UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ ŞI

DEZVOLTARE RURALĂ

Topografie, cadastru şi desen tehnic

1

CAPITOLUL INOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul măsurătorilor topografice Măsurarea şi reprezentarea pe plan a formei şi reliefului Pământului a

constituit o preocupare pentru om din cele mai vechi timpuri. Pe măsură ce cunoştintele omului s-au amplificat, iar societatea a trecut pe trepte superioare de dezvoltare, măsurătorile terestre au început să capete o importanţă sporită pentru tot mai numeroase domenii ale activităţii umane.

O ramură a stiinţelor măsurătorilor terestre o constituie topografia. TOPOGRAFIA (topos – loc; graphein – a descrie) este ştiinţa care se ocupă

cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate în ridicările topografice cu scopul întocmirii planurilor topografice.

Obiectul topografiei îl constituie ridicarea în plan a unor suprafeţe terestre. Aceste măsurători se fac pe suprafeţe restrânse şi drept urmare ele nu sunt afectate de influenţa curburii Pământului, iar calculele se realizează cu ajutorul matematicilor inferioare.

Rezultatul ridicărilor topografice este planul topografic, pe care elementele de pe suprafaţa topografică sunt reprezentate prin proiecţiile lor orizontale, micşorate convenţional.

Punctele de pe suprafaţa terestră sunt redate pe planul cu două dimensiuni, prin cele trei coordonate X, Y şi H, adică atât în plan, cât şi în spaţiu sau altimetric.

Aceste masuratori se fac pe suprafete restranse si ca urmare nu sunt afectate de influenta curburii Pamantului, iar calculele se realizeaza cu ajutorul matematicilor inferioare.

- reprezentarea pe harti si planuri a suprafetei terestre, presupune efectuarea unor masuratori cu mijloace de masurare specifice, a unor puncte si elemente caracteristice ale acestei suprafete.

- totalitatea obiectelor naturale si artificiale, micsorate conventional, care se situeaza pe suprafata terestra = detalii topografice.

- pentru determinarea formei si pozitiei acestor detalii topografice, se aleg puncte caracteristice ale acestora care se numesc puncte topografice.

- rezultatul ridicarilor topografice = planul topografic.- in scopul reprezentarii pe harti si planuri, topografia opereaza cu elemente

topografice ale terenului care caracterizeaza forma si pozitia detaliilor topografice, cum ar fi: lungimea (L) si latimea (l) unui detaliu.

In cadrul lucrarilor topografice se masoara pe teren:- distante (lungimi): - inclinate; orizontale si verticale.- directii orizontale;- unghiuri: orizontale si verticale

2

În cazul topografiei se deosebesc două părţi distincte: planimetria şi altimetria (nivelmentul).

Pe lângă topografia propriu-zisă, cunoscută sub denumirea de topografie generală şi care se execută pe suprafaţa terestră (de aici şi denumirea de topografie la zi), mai există şi o topografie care se practică în subteran şi numită topografie minieră.

În funcţie de domeniile în care se aplică, se pot identifica: topografia forestieră, topografia inginerească, topografia hidrologică.

Fără de şţiinţa măsurătorilor terestre, care cuprinde o totalitate de acţiuni cu metode proprii disciplinelor componente (astronomie geodezică, cartografie, fotogrammetrie, geodezie, gravimetrie, topografie etc.), executate în vederea determinării şi reprezentării pe plan a formei şi dimensiunilor Pământului.

În acelaşi timp însă, topografia mai are o direcţie importantă de activitate: transpunerea pe teren a lucrărilor inginereşti proiectate. Materializarea pe teren a lucrărilor proiectate (proiectarea de drumuri, delimitarea de tarlale şi parcele, trasarea construcţiilor şi a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare etc.) se realizează cu instrumente şi metode topografice.

Prin urmare, topografia are de rezolvat două grupe mari de probleme: efectuarea de măsurători şi calcule pentru obţinerea bazei topografice a

unui teritoriui; transpunerea pe teren a proiectelor tehnice realizate pe baza planurilor

si a hărţilor.Preocupările acestei stiinţe rezultă din însăşi etimologia denumirii sale,

care provine din alăturarea a două cuvinte grecesti: topos = loc şi graphein = descriere.

Topografia rezolvă problemele care-i revin din stiinţă măsurătorilor terestre în strînsă legătură cu celelalte discipline componente cu care are numeroase instrumente şi metode de lucru comune.

Geodezia se ocupă cu studiul formei şi dimensiunilor Pământului şi a metodelor precise de derminare şi reprezentare cartografică sau numerică a suprafeţei lui pe porţiuni bine definite.

În măsurătorile geodezice se ţine cont de curbura Pământului. Cuvintul geo-dezie provine din greceşte: geo = pământ şi daiein = împart, ceea ce arată că la vechii greci, geodezia însemnă împarţirea suprafeţelor terestre.

Fotogrametria reprezintă ştiinţa care se ocupă cu măsurarea exactă şi determinarea poziţiei în timp şi spaţiu a obiectivelor fixe, mobile sau deformabile şi cu reprezentarea lor grafică, fotografică sau numerică pe bază de fotografii speciale numite fotograme.

Etape de realizare a planului sau harti

3

a. - masurarea pe teren a unghiurilor orizontale si verticale si a distantelor;b. - prelucrarea datelor masurate in teren si obtinerea coordonatelor x, y, z;c. - realizarea planurilor de situatie sau harti folosind coordonatele calculate, de unde deducem obiectul topografiei, si anume ridicarea in plan a unor suprafete si trasarea pe teren a diferitelor obiective economice

1.2. Importanţa lucrărilor topografice In conditiile necesitatilor actuale, in care romanii isi reiau in proprietate

terenul, au loc tranzactii cu terenuri, topografia are importanta primordiala.- planurile cadastrale, care stau la baza punerii in posesie a terenurilor arabile

conf. L. 18/1991 si 1/2000, se realizaeaza prin masuratori topografice.- Legea 7/1996 a Cadastrului si Publicitatii Imobiliare – impune tehnicile si

conditiile tehnice, dupa care se masoara, calculeaza si intocmesc planuri ce formeaza = cartea funciara.

Lucrările de topografie aplicată sunt necesare aproape în toate ramurile economiei naţionale, astfel:

în agricultură, pentru lucrări de organizare a teritoriului şi de ameliorare a unor suprafeţe prin: amenajări de albii, desecări, irigări etc.;

în industria hidroenergetică sunt necesare lucrări topografice pentru determinarea amplasamentului barajelor şi hidrocentralelor, a suprafeţelor inundate de lacurile de acumulare, a capacităţii lacurilor etc.;

pentru căile de comunicaţie – drumuri, căi ferate – lucrările topografice intervin atât la alegerea celor mai economice trasee, cât şi la amplasarea corespunzătoare a staţiilor şi nodurilor de cale ferată precum şi a construcţiilor care deservesc materialul rulant;

în industria extractivă – cărbuni, minereuri – pentru determinarea planurilor de străpungere a rocilor (galerii, tuneluri), pentru determinarea poziţiei şi mărimii stratului de zăcăminte, a amplasării construcţiilor şi instalaţiilor de suprafaţă etc.

1.3. Istoricul masuratorilorTopografia sau ideea de a masura pamantul, apare odata cu trecerea de la viata

nomada la viata stabila, epoca in care apare si ideea de proprietate asupra pamantului si necesitatea masurarii.

Din documente rezultă că popoarele antice, egiptenii, grecii, fenicienii, caldeenii, chinezii, aveau cunostinţe şi practicau măsurătorile terestre, preocupăndu-se de reprezentarea pe harta a unor suprafeţe mari ale Pământului.

Thales din Milet şi Pitagora, în secolul VI i.e.n., ajung la concluzia ca Pământul este de forma, sferica, deoarece Pământul considerat de filozofii

4

acelei vremi ca un element de bază, al naturii, alături de apă şi foc, nu poate avea decât o forma perfectă, ori formă geometrică cea mai perfecta este sfera.

Erastotene din Alexandria, este primul (276— 194 i.e.n) care scoate în evidenţa formă sferică a Pamântului şi care, cu o precizie destul de mare fară de mijloacele de care dispunea, a determinat lungimea meridianului terestru, folosind un arc de meridian. El a observat ca la solstiţiul de vara, atunci când în localitatea Syene (astazi Assuan) soarele se găseste proiectat în fundul puţurilor adânci, adică se află la zenit, în acelaşi timp, la Alexandria face un unghi care este 1/50 din lungimea cercului.

Aceste măsurători terestre s-au dezvoltat din dorinta de a cunoaste forma şi dimensiunilor Pământului. O contribuţie importantă la dezvoltarea măsurătorilor terestre a constituit-o: inventarea lunetei de către Galileo Galilei (în anul 1605).

- cele mai vechi documente sunt pastrate pe papirus, dateaza din anul 1700 i.Hr, si provin de la egipteni. Ei trebuiau sa masoare Delta Nilului in fiecare an dupa inundatii si sa stabileasca din nou limitele de parcele, (masuratorile se realizau cu o sfoara din canepa, care avea cate un nod la distante egale). -

- aceasta stiinta a trecut de la egipteni - greci – romani – in lume, elementul de legatura, fiind curiozitatea fiecareia de a determina forma si dimensiunile Pamantului.

In Romania- Începuturile măsurătorilor terestre în ţara noastră sunt localizate în

secolul al XVIII-lea când s-au executat determinări de longitudini şi latitudini asupra unor oraşe ca: Bucureşti, Târgovişte, Galaţi şi Iaşi. Inceputul secolului al XIX-lea aduce in prim plan organizarea primelor scoli de ingineri hotarnici prin Gh. Asachi în Moldova (1813), şi în Muntenia, prin Gh. Lazăr (1818), cand s-a introdus pentru prima dată topografia ca obiect de studiu în învăţământul românesc.

- bazele masuratorilor topografice, au fost realizate in 1861 de Regimul Organic si s-au raspandit in 1864, odata cu adoptarea metrului, ca etalon de masura a lungimii (initiatori M. Kogalniceanu si Al. I. Cuza).

- intre 1873 – 1916, se realizeaza masuratori pentru intocmirea hartii Romaniei la scari: 1:50000, 1:100000, 1:200000.

- intre cele doua razboaie mondiale a continuat aplicarea Reformei agrare, dar dupa cel de al II lea razboi mondial, regimul comunist a negat total proprietatea si rolul cadastral a disparut.

Incepand cu anul 1991, prin promulgarea L. 18 a F.F., s-a inceput o noua reforma agrara, sustinuta legislative in 1996 prin promulgarea L. 7 a Cadastrului si Publicitatii Imobiliare. Aceasta a pus bazele noului Cadastru si introducerea in Romania a Cartii Funciare.

5

2. Hărţi şi planuri2.1. DEFINITIIPlanul topografic – este o reprezentare grafică convenţională a unor

porţiuni restrânse ale suprafeţei topografice, proiectate pe un plan orizontal, - micşorată la o anumită scară care prin detaliile pe care le conţine redă

suprafaţa topografică respectivă, - nu se ţine seama de curbura pământului.

Harta – este o reprezentare grafică convenţională, micşorată la o anumită scară, în care este reprezentată întreaga suprafaţă a pământului sau porţiuni din ea - în construcţia acesteia se ţine seama de curbura pământului.

2.2. Clasificarea hărţilor şi planurilor în funcţie de scară Planuri topografice- planul topografic de bază al ţării - realizat la scările: 1/2000, 1/5000, 1/10 000;- planul topografic special se realizează pentru diverse cerinţe economice şi poate fi realizat la scări ce variază între 1/100 până la 1/1000.Hărţile sunt reprezentările grafice realizate la scara 1/25 000 şi mai mici.- hărţi la scări mici – intre 1/25 000 si 1/100 000;- hărţi de ansamblu –la scări medii 1/200 000 - 1/1 000 000;- hărţi geografice –scări mici începând cu 1/1 000 000 şi mai mici.scara hărţilor şi planurilor

a. Scara numerică – este raportul constant dintre distanţe, având numărătorul egal cu o unitate, iar formula de calcul este : n = d/D, unde, - n este numitorul scării, - ″d″ distanta de pe plan dintre două puncte (cm)- ″D″ dintre aceleaşi două puncte din teren, ambele fiind exprimate în aceleaşi unităţi de măsură (m).- valorile scărilor numerice sunt stas, numitorul scării n, poate avea valori de 1; 2; 2,5; 5; sau multiplii rezultati din înmultirea acestora cu 10 n , în care n este număr întreg.

Tipuri de scări: - de mărire - de forma n : 1- echiunitare sau naturale 1 : 1- de micsorare - 1: n, mari = n mai mic de 20000;

mici = n mai mare de 200000b. Scara grafică – este reprezentarea grafică a scării numerice. după modul

de construcţie al scării grafice, se deosebesc două tipuri: - scara grafică liniară cu talon - se reprezinta pe planuri şi hărţi printr-o linie

divizată, în cm având înscris în dreptul fiecărei diviziuni valoarea distanţei din teren, corespunzătoare scării planului.

6

- este prelungită în partea stângă a originii (a punctului zero) cu o lungime egală cu baza (modulul) scării simple. acest interval, este numit talon, (denumirea scării), se împarte într-un anumit număr de diviziuni, diviziuni a căror lungime minimă nu poate fi sub 0,001mm

- scara grafică transversală – asigură o precizie de1/100 din bază, deoarece talonul este împărţit în 10 unităţi pe orizontală şi în 10 părţi pe verticală, astfel că o unitate de pe orizontală reprezintă 1/10 din bază, iar o unitate pe verticală reprezintă 1/10 dintr-o unitate de pe orizontală.

2.3. SEMNELE CONVENŢIONALEDetaliile de planimetrie şi altimetrie care se reprezintă pe planuri şi hărţi se

exprimă grafic prin semne convenţionale. - acestea sunt cuprinse în atlase de semne convenţionale editate pentru

diferite scări ale planurilor şi hărţilor. în majoritatea cazurilor, forma semnelor convenţionale este aceeaşi pentru diferite scări, doar dimensiunile de desenare diferă de la o scară la alta.

a.Semne convenţionale pentru planimetrie1. semne convenţionale de contur

- se folosesc pentru reprezentarea pe hartă a detaliilor ce pot fi reprezentate la scara planului sau hărţii prin conturul lor (lacuri, păduri, mlaştini, clădiri, etc.). ele nu arată poziţia reală a unui obiect din interiorul conturului şi nici dimensiunile lui liniare.

0 20 40 60 80 100 120

număr întreg de baze

bază

7

2. semne convenţionale de scară - se folosesc pentru reprezentarea detaliilor de dimensiuni reduse care nu pot fi reprezentate la scară (stâlp de iluminat, etc.).

3. semne convenţionale explicative - inscripţiile şi notările convenţionale care se fac pe hartă sau plan, pentru a da o caracteristică deplină detaliilor topografice (în combinaţie cu primele două categorii de semne convenţionale).

b.Semne convenţionale pentru altimetrie

- Relieful - element important din conţinutul unui plan sau al unei hărţi, totalitatea neregularităţilor concave şi convexe de pe suprafaţa topografică a pământului.

Metode de reprezentare a reliefului :- metoda curbelor de nivel; - metoda planului cotat;- metoda profilelor; - metoda haşurilor;

Curba de nivel - proiecţia în plan orizontal a liniei ce uneşte puncte de aceeaşi cotă/altitudine de pe suprafaţa topografică/terestra.

- curbele de nivel se obtin prin intersectia imaginara a suprafetei terestre cu planuri de referinta orizontale, situate la înaltimi succesive, la distante egale si paralele între ele.

- proiectând conturul acestor planuri pe harta se obtin curbele de nivel, care redau relieful din natura.

Distanta constanta, masurata pe verticala între planurile orizontale de intersectie a terenului se numeste echidistanta, notata pe harti cu litera e. cu cât echidistanta este mai mica, cu atât relieful este mai bine reprezentat pe harta.

8

2.4. Reprezentarea formelor de relief prin curbe de nivel- neregularităţile prezentate de suprafaţa terestră este reprezentată, prin simplificare, la un număr redus de forme caracteristice care se pot grupa în: şesuri, înălţimi (mamelon) şi depresiuni.

Forme tip de înălţimi

Dealul - formă de nivel cu doi versanţi ce se unesc de-a lungul unei linii de pantă numită creastă sau linie de separare a apelor.- cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta si altitudinea sunt mai mari si invers, cu cât sunt mai rare, cu atât panta si altitudinea sunt mai mici.

Mamelonul - este o ridicătură cu înălţime de 50 -150 m mai mare faţă de terenul înconjurător, cu vîrf rotunjit şi pante relativ simetrice care sunt dispuse în toate direcţiile. - se reprezintă prin curbe de nivel închise, cu valori care cresc de la exterior spre interior.

Căldarea sau pâlnia - depresiune închisă din toate părţile (opusă mamelonului). se reprezintă prin curbe de nivel închise ale căror valori descresc de la exterior spre interior.

9

Valea o formă de relief negativă, care se reprezintă, ca şi botul de deal, prin curbe de nivel deschise şi alungite, în formă de v. cotele descresc de la exterior către interior - linia de intersecţie a celor doi versanţi ai văii se numeste firul văii sau talveg.

- pe lânga curbele de nivel, pe harti se mai întâlnesc si cote. - acestea se gasesc sub forma unor puncte însotite de un numar ce exprima valoarea altitudinii.

2.5. IMPORTANTA HARTILORHartile au importanta practica deosebita, fiind utilizate in numeroase

domenii de activitate: - transformari ale peisajului, ca împaduriri, desecari, îndiguiri, sisteme de

irigatii, - organizarea teritoriului, - in activitatea de prospectare si valorificare a resurselor naturale;

- realizarea tuturor constructiilor pe suprafata terestra se face pe baza planurilor de  detaliu.- harta ajuta la întelegerea mai usoara a unor fenomene si procese fizico-geografice, social-economice, cât si în munca de educare si culturalizare a oamenilor.  

10

CAPITOLUL II

ELEMENTE ŞI PRINCIPII DE BAZĂ ALE TOPOGRFAIEI

Ridicările topografice necesare întocmirii planurilor şi hărţilor, constau în măsurarea raportului în care se găsesc punctele topografice ce definesc o suprafaţă, fie cu o reţea de sprijin (problema planimetrică), fie cu un plan orizontal de referinţă (problema nivelitică).

Suprafata topografica = suprafata terenului natural, cu toate caracteristicile lui, pe care se executa masuratori topografice si este reprezentata pe harti si planuri.

- are forma neregulata si nu este geometrizata (nu are forma matematica ce poate fi descrisa prin relatii matematice)

Ridicari topografice = complexul de operatiuni de pe teren si din birou, prin care se determina pozitia in plan si spatiu a unor puncte de pe suprafata topografica, in scopul obtinerii unui plan topografic.

2.1. Elementele topografice ale terenuluiConcret – pe teren se măsoară elementele liniare (distanţe orizontale şi

verticale) şi unghiulare (unghiuri orizontale şi verticale), formate din punctele topografice şi elementele de referinţă.

Clasificare: a) natura elementelor topografice:

Considerăm două puncte topografice A şi B, de pe teren, materializate sub o formă oarecare (ţăruşi de lemn sau metal, borne de beton, etc.).

Referitor la aceste puncte distingem următoarele elemente topografice: ALINIAMENTUL AB – ce reprezintă intersecţia suprafeţei topografice a

terenului cu un plan vertical ce trece prin punctele date.În practică se geometrizează (aproximează) linia sinuoasă obţinută cu o dreaptă – ce reprezintă direcţia materializată pe teren de punctele A şi B.

DISTANŢA ÎNCLINATĂ LAB – reprezintă segmentul de linie delimitat de punctele A şi B pe direcţia amintită mai sus;

11

DISTANŢA ORIZONTALĂ DAB – reprezintă proiecţia distanţei înclinate pe un plan orizontal, având ca valoare segmentul orizontal cuprins între verticalele punctelor date;

COTELE ZA şi ZB – ale punctelor A şi B – reprezintă valoarea segmentului vertical cuprins între nivelul de referinţă şi punctul respectiv;

DIFERENŢA DE NIVEL ΔZAB – între punctele date – reprezintă distanţa verticală măsurată între planurile orizontale ce trec prin aceste puncte, ΔZAB

= ZA – ZB

Z

b) Relaţii între elementele topografice: Raportul în care se găsesc elementele de mai sus, rezultă din exprimarea

funcţiilor trigonometrice ale unghiului φ – numit unghi de pantă (fiind unghiul format de distanţele LAB şi DAB)

sin φ = ΔZAB / LAB (1)cos φ = DAB / LAB (2)tg φ = ΔZAB / DAB (3)L2

AB = D2AB + ΔZ2

AB (4)Cu aceste formule se pot determina elementele necunoscute în funcţie de

cele cunoscute (măsurate). A măsura elementele liniare enumerate mai sus, constă în a compara mărimea lor, cu un etalon ales (unitatea de măsură).

2.1.1. Unităţi de măsură pentru distanţeMajoritatea ţărilor folosesc ca unitate de măsură pentru distanţe metrul (m).Determinat în 1799 de francezul DELAMBRE şi considerat iniţial ca fiind a

40.000.000 parte din lungimea meridianului terestru, după calcule mai recente a 42 parte, este definit în prezent (din 1960) ca fiind egal cu 1.650.763,73 lungimi de undă ale radiaţiei portocalii emisă de gazul KRYPTON 86.

Multiplii metrului sunt: 1 km = 10 hm = 100 dam = 1000 m,

12

LAB

z α ZA A DAB B Nivel de referinţă

Fig. 2.1. Elementele liniare măsurate în teren

Fig. 1 Elementele liniare măsurate în teren

iar submultiplii: 1mm = 10 dm = 100 cm = 1000 m.

2.1.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţeDerivată din sistemul metric, unitatea de măsură pentru suprafeţe este metrul

pătrat (m2) cu multiplii şi submultiplii:1 km2 = 100 ha, 1 ha = 100 ari = 10.000 m2 ;1 m2 = 100 dm2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2

2.2. ELEMENTELE TOPOGRAFICE UNGHIULARE

2.2.1. Unghiuri măsurate în topografieÎn topografie se măsoară unghiuri orizontale şi verticale. În figura 3

unghiul α este orizontal fiind unghiul format de proiecţiile orizontale a două linii de vizare.

Unghiurile verticale (φ) sunt formate de o direcţie oarecare, cu proiecţia ei orizontală.

Unghiul vertical format de o dreaptă care constituie suportul unei distanţe înclinate, între două puncte, cu proiecţia ei orizontală, este numit unghi de pantă (figura 2.2, 2.3.). De obicei teodolitele (aparatele topografice ce servesc la măsurarea unghiurilor) înregistrează unghiul Z, denumit unghi zenital, unghiurile verticale rezultând din calcul.

Unghiul în geometrie şi topografie:Noţiunea geometrică de unghi – ca figură formată din două semidrepte ce au

aceeaşi origine, este incompletă pentru uz topografic – fiind necesară şi cunoaşterea semnului şi sensului de măsurare al unghiului.

Deci, unghiurile topografice sunt orientate, cunoscându-se prima latură a unghiului şi sensul de măsurare. Prin măsurarea unui unghi, se înţelege, compararea sa cu un alt unghi, ales ca unitate.

Unghiuri topograficeOrizontale „ω” (epsilon) = unghiul diedru format de intersectia a doua

planuri verticale, care contin punctele vizate, unghi oarecare;

Fig. 2.2. Unghiuri topografice Fig. 2.3. Distanţă înclinată şi distanţă redusă la orizont

13

Unghiurile orizontale pot fi: a. Azimuturi• azimuturi sau orientări geografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de

direcţia nordului geografic; b. Orientari= este definită ca fiind unghiul format de direc ia nordului magnetic, notat cu

N, cu un aliniament oarecare din teren, măsurat în sensul de miscare al acelor ceasornicului si se notează cu θ. Pot fi:

• orientări magnetice, atunci când sunt măsurate în funcţie de direcţia nordului magnetic (nordul indicat de busolă);

• orientări topografice, atunci când sunt măsurate în funcţie de o direcţie oarecare.

Verticale:- „ α ”= unghiul format de inclinarea dreptei fata de orizontala

(unghiul de panta), - „ z ”= unghiul format de vericala locului si distanta inclinata

(unghi zenital) (inclinarea dreptei fata de verticala punctului)- verticala locului = directia perpendiculara pe planul orizontal, ce trece prin

punctul in care masuram = zenit-nadir (ZN)

2.2.2. Unităţi de măsură pentru unghiuri În topografie se folosesc ca unităţi de măsură gradele noi (centesimale).Un grad centesimal (1g), reprezintă a o suta parte din unghiul drept (D) sau a

400 – a parte din cercul întreg (C).1g = D/100 = C/400 Submultiplii: 1g = 100c (minute centesimale); 1c = 100cc (secunde centesimale).Majoritatea instrumentelor de măsură în topografie sunt divizate în grade

centesimale. Ex: 123g32c17cc = 123g.321710 = D/90 = C/360 Submultiplii: 10 = 60’ (minute sexagesimale); 1’ = 60’’ (secunde sexagesimale).Alte unităţi de măsură:Gradele sexagesimale (1o): reprezintă a 90-a parte din unghiul drept (D) sau a

360-a parte din cercul întreg (C).Radianul (1 RAD) este unghiul la centru corespunzător arcului de cerc egal cu

raza cercului. Se ştie că un cerc are 2πRAD. Pentru diverse calcule se impune trecerea de la un sistem de gradaţii la altul,

acesta făcându-se cu una dintre relaţiile de echivalenţă:100g = 900 = π/2 RAD = 1D = C/4 αo /180 = αg/200 = a(RAD)/π

14

2.2.3. Noţiuni recapitulative de trigonometrie, cercul trigonometric a) cercul trigonometric şi cercul topografic:

Calculele ce se fac în topografie, necesită o temeinică cunoaştere a funcţiilor trigonometrice, a cercului trigonometric, care în topografie se transformă în cercul topografic.

Definim cercul topografic - cercul având centrul într-un punct notat cu 0, raza egală cu unitatea, având originea de măsurare a arcelor în punctul A şi sensul de măsurare invers acelor de ceas.

În topografie cercul trigonometric este înlocuit cu cel topografic din următoarele motive:

- direcţia de referinţă pe teren, deci şi în topografie, este direcţia Nordului topografic – care coincide cu axa ordonatelor (din acest motiv această axă se notează aici, cu OX); - sensul de măsurare al unghiurilor, în topografie, este sensul orar.

Ordinea cadranelor este dată, deci, de sensul de măsurare al unghiurilor. Deoarece una dintre caracteristicile cercului trigonometric este aceea că se poate schimba originea şi sensul de măsurare a arcelor, fără ca regulile şi formulele stabilite să se modifice, pe cadrane – în cele două cercuri formulele şi semnele funcţiilor trigonometrice sunt identice. Deci: definirea funcţiilor trigonometrice şi variaţia liniilor trigonometrice este echivalentă în cele două cercuri.

b) reducerea la primul cadran, determinarea valorilor funcţiilor trigonometrice:

Funcţiile trigonometrice ale unor unghiuri date θ, situate în cadranele II – IV, se pot determina ca funcţii ale unor unghiuri corespunzătoare din primul cadran - α .

Formulele de trecere la primul cadran prezentate în tabelul 2.1. astfel: Tabelul 2.1

Semnul şi linia corespunzătoare funcţiilor trigonometrice, în cele patru cadraneFuncţia Linia

trigonometrică Semnul pe cadraneI II III IV

sin MN + + - -cos OM + - - +tg AT + - + -ctg BV + - + -

- având un unghi θ ce se găseşte într-unul din cele 4 cadrane şi cunoscând faptul că, există tabele de valori naturale ale funcţiilor trigonometrice, doar pentru unghiuri situate în primul cadran, devine necesară transformarea funcţiei unghiului θ în cea corespunzătoare cadranului I.În funcţie de cadranul în care se găseşte unghiul θ, acesta poate fi exprimat:

θI = αθII = α + 100g

θIII = α + 200g

θIV = α + 300g corespunzător cadranelor I, II, III şi IV.

15

2.2.4. Distanta masurata intre 2 puncte, poate fi:- distanta masurata in teren = L- distanta redusa la orizont = D- distanta pe verticala sau diferenta de nivel = DHL = distanta de pe suprafata topografica, situata sub un anumit unghi vertical

(z)D = proiectia pe un plan orizontal a distantei inclinate (L)

Relatiile dintre distanta redusa la orizont si distanta inclinata:D = L cos α sau D =L sin zL = D/cos α sau L= D/sin z

α + z = 100g sau 900

b. Altitudinea unui punct este distanţa măsurată pe verticala punctului de la o suprafaţă de referinţă până la punct. Se notează cu „H” sau „Z”.

- daca suprafaţa de referinţă este suprafaţa de nivel zero se numeste altitudine absolută;

- daca suprafaţa de referinţă este una oarecare este altitudine relativă.- diferenţa dintre altitudinile a două puncte este diferenţa de nivel, (cota)

In Romania suprafata de nivel de referinta este suprafata M. Negre

16

CAPITOLUL IIIPLANIMETRIA

Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, în scopul transpunerii lor pe plan sau hartă, se numeşte planimetrie.

Pentru realizarea acestui deziderat este necesar să se facă recunoaşterea terenului în vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate şi semnalizate, precum şi măsurătorile pe teren a distanţelor şi unghiurilor topografice (atât orizontale, cât şi verticale). Pe lângă acestea, trebuie ca măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor de detaliu să se bazeze pe o reţea de puncte de sprijin. Această reţea de sprijin poate existasau poate să fie construită.

Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calculele corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor care permit stabilirea poziţiei în plan a acestora şi respectiv raportarea lor pe plan în scopul realizării planului topografic.

3.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice3.1.1. Marcarea punctelor.Marcarea este operatia de fixare a punctelor topografice pe teren. Aceasta se

face difereniţiat după importanţa şi destinaţia punctelor şi poate fi provizorie sau permanentă. Este necesară pentru ca punctele odată alese să fie identice atât la determinarea lor cât şi la determinarea altor puncte şi de asemenea pentru ca oricând să se poată face legătura între planul topografic şi teren.

Marcarea punctelor se face în mod diferenţiat după importanţa şi destinaţia lor şi poate fi de două tipuri:

• marcarea provizorie - Este de scurtă durată, de la 2 la 4 ani şi se face cu ţăruşi din lemn de esenţă tare, ţăruşi din fier;

• Marcarea definitivă - Marcarea permanentă mai este denumită şi bornarea punctelor.

17

Marcarea provizorie este de durată mai scurtă de 2 până la 4 ani şi se poate face cu:

- tăruşi de lemn, de esenţa tare cu secţiune pătrată sau rotunjită; la partea superioară se bate un cui care marchează punctul matematic (pentru extravilan);

- tăruşi metalici, pentru marcarea punctelor din intravilan (diametrul = 1,5 -3 cm şi lungimea = 15 - 25 cm);

Fig. 3.1. Marcarea punctelor: a – ţăruş de lemn;b – ţăruş de fier (1 – punctul matematic).

- borne de beton (fig. 3.2.).

- Marcarea permanentă sau bornarea punctelor este o materializare de durata

lungă. Bornele se confecţionează din beton simplu sau armat, fig.3.2., şi au forma unui trunchi de piramida cu secţiune pătrată.

Modul de bornare depinde de solul în care se aşează marca sau borna.

18

Fig. 3.3. Bornă de betonȚărușii se folosesc în extravilan și în intravilan, când se fac marcări cu

caracter temporar, iar bornele de beton se utilizează în cazul marcării punctelor permanente.

3.1.2. Semnalizarea punctelor topografice Semnalizarea este operaţia de însemnare a punctelor cu semnale deasupra

solului, care materializează verticala punctului topografic marcat în sol, pentru a fi reperat de la distanţă şi să permită vizarea punctului.

Semnalizarea punctelor topografice se realizează prin: • semnale portabile pentru punctele de drumuire şi punctele de detaliu

situate la distanţe de până la 300-500m; • semnale permanente pe toată perioada de măsurare pentru punctele reţelei

de sprijin şi de îndesire (triangulaţie, intersecţie) aflate la distanţe mai mari de 500 m.

Cel mai simplu semnal este jalonul (fig. 3.4.). Se construieşte din lemn de esenţă moale, având un capăt ascuţit şi îmbrăcat într-un sabot metalic şi este vopsit alternativ, de obicei cu roşu şi alb, fie din 25 în 25 cm, fie din 50 în 50 cm. Cel mai adesea, lungimea jalonului este de 2 m.

19

Alte semnale utilizate frecvent sunt: baliza, care poate fi simplă sau cu cutie (fig.3.5.). Ultima prezintă avantajul că permite scoaterea balizei propriu-zise, iar punctul semnalizat poate fi utilizat şi ca punct de staţie. În plus, semnalul are mai multă stabilitate.

Când se face staţie cu teodolitul în punctul respectiv, punctul matematic, de deasupra cutiei, se determină prin intersectarea diagonalelor secţiunii cutiei. Balizele se vopsesc, de asemenea, în culori contrastante mediului, respectiv cu alb şi negru.

Fig. 3.4. Jalon: a – jalon simplu; Fig. 3.5. Baliza simplă b – jalon cu trepied (port jalon).

Semnalizarea unor puncte topografice mai importante se face prin piramide ca acelea din figura 3,6. în ridicările topografice din intravilan se folosesc semnale speciale instalate pe clădiri (fig 3.7.). uneori mai pot fi utilizate drept semnale şi coşuri de fabrici, turnuri, crucile de pe turlele bisericilor etc. se pot folosi, de asemenea, semnale pe arbori.

20

Fig. 3.6. Piramide topografice Fig. 3.7. Semnal topografic instalat pe clădiri

3.2. JALONAREA UNUI ALINIAMENT

Un mod aparte de semnalizare îl constituie jalonarea aliniamentelor, care prezintă mai multe cazuri.

3.2.1. LUCRĂRI TOPOGRAFICE DE JALONAREJalonarea se realizează atunci când distanţele de măsurat în linie dreaptă

dintre două puncte sunt mai mari decât lungimea instrumentului de lucru, amplasând un anumit număr de jaloane între extremităţile unui aliniament.

Pentru aceasta, se fixează două jaloane în punctele capete ale aliniamentului.

Aliniamentul este linia care rezultă din intersecţia unui plan vertical care trece prin două puncte (A şi B) cu suprafaţa terenului (Fig. 3.2), cu amplasare de jaloane, punctele A şi B fiind extremităţile aliniamentului.

21

Fig. 3.3 Aliniamente: a) cu pantă continuă; b) în plan orizontal; c) cu pante diferite

Distanţa orizontală dintre A şi B este proiecţia orizontală a aliniamentului, numindu-se în topografie distanţa redusă la orizont (d). Pe teren se măsoară de obicei distanţa înclinată (D).

Unghiul format pe aliniamentul AB cu orizontala poartă numele de unghi de pantă al terenului sau unghi vertical. În funcţie de relieful terenului, aliniamentul poate să apară:

a) ca o linie înclinată cu o pantă continuă (Fig. 3.3. a)b) ca o linie orizontală (Fig. 3.3. b), când distanţa şi c) ca o linie frântă cu porţiuni care au înclinări diferite (Fig. 3.3. c), deci

unghiuri de pantă diferite ( ). În acest caz,

A. Jalonarea unui aliniament în linie dreaptăPentru aceasta, se fixează două jaloane în punctele capete ale aliniamentului.

În cazul în care lungimea aliniamentului este mare, este necesar să se planteze şi alte jaloane pe aliniamentul respectiv.

Pentru aceasta, operatorul se aşează la o distanţă de 1-2 m de jalonul din A (fig. 3A.) în aşa fel ca raza vizuală să fie tangentă atât la jalonul din A cât şi la acela din punctul B.

În continuare, un ajutor va planta, în sensul B–A, în ordinea cifrelor, atâtea jaloane câte sunt necesare, astfel ca la sfârşit viza să fie tangentă la toate jaloanele.

22

De reţinut că jaloanele din A şi B trebuie să fie verticale, condiţie care se realizează fie cu firul cu plumb, fie cu ajutorul unei nivele.

Fig. 3A. Jalonarea unuialiniament în linie dreaptă

B. Jalonarea unui aliniament între două puncte fără vizibilitateSe realizează astfel: un operator se aşează într-un punct C, situat cât mai

aproape de aliniamentul AB şi cu condiţia ca din C să se vadă ambele puncte A şi B (fig. 3B.). Un alt operator se va deplasa cu un alt jalon în punctul D, care se găseşte pe aliniamentul CA.

Din punctul D trebuie, de asemenea, să fie vizibile punctele A şi B. Apoi, pentru că punctele C şi D nu se găsesc situate pe aliniamentul AB, cei doi operatori se deplasează succesiv, până când cele două jaloane intermediare (din C´ şi D´) se vor afla pe aliniamentul A-B, în poziţiile C″ şi D″.

Fig. 3B. Jalonarea unui aliniament între două puncte fără vizibilitate

C. Jalonarea unui aliniament peste o valeDin punctul A (fig. 3C) operatorul dirijează un ajutor ca să planteze

jaloanele în punctele D şi C, apoi în punctele F şi E şi aşa mai departe; cifrele şi săgeţile din figura 3.C. indică sensul şi ordinea executării jalonării acestui aliniament.

Fig. 3C. Jalonarea unui aliniament peste o vale

23

CAPITOLUL IVMĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

4.1.Instrumente şi tehnici pentru măsurarea directă a distanţelor

În topografie, măsurarea distanţelor se poate face atât direct atunci când se vor aplica instrumentele de măsurat pe teren, cât şi indirect sau stadimetric cu ajutorul aparatelor optice.

Măsurarea directă a distanţelor presupune parcurgerea distanţei respective pe aliniament, constatând de câte ori se cuprinde în ea lungimea instrumentului utilizat la măsurare.

Condiţiile de bază ale efectuării măsurătorilor pe cale directă sunt accesibilitatea şi vizibilitatea, iar în funcţie de precizia dorită putem utiliza instrumente de precizie mică, instrumente de precizie medie şi instrumente de precizie mare.

Instrumente de măsurare a distanţelor În funcţie de precizie, instrumentele de măsurare a distanţelor se împart în:

• expeditive (pasul, compasul, ruleta); • de precizie (panglica de oţel, firul de oţel, luneta topografică).

4.1.1. INSTRUMENTE SIMPLE, DE MICĂ PRECIZIE, PENTRU MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANŢELOR

Dintre instrumentele de măsurat distanţe pe cale directă, utilizate la ridicările aproximative fac parte: pasul omenesc, compasul, lanţul cu zale, ruleta de pânză etc. Aceste instrumente dau erori destul de mari datorită faptului că fiind scurte măsoară toate denivelările terenului şi dau de regulă o distanţă mai mare decât cea reală.

Pasul omenesc se utilizează în vederea aproximării distanţei dintre două puncte sau a recunoaşterii unei suprafeţe interesate pentru ridicare, etalonându-se pasul omenesc în acest sens. Etalonarea constă în parcurgerea de cel puţin cinci ori a unei distanţe cunoscute , după care se împarte lungimea distanţei la numărul mediu al paşilor obţinuţi rezultând lungimea medie a unui pas cu relaţia:

unde: n – nr. mediu al paşilorDe asemenea, numărarea paşilor se poate face cu un instrument special

numit pedometru, care se ataşează la piciorul operatorului şi este prevăzut cu un cadran mare şi două mici. Pe cadranul mare vom înregistra numărul de paşi până la 100, pe unul din cadranele mici sutele de paşi, iar pe celălalt miile.

Eroarea care se poate înregistra la măsurarea atentă cu pasul este de 1…2 m la 100 m distanţă.

24

Compasul. Este un instrument simplu format din două picioare de lemn uşor, unite la partea de sus printr-un mâner, având o deschidere de 2 m).

Poziţionarea deschiderii compasului se realizează prin intermediul unei traverse, iar distanţa se măsoară din mers prin parcurgerea aliniamentului, făcând compasul să pivoteze când pe un picior când pe altul prin răsucirea lui în afară cu 180°, prin intermediul unui mâner de prindere.

Cu ajutorul compasului se poate obţine distanţa orizontală pe teren atunci când traversa dintre picioare este divizată şi prezintă un reper la mijloc iar la baza mânerului atârnă un fir cu plumb sau se pot măsura diferenţe de nivel ( ) parţiale, care însumate dau diferenţa de nivel dintre capetele unui aliniament.

• RULETELE pot fi din metal sau din pânză. lungimea lor variază intre 2 metri si 20 metri. ele sunt divizate în metri, decimetri şi centimetri. când nu se lucrează cu ele se strâng într-un toc, de obicei din piele sau din metal.

• Panglica de oţel este cel mai folosit instrument de măsurat distanţe. Are o lungime de 20 m, 25 m şi 50 m, o lăţime de 15-20 mm şi o grosime de 0,3 – 0,4 mm. La capete este prevăzută cu câte un inel mobil (fig 4.1). În timp de repaus, panglica se înfăşoară pe un suport de lemn sau de fier numit cruce, iar pentru a nu se desfăşura se fixează cu ajutorul unui șurub.

25

Fig. 4.1.Tipuri de panglici de oţel

Mânerul sub formă de inel pentru introducerea, în timpul lucrului, a întinzătoarelor.

Panglica de oţel este divizată pe ambele părţi în metri, jumătăţi de metri şi decimetri. Metri sunt marcaţi prin plăcuţe de alamă nituite de panglică, jumătăţile de metri prin butoni nituiţi, iar decimetri prin mici orificii practicate în panglică (fig.4.2).

Fracţiunile mai mici ca decimetru se apreciază din ochi sau se măsoară cu o riglă gradată. Numerotarea metrilor este făcută în ordine crescătoare, pe o faţă a panglicii într-un sens, iar pe cealaltă faţă în sens invers.

Reperele extreme (0 şi 20 sau 50 m) sunt gravate prin câte o linie la mijlocul inelelor de întindere, iar la panglicile mai noi se găsesc marcate pe nişte plăcuţe de alamă nituite pe panglică la circa 20 cm de inelele de întindere.

Panglicile de oţel care au reperele marcate pe plăcuţe fixate de panglică se numesc panglică cu repere independente şi sunt mai precise şi mai practice, întru-

26

a) b) c)

Fig. 4.2 Marcarea panglicii de oţel:marcarea metrilor0,5 mdm

3 6

cât întinzătoarele care se introduc în inelele de întindere nu deranjează fişele în timpul măsurătorii.

Pentru depozitare şi transport panglica se înfăşoară pe un cadru metalic.Dacă distanţa este mai lungă decât lungimea panglicii, diviziunea de 50

metri a panglicii se marchează pe teren printr-o fişă în poziţie verticală. Apoi se ridică panglica şi se aduce diviziunea zero în dreptul fişei, iar cu celălalt capăt se continuă măsurătoarea, având grijă ca permanent aceasta să se desfăşoare de-a lungul aliniamentului.

După ce panglica a fost întinsă şi aşternută pe aliniamentul respectiv, în dreptul diviziunii 50 metri se înfige iarăşi o fişă şi se ridică din nou panglica. Totodată, operatorul care se găseşte în dreptul primei fişe o scoate şi o pune pe un inel. În acest fel se continuă măsurătoarea.

Numărul de fişe de la operatorul din urmă indică tot atâtea lungimi de panglică. Deci, fişele dau posibilitatea înregistrării de câte ori se cuprinde lungimea panglicii în distanţa măsurată, la acest număr de panglici adăugându-se lungimea panoului terminus, mai mic decât o panglică.

De obicei, pe teren, cel mai adesea, distanţele sunt înclinate. Dacă distanţa respectivă are o înclinare constantă între cele două puncte între care se desfăşoară (fig. 4.3.), se măsoară distanţa înclinată „L" şi unghiul de pantă „α”. Deoarece pe planuri şi hărţi nu se reprezintă decât proiecţia orizontală a distanţelor de pe teren, va trebui să se calculeze proiecţia orizontală, notată cu D, cu ajutorul formulei:

D = L cos α

Fig 4.3. Identificarea distantelorLa măsurarea distanţelor cu panglica se folosesc unele accesorii cum sunt:

întinzătoarele, fişele, dinamometrul şi termometrul.

Fişele sunt vergele metalice, groase de 4 – 6 mm şi lungi de 25 – 30 cm, ascuţite la in capăt şi în formă de inel la celălalt capăt. Fişele se folosesc la marcarea provizorie pe teren a unei lungimi de panglică.

Fiecare panglică este prevăzută cu o trusă de fişe compusă din 6 sau 11 fişe şi două inele. Pe unul din inele se află cele 11 fişe, pe care le poartă la începerea măsurătorii lucrătorul din faţă şi care lasă la fiecare panglică întinsă câte o fişă. Inelul gol este purtat de lucrătorul din spate, care strânge pe el fişele lăsate în pământ de lucrătorul din faţă.

Fişele se înfig vertical în pământ în dreptul reperului 0,20 sau 50 al panglicei.

27

Dinamometrul se foloseşte numai în măsurătorile de mare precizie, în măsurătorile topografice curente utilizarea lui nefiind necesară. El se foloseşte cu scopul de a întinde panglica cu o tensiune egală cu tensiunea la care a fost etalonată (10 – 15 kg).

Termometrul serveşte la determinarea temperaturii în timpul măsurătorii în cazul măsurătorilor de mare precizie. Panglica este etalonată la temperatura de +20 0C. La fiecare 5 0C în plus sau în minus panglica suferă o modificare de 3 mm.

Firul de plumb este format dintr-un fir de sfoară legat cu un capăt la o greutate metalică ce poate avea diferite forme şi serveşte la verticalizarea jaloanelor sau a altor semnale, la proiectarea reperelor panglicilor pe teren, precum şi la centrarea goniometrelor pe punctul de staţie.

4.2. OPERAȚII LA MĂSURAREA DIRECTĂ A DISTANȚELOROperaţia propriu-zisă de măsurare a distanţelor trebuie precedată de

pregătirea terenului care constă în curăţirea lui de vegetaţie, mărăcini, bălării, culturi), în pichetarea şi jalonarea aliniamentului.

Echipa de măsurătoare este formată din operator şi doi lucrători şi are în dotare: panglica de oţel, ţăruşi, jaloane, fişe, întinzătoare, dinamometre, termometru, eclimetru, fir cu plumb şi toporaş.

Pentru măsurarea propriu-zisă a distanţelor se face derularea panglicii în aşa fel încât să nu facă bucle care ar duce la ruperea ei şi se introduc întinzătoarele în inelele panglicii.

Lucrătorul din urmă înfige întinzătorul în pământ, înapoia ţăruşului de la care se pleacă pe aliniament.

Când panglica este pusă pe aliniament lucrătorul dinaninte înfige întinzătorul în pământ şi întinde panglica. Cu această ocazie lucrătorul din urmă potriveşte reperul zero al panglicii pe punctul de pe ţăruş şi apoi anunţă pe lucrătorul dinainte să înfigă vertical, în pământ, în dreptul reperului 20 sau 50 m de pe panglică, una din fişele de pe inelul care-l poartă asupra lui.

Lungimea panglicii fiind materializată pe teren, lucrătorii scot întinzătoarele din pământ şi pornesc în continuare pe aliniament, primul târând panglica după el cu grijă ca să nu atingă fişa.

În momentul când ultimul lucrător ajunge în dreptul fişei înfiptă în pământ, operaţia se repetă până la extremitatea cealaltă a aliniamentului, unde distanţa de la

28

ultima fişă la punctul de sosire, fiind mai mică decât o lungime de panglică, se citeşte de către operator direct pe panglică în m şi cm.

În măsura parcurgerii distanţei lucrătorului din urmă culege fişele fixate pe aliniament de către lucrătorul din faţă şi le înşiră pe inelul avut asupra lui şi care iniţial era gol.

Este recomandabil ca inelul cu fişe al lucrătorului dinainte să fie purtat de către operator care să efectueze şi înfigerea fişelor în pământ.

Distanţa măsurată va fi dată de relaţia:

D=L*n+r în care;D- lungimea aliniamentului în m;L- lungimea panglicii de oţel, în m;n- numărul fişelor înfipte pe aliniamentul măsurat;r - distanţa citită pe panglică de la ultima foşă până la punctul de sosire, în m.

Distanţa se măsoară de două ori, dus şi întors şi se face media valorilor obţinute, dacă ecartul maxim se încadrează în toleranţa dată de relaţie, rezultând:

D= (D1+D2)/2;D1=L*n+r1;D2=L*n+r2.

Pe terenuri înclinate măsurarea distanţei se face după anumite reguli astfel, ca distanţa ce se obţine să reprezinte proiecţia orizontală a distanţei înclinate, deoarece la întocmirea planului se folosesc numai distanţele orizontale.

Pe un teren accidentat sau înclinat, distamţa poate fi măsurată orizontal în mod direct, când măsurătoarea are aspectul unor trepte.

Când măsurătoarea începe din puctul mai înalt, lucrătorul din urmă aşază panglica cu reperul zero la pământ, în punctul de plecare, iar cel din faţă, aşezat pe aliniament, ridică cealaltă extremitate a panglicii, până ce aceasta este orizontală.

Întinzând bine panglica, cu ajutorul unui fir cu plumb proiectează reperul de 20m pe sol şi înfige fişa în pământ în poziţie verticală. În lipsa firului de plumb proiectarea pe sol a reperului panglicii se face prin lăsarea fişei să cadă liber din dreptul acestui reper, fişă care se înfige în pământ.

Măsurând succesiv distanţa în modul descris, se va obţine distanţa orizontală.Măsurarea distanţei, pe teren înclinat, în modul descris mai sus, este destul de

greoaie şi suspusă unui mare număr de erori. Din această cauză se măsoară distanţa înclinată şi se reduce apoi la distanţa orizontală prin calcul.

Reducerea distanţei înclinate la distanţa orizontală se poate face în funcţie de unghiul de pantă, adică unghiul format de înclinarea terenului faţă de orizontală sau în funcţie de diferenţa de nivel dintre cele două extremităţi ale distanţei măsurate.

29

Când s-a măsurat unghiul de pantă (i):Do=Di* cos i în care:- Do este distanţa redusă la orizontală, în m;- Di este distanţa măsurată pe pantă, în m;- i este unghiul de pantă.

În al doilea caz când s-a măsurat distanţa înclinată şi diferenţa de nivel:

în care:- este diferenţa de nivel dintre punctele extreme ale distanţei măsurate.Dacă terenul prezintă pantă neuniformă, aliniamentul va fi împărţit în

tronsoane (porţiuni) cu pantă uniformă, prin marcarea punctelor de schimbare a pantei. Se măsoară apoi unghiul de înclinare a fiecărui tronson şi lungimea lui. Reducerea distanţei înclinate la distanţa orizontală se face pentru fiecare tronson în parte:

d1 = l1* cos i1;d2 = l2* cos i2;...................dn = ln* cos in;iar: Do =d1+ d2+ d3+... +dn.Pe terenurile cu pantă uniformă determinarea distanţei orizontale o putem

realiza în două feluri:

A.Măsurând direct distanţa orizontală prin metoda cultelaţiei, când reperul suspendat al panglicii se va proiecta pe teren cu ajutorul firului cu plumb (fig. 4.4), operaţie pe care o realizăm cu panglica de 20 m.

Fig. 4.4. Măsurarea distanţelor prin metoda cultelaţiei

B. Prin măsurarea directă pe teren a distanţei înclinate (DE) cu panglica şi a unghiului de pantă , cu teodolitul sau cu eclimetrul vizând pe semnal (miră) la înălţimea instrumentului centrat pe punctul matematic (fig. 4.5).

După determinarea unghiului de pantă, distanţa orizontală necesară la reprezentarea pe planurile şi hărţile topografice va fi dată de relaţia:

30

D0 = L . cos

Fig. 4.5. Măsurarea directă a distanţei înclinate cu panglica de oţelPe terenurile cu pantă neuniformă, aceasta se va împărţi în tronsoane cu

pantă uniformă la care se măsoară lungimile de aceeaşi pantă: l1, l2, l3 (fig. 4.6).În vederea reducerii la distanţa orizontală sau pentru aplicarea de corecţii la

liniile înclinate este nevoie de a măsura: fie unghiul de pantă al aliniamentului fie diferenţa de nivel ( h).

Fig. 4.6. Reducerea la orizont a distanţelor înclinate cu mai multe pante

4.3 RIDICĂRI TOPOGRAFICE REALIZATE CU PANGLICA DE OȚELElementele fundamentale ale unei figuri geometrice sunt punctele topografice

marcate pe teren prin ţăruşi sau cuie, fie pe aliniamente, fie pe figuri construite.

4.31. Ridicarea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțelEste operaţia pe care o putem realiza cu panglica într-un punct oarecare de pe

aliniament sau la una din extremităţile aliniamentului aplicând metoda triunghiului dreptunghic sau metoda triunghiului isoscel.

Metoda triunghiului dreptunghic bazată pe numerele pitagorice 3, 4, 5 sau multiplii de acestea, poate fi aplicată, atât de pe un punct oarecare al aliniamentului cât şi la extremitatea acestuia.

Faţă de extremităţile punctelor C şi D distanţate la 3, 6, 9 … m unul de altul, cu ruleta şi un instrument ascuţit (fişă), vom descrie două arce de cerc cu o lungime de 4, 8, 12 ... m din punctul C şi respectiv 5, 10, 15 m din punctul D, care se intersectează în punctul P. Aliniamentul CP va fi perpendicular pe AB.

Metoda triunghiului isoscel aplicată de obicei dintr-un punct oarecare al aliniamentului, presupune a măsura două distanţe egale (CD = CE) pe aliniament,

31

după care cu aceeaşi deschidere a ruletei (ex.: DP=EP= 8m), vom trasa două arce de cerc care se intersectează în punctul P. Aliniamentul CP va fi din nou perpendicular pe AB.

4.3.2. Coborârea unei perpendiculare realizate cu panglica de oțelDin punctul P, cu panglica sau ruleta se va descrie un arc de cerc, care va

intersecta aliniamentul AB în punctele C şi D. Se va măsura distanţa CD obţinută, iar la jumătatea ei vom obţine punctul P'

care reprezintă piciorul perpendicularei PP' pe aliniamentul AB.(fig.4.7)

Fig. 4.7. Coborârea unei perpendiculare

4.3.3.Trasarea unui aliniament paralel la cel dat (fig. 4.8)Pe un aliniament AB se ia o lungime oarecare CD. În funcţie de distanţa care

se doreşte a fi între cele două aliniamente se va măsura în continuare aliniamentul CP, stabilind la jumătatea lui punctul 0.

Din punctul D se măsoară în continuare aliniamentul DO care se prelungeşte cu OR (OD=OR). Aliniamentul nou obţinut RP va fi paralel cu AB.

Fig. 4.8. Trasarea unui aliniament paralel la cel dat

4.3.4.Determinarea lăţimii unui curs de apă, ravenă, râpă (fig. 4.9). Din punctul A operatorul va căuta un semnal natural sau artificial pe malul

opus, astfel încât aliniamentul AB să fie aproximativ perpendicular pe cursul de apă. Pe aliniamentul AB se ridică o perpendiculară de lungime orizontală AC, iar în punctul C se ridică o altă perpendiculară CD astfel încât prin vizarea din D la B să obţinem un punct de intersecţie E a acestei vize cu aliniamentul AC.

32

Fig. 4.9. Determinarea distanţei dintre 2 puncte aflate pe malurile unui râuPe teren se vor măsura distanţele orizontale AE; EC şi CD, dus-întors cu

panglica de oţel etalonată. Din asemănarea triunghiurilor AEB şi CED rezultă:

4.4. NOŢIUNI DESPRE ERORI ÎN TOPOGRAFIE

4.4.1. Generalităţi

Atât în domeniile care implică efectuarea unor măsurători sau calcule (matematică, fizică, chimie, topografie, geodezie etc.), cât şi în cele care presupun exprimarea în alte moduri a rezultatelor gândirii umane (filozofie, drept ş.a.) apar, din diferite motive, diferenţe între rezultatele obţinute (teoriile, soluţiile exprimate) şi cele adevărate, corecte. Aceste neconcordanţe sunt cunoscute sub numele de erori (erori logice, erori judiciare etc.).

Pentru înţelegerea mai uşoară a problemelor referitoare la erori, este necesar să se urmărească mai întâi câteva noţiuni de bază cu care se operează în studiul erorilor.

• Valoarea adevărată reprezintă raportul dintre mărimea măsurată şi unitatea de măsură adoptată. Niciodată, în practică, nu se determină valoarea adevărată a unei mărimi. Aceasta reprezintă o noţiune abstractă a mărimilor, către care tindem să ne apropiem. Cu cât valorile dintr-un şir de măsurători sunt mai apropiate (ca valoare) între ele, cu atât este mai mare posibilitatea ca aceasta să se apropie de valoarea reală (adevărată).

• Valoarea măsurată („l”) poate fi oricare dintre termenii unui şir de valori obţinute la măsurarea în aceleaşi condiţii a unei mărimi, adică de acelaşi operator, cu aceleaşi instrumente şi, pe cât posibil, în aceleaşi condiţii de mediu.

• Valoarea medie („M”) este o valoare cu care se înlocuieşte valoarea exactă a unei mărimi când măsurarea acesteia este afectată de erori.

33

Valoarea medie reprezintă media aritmetică a valorilor individuale ale unui şir de măsurători şi este valoarea cea mai apropiată de valoarea adevărată:M = (l1+l2+....+ln)/n,în care „n” reprezintă numărul termenilor măsurătorii.

De exemplu, s-a măsurat de patru ori un unghi orizontal cu un teodolit şi au rezultat următoarele valori măsurate:

l1 = 123g 42c 17cc

l2 = 123g 42c 30cc

l3 = 123g 42c 24cc

l4 = 123g 42c 41cc

Valoarea estimată M va fi:M= suma ln/n = 493g69c12cc/4= 123g42c28cc.

4.4.2. Erorile şi clasificarea lorEroarea reprezintă diferenţa de mărime şi sens dintre valoarea măsurată şi

valoarea adevărată. Lăsând la o parte cazul erorilor grosolane (sau greşelilor), erorile de

măsurare sunt inevitabile. Cu alte cuvinte, erorile sunt greşeli admisibile (tolerabile), în timp ce greşelile sunt erori inadmisibile.

Cum se poate şti dacă în timpul măsurătorilor s-a făcut o eroare sau o greşeală?

Această diferenţiere se face cu ajutorul toleranţei şi ecartului maxim. Când toleranţa este mai mică decât ecartul maxim, măsurătoarea respectivă este greşită şi trebuie refăcută.

Dacă toleranţa este mai mare decât ecartul maxim, atunci diferenţa dintre valoarea medie şi valoarea adevărată reprezintă eroarea care s-a produs în timpul măsurătorilor.

Clasificarea erorilor. Se deosebesc două mari categorii: erori sistematice şi erori întâmplătoare (accidentale). Dacă valoarea aproximativă a a unei mărimi x s-a obţinut printr-o măsurătoare, atunci eroarea absolută ε = a – x se mai numeşte eroarea de măsurare.

Cauzele erorilor de măsurare constau fie în imperfecţiunea instrumentelor (erori instrumentale), fie în neîndemânarea de potrivire a instrumentelor şi de citire a valorilor, la care se adaugă oboseala operatorului, lipsa vizibilităţii.

Erorile instrumentale sunt fie constante, fie sistematice. De exemplu, ora indicată de un ceas precis, dar care a fost potrivit greşit admite o eroare constantă, şi anume eroarea cu care s-a greşit la potrivire.

Dacă însă se ştie că în decursul a 48 de ore ceasul o ia înainte cu 10 secunde, atunci ora indicată de acest ceas este afectată de o eroare sistematică. Mărimea

34

acestei valori depinde de timpul scurs de la ultima potrivire. Erorile sistematice se produc în acelaşi sens şi, în cazul măsurătorilor de unghiuri şi distanţe, cantitatea lor creşte cu numărul măsurătorilor. Au avantajul că sunt erori controlabile.

Un alt exemplu de eroare sistematică este eroarea de lungime (de etalon) rezultată din construcţia sau repararea unei panglici de oţel de 50 m. Aceasta, în momentul în care a fost etalonată a avut, în loc de 50 m (cât ar fi fost corect), lungimea de 50,012 m.

Când se fac măsurători cu o astfel de panglică, rezultă că la fiecare întindere a panglicii, în loc de 50,012 m se consideră numai 50,000 m, deci se produce o eroare de –0,012 m. În consecinţă, pentru a obţine un rezultat adevărat, va trebui ca la fiecare panglică să adăugăm 0,012 m.

Dacă, dimpotrivă, lungimea panglicii ar fi în realitate mai mică decât cea marcată pe ea, ca de exemplu 49,991 m, în loc de 50,000 m, se produce o eroare de +0,009 m, adică panglica a fost considerată că are lungimea de 50,000 m, deşi ea nu are decât 49,991 m. În acest caz, va trebui ca la fiecare aşternere a panglicii pe distanţa ce trebuie măsurată să se scadă 0,009 m.

Erorile instrumentale (constante şi sistematice) sunt deseori inevitabile. Ele pot fi însă detectate şi eliminate datorită regularităţii lor.

Erorile întâmplătoare sau accidentale pot fi datorate atât cauzelor subiective ale operatorului (eroarea de citire a diviziunilor de pe panglică sau a diviziunilor altor aparate şi instrumente, imposibilitatea de a stabili corect coincidenţa diviziunilor cu ochiul liber), cât şi cauzelor necontrolabile sau imprevizibile care apar în procesul de măsurare (variaţiile de temperatură, lipsa de stabilitate a solurilor, datorită frecării panglicii de suprafaţa terenului etc.).

Aceste erori au o mărime şi un sens care se produc la întâmplare şi se supun legilor probabilităţii. Ele nu pot fi eliminate, ca în cazul erorilor instrumentale, dar pot fi atenuate prin corectare, dacă măsurătorile s-au efectuat de un număr mare de ori.

35

CAPITOLUL VMĂSURAREA UNGHIURILOR

INSTRUMENTE ŞI METODE DE MĂSURARE A UNGHIURILORTOPOGRAFICE

5.1. Echerul topografic şi probleme rezolvate cu elSunt instrumente cu ajutorul cărora se pot trasa pe teren unghiuri drepte. Ele

pot fi cu oglinzi şi cu prisme, fiecare cu două variante: echer simplu şi echer dublu.Construcţia echerului cu oglinzi se bazează pe principiul reflexiei luminii pe

oglinzi plane. Dacă oglinzile sunt dispuse astfel încât să formeze un unghi de 50g, atunci cele două raze, incidentă şi emergentă, se intersectează sub un unghi drept (fig. 5.1.), ceea ce se demonstrează astfel:

• unghiul δ, exterior triunghiului ABC, este egal cu suma unghiurilor neadiacente, adică:δ = 2β + 2γ= 2 (β + γ)

• se consideră triunghiul AOB, în care:α = 200g[(100g - β) + (100g - γ)] (3.2)şi deci: α = β + γ. Dar α = 50g prin construcţie şi prin urmare şi β + γ = 50g, de unde:δ= 2(β + γ)=2 × 50g = 100g

Fig. 5.1. Mersul razelor în echerul cu oglinzi:A şi B – oglinzi plane;

R1 – rază incidentă; Re – rază emergentă.

Echerul poate fi prevăzut cu baston de centrare sau cu fir cu plumb, ca de exemplu echerul topografic de tip Wild. În ultimul timp, cele mai utilizate sunt echerele duble cu prisme de tipul Meopta, Zeiss, Wild etc.

Trasarea unui unghi drept pe teren cu ajutorul echerului topografic constă în a ridica sau coborî o perpendiculară pe un aliniament, operaţie care permite

36

rezolvarea unei serii de probleme ca: trasarea unei paralele la o dreaptă dată, prelungirea unui aliniament peste un obstacol etc.

• Ridicarea unei perpendiculare pe un aliniament. Fie aliniamentul AB (fig. 3.4.) şi punctul C din care trebuie să se ridice perpendiculara. În punctele A şi B sunt fixate jaloane. Se aşează cu echerul topografic în punctul C, în aşa fel încât în echer imaginile jaloanelor din A şi B să coincidă. Pentru aceasta, operatorul care ţine echerul la înălţimea ochiului se va deplasa în faţă sau în spate până când va asigura coincidenţa celor două imagini JA şi JB.

Apoi, un ajutor merge cu un al treilea jalon, lateral de aliniament, şi dirijat de operator, se va deplasa la stânga sau la dreapta până când jalonul al treilea JR se va vedea pe deasupra sau pe dedesubtul echerului, în prelungirea imaginilor jaloanelor din echer. În acest moment se realizează ridicarea perpendicularei din C, pe aliniamentul AB.

• Coborârea unei perpendiculare dintr-un punct pe un aliniament. Succesiunea operaţiilor este identică cu cea de la ridicarea unei perpendiculare pe un aliniament, cu deosebirea că, în timp ce la ridicarea perpendicularei ajutorul se va deplasa cu al treilea jalon, la coborârea perpendicularei ajutorul fixează jalonul în punctul C, iar deplasarea la stânga sau la dreapta, dar numai pe aliniament, o face operatorul cu echerul. Când s-a realizat coincidenţa jalonului real cu imaginile jaloanelor din prismele echerului, operatorul coboară firul cu plumb al echerului până la suprafaţa terenului. Punctul unde firul cu plumb a căzut pe pământ este piciorul perpendicularei coborâte pe aliniament.

• Prelungirea unui aliniament peste un obstacol. Se poate face astfel: se alege un punct C, cât mai apropiat de obstacolul ,,O” (fig.5.2.). Din acest punct se ridică o perpendiculară, suficient de mare ca să depăşească obstacolul până la punctul D. Apoi, din D se ridică o altă perpendiculară până în E. Din E se ridică perpendiculara EF = CD. Din F se ridică perpendiculara FG, care de fapt reprezintă tocmai prelungirea aliniamentului AB.

Fig. 5.2. Prelungirea unui aliniament peste un obstacol

5.2. TEODOLITULTeodolitul este un instrument topografic utilizat la măsurarea pe teren a

direcţiilor unghiurilare orizontale şi verticale. Teodolitul mai poate măsura şi distanţe folosind mira printr-o metoda indirectă de măsurare.

37

5.2.1. Calsificarea teodolitelor se poate face după mai multe criterii:- după modul de evoluţie în timp;- după gradul de precizie oferit la determinarea direcţiilor unghiulare;- după firma constructoare.

Clasificarea teodolitelor după modul de evoluţie în timp:• Teodolite clasice, care au fost construite la începutul secolului al XVIII-

lea. Erau instrumente voluminoase şi greoaie, cu lunete lungi şi diametre ale limburilor destul de mari pentru a asigura precizia necesară. Pe teren era necesar să fie rectificate des. Sistemul constructiv, cu părţile componente la vedere, conducea rapid la ancrasarea câmpului vizual şi a axelor.

• Teodolite moderne (optice) au aproape acelaşi principiu constructiv, dar conţin sisteme optice interioare care permit realizarea citirilor la cele două cercuri prin intermediul unui microscop de lectură al cărui ocular se află alături de ocularul lunetei. Datorită acestui sistem de construcţie teodolitele moderne se mai numesc şi teodolite optice. Teodolitele moderne au apărut la începutul anilor 1920 şi sunt perfecţionate în continuu până astăzi. Deosebirea de teodolitele clasice constă în faptul că sunt superioare acestora şi că sunt realizate compact, iar părţile lor componente (limburile de cristal, prismele de lectură, indecşii, etc.) sunt acoperite de o carcasă de protecţie.

• Teodolite electronice (ultramoderne) au apărut odată cu deceniul 7 al secolului trecut şi s-au perfecţionat rapid. Ele conţin un microprocesor care serveşte la afişarea pe un display asemănător cu cel întâlnit la microcalculatoare (format din cristale lichide) a rezultatelor măsurătorilor, precum şi a unei serii deelemente calculate automat (lungimea înclinată, diferenţa de nivel, distanţa orizontală, orientarea, coordonatele, etc.)

Telemetrul electro-optic completat cu funcţiunile unui teodolit a condus la staţia totală electronică, dotată cu afişaj digital automat al valorilor măsurate, cu posibilitatea de înregistrare automată în memorii externe, precum şi cu „tracking”, care oferă avantajul de a afişa direcţiile orizontale la fiecare secundă şi onouă valoare a distanţei la fiecare 3 secunde, existând astfel posibilitatea de a deplasa reflectorul mobil fără a întrerupe vizarea. Realizarea carnetului electronic de teren permite cuplarea la PC şi la plotter.

Clasificarea teodolitelor după precizie.Luând drept criteriu de clasificare cea mai mică diviziune t a dispozitivului

de citire a unghiurilor, teodolitele sunt:• De precizie slabă (de şantier), pentru care t≥10c (de exemplu Theo 080 şi

Theo 120 –Carl Zeiss Jena, Zeiss Th 5, Kern DK1, etc).

38

• De precizie medie (de şantier), pentru care 20cc ≤t<10c (de exemplu Theo 020 şi Theo 030 Carl Zeiss Jena; Wild T16, Kern K1A şi K1S, Zeiss Th4, Sokkisha T60E, TS20A şi DT6, etc.)

• De precizie (geodezice), pentru care 2cc ≤ t <20cc.• De înaltă precizie (astronomice), pentru care t ≤1cc.Clasificarea teodolitelor după firma producătoare.În ultimii ani, firme europene de mare tradiţie şi-au reconsiderat activitatea

de producţie (Carl Zeiss Jena şi Zeiss –din Zeiss). Firmele elveţiene Kern şi Wild au fuzionat formând concernul Leica. Pe de altă parte firmele japoneze Sokkisha, Topcon şi Nikon s-au impus pe piaţă oferind instrumente deosebit de performante.

5.2.3. Componentele teodolituluiInstrumentul clasic folosit în ridicările topografice este teodolitul.Părţile principale ale unui teodolit sunt: luneta, cercul vertical, furcile,

cercul alidad, cercul orizontal, nivelele, dispozitivele de citire a diviziunilor de pe cercul orizontal şi vertical, trepiedul şi firul cu plumb.

Ca piese accesorii amintim: busola sau declinatorul.

Părţile componente ale unui teodolit sunt următoarele:1. luneta topografică - vizarea punctelor de pe teren. 2. ocularul lunetei.3. obiectivul lunetei.4. manşonul (şurubul) de focusare a imaginii.5. colimatorul, cu care se asigură vizarea aproximativă.6+7. Cercul vertical, - măsurarea unghiurilor de pantă α sau zenitale Z. 6. alidada verticală 7. limbul sau cercul vertical gradat, solidar cu luneta.8. furcile de susţinere pe care se sprijină luneta; 9. lagărele furcilor, care permit mişcarea de rotaţie a fuselor lunetei şi respectiv a lunetei în plan vertical; 10. şurubul de mişcare fină a lunetei în plan vertical.11. şurubul de blocare a mişcării lunetei în plan vertical.12. şi 13. Cercul orizontal, alcătuit din două platouri concentrice: 12. cercul alidad, care are în acelaşi timp o funcţiune mecanică (poartă întreaga suprastructură a teodolitului) şi o funcţiune la măsurarea unghiurilor, fiind prevăzut cu doi indecşi de citire I1 şi I2 diametral opuşi. 13. limbul orizontal (cercul orizontal gradat) ; seamănă cu un raportor de cristal, împărţit în 400g şi rămâne fix (imobil) în timpul operaţiunii de măsurare.14. prisme diametral opuse, care preiau citirile de la cele două cercuri; 15. dispozitivul de citire a unghiurilor, 16. fiola de sticlă a nivelei torice, (eter şi alcool); 17. carcasa metalică de protecţie a nivelei torice.

39

18. articulaţia nivelei torice.19. şuruburile de rectificare ale nivelei torice.Nivela torică serveşte la calarea fină (precisă).20. nivela sferică, ce serveşte la calarea aproximativă (provizorie) a instrumentului; 21. carcasa metalică de protecţie a nivelei sferice, prevăzută cu 3 şuruburi de rectificare 22,23,24 ambaza, cu un triplu rol: a) de suport al teodolitului; b) de intermediar între corpul teodolitului şi trepied; c) de element pentru calare.22. partea superioară a ambazei, pe care este fixat corpul (suprastructura) instrumentului.23. şuruburile de calare, în număr de 3, ele servesc la operaţiunea de calare, parte componentă a punerii în staţie.24. placa de tensiune, - serveşte la fixarea teodolitului pe trepied.25. trepiedul cu picioare culisante, care serveşte la operaţiunea de centrare, componentă a punerii în staţie; trepiedul este confecţionat din lemn, dar partea superioară şi saboţii sunt din metal; 26. şurubul de prindere a teodolitului de trepied, prevăzut cu un cârlig pentru agăţare a firului cu plumb şi cu un orificiu care permite centrarea optică. 27. şurubul de prindere a teodolitului de ambază. 28. clema repetitoare, pentru orientarea limbului; permite introducerea unei citiri dorite pe o direcţie din teren. 29. şurubul de mişcare fină a suprastructurii 30. şurubul de blocare a mişcării alidadei, in plan orizontal; 30. oglinda orientabilă de luminare a limburilor pentru efectuarea citirilor.

5.2.3. Luneta teodolituluiEste o lunetă astronomică adaptată la nevoile măsurătorilor terestre prin

adăugarea firelor reticulare. O lunetă clasică se compune din trei tuburi: tubul ocular, tubul reticul şi tubul obiectiv (fig. 5.3.).

Fig. 5.3. Luneta teodolitului:1 – tub ocular; 2 – tub reticul; 3 – tub obiectiv; 4 – ocularul; 5 – diafragma reticulului; 6 – reticulul; 7 – şuruburile de rectificare a firelor reticule; 8 – moleta de focusare; 9 - obiectivul; 10 – tub parasolar, xx – axa lunetei.

40

Fig. 5.4. Fire reticule şi stadimetrice:C – centrul reticul; 1, 2 – fire reticule;

3 – fire stadimetrice orizontale;4 – fire stadimetrice verticale.

• Tubul ocular (1, fig. 5.3.). Are rolul de a purta ocularul format din două lentile plan convexe, care se comportă ca un sistem convergent. Tubul ocular culisează, prin înşurubare, în tubul reticul.

• Tubul reticul. Este partea din lunetă în care sunt fixate diagrama reticulului cu firele reticulare, care se pot prezenta diferit (fig. 5.4). Unele lunete au, pe lângă firele reticule şi fire stadimetrice, dispuse simetric. Firele stadimetrice orizontale (3) se folosesc în tahimetria cu firele verticale, iar cele verticale (4) se utilizează în tahimetria paralactică. Tubul reticul culisează şi el, prin înşurubare, cu tubul obiectiv.

• Tubul obiectiv. Are montat în el obiectivul format din două lentile, una convergentă, din sticlă comună, şi alta divergentă, din cristal. Amândouă formează un sistem acromatic care înlătură aberaţiile de refrangibilitate.

Întregul sistem optic al lunetei are următoarele funcţiuni: ocularul măreşte imaginea reală, mică şi răsturnată formată de obiectiv, iar reticulul, prin centrul reticul, materializează axa de vizare.

Utilizarea lunetei. Pentru a putea executa vize asupra diferitelor semnale, este necesar ca atât firele reticule, cât şi imaginea obiectului vizat să fie clare.Pentru obţinerea clarităţii firelor reticule, se manevrează din ocular, într-un sens sau altul. Claritatea imaginii, operaţie numită focusare, se realizează prin aducerea planului reticul în planul imaginii, folosind în acest sens, fie un şurub, fie un manşon de focusare. În acest timp, claritatea firelor reticule se păstrează, deoarece tubul reticul se deplasează cu tubul ocular cu tot şi deci distanţa de la ocular la firele reticule rămâne nemodificată.

În momentul în care s-a obţinut claritatea firelor reticule şi claritatea imaginii obiectivului vizat, se spune că s-a realizat punerea la punct a lunetei după care se pot efectua vizele respective. Punerea la punct a lunetei se face ori de câte ori este necesar.

41

5.2.4. Nivelele teodolituluiAcestea sunt utilizate la calarea instrumentului.

- Nivela sferică - calarea aproximativă; - Nivela torică - calarea fină. Nivela torică - este o fiolă de sticlă umplută incomplet cu eter sau alcool, care prin vaporizare formează o bulă de gaz (de aer). Nivela sferică - este formată dintr-o fiolă de sticlă. Raza de curbură la nivelele sferice este între: 0,5 – 3 m. Fiola este umplutăcu eter sau alcool şi este închisă ermetic. Este montată într-o cutie de protecţie metalică care este prinsă de suport cu trei şuruburi. Partea cea mai de sus a calotei sferice reprezintă punctul central al nivelei prin care trece axa VsVs. Gradaţiile nivelei sunt cercuri concentrice cu centrul şi distanţate între ele la 2 mm.

5.2.5. Dispozitive de citire unghiulară. Microscopul optic cu scăriţăTeodolitele optico-mecanice de precizie medie, folosesc ca dispozitiv de

citire unghiulară microscopul cu scăriţă.

- Acesta permite citirea centralizată a unghiurilor orizontale şi verticale. - Direcţia unghiulară citită pentru Hz (direcţia unghiulară orizontală) este: 303,2600 (trei sute trei grade, douăzeci şi şase minute). - Direcţia unghiulară citită pentru V (unghiul zenital) este: 99,1300 (nouăzeci şi nouă de grade şi treisprezece minute).

5.3. MĂSURAREA UNGHIURILOR ORIZONTALE

Măsurarea unghiurilor orizontale se face prin mai multe metode, cele mai utilizate fiind: metoda diferenţelor de citiri, metoda cu zero în coincidenţă, iar în cazul când se măsoară mai multe unghiuri din aceiaşi staţie, metoda în tur de orizont.

Pentru control şi pentru eliminarea anumitor erori instrumentale măsurătorile se fac în ambele poziţii ale lunetei.

5.3.1. Instalarea aparatului în staţieInstalarea aparatului în staţie se realizează prin trei operaţii succesive:

centrare, calare, punere la punct a lunetei.

42

A. Centrarea. Este procedeul topografic prin care aparatul este instalat deasupra punctului matematic al staţiei. Acest lucru se poate realiza cu firul cu plumb sau cu sistemul optic de centrare.

Centrarea cu sistemul optic se realizează în două etape:–se instalează trepiedul aproximativ deasupra punctului de staţie, astfel încât

să fie cât mai orizontal şi la o înălţime.–se prinde aparatul pe măsuţa trepiedului şi se fixează unul din picioarele

trepiedului.Se priveşte prin sistemul optic de centrare şi se manevrează celelalte două

picioare ale trepiedului până când punctul marcat în centrul sistemului optic de centrare corespunde cu punctul matematic al staţiei.

B. Calarea = procedeul topografic de orizontalizare a aparatului. Calarea se execută în două etape:

– calarea aproximativă – cu ajutorul nivelei sferice;– calarea fină – din cele trei şuruburi şi nivela torică.Calarea aproximativă se face prin orizontalizarea nivelei sferice din

picioarele trepiedului astfel:– se aduce nivela sferică pe direcţia unuia din picioarele trepiedului şi se

manevrează aceasta (culisând pe verticală) până se aduce nivela sferică în cerculeţul reper sau se trimite aceasta pe direcţia altui picior al trepiedului. Se repetă până se calează nivela sferică.

Calarea fină se face din cele trei şuruburi de calare cu ajutorul nivelei torice în două poziţii succesive.

– poziţia I –se aduce nivela torică paralel cu două şuruburi de calare şi se rotesc cele două şuruburi concomitent şi antagonic până când nivela torică intră între repere;

– poziţia II –se roteşte nivela cu 90° şi se acţionează din al treilea şurub de calare până când se aduce nivela între repere.

43

Se verifică calarea rotind nivela cu 180° faţă de prima poziţie (trebuie să rămână calată), dacă nu se reiau operaţiile. După terminarea calării se verifică centrarea.

C. Vizarea se face în trei etape 1. Vizarea aproximativă, care se face cu mişcările lunetei deblocate, prin

suprapunerea colimatorului pe semnalul topografic din teren, după care se blochează mişcările generale în plan orizontal şi vertical.

2. Punerea la punct a imaginii din lunetă. - se începe prin clarificarea imaginii reticulului prin ajustarea ocularului la

posibilităţile vizuale ale operatorului, până ce imaginea firelor reticulare apare foarte clară şi atât de neagră pe cât este posibil.

- apoi se realizează focusarea imaginii semnalului topografic din teren, acţionând asupra şurubului sau inelului de focusare.3. Vizarea definitivă (punctarea) – constă în aducerea centrului r al

reticulului pe semnalul vizat S acţionând asupra şuruburilor de mişcare fină în plan orizontal şi vertical

Poziţiile lunetei (poziţiile teodolitului sau ale cercului vertical): s-a realizat prin conventie:

- poziţia I, în care cercul vertical se află la stânga lunetei (respectiv la stânga operatorului care vizează prin lunetă); pentru a diminua o eroare de construcţie, prin convenţie s-a stabilit ca în poziţia I sensul de rotaţie în plan orizontal al alidadei şi al lunetei să fie sensul acelor de ceasornic.

- poziţia a II-a în care cercul vertical este situat în dreapta lunetei; în acest caz s-a convenit ca sensul de rotaţie în plan orizontal al alidadei şi al lunetei să fie în sensul trigonometric.

5.3.2. Măsurarea unghiurilor orizontale5.3.2.1 Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda diferenţelor de

citiri (simplă)Procedeul se practică atunci când urmează a se măsura un singur unghi din

staţie. Se procedează astfel:– se instalează instrumentul în staţie (centrare, calare) şi se vizează cu luneta

în poziţia I câtre punctul A. După punctare se execută citirea la cercul orizontal a direcţiei unghiulare orizontale către A;

– se deblochează aparatul, se roteşte în sens topografic (orar), se vizează şi punctează semnalul din punctul B, se citeşte la cercul orizontal direcţia unghiulară orizontală către B;

În figura 5.5 s-au folosit următoarele notaţii:- V –punctul de staţie al aparatului- C1 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul A;

44

- C2 – direcţia unghiulară orizontală citită din punctul de staţie către punctul B;- ω – unghiul orizontal dintre cele două direcţii calculat ca diferenţă dintre acestea două.

Figura 5.5 Metoda simplă de măsurare a unghiurilor orizontale

Pentru control se recomandă să se repete măsurarea şi în poziţia a doua a lunetei. În acest caz se va viza întâi punctul B apoi rotind în sens antiorar se va viza punctul A, efectuând citiri către fiecare punct. Diferenţa citirilor reprezintă unghiul ω″.

Dacă Δω=ω″ - ω′≤ T , T= 2eω , eω este eroarea de citire a unei direcţii într-o singură poziţie a lunetei, atunci valoarea unghiului orizontal se calculează ca medie aritmetică a celor două valori.

ω= (ω’+ω’’)/2PS PV Direcţii orizontale

măsurateMedia Unghiul

ωPoziţia I Poziţia a IIa

V A 98,75 298,76 98,7550 67,0900B 165,85 365,84 165,85

NOTĂ! Când se calculează media aritmetică a direcţiilor dintre poziţia întâi şi poziţia a II a se vor păstra gradele din prima poziţie şi se va face media aritmetică a minutelor din cele două poziţii.

Ex 2. Considerând că trebuie măsurat unghiul „ω“ din figura 5.6. format de direcţiile SA şi SB, se îndreaptă luneta spre punctul A vizând semnalul din A.

Fig. 5.6. Măsurarea unui unghi orizontal:a – cu zerourile în coincidenţă;

b – prin diferenţa citirilor.În acest moment, pe limbul teodolitului se găseşte diviziunea ,,0”, care

corespunde citirii a. Apoi se deblochează cercul alidad de limb şi se roteşte luneta

45

în sensul de la A la B, vizându-se şi semnalul din punctul B. Citirea b pe care o efectuăm pe limb este, de exemplu, de 48g37c45cc. Întrucât sensul de divizare a limbului corespunde cu sensul mişcării acelor de ceasornic, rezultă că ω = = b − a, deci unghiul ω este egal cu diferenţa celor două citiri.

Deoarece prima citire ,,a” este zero, cea de-a doua citire ,,b” reprezintă chiar valoarea unghiului. Pentru verificare este bine să se execute măsurătoarea şi cu luneta în poziţia a II-a.

5.3.2.2. Măsurarea unghiurilor orizontale prin metoda repetiţieiAceastă metodă se aplică la măsurarea cu precizie a unghiurilor orizontale.

Metoda presupune măsurarea unui unghi de mai multe ori, având de fiecare dată ca origine de citire valoarea unghiului obţinută în determinarea precedentă.

Pentru măsurarea repetată a unghiului orizontal ωAB vom proceda astfel:- se vizează punctul A şi se efectuează citirea CA;- se vizează punctul B şi se efectuează citirea CB după care se blochează

mişcarea înregistratoare şi se roteşte aparatul înapoi către A;- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B

efectuând citirea C1, B după care se blochează mişcarea înregistratoare şi se roteşte aparatul înapoi către A;

- cu viza pe A se deblochează mişcarea înregistratoare şi se vizează din nou B efectuând citirea C1 B şi operaţiile se pot repeta de n ori;

În final se calculează n valori pentru unghiul orizontal ca diferenţă de citiri, iar valoarea definitivă a unghiului ωAB va fi media aritmetică a celor n valori calculate.

Ex. 2. • Varianta prin diferenţa citirilor (repetitiilor) este diferită de prima prin aceea că se porneşte în măsurătoare cu o valoare diferită de zero. Astfel, dacă spre exemplu, după ce a fost vizat punctul A, pe limb s-a înregistrat citirea a = 35g 42c30cc, iar după viza efectuată spre punctul B s-a înregistrat citirea b = 88g58c60cc, rezultă că unghiul ,,ω“ va fi egal cu diferenţa celor două citiri: ω = 88g58c60cc − 35g 42c30cc = 53g16c30cc.

Fig. 5.7. Măsurarea unui unghi prin metoda repetiţiei

46

Constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori pornind cu zero în aparat, pe sectoare succesive ale limbului, prin acumularea primului unghi la al doilea, ale acestora la al treilea etc. (fig. 5.7.).

Mărimea unghiului va rezulta din ultima citire înregistrată raportată la numărul măsurătorilor. De exemplu, dacă un unghi a fost măsurat de trei ori, iar ultima citire este egală cu 168g 80c45cc, unghiul va fi egal cu:

ω =(168g90c45cc)/3 = 56g30c15ccNumărul repetiţiilor în topografie poate ajunge până la patru, iar în geodezie

până la 24-28.

5.3.2.3. Măsurarea unghiurilor verticaleÎn ridicările topografice, pe lângă unghiurile orizontale, sunt necesare şi

unghiurile verticale. Astfel, în planimetrie unghiurile verticale sunt utilizate în reducerea distanţelor înclinate la orizont, iar în altimetrie sau în nivelment sunt folosite pentru calcularea altitudinilor punctelor pe cale trigonometrică (prin nivelment trigonometric).

Unghiurile verticale se vor citi direct în aparat, fără a fi calculate prin diferenţă de direcţii cum am făcut la unghiurile orizontale.

Pentru măsurarea unghiurilor verticale, vizarea se face cu ajutorul firului reticul orizontal (nivelor), fie la înălţimea instrumentului, fie la înălţimea semnalului.

Prin înălţimea instrumentului se înţelege distanţa măsurată pe verticală de la punctul de staţie până la axa OO a teodolitului (centrul cercului vertical), iar înălţimea semnalului, distanţa măsurată pe verticală de la sol până la baza popului (a capului negru).

Modul de lucru pe teren- instalăm aparatul în punctul A;

- măsurăm înălţimea (I) a aparatului care este distanţa pe verticală de la ţăruşul punctului de staţie până în axa orizontală a aparatului;

- vizăm pe mira instalată în punctul B astfel încât firul reticular orizontal să se proiecteze pe miră la diviziunea corespunzătoare înălţimii aparatului;

- citim în aparat valoarea unghiului vertical indicată de cadranul notat cu V, aceasta este valoarea unghiului zenital (z) dacă diametrul de 0g – 200g este dispus în acelaşi plan cu axa de vizare rO.

Se recomandă să se efectueze citiri în ambele poziţii ale lunetei, astfel:Poziţia I: Z1=C1Poziţia aIIa: Z2=400g – C2 sau 200g – C1Z = (Z1+ Z2 )/2 =[ (C1+ C2 )/2] + 200gUnghiul de pantă α poate fi calculat în funcţie de unghiul zenital mediu:α = 100g – Z sauα1 = 100g – C1

47

α2 = C2 – 300gα= (α1 + α2)/2 = (c2 – c1)/2 – 200

Figura 5. Măsurarea unghiurilor verticale

48

CAPITOLUL VI

DRUMUIRI PLANIMETRICE UTILIZATE LA RIDICAREA IN PLAN A SUPRAFETELOR DE TEREN

6.1. Definiţii şi clasificăriDrumuirea este o metodă de îndesire a reţelei geodezice în vederea

determinării coordonatelor punctelor de detaliu din teren. = o succesiune de puncte de staţie legate între ele prin unghiuri şi distanţe,

amplasate în apropierea detaliilor ce urmează a fi ridicate.Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor

este determinată prin măsurarea distanţelor dintre punctele de frângere şi prin măsurarea unghiurilor în punctele de frângere ale traseului poligonal.

Clasificarea drumuirilor

1. În funcţie de numărul punctelor de sprijin- drumuire sprijnită la capete pe puncte de coordonate cunoscute – 2 puncte

de coordonate cunoscute (figura 6.1);- drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări

– 4 puncte de coordonate cunoscute (figura 6.2);- drumuire cu punct nodal – câte două puncte de coordonate cunoscute la

capătul fiecărei drumuiri şi un punct de sprijin pentru viză din punctul nodal ;- drumuire în vânt – un punct sau două de coordonate cunoscute aflate la

unul din capetele drumuirii

Figura 6.1 Drumuire sprijinită la capete pe două puncte de coordonate

Figura 6.2 Drumuire sprijinită la capete pe două puncte de coordonate cunoscute şi orientări

49

2. În funcţie de forma traseului poligonal- drumuiri întinse – se porneşte din două puncte de coordonate cunoscute şi se opreşte pe alte două puncte de coordonate cunoscute (figura 6.3);- drumuiri în circuit închis – se porneşte din minim două puncte de coordonate cunoscute şi se închide traseul pe aceleaşi două puncte (figura 6.4);

Figura 6.3 Drumuirea întinsă

Figura 6.4 Drumuire în circuit închis

6.2. PROIECTAREA REŢELELOR DE DRUMUIRE- vor fi proiectate pe planuri topografice întocmite la scările 1:10000, 1: 5000 şi

chiar mai mari pe care trebuie să fie amplasată în prealabil reţeaua de puncte de sprijin de triangulaţie, intersecţii sau poligonometrie.

Proiectarea reţelelor de drumuire se - criterii:►traseul drumuirilor se va alege de regulă de-a lungul arterelor de

circulaţie, în lungul cursurilor de apă, de-a lungul canalelor, digurilor, etc., deoarece laturile şi punctele de drumuire trebuie să fie accesibile;

►punctele de drumuire se fixează în zone ferite de distrugere astfel încât instalarea aparatului în staţie să fie făcută cu uşurinţă;

►lungimea medie a unei laturi este de cca 100-150 m,►între punctele de drumuire alăturate trebuie să fie vizibilitate astfel încât să

se poată efectua măsurarea distanţelor şi a unghiurilor fără dificultate;

50

►punctele de drumuire trebuie să fie alese cât mai aproape de punctele de detaliu ce urmează a fi măsurate.

►laturile drumuirilor să fie aproximativ egale, iar traseul pe cât posibil să fie în linie dreaptă.

Figura 6.5 Proiectarea reţelelor de drumuire

Distanţa dintre punctele de drumuire se determină în funcţie de condiţiile concrete din teren, de gradul de acoperire cu vegetaţie şi de tipul de aparat cu care se vor face determinările.

În cazul în care se vor efectua măsurătorile cu aparatură clasică (teodolit) distanţa medie se recomandă a fi între 100 – 150 m, distanţa minimă fiind între 40 – 50 m, iar cea maximă 2000 – 3000 m.

Atât unei laturi de drumuire cât şi lungimea totală a traseului poligonal sunt dependente de situaţia concretă din teren. Astfel, în intravilan lungimea traseului va fi mai mică decât în extravilan unde vizibilitatea este mai mare.

6.3. OPERAŢIILE DE TERENOperaţiile de teren care se efectuează într – o drumuire sunt:- recunoaşterea terenului- marcarea punctelor de drumuire;- întocmirea schiţei de reperaj şi descriere a punctelor;- măsurarea laturilor de drumuire;- măsurarea unghiurilor verticale.- măsurarea unghiurilor orizontale;

51

6.3.1. Recunoaşterea terenuluiCu ocazia recunoaşterii suprafeţei de teren pe care se va amplasa drumuirea,

echipa de recunoaştere efectuează:a. confruntarea proiectului cu terenul pentru a definitiva proiectul de drumuire,

marcându-se punctele cu ţăruşi, vopsea, etc., efectuând şi un reperaj pentru găsirea amplasamentului în vederea marcării definitive;

b. alegerea aliniamentelor în aşa fel încât să fie pe cât posibil de pantă uniformă, pentru măsurarea în condiţii bune a distanţelor;

c. alegerea modului de marcare şi semnalizare a punctelor, precum şi notarea acestora în carnetul de teren.

6.3.2. Marcarea punctelor de drumuire şi semnalizarea vârfurilor de unghi la drumuiri

Se face cu ţăruşi metalici sau de lemn în funcţie de locul unde se efectuează măsurătorile (intravilan sau extravilan). având lungimea de 30...60 cm şi diametrul de 3-6 cm. Punctul matematic se va însemna pe capul ţăruşilor de lemn prin cuie şi a celor de fier cu găuri.

Fig. 6.6 Ţăruş topograficPentru marcarea punctelor pe o durată mai mare de timp se folosesc în

general borne de beton armat (fig.6.7.), sau diverse tipuri de repere inoxidabile, punctul matematic însemnându-se prin două crestături la încrucişarea lor sau printr-un bulon metalic.

Fig. 6.7. Bornă de beton armatDe asemenea, la punctele având atât durată cât şi importanţă mare se

construiesc borne speciale din beton marcate şi în subsol pe verticala punctului de

52

marcare (fig. 6.8), având ca scop regăsirea punctului în caz de deplasare sau dispariţie a bornei.

Fig. 6.8 Bornarea punctelor în sol şi subsol

În ce priveşte semnalizarea punctelor de drumuire este necesară pentru operaţiile topografice curente cum ar fi: măsurări de unghiuri şi distanţe, trasarea construcţiilor de diferite tipuri pe teren etc. Pentru distanţele dintre punctele de drumuire (aprox. 200-300 m), semnalizare se face cu jaloane de lemn colorate, în roşu cu alb având un sabot metalic ascuţit la vârf (Fig. 6.9). Verticalizarea jaloanelor se realizează din ochi, cu ajutorul firului cu plumb sau cu ajutorul unei nivele sferice cu cornieră care se lipeşte de jalon.

Fig. 6.9 Jalon topografica) sprijinit cu trepied de fier; b) verticalizare cu cornieră

6.3.3. Întocmirea schiţei de reperaj şi descrierea topografică a punctelorPentru identificarea ulterioară a punctelor de drumuire este necesar să se

întocmească o schiţă de reperaj şi de descriere a punctelor. Fiecare punct nou de drumuire trebuie să fie reperat prin trei distanţe către puncte fixe din teren.

6.3.4. Măsurarea laturilor de drumuireLaturile de drumuire pot fi măsurate fie pe cale directă, fie pe cale indirectă,

mai ales pentru drumuirile secundare. Măsurătorile se efectuează cu aparate clasice

53

(teodolit) sau cu panglica, dus – întors, toleranţa admisă între cele două determinări fiind:

T = ±0,003 radical LDacă măsurătorile se efectuează cu staţii totale distanţele se vor măsura tot

dus – întors, eroarea de măsurare admisă fiind în funcţie de precizia instrumentului folosit (de regulă nu trebuie să fie mai mare de 2 – 3 pe, unde pe este precizia de măsurare a instrumentelor).Distanţa finală între punctele A şi B este dată de relaţia

LAB = (LAB + LBA)/2

6.3.5. Măsurarea unghiurilor drumuiriiMăsurarea unghiurilor orizontale şi zenitale din punctele de staţie ale

drumuirilor se va face în ambele poziţii ale lunetei.La drumuirile principale în punctele de capăt se va executa turul de orizont

care va cuprinde 2-3 puncte cunoscute, precum şi prima şi respectiv ultima staţie de drumuire.

Direcţia de origine în punctul de plecare va fi un punct cunoscut care se poate observa în condiţii optime.

54

CAPITOLUL VIINIVELMENTUL

7.1. NOTIUNI DE BAZA IN NIVELMENT

Nivelmentul este partea topografiei care se ocupă cu studiul instrumentelor şi a metodelor pentru determinarea cotelor la punctele caracteristice unei suprafeţe de teren, a diferenţelor de nivel dintre puncte, precum şi cu reprezentarea pe plan a reliefului terenului.

În nivelment, punctele caracteristice sunt în general cele de schimbare a pantei, care alese în mod judicios, pot reda relieful terenului cu precizia cerută.

Realizarea reţelelor de nivelment pe întreg teritoriul ţării prezintă o deosebită importanţă mai ales în ce privesc numeroasele activităţi inginereşti de proiectare, execuţie şi exploatare a diferitelor construcţii precum şi în domeniul cercetărilor ştiinţifice, care au drept scop urmărirea deplasărilor obiectivelor industriale şi civile, studiul mişcărilor verticale ale scoarţei terestre, determinarea diferenţelor de nivel între mări şi oceane etc.

Noţiuni de bază în nivelmentSuprafaţa de nivel "zero" este nivelul mediu al mărilor şi oceanelor, faţă de

care se determină altitudinile (cotele) punctelor de pe suprafaţa pământului. Nivelul mediu se determină cu ajutorul unuor aparate speciale cu înregistrare grafică (medimaremetre şi medimaregrafe), situate pe malul mărilor şi oceanelor.

Suprafaţă de nivel – este suprafaţa normală în fiecare punct al ei la direcţia verticalei corespunzătoare forţei gravitaţiei: prin fiecare punct de pe suprafaţa pământului se poate considera că trece o suprafaţă de nivel.

Altitudine sau cotă absolută (Z, H) – este distanţa pe verticala punctului exprimată în m, cuprinsă între suprafaţa de nivel "zero" şi suprafaţa de nivel ce trece prin punctul considerat.

Diferenţă de nivel ( şi ) – se mai numeşte cotă convenţională sau relativă, fiind o înălţime raportată la o suprafaţă de nivel diferită de suprafaţa de nivel "zero", fiind problema principală în măsurătorile nivelitice.

Prin aceste determinări se va afla cea de-a treia coordonată a unui punct: H. Cotele se determină faţă de suprafaţa de nivel zero, sau faţă de o suprafaţă de

referinţă aleasa aleatoriu. Tot prin determinări nivelitice vom afla şi diferenţele de nivel dintre două

puncte A şi B: ΔHA-B. Diferenţa de nivel este o distanţă pe verticală dintre două puncte prin care trec

două suprafeţe de nivel.

55

7.2. TIPURI DE NIVELMENTÎn funcţie de relieful terenului, instrumentele folosite, metodele aplicate şi

precizia cerută, putem avea următoarele tipuri de nivelment: - nivelment geometric;- nivelment trigonometric;- nivelment hidrostatic;- nivelment barometric.

7.2.1.Nivelmentul geometric este cel mai precis. El se bazează pe principiul vizelor orizontale generate de un instrument cu lunetă numit instrument de nivelment geometric sau, mai simplu, nivel.Nivelmentul geometric se foloseşte cu bune rezultate în teren plan sau puţin accidentat. În teren accidentat sau foarte accidentat, el devine ineficient.

7.2.2.Nivelmentul trigonometric se bazează pe principiul măsurării unghiurilor verticale cu teodolitul; în general este mai puţin precis decât nivelmentul geometric, dar este foarte eficace în teren accidentat.

7.2.3.Nivelementul hidrostatic – se bazează pe principiul vaselor comunicante. furtunul cu apa, pentru transmiterea unei cote în mai multe puncte. Pentru determinarea diferentei de nivel între punctele A si B, se vor masura cu o rigla sau ruleta segmentele a si b.

Fig. 7.1. Nivelment hidrostatic

ΔHAB = a – b, rezulta cota punct BHB = HA + ΔHAB = HA – a + b

7.2.4. Nivelmentul barometric – Se bazează pe principiul din fizică, conform căruia presiunea atmosferică scade pe măsură ce creşte altitudinea, fiind executat cu barometre aneroide sau cu altimetre, iar diferenţa de nivel se determină cu ajutorul variaţiei presiunii atmosferice

Se utilizează la recunoaşterile informative în munţi, pentru studiile privind proiectarea drumurilor forestiere etc.

56

7.3. NIVELMENTUL GEOMETRIC

7.3.1. Generalităţi. Măsurarea diferentelor de nivel.- nivelmentul geometric se bazează pe principiul vizei orizontale furnizate de un instrument de nivelment (nivel) cu lunetă. După poziţia acestuia faţă de punctele A şi B între care se măsoară diferenţa de nivel, există 3 tipuri de nivelment geometric

A. Nivelmentul geometric de mijloc (cu portee egale) - fig.7.2.În acest caz, instrumentul este instalat la jumătatea distanţei dintre cele două puncte A şi B.

Fig.7.2. Nivelment geometric de mijloc (cu portee egale).

Poziţia instrumentului este apreciată prin măsurare cu pasul, căci abaterea admisă faţă de jumătatea distanţei este de ±(1-2) m. în punctele A şi B se ţin vertical mire de nivelment de 3,4 sau 5 m lungime, cu diviziunea “0” pe punctele din teren. Aceste mire, cu diviziuni centimetrice, sunt confecţionate din lemn sau, mai nou, din aluminiu.

Distanţa orizontală dintre capetele tronsonului AB se numeşte niveleu, iar distanţa parţială dintre instrument şi miră - portee.

Nivelmentul de mijloc, sau cu portee egale, este cel mai precis.Cu luneta orizontală se vizează mai întâi pe mira din A, “înapoi”, şi se face

citirea a la firul din mijloc (firul nivelor) al reticulului. (v. observaţia 1). Apoi se vizează în acelaşi mod mira din punctul “înainte" B şi se face citirea b.

Unde:HA = cota cunoscută a punctului A;HB = cota (altitudinea) planului de vizare al instrumentului.Nivelment geometric de mijloc

57

Se dau: HA – cota punctului ASe măsoară: CA şi CB – citirile pe mira instalată în punctele A şi BSe cer: HB – cota punctului B şi ΔHAB – diferenţa de nivel între punctele A şi B

Figura 7.3. Principiul nivelmentului geometric de mijloc

Modul de lucru pe terenSe instalează nivela la jumătatea distanţei dintre punctele A şi B, se orizontalizează şi se efectuează citiri pe mirele aşezate în punctele A şi B (CA şi CB).

Modul de calcul a cotei şi diferenţei de nivelPrincipiul nivelmentului geometric, cel al vizei orizontale conduce la raţionamentul că planul de vizare al instrumentului este paralel cu planul de referinţă. De aici rezultă faptul că dreptele cuprinse între paralele sunt egale, adică:CA+HA=CB+HB

Deoarece HA este cota punctului cunoscut rezultă:HB=HA+(CA-CB)Dar se poate observa că: ΔHAB= CA-CB

HB=HA+ΔHAB

Trebuie făcută menţiunea că diferenţa de nivel poate fi pozitivă sau negativă în funcţie de poziţia punctului A faţă de B, astfel:Dacă A este mai jos decât B, CA>CB ⇒ΔHAB >0A este mai sus decât B, CA< CB ⇒ΔHAB < 0Tot aici se pot defini următoarele elemente:

- porteee = distanţa dintre aparat şi miră- niveleu = distanţa dintre cele două mire

58

Fig. 7.4. Citire pe mira topografica

OBSERVAŢIA 1 : Pe miră se fac obligatoriu toate trei citirile : la firul de sus, la cel median şi la cel de jos(fig 7.4). Se face controlul citirilor şi apoi în calcule se foloseşte citirea la firul din mijloc.

B. Nivelment geometric de capătSe dau: HA – cota punctului ASe măsoară: I şi CB – înălţimea aparatului în A şi citirea pe mira instalată în

punctul BSe cer: HB – cota punctului B si

ΔHAB – diferenţa de nivel între punctele A şi B

Figura 7.5. Principiul nivelmentului geometric de capăt

Modul de lucru pe terenSe instalează nivela deasupra punctului A, se orizontalizează şi se măsoară

înălţimea I a aparatului apoi se efectuează citirea pe mira în punctul B (CB).Modul de calcul a cotei şi diferenţei de nivelPrincipiul nivelmentului geometric, cel al vizei orizontale conduce la

raţionamentul că planul de vizare al instrumentului este paralel cu planul de referinţă. De aici rezultă faptul că dreptele cuprinse între paralele sunt egale, adică:I+HA=CB+HB

59

Deoarece HA este cota punctului cunoscut rezultă:HB = HA+(I-CB)

Dar se poate observa că: ΔHAB = I-CB

HB=HA+ΔHAB

Acest procedeu nu se recomandă decât în situaţii speciale, cum ar fi la verificare şi rectificarea instrumentelor de nivelment sau dacă terenul nu permite efectuarea nivelmentului geometric de mijloc.

7.4. METODA RADIERII DE NIVELMENT GEOMETRIC DE MIJLOC

În funcţie natura ridicării şi de mărimea teritoriului ce trebuie ridicat altimetric, metodele nivelmentului geometric pot fi:

- Radierea de nivelement geometric;- Drumuirea simplă de nivelment geometric;

- Drumuirea de nivelment geometric combinată cu radieri de nivelment geometric;- Metoda profilelor transversale;- Metoda pătratelor;

În vederea controlului drumuirii se vor amplasa puncte de sprijin prin drumuiri cu punct nodal şi prin reţele de nivelment geometric.

Se aplică în cazul în care vrem să determinăm cotele mai multor puncte dintr-un singur punct de staţie.

Se dau: cota reperului RN1( radierea de nivelment)Se măsoară: citirile pe miră în punctul cunoscut şi în cele necunoscuteSe calculează: cotele punctelor necunoscute

Modul de lucru pe terenSe va aşeza nivelul deasupra punctului de staţie A, măsurând înălţimea

acestuia (I) cu mira sau ruleta, după calarea prealabilă a aparatului. Staţionăm cu aparatul de nivel aproximativ la mijlocul distanţei dintre

punctele extremeSe vizează mira aşezată succesiv în punctele ce trebuie ridicate nivelitic (2, 3,

4 etc.) efectuând citirile C2, C3, C4 ... Cn Se instalează aparatul la mijlocul distanţei dintre punctul cunoscut şi cel mai

îndepărtat punct necunoscut.Modul de calcul al diferenţelor de nivel şi cotelorPentru determinarea cotelor punctelor noi există trei modalităţi de calcul a

cotelor:►metoda cotei punctului de plecare►metoda cotei de la punct la punct►metoda cotei planului de vizare

60

7.4.1. Metoda cotei de la punct la punctPresupune determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor din punct în punct astfel:1. Calculul diferenţelor de nivelΔHRN1-1 = CRN1 – C1

ΔH1-2 = C1 – C2

ΔH2-3 = C2 – C3

2. Calculul cotelorH1 = HRN1+ΔHRN1-1

H2 = H1+ΔH1-2

H3 = H2+ΔH2-3

Figura 7.6. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda de la punct la punct

7.4.2. Metoda cotei planului de vizare care este distanţa verticală de la suprafaţa de nivel zero (NM. 0.00) la axa de vizare a lunetei,Se vor determina iar cotele punctelor radiate scăzând citirile efectuate pe mire din cota planului de vizare Z.p.v. (cotă plan vizare).

Presupune determinarea cotelor în funcţie de cota planului de vizare astfel:1. Calculul cotei planului de vizareΔHpv = HRN1 + CRN1

2. Calculul cotelorH1 = Hpv - C1

H2 = Hpv – C2

H3 = Hpv – C3

61

Figura 7.7. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda cotei planului de vizare

7.4.3. Metoda cotei punctului de capătPresupune determinarea diferenţelor de nivel şi a cotelor în funcţie de primul

punct astfel:1. Calculul diferenţelor de nivel

ΔHRN1-1=CRN1 – C1ΔHRN1-2=CRN1 – C2ΔHRN1-3=CRN1 – C3

2. Calculul cotelorH1 = HRN1+ΔHRN1-1H2 = HRN1+ΔHRN1-2H3 = HRN1+ΔHRN1-3

Figura 7.8. Metoda radierii prin nivelment geometric de mijloc – metoda punctului de capăt

62

NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC

Principiul nivelmentului trigonometric, constă în calcularea diferenţei de nivel dintre două puncte, în funcţie de distanţa orizontală dintre ele şi de unghiul vertical al aliniamentului respectiv.

Diferenţa de nivel dintre puncte se determina trigonometric în funcţie de unghiul de înclinare al vizei şi distanţa dintre punctele considerate (Fig. 7.9), cu relaţiile:

sau

Fig. 7.9. Principiul nivelmentului trigonometric

Distanţa dintre puncte poate fi măsurată direct, se poate determina indirect pe cale stadimetrică sau se poate obţine prin calcul din coordonate.

În funcţie de distanţa dintre puncte putem avea: Nivelment trigonometric la distanţe mici; Nivelment trigonometric la distanţe mari (>400 m).

8.1. NIVELMENTUL TRIGONOMETRIC LA DISTANŢE MICINivelmentul trigonometric la distanţe mici este specific topografiei,

aplicându-se la distanţe mici (<400 m), neluând în considerare influenţa sfericităţii Pământului şi a refracţiei atmosferice.

La acest nivelment distanţele se pot măsura fie pe cale directă, fie pe cale stadimetrică, iar unghiul de înclinare a vizei se determină cu teodolitul.

În vederea determinării diferenţei de nivel dintre punctele A si B (Fig. 7.10.), se va măsura înălţimea (I) a aparatului, deasupra punctului de staţie, vizând mira aşezată în punctul nou B cu firul nivelor proiectat la înălţimea aparatului.

63

Fig. 7.10. Nivelment trigonometric la distanţe mici

Diferenţa de nivel dintre punctele A şi B se va determina cu formula: sau

Cunoscând diferenţa de nivel dintre cele două puncte şi cota punctului A putem calcula cota punctului B.

În funcţie de poziţia unghiului vertical faţă de orizontală, diferenţa de nivel va fi pozitivă sau negativă.

a. Modul de lucru pe teren pentru nivelment cu viza ascendentaSe instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează,

se calează), se măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe punctul nou B. se citeşte unghiul vertical (zenital z, sau de pantă α).

Figura 7.10.1. Nivelment trigonometric cu viză ascendentă

64

Modul de calculΔHAB +s = DAB tgα + IsauΔHAB +s = DAB ctgz + I, rezultăΔHAB = DABtgα + I - s= DAB ctgz + I – sHB = HA + ΔHAB

b. Nivelment trigonometric cu viza descendentăSe dau: cota punctului de staţie HASe măsoară: unghiul vertical, înălţimea aparatului, distanţa dintre punctul de

staţie şi punctul nou;Se calculează: cota punctului nou HBModul de lucru pe terenSe instalează teodolitul deasupra punctului de cotă cunoscută A (se centrează,

se calează), se măsoară înălţimea I a aparatului şi apoi se vizează semnalul aflat pe punctul nou B. se citeşte unghiul vertical ( zenital z, sau de pantă α).

Modul de calculΔHAB +I = DAB tgα + ssauΔHAB +I = DAB ctgz + s

Unghiul de pantă este negativ, iar unghiul zenital este mai mare de 100g, fapt ce conduce la valori negative pentru tangentă şi cotangentă.ΔHAB = DABtgα - I+ s= DAB ctgz - I + sHB = HA + ΔHAB

Dacă punctul B poate fi vizat la înălţimea aparatului termenii: ″I-s″ şi ″s-I″ devin zero, iar calculele se vor efectua după relaţiile:ΔHAB = DAB ctgz = DABtgα viza ascendentăΔHAB = -DAB ctgz = - DABtgα viza descendentă

Figura 7.10.2. Nivelment trigonometric cu viză descendentă

65

CAPITOLUL VIIINOŢIUNI GENERALE DE CADASTRU FUNCIAR

Cadastrul naţional este conceput ca un sistem informaţional al tuturor terenurilor şi bunurilor imobiliare, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar, fiind constituit din cadastrul general şi cadastrele dc specialitate, care se obţin din datele cadastrului general.

Lucrarile de cadastru funciar general se organizează pe teritorii administrativ - cadastrale şi cuprind un ansamblu de operaţiuni cadastrale, prin care se asigură:- identificarea, - delimitarea, - măsurarea şi evaluarea imobilelor funciare, ce sunt nominalizate pe teren şi pe planurile cadastrale.

6.1 . CADASTRU FUNCIAR GENERALAcest tip de cadastru funciar are ca funcţie de bază asigurarea de date topo -

cadastrale, ceea ce presupune efectuarea dc măsurători pe teren, precum şi evidenţierea lor sub formă numerică şi grafică în registre şi planuri cadastrale.

Legea Cadastrului şi a Publicităţii imobiliare din 1996 defineşte "cadastrul general" ca fiind un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, prin care se realizează identificarea, înregistrarea şi reprezentarea pe harţi şi planuiri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul României, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.

Pe lângă scopul principal menţionat mai sus, cadastru funciar general asigură cunoaşterea următoarelor date informaţionale:

- furnizează datele de sinteză cu privire la stadiul şi evoluţia fondului funciar;- elaborează studii preliminare cu privire la sistematizarea teritorială, protecţia

mediului şi alte activităţi, ce urmează să fie realizate pe suprafeţe mai mari de teren;

- identifică resursele funciare şi furnizează datele necesare cu privire la actualizarea hărţilor şi planurilor cadastrale.

Obiectul principal al cadastrului general il formează imobilul, adică parcela cadastirală cu sau fără construcţii, proprietarul şi situarea teritorial - administrativă, la care, se urmareste cunoasterea şi inventarierea următoarelor date de bază:

- imobilul sau parcela cu sau fara construcţii: suprafaţa, categoria de folosinţă a terenului, destinaţiei şi calitatea terenului sau a construcţiei;

- proprietarul imobilului sau a parcelei, se identifică după acte sau după situaţia juridică cu privire la calitatea în temeiul căreia deţine imobilul;

- situarea teritorial - administrativă a imobilului sau a parcelei care formează corpurile de proprietate în limitele teritoriilor cadastrale comunale,

66

orăşeneşti şi municipale, se identifică cu ajutorul planurilor şi registretor cadastrale.

Realizarea unui sistem modern de cadastru general şi de publicitate imobiliară presupune efectuarea de noi măsurători geodezice şi topografice, pe baza cărora, să se asigure cartografierea exactă a teritoriilor cadastrale, înregistiarea imobilelor şi a dreptului de proprietate înti-un sistem de carte funciara la nivel naţional.

Lucrările de cadastru general sunt conduse şi coordonate de către Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, care are în subordine directă o instituţie centrală de specialitate "Institutul de Cadastru, Geodezic şi Cartografiere" şi instituţii de profil la nivelul fiecărui judeţ.

Sistemul de publicitate imobiliară îl reprezintă cartea funciară, în care se înregistrează, în mod oficial, descrierea imobilelor, drepturile reale ce le au ca obiect aceste bunuri, precum şi drepturile personale, feptele sau alte raporturi Juridice in legatura cu bunurile imobiliare.

Prin noile măsurători topo - cadastrale şi de cartografiere a terenurilor, care urmează să fie executate în urmatorii ani, se asigura baze de date necesare pentru introducerea cadastrului general şi de publicitate imobiliară la nivel naţional.

In acest sens, se menţionează că din punct de vedere al organizării administrative, teritoriul României, cu o suprafaţă totală de 23 839 070 hectare, ce cuprinde un număr dc 41 judeţe şi municipiul Bucureşti.

In componenţa celor 41 de judeţe sunt cuprinse: 67 teritorii municipale, 195 teritorii orăşeneşti şi 2 686 teritorii comunale, iar în cadrul teritoriilor comunale se găsesc 13.343 sate.

Deci, realizarea cadastrului general implică 2 989 teritorii cadastrafc, care la rândul lor sunt formate din cele doua zone distincte:

- intravilanul, ce rcprezintă zona destinată construcţiilor şi - extravilanul cu categorii de terenuri agricole şi neagricole.

Modul de folosinţă a terenurilor indică o suprafaţă de 14,8 milioane ha terenuri agricole, ceea ce reprezintă aproximativ 62 % din suprafaţa totală a ţării.

8.2. CLASIFICAREA FONDULUI FUNCIARFondul funciar al României este constituit din: "terenuri de orice fel,

indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care face parte" (art. 1. Legea nr. 18/1991).

Pe lânga definirea noţiunii de "fond funciar", se reglementează în temeiul aceleiaşi Legi nr. 18/1991 şi principalele grupe de terenuri după modul de folosinţă, care la rândul lor cuprind o scrie de categorii de folosinţă.

8.2.1. Clasificarea fondului funciar după destinaţia terenurilorCunoaşterea şi planificarea modului de folosinţă al fondului funciar, se poate

realiza, numai pe baza sistemului informaţional al cadastrului general în acest scop, s-a elaborat, sistemul de clasificare al fondului funciar după destinaţia şi utilizarea

67

concretă a terenurilor, precum şi după necesiăţile cadastrului de înregistrare ordonată a datelor primare, care cuprinde cinci grupe de terenuri

A.Terenuri cu destinaţie agricolă. în această grupă sunt incluse terenurile care servesc direct şi nemijlocit în procesul tehnologic al producţiei agricole şi care formează fondul funciar agricol, fiind alcătuite, din două subgrupe şi anume:

1. Terenuri agricole productive: - arabil, vii şi pepiniere viticole, livezi şi pepiniere pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni, faneţe, sere, solarii şi răsadniţe, la care se adaugă şi terenurile cu vegetaţie forestieră dacă nu fac parte din categoria amenajamentelor silvice şi păşunile împădurite.

2. Terenurile agricole ocupate cu: construcţii şi instalaţii agro - zootehnice, amenajări piscicole, amenajări de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare a producţiei agricole, în care, se includ şi terenurile neproductive, care pot fi amenajate şi utilizate pentru producţia agricoli.

Din enumerarea celor două subgrupe de folosinţă ale terenurilor cu destinaţie agricolă rezultă modul de utilizare al pământului, pe de o parte, ca principal mijloc de producţie şi obiect al muncii în agricultură, iar pe de altă parte, ca bc de amplasare în spaţiu a diferitelor construcţii, instalaţii şi amenajări.

Din sistemul informaţional de date primare al cadastrului general se prezintă sub aspect cantitativ, parcela de teren agricol, cu suprafaţa, categoria de folosinţă şi posesorul, iar din punct de vedere al aspectului economic, se exprimă clasa de calitate a solului şi venitul net cadastral.

Din datele cadastrului general ce reprezintă o lucrare sintetică se extrag datele cadastrului agricol, care este o lucrare analitică. Deci, cadastrul agricol se organizează pentru terenurile cu destinaţie agricolă şi cuprinde pe lângi informaţiile cadastrului general şi o serie de date suplimentare de amănunt, strict necesare cerinţe br procesului de producţie agricolă.

B. Terenuri cu destinaţie forestieră. Pădurile şi terenurile aferente împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare forestieră şi care constituie proprietate de stat, ori proprietate particulară formează fondul funciar forestier. în grupa terenurilor cu destinaţie forestieră se includ următoarele două subgrupe:

1. Terenuri forestiere productive: păduri şi terenuri destinate împăduririlor, la care se adaugă şi terenurile pentru pepiniere silvice şi administraţie silvică.2. Terenuri forestiere neproductive: stâncării, abrupturi, râpe, ravene şi torenţi, care sunt cuprinse în a menajamente le silvice.

Pădurile şi terenurile cu utilizare forestieră sunt înregistrate atât în datele cadastrului general, cât şi în cadastrul forestier, care se organizează pe ocoale silvice. La rândul lor, ocoalele silvice se subîmpart în unităţi de producţie, parcele forestiere şi unităţi amenajistice sau subparcele formate din suprafeţe de pădure de aceeaşi esenţă şi vârstă.

68

C.Terenuri aflate permanent sub ape. Fondul de terenuri aflate sub ape este reprezentat de apele curgătoare: fluvii,

râuri şi pâra ie şi de apele stătătoare: bălţi, lacuri şi marea teritorială. Aceste terenuri aflate permanent sub ape cuprind: albiile minore ale cursurilor de ape, cúnetele lacurilor şi nivelele maxime de retenţie, fundul apebr maritime interioare şi al mării teritoriale.

In lucrările de cadastru general se identifică terenurile ocupate cu ape şi se reprezintă pe planurile şi hărţile cadastrale, prin limitele br, în conformitate cu reglementările de folosire şi protecţie a apebr.

Din datele primare ale cadastrului general se menţionează: numărul topografic, denumirea cursului de apă sau a lacului, suprafaţa ocupată cu apă, titularul dreptului de administrare operativă. Cadastrul apebr cuprinde o serie de informaţii referitoare la caracteristicile naturale ale cursurilor de apă, lucrărilor de stăpânire, fobsire şi protecţie a calităţii apelor şi altele.

D. Terenuri cu construcţii. Terenurile cu construcţii sunt formate din: terenurile din intravilan aferente

localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţii, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere. Regimul juridic al terenurilor cu construcţii din intravilan se diferenţiază, în funcţie de destinaţia construcţiilor pentru bcuinţe, activităţi social - culturale, administraţie, industrie.

Cadastrul imobiliar - edilitar al terenurilor cu construcţii din intravilan se executa, în mod obişnuit, concomitent cu cadastrul general, în aceleaşi condiţii tehnice şi de către aceleaşi organe de specialitate. Pe lângă inventarierea imobilelor şi a reţelelor edilitare din localităţi se efectuează evaluarea economică şi se introduce sistemul de publicitate a cărţii funciare.

E. Terenuri cu destinaţie specială. In categoria terenurilor cu destinaţie specială s-au inclus:- terenurile folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene,

cu construcţii şi instalaţii aferente;- terenuri cu construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al

energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii;- terenuri aferente exploatărilor miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice

fel;- terenuri rezervate nevoilor de apărare;- rezervaţii naturale, plaje, monumente ale naturii, ansamblurile şi siturile

arheologice şi istorice şi altele.Pentru aceste terenuri se organizează diferite sisteme de evidenţă, din care se

menţionează, în primul rând, cadastrul terenurilor destinate căilor ferate, care cuprinde suprafeţele ocupate de linii, staţii, cantoane, remize de serviciu, ateliere şi altele, precum şi zonele de protecţie a liniilor. în mod asemănător, se poate organiza şi cadastru terenurilor destinate drumurilor rutiere. Se precizează că,

69

aceste terenuri cu destinaţie specială sunt reprezentate grafic pe planuri şi hărţi cadastrale, prin conturul respectiv şi evidenţiate scriptic în cadastrele funciare de specialitate.

8.2.2. Clasificarea fondului funciar după categorii de folosinţa a terenurilorIn funcţie de destinaţia terenurilor ce compun fondul funciar şi care s-a

prezentat în paragraful anterior, se disting un număr de 10 categorii generale de folosinţe agricole şi neagricole a terenurilor, ce se divizează, la rândul tor, într-un număr de 65 de subcategorii de folosinţe agricole şi neagricole.

A. Categorii şi subcategorii de folosinţe agricoleCategoria şi subcategoria de folosinţă a terenurilor agricole a fost determinată

de modul de utilizare a lor de către posesorul terenului, care de-a lungul timpului s-a modificat şi diversificat, în funcţie de cerinţele pieţei faţă de produsele agricole.

Pentru sistemul informaţional al cadastrului se utilizează un simbol, care ane şi un rol de cod pentru identificarea categoriilor şi, respectiv, a subcategoriilor de folosinţă, ce se înscrie în registrul cadastral şi se foloseşte la prelucrarea electronică a datelor primare. In grupa folosinţe agricole se deosebesc cinci categorii generale şi 25 subcategorii de folosinţă.

1. Arabil (A); - prin terenuri arabile se definesc suprafeţele de teren ce se ară în fiecare an sau o dată la 2-6 ani fiind cultivate cu plante anuale sau perene: cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi aromate, plante furajere, legume, flori şi altele. în categoria de folosinţă arabil sunt incluse opt subcategorii, cu următoarele simboluri: arabil propriu-zis (A); pajişti cultivate (AP); grădini de legume (AG); orezării (AO); sere (AS); solarii şi răsadniţe (ASO); căpşunării (AC) şi alte culturi perene (AD).

2. Păşuni (P): - sunt terenuri înierbate sau înţelenite, în mod natural sau artificial, prin reînsemânţări la un interval de 15-20 ani, fiind folosite pentru păşunatul animalebr. Subcategorii le de folosinţă a păşunilor şi simbolurile respective sunt: păşuni curate (P); păşuni împădurite (PP); păşuni cu pomi fructiferi (PL); păşuni cu tufărişuri şi mărăcmişuri (PT).

3. Fâneţe (F): - sunt terenuri înierbate sau înţelenite, în mod natural sau artificial, prin reînsămânţări, ce se exploatează prin cosirea ierbii. în cadrul faneţelor se consideră următoarele subcategorii de folosinţă: fineţe curate (F); faneţe împădurite (FP); fineţe cu pomi fructiferi (FL) şi faneţe cu tufărişuri şi mărăcmişun (FT).

4. Vii şi hamei (V): - în categoria de folosinţă vie sunt incluse terenurile plantate cu vii nobile şi hibride, cu următoarele subcategorii de folosinţă: vii nobile (VN); vii hibride (VH); pepiniere viticole (VP) şi plantaţii de hamei (VHA),

5. Livezi (L): - livezile cuprind terenurile plantate cu pomi şi arbuşti fructiferi, în care se diferenţiază următoarele subcategorii de folosinţă: livezi pure

70

clasice (L); livezi pure intensive şi super intensive (LI); plantaţii de arbuşti fructiferi (LF); pepiniere pomicole (LP) şi plantaţii de duzi (LD).

B. Categorii şi subcategorii de folosinţe neagricoleIn grupa folosinţe for neagricole, se disting din punctul de vedere al utilizării

lor, cinci categorii generale şi un număr de 40 subcategorii de folosinţă:1. Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (PD) : - pădurile sunt terenuri

acoperite cu arbori şi arbuşti forestieri, fiind destinate producerii de material lemnos sau protecţiei solului, în care se includ 5 subcategorii de folosinţă.

2. Terenuri cu ape (H): - sunt terenurile acoperite permanent cu ape, precum şi cele acoperite temporar cu apă şi care după retragerea lor nu se cultivă agricol, fiind diferenţiate 7 subcategorii de folosinţă.

3. Drumuri şi căi ferate (D): - în categoria de folosinţă a drumurilor şi căilor ferate sunt cuprinse terenurile destinate transporturilor terestre: autostrăzi drumuri naţionale, drumuri judeţene, drumuri comunale, industriale, drumuri şi poteci turistice, căi ferate, ceea ce reprezintă un număr de 8 subcategorii de folosinţă.

4. Terenuri cu construcţii, curţi şi alte folosinţe (C): - sunt terenurile acoperite de construcţii cu diverse utilizări, în scopuri social - culturale, de administraţie, industriale, cu destinaţii speciale şi de altă natură. în cadrul acestei categorii de folosinţă s-au delimitat un număr de 13 subcategorii, ce sunt folosite în lucrările de cadastru general, special, imobiliar - edilitar.

5. Terenuri neproductive (N): - în această categorie de folosinţă se includ toate suprafeţele de teren care nu produc venit cadastral şi nu se pot transforma în terenuri agricole productive prin diferite amenajări, m condiţii de eficienţă economică, datorită unor procese de degradare excesivă. Dintre subcategorii le de folosinţă, cu caracter neproductiv, se citează: nisipuri zburătoare, bolovănişuri, stâncării şi pietrişuri; râpe, ravene şi torenţi; sărături cu crustă; halde şi altele.

Pe lângă cefe 65 de subcategorii de fobsinţă agricolă şi neagricolă menţionate mai sus este posibil să fie detaliate, în funcţie de cerinţele cadastrului de specialitate şi alte subcategorii de folosinţă, dar cu păstrarea simbolurilor oficiale, la care se vor adăuga notaţiile de detaliere necesare.

8.3. NUMEROTAREA CADASTRALĂIn cuprinsul unui teritoriu administrativ se întâlnesc următoarele unităţi

cadastrale: trupul sau lanul, tarlaua şi parcela în extravilanul teritoriilor şi cvartalul corpul de proprietate şi parcela, din intravilanele componente ale unui teritoriu cadastral.

Prin operaţiunea de numerotare cadastrală se stabileşte poziţia în teritoriu a fiecărei unităţi teritoriale, pe baza căreia se efectuează calculul suprafeţelor şi se stabileşte legătura dintre planul cadastral şi registrele cadastrale. Pe baza numerotării cadastrale se realizează individualizarea tuturor unităţilor teritoriale printr-un număr cadastral sau topografic, care se foloseşte o singură dată într-un teritoriu administrativ, în funcţie de specificul numerotării. Acest număr de ordine

71

pentru fiecare tarla (cvartal) şi parcelă (corp de proprietate) din extravilan (intravilan), se înscrie, pe cât posibil, în centrul fiecărui contur planimetric, pe originalul planului topo - cadastral imprimat pe un suport nedeformabil.

8.3.1. Numerotarea cadastrala a tarlalelor din extravilanIn cadrul unităţilor administrativ - teritoriale, extravilanul este teritoriul

delimitat de limitele intravilanului component şi hotarele cu teritoriile vecine.Tarlaua este o suprafeţă de teren ale cărei limite sunt reprezentate de detalii

planimetrice naturale sau artificiale, cu o mare durabilitate în timp, din care se exemplifică: ape curgătoare sau canale, căi de comunicaţii, limite de păduri, faneţe sau păşuni, limita intravilanului şi altele.

Din punct de vedere topo-cadastral, tarlalele formează contururi închise şi sunt deţinute de unul sau mai mulţi proprietari, fiind ocupate de diferite categorii de folosinţă ale terenului.

Numerotarea tarlalelor se face cu cifre arabe, începând cu numărul 1, din partea de nord-vest a teritoriului comunal sau orăşenesc şi se continuă în ordinea numerelor 2, 3, .. n, în mod convenabil din aproape în aproape, în aşa fel încât să se parcurgi tot teritoriul, până la ultima tarla din partea de sud.

După terminarea numerotării tarlalelor din extravilan, se numerotează în continuare cu numere de tarla şi intravilanul, începând cu satul reşedinţă de comună şi apoi cu celelalte sate, în ordinea depărtării br iaţă de sediul comunei

Inscrierea numerelor cadastrale de tarla se face în centrul tarlalei cu caracterul bloc filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 5 mm.

8.3.1.1. Numerotarea cadastrală a parcelelor din extravilanNumerotarea parcelelor se face mai întâi în extravilan şi apoi în cadrul

intravilane tor, în ordinea numerotării tarlalelor.

72

Deci, numerotarea cadastrală a parcelelor începe cu parcela nr. 1 din tarlaua nr. 1, iar în continuare se vor numerota toate parcelele din celelalte tarlale, până se ajunge h ultima parcelă din ultima tarla, din extravilan. în cazul acestei numerotări se include şi detaliile liniare ce separă tarlalele din care, se menţionează: ape curgătoare, canale, diguri căi ferate, drumuri clasate şi altele.

Aceste detalii liniare primesc numere cadastrale în continuarea numerotării parcelelor din tarlalele vecine. Apele curgătoare primesc un singur număr cadastral pe toată lungimea tor, iar celelalte detalii liniare se numerotează pe fiecare tronson rezultat din intersectarea cu alte detalii liniare respectându-se următoarele ordine:

- căi ferate întretăiate de ape;- drumurile naţionale întretăiate de ape şi căi ferate;- drumurile judeţene întretăiate de ape, căi ferate şi drumuri naţionale;- drumurile comunale întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale şi

drumuri judeţene;- drumuri de exploatare întretăiate de ape, căi ferate, drumuri naţionale,

drumuri judeţene şi drumuri comunale.* Numerotarea parcelelor se fece prin numărul de ordine al acestora 1, 2,

3, ... n, precedat de simbolul categoriei de folosinţă, care se înscrie în centrul fiecărei parcele. înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor se fece cu caracter filiform, înclinat spre dreapta, cu înălţimea de 2 mm, iar simbolurile subcategor iilor de folosinţă se scriu cu litere majuscule, cu înălţimea de 3 mm: VN 1; VN 2;....; DC 12.

8.3.1.2. Numerotarea cadastrală în intravilanIn cadrul intravilanelor se efectuează numerotarea cvartalelor, a corpurilor de

proprietate din cvartale, iar în continuare a parcelelor din fiecare corp de proprietate.

a. Numerotarea cadastrală a cvartalelor - numerotarea cvartalelor delimitate de străzi sau uliţe şi alte detalii liniare, începe cu cvartalul nr. 1 situat în partea de nord-vest a fiecărei localităţi şi se continuă în ordine convenabilă până la ultimul cvartal din partea de sud.

Numerele cadastrale ale cvartalelor se înscriu aproximativ în centrul acestora, într-un cerc cu diametrul de 7 mm cu acelaşi tip de scriere şi dimensiuni care s-a folosit la scrierea numerelor cadastrale ale tarlalelor din extravilan: 1,2,3,.. n.

Străzile şi celelalte detalii liniare, care delimitează cvartalele se numerotează în continuare separat, ca parcele cadastrale şi formează cvartalul “zero”. Apele curgătoare, căile de comunicaţii care traversează localităţi şi străzile principale se numerotează cu un singur număr pe toată lungimea lor: DS 11, DS 12, DS 13, ... DJ 21, iar la intersecţia cu alte străzi sau uliţe, suprafaţa de intersecţie se atribuie cefei mai importante.

b.Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate: - prin corp de proprietate se înţelege gruparea unor parcele (imobile) ce aparţin aceluiaşi

73

proprietar, din care, se exemplifică: construcţii pentru locuinţe şi anexe, curtea interioară, grădina de legume, vie, livadă şi alte folosinţe.

Numerotarea cadastrală a corpurilor de proprietate se efectuează cu cifre arabe de la 1 la n în cadrul fiecărui cvartal şi în ordinea numerelor cadastrale, cvartale br din cadrul localităţii. Numerele cadastrale ale corpurilor de proprietate se scriu în centrul suprafeţei respective, cu cifre arabe, cu înălţimea de 3 mm, care se încadrează intr-un cerc cu diametru de 5 mm: 1,2, 3,.... 11, 12.

c. Numerotarea cadastrală a parcelelor: - numerotarea cadastrală a parce le br se face de la 1 la n în fiecare corp de proprietate, începând cu cvartalul nr. 1 şi, respectiv cu corpul de proprietate nr. 1. Se continuă cu numerotarea parcelebr în ordinea numere br cadastrale ale cvartalelor şi ale corpurilor de proprietate, până la numerotarea ultimei parcele din ultimul corp de proprietate.

Numerele cadastrale ale parcelebr se înscriu sub formă de fracţie şi sunt precedate de simbolurile subcategoriilor de fobsinţă.

La numărător se scrie numărul cadastral al corpului de proprietate, iar la numitor, numărul parcelei. înscrierea numerelor cadastrale ale parcelelor şi ale simbolurilor se face cu cifre arabe şi, respectiv, cu litere majuscule cu acelaşi tip de scriere şi dimensiuni, ce s-au fobsit la scrierea numerebr parcelelor din extravilan: C 6/1; CC 6/2; VN 6/3. Pe baza numerotarii cadastrale intocmita pe planul cadastral original, se trece la operatiunea de calcul a suprafetelor.

Observaţie: Pe baza numerotării cadastrale se realizează individualizarea tuturor unităţilor teritoriale printr-un număr cadastral sau topografic, care se foloseşte o singură dată într-un teritoriu administrativ, în funcţie de specificul numerotării. Acest număr de ordine pentru fiecare tarla (cvartal) şi parcelă (corp de proprietate) din extravilan (intravilan), se înscrie, pe cât posibil, în centrul fiecărui contur planimetric, pe originalul planului topo - cadastral imprimat pe un suport nedeformabil.

8.4. CADASTRUL FONDULUI AGRICOL

8.4.1. CONSIDERAŢII GENERALE Subsistemul informaţional al cadastrului fondului agricol este conectat la

sistemul informaţional al cadastrului general, prin informaţiile pe care le furnizează.

Cadastrul fondului agricol este un subsistem de evidenţă tehnică (poziţie, mărime, configuraţie), economică şi juridică a loturilor, parcelelor, tarlalelor, trupurilor, partidelor cadastrale etc. pe proprietari, indiferent de titlul de proprietate.

Rolul cadastrului fondului agricol este de a furniza date tehnice şi economice asupra terenurilor agricole, actualizate sistematic cu toate modificările ce au loc permanent în structura fondului funciar agricol. Aceste elemente ale cadastrului

74

fondului agricol sunt valorificate în procesul fundamentării priorităţilor de acţiune pentru restructurarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii agricole.

Structura fondului funciar şi a categoriei de folosinţă agricolă Grupa folosinţelor agricole :14.741.214 ha (61,48%), din care: - Arabil (A) 9.420.205 ha (39,52%) - Păşuni (P) 3.364.041 ha (14,11%) - Fâneţe (F) 1.514.645 ha (6,35%) - Vii (V) 224.082 ha (0,94%) - Livezi (L) 218.241 ha (0,92%) Lucrările cadastrului fondului agricol furnizează informaţii tehnice şi

economice în cadrul unui sistem informaţional al teritoriului de tip multiscop, pus la dispoziţia agenţilor economici de tip persoană juridică sau persoană fizică şi instituţiilor publice interesate ale comunităţilor locale, judeţene sau de interes general.

Sarcinile cadastrului fondului agricol constau în furnizarea informaţiilor privind cantitatea şi calitatea terenurilor agricole în vederea îndrumării activităţii agricole precum şi pentru rezolvarea problemelor financiare (investiţii, modernizări, protecţie, asigurare, ecologie, impozite, taxe etc.).

Intocmirea cadastrului fondului agricol naţional se realizează prin determinarea suprafeţelor, pe categorii de folosinţă a terenurilor, localizate pe parcele, deţinători, proprietari, forme de exploataţii, teritorii administrative, comune, oraşe, municipii, judeţe şi la nivel de ţară.

Acestea sunt posibile prin întocmirea planului cadastral agricol la scările stabilite, a documentaţiei scriptice, evidenţiate în registre cadastrale, pe bază de normative şi instrucţiuni.

Ca subsistem al cadastrului general, cadastrul fondului agricol oferă următoarele tipuri de date tehnico-economice asupra terenurilor agricole:

- categoriile şi subcategoriile de folosinţă ale parcelelor de teren, identificate pe proprietari (deţinători, utilizatori), forme de exploataţie, zone cvasi–omogene pedo-climatice, zone supuse unor procese de degradare–poluare, zone restricţionate, teritorii administrative comunale, orăşeneşti, municipale, judeţene şi pe întreaga ţară;

- poziţia şi configuraţia topografică a fiecărei parcele şi subparcele, dimensiunile şi suprafaţa acestora;

- calitatea terenurilor arabile în funcţie de sol, relief, climă, apă freatică etc., pe baza notelor de bonitare naturală şi apoi clasificarea acestor terenuri pe clase de calitate;

- calitatea plantaţiilor viticole, pomicole şi a pajiştilor naturale, precum şi a terenurilor ocupate de acestea, grupate, de asemenea, pe clase de calitate;

- valoarea economică impozabilă;

75

- elemente pentru stabilirea pretabilităţii terenurilor agricole în cazul diferitelor folosinţe agricole şi favorabilităţi solului pentru anumite culturi;

- amenajarea teritoriului şi starea acestuia cu privire la: - irigaţii prin aspersiune, brazde sau submersie; - îndiguiri, desecări, drenaje; - lucrări de combatere a eroziunii solului; - lucrări pe curbe de nivel, culturi în fâşii, culturi cu benzi înierbate, terase

şi agro-terase, valuri de pământ, lucrări de scurgere dirijată a apelor de pe versanţi; - potenţialul amenajabil pentru irigaţii, evacuarea excesului de umiditate,

apărare contra inundaţiilor, combaterea eroziunii solului, stingerea formaţiunilor torenţiale, alunecări de teren, stingerea deflaţiei, fixarea nisipurilor mobile şi semimobile;

- identificarea de noi resurse funciare, care prin amenajări specifice ar putea fi puse în valoare;

- restricţii de utilizare.

8.4.2. Etape în lucrările de introducere şi întreţinere a cadastrului fondului agricol

Cadastrul fondului agricol foloseşte ca bază în lucrările sale datele cantitative, calitative şi juridice furnizate de cadastrul general cu privire la terenurile agricole indiferent de deţinător. Datele cadastrului general sunt furnizate de Oficiile Judeţene de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI).

Etapele în introducerea şi întreţinerea cadastrului fondului agricol sunt următoarele:

- documentarea cu privire la lucrările de cadastru general, agricol, materiale cartografice (topografice, cadastrale, cartări de specialitate etc.);

- recunoaşterea terenului, a hotarelor teritorial administrative şi a limitelor intravilanelor, stabilite în cadastrul general;

- identificarea şi materializarea pe teren a hotarelor unităţilor agricole cu capital de stat, ale institutelor şi staţiunilor de cercetare agricolă, ale staţiunilor didactice, ale altor terenuri proprietate publică sau privată a statului;

- identificarea limitelor terenurilor proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice;

- stabilirea categoriilor de terenuri, în funcţie de diferite criterii de clasificare care interesează pe beneficiarul cadastrului fondului agricol, precum şi a subcategoriilor de folosinţă;

- efectuarea măsurătorilor topografice necesare pentru delimitarea, poziţionarea şi determinarea întinderii (latura cantitativă a cadastrului fondului agricol) categoriilor de terenuri şi subcategoriilor de folosinţă identificate (latura calitativă a cadastrului fondului agricol).

Măsurătorile se efectuează în limitele cadastrale, care constituie şi limitele juridice, precizate în cadastrul general. Dacă cu ocazia efectuării lucrărilor topo–

76

cadastrale de teren se constată modificări (naturale sau artificiale) ale limitelor cadastrale din cadastrul general, noile limite se identifică, se determină prin măsurători şi se evidenţiază ca atare în cadastrul fondului agricol, sesizând în mod expres modificările survenite faţă de cadastrul general.

In urma avizării cadastrului fondului agricol, aceste elemente pot fi preluate în datele de bază ale cadastrului general, situaţie în urma căreia vor fi considerate modificate limitele cadastrale din cadastrul general, cu preluarea elementelor cantitative şi calitative şi în partea juridică a cadastrului general, respectiv prin întabularea în cartea funciară a modificărilor survenite şi determinate prin măsurători topo-cadastrale.

Metodele de măsurare topografică, aparatură, preciziile necesare, respectiv toleranţele admise sunt cele cunoscute (cu excepţia situaţiilor când există norme tehnice care precizează altfel), folosind punctele reţelei de sprijin în sistemul proiecţiei cartografice “Stereografic 1970”;

- întocmirea sau reambularea planului cadastral, la scara preconizată, cu conţinutul şi precizia stabilită de normele metodologice în vigoare;

- numerotarea cadastrală a unităţilor teritorial–calitative determinate, cu respectarea şi conservarea numerotării cadastrului general. Procedeele de numerotare cadastrală sunt cele prezentate la cursul de cadastru general. Subcategoriile de folosinţă se notează cu simboluri specifice ataşate simbolului categoriei de folosinţă stabilite anterior. Eventualele parcele noi care au apărut, ca urmare a unor modificări survenite în teren, se notează cu numere cadastrale din cele existente cu peruri (350/1, 350/2);

- calculul suprafeţelor unităţilor teritoriale determinate se face prin metodele şi în toleranţele admise specifice cadastrului general, sau conforme cu normele metodologice specifice, dacă acestea precizează alte toleranţe;

- întocmirea registrelor cadastrale specifice: registrul cadastral al parcelelor, indexul alfabetic al proprietarilor, registrul cadastral al proprietarilor, registrul situaţiilor centralizatoare precum şi a fişelor specifice cerute de normele tehnice şi metodologice de cadastrul fondului agricol care vor fi elaborate;

- bonitarea şi clasificarea terenurilor agricole pe clase de calitate, pe parcele, categorii şi subcategorii de folosinţe şi proprietari.

8.4.3. Organizarea şi executarea lucrărilor de întreţinere a cadastrului fondului agricol

Pentru a furniza în mod curent instituţiilor interesate ale statului sau altor instituţii date reale, cantitative şi calitative cu privire la fondul agricol, se organizează urmărirea, determinarea şi înregistrarea în documentaţia cadastrală a tuturor schimbărilor care se produc asupra mărimii, configuraţiei, categoriei şi subcategoriilor de folosinţă şi posesorilor terenurilor de orice fel.

Această acţiune implică cunoaşterea sistematică a modificărilor, legalitatea producerii acestora, culegerea datelor şi informaţiilor necesare, executarea

77

măsurătorilor, prelucrarea noilor date şi înscrierea lor în planuri şi registre cadastrale.

Introducerea şi întreţinerea lucrărilor de cadastrul fondului agricol se efectuează de către OCPI, pe baza normelor tehnice–metodologice privind introducerea şi întreţinerea cadastrului fondului agricol.

Lucrările de întreţinere a cadastrului fondului agricol se execută de către specialiştii oficiilor de cadastru sau de agenţi economici autorizaţi, în cadrul zonelor de lucru care se stabilesc şi se repartizează pe teritorii.

Fac obiectul întreţinerii următoarele elemente cadastrale ale parcelelor: - poziţia şi configuraţia parcelei; - suprafaţa parcelei; - categoria şi subcategoria de folosinţă; - posesorul şi situaţia juridică; - caracteristicile categoriei de folosinţă; - caracteristicile categoriei de teren (amenajat, degradat, teren în pantă); - clasa de bonitare (după executarea lucrărilor de bonitare); - partida cadastrală. Inregistrarea modificărilor în documentele cadastrale se face: - permanent, pe măsura producerii schimbărilor, în cadrul zonelor de lucru

organizate şi repartizate specialiştilor cadastrali; - o dată pe an, la restul teritoriilor comunale. Lucrările de întreţinere a cadastrului fondului agricol se execută într-o

singură fază cu două grupe de operaţiuni: - de teren, care constau în parcurgerea terenului, depistarea modificărilor,

efectuarea măsurătorilor şi culegerea de date şi informaţii necesare; - de birou, care presupun verificarea legalităţii modificărilor, prelucrarea

datelor, întocmirea registrelor de întreţinere, multiplicarea şi difuzarea copiilor la beneficiari.

8.4.3.1. Lucrări pregătitoare Inainte de a începe activitatea la teren, indiferent de volumul sau natura

modificărilor, specialistul cadastral procedează la câteva operaţiuni pregătitoare. Procurarea documentaţiilor cadastrale presupune găsirea tuturor actelor

cadastrale întocmite cu ocazia lucrărilor anterioare de introducere sau de întreţinere a cadastrului. In mod deosebit, pentru activitatea de teren, se folosesc următoarele:

- copii de pe planul de ansamblu; - una sau mai multe copii de pe planul cadastral original; - dosarul de delimitare a hotarelor administrative de la primăria comunei; - carnetele de observaţie, inventarul de coordonate, schiţele de teren etc., din

lucrările anterioare; - registrele cadastrale din dosarul existent la primăria comunei.

78

Procurarea copiilor de pe actele legale şi a documentelor referitoare la modificările intervenite sunt necesare pentru a se stabili legalitatea unor schimbări referitoare la categoriile şi subcategoriile de folosinţă, limite, proprietari etc. Acestea se obţin de la instituţiile în drept sau de la posesori, şi constau în:

- acte referitoare la scoaterea, definitivă sau temporară, din circuitul agricol şi, eventual, documentaţiile care au stat la baza acestora;

- aprobări privind schimbarea categoriei de folosinţă a unor terenuri.Analiza proiectelor de organizare a teritoriului, îmbunătăţiri funciare,

amenajări diverse, studii topografice etc., copierea datelor sau operaţiilor care pot ajuta la depistarea schimbărilor, determinarea sau măsurarea lor.

Culegerea informaţiilor cu privire la limita intravilanului, categoriile de drumuri, zonele de protecţie etc

8.4.3.2. Lucrări de teren

A. Determinarea şi înscrierea în documentele de teren a schimbărilor survenite în situaţia parcelelor

Pentru depistarea modificărilor intervenite se parcurge în mod obligatoriu întregul teritoriu agricol confruntându-se situaţia existentă pe teren cu cea reprezentată pe plan.

Diferitele documente, aprobări, planuri şi studii efectuate anterior, precum şi comunicările unităţilor, pot fi folosite la stabilirea şi înregistrarea schimbărilor ca materiale ajutătoare, numai după ce s-a verificat dacă datele pe care acestea le conţin corespund pe teren.

Toate datele rezultate din măsurători sau din stabilirea modificărilor sunt înscrise în carnetele sau planurile de teren, care se anexează la dosarul lucrării, constituind piese originale, purtătoare de date iniţiale.

Măsurătorile pentru determinarea limitelor noi, modificate, se efectuează cu aparatură specifică şi prin metode adecvate.

B. Determinarea noilor categorii şi subcategorii de folosinţă Categoriile şi subcategoriile de folosinţă se determină pe baza constatărilor

făcute la teren şi a documentelor care atestă legalitatea modificărilor efectuate. Schimbările intervenite în modul de folosinţă a fondului agricol datorate unor

calamităţi naturale sunt recunoscute şi înregistrate ca atare, fără solicitarea vreunui act, în măsura în care se constată că terenurile respective nu mai pot avea categoriile de folosinţă iniţiale. In această situaţie s-ar afla viile sau livezile distruse, terenurile cu alunecări care nu mai pot fi folosite ca arabil etc.

Serele se măsoară şi se înregistrează la categoria de folosinţă ”sere”. Terenurile scoase temporar din circuitul agricol pentru executarea unor

investiţii, se înregistrează la categoria de folosinţă actuală neagricolă, urmând să se

79

revină asupra acestei înregistrări după redarea terenurilor în circuitul agricol, când se trec la categoriile de folosinţă existente în teren.

C. Determinarea elementelor calitative ale terenurilor La stabilirea categoriei şi subcategoriei de folosinţă se înscriu obligatoriu atât

caracteristica categoriei de folosinţă, cât şi celelalte date referitoare la destinaţia terenului (arabil în izlaz, căpşuni etc.) şi caracteristica lui (irigat, desecat etc.), astfel încât, la întreţinerea registrelor, să se poată completa toate rubricile formularelor respective. Odată cu determinarea noilor limite de parcelă se stabilesc, analizează şi se înscriu elementele calitative ale terenurilor, cum ar fi terenurile degradate (cu exces de apă temporar, sărăturate etc.), terenurile în pantă etc.

D. Măsuri pentru urmărirea aplicării legalităţii în domeniul fondului agricol.

Depistarea modificărilor efectuate, determinarea noilor categorii şi subcategorii de folosinţă, stabilirea posesorilor etc. se fac cu respectare a prevederilor legale referitoare la cadastru şi fondul funciar. Se urmăreşte ca prin lucrările de întreţinere să se contribuie la respectarea strictă a legilor în vigoare privitoare la apărarea, conservarea şi folosirea terenurilor agricole. In cazul în care se constată încălcarea legislaţiei în materie, se procedează la întocmirea unei „Note de constatare” a modificărilor efectuate ilegal, în care se consemnează pe posesori, toate parcelele modificate fără aprobare, precum şi natura modificărilor. Câte o copie de pe aceasta se trimite cu adresă oficială de către OCPI, la primărie, Direcţiei agricole şi la posesorii de terenuri care au făcut modificări ilegale, pentru luarea măsurilor de intrare în legalitate: La acestea se ajunge fie prin obţinerea aprobărilor prevăzute de legislaţie, fie prin readucerea terenurilor la starea iniţială dinaintea intervenţiei ilegale.

8.4.3.3. Lucrări de birou A. Intreţinerea planului cadastral Toate modificările privind configuraţia şi poziţia parcelelor se reprezintă pe

planul cadastral pe baza elementelor măsurate în teren. Pentru raportare se folosesc metodele cunoscute, asemănătoare cu cele folosite la redactarea iniţială a planului.

In toate cazurile noile elemente liniare, numerele cadastrale precum şi simbolurile categoriilor de folosinţă noi se înscriu cu tuş roşu. Detaliile dispărute precum şi celelalte elemente modificate se taie din loc în loc cu două liniuţe înclinate, de asemenea, cu tuş roşu.

Dacă contururile sunt de aşa natură că nu pot fi reprezentate la scara planului, se întocmeşte o anexă la o scară convenabilă, astfel încât să se poată înscrie toate elementele caracteristice ale parcelelor respective.

80

In situaţia în care se modifică configuraţia unor parcele reambulate şi raportate anterior cu roşu, se procedează astfel:

- se înnegresc limitele trasate cu roşu, care au dispărut, apoi se anulează cu câte două liniuţe roşii, din loc în loc;

- se trasează cu roşu noile limite

B. Numerotarea cadastrală Menţinerea corespondenţei între planul cadastral şi registre, parcele şi tarlale

modificate se realizează printr-un număr cadastral, după cum urmează: -când o parcelă se divide în mai multe părţi, fiecare parte va primi un număr

cadastral scris sub formă de fracţie având la numărător numărul cadastral iniţial, iar la numitor numărul curent al noului contur (exemplu 25/1, 25/2, 25/3 etc.);

-când mai multe parcele se alipesc, noul contur păstrează numărul cadastral al parcelei cu suprafaţa cea mai mare urmat de un per (exemplu A 250/1), iar celelalte se radiază cu o liniuţă roşie;

-când numai o parte dintr-o parcelă trece la o altă parcelă alăturată, ambele parcele vor primi în continuare numerele vechi. Dacă la o parcelă se modifică categoria de folosinţă, posesia, suprafaţa sau alt element caracteristic, dar continuă să existe ca parcelă de sine stătătoare pe teren, se poate păstra numărul vechi atât pe planul

C. Calculul suprafeţelor Inainte de a se efectua operaţiunile de calcul, pe planul reambulat se

determină zonele afectate de modificări, iar în cadrul acestora se stabilesc contururile vechi, modificate, din care se pot constitui suprafeţele necesare pentru control şi compensare.

Suprafeţele de control se pot forma din grupe de parcele sau grupe de tarlale, în funcţie de mărimea şi de poziţia zonelor afectate, numărul şi structura elementelor cadastrale schimbate.

Astfel, în cazul în care se modifică conturul unor parcele, fără ca prin aceasta să se modifice limitele tarlalelor, suprafaţa de control va fi formată din suprafaţa totală a grupelor de parcele modificate sau a tarlalei din care acestea fac parte (în cazul când au suferit modificări toate parcelele din tarlaua respectivă). Dacă schimbările afectează limitele a mai multe tarlale limitrofe, suprafaţa de control se formează din suprafaţa totală a grupului de tarlale modificate.

Operaţiunile de calcul se înscriu pe un formular tipizat, denumit „Calculul suprafeţelor”, în cazul când registrele cadastrale se întocmesc manual, sau pe formular modificat, intitulat „Calculul suprafeţelor şi fişa elementelor cadastrale” atunci când registrele sunt realizate la calculator.

La efectuarea calculelor se foloseşte o fascicolă, pentru întreg teritoriul cadastral al comunei, pe coperta căreia se înscriu datele de identificare a lucrării şi anume „întreţinerea cadastrului fondului agricol – anul respectiv”, denumirea

81

teritoriului administrativ, judeţul, numele executantului şi numele verificatorului. Apoi, pe pagina următoare, sus în mijloc, se scrie „ Situaţia înainte de întreţinere”, după care se transcriu în ordine crescătoare numerele parcelelor care formează prima grupă de control, simbolul categoriei de folosinţă, precum şi suprafeţele acestora, copiate din registrul parcelelor întocmit la introducerea sau la ultima întreţinere a cadastrului. Pe toată lungimea rândurilor care se referă la elementele de calcul se înscriu datele de identificare a dosarului din care au fost copiate suprafeţele.

Suprafeţele copiate se înscriu în formular la rubrica „suprafaţă compensată”. Suma suprafeţelor înscrise reprezintă suprafaţa de control, pe baza căreia se va face compensarea. Sub această sumă totală se trage o linie despărţitoare. In continuare se lasă două rânduri libere după care se scrie „Situaţia după întreţinere” şi se trece la calculul suprafeţelor parcelelor noi, rezultate în urma întreţinerii, ca urmare a modificărilor intervenite în teren, în cadrul grupului de parcele înscris. Se înscriu numerele parcelelor noi apărute în cadrul grupei respective.

Calculul suprafeţelor noilor parcele se execută numeric, grafic sau mecanic, în funcţie de elementele culese din teren şi de metoda folosită la redactarea planului cadastral original.

Suprafeţele parcelelor se pot stabili şi prin preluare din proiecte, documentaţii, registre parcelare etc. dacă, în urma verificării, se constată că precizia de determinare a acestora corespunde preciziei cerute de instrucţiunile de lucru. In acest caz, în loc de elementele de calcul se înscriu elementele de identificare a documentelor din care aceste elemente au fost preluate.

In cazul parcelelor încadrate pe mai multe trapeze, se calculează mai întâi suprafeţele parţiale, care se înscriu în formularul tipizat, apoi se calculează prin însumare, suprafeţele totale ale acestor parcele.

Indiferent de metoda de determinare, toate suprafeţele parcelelor noi se înscriu iniţial în rubrica „suprafaţă necompensată”, apoi se însumează suprafeţele pentru a obţine suprafaţa de control a grupei respective, înscrisă cu culoare albastră. Dacă neînchiderea se încadrează în limitele toleranţei, ceea ce înseamnă că suprafeţele noilor parcele au fost suficient de bine determinate, se efectuează compensarea acestora conform regulilor cunoscute despre compensarea suprafeţelor.

Se înscriu apoi în rubrica „suprafaţă compensată” atât suprafeţele parcelelor care au fost compensate, cât şi cele preluate din alte documente, se însumează şi dacă rezultatul corespunde cu suprafaţa de control concluzia este că operaţiunile au fost bine executate. Se trage o linie pe toată lăţimea formularului şi se continuă operaţiunile pentru celelalte grupe de parcele, în ordinea numerelor, în acelaşi mod ca mai sus.

In cazul când, prin modificarea parcelelor au fost afectate limitele tarlalelor, se calculează mai întâi suprafaţa noilor tarlale, se compensează pe suprafaţa totală a grupelor de tarlale vechi, modificate, şi numai după aceea se calculează suprafaţa noilor parcele, folosind ca suprafeţe de control suprafetelor tarlalelor noi.

82

D. Intreţinerea registrelor cadastrale Registrul cadastral al parcelelor se completează astfel: -pe copertă se menţionează denumirea teritoriului administrativ, judeţul, anul

întreţinerii, numele executantului şi al verificatorului; -pe pagina a doua se scrie sus, la mijloc, cu cerneală albastră „Situaţia înainte

de întreţinere”. Cu aceeaşi culoare se transcriu toate parcelele vechi, modificate din care s-a format prima grupă (suprafaţă) de control, în ordinea crescătoare a numerelor.

Concomitent cu transcrierea datelor, în registrul cadastral vechi se fac următoarele însemnări:

-numerele parcelelor modificate se încercuiesc cu roşu; -la rubrica „observaţii” se scrie: “vezi întreţinerea din anul..., pagina....”.

După transcrierea cu cerneală albastră, în registrul de întreţinere a parcelelor din prima grupă afectată de schimbări, se fac însumările necesare obţinându-se suprafaţa categoriilor de folosinţă, precum şi suprafaţa totală a grupei respective.

Se lasă două rânduri libere şi se scrie cu roşu „Situaţia după întreţinere”, apoi se înscriu parcelele noi, ale căror suprafeţe se transcriu din formularul tipizat „Calculul suprafeţelor”, iar celelalte date din caietele, planurile sau schiţele de teren. Inscrierea parcelelor se face cu culoare roşie, în ordinea crescătoare a numerelor, scoţându-se astfel în evidenţă că majoritatea datelor caracteristice sunt altele decât cele înscrise cu culoare albastră.

Se însumează suprafeţele parcelelor noi pe categorii de folosinţă şi pe total, se compară cele două suprafeţe totale ale grupului de parcele şi, dacă coincid, rezultă că s-a lucrat corect. Se poate trece la transcrierea parcelelor vechi din altă zonă.

Se înscriu în ordine toate grupele de parcele, vechi şi noi, şi se însumează suprafeţele pentru stabilirea suprafeţelor totale ale acestora. Se însumează apoi suprafeţele totale ale grupelor de parcele, pe rând, mai întâi cele înscrise cu albastru şi apoi cele scrise cu roşu. Se înscriu una sub alta şi se fac diferenţele, considerând suprafeţele parcelelor vechi, înscrise cu albastru, cu semnul minus, iar cele ale parcelelor noi, înscrise cu roşu, cu semnul plus.

Suprafeţele reieşite după această operaţie se adună sau se scad, în funcţie de semnul pe care îl au, din suprafaţa totală a teritoriului administrativ, existentă înainte de lucrarea de întreţinere. Rezultatul reprezintă suprafaţa totală, pe categorii de folosinţe după executarea lucrării de întreţinere a cadastrului.

Se face o recapitulare a tarlalelor şi a detaliilor liniare cu suprafeţele pe categorii de folosinţă, în care tarlalele şi detaliile liniare vechi, nemodificate, se înscriu în albastru, iar cele modificate cu roşu. Se însumează şi suprafeţele pe total teritoriu, care trebuie să coincidă cu cele calculate anterior, prin însumare algebrică. Dacă nu coincid, înseamnă că undeva s-a strecurat o eroare, care trebuie depistată şi corectată.

In cazul în care întreţinerea registrelor cadastrale se face pe calculator, se completează un singur formular, intitulat „Calculul suprafeţelor şi fişa elementelor

83

cadastrale”, în care se înscriu, în partea dreaptă datele privind calculul suprafeţelor, iar în partea stângă elementele cadastrale ale parcelelor.

Formularul se completează astfel: - sus, în dreapta, se scrie „Extravilan”, iar cu un rând mai jos, la mijloc, se

scrie „Situaţia înainte de întreţinere”; - se înscriu apoi toate parcelele modificate în ordinea numerică, indiferent de

zona sau grupa din care fac parte, de volumul sau se natura modificărilor, avându-se în vedere ca pentru parcelele sau detaliile liniare situate pe mai multe trapeze să se înscrie suprafaţa totală;

- se completează toate rubricile prin transcriere din registrul întocmit la lucrarea anterioară şi se face o însumare a suprafeţelor;

- se înscrie apoi „Situaţia după întreţinere” şi se înregistrează în ordine numerică toate parcelele noi, cu toate datele reieşite după întreţinere, acordându-se o mare atenţie exactităţii calculelor şi acurateţei înscrierii tuturor datelor;

- toate calculele pentru stabilirea suprafeţei noilor parcele se fac în partea stângă a formularului, după metodele cunoscute;

- se calculează apoi suprafaţa totală şi se compară cu suprafaţa totală a parcelelor vechi; dacă coincid, rezultă că lucrarea este bună şi poate fi predată la calculator pentru prelucrarea datelor şi întocmirea registrelor cadastrale noi, după operaţiunea de întreţinere a cadastrului.

Registrul cadastral al posesorilor se completează numai în cazul în care registrul se întocmeşte manual. Intr-o fasciculă nouă se deschid partide cadastrale pe posesori ale căror terenuri au suferit modificări.

In fiecare partidă cadastrală se transcrie situaţia terenurilor deţinute înainte de întreţinere, după care se înscriu în ordine toate parcelele vechi modificate, precum şi cele noi cu suprafeţele pe categorii de folosinţă şi totalurile respective. Insumând algebric diferenţele dintre suprafeţele înscrise cu albastru şi cele înscrise cu roşu, se obţine suprafaţa pe categorii de folosinţă, deţinută de posesorul respectiv, după executarea lucrării de întreţinere a cadastrului.

In cazul în care s-au efectuat schimburi de terenuri între posesori, pentru verificare, se face o recapitulaţie a suprafeţelor pe posesori.

Concomitent cu transcrierea datelor în registrul posesorilor întocmit la lucrarea anterioară se scrie în dreptul parcelelor modificate „Vezi întreţinerea din anul..., pagina...”.

După fiecare lucrare de întreţinere a cadastrului se întocmeşte un formular tipizat, denumit „Fişa centralizatoare pe grupe de posesori şi categorii de folosinţă”.

84

8.5. BALANŢA TERENURILOR AGRICOLE In vederea urmăririi dinamicii terenurilor agricole, cadastrul fondului agricol

trebuie să ţină o evidenţă sistematică şi strictă a ieşirilor şi intrărilor de terenuri, pe destinaţii şi domenii de activitate prin intermediul balanţei terenurilor agricole.

Necesitatea evidenţierii unei astfel de situaţii statistice se impune datorită faptului că în mărimea şi structura fondului agricol apar, în decursul timpului, anumite schimbări care se datorează:

-trecerii unor terenuri agricole într-o altă categorie de terenuri prin extinderea intravilanului în schimbul extravilanului;

-extinderii zonelor industriale şi extractive (miniere, petroliere, cariere etc.); -construirii unor instalaţii de transport.

Conţinutul balanţei terenurilor agricole este constituit dintr-o serie de tabele ce cuprind suprafeţele care intră sau ies din circuitul agricol datorită activităţilor de:

-transformare a terenurilor nearabile; -transformarea unor terenuri nearabile în suprafeţe arabile; -redare în circuitul agricol a unor terenuri cu ape, precum şi a terenurilor care

au avut destinaţii industriale şi extractive; -scoatere din circuitul agricol a unor terenuri şi predarea către alte ministere,

pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare sau pentru transformarea în alte categorii de folosinţă.

Mărimea suprafeţelor incluse în balanţa terenurilor agricole se deduce din planimetrarea parcelelor în cauză, pot fi preluate direct din documentaţia care a stat la baza introducerii cadastrului sau prin calculul direct dacă planurile sunt în format digital, prin urmărirea conturului acestora.

Modificarea suprafeţei în plus sau în minus trebuie să aibă un temei legal. Scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol se poate face numai în anumite condiţii prin hotărâri ale guvernului şi sunt condiţionate de redarea în circuitul agricol a unor terenuri degradate

85