea face mai dificilă aprecierea distanţelor, pantelor şi direcţiei, deformează şi atenuiază zgomotele, devenind un factor perturbator important. Ca şi pe timpul nopţii se impune respectarea disciplinei de marş, disciplină ce poate avea chiar caracter cazon:- se va asigura contactul vizual şi auditiv permanent cu colegii din faţa şi din spate.- nimeni nu va părăsi traseul de deplasare;- regrupările şi prezenţa se vor face cu o frecvenţă mai mare(15-30');- recunoaşterile de traseu se vor face prin staţionarea grupului (punct de staţie) şi deplasarea a 2-3-4 turişti pe direcţii diferite pentru identificarea marcajelor la limita recepţionării semnalelor acustice din punctul de staţie (asigurarea reîntoarcerii se va face prin utilizarea fluerului, accesoriu strict necesar pe timp de ceaţă);În principiu deplasarea pe munte trebuie să excludă automatismele. Aceasta se face conform cu procedeelor învăţate şi aplicate diferitelor condiţii de mediu. Atenţia distributivă, călirea psihică în condiţii de stres, oboseală fizică şi frică, judecata limpede în situaţii dificile şi decizii corecte sunt calităţi ale drumeţilor ce se câştigă prin ucenicie, repetabilitate, prin experienţă.Pentru deplasarea pe zăpada proaspătă, îngheţată şi firn rachetele, colţarii şi pioletul reprezintă cea mai inspirată soluţie.

Page 21: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

În cazul alunecării accidentale, indiferent de felul cum s-a produs (neatenţie, prabuşire, rafală) corpul trebuie dirijat în poziţia în care putem frâna cel mai bine. Această poziţie este pe burtă cu capul spre deal şi picioarele depărtate, spre vale. Frânarea se execută cu vârful bocancilor şi cu braţele, eventual cu vârful colţarilor sau al pioletului, dacă suntem echipaţi.Potrivirea şi fixarea corectă a colţarilor pe bocanci reprezintă condiţia esenţială a unui mers sigur. Colţarii ştanţaţi (din tablă de oţel) sunt indicaţi pentru firn şi zapadă îngheţată datorită laţimii colţilor, iar cei forjaţi (din oţel) cu secţiune pătrată sunt indicaţi pentru ghiaţă.Mersul cu colţarii pe drumul orizontal se aseamănă cu mersul normal, cu diferenţa ca păşirea se face prin ridicarea suficientă a picioarelor pentru a evita împiedicarea, iar piciorele sunt depărtate între ele cu cel puţin un lat de palmă pentru a nu ne agăţa şi lovi. Pasul se face prin înfigerea tuturor colţilor şi o apăsare uniformă pe întreaga suprafată a tălpii. Pentru începători înainte de plecarea pe treseu se recomandă exersarea mersului pe zapadă şi în pantă.Pe pantele cu înclinare mare se poate utiliza pioletul, care are un dublu rol: de sprijin si de asigurare. Pe traseu, în timpul iernii părţi ale corpului care vin în contact direct cu frigul (mâinile, faţa, urechile) vor fi frecţionate frecvent în vederea preîntâmpinării degerăturilor. Nu se admit ramâneri în urmă.

Staţionarea / Camparea.

Organizarea drumeţiilor pentru intervale de timp mai mari şi în masive în care infrastructura cabanelor turistice este deficitară presupune înoptarea în condiţii de camping improvizat de cele mai multe ori, la cort. Utilizarea cortului are avantaje:- ne scuteşte de necesitatea cazării la o cabană;- ne permite să campăm în zone deosebit de pitoreşti;- ne permite să campăm în traseu, fără a mai fi nevoiţi să deviem sau să coborâm din creastă spre cabană;- ne permite abordarea traseelor în munţii care nu au alte posibilităţi de cazare;- montarea lui relativ uşoară şi rapidă realizează un adapost într-un timp mai scurt decât timpul necesar realizării unui adăpost improvizat şi oferă condiţii mai bune;- ne dă senzaţia de libertate.Dar are şi dezavantaje - trebuie transportat în spate, poate determina stări de claustrofobie şi nesiguranţă.Este de preferat cortul izoterm (constituit din cortul propriu-zis şi tendă), care păstrează între cele doua straturi ale sale un spaţiu de aer izolant.

Page 22: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Corturile pot fi de formă triunghiulară (prismă, în două ape), semicirculară (hangar) sau semisferice (iglu).

Mărirea spaţiului interior, la ultimele două, se datorează folosirii fibrei de carbon sau a aluminiului pentru structura de rezistenţă. Pentru drumeţie cortul este important să fie cât mai uşor si împachetat cât mai mic (ca volum), iar montat să fie cât mai spaţios la interior, să protejeze drumeţii cât mai bine de frig şi intemperii şi să se poată angrena şi demonta uşor. Înainte de plecare în drumeţie, vom verifica dacă sunt toate piesele componente. Micile defecte apărute în timpul drumeţiei se remediază imediat ce au fost depistate. De asemenea este utilă construirea unei truse utilitară de rezervă – cuie, ţăruşi, cordeline de ancorare etc.Camparea în cort presupune încă două accesorii importante: salteaua izotermă (izolir/izopren) şi sacul de dormit, care trebuie să fie izolant, să asigure confort termic, să nu fie foarte greu, iar la împachetare să aibă un volum redus.La camparea propriu-zisă trebuie respectate câteva aspecte:- locul ales să fie neted, dar cu o uşoară pantă, care să asigure scurgerea apei de precipitaţii;- locul trebuie să fie pe cât posibil uscat, în apropierea unei surse de apă, lemne de foc şi cât mai ferit de curenţii de aer;- locul ales se va curăţa de pietre sau lemne, iar pe suprafaţă corespunzătoare cortului se pot aşeza ramuri de brad, frunze de ferigă sau fân ca strat izolator;- montarea cortului se va face în aşa fel încât să fie orientat cu partea închisă spre direcţia din care bate vântul;- nu se va campa niciodată chiar în crestă (vânt puternic) sau în locurile unde sunt posibile căderi de pietre sau avalanşe;- montarea cortului e bine să se facă înainte de lăsarea întunericului.Pentru o odihnă cât mai confortabilă se vor avea în vedere:- improvizarea unei perne;- schimbul hainelor purtate ziua;- aerisirea interiorului;- cu cel puţin două-trei ore înainte de culcare nu trebuie consumate cacao, ciocolată, cafea;- lumina se aprinde în cort doar după ce e închis, pentru a evita intrarea insectelor;- insectele vor ocoli cortul interior dacă se introduc frunze de pelin sau mentă;- la altitudine, unde vântul are intensitate mare se recomandă construirea unui paravan din roci;- dacă în apropiere mai sunt şi alte corturi, păstraţi linistea!

În situaţii neprevăzute (lipsa cortului, deteriorarea acestuia) suntem nevoiţi să improvizăm adăposturi. Panica nu este o soluţie. Aplicarea unor cunoţinţe legate de construirea unor refugii ocazionale ne vor ajuta să depăşim eventuale momente dificile.

Page 23: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Cu trei, patru crengi (nuiele) de alun, folia de plastic şi sfoară se poate încropi un adăpost semicircular. La fel se poate proceda şi în cazul unui adăpost prismatic, pe structura de crengi.

În lipsa foliei de plastic se pot folosi crengi de fag sau brad împletite în structura de rezistenţă a adapostului. Interiorul trebuie căptuşit cu ramuri, ferigi şi fân peste care se va aşeza pelerina sau orice altă haină, folie impermeabilă.La părăsirea locului de campare toate resturile, hârtiile, pungile de plastic, pet-urile, cutiile de conservă etc. se vor strânge, arde şi îngropa. Ideal ar fi ca deşeurile să fi scoase din munte, plecând de la ideea că cine a urcat cutii pline le poate coborâ goale – volumul lor poate fi redus prin turtirea între două blocuri de rocă. Locul trebuie să rămână curat aşa cum poate nu l-ai găsit la venire!Adăposturile de iarnă se construiesc când pe timpul deplasării suntem surprinşi de viscol între două cabane, rătăcire şi când devine aproape imposibil montarea cortului. Astfel există mai multe variante de a improviza un adăpost: adăpostul sub coronamentul coniferelor. Atunci când crengile sunt localizate până în apropierea solului în spaţiul de sub crengile de brad stratul de zăpadă este mai subţire. Spre exterior grosimea stratului de zăpadă este mai mare, ceea ce va optura pătrunderea zăpezii către trunchi. Bivuacul (adăpost de noapte la cort sau improvizat ) vă fi amenajat lîngă trunchi, crengile jucând rol de paravan protector; adăpostul săpat în zăpadă – constă în crearea unei scobituri în masa zăpezii şi închiderea acesteia cu o foaie de cort; construcţia unei colibe din zăpadă (iglu) – se poate realiza în funcţie de îndemânarea „zidarilor” în cca 30' – 1 h. Se va stabili diametrul construcţiei marcarea acestuia realizându-se cu ajutorul beţelor de schi şi a unei cordeline. Se vor lega cu o cordelină cele 2 beţe la o distanţă egală cu raza. Unul dintre beţe va fiinfipt în zăpadă iar cu cel de-al doilea se va marca circumferinţa construcţiei. Se vor tăia blocurile de zăpadă cu care se va construi primul rând. Se va fasona partea superioară a blocurilor de zăpadă astfel încât suprafaţă acestora să fie înclinată spre interior. De asemenea primul fundaţia colibei va fi tăiată în spirală. Al doilea rând de blocuri se va aşeza din origine aspiralei astfel încât blocurile noi sa fi aşezate pe două jumătăţi de blocuri din primul rand. Peretele se va ridica în spirală fiecare bloc aşezat urmând să fi fasonat la partea superioară către interior. În timp spirala îşi va diminua raza, închiderea la partea superioară realizându-se cu un unic bloc de zăpadă. După finalizarea zidului va fi tăiată intrarea în partea opusă circulaţiei predominante a curenţilor de aer. Pentru a asigura aerisirea în partea opusă intrării se practică un orificiu de 5-10 cm orientat de sus în jos, dacă acesta se face din interior.

Page 24: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Focul în pădure este interzis prin lege. Dar de multe ori este necesar fie pentru a ne încălzi şi pentru a usca echipament, fie pentru a prepara mâncare, fie cu scop de apărare. Se va încerca respectarea următoarelor recomandări:-nu se va aprine pe vânt puternic;-vatra focului nu se va aşeza aproape de cort şi nici de liziera pădurii şi va fi construită, dacă este posibil în groapă sau şanţ (la părăsirea locului de campare aceasta urmând a fi acoperită, din considerente ecologice, dar şi pentru prevenirea incendiilor);- Atentie! Supraîncălzirea pietrelor umede ale vetrei va determina prin dilatarea mineralelor componente mici explozii care pot arunca aşchii de rocă;- întotdeauna se va păstra un vas (bidon) cu apă lângă foc pentru prevenirea oricărui pericol;- la plecare se va mai verifica o dată dacă jarul e stins, scurmând cu un baţ vatra.

Echipamentul.

Practicarea turismului montan presupune utilizarea unui echipament specific. Acesta se diferenţiază în funcţie de sezon. De asemnea în funcţie de destinatari acesta poate fi individual şi colectiv.Echipamentul drumeţului care strabate regiuni muntoase trebuie sa fie suficient de călduros fără a împiedica o transpiraţie normală a corpului, uşor, impermeabil şi să se închidă - deschide fără probleme (de preferat închidere dublă fermoar-nasturi), redus la minimul necesar (ca număr de piese), să permită libertatea de mişcare a corpului fără a îngreuna mersul.În perioada de pregătire a unei drumeţii se va găsi timp pentru inventarierea echipamentului necesar în funcţie de durată, particularităţile zonei şi a anotimpul ales. Toate cele necesare pregătite din timp vor fi depozitate în acelaş loc şi verificate după o listă inventar. Există astfel garanţia că nu se va uita nimic esenţial. Echipamentul minim necesar:1. Îmbrăcămintea de drum trebuie să fie comodă, să asigure circulaţia sangvină, ventilaţia organismului dar şi protecţia împotriva apei de ploaie şi vânt. Se recomandă materialele naturale (bumbac, lână), dar mai nou şi cele sintetice special concepute din polar/flece şi gore-tex: şosete, pantaloni lungi şi scurţi (doc, tercot, polar/flece, impermeabili de tip salopetă, accesorizaţi cu buzunare aplicate), tricouri, bluză, hanorac, jachetă de vânt şi ploaie (pelerină), jachetă termoizolantă, căciulă / cagulă, mănuşi. În funcţie de sezon şi durată se va dimensiona şi necesarul de echipament.

Pe cât posibil echipamentul turistului montan trebuie să aibă culori vii, calde, marcaje fosforescente pentru a putea fi uşor reperat în situaţii de urgenţă2. Încălţămitea foarte importantă în parcurgerea traseelor montane, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe, în funcţie de sezon: să fie comodă, rezistentă, pe cât posibil impermeabilă, dar să asigure ventilaţia piciorului – membrană gore-tex, să aibă talpă rigidă şi antiderapantă. Atenţie – nu se utilizează încălţăminte nouă, aceasta va genera cel mai probabil bătături ce vor transorma orice deplasare într-un calvar. Gheata care protejează glezna este cea mai recomandată. În prezent există pe piaţa echipamentului montan încălţăminte concepută pentru condiţii diferite de deplasare: sandalele (1), gheata joasă(2), gheata uşoară de vară(3), gheata de 3 sezoane(4), bocancul

Page 25: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

de zăpadă(5), bocancii tehnici de iarnă (au ramă care permit fixarea colţarilor)(6), espadrila de alpinism(7).

1 23

4 5 6

7

3. Rucsacul este sac de turism construit special pentru a fi transportat în spate. Acest accesoriu a evoluat de la clasicile raniţe la rucsacurile cu samar (cadru metalic exterior) şi la actuale modele de tip banană cu cadru interior şi numeroase accesorii exterioare. Rucsacul trebuie să fie: suficient de încăpător pentru a include echipamentul şi alimentele necesare, dintr-un material rezistent, uşor şi impermeabil; uşor de reglat pentru o fixare comodă pe spate.Rucsacul clasic cu un compartiment mare închis cu şnur şi clapă, cu două - trei buzunare a fost şi rămâne bun pentru drumeţii, acoperind aproape toate necesităţile de depozitate. Întruneşte însă şi câteva dezavantaje: greutatea transportată atârnă, trăgând umerii, reglarea fixării pe spate este parţială şi se face din cele două curele late ale umerilor, datorită contactului direct cu spatele favorizează o transpiraţie mărită, inconfortabilă la opriri, poate produce dezechilibrarea drumeţului ca urmare a alunecării laterale a încărcăturii.Rucsacul cu cadru, este o combinaţie care asigură pe lângă facilităţile oferite de cel clasic şi posibilitatea de transport a unor echipamente suplimentare necesare campării: cort, sac de dormit, saltea, pe care un rucsc obişnuit nu le putea cuprinde. De asemenea, permite ca greutăţile mari să le avem în zona umeri - omoplaţi. Reduce dezechilibrarea, ca urmare a alunecărilor laterale prin fixarea cadrului de mijlocul corpului. Reglarea lui este parţială şi se face din cele trei curele late (două pentru umeri şi una la mijlocul corpului). Mai mult, permite montarea unor buzunare suplimentare şi împărţirea pe orizontală a compartimentului central. La acesta poate fi ajustată o distanţă suficientă faţă de spate, care permite circulaţia aerului şi evaporarea transpiraţiei. Atr şi dezavantaje: greutatea este mare, chiar folosind o structură (cadru) de aluminiu; ramâne în contact direct cu partea lombară a corpului, favorizând o transpiraţie mărită.

Page 26: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Rucsacul modern (gen banană) păstrează miniaturizat cadrul, combină cu succes avantajele prezentate mai sus şi conţine elemente suplimentare precum: fixarea greutăţilor mari în zona omoplaţilor; transportul unor echipamente suplimentare în el sau pe el; fixarea pe corp este mult îmbunătăţită datorită centurii care permite o repartiţie a greutăţii şi pe şolduri; faţă de celelalte reglări ale fixării, la acest model apare posibilitatea fixării şi reglării la piept; permite o supraânalţare a compartimentului central, care la rândul lui poate fi împărţit sau nu în funcţie de marimea echipamentului transportat şi permite de asemenea accesul din ambele părţi la interiorul lui; poate avea cuplat un rucsac mic, necesar pentru ascensiuni, care-i măreşte capacitatea de depozitare.Orientativ, greutatea totală a echipamentului de pe noi şi din rucsac (inclusiv acesta), nu trebuie să depăşească 30% din greutatea corpului. Greutatea fiecarui articol în parte de echipament sau aliment trebuie să fie cât mai mică posibil. Pentru a preveni udarea echipamentului şi a alimentelor, acestea se vor ambala şi în pungi de plastic.

Are în schimb şi un neajuns - datorită contactului direct cu o suprafaţă marită a spatelui, perpetuează dezavantajul rucsacului clasic privind transpiraţia. De asemenea o husă suplimentară asigură o siguranţă mai bună în caz de intemperii.Încărcarea rucasucului este o operaţiune importantă care va asigura accesul rapid la echipamente utile, dar şi la o stabilitate ridicată prin distribuirea corespunzătoare a greutăţii. Un rucsac corect echipat trebuie să fie nu foarte greu, cât mai compact şi echilibrat. La echiparea pentru tură dimensiunea rucsacului joacă rol psihologic foarte important, tendinţă fiind în al umple. Astfel pentru a evita acest aspect se va avea în vedere a ajustare a dimensiunilor rucsacului utilizând sistemele de chingi. Eficientizarea echipării/încărcării rucsacului este dependentă de ceea ce ne propunem să facem, de durata turei etc. Câteva recomandări în acest sens, deşi nu există o formulă absolută în în acest sens: indiferent de condiţiile de drum se vor pune lucrurile cele mai grele cât mai aproape de spate; pe teren uşor lucrurile grele se vor aşeza cât mai sus în rucsac, astfel încât greutatea să cadă pe şold, partea corpului care poate preluă mai eficient masa rucsacului; pe teren accidentat împachetarea va fi inversă, lucurile grele cât mai jos, astfel încât centrul de greutate al corpului va fi mai jos, conferindu-i o mai bună stabilitate; întotdeauna în partea inferioară a rucsacului se vor încărca sacul de dormit şi acele echipamente a căror utilitate nu este strict necesară deplasării zilnice; toate chingile se vor strange pentru o compactizare cât mai bună.

Page 27: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Atenţie! Pe munte nu se merge cu bagaje de mână.4. Sacul de dormit accesoriu fară de care nu pot exista campărrile la cort. Sunt de diverse forme, cu diverse umpluturi şi de asemenea de diverse greutăţi. Preţurile de asemenea. Sunt saci de vară, de trei sezoane şi de iarnă/expediţie. Ultimii sunt din puf şi asigură cel mai înalt confort termic. De asemenea etichetele sacilor oferă informaţii despre limita minimă termică pentru care sacul de dormit asigură confort, dar nu la slip ci la fel de bine îmbracat, corespunzător turei de zi.5. Alte materiale necesare (opţiunile se fac în funcţie de sezon): ochelari cu protecţie UV, parazăpezi/jambiere, beţe de schi telescopice, rachetele de zăpadă, colţarii, piolet, trusa de toaletă, kit de reparaţii (ace şi aţă de cusut, de lipit etc), sursă de foc, trusă de tacâmuri, topor mic, lopăţică rabatabilă, lopată de zăpadă, lanternă (preferabil frontală, pentru a avea mâinile permanent libere), fluier, bidonul de apă, aparat foto, acte, bani, telefon. 6. Trusa medicală este un accesoriu necesar şi indispensabil indiferent de sezon. Fiecare işi poate alcătui trusa de prim-ajutor după cum doreşte, ideea este ca aceasta să conţină lucrurile de care avem nevoie într-o situaţie delicată. Aceasta se construieşte în funcţie de afecţiunile de care ştim că suferim, dar şi de frecvenţa mai mare a problemelor de sănătate specifice deplasării în mediul monatn. Ar trebui să conţină după uzul lor:a) de uz intern - Analgezicele (Calmantele) - necesare pentru combaterea durerii, de la uşoare dureri de cap, abcese, până la situaţii mult mai grave (Paracetamolul are acţiune analgezică slabă, efect antiinflamator mult mai slab decat al acidului acetilsalicilic - asprinei, neputand să o înlocuiască; Paracetamolul Sinus pentru răceală; Algocalmin este un analgezic relativ puternic utilizat la combaterea stării febrile uşoare - se găseşte sub mai multe forme - comprimate, fiole, supozitoare, dar pentru dureri acute se recomandă fiole; Aspirina - tamponată, pentru cei care au probleme cu stomacul gen gastrite, ulcer etc sau nu – este analgezic minor, de bază este efectul antiinflamator; Antinevralgic analgezic şi antiseptic prin acidul acetilsalicilic şi paracetamolul pe care il conţine;- Probleme de digestie: Triferment - indigestii; Furazolidon - diarre uşoară; Smecta pentru diarre acută;- Antibiotice - Eritromicina este un antibiotic slab cu spectru larg;- Altele - Gucoza - furnizează energia necesară funcţionării normale a celulelor – previne hipoglicemia şi combate epuizarea; Calciul - (comprimate filmate, comprimate efervescente sau fiole) – necesar persoanelor care au carenţe de calciu; Claritina este un medicament antihistaminic, antialergic; Faringosept sau Strpsils pentru combaterea durerilor din gât.b) de uz extern- Antibiotic local Tetraciclină unguent pentru diverse leziuni cutanate - plăgi, răni, susceptibile de a se infecta;- Analgezic si antiinflamator local Diclofenac unguent sau Fastum Gel etc. sub formă de cremă sau gel, cu aplicare locală, antiinflamator, pentru inflamatii posttraumatice ale tendoanelor, ligamentelor, muschilor si articulatiilor - datorate unei entorse, luxaţii sau contuzii;- Dezinfectant / antiseptic Alcool sanitar - pentru dezinfectarea intrumentarului sau a mâinilor celor care examinează;

Page 28: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

- Apa oxigenată, solutie 3 % şi Rivanol solutie 1% (dezinfectant usor pentru rani deschise, plagi etc);- Betadină, solutie (antiseptic cu spectru larg antimicrobian);- spray pentru calmarea arsurilor solare - comprese sterile şi faşă de tifon;- faşă elastică de 10 cm laţime pentru entorse, imobilizări uşoare, etc;- plasturi pentru diverse tipuri de plagi;- leucoplast de 3 sau 5 cm.;- o penseta, pentru a indeparta eventuale aschii etc;- un garou (care insa se poate improviza la fata locului daca se ajunge acolo);- atele se pot improviza la faţa locului din ceva lemn sau un segment de la beţele de ski învelite în materiale textil ;- ser antiviperin, care însă este greu de procurat datorită duratei mici de valabilitate sau o trusă cu exctractor de venin. Acestea ar putea fi improvizate dintr-o seringă de unică folosinţă prin eliminarea părţii terminale.

Extractoare de venin

Atenţie! Componentele trusei de prim-ajutor, dar şi valabilitatea medicamentelor se verifică de fiecare dată înainte de plecarea în tură, eventual cu cateva zile înainte. De asemenea, cum puţine truse sunt impermeabile, e bine ca plicurile de hârtie, plasturii, carneţelul etc. să fie introduse în prealabil într-o punguţă mică de plastic pentru a preîntampina udarea lor.7. Trusa de orientare constituită din busolă, hartă turistică la o scară cât mai mare şi în curbe de nivel, altimetru, eventual un GPS şi puncte georeferenţiate de pe tarseu obţinute fie de pe liste de trak-uri (puncte georeferenţiate) din site-urile de profil (www.alpinet.org, www.carpaţi.org, etc.) sau prin extragere directă cu ajutorul SIG – urilor folosind hărţi topografice la scară mare georeferenţiate.

Lista nu este exhaustivă, dar bagajul trebuie ajustat corespunzător, multe dintre echipamente având caracter colectiv.

Atenţie! Un rucsac pe care-l ţii în spate acasă poate deveni insuportabil în condiţiile parcurgerii a 15-20 km pe zi.

Alimentaţia.

Pregătirea alimentelor necesare turei trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: să fie bogate în calorii, uşor digerabile, greu alterabile, cu greutate şi volum

Page 29: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

redus. Alimentaţia are un rol de prim ordin în întreţinerea activităţii organismului uman.Prin alimentaţie se asigură reînnoirea substanţelor constitutive ale celulelor din

care este alcătuit corpul uman, precum şi substanţele ce folosesc drept combustibil pentru activitatea complexă a organismului. Aceste substanţe şi anume : proteinele, grăsimile, zaharurile, mineralele şi vitaminele sînt cele cinci elemente din constituţia alimentelor pe care le utilizează organismul. Lipsa sau insuficienţa oricăruia din aceste elemente poate provoca tulburări de diverse grade sau chiar îmbolnăviri. Bineînţeles că acestea nu sunt necesare în cantităţi egale, ci în anumite proporţii.

Proporţionarea alimentelor, a structurii alimentare, pentru a da organismului posibilitatea unei funcţionări optimale, corespunzătoare cu felul activităţii, stă la baza alcătuirii corecte a raţiei alimentare. Alimentarea fundamentată pe astfel de raţii se numeşte alimentare raţională, care are drept scop realizarea echilibrului nutritiv, adică să dea organismului ceea ce îi trebuie şi cantităţile de care are nevoie din fiecare principiu.

Alimentaţia raţională face ca întregul organism al drumeţului să beneficieze de călire şi de dezvoltarea forţelor intelectuale şi fizice. Excesul de conserve, de grăsimi, de condimente, de fructe insuficient coapte şi chiar excesul de dulciuri (atât de necesare activităţii musculare) poate provoca tulburări digestive care să deregleze funcţiile întregului organism. Deci, o primă regulă pentru drumeţie: să nu se facă excese alimentare!

Proteinele (protidele) sunt necesare organismului în primul rând pentru refacerea celulelor uzate din ţesuturi. Raţia zilnică de proteine pentru un drumeţ este de 100—120 g. Proteinele se găsesc în carne, ouă, peşte, lapte şi brânzeturi, precum şi în leguminoasele uscate, ca fasolea şi mazărea. Cerealele le conţin în cantităţi cu mult mai mici.

Grăsimile (lipidele) participă atît la alcătuirea materiei celulare, cât şi la producerea energiei, având o mare putere calorică. Raţia zilnică de grăsimi este de 60—140 g (mai puţin vara, mai mult iarna). Grăsimile se digeră mai greu decît celelalte alimente. Untul proaspăt este cel mai indicat, pentru faptul că se digeră mai uşor.

Glucidele (zahărul şi făinoasele) sunt principalul combustibil al organismului şi în special al muşchilor. În timpul drumeţiei glucidele se consumă mult şi trebuie mereu înlocuite. Sursa principală de glucide o constituie amidonul din cereale (pâine şi paste făinoase) şi din cartofi. Amidonul se digeră uşor, transformându-se în glucoză, iar aceasta trece în sânge, care o transportă la muşchi. Raţia zilnică de glucide este de 400—500 g, dar în timpul eforturilor musculare poate fi mărită până la 10—11g pentru fiecare kg de greutate corporală. Legumele şi fructele conţin procentaje diferite de glucide (5—40%) şi în plus vitamine care uşurează utilizarea lor de către organism. Dintre produsele zaharoase amintim bomboanele, glucoza (tablete), siropurile — sub formă de băuturi răcoritoare — precum şi ciocolata, aliment complex deosebit de valoros în drumeţie.

Mineralele de care organismul are nevoie în mod deosebit sunt: fierul (se găseşte în carne, ouă, vegetale), calciul (în lapte, brânzeturi şi vegetale), fosforul (în gălbenuşul de ou, creier, carne, lapte, fasole, nuci etc.), precum şi sarea (clorură de sodiu), care se găseşte în cantităţi mici în toate alimentele. În cazul transpiraţiilor abundente se adaugă în mod special 10—15 grame de sare pe zi sau se consumă alimente sărate din abundenţă (măsline, murături, scrumbii etc.). În afară de acestea, organismul mai are nevoie de sulf, iod, cupru etc., aflate în cantităţi suficiente în alimentele consumate în mod obişnuit.

Vitaminele trebuie să intre în mod obligatoriu în componenţa raţiei alimentare a

Page 30: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

drumeţului, ca şi a oricărui om. Lipsa sau insuficienţa vitaminelor poate provoca tulburări, micşorează randamentul la efort şi rezistenţa organismului faţă de boli.Vitamina C are un rol deosebit în apărarea organismului faţă de infecţii. Vitaminele din grupul B, şi în special vitamina B1, se adresează sistemului nervos, iar lipsa acestei din urmă vitamine provoacă nevralgii şi scăderea forţei musculare. Vitaminele B şi C contribuie în mod deosebit la întreţinerea randamentului muscular. Deci, în timpul drumeţiei, interesul se îndreaptă spre vitaminele C şi B1 care, pentru siguranţă, se vor putea lua şi sub formă de preparate farmaceutice. Amintim că vitamina B1 se găseşte în cantităţi mici în alimentele obişnuite şi că o sursă mai importantă este drojdia de bere (10 mg la 100 g drojdie). În mod suplimentar se pot lua l—2 comprimate de vitamina B pe zi (10—20 mg). Vitamina C se găseşte în cantităţi mari în extractul concentrat de măceş şi extractul de brad (150—2000 mg la 100 g) şi moderat în: ardei iute şi dulce (100—300 mg/100 g), hrean, bob verde, pătrunjel şi mărar (150— 200 mg/100 g). În cantităţi mici (20—70 mg) vitamina C se mai găseşte în conopidă, usturoi verde, carne, agrişe, spanac, ştevie, roşii, ficat de vită, lămîi, portocale, căpşuni, zmeură, fragi şi varză crudă sau murată. Nevoia zilnică de vitamină C, care în timpul drumeţiei este de 200—400 mg, se poate completa din preparate procurate de la farmacie.

Energia pe care o oferă diferitele alimente, precum şi consumul organismului în repaus sau efort, se măsoară în calorii. Astfel, în mod obişnuit un adult are nevoie zilnic de: l300— l800 de calorii în stare de repaus; de 2500—3000 de calorii în stare de activitate fără eforturi fizice; de 4000— 6000 de calorii în condiţii de activitate fizică intensă. În această ultimă categorie intră drumeţul, în funcţie de greutatea purtată şi de dificultăţile drumului (distanţe, ascensiuni, căţărări etc.). Deci la drum — cum de altfel şi organismul o cere de îndată ce au fost petrecute mai multe ore în aer liber — există poftă de mîncare suficientă şi se mănîncă bine.

Dacă socotim că trebuie păstrat echilibrul între cantităţile de protide, lipide şi glucide — fără a exagera calculul la gram — vom ţine seama ca dintr-o raţie de 4 000 de calării: 17% din calorii să fie date de protide (carne, peşte, brânzeturi, lapte) adică aproximativ 680 de calorii; 17% din calorii să fie date de grăsimi (în special unt, adică încă 680 de calorii, şi 66% din calorii să se asigure prin făinoase (pîine, biscuiţi) şi produse zaharoase (glucoză, zahăr, bomboane), cel mult 100— 150 g pe zi adică restul de 2 640 de calorii.

Dar aproape nu există alimente care să conţină numai proteine, numai glucide sau numai lipide. Alimentele obişnuite sînt complexe, deci grija principală a drumeţului nu va fi să stea cu creionul să calculeze, ci să-şi orienteze în mare alimentaţia, după nevoile organismului despre care am vorbit pînă aici.

Astfel ciocolata, care a mai fost menţionată, este un aliment complex, deosebit de bun pentru drumeţie. O sută de grame de ciocolată oferă organismului aproape 500 de calorii şi în acelaşi timp 20g protide, 21g lipide, 57g glucide, precum şi minerale ca: potasiu, calciu, magneziu, fosfor şi fier.Tabel orientativ privind conţinutul în elemente alimentare şi valoarea calorică a unor alimente:

Alimentul Protide Lipide Glucide CaloriiLapte şi derivateLapte de vacă 3,5 3,6 4,9 68Iaurt 4,5 4,5 3,5 75

Page 31: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Brânză de burduf 28,0 28,0 0,5 377Brânză telemea 20,0 20,0 1,0 272Carne şi derivateCarne de vită slabă 20,0 5,0 0,5 130Carne de vită grasă 18,0 24,0 0,3 297Carne de porc grasă 15,0 35,0 0,3 388Ficat 20,0 5,0 4,0 146Salam (vânătoresc, italian) 20,0 24,0 305Salam de iarnă 30,0 15,0 _ 543Şuncă presată 2-1,0 25,0 - 330OuăOu de găină (integral) 11,0 12,0 0,6 171Gălbenuşul 10,0 32,0 — 363Peşte slab (biban, ştiucă, şalău, lin) 18,0 0,5 __ 78Peşte semigras (crap, chefal, plătică, ciortan,păstrăv) 18,0 3,0 _ 102Peşte gras (somn, cegă, nisetru, scrumbie) 17,0 10,0 _ 170Icre de crap 16,0 3,0 3,0 106GrăsimiUnt 1,0 80,0 0,5 750Slănină sărată şi afumată 10,0 74,0 729FructeMere 0,4 13,3 59Pere 0,4 _ 13,6 59Prune 0,8 _ 16,0 72Caise 0,9 _ 11,1 54Cireşe 0,8 — 16,0 72Struguri 0,8 18,0 80Zmeură 1,4 — 7,0 40Mure 1,1 — 9,0 45Afine 0,8 — 12,1 56Portocale 0,8 — 13,0 62Nuci curăţate 10,7 58,5 13,0 666LegumeCartofi 2,0 0,2 20,0 92Ardei gras 1,5 1,0 5,5 38Roşii 1,0 0,2 4,0 22Castraveţi 0,6 0,3 1,4 8Leguminoase uscateFasole uscată 23,0 2,0 6,0 342Mazăre uscată 26,0 2,0 55,0 358Produse derivate din cerealePâine albă 8,0 1,0 50,0 218Pâine neagră 8,5 1,5 42,0 215Biscuiţi 10,0 10,0 72,0 430DulciuriMiere de albine 0,5 - 80,0 330Marmeladă 1,0 1,5 65,0 211

Consumarea de mari cantităţi de alimente, în special ca volum, chiar dacă prin compoziţia lor ar părea că satisfac cerinţele alimentaţiei raţionale, este contraindicată şi dăunătoare. Astfel, în principiu nimeni, dar mai ales drumeţul, nu trebuie să consume mai multe alimente decît simte că îi sînt necesare, pentru că organismele omeneşti au

Page 32: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

particularităţi ce nu totdeauna pot fi încadrate în calcule. Împărţirea cantitativă a alimentelor pe o zi depinde de programul zilei şi nu de orele de prînz, cină etc.

În general este indicat ca seara să se mănînce mai puţin decît dimineaţa şi decît la prînz, dar în timpul drumeţiei şi mai ales cînd se merge cea mai mare parte a zilei, alimentarea se va putea face la fiecare 2—3 ore, în cantităţi mai mici, în timpul popasurilor şi în aşa fel încît digestia să nu stânjenească mersul, iar stomacul să nu fie îngreuiat. La drum, desigur că nu se pleacă flămând, dar nici cu senzaţia de prea sătul.

Cel puţin o dată pe zi este de dorit să se consume mâncăruri calde sau, în lipsă să se bea ceai. Când are ocazia, drumeţul trebuie să consume lapte, iaurt sau kefir, alimente cu rol favorabil deosebit. La drum este indicat să se ia măsline (sînt sărate şi au valoare calorică ridicată deoarece conţin până la 20% ulei), smochine, biscuiţi şi miere de albine (cu conţinut mare de glucide), jeleuri de fructe (care pe lîngă glucide conţin şi vitamine) şi chiar tablete de glucoza (în loc de zahăr sau bomboane). Consumul de fructe şi zarzavaturi nespălate pune sănătatea în pericol (acestea pot avea pe de microbi sau ouă de paraziţi intestinali). Nu trebuie consumate decît mîncăruri gătite recent, servite fie foarte reci, fie foarte fierbinţi; niciodată cele abia încălzite.

Conservele sînt pentru drumeţ alimente de mare preţ, mai ales pentru drumurile lungi şi cu trasee depărtate de aşezări omeneşti. Trebuie precizat totuşi că mîncarea gătită sau alimentele proaspete sînt totdeauna preferabile conservelor, fiind mai bogate în vitamine şi nemodificate prin procedeele de conservare. În general, conservele vor furniza de preferinţă alimentele cu conţinut proteic ridicat (carne, peşte, lapte), prezentînd şi avantajul aportului de calorii numeroase într-un volum mic. Conservele cu termenul de consum depăşit vor fi aruncate. Cutiile de conserve metalice trebuie cercetate înainte de a fi pregătite ca rezervă pentru drum. Tabla cutiei să nu fie ruginită sau lovită, iar cele două capace să nu bombeze în afară. Cînd cutia este înţepată pentru a fi deschisă, nu trebuie să arunce afară nici lichide şi nici gaze, ci din contră să aibă o presiune negativă. Cutiile bombate, cu gaze sau al căror conţinut are mirosuri străine, ciudate, vor fi aruncate fără prea multă şovăială, pentru că pericolul consumului acestor conserve este foarte mare.Salamurile cele mai rezistente la căldură sînt cele uscate. Ele nu vor fi purtate în sacul de spate mai mult de 24—48 de ore şi vor fi aruncate imediat ce devin lipicioase, zemuiesc său capătă mirosuri străine. Salamurile nu se transportă în cutii ermetice sau în pungi de plastic, pentru că se alterează repede, ci se învelesc în hârtie şi se aşază astfel încât să se ventoleze permanent.

Brânzeturile sărate, uscate sau conservate sînt alterate şi trebuie aruncate când îşi schimbă culoarea, cînd devin sfărâmicioase, cînd capătă mirosuri sau gusturi străine (amar, mucegai). Uneori parte din brînzeturi pot fi recuperate prin înlăturarea straturilor exterioare alterate.

Ouăle de raţă nu vor fi consumate decît după o fierbere de cel puţin 10 minute (în clocot). Nerespectarea acestei reguli expune la toxiinfecţie alimentară. Se deosebesc de ouăle de găină prin culoarea verzuie şi luciul deosebit al cojii. Ouăle sunt cu atît mai vechi cu cît plutesc mai orizontal în apă.

Pericole, accidente, prevenire şi prim ajutor

Practicarea drumeţiei montane supune participanţii unor pericole ce pot genera în anumite situaţii şi accidente. Pregătirea fizică şi psihică, echipamentul, dar şi cunoaşterea

Page 33: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

tehnicilor de deplasare diminuiază probabilitatea ca aceste pericole să declanşeze accidente. Astfel trebuie să cunoaştem sursele şi modul de manifestare a potenţialelor pericole pentru a avea capacitatea de a le preveni prin luarea decizii cât mai corecte. Pericolele naturale ale munţilor nu sunt expresia fatalităţii, ci ele au cauze obiective şi în consecinţă pot fi prevăzute şi în multe situaţii prevenite. Acestea pot fi clasificate în două mari categorii:1. obiective determinate de agresiunea climatică, relief, acumularea de zăpadă, contact cu diferite elemente faunistice;2. subiective cauzate de stare de sănătate precară, lipsa antrenamentului fizic şi psihic, necunoaşterea tehnicilor de deplasare, campare etc., solitarism, bravadă.

Radiaţia solară favorizează deshidratare, eritemul solar (înroşirea, arsura pielii) şi insolaţia, dacă drumeţii nu-şi protejează în timpul deplasării capul. Iarna radiaţia ultravioletă şi albedoul ridicat pot provoca foftoftalmie - „orbirea zăpezilor”. Pentru evitarea acestora se vor utiliza ochelari de soare cu protecţie UV. Simptomatologia insolaţiei include oboseală, slăbiciune, febră, cefalee (dureri de cap), ameţeli sau greaţă si tegumente palide, reci si umede. Pentru diminuarea efectelor se va urmări scăderea temperaturii corporale prin întinderea pacientului la umbră şi răcorirea organismului. Se vor administra lichide, ceaiuri călduţe pentru în vederea rehidratării organismului.

Vîntul asociat cu umezeală, temperatura scăzută, ninsoarea etc. este unul dintre factorii de stres climatic. Poate produce accese de astm, dureri reumatice, senzaţie de iritare, dezechilibrări (foarte periculoase în zonele înguste). Poate cauza producerea avalanşelor, a pietrelor, iar iarna scade temperatura aerului. Protejarea de vânt se face prin adăpostirea sub vânt sau dacă deplasarea este obligatorie prin dublarea echipamentului exterior – pantaloni, jachete, căciuli de protecţie la vânt. De asemenea se va acoperi faţă şi nu se va merge direct către vânt ci în zig-zag. Vîntul recepţionat în faţă crează o senzaţie de sufocare si oboseală.

Ceaţa acţionează asupra fizicului, psihicului şi a orientării în teren. Fiziologic se produce o îngreunare a respiraţiei şi o slăbire a organismului. Psihologic se dau naştere unor stări de nesiguranţă, tensiune nervoasă, dezechilibre psihice cauzate de imposibilitatea observării, orientării şi recunoaşterii terenului. Accidentele fizice nu sunt departe de asemenea stări. În situaţiile dificile se recomandă bivuac până la ridicarea ceţii.

Furtunile se declanşează relativ brusc şi sunt însoţite de vânt puternic, precipitaţii torenţiale, grindină şi fenomene orajoase. Cumulate sunt cauza multor accidente montane cauzate de alunecări, descărcări electrice, viituri, loviri fizice cauzate de grindină sau desprinderi de pietre. Pe timpul iernii furtunile favorizează declanşarea avalanşelor, Scăderea temperaturii produce degerături. Evitarea acestora se poate face printr-o informare continuă asupra previziunilor meteorologice prin intermediul surselor media sau în mod direct. Pe timpul verii prevestirea furtunilor ne va obliga să părăsim creasta, ţancurile, stâncile şi copacii izolaţi pentru a nu fi expuşi trasnetelor.

Temperaturile scăzute pot agrava starea accidentaţilor, a drumeţilor în staţionare prin degerături, scăderea generală a temperaturii corpului, apariţia unor tulburări organice specifice. Degerăturile apar ca urmare a expunerii tegumentelor la temperaturi foarte scăzute. Dezvoltarea lor depinde însă nu numai de temperatura ci şi de durata expunerii la frig, gradul de umiditate, curenţii de aer, de eventuale boli preexistente etc. În cazul expunerii la frig, regiunile cel mai frecvent afectate sunt extremităţile - picioare, mâini,

Page 34: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

urechi, nas. Ca măsură de intervenţie se recomandă reîncălzire generală a corpului, care trebuie să se producă treptat către temperaturi de 35-36°C. Răcire generalizată a organismului se manifestă iniţial prin frisoane, dureri la ceafă, crampe şi blocaje musculare. Ulterior apare o stare de somnolenţă care dacă nu este depăşită devine fatală.

Căderile de pietre devin un real pericol asupra drumeţilor organizaţi pe grupuri mari. Acestea se pot produce fie natural determinate de vânt, zăpadă, dezgheţ, trasnet, torenţi, trecerea animalelor, fie antropic, datoriă imprudenţei. Dacă declanşarea nu poate fi evitată, deplasarea pietrelor va fi avertizată prin semnalul „pietre”, astfel încât cei ce sunt în ascensiune să fie preveniţi şi să acţioneze în consecinţă.

Zăpada sub influenţa pantei, grosimii, vântului, temperaturii poate declanşa accidente prin mascarea crevaselor, ruperea cornişelor, a podurilor sau prin declanşarea avalanşelor.

Cornişele reprezintă acumulări de zăpadă formate „sub vânt” prin consolidarea zăpezii transportate de către viscol la nivelul crestei. Asemenea unui arc de pod, cornişa se poate rupe sub greutatea trecătorului şi poate declanşă pe versantul de sub creastă o avalanşă. Podurile de zăpadă acoperă fisuri morfologice sau în masa unui gheţar.

Avalanşele reprezintă desprinderi şi deplasări de la partea superioară a versantului a unor mase mai mari sau mai mici de zăpadă, care pot surprinde trecătorii. Producerea avalanşelor poate fi prevăzută în principiu prin analiza condiţiilor meteorologice foste şi prezente în raport cu momentul deplasării. Panta, încălzirea, ploaia, ninsoarea, o supraîncărcare exterioară (prin trecerea unui turist, animal) şunt tot atâtea cauze care singulare sau combinate pot favoriza declanşarea avalanşelor. Grosimea stratului de zăpadă favorabil producerii acestui fenomen este de minim 30 cm. Zăpada pulver poate sufoca persoanele surprinse, zăpada umedă sau firnul prin densitatea foarte mare poate provoca agresivităţi fizice. Uneori lovirea de roci, copaci sau alte corpuri dure poate fi fatală celui surprins de către o avalanşă. Intervenţia rapidă poate duce la salvarea accidentatului. Pentru facilitarea acesteia la trecerea prin zone expuse trebuie sa avem totdeuna cordelina de avalanşă sau un emiţător-receptor.

Animalele. Muşcătura de câine, lup, şobolan sau orice animal sălbatic cu sânge cald prezintă, în primul rînd, pericolul de a transmite turbarea. Rana va fi imediat spălată din abundenţă şi îndelung cu apă şi săpun, apoi dezinfectată şi pansată ca orice altă rană. Grija principală, însă, este ca în cel mai scurt timp după muşcătură de animal domestic necunoscut (ori care nu poate fi supravegheat) sau de orice animal sălbatic, cel muşcat să se prezinte la medic, care va decide asupra tratamentului.Muşcătura de şarpe veninos trebuie tratată cu o urgenţă şi mai mare. Mai întâi se vor identifica urmele dinţilor, care apar de obicei ca două puncte înţepate la distanţă de câţiva milimetri unul de altul. Cel muşcat va fi imediat imobilizat (mişcările trebuie limitate la minimum). Deasupra muşcăturii se va aplica o legătură strînsă (cu un garou), se va spăla bine locul cu apă şi săpun, apoi peste cele două înţepături se va aplica extractorul sau se suge locul muşcat cu gura (dacă cel ce face operaţia nu are răni în gură). Dacă muşcătura este de viperă se va organiza imediat transportul celui muşcat şi se vor Salvamontul prin orice mijloace (telefon, radio de la punctele meteorologice) pentru ca bolnavul să primească în cel mai scurt timp tratamentul cu ser antiviperin. Legătura braţului sau a piciorului nu va dura mai mult de 15' (pentru a nu se pune în pericol acea parte a corpului prin neoxigenare). Garaoul se va aplică puţin mai sus de locul precedent. Tot timpul, celui muşcat i se va da să bea lichide. Nu se va da alcool!

Page 35: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Drumeţul singur, muşcat de şarpe, trebuie să ştie că, de cele mai multe ori, primele măsuri sînt suficiente, dacă sînt executate cu calm şi hotărît. Staţi imediat pe loc şi aplicaţi primele măsuri; nu va agitaţi şi nu alergaţi; numai după ce aţi făcut totul, îndreptaţi-vă cu pas liniştit spre cabană sau primul grup de oameni.

Ursul ca orişice alt animal evită contactul cu omul. Însă ocozional acesta se poate produce. De cele mai multe ori acesta poate fi indiferent, dar există situaţii în care agresivitatea lui nu poate fi evitată: surprinderea ursului la masă, a ursoaicei cu pui, a ursului rănit. Pe potecile înguste de munte este bine să ne semnalăm frecvent prezenţa cântând, discutând etc. Animalele vor fi avertizate astfel de apropierea noastră. În taberele de corturi mâncare nu se va ţine în interior ci suspendată cu ajutorul unei frânghii de o creangă greu accesibilă. Prezenţa unui foc şi a unui planton poate fi utilă, dar nu capitală. Ursul ca orice animal este imprevizibil şi impredictibil. Orice sfaturi privind atitudine omului la întâlnirea neaşteptată cu ursul sunt inutile. Cert este că nu trebuie să întoarcem spatele şi s-o luăm la fugă. Toate victimile lumii animale procedează la fel. Se va încerca o retragere activă (vorbind, gesticulând lent) sau ocolire. Dacă sunteţi în grup concentrarea membrilor este foarte utilă – dimensiunea este hotărâtoare. Dominator este organismul cel mai mare, faţă de care orice alt organism va acţiona cu precauţie.

Accidentele a căror cauze sunt exclusiv umane sunt mai frecvente decât cele din categoria cauze obiective.

Deficienţele fizice determinate de oboseală acumulată anterior deplasării pe munte pot fi accentuate de greutăţile impuse de altitudine, starea vremii, lungimea traseului. Consecinţele sunt epouizarea fizică şi imposibilitatea terminării traseului cu repercursiuni şi asupra echipei.

Deficienţele psihice sunt de cele mai multe ori latente. Acestea pot fi incompatibile cu turismul montan sau în cel mai bun caz pot fi educate. Emotivitatea excesiva, frica, dar şi opusul ei – îndrăzneala nelimitată, pot opaciza gândirea logică determinând accidente monatne.

Frica se manifestă în general la turiştii care vădesc o emotivitate excesivă. Poate fi provocată de un pericol real sau imaginar şi care determină dereglarea mişcărilor, nesiguranţă, comiterea imprudenţelor. Prin intensificarea ei se ajunge la strea de stres. Când frica depăşeşte limitele psihicului şi începe să se manifeste violent se poate ajunge la starea de panică, periculoasă pentru întreaga echipă. De regulă această stare poate fi depăşită prin antrenamete progresive.

Îndrăzneala excesivă se manifestă în general la tineri, la cei ambiţioşi, orgolioşi, îngâmfaţi sau la timizii care caută să se defuleze. Asociată de cele mai multe ori cu pregătirea insuficientă este cauza producerii a numeroase accidentări.

Lipsa concentrării, neatenţia, determinată de oboseala fizică sau psihică, în condiţii meteo grele sau a altor cauze obiective, este alt motiv cu consecinţe asupra securităţii turistului.

Insuficienţa cunoştinţelor şi a antrenamentului se manifestă în mod special la grupurile de drumeţi improvizate ale căror obiective sunt de cele mai mult superioare gradului de antrenare, echipare, capacitate la efort sau cunoaştere a imprevizibilităţii muntelui.

Lipsa de disciplina consecinţă a înţelegerii greşite a libertăţii în cadrul unei echipe de drumeţi este o altă căuză care poate avea finalităţi neplăcute. Este foarte bine ca la organizarea unei echipe pentru parcurgerea unui itinerar montan să se stabilească foarte

Page 36: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

clar locul şi rolul fiecăruia în respectiva structură. Cel mai experimentat va fi conducătorul grupului şi acesta va lua deciziile importante pentru grup. Trebuie să acţioneze echilibrat, democratic şi nu ca o persoană care se află în posesia adevărului absolut. În această situaţie echipa trebuie să respecte deciziile luate.

Rătăcirea este frecventă pe munte, cauzele fiind multiple, atât obiective cât şi subiective. Se poate transforma într-o situaţie dificilă dacă echipamentul nu este corespunzător, dacă nu suntem capabili să ne orientăm utilizând harta sau morfologia terenului etc.

Echipamentul necorespunzător , nepotrivit, necontrolat, nereparat poate conduce la situaţii anevoioase nu de puţine ori finalizate cu accidente. Cauzele cele mai frecvente care determină accidente ca urmare a echipamentului sunt: îmbrăcămintea şi încălţămintea necorespunzătoare (lipsa mănuşiloe, căciulii, fularului, ghete nepotrivite cu tălpi uzate, rucsaci neechilibraţi, colţari neascuţiţi, lipsa ochelarilor etc), echipamentul de alpinism uzat, corturi fără izolaţie termică sau foarte fragile.

AccidenteDin cauza schimbării bruşte a regimului alimentar şi din cauza pierderilor mari de

lichide prin transpiraţie, foarte adesea, în primele zile ale drumeţiei, apare constipaţia. Desigur că neplăcerile acestui mic incident pot fi rezolvate cu un drajeu laxativ. Semnalăm însă drumeţului că trebuie să ia imediat măsuri mai ample de combatere a constipaţiei, deoarece indirect ea va deregla buna funcţionare a organismului, va face să scadă randamentul neuromuscular şi buna dispoziţie. Măsurile constau în creşterea consumului de dulciuri (zahăr), pentru a uşura fermentaţia intestinală şi creşterea consumului de fructe cu coajă şi a vegetalelor, care conţin o cantitate mare de substanţe nedigerabile şicare pot amplifica mişcările peristaltice ale intestinului.

Intoxicaţiile alimentare sunt datorate consumului de alimente alterate. Alimentele cu risc mare sunt: preparatele din carne tocată (micii), din lapte, din ouă, pateul, conservele de legume şi cele de carne în sosuri tomate. E de preferat pâine uscată şi apa de izvor decât o toxinfecţie. Primele semne apar după 3 – 16 ore şi constau în greaţa, vărsături, colici, diaree, transpiraţie, dureri de cap cu sau fără febra. Celui bolnav i se vor provoca vărsături, apoi i se va da carbocif. Febra se va trata cu biseptol. Pierderea de apă din corp se va compensa cu ceaiuri de mentă şi muşeţel, neândulcite. Se va consulta un medic.

Febra reprezintă o creştere a temperaturii corpului peste cea normala (37o C). De obicei este precedată de frisoane (senzaţia de frig şi tremurături). Ea constituie semnalul de alarmă pentru o infecţie pătrunsă în organism. Bolnavul va sta culcat, la adăpost şi i se vor aplica comprese cu apă rece pe frunte şi piept sau frecţii cu carmol pe spate. Dacă temperatura corpului creşte (aproximativ 39 – 40 o C) se va începe un tratament contra infecţiilor cu un antibiotic (biseptol). Alimentaţia va fi în general lichidă pentru a compensa deshidratarea - multe ceaiuri îndulcite, cu lamâie. Dacă febra nu cedează într-o zi şi se menţine ridicată, trebuie urgent consultat un medic. Algocalminul este un antipiretic rapid si eficace.

Înghetul (hipotermia) este o răcire generală a corpului. A nu se confunda cu degerătura. Vântul, alunecarea în lacurile montane, hainele ude, lipsa de mişcare, altitudinea, combinate cu consumul de tutun şi alcool predispun la îngheţ. Se va incerca iyolarea termica a celui îngheţat. Se va reâncălzii progresiv prin introducerea într-un sac de dormit cu o persoană sănătoasă. Nu se recomandă încalzirea la foc deoarece este

Page 37: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

neuniformă si produce necroze. Victimei i se vor da lichide calde, îndulcite. Dacă există degerături se vor trata ca atare, iar în cazul tulburărilor de respiraţie se va face reanimare respiratorie „gură la gură".

Durerile musculare apar după o ascensiune mai grea la persoanele neantrenate. Pentru a scăpa de această neplacere se vor pune muşchii în repaus activ, se vor aplica comprese calde, se va face masaj uşor cu carmol şi se va administra şi o aspirină (tamponată). E de preferat ca după un efort mare sa nu ne aşezăm imediat jos în repaus, ci să mai continuăm mişcarea uşor, chiar pe loc.

Contuziile sunt leziuni ale pielii datorate lovirii sau strivirii la care nu apar răni deschise sau hemoragie. Pe lânga durere şi umflatură se produce şi o învineţire a pielii. Pe zona lovită, strivită se vor aplica comprese cu apă rece sau soluţie cu pastile Burow. Calmarea durerilor se va face cu antinevralgic sau algocalmin.

Crampele musculare se întâlnesc la muşchii membrelor. Ele apar în urma unui efort intens sau brusc. Dacă muşchiul contractat ramâne blocat se va pune o compresă caldă şi se va masa uşor. Calciul şi dulciurile favorizeaza “hrănirea” muşchilor prevenind crampele.

Degeraturile apar la picioare, mâini, nas, urechi, ca urmare a expunerii îndelungate la frig a corpului. Părţile îngheţate se vor încalzi treptat prin introducerea membrului degerat în apă de baut la care i se creşte treptat temperatura pâna la cea suportată de cotul mâinii. Frecţiile uşoare cu spirt sanitar au acelaşi efect. Se va pansa steril. Iarna, la drum se va evita consumul de bauturi alcoolice, deoarece efectul caloric (de încalzire) este înşelator şi de scurtă durată. Degetele, nasul, urechile, unse cu o soluţie a cărei compoziţie este: o parte glicerină şi două parţi camfor, înlătură degerarea lor. Picioarele frecate cu sare umedă evita degerarea. La drum lung se va evita transpirarea picioarelor şi utilizarea timp îndelungat a îmbrăcăminţii netranspirabile.

Epistaxisul (curgerea sângelui din nas) poate fi cauzată de lovire sau după un efort intens în sezonul cald. În general hemoragia se opreşte singură daca accidentatului i se vor pune comprese reci la rădăcina nasului (lângă ochi) şi va sta culcat, sau i se vor introduce în nara sângerândă un tampon de tifon. Sângerările mici şi repetate vor fi tratate cu calciu şi vitamina C.

Fracturile nu pot fi tratate decît în spital. Transportul la spital trebuie făcut cît mai repede şi în aşa fel încît bolnavul să fie cît mai puţin zdruncinat sau legănat. Locul fracturii trebuie, în primul rînd, imobilizat cu atele (scîndurele sau beţişoare), după ce a fost învelit uşor în pansament. Atelele trebuie astfel aşezate încît să nu apese asupra locului fracturii, iar capetele lor să depăşească articulaţiile osului rupt (pentru antebraţ atelele se fixează mai sus de cot şi mai jos de articulaţia pumnului).Transportul pe targa trebuie făcut în aşa fel încît bolnavul să stea orizontal, iar paşii celor ce duc targa vor fi potriviţi (cînd cel din faţă păşeşte cu dreptul, cel din spate va păşi cu stîngul) pentru a evita legănarea.

Luxaţiile sînt ieşiri ale capetelor oaselor din articulaţii. Se face imobilizarea articulaţiei (cu atele), se pun comprese reci şi se transportă bolnavul la medic. Pentru luxaţiile de umăr, cot sau şold, încercările nereuşite (fără cunoaşterea mişcărilor ce trebuie executate pentru fiecare caz în parte) pot agrava luxaţia. Pentru luxaţii ale degetelor se vor încerca tracţiuni în lungul lor (întinderea articulaţiei). Compresele reci se vor continua şi după repunerea oaselor la loc. Drumeţul care a suferit luxaţii sau entorse recente ale membrelor inferioare va pleca la drum cu o faşă strînsă în jurul articulaţiei

Page 38: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

slăbite (genunchi, gleznă). Luxaţia este deseori prevenită prin purtarea unei încălţăminte care strînge bine glezna (articulaţia cea mai expusă).

Entorsele (scrîntiturile) sînt răsuciri sau luxaţii incomplete, fără ca oasele să părăsească locurile articulaţiilor, dar cu întinderea sau ruperea unor ligamente. Entorsele uşoare se tratează cu comprese reci şi înfăşurarea strînsă a articulaţiei (glezniere, genunchiere). Entorsele mai complicate trebuie tratate de medic.

Leşinul este o stare de rău general, cu pierderea cunoştinţei. Bolnavul va fi descheiat la haine în poziţie culcată, va fi stropit uşor pe faţă, gît şi piept cu apă rece, pălmuit uşor peste obraz (dacă este în cabană sau loc închis, se vor deschide ferestrele să intre aer curat). Dacă are faţa roşie se va pune ceva sub cap şi umeri pentru a-1 ridica, iar dacă e palid nu i se va pune nimic sub cap. Se întoarce capul pe o parte, se opreşte hemoragia (dacă există). Cînd bolnavul se trezeşte din leşin i se dă cîte puţină apă rece sau îndulcită, ori cafea.

Hemoragia pune uneori viaţa accidentatului în pericol şi pentru acest motiv trebuie acţionat repede în scopul de a o opri sau micşora.Oprirea sîngelui se face :— prin pansament strîns (în rănile uşoare) ;— prin apăsarea arterei din care curge sîngele direct în rană sau deasupra ei;— prin aplicarea presiunii cu ajutorul unui dop sau legătură strînsă. În acest caz, legătura nu trebuie să dureze mai mult de 10 minute, după care va fi slăbită şi mutată mai sus, pentru a permite unei cantităţi de sînge să treacă şi să hrănească celelalte ţesuturi.

Plăgile de orice fel produse prin înţepare, zdrobire, tăiere, muşcătura, rănire, arsură se tratează identic: se va opri hamoragia, se va dezinfecta rana şi se va pansa steril.

Raul de munte (de înaltime) se datorează scăderii presiunii atmosferice. În acest caz se va încetinii ritmul de mers. Celui bolnav i se va lua rucsacul din spate şi i se va da cofeina. Dacă măsurile nu sunt suficiente se va face o pauza.

Rosaturile, datorate încăltămintei necorespunzatoare sau ciorapilor, se vor dezinfecta, după care se aplică un praf de sulfamidă, biseptol sau antibiotic si un pansament steril. Băşicuţele se sparg cu un ac (sterilizat) fără a se îndeparta pielea.

Atentie! Nu se va lua niciodata o încaltaminte nepurtata, pentru o drumetie la munte !

Descarcarile electrice datorate trăsnetului produc arsuri grave şi electrocutări cu oprirea respiraţiei şi a inimii. Victimei i se va face reanimare cardiorespiratorie timp îndelungat, apoi se vor trata arsurile.

Urticarea (blândele) apar sub forma de eruptii rosietice la suprafata pielii si provoaca mâncarimi puternice. Se pot datora: alimentelor, medicamentelor, întepaturilor de insecte, transpiratiei dupa efort în caldura sau frig. Mâncarimile se combat cu spirt sau pudra mentolata; apoi se maseaza cu fluoncinolon. Se recomanda calciu si vitamina C.

Vertijul (ameţeala înalţimilor) se manifestă prin repulsia sau atracţia faţă de golul prăpastiei. El apare la persoanele lipsite de antrenament. Insuflându-le încredere şi distragându-le atenţia în zona periculoasă, teama dispare. Este de preferat însă a evita astfel de situaţii prin cunoaşterea problemelor fiecărui membru încă din faza pregătirii turei.

Având în vedere accidentele care se pot produce pe munte, într-o drumeţie e bine să nu se plece niciodată de unul singur, iar trusa de medicamente să nu lipsească din nici un rucsac.

Page 39: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Persoanele suferinde (bolnavii cronici) de diferite afecţiuni, care-şi cunosc boala, vor avea obligatoriu asupra lor medicamentele specifice necesare şi vor înştiinţa acest lucru din faza de organizare.

Proceduri de reanimare respiratorie şi cardiacă.

Pentru reanimarea respiratorie accidentatul se descheie la gât şi piept (chiar dezbrăca vara), astfel încât cavitatea toracică (pieptul) să fie liberă. Cu degetele i se va curăţa gura de pamânt, vărsături, mucozităţi. Sub spate i se pun hainele împăturite în aşa fel încât pieptul să fie mai ridicat decât capul. În cazul drumeţiei în doi pe munte, cel care face reanimarea se aşează în genunchi la capatul colegului accidentat, îi apucă braţele şi le duce lateral şi în sus (de o parte şi de alta a corpului). În acest timp toracele se destinde şi aspirş aer în plămâni. Apoi braţele se duc înapoi astfel încât antebraţele să fie aşezate pe pieptul accidentatului, apăsându-le moderat. Prin apăsare aerul este expulzat. Se reia procedeul în ritm de 16 – 18 mişcări pe minut.

Pentru reanimarea cardiacă accidentatul se aşează pe spate direct pe sol, cu picioarele mai sus decât restul corpului pentru ca sângele să se scurgă (natural) spre inimă şi cap. Mai eficientă este reanimarea făcută de două persoane concomitent: primul se va ocupa de respiraţia gură la gură, introducând în gura accidentatului aer din plămânii săi, în acelaş ritm ca mai sus, iar al doilea va masa prin apăsare cu palmele, aşezate încrucişat una peste alta, treimea inferioară a osului stern, în jos, cu grijă, puternic dar nu forţat, pe cutia toracică până când aceasta se turteşte cu 3 – 4 cm, pentru a pompa sângele din inimă. Apoi mâinile se retrag pentru ca inima să se reumple cu sânge. Se procedează în acest fel de 70 de ori pe minut până accidentatul îşi reia pulsul.

În cazul căderii de pe stâncă se va încerca remanierea cât mai rapidă a accidentatului. Toate mişcările cu accidentatul trebuie să se facă cu grija şi fără mişcări bruşte. Cele dintâi măsuri de prim ajutor constau în controlarea existenţei respiraţiei şi a bătăilor inimii chiar dacă aparent accidentatul pare decedat. După revenirea funcţiilor vitale ca urmare a procedurilor descrise mai sus, se vor opri hemoragiile şi se vor pansa rănile în ordinea mărimii lor. În final se vor aborda fracturile, luxaţiile şi entorsele. În paralel cu aceste acţiuni va fi avertizat serviciul Salvamont şi Ambulanţa prin apelare la numărul unic de telefon 112.

3.2 Alpinismul

Alpinismul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, desemnează orice activitate recreativă sau sportivă care are ca scop ascensiunea în munţi. Termenul iniţial vine de la ascensiuni în munţii Alpi. Ulterior, pe măsura evoluţiei activităţii, termenul "alpinism" s-a nuanţat doar pe intinerarii greu accesibile, ce necesită tehnică, echipament şi experienţă corespunzătoare. Alpinismul implică, în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai

Page 40: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

mici sau mai mari de risc, datorită naturii traseelor care pot fi deseori o combinaţie de pasaje de stâncă, zăpadă sau gheaţă, cu factorii de risc incluşi.Activitate derivată din iniţiala ascensiune a munţilor înalţi , alpinismului actual i se identifică diverse ramuri: alpinismul clasic (mountaineering), căţărare pe stână (climbing), căţărare la mare altitudine, escaladă sportivă, căţărare pe gheaţă (ice climbing), bouldering (căţărare la mică altitudine utilizând mişcări tehnice ce nu pot fi utlilizate în mod uzual datorită riscurilor ridicate, în căţărarea de altitudine) , căţărare pe suprafeţe artificiale. Credem de fapt că practicarea alpinismului actual se face pe două direcţiii: a alpinismul clasic, ascensiunea în domeniul alpin cu scopul atingerii unor vîrfuri în care modalitatea principală de deplasare este mersul şi în care se folosesc artificii tehnice pentru depăşirea în deplină siguranţă a sectoarelor dificile. De regulă aceste ascensiuni sunt de durată şi presupun echiparea cu materiale care să asigure autonomie depalsării. Se pot face vara dar şi iarna cu menşiunea că munţii înalţi pot oferi ambele sezoane într-o singura ascensiune. Astfel limita zăpezilor perene în zona ecuatorială este aproximativ 5000 de m, iar în zona temperată de cca 3000. a căţărării, care are drept scop escaladarea unor sectoare abrupte/pereţi folosind resursele umane proprii şi tehnici bazate pe forţa şi mobilitatea organismului, asigurat prin intermediul unor echipamente specializate sau nu, ce se derulează pe intervale scurte de timp. Aici pot fi încadratetoate formele de căţărare enumerate mai sus.De asemenea alpinismul poate fi practicat pe orice fel de suprafaţă naturală – rocă, gheaţă sau zăpadă, căţărarea se face doar pe primele două cu anumite restricţii la tipul de rocă. Aceasta nu trebuie să fi friabilă. Rocile pe care recomandată căţărea sunt: sedimentare – calcarele, dolomitele şi gresiile, rocile vulcanice compacte (granite, bazalte), unele roci metamorfice – gnaisele. Se recomandă a se evita: conglometarele şi şisturile cristaline, datorită friabilităţii lor.Echipamentul minim pentru practicarea alpinismului, constă în:1. coarda reprezintă cel mai important material tehnic, de calitatea şi folosirea ei corectă depinzând securitatea şi viaţa membrilor echipei. La achiziţionarea unei corzi, unul dintre principalele criterii este eticheta UIAA / IMCF (Union Internationale des Associations D'Alpinisme/International Mountaineering and Climbing Federation) care atestă faptul că produsul respectiv respectă normele de calitate şi securitate. Astfel acestea pot prezenta următoarele caracteristici: diametre care variază între 9 şi 12 milimetri, lungimi de 50 – 60 metri; forţa de şoc maximă suportată între 9.000-10.000 N (~920-1.000 Kg.), alungirea statică variază între 6,5-8%, numărul minim de căderi normate este de 6. forţa de rupere este de minim 25.000 N (~2550 Kg.), greutate de 65-77 g/m. Intreţinere: coarda trebuie tratată cu blândeţe, nu trebuie călcată cu piciorul, trebuie ferită de muchii ascuţite, de căderi de pietre, de murdărie şi de căldura excesivă. Coarda nu se spală cu detergenţi, ci doar cu apă călduţă, uscându-se la aer, în bătaia vântului. Din familia corzilor aparţine şi cordelina. Accesoriu indispensabil, ea este folosită în foarte multe momente ale activităţilor alpine: la pregătirea unui rapel (prin consolidarea a două pitoane), la acţiunile de salvare (prin confecţionarea unor noduri de blocare Prusik), la trasul rucsacului în pasajele dificile (hornuri, surplombe), etc. Totuşi, trebuie avută o mare grijă, deoarece rezistenţa cordelinei este mult mai mică decât cea a corzii. În general rezistenţa este de 200-400 Kg;

Page 41: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

2. încălţămintea. Se folosesc espadrile speciale pentru căţărare, cu caracteristicile tehnice următoare: talpă flexibilă, foarte bună aderenţă la stâncă, greutate redusă, formă ergonomică adaptată după laba piciorului. Acestea se achiziţionează de obicei cu un număr mai mic decât cel normal, astfel încât să strângă puţin. De asemenea espadrilele trebuie să se închidă bine pentru a evita pierderea lor în timpul escaladei. Pentru alpinism, în lipsa espadrilelor se folosesc bocanci cu talpa rigidă (Vibram, Contragrip) care trebuie să corespundă perfect piciorului. Bocancii sunt foarte apreciaţi pentru turele cu pasaje artificiale, unde se merge mult la scăriţe;3. hamul este confecţionat din chingă de cel puţin 5 cm. lăţime. Anumite modele sunt prevăzute cu cureluşe pentru reglarea şi ajustarea în funcţie de grosimea piciorului, aceste modele numindu-se hamuri reglabile. Mărimile variază în funcţie de lungimea taliei (L-XXL) iar greutatea hamului este de aproximativ 300-400 g. Hamul trebuie să corespundă perfect cu dimensiunile utilizatorului. La achiziţionare este recomandabilă o probă în suspensie. Dacă jenează în părţile laterale ale corpului înseamnă că hamul este prea mare. Hamul trebuie bine strâns pentru a repartiza uniform efortul în caz de şoc. Modelele omologate de UIAA sunt cele mai recomandate;4. carabinierele se confecţionează din dur-aluminiu. Forma uzuală este cea trapezoidală, care evită încărcarea clapetei. Conform normelor UIAA sarcina de rupere minimă a unei carabiniere este de 20 KN pe direcţia axei longitudinale şi 7 KN pe direcţia axei transversale. Pentru a se evita deschiderea involuntară a clapetei se folosesc carabiniere cu filet. Ele îşi găsesc utilizări la dispozitivele de asigurare şi la rapel. Greutatea variază între 55-90 g;5. optul de rapel este folosit ca dispozitiv de frânare prin frecare la coborâre, dar şi pentru asigurare în trasee. Se confecţionează din dur-aluminiu anodizat (rezistenţă sporită la frecări) şi are multiple forme (normal, cu urechi, dreptunghiular) şi grosimi. Greutatea sa este de aproximativ 100 g. Anumite modele sunt tratate pentru a se încălzi mai greu la frecările cu coarda. Orice model ar fi, după rapel trebuie îndepărtat cât mai rapid de pe coardă pentru a evita deterioarea ei din cauza căldurii excesive;6. buclele folosesc la prelungirea lanţului de asigurare în scopul micşorării forţelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele sau prin prezenţa unghiurilor datorate schimbărilor de direcţie pe linia traseului;7. casca este un obiect foarte important în practicarea alpinismului, rolul ei fiind de a absorbi maxim de energie, deformându-se până la rupere, cu respectarea valorilor de şoc impuse prin normele UIAA. Numeroase accidente s-au produs datorită pietrelor prăvălite din zonele superioare ale traseelor iar altele se produc prin lovirea capului de stâncă în timpul căderii necontrolate (ruperea unei prize, ieşirea pitonului, etc.)În prezent ne stau la dispoziţie modele omologate cu greutatea între 250 şi 500 g, cu o bună ventilaţie, poziţionate stabil pe cap, cu chingi de legătură sub bărbie şi la ceafă;8. Dispozitivul Gri-Gri - acest dispozitiv reprezintă cea mai sigură metodă de asigurare în acest moment. Omologat de UIAA, Gri-Gri-ul se blochează automat la şoc şi rămâne blocat suportând sarcini de până la 9 KN. În momentul când se depăşeşte această valoare critică a rezistenţei echipamentului şi a corpului uman începe să scape coarda permiţând celui ce asigură să oprească căderea prin frânare cu mâna. Întrucât solicită destul de puternic pitoanele, Gri-Gri-ul nu este recomandabil în traseele pitonate clasic ci în cele pitonate cu spituri (pitoane forate). Deci domeniul exclusiv de utilizare este escalada sportivă.

Page 42: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

9. Săculeţul pentru carbonatul de magneziu - este acel praf care asigură aderenţă sporită mâinilor în pasajele dificile de escaladă sportivă, se poartă într-un săculeţ specific. Acesta se confecţionează din materiale textile impermeabile şi are diferite forme şi modele ergonomice. Săculeţul trebuie să fie dotat cu cureluşă de închidere pentru a nu permite intrarea umezelii în contact cu carbonatul de magneziu (în caz de ploaie). Totodată săculeţul trebuie închis pentru a preveni pierderea carbonatului de magneziu în momentele când căţărătorul stă aşezat pe platforma de regrupare. Opţional, unele săculeţe sunt prevăzute cu o centură ajustabilă sau cu o minicarabinieră pentru hamurile dotate cu o ureche specială de prindere a săculeţului.

Alpinismul în România se poate practica în toate masivele ce depăşescă 1800 m, altitudine care marchează aproximativ baza inferioarăa etajului subalpin în Carpaţi. Lipsa zăpezilor perene încadrează însă mai toate traseele alpine de vară mai mult drumeţiei. În sezonul hivernal opţiunile pentru alpinism sunt variate:- în Carpaţii Orientali – Munţii Rodnei, Maramureşului, Suhardului, Calimani;- Carpaţii Meridionali aproape în totalitate, doar mici excepţii – sudul grupei Făgăraşului (Munţii Ghiţu, Frunţii şi Cozia), M-ţii Vâlcanului din Grupa Retezat-Godeanu.Căţărarea se poate practica în toţi munţii României, acolo unde caracteristicile geologice şi morfologice o permit.

3.3 Ciclismul montan

Cicloturismul montan este o activitate turistică de recreere, în care deplasarea și vizitarea obiectivelor turistice se face pe bicicletă. Între drumeţia montană şi cicloturismul montan este o legătură foarte strânsă. Distanțele pot varia considerabil în funcție de traseul ales, de la câteva ore la câteva zile. De asemenea şi nivelul de dificultate. Turiștii pot acoperi zilnic între 30 și 150 de km într-o zi. În Romania cicloturismul montan este practicat de relativ puţin timp, dezvoltarea sa fiind dependentă de apariţi pe piaţă a unor biciclete corespunzătoare numite montanbike. Acestea sunt biciclete proiectate pentru a fi utilizate pe terenuri dure, nepavate, având ghidon drept, schimbătoarele de viteze pe ghidon, cauciucuri late şi suspensii (amortizoare) pentru absorbirea şocurilor. Sunt mult mai lente decât bicicletele de şosea, dar în acelaşi timp mult mai rezistente. Montanbike-urile se comportă bine în orice situaţie, pe orice teren. La începuturi montanbike-urile au fost fabricate având cadrul şi geometria asemănătoare cu cea a unei biciclete de şosea, dar ulterior acestea au devenit mai specializate pentru a rezista unui stil mai agresiv de rulare. Aceste biciclete moderne pot avea 21, 24 sau 27 de viteze cu 3 foi pe faţă şi 7, 8 sau 9 pinione pe spate, cu cadre uşoare dar în acelaşi puternice şi cu o geometrie ce permite abordarea în viteză unor trasee dificile. În cea ce priveşte mărimea bicicletei sunt mai multe aspecte care trebuie avute în vedere, cele mai importante fiind: mărimea cadrului şi distanţa şa-ghidon. Cadrul poate fi din aluminiu, titan, carbon sau oţel, fiecare material având propriile avantaje şi dezavantaje. Frânele pot fi în V situate pe roată, sau pe disc situate în centrul roţii, acestea din urmă oferind un control superior asupra bicicletei, prin capacitatea de a absorbi frânările bruşte. Şaua de montbike este în general îngustă, uşoară, iar spatele acesteia este modelat pentru a permite o mişcare mai liberă şi mai amplă faţă-spate. O şa bună poate face diferenţa între plăcerea de a rula şi chinul de a sta

Page 43: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

pe un scaun a doua zi. Şaua trebuie să fie specifică stilului în care rulează biciclistul şi fizicului acestuia. Astfel cu cât un ciclist rulează mai repede, cu atât este mai probabil să aibă nevoie de o şa îngustă, ţinând cont că la viteze mari, greutatea se transmite asupra braţelor şi picioarelor mai mult decât asupra şezutului, iar frecarea cu părţile laterale este mai mare.Alături de bicicletă, în funcţie de durata aplicaţiei, mai sunt necesare : condiţie fizică şi psihică, echipament.Condiţia fizică. E important să-ţi alegi traseul (durata şi dificultatea acestuia) în funcţie de condiţia fizică şi disponibilitatea de efort pe care o ai. Deasemenea este important ca fiecare dintre noi să-şi cunoască limitele şi starea sănătăţii. Nu trebuie uitat că ciclismul montan se practică în general în zone puţin locuite şi greu accesibile altor mijloace de transport, în consecinţă un accident poate avea urmări neplăcute. Aşa că traseele trebuie alese cu atenţie, iar viteza de rulare trebuie adaptată, în funcţie de capacitatea fiecăruia de ţine sub control bicicleta. Nu trebuie uitat că scopul cicloturismului este relaxarea, odihna activă şi nu obţinerea unor performanţe care pot deplasa această formă de ecoturism către sport, chiar extrem.Condiţia psihică. Pe lângă efortul fizic, ciclismul montan este o activitate care solicită foarte mult si psihicul. Neadaptarea traseului la nivelul pregătirii fizice, dificultăţi generate de echipamente sau schimbarea neprevăzută a vremii (caracteristică mediilor montane) pot induce practicantului o stare de disconfort psihic. Depăşirea acestor momente ţin foarte mult de experienţă, astfel încât drumeţiile cicloturistice ar trebui derulate cel puţin la început în anturajul unor persoane iniţiate.Echipamentul. Practicarea oricăror activităţi înrudite cu diferite discipline sportive, dar care nu au drept scop concurenţa, ci doar finalitatea obiectivelor propuse poate fi mai uşor pusă în practică prin înzestrarea cu un minim echipament specializat. Scopul este de a asigura un rulaj relaxat, comod şi cât mai sigur. Astfel, exceptând binenţeles bicicleta, echiparea trebuie să corespundă cu ţelul şi durata aplicaţiei, dar nu trebuie uitate : casca de protecţie, genuchiere şi cotiere, camera de schimb şi petice autoadezive, leviere, un set saboţi de frână, ulei de gresat lanţul, stopuri semnalizatoare şi baterii de rezervă, antifurt, şuruburi de rezervă şi chei corespunzătoare. Pentru turele mai lungi un montanbike trebuie să aibă configuraţia necesară echipării cu portbagaj pentru genţi. Astfel corpul bicicletei, inclusiv ghidonul sunt mai ridicate pentru a permite instalarea accesoriilor. Acest mic detaliu poate spori confortul pe timpul deplasării. Portbagajul trebuie să fie din aluminiu şi să permită instalarea unor bagaje de minim 25 kg. În cazul unui offroad (deplasare pe drumuri neconvenţionale, drumuri forestiere sau poteci montane) se recomandă utilizarea unui rucsac nu mai mare de 40 l.

în R unor propuneri legislative încă neconcretizată. Se propune proiectarea ciclotraseelor pe drumuri existente, accesibile, cu caracter cât mai pitoresc şi trafic motorizat redus. Ele vor fi de două tipuri: de şosea şi

Page 44: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

de munte, cu patru niveluri de dificultate: lejer, mediu, dificil şi expert. Pe fiecare drum vor fi montate indicatoare colorate diferit, în funcţie de gradul de dificultate al traseului: albastru pentru lejer, roşu pentru mediu, negru pentru dificil şi galben cu negru la traseul pentru experţi. Pentru identificarea mai uşoară, fiecare ciclotraseu va avea o temă, denumire, siglă şi indicativ. Evidenţa şi administrarea lor vor fi făcute la nivel regional de către comisiile judeţene, iar la nivel naţional de catre Ministerul Turismului. Utilizarea ciclotraseelor este liberă şi nu poate fi supusă plăţii de taxe de acces sau tranzit. Astfel urmează ca reţeaua naţională de cicloturism şi cea de mountain biking să fie marcate cu roşu respectiv verde (fig.)

Page 45: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Reţeaua naţională de cicloturism şi cea de mountain bikini (http://www.batesaua.ro/reteaua-nationala-de-trasee-de-cicloturism)

Trasee pentru mountain biking:• Culmile principale ale munţilor Suhard, Rarău, Obcine, Grohotiş, Baiului, Bucegi, Gilău-Muntele Mare, Vlădeasa, Latoriţei;• Transalpina (şoseaua care trece cel mai inalt pas al Romaniei - Urdele, 2.147 m) şi drumul care trece peste creasta principală a Călimanilor (de la Gura Haitii la Lunca Bradului sau Topliţa);• alte drumuri ce trec peste pasuri precum Jiu-Cerna, Vâlcan, Obcine;• Drumurile care urca varfuri inalte ale multor masive montane cum ar fi Cucurbată Mare, Găina, Vlădeasa, Lăcăuţi (Vrancei), Penteleu (Buzău), Omu (Bucegi), Semenic, Lucina (Mestecăniş) etc.;Trasee pentru cicloturism de şosea:• Zone cum sunt Oaşul, Maramureşul, Lăpuşul, Bucovina, ţinutul Neamţului, Apusenii, Banatul montan, Oltenia subcarpatică, Muntenia subcarpatică, ţara Făgăraşului, ţara Bârsei, Podişul Târnavelor, ţara Secuilor, Dobrogea, împrejurimile unor mari oraşe;• Văile Ariesului, Izei, Crişului Alb, Crişului Negru, Dunării, Bistriţei, Oltului superior, Jiului, Prahovei, Sucevei etc.;

3.4 Speoturismul

Speologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul complex al cavităţilor terestre, plecând de la morfologie până la diversitatea formelor de viaţă.Tatăl speologiei este considerat francezul Edouard-Alfred Martel (1859-1938) care a organizat între anii 1888 şi 1914 numeroase expediţii având ca scop explorarea lumii subpământene din Europa. În 1895 Martel înfiinţează Societatea Franceză de Speologie, prima organizaţie din lume destinată studierii peşterilor.În România, Emil Racoviţă – fondatorul biospeologiei, inţiază înfiinţarea la Cluj a Institutului de Speologie, în anul 1920.

Page 46: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Speoturismul reprezintă acea formă ecoturistică care are drept scop educarea în spiritul cunoaşterii şi protecţiei ecosistemelor subterane prin accesarea peşterilor amenajate sau nu. Condiţiile deosebite specifice subteranului determină ca şi în alpinism necesitatea apelării la un ghid experimentat, bun cunoscător al traseelor subterane al peşterilor ce se doresc a fi vizitate. Deoarece spaţiile cavernicole sunt relativ mici, organizarea unor astfel de aplicaţii trebuie să antreneze un număr relativ mic de participanţi pe fiecare tură.România beneficiază de un fond speologic important – peste 12.000 de peşteri. Acestea sunt localizate în diverse arii montane constituite litologic din importane depozite de roci solubile, calcarele şi dolomitele fiind cele mai frecvente. În principiu carstul în România ocupă o suprafaţă de cca 4750 kmp, iar cele mai întinse suprafeţe le întâlnim în Munţii Apuseni şi cei ai Banatului, cca 2470 kmp., masive care gazduiesc de asemenea şi cele mai multe peşteri.Ce sunt pesterile? O peştereă reprezintă goluri subterane formate în mod natural de regulă prin acţiunea apei asupra rocilor solubile, acţiune favorizata în cele mai mute situaţi şi de existenţa unor fisuri litologice, structurale, tectonice iniţiale. Indiferent de factorii care au favorizat dezvoltarea unei cavităţi, evoluţia ulterioară este strict dependentă de dizolvarea rocii (procesul de coroziune), dar în paralel şi secundar de procese de eroziune şi prăbuşire, care complică spaţial configuraţia peşterii. Astfel iniţiale fisuri devin în milioane de ani de evoluţie peşteri sau sisteme carstice. Convenţional, peşteră este considerată orice caviatate ce prezintă o lungime de minim 5 m, iar lăţimea sau înălţimea deschiderii nu trebuie să depăşească lungimea. După tipologia accesului golurile subterane se clasifică în peşteri (orizontale) şi avene (verticale). Realităţile subterane însă sunt mult mai complexe sistemele carstice fiind constituite din galerii suspendate legate între ele prin intermediul puţurilor-aven. De asemenea unele dintre cavităţi conservă blocuri de gheaţă holoceni de aici şi denumirea de peşteri-gheţar. Numeroase peşteri drenează ape subterane provenite fie din surse pluviale, fie din infiltarţiile de suprafaţă ale unor reţele fidrografice. Galeriile străbătute de ape se numesc active, deoarece procesele de dizolvare şi eroziune sunt dinamice şi în prezent.Pentru accesarea galeriilor subterane neamenajate accesului public este necesară utilizarea unui minim echipament, care are drept scop protejarea şi derularea în condiţii cât mai sigure a aplicaţiilor. De regulă protecţia corpului se face printr-un combinezon speologic – piesă dintr-o singură bucată închisă prin fermoar protejat şi dacă este cazul impermeabil (neopren) atunci când deplasarea în subteran presupune traversarea unor galerii active sau lacuri. Cizmele din cauciuc până sub genunchi cu talpă groasă şi reliefată asigură protecţie şi aderenţă bună, dar devin accesorii inutile când nivelul apei le depăşeşte.Casca asigură protejarea capului într-un spaţiu în care obstacolele la înălţime, desprinderea de pietre pot genera accidente. De asemenea casca devine suporul sistemului de iluminare (vital deplasării în peşteră), care poate fi alimentat electric (baterii) sau cu acetilenă. Ideală ar fi complementarizarea celor două surse.Banana este sacul speologului, care prin material şi formă asigură protecţia echipanetului individual şi uşurează deplasarea în galeriile înguste.Acest minim echipament asigură abordarea peşterilor simple, în care dificultăţile sunt trecerile prin galerii active umede şi foarte înguste. Dar de cele mai multe ori pentru depăşirea unor obstacole precum puţuri, săritori, hornuri subterane, cascade etc. Sunt necesare echipamente specializate de alpinism şi cunoaşterea tehnicilor de căţărare sau a

Page 47: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

celor specifice speologice. Centurile, lonjele, buclele, scăriţele de escaladă, coborâtoarele, blocatoarele, corzi şi cordeline, carabiniere şi verigi rapide, pitoanele, penele sunt accesorii minim necesare.Mersul în subteran are puncte comune deplasării supraterane, presupunând agilitate, simţ de echilibru şi o cât mai corectă apreciere a dimensiunilor. Dificultăţile sunt determinate de „noaptea” permanentă a peşterilor, de mediul umed şi alunecos, de blocurile colţuroase rezultate prin desprindere şi dezagregare, condiţii care însumate devin un factor de stres psihic. Momentele de criză psihologică sunt invers proporţionale cu experienţa speologică a fiecărui participant. Atenţia sporită atunci când călcăm pentru evitarea alunecărilor, ocolirea obstacolelor prin alegerea unui traseu cât mai uniform, ritmul constant de deplasare, pauzele de recuperare fizică sunt reguli care ne asigură deplasarea fără incidente majore într-un mediu diferit de cel uzual. Banana se poartă de regulă pe spate. În galeriile joase deplasarea se va face cu trunchiul îndoit înainte, cu genunchii flexaţi (mersul piticului), iar sacul trecut pe lateral. Atunci când galeriile se îngustează deplasarea se va face târâş, banana fiind împinsă înainte sau remorcată cu ajutorul unei cordeline.Deplasarea în peşteră se va face fără a ne depăşi limitele rezistenţei fizice şi tehnice, fără a ne supune riscurilor inutile. În galeriile foarte înguste banana se va purta împinsă şi tractată pentru ca o blocare accidentală a acesteia să nu ne blocheze calea de întoarcere. În galeriile descendente se va coborâ cu picioarele înainte, asigurându-ne că în caz de retragere putem folosi mâinile şi prizele ocazionale. Se va evita pe cât posibil udarea materialelor din sac.Speoturismul este o formă de practicare a ecoturismului care implică şi anumite cote de risc, strict dependent de dificultatea peşterilor şi traseelor, dar şi de pregătirea fizică şi psihică a participanţilor. Dincolo de pericolele obiective determinate de de hazarde geomorfologice sau hidrologice, dar şi de acţiunea omului şi care se pot produce nu neapărat în peşteră, putem enumera o serie de cauze ce pot declanşa posibile accidente determinate de către caracteristicile mediului subteran: Claustrofobia, reprezintă o stare psihică normală generată de spaţiile înguste, care se manifestă printr-o senzaţie de sufocare sau strivire şi care detrmină reacţii necontrolate (strigăte, incoerenţă, manifestare fizică necontrolată) prin care persoana în cauză încearcă să se elibereze. Claustrofobia este incompatibilă cu speologia, dar care poate fi depăşită prin frecvenţa mare a accesării mediilor subterane. Hidrocuţia se produce pe fondul epuizării fizice şi a contactului organismului supraîncălzit cu apă foarte rece din subteran, care provoacă un reflex nervos ce opreşte inima (stop cardiac) urmat de un stop respirator. Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii interioare a organismului sub 37°C. Frigul, alimentaţia necorespunzătoare, efortul exagerat, starea de boală, echipamentul necorespunzător sunt cauze individuale, dar care de multe ori cumulate, sunt detrminante. Blocarea corpului în spaţii înguste este următă de multe ori de o stare de panică, senzaţie de sufocare identice cu cele produse de claustrofobie. Refacere echilibrului psihic prin calmare, mişcările lente, dar şi prezenţa coechiperilor poate fi detecisivă.Mediul cavernicol este unul foarte fragil, construit de-a lungul a milioane de ani, care reacţionează foarte repede la orice influenţe noi, fapt pentru care practicarea ecoturismului impune o etică în spiritul protejarii arhitecturii naturii.Pentru protejarea peşterilor se recomandă respectarea câtorva reguli de comportament:

Page 48: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

nu se vor lăsa în subteran deşeuri, indiferent de natura lor; nu se vor scoate din subteran elemente morfologice (stalactite, stalacmite,

coloate etc), biotice (insecte, lilieci etc.) sau de altă natură, plecânduse de la principiu că orice peşteră reprezintă muzee naturale ce trebuie conservate;

deplasarea în peşteră se va face pe trasee unice, în şir, astfel încât să se ocolească zonele periculoase, cele bogat concreţionare şi zonele considearte ştiinţifice; se vor folosi surse de lumină nepoluante – lămpi cu acetilena sau electrice;

nu se vor face nici un fel de însemnări pe pereţii sau concreţiunile peşterilor, în vederea imortalizării trecerii noastre. Singurul mod în care o putem face este fotografia.

Fotografierea în subteran necesită câteva accesorii pe care nu le purtăm uzual asupra noastră: surse suplimentare de iluminare (blituri, frontale, lumânări etc) care să asigure, pe cât posibil o cât mai diversă lumina caldă; trepied – asigură stabilitatea aparatului în condiţiile fotografierii cu timpi lungi de expunere; un cablu declanşator – permite utilizatorului să ţină diafragama deschisă un timp variabil, în cazul în care aparatul foto nu are o opţiune ce poate fi setată. Aparatul foto trebuie să aibă în meniul să posibilitatea setării timpilor de expunere, fotografia în condiţiii de iluminare redusă, necesitând timpi de expunere îndelungaţi (de la zecimi la zeci de secunde). Nu se recomandă utilizarea bliţului aparatului deoarece în condiţiile existenţei vaporilor în preajma obiectivului (proveniţi din respiratie, transpiraţie etc.) există probabilitatea ca aceştia să reflecte lumina, iar imaginea va fi alburie, înceţoşată. Sursele de lumină vor fi ampalsate discret, în umbră.

Turismul speologic se poate face numai organizat. De asemenesa este necesară însoţirea grupului de către un ghid specializat, care poate să asigure derularea în condiţii de securitate cât mai ridicate a aplicaţiei, dar şi informaţii despre peşteră.

4. Meteorologie alpină şi prognozarea vremii

Datorită altitudinilor mai ridicate, regiunile montane sunt mai expuse dinamicii atmosferei instabilitatea acesteia devenind mai accentuată. Schimbarile de vreme sunt mai rapide decât în cazul altitudinilor mai reduse. Fenomenele meteorologice şi stările atmosferice prezintă un grad mai ridicat de risc în  zona de munte, forma de manifestare a acestora fiind dependentă de caracteristicile sezonului.Semestrul rece. Cel mai periculos fenomen poate fi considerat ceaţa. Se produce de cele mai multe ori atunci cand atmosfera este liniştită prin contactul unei mase de aer mai calde cu suprafaţă mai rece a solului.

Vântul reprezintă un element de risc important prin două aspecte:- produce un efect de răcire asupra organismului uman, care poate favoriza

producere degerăturilor chair dacă temperatura aerului nu coboară sub -5°C ;- asociat cu precipitaţiile solide generează viscolul.Zilele însorite pot fi deosebit de periculoase, mai ales în condiţiile existenţei stratului

de zăpadă. Reflectarea radiaţiei solarede către stratul de zăpadă conduce la oftalmia, afecţiune gravă ce poate produce reducerea drastică a calităţii vederii.

Temperaturile ridicate duc la creşterea instabilităţii stratului de zăpadă. Creşte astfel riscul de declanşare a avalanşelor pe versanţii cu pante mai mari.

Page 49: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Poleiul şi celelalte depuneri solide sunt mai frecvente în sezoanele tranzitorii. Depunerea acestora crează mari probleme siguranţei deplasării.Semestrul cald. Precipitaţiile sunt mult mai frecvente şi mai importante cantitativ în regiunile montane. Înrăutăţirea vremii în anotimpul de vara se poate produce foarte repede, dar este predictibilă în zilele foarte fierbinţi care favorizează convecţia termică şi dezvoltarea unor sisteme noroase cumuliforme. Cantităţile de apă provenite din precipitaţii, respectiv debitele râurilor pot creşte foarte mult într-un timp extrem de scurt. Se recomandă înotdeauna amplasarea corturilor la distanţe sigure faţă de cursurile de apă.

Dintre fenomenele asociate precipitaţiilor o frecvenţă deosebită în anotimpul de vară o are grindina, care poate creea probleme deosebite ţinând cont de forţa mecanică a bucăţilor de gheaţă aflate în cădere spre suprafaţa terestră. Precipitaţiile sub formă de aversă sunt asociate, de cele mai multe ori, cu fenomenele orajoase (fulgere, tunete, trăsnete), fenomene caracterizate de descărcări electrice foarte periculoase pentru turişti. Caracteristic regiunilor montane este prezenţa frecventă a ceţii, cu efecte similare cu cele din timpul iernii.

Previziunea timpului prin observarea culorii cerului.Umiditatea atmosferică poate fi apreciată plecând de la culoarea cerului la răsărit

şi apus. Acestea sunt semne care pot anunţa sau nu fenomene meteorologice. Astfel un cer roz indică un aer uscat, culoarea galbenă semnifică un aer umed, iar culoarea verde indică un aer foarte umed. Astfel se poate aprecia că:

cerul roz înainte de răsărit şi la apus înseamnă timp frumos. Dacă se transformă în galben auriu, ziua rămâne frumoasă, iar dacă se transformă în galben pal, timpul va deveni ploios;

un cer roşu violet şi murdar, atât la răsărit cât şi la apus poate prevesti o schimbare a vremii, chiar furtuna;

combinaţia de cer alburiu, puţin înceţoşat, vânt slab şi soare arzător este un indiciu de furtună cu averse şi descărcări electrice;

tunetul prevesteşte furtuna, în timp ce fulgerul fără nori indică timp frumos.

Previziunea meteorologică interpretând direcţia şi intensitatea vântului. timpul frumos este indicat de un cer senin sau puţin noros de dimineaţă, cu un

vânt care suflă slab; dacă timpul este frumos şi vântul începe să bată dinspre nord-vest, cu tendinţa de

a-şi mări intensitatea, mai puternic pe creastă, înseamnă că în cateva zile vremea se strică - dacă este vară, va ploua, iar dacă este iarnă, va viscoli;

cînd timpul este frumos şi vântul bate din nord, în mod constant de câteva zile, se poate aprecia că timpul va rămane frumos;

dacă vremea este urâtă, plouă sau ninge şi vântul începe să bată din sud, cu intensitate mare, foarte probabil că timpul nrfavorabil se va menţine şi în perioada următoare;

dacă timpul este frumos şi vântul bate din direcţia sud-est, timpul va rămane cateva zile favorabil.

când vântul suflă din nord - timp urât pentru o perioadă scurtă de timp, după care vremea va deveni plăcută pentru o perioadă îndelungată;

Page 50: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

când vântul suflă din nord-est - timpul se va menţine, în general uscat, iar în cazul în care totuşi apar precipitaţii se va instala ulterior o îmbunătăţire a vremii pentru un interval de timp mai scurt;

vântul suflă din sud-est - vremea se menţine uscată şi caldă, iar dacă deja plouă, nu va avea loc îmbunătăţirea vremii în perioada urmatoare;

vântul bate din nord-vest – vremea se va deteriora, dacă este vară va ploua, iar daca este iarnă va viscoli;

vântul s-a stârnit brusc - vine furtuna; vântul bate la căderea serii – se anunţă o schimbare a vremii.

Indiciile meteorologice oferite de comportamentul animalelor şi plantelor.

Timpul favorabil drumeţiei este semnalat de următoarele indicii:- turmele de oi şi vite pasc liniştite;- vulturii planează la mari înalţimi;- şerpii şi şopârlele stau pe stânci la soare;- albinele, viespiile, furnicile sunt în plină activitate;- trifoiul îşi pleacă tulpina şi îşi pliază frunzele;- ciuboţica cucului îşi desface frunzele şi florile;- măcrişul îşi deschide frunzele;- iarba se umple de roua de seara.

Timpul nefavorabil este anunţat de:- animalele sălbatice coboară în zone adăpostite;- tăunii sunt foarte activi şi agresivi;- şoarecii, şerpii şi şopârlele intră în ascunzişuri;- vulturii coboară la cuiburi;- ciorile şi corbii se adună în stoluri şi zboară perpendicular pe direcţia furtunii;- trifoiul îşi ridică tulpina şi se desface;- iarba se umple de rouă dimineaţa în condiţiile unui cer acoperit pe timpul nopţii.

Fenomene optice frecvent întâlnite la munte

Haloul - constituie un arc de cerc sau un cerc luminos, slab colorat în jurul razelor Soarelui sau Lunii format prin refracţia şi reflexia razelor luminoase în cristalele de gheaţă foarte fine din norii Cirus şi Cirostratus. Aceşti nor anunţă schimbarea vremii în maxim 48 de ore.Coroana este formata din cercuri colorate în jurul Soarelui sau a Lunii şi este produsă de difracţia luminii la străbaterea picăturilor de apă. Are cercurile mai mici decat haloul, culorile mai vii şi aşezate în ordine inversă, cu roşul spre exterior.Curcubeul apare sub forma unor arce de cerc concentrice formate pe un ecran de picături de apă din atmosferă, atunci când poziţia soarelui este opusă ecranului. Sunt vizibile cele şapte culori ale spectrului luminii albe, cu roşul la exterior şi violetul la interior.Mirajul este generat de imaginile unor obiecte îndepărtate ce apar sub forma simplă sau multiplă, dreaptă sau rasturnată, mărită sau redusă în plan vertical. Se datoreşte refracţiei luminii prin straturi de aer cu densităţi diferite.

Page 51: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Umbra munţilor – apare imediat după răsăritul soarelui sau înainte de apus. Este de fapt umbra muntelui proiectată pe ecranul de ceaţă şi „mişcată” de ridicare soarelui pe boltă.Cercul lui Ulloa – fenomen optic ce apare după răsăritul soarelui. Dacă se va privi către apus în condiţii de ceaţă care se risipeşte ne-am putea observa umbra înconjurată de trei cercuri viu colorate şi un al patrulea, mare şi albicios, asemena unui halou.Soarele fals – apare de obicei după ploaie, înainte de apusul soarelui. Are forma unei pete strălucitoare pe norul înconjurat de curcubeu fiind de fapt imaginea soarelui proiectată pe ecranul întunecat al norului.Electrometeorii sunt descărcări electrice produse între corpuri încărcate electric diferit. Fulgerul este o descărcare bruscă a electricităţii atmosferice în interiorul unui nor sau între nori diferiţi.Tunetul este zgomotul care însoţeşte fulgerul, fiind rezultatul unei dilatări bruşte a aerului, generată de creşterea bruscă a temperaturii a fulgerului, şi apoi a contractării masei de aer.Traznetul reprezintă o descărcare electrică ce se produce între nori şi scoarţa pământului sau obiectele de la sol.Focurile Sfantului Elm sunt descărcări luminoase pe varfurile arborilor, piscurilor care se produc în timpul vântului în rafale sau când este viscol, iarna.

5. Notiuni generale de orientare turistică

În limbajul uzual noţiunea de orientare este utilizată cu sensul identificarii soluţiilor în vederea depăşirii diferitelor impasuri.

Orientarea turistică este acea activitate recreativă care are drept scop identificarea traseului optim pentru accesarea unor destinaţii. Aceasta se poate face liber valorificând informaţii generale şi interpretarea elementelor cadrului natural sau poate fi asistată, realizătă prin utilizarea accesoriilor de orientare: harta, busola, G.P.S. –ul.

Practicată din cele mai vechi timpuri, orientarea devine formă de manifestare sportivă, mai întâi în ţările nordice. Ulterior acest sport al miscării şi minţii cunoaşte o extindere în toată lumea, popularitatea acestuia contribuid la înfiinţarea organismelor de coordonare – I.O.F., Fedearţia Internaţională de Orientare.

În ariile montane ale României orientarea turistică este oarecum facilă. Fiecare dintre masivele montane este „acoperit” de o bogata infrastructură turistică, susţinută bibliografic şi cartografic corespunzător. Dar redescoperim necesitatea orientarii în situaţii şi condiţii neprevăzute. Astfel trebuie utilizate informaţiile şi un bagaj de cunoştinţe cu aplicaţie generală, adaptate la necesităţile particulare. Identificarea poziţiei spaţiale şi a direcţiei de deplasare sunt capitale în încercarea de a ajunge la destinaţie.

Documentarea turistică asupra zonei pe care urmează să o parcurgem va uşura atingerea scopurilor. Astfel materialele bibliografice, hărţile turistice, informaţiile directe obţinute de la cei care cunosc sau au mai parcurs itinerariul ales, cunoşterea utilizării busolei, a interpretării elementelor cartografice şi simbolisticii hărţilor turistice, a elementelor naturii, pot facilita orientarea în spaţiile necunoscute.

Materialele bibliografice sunt repezintate de ghidurile montane şi aici menţionăm colecţiile Munţii noştri şi Monografii montane.

Page 52: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Harta este o reprezentare micşorată la scară, în plan şi generalizată a suprafeţei terestre. Hărţile turistice însoţesc de regulă ghidurile montane (hărţi la scară mică, cu un grad mare de generalizare), dar pot fi procurate şi individual, materialul cartografic la scara mare fiind însoţit de cele mai multe ori şi de informaţii referitoare la traseele montane. Suportul hărţilor turistice este reprezentat de hărţile topografice, de pe care se extrag informaţii generale referitoare la relief (curbe de nivel), hidrografie, vegetaţie şi completată cu informaţii turistice: trasee, cabane, diverse obiective, puncte de belvedere etc.

De regulă hărţile sunt orientate - direcţia nord este către parte superioară a hărţii. Atunci când din diferite motiove aceasta lipseşte direcţia nord va fi marcată cu un semn convenţional.

Scara hărţii este raportul de proporţionalitate dintre dimensiunile reale din teren si cele ale reprezentării pe suport. Aceasta poate fi reprezentată numeric sau grafic. Exemple de scară numerică: 1:25000, 1:100000 etc. Ne arată căte unităţi îi echivalează in teren unei unităţi de pe harta. Pentru scara de 1: 25000, un centimetru pe hartă este echivalentul a 25000 de cm (250m) în teren s.a.m.d.

Scara grafică reprezintă o linie dreaptă împărţită în diviziuni egale. Valoarea unei diviziuni reprezintă baza scării, iar lungimea corespunzătoare în teren a acesteia se numeste valoarea scării. Ex.: pentru harţile la scara 1: 25000, la o bază de 4 cm îi corespunde o lungime de 1 km.

Coordonatele geografice reprezintă elementele matematice de poziţionare a unui punct pe suprafaţa terestră. Determinarea acestora se face prin intermediul paralelelor şi a meridianelor. Coordonatele se exprimă prin valori unghiulare numite latitudine şi longitudine. Latitudinea reprezintă unghiul format de planul Ecuatorului cu verticala punctului de detreminat. Are valori cuprinse între 0 - 90 ° şi poate fi nordică sau estică. Se exprimă în grade, minute şi secunde. Longitudinea este unghiul format între planul meridianului de origine (Greenwich) şi planul meridianului locului. Se exprimă identic însă poate avea valori cuprinse între 0 - 180° şi este estică sau vestică. Cunoaşterea cordonatelor diferitelor puncte în cadrul traseelor poate facilita deplasrea cu ajutorul G.P.S.-ului.

Busola este instrumentul de identificare a punctelor cardinale care valorifică liniile câmpului magnetic tetrestru. O busolă este constituită din următoarele elemente: cutia busolei, confecţionată din materiale rezistente, în interiorul căreia sunt instalate diferite părţi componente; acul magnetic este aşezat în centrul geometric al cutiei, pe un pivot care să-i permită rotirea. Capătul care va indica nordul are formă de săgeată şi este acoperit de regulă cu substanţă foforescentă; cadranul montat deasupra cutiei este gradat şi uneori dublu numerotat, în grade sexagesimale şi miimi. Punctele cardinale se sunt marcate cu substanţe florescente; capacul rotativ este fixat deasupra cutiei busolei si foloseşte la vizarea reperelor din teren; dispozitivul de vizare este montat pe capacul rotativ şi are rol de a identifica repere pe linia de deplasare. Acesta este format dintr-o crestătură şi o cătare; opritorul este o pârghie ce serveşte la blocarea şi deblocarea acului magnetic.Determinarea punctelor cardinale cu ajutorul busolei începe prin determinarea direcţiei nord. Se suprapune cătarea busolei cu gradaţia „0” de pe cadran, acul magnetic fiind

Page 53: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

blocat. Se aşează busola în poziţie orizontală, apoi se deblochează acul magnetic. Se roteste corpul busolei până cînd vârful acului magnetic se suprapune valorii „0” de pe cadran. Acum se poate repera prin intermediul dispozitivului de vizare, ţinând busola nemişcată, un detaliu de pe teren, care ne va indica direcţia Nord. In stanga vom avea vestul, în dreapta, estul, iar în spate sudul. Atenţie! Busola ne indică intotdeauna nordul magnetic. Pentru determinarea nordului geografic se va tine cont de declinaţia magnetică – este unghiul format între meridianul magnetic şi cel geografic. Declinaţia magnetică nu este stabila în spaţi şi timp, fiind influenţată de migrarea polilor magnetici. În fine cu ajutorul busolei, în orientare, pot fi efectuate următoarele operaţiuni:- nordarea hărţii;- măsurarea pe hartă a unghiurilor de marş;- deplasarea în teren după o direcţie generală sau după unghiuri de marş (azimut).

Adenda

Codul de semnalizare internaţională în caz de accidente.

6 semnalizari pe minut (acustice, luminoase sau prin semne), urmate de un minut pauza. Semnalul de raspuns: 3 semnalizari ca mai sus, urmate de un minut pauza.

PASTRATI SI OCROTITI MEDIUL ÎNCONJURATOR Nu lasati focuri nestinse la locul de campare. Nu spalati autoturisme în apa râurilor sau lacurilor. Nu aplicati inscripti pe copaci, stânci, sau pe peretii pesterilor. Nu aruncati gunoaiele pe munte, pastrati-le într-o punga, eventual îngropati-le în

pamânt. Nu rupeti stalactitele sau stalacmitele din pesteri, nu rupeti plantele ocrotite,

pastrati intacte rezervatiile si monumentele naturii. Nu faceti nimic din ceea ce ar putea strica armonia naturii, ea trebuie lasata asa si

pentru cei ce vin în urma dumneavoastra. Excursia este bine sa înceapa dimineata. Evitati angajarile fizice si psihice care sa duca la epuizarea totala a fortelor. Nu va faceti ambitii personale si nu mizati pe noroc, poate nu sunteti singur in

echipa si puteti pune în primejdie viata acestora. Nu plecati singur pe munte. Înainte de a porni la drum, documentati-va asupra itinerarului, starii marcajelor

cat si a starii vremii. Respectati instructiunile Serviciului de Salvare în munti. Luati-va echipamentul potrivit cu anotimpul în care faceti excursia, si nu uitati sa

luati în rucsac busola, 2-3 cutii cu chibrituri, lanterna si un fluier, toate necesare semnalizarilor de legatura, sau în caz de accident pe munte.

Evitati strigatele si orice alte zgomote, acolo unde se pot produce avalanse; la traversarea pantelor prielnice avalanselor aranjati-va în sir indian, calcând pe urmele lasate de capul de coloana.

Page 54: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Nu consumati bauturi alcoolice nici înainte si nici în timpul drumetiei, deoarece diminueaza capacitatea de efort.

Interesati-va la cabanieri asupra celor mai apropiate puncte SALVAMONT. Distantele reale în portiunile de abrupt si prapastioase sunt mai mari ca cele

reprezentate grafic pe harta. Din rucsacul d-voastra sa nu lipseasca o trusa medicala. Trusa de prim ajutor trebuie sa contina cel putin: pansamente sterile, fese, vata,

leucoplast, dezinfectant (alcool sau tinctura de iod, etc.), calmante (Algocalmin, Saridon, etc.), sulfamida (saprosan, etc.), etc.

Acordati toata atentia alimentatiei pe munte; nu mâncati mult înainte de drumetie.

MUNTELE SI POVETELE SALE

Pretuieste-ma si iubeste-ma omule, fiindca toate frumusetile mele, padurile cu poienile, vaile si izvoarele, cararile si crestele, piscurile, cu toate vietuitoarele si florile, tie ti le daruiesc, sa te bucuri de ele, sa devii mai puternic, mai bun, mai generos, mai întelept.

Dar ca sa te bucuri cu adevarat pregateste-te bine! Nu drumeti pe munte cu palarie, cravata, geamantan si pantofi cu toc înalt. Cararile mele strabat creste si vai adânci, iar vremea este uneori aspra si capricioasa. Asigura-te, deci, cu echipament special de munte, ca sa ma poti înfrunta. Altfel, frumusetile mele pot devenii si capcane în care cad cei nepregatiti.

Lasa-ti întotdeauna la drum o rezerva de 2-3 ore ca sa fii sigur ca ajungi de la o cabana la alta. Nu drumetii de unul singur fiindca îti primejduiesti viata; asociaza-te grupurilor de turisti.

Nu-mi rupe florile, pomii si jnepenisurile, nu-mi speria animalele cu chiotele tale si nu-mi ucide vietuitoarele fiindca si cele mai mici si neânsemnate au rolul lor în natura. Ele sunt însasi viata din care esti si tu o particica, trecatorule!

Nu-ti face “tinte” din marcajele de pe traseu si nu le distruge sau modifica directia fiindca poti primejdui viata altor turisti din urma ta.

Nu aruncati cu pietre! În caderea lor pot sfarâma si antrena alte pietre, devenind periculoase pentru semenii tai.

Admira-mi frumusetile si soarbe-mi cu sete aerul si izvoarele, dar nu ma murdarii! Nu-mi profana peisajul, împroscându-l cu coji de oua, hârti, pungi de plastic, cutii de conserve si alte resturi ale ospatului tau, ci strânge-le ca sa lasi curat locul unde te-ai ospatat si pune-le înapoi în rucsacul tau, ca sa le arunci în lada de gunoi, nu în vâlcelele si apele mele curate, fiindca muntele nu este depozit pentru gunoaiele aduse de tine si ca tine de miile de turisti în trecere.

Nu inventa povesti stranii pe seama muntelui si nu exagera întâmplarile fiindca poti dezorienta pe cei ce te asculta si le poti rata o excursie. Nu discuta cu voce tare si nu-ti “striga” prietenii fiindca rapesti altora placerea de a petrece o zi tihnita în mijlocul naturii.

Saluta si raspunde la salut când întâlnesti un drumet ca tine si ajuta-l pe cel aflat în dificultate! Parasirea lui pe munte este o crima!

Page 55: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Foloseste civilizat cabana! Ea ti-a iesit în drum ca sa te apere de întuneric, stihiile naturi si alte primejdii de tot felul. Nu o transforma în local de noapte, nu o pângarii! La plecare las-o curata si intacta spre cinstea ta si placerea celor ce vin dupa tine. Fara cabane, drumetia ta este de neconceput.

Nu-ti uita acasa buna crestere, buna cuviinta si bunul simt. Ia-le cu tine odata cu rucsacul si foloseste-le chiar de la plecare din gara, în tren, pe munte si în cabana.

Respecta întotdeauna povetele mele ca un adevarat om de munte si vei deveni sigur - cu fiecare drumetie - mai puternic, mai bun, mai generos, mai întelept!

ORIENTAREA IN FARA BUSOLA:

pozitia Stelei Polare indica nordul; la ora 12.00 Soarele indica sudul (rasare de la est, apune la vest); când Luna este în crestere la ora 18.00 arata sudul, iar la ora 24.00 indica vestul; muschiul de pe coaja copacilor izolati este spre nord. altarul bisericilor este catre est; coaja copacilor este mai groasa în partea de nord; inelele de crestere ale copacilor sunt mai apropiate între ele în partea nordica; furnicile îsi fac musuroaiele în partea de sud a obiectelor mai mari; intrarile în cuibul pasarilor sunt directionate catre sud.

Bibliografie

*** - Asaltul Carpaţilor, Bucureşti, 1985Colectia Munţii NoştriColecţia Monografii MontaneDănescu A., Rudas L., Rotar L. – Topografie militară, DTM, Bucureşti, 1975Dumbravă Bucura – Cartea munţilor, Ed. Stadion, Bucureşti, 1971Frazzei F., Frazzei M. – ABC-ul excursionistului, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1972Haret M., - Călător prin munţi, Editura Sport – Turism, Bucureşti 1976Hogaş C., - Pe drumuri de munte, Ed. De Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti. 1958Ludu V. – Cartea munţilor, Ed. Consiliului Naţional pt. Educaţie Fizică şi Sport, 1967Maftei I. – ABC turistic montan, Ed. Polirom, Iaşi, 2003Povară I., Goran C., Gutt W. F., - Speologie, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1990Preda I., - Muntele, frumuseţe şi educaţie, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1990Preda I., - Omul şi muntele, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1981Radu Theodoru, Marin Dragu – Carpaţii româneşti. Cetate şi drumeţie. Ed. Militară, Bucureşti,1983Seghedin T. G., - Rezervaţii naturale din Bucovina, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1983Stăncescu I., Ballif S., - Meteorologia fără formule, Ed. Albatros, Bucureşti,1981Talabă I. – Turism în Carpaţii Orientali, Editura pentru Turism, Bucureşti, 1991

Page 56: Curs Turism Montan Si Orientare Turistica

Toader T., Niţu C-tin – Invitaţie la drumeţie, Ed. Ceres, Bucureşti, 1976Vodă C., Predescu N., - Drumeţind prin drumeţie, Ed. Albatros, 1981www.alpinet.orgwww. carpati .org http://romanian.wunderground.com