Sociologie generală

Bibliografie: - Anthony Giddens, „Sociologie”, editura ALL, Bucureşti, 2001 - Achim Mihu, „Sociologie”, editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008 - Raymond Boudon, „Tratat de Sociologie”, editura Humanitas, Bucureşti, 1997 - Septimiu Chelcea, „Metodologia cercetării sociologice”, editura Economică, ediţia a 3-a, 2007 - Ilie Bădescu, „Istoria sociologiei”, volumul I, editura Porto-Franco, Galaţi, 1994 - Dumitru Otovescu, „Sociologie generală”, editura Beladi, Craiova, 2006 - Maria Voinea, „Sociologie generală şi juridică”, editura Sylvi, Bucureşti, 2000 - Petru Iluţ, „Valori, atitudini şi comportamente sociale”, editura Polirom, 2004 02-03-2010 Cursul nr.1 - Drăguşin Petru Sociologia - ştiinţă a socio-umanului 1. Consideraţii introductive 2. Definirea sociologiei 3. Problematica sociologiei 4. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe 1. Consideraţii introductive În lucrarea „Revolta maselor”, filosoful spaniol Ortega y Gasset face o afirmaţie aparent contradictorie cu privire la înălţimea timpurilor noastre: epoca noastră este superioară tuturor celorlalte şi inferioară sieşi. Alăturarea superiorităţii şi a inferiorităţii se explică prin ceea ce etologul Konrad Lorenz numeşte discrepanţă dintre uimitoarele succese obţinute de către om în controlarea mediului extraspecific şi îngrijorătoarea incapacitate de a gestiona problemele ce derivă din relaţiile intraspecifice. Această incapacitate se explică prin complexitatea fiinţei umane, îngrămădire de contradicţii cum ar spune Pascal. Totuşi, în umbra imperativului socratic „cunoaste-te pe tine insuti” s-au dezvoltat încercări pentru a formula răspunsuri la interogaţiile omului asupra umanului. Începutul îl regăsim în filosofie, care în secolul al XIX-lea sub presiunea succeselor ştiinţei în general şi a fizicii în special a trebuit să-şi regândească obiectul şi metodele. Pentru unii gânditori aceasta a însemnat despărţirea de filosofie şi edificarea unor ştiinţe. Ieşirea din filosofie se face în forme plurale care pot fi sintetizate în ştiinţe umaniste şi ştiinţe sociale. Ştiinţele umaniste cuprind în opinia lui Jean-François Dortier psihologia, sociologia, antropologia şi uneori lingvistica şi istoria. Ştiinţele sociale studiază omul în ipostaza lui de fiinţă socială şi includ economia, ştiinţele politice, geografia şi din nou sociologia. Prezenţa sociologiei în ambele categorii atestă imposibilitatea despărţirii umanului de social. Nu se poate spune unde începe omul şi unde începe societatea pentru că omul este o construcţie socială. Inferioritatea la care făcea referire Ortega y Gasset poate fi corelată şi cu sociologia. La începuturile ei, în secolul al XIX-lea, sociologia îşi propunea să identifice legile care guvernează societatea pentru ca apoi, să transforme viaţa socială cât mai aproape de perfecţiune. Secolul XX, ca de altfel şi secolul în care am intrat prin diversele crize politice,

1

economice, sociale obligă sociologia să-şi regândească ambiţiile. Nu este vorba despre o abandonare ci de parcurgerea unui proces de maturizare a sociologiei pentru a găsi un punct de echilibru între tentaţia unor proiecte utopice şi sterilitatea unei simple luări la cunoştinţă. 2. Definirea sociologiei Termenul de „sociologie” a fost folosit pentru prima dată de către gânditorul francez Auguste Comte în „Curs de filosofie pozitivă”, publicată în 6 volume între anii 1830-1842. În lecţia numărul 47 el propune înlocuirea sintagmei fizică-socială cu termenul de sociologie. Etimologic, sociologie vine de la latinescu „socius” care înseamnă asociat, tovarăş şi grecescul „logos” care înseamnă discurs sau ştiinţă. Sociologia ar fi deci ştiinţa asocierii sau ştiinţa întovărăşirilor umane. În opinia lui Auguste Comte, obiectul sociologiei îl reprezintă legile sociale. Prin cunoaşterea lor, se poate realiza înţelegerea, prevederea şi controlul comportamentului social. Nu întâmplător deviza sa este „a ştii pentru a prevedea şi a prevedea pentru a putea”. Se dorea aşadar o ştiinţă a socio-umanului de puterea fizicii newtoniene. Contemporanul său, John Stuart Mill considera că sociologia are ca obiect formele generale ale societăţii. Oricâte transformări ar cunoaşte societatea, rămân anumite aspecte structurale şi funcţionale, acestea făcând obiectul sociologiei. Pentru Vilfredo Pareto, definitorie pentru societate este acţiunea socială, ceea ce înseamnă că obiectul sociologiei este acţiunea socială. Emil Durkheim propune la rândul sau 3 definiţii : 1) Sociologia este ştiinţa faptelor sociale înţelese ca lucruri care pot fi explicate prin legi cauzale. 2) Sociologia este ştiinţa instituţiilor sociale care preexistă în raport cu individul şi exercită constrângere asupra acestuia . 3) Sociologia este ştiinţa care studiază diferite grade de cristalizare a conştiintei colective care diferă în esenţă de conştiinţele individuale şi are la bază reprezentările colective. Tot Emil Durkheim considera că trebuie să facem distincţie între morfologia socială(structura societăţii), fiziologia socială(funcţionalitatea societăţii) şi sociologia generală (care îşi propune să realizeze o sinteză între acestea două). Pentru elevul lui Durkheim, Marcel Mauss, sociologia este ştiinţa faptului social total, a fenomenului social total. Omul este obiect de studiu pentru numeroase ştiinţe particulare. Astfel, morala este studiată de etică, frumosul de către estetică, devenirea istorică de către istorie, problemele economice de către economia politică, sociologia are în vedere omul deopotrivă ca fiinţă morală iubitoare de frumos, rezultat al unei evoluţii istorice care desfăşoară o anumită activitate economică. Sociologia ar fi deci o ştiinţă de sinteză ceea ce explică dificultatea definirii obiectului ei precum şi multitudinea definiţiilor propuse. Sociologia este o ştiinţă, întrucât utilizează un aparat metodologic riguros care îi permite studiul empiric, analiza informaţiilor şi formularea de teorii prin folosirea argumentării logice. Ea este diferită însă de ştiinţele naturii, întrucât omul nu se supune întru totul unor legi cauzale, el dispune de libertate, ceea ce înseamnă că fiecare individ conferă sensuri şi semnificaţii diverse acţiunilor sale. Se justifică astfel distincţia dintre explicaţie şi înţelegere: natura o explicăm, pe om îl înţelegem. Metodele sociologiei se înscriu între aceste 2 extreme.

2

3. Problematica sociologiei Dacă sociologia este ştiinţa despre societate, iar societatea cunoaşte numeroase transformări, înseamnă că obiectul ei devine din ce în ce mai complex, iar sociologia rămâne o ştiinţă deschisă. În ceea ce priveşte problematica sociologiei, au fost propuse numeroase programe. Astfel, sociologul român Dimitrie Guşti considera că sociologia trebuie să studieze 4 cadre şi anume: cosmologic, istoric, psihologic şi economic şi 4 manifestări: culturală, juridică, administrativă şi politică. Un alt sociolog român, Henri Stahl, propune sociologiei următoarea problematică: - natura fizică şi umanizată (condiţiile geologice, hidrologice şi modul în care acestea influenţează organizarea vieţii sociale) - populaţia sub aspectul ocupaţiilor pregătirii profesionale, vârstei etc. - viaţa economică (resursele economice, gradul de valorificare al acestora, productivitatea muncii) - viaţa politică (dacă există formaţiuni politice şi în ce măsură membrii comunităţii participă la acestea, dacă există instituţii şi în ce măsură acestea sunt respectate) - viaţa culturală (tipuri de valori în raport de care se orientează viaţa comunităţii, dacă există modele culturale) Majoritatea sociologilor acceptă problematica propusă de către Alex Inkels care a realizat un studiu asupra preocupărilor unui număr de 40 de sociologi. El a sintetizat problematica abordată de aceştia în următoarele paliere: 1) unităţi primare (fapte sociale, relaţii sociale, organizaţii sociale) 2) instituţii sociale (politice, culturale, economice, educaţionale) 3) procese sociale (care ţin de integrarea socială, de coeziune, de schimbare şi progres) 4) probleme de sinteză, de epistemologie a sociologiei (referitoare la obiectul, legile şi posibilitatea sociologiei ca ştiinţă) În raport cu elementele care sunt supuse analizei sociologice, putem face distincţie între: microsociologie (grupuri mijlocii şi mici) şi macrosociologie (la nivelul grupurilor mari sau al întregii societăţi). În raport cu acceptarea sau contestarea schimbărilor sociale distingem: sociologie dinamică şi sociologie statică. În raport cu atitudinea faţă de problemele societăţii distingem: sociologie critică şi sociologie apologetică. Din analiza problematicii sociologiei se desprinde următoarea concluzie societatea este într-o permanentă transformare, ea nu este dată o dată pentru totdeauna, de aceea ea este dificil de cuprins printr-o ştiinţă unică. Spre exemplu, astăzi se vorbeşte foarte mult despre o societate informaţională, despre socializare virtuală, realităţi de neconceput în alte etape istorice. Pentru a fi posibilă, sociologia trebuie să-şi fragmenteze obiectul de studiu. Iau naştere astfel sociologiile de ramură cum ar fi:

sociologia organizaţiilor sociologia muncii sociologia devianţei şi controlul social sociologia familiei sociologie politică sociologie juridică

Distingem aşadar între o problematică generală şi o problematică particulară. Întreaga problematică a sociologiei poate fi interpretată ca analiză structurală a societăţii şi ca analiză funcţională, deoarece sociologia ia naştere în interiorul societăţii, ea poate fi pusă în relaţie

3

cu funcţionalitatea acesteia. În acest sens, putem spune că sociologia îndeplineşte următoarele funcţii:

funcţia cognitivă (de cunoaştere). Dacă la început cunoaşterea sociologică era preponderent speculativă, ulterior ea lasă loc cercetărilor empirice, ceea ce o transformă într-o ştiinţă utilă (spre exemplu, în elaborarea politicilor sociale, demografice, a politicilor de control social)

funcţia axiologică. Pe de o parte sociologia este preocupată să identifice valorile specifice unui grup, unei comunităţi, iar pe de altă parte, ea se străduieşte să le cultive pe acelea care contribuie la armonia socială.

funcţia critică. Numeroşi teoreticieni corelează apariţia sociologiei cu ascuţirea spiritului critic al omului. Astfel, manifestările studenţeşti din Statele Unite ale Americii din 1960 sau din Franţa din 1968 sunt puse în legătură cu creşterea numărului de absolvenţi de sociologie, cu înmulţirea numărului de facultăţi de sociologie. Sociologul nu este un simplu spectator al vieţii sociale, nu se rezumă doar la a lua act, ci încearcă să identifice corelaţii între procese sociale, să reflecteze constructiv asupra provocărilor care se ridică în faţa societăţii umane. Chiar dacă el este obligat să ia în considerare imperativul neutralităţii axiologice, el trebuie să facă în aşa fel încât rezultatele cercetărilor lui să fie utile.

funcţia practică/pragmatică se realizează prin 3 modalităţi: - diagnosticare, atunci când sociologia spune „ceea ce este” într-o societate, într-o

comunitate, organizaţie sau grup. Acest „ceea ce este” este la rândul lui tributar unei anumite interpretări, întrucât sociologul nu este situat în afară realităţii pe care o studiază. El suportă condiţionări care îşi pun amprenta asupra rezultatelor cercetărilor.

- prognosticarea, pe un termen relativ scurt şi cu un grad de certitudine ridicat. - previziunea, când se arată o posibilă evoluţie a evenimentelor pe un termen

îndelungat, dar cu un grad de certitudine scăzut. 4. Raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe În raport cu celelalte ştiinţe, sociologia întreţine raporturi tensionate întrucât fiecare încearcă să justifice o poziţie, de supra sau de subordonare.

a) Raportul cu psihologia. Sociologia studiază diverse manifestări psihice la nivelul colectivităţilor, în timp ce psihologia studiază psihisme individuale. Emil Durkheim consideră ca definitoriu pentru societate este nu doar faptul social, ci şi conştiinţa colectivă. Acest punct de vedere este contestat de către Gabrielle Tarde, care consideră că trebuie să ne ferim de generalizări întrucât nu putem studia toţi indivizii, în plus, concluziile pe care le formulează oamenii de ştiinţă sunt valabile numai în anumite contexte. Se consideră că Alan Peasse greşeşte atunci când în lucrarea „Limbajul trupului” propune diverse scheme comportamentale pentru situaţii de tipul: ascunderea adevărului, exprimarea unui refuz etc., întrucât modul de exprimare non-verbală diferă de la un spaţiu social la altul, de la o cultură la altă. În realitatea, sociologia şi psihologia se află într-un raport de complementaritate, sferele celor 2 noţiuni intersectându-se, iar partea comună este mult mai mare decât părţile care le diferenţiază. Sociologia acceptă că fiecare individ este unic, iar psihologia, la rândul ei, acceptă că individul este ceea ce este şi ca urmare a influenţelor pe care le suportă.

4

b) Raportul cu istoria. Sociologia este interesată de ceea ce este repetabil de generalizări, în timp ce istoria este interesată de ceea ce este unic, irepetabil, deci de eveniment. În acest sens, Jean Piaget face o distincţie între ştiinţe constatative (istorice) şi ştiinţe mnemotehnice (ştiinţe de legi). Ştiinţele istorice sunt preocupate de eveniment, care nu poate fi decât unic, în ciuda unor asemănări (spre exemplu, Revoluţia franceză din 1789 şi Revoluţia română din 1989). Ştiinţele de legi încearcă să identifice regularităţi, repetabilitati în viaţa socială. În acest sens, trebuie să acceptăm împreună cu A.D. Xenopol o distincţie între fapte de succesiune şi fapte de repetiţie.

c) Raportul cu filosofia. Filosofia a luat naştere în secolele VII-VI îHr, iar preocupările ei pentru studiul vieţii sociale au prins contur prin filosofia socială şi prin filosofia istoriei. Filosofia socială îşi propune să înţeleagă societatea prin raportare la un model ideal, spre exemplu Platon propune un stat ideal în care există o armonie deplină posibilă în opinia lui prin înlăturarea ilegalităţilor şi a proprietăţii private. După unii cercetători, acest stat ideal ar fi existat în Atlantida. Modelul de societate la care se face raportarea este rezultatul unor proiecţii imaginare, dar este util pentru studiul realităţii sociale întrucât permite metoda comparatiilor. Filosofia istoriei este preocupată de identificarea în istorie a unor modele de organizare funcţionale, care să fie valorificate într-o organizare ulterioară. Spre deosebire de filosofie, sociologia îşi propune să părăsească acest câmp al speculaţiilor, valorizând funcţia practică.

23-03-2010Cursul nr.3 – Draguşin Petru Elementele de istorie a sociologiei

1. Consideraţii introductive2. Etapa gânditorilor sociali3. Etapa sociologiei propriu-zise

1. Încă din antichitatea greacă prin filosoful Socrate, omul a devenit nu doar subiect cunoscător ci şi subiect al cunoaşterii. O lungă perioadă de timp însă această cunoaştere s-a prezentat sub forma unor mituri sau a unor povestiri religioase. După Renaştere, omul îşi afirmă un nou statut, o nouă demnitate, prin creditarea raţiunii. Cercetarea sistematică a umanului începe însă abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales sub impactul Revoluţiei industriale. Este momentul în care se impune şi termenul de sociologie. Totuşi, nu se poate vorbi de o anumită dată care să marcheze cu exactitate naşterea sociologiei. Tocmai de aceea în literatura de specialitate sunt propuse mai multe etape în evoluţia acestei ştiinţe.

O prima etapă o constituie etapa gânditorilor sociali, care cuprinde la rândul ei 2 sub-etape: prima, numită presociologia (gândirea antică şi medievală) şi a 2-a sub-etapă, protosociologia, care se întinde de la Renaştere până la începutul perioadei Moderne. A două etapă, etapa sociologiei propriu-zise, care la rândul ei cuprinde:

a) etapa impunerii definitive a sociologiei ca ştiinţă, includem aici pe Auguste Comte, Emil Durkheim, Wilfredo Pareto, Max Webber.

b) etapa analizei sociologice în care sunt părăsite speculaţiile în favoarea cercetărilor de teren şi a preocupărilor legate de metodologie.

5

O altă etapizare are în vedere succesiunea curentelor sociologice. Aceasta distinge între: a) etapa gânditorilor sociali b) pozitivismul c) psihologismul d) sociologismul e) formalismul f) acţionalismul g) sociologia comprehensivă h) fenomenologia i) etnometodologia

1. Etapa gânditorilor sociali Preocupări privind cunoaşterea socialului, a raporturilor dintre individ şi societate regăsim încă în filosofia greacă, mai precis la Platon şi Aristotel. Platon dezvoltă un model antropomorfic în analiza societăţii, în sensul că societatea este comparată cu organismul uman. La fel ca acesta, societatea are diverse nevoi pe care şi le realizează prin existenţa unor clase sociale: clasa producătoare prin care este acoperită nevoia de hrană, clasa războinicilor prin care este acoperită nevoia de apărare şi clasa conducătoare prin care este acoperită nevoia de conducere/organizare. Fiecărei clase îi corespunde o anumită virtute. Astfel, clasei meşteşugarilor – virtutea cumpătării, clasei războinicilor – virtutea curajului, iar clasei conducătorilor – virtutea înţelepciunii.

Platon concepe şi un stat ideal, în care indivizii reuşesc să convieţuiască armonios, ca urmare a înlăturării inegalităţilor. În acest scop, filosoful grec susţine înlăturarea proprietăţii private pentru a se putea realiza o comunitate, o mare familie.

Discipolul său, Aristotel, se detaşează de modelul speculativ platonician şi propune o analiză mult mai realistă apropiată de specificul ulterior al sociologiei. Astfel, în concepţia lui Aristotel în analiza societăţii trebuie să avem în vedere 4 elemente:

- philia se referă la cantitatea minimă de afectivitate care trebuie să fie prezentă în societate în relaţiile dintre indivizi

- coinonia sau grupul. Aristotel observă că societatea nu este altceva decât un ansamblu de grupuri (familial, de muncă) şi de relaţii care se stabilesc între acestea. El intuieşte astfel abordarea sistemică specifică sociologiei, potrivit căreia un sistem nu este doar un ansamblu, doar o sumă de elemente, ci mai ales un ansamblu de relaţii care se stabilesc între aceste elemente.

- polis (=cetate) reprezintă grupul cel mai mare din interiorul societăţii, statul în care relaţiile nu mai presupun exprimări de sentimente, ci manifestări ale unor interese, adversităţi şi chiar conflicte.

- nomos (=norma, lege) prin care devine posibilă stabilitatea societăţii în ciuda diversităţii intereselor indivizilor. Prin normă se creează cadrul negocierii şi compatibilizării intereselor antagoniste.

În ceea ce priveşte raportul dintre individ şi societate, Aristotel în lucrarea „Politica” face o afirmaţie celebră: „Omul este un zoon-politikon” (= Omul este un animal social). În afara societăţii individul nu depăşeşte stadiul instinctului, el observă că omul se naşte, având ca arme fireşti inteligenţă şi voinţă fermă, care pot fi însă folosite în scopuri contrarii. Tocmai de

6

aceea, continuă Aristotel, lipsit de lege, omul este cea mai rea dintre vieţuitoare. Depăşirea instinctualităţii este posibilă întrucât omul dispune de limbaj articulat, spre deosebire de animale care au un limbaj nearticulat. Prin limbajul nearticulat se exprimă senzaţii, iar prin limbajul articulat se formulează judecăţi de valoarea, adică raţionamente, construcţii argumentative.

O judecată de valoare de tipul „este drept” nu este posibilă decât în societate pentru că dreptatea nu poate fi decât o virtute socială. Pentru a deveni uman, individul trebuie să accepte o anterioritate axiologică a societăţii, în sensul în care lanţul este anterior verigii. În problema claselor sociale, Aristotel acceptă existenţa sclavilor, considerând că de la natură există diferenţe între oameni. Unii sunt mai scunzi, robuşti, destinaţi muncii fizice, alţii sunt mai înalţi, mai slabi, destinaţi muncii intelectuale. El intuieşte funcţia economică a sclaviei, considerând că aceasta ar putea fi înlăturată dacă „suveica ar alunca singură pe războiul de tesut”. În plus, este normal ca atâta vreme cât unii nu sunt în stare să se conducă pe sine, să-şi fie proprii stăpâni, să existe alţii care să le poruncească. Un alt reper în evoluţia sociologiei îl reprezintă opera gânditorul englez Thomas Hobbes (1588-1679). Concepţia sa asupra societăţii o regăsim în 2 lucrări: prima lucrare „De cive”, iar a 2-a „Leviathan”. El consideră că trebuie să ne întrebăm mai întâi cum se prezintă situaţia indivizilor înainte de agregarea/reunirea lor în societate. În felul acesta el distinge între 2 etape:

1) starea de natură este starea în care indivizii trăiau izolaţi unii de alţii şi erau atât de egali în ceea ce priveşte însuşirile încât niciunul nu putea să pretindă un anumit lucru fără ca şi celălalt să poată face la fel. Din această egalitate a şanselor rezultă rivalitatea, conflictul, astfel că, spune Thomas Hobbes, „În starea de natură acţionează 2 principii”:

a) un război al fiecăruia contra tuturor b) omul este lup pentru om

Există, aşadar, în starea de natură un risc de moarte violentă asupra fiecărui individ, ceea ce impune părăsirea ei. Pe de o parte, frica de moarte violentă, iar pe de altă parte raţiunea îl determină pe individ să găsească o soluţie. În starea de natură nu există proprietate, ci doar ceea ce fiecare poate să ia şi atâta timp cât poate să păstreze. Nu există dreptate pentru că nu există lege şi nu există lege pentru că oamenii nu s-au pus de acord cu privire la cine să o creeze. Starea de natură este părăsită de către Hobbes prin trecerea la societatea politică ca urmare a raţiunii.

Raţiunea îi cere individului să renunţe la dreptul său asupra tuturor lucrurilor cu condiţia ca toţi ceilalţi să facă la fel şi să se mulţumească cu acea cantitate de libertate faţă de ceilalţi pe care este dispus să le-o accepte lor faţă de sine. În felul acesta libertatea fiecăruia ţine până unde începe libertatea celuilalt. Prin această renunţare se încredinţează o parte din puterea personală unui terţ (monarh, partid) care dobândeşte astfel o putere absolută. Acest monarh este însă în afara contractului, întrucât el nu se obligă la nimic. El devine astfel reprezentantul divinităţii pe pământ, ceea ce deschide poarta spre abuz. Această concepţie este nuanţată de către John Locke, care limitează puterea monarhului prin drepturile cetăţenilor. Aceştia dispun de drepturi inalienabile prin însuşi faptul că s-au născut, iar raţiunea de a fi a monarhului este tocmai protejarea lor.

7

30-03-2010Cursul nr.4 – Drăguşin Petru

Pozitivismul sociologic Are ca principali reprezentanti pe Auguste Comte, Herbert Spencer, Vifredo Pareto.

1. Consideratii asupra pozitivismului2. Legea celor 3 stadii3. Statica sociala si dinamica sociala

1. Termenul de „pozitivism” a fost consacrat in opera francezului Auguste Comte (1798-1857). Prin acest termen se vrea o abandonare a speculatiei metafizice si o apropiere de rigurozitatea stiintelor naturii. Enormul succes al fizicii, in special, al stiintelor naturii, in general, ca urmare a caracterului matematic al cunostintelor, a claritatii si certitudinii oferite l-a determinat pe Auguste Comte sa traseze in lucrarile sale proiectul unei fizici sociale. Principalele sale lucrari sunt: „Curs de filosofie pozitiva”, „Discurs asupra spiritului pozitiv”, „Tratat de sociologie”. In aceste lucrari regasim elementele definitorii ale spiritului pozitiv. Astfel, termenul „pozitiv” desemneaza ceea ce este precis in raport cu ceea ce este vag, ceea ce este constructiv in raport cu ceea ce este metafizic, ceea ce este relativ in raport cu ceea ce este absolut. Primele elemente tin deci de spiritul pozitiv. Daca analizam conceptiile sociologice in ansamblu, prin prisma clarificarilor anterioare atunci s-ar putea spune ca toate conceptiile sociologice sunt pozitiviste. Pentru a inlatura ambiguitatile sociologul Anthony Giddens arata ca se inscriu acestui curent acele conceptii sociologice pentru care:

- realitatea sociala este un ansamblu de impresii senzoriale - filosofia este o stiinta speculativa, metafizica o iluzie, iar sociologia pentru a fi posibila

trebuie sa se orienteze dupa ceea ce ii ofera stiinta- cunoasterea sociologica este independenta de valorile si regulile morale, este ca si

cum sociologia ca stiinta s-ar constitui independent de subiectul epistemic

2. Legea celor 3 stariAceasta lege este in opinia exegetilor (urmas care se revendica printr-un discurs de la

opera unuia sau al altuia) lui Comte partea cea mai consistenta si mai bine elaborata a operei socilogului francez. Istoria omenirii exprima evolutia spiritului, inteligentei si ea ar fi cunoscut 3 stari:

1. starea teologica2. starea metafizica3. starea pozitiva

Fiecarei stari ii corespunde un anumit tip de societate:1) societatea militarilor2) societatea legislatorilor3) societatea industriala

Ele echivaleaza cu o anumita perioada a omenirii: - copilaria- tineretea- maturitatea

Fiecarui stadiu ii corespunde o anumita forma de cunoastere:

8

- cunoasterea contemplativa- cunoasterea speculativa- cunoasterea stiintifica

Acestor 3 stari le corespund deci 3 metode de cunoastere. In starea teologica omenirea era foarte putin evoluata din punct de vedere material, dar si spiritual. Are loc o evolutie in 3 substadii:

- fetisismul- politeismul- monoteismul

In cazul fetisismului, omul isi reprezinta intregul univers ca fiind un univers al lucrurilor insufletite. Specificul uman este proiectat in lucruri, astfel ca vorbim de un model de cunoastere antropomorfic. Lucrurile, plantele, animalele sunt reprezentate ca fiind insufletite, ca avand spirit, ca fiind entitati in raport cu care se cer anumite comportamente. Importanta acestor fetisizari pentru viata sociala consta in faptul ca impune limite comportamentelor instinctuale. Nu mai este totul permis, astfel ca printr-o oridine din exterior se impune o ordine din interior.In cel de-al doilea substadiu, politeism, se face un salt de la materialitate, de la lucruri insufletite la zeitati abstracte, care de cele mai multe ori sunt imaginate ca fiind dupa chipul si asemanarea oamenilor. In conceptia sociologului francez legea celor 3 stadii arata faptul ca omenirea a evoluat in permanenta spre sinteza. Tocmai de aceea, politeismul este inlocuit de monoteism, de un Dumnezeu atotputernic, omniscient si omniprezent. La randul lui, stadiul teologic este inlocuit cu stadiul metafizic, in care zeitatile cedeaza locul unor entitati abstracte, unor concepte nascute dintr-un apetit speculativ, din ambitia absolutului. Acest stadiu este in opinia lui Auguste Comte cel mai scurt stadiu din istoria omenirii. Stadiul pozitiv este cel in care omul accepta ca nu poate obtine raspunsuri la toate intrebarile si renunta la ambitia lui „de ce?” in favoarea cautarii de raspunsuri la intrebarea „cum?”. Absolutul lasa loc astfel relativului, iar speculatia lasa loc observatiei. Este bine sa ne orientam dupa ceea ce vedem si sa cautam sa indentificam corelatii, legitati intre evenimente, fapte, oameni, in loc sa speculam. Spiritul pozitiv face apel la legile stiintei, asa cum sunt ele in fizica, iar sociologia, ca stiinta pozitiva trebuie sa incerce sa descopere in viata sociala acelasi tip de lege.

3.Statica sociala si dinamica socialaAuguste Comte isi continua analogiile cu stiintele naturii aratand ca, asa cum biologia poate fi studiata ca anatomie si fiziologie, tot la fel societatea poate fi studiata ca statica sociala si ca dinamica sociala. Intreaga societate in decursul istoriei este expresia unei legi si anume legea impunerii ordinii sociale. Ordinea sociala trebuie sa fie la randul ei compatibila cu progresul si in acest sens statica si dinamica sociala sunt expresii ale aceluiasi principiu. In nici o societate nu putem face abstractie de actiunea concomitenta a 2 tendinte: tendinta spre conservare si tendinta spre schimbare. Statica sociala este pusa in evidenta de catre Auguste Comte prin 3 elemente:

- familia- diviziunea muncii- autoritatea sau guvernamantul

Familia nu este altceva decat o societate in miniatura, in interiorul careia regasim reproduse toate caracteristicile sistemului social. Este vorba in primul rand despre organizarea ierarhica (subordonarea pe criterii de varsta sau pe criterii de sex).

9

Diviziunea sociala se explica prin diferentierea indivizilor care duce la diferentierea familiilor. In consecinta, fiecare familie va produce un anumit tip de bunuri, dar intrucat are nevoie si de alte bunuri, pe care nu le poate produce va cauta sa intre in relatii de schimb: va produce mai mult decat are nevoie din bunurile specifice muncii lui, pe care le va oferi altei familii in schimbul unor bunuri care ii sunt necesare, dar pe care nu le poate produce si care sunt specifice muncii celeilalte familii. Diviziunea muncii duce la cresterea depedentei oamenilor, care devin astfel necesari unii altora. Totusi, in ciuda acestei dependente, care este in primul rand de ordinul material se produce si o instrainare de ordin spiritual. Compensarea acesteia din urma nu se poate realiza decat prin intermediul culturii, o cultura de la care sa se revendice fiecare membru al societatii.Autoritatea sau guvernamantul nu este altceva decat o reactie a intregului, adica a societatii, asupra partilor, adica asupra indivizilor. Comte considera ca autoritatea este posibila prin existenta in fiecare societate a unor indivizi specialisti in generalitati, capabili sa iasa din zona interesului strict personal pentru a construi decizii in interesul general.

13-04-2010Cursul nr.5 – Drăguşin Petru

Herbert Spencer1. Justificari organiciste in sociologia lui Spencer 2. Legitatea evolutiei 3. Tipologia societatilor

Prin prisma operei sale (care reuneste 11 volume grupate sub titlul „Sistem de filozofie”), Spencer poate fi catalogat deopotriva ca evolutionist, organicist, mecanicist si pozitivist. In realitate, conceptia sa este destul de clara si poate fi sintetizata astfel:

1. Dumnezeul lui Spencer este evolutia.2. Societatea umana poate fi studiata asemenea organismului uman cu care o si

compara. El identifica asemanari, deosebiri si analogii intre acestea doua.Asemanari:

- indivizii sunt in cadrul organismului social asemenea celulelor in cadrul organismului biologic

- ambele organisme tind sa creasca, sa se dezvolte, ajungandu-se la o crestere a complexitatii

- si indivizii si celulele pot disparea fara ca intregul sa aiba de suferit- si la nivelul social si la nivelul biologic se constata o specializare a indivizilor, respectiv

a organelor Deosebiri:

- la nivelul individului capacitatea senzoriala este relativ aceeasi, astfel ca indivizii nu difera unii de altii, in timp ce la nivelul organismului biologic capacitatea senzoriala este diferentiata de la un organ la altul

- in cadrul organismului biologic detasarea unei parti de intreg inseamna moartea acesteia, pe cand in cadrul organismului social indivizii dispun de mai multa libertate si autonomii

10

- organismul biologic este expresia partilor componente, fara de care nu poate exista, in timp ce in cazul indivizilor acestia sunt ceea ce sunt numai datorita intregului. Nu societatea datoreaza ceva indivizilor, ci indivizii datoreaza totul societatii.

Analogii:- in ambele organisme este prezenta o substanta care permite punerea in legatura a

componentelor (globula rosie in cadrul organimului biologic, iar moneda in cadrul organismului social)

- in ambele organisme descoperim cai de comunicatii (venele si artele in cadrul organismului biologic; caile ferate, strazile in cadrul organismului social)

- ambele organisme sunt expresia evolutiei de la simplu la complex, de la unicelular la vertebrat, respectiv de la primitiv la clasa sociala, popor, natiune

2.Legitatea evolutieiSpencer considera ca actiunea legii evolutiei este vizibila chiar si la nivelul simtului comun pentru ca planta se dezvolta de la stadiul de germene, copilul evolueaza in diferite etape de viata, de varsta , omenirea a progresat in planul inteligentei in mai multe faze, pamantul insusi cunoaste o evolutiei geologica, asadar si societatea poate fi explicata prin actiunea principiului evolutiei. Aceasta evolutie sociala se deruleaza intre eterogenitatea absoluta si omogenitatea absoluta. Aceste 2 extreme nu pot fi atinse decat daca sistemele dispar. In realitate, evolutia se realizeaza intre eterogenitatea coerenta si omogenitatea incoerenta, ceea ce nu exclude in anumite situatii disolutia. Evolutia incepe asadar prin fixarea intr-un teritoriu, orientarea spre activitati profitabile si dezvoltarea unor norme, comportamente a caror repetare confera indivizilor identitate. Actiunea principiului evolutiei presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

- integrarea initiala este faza in care indivizi diferentiati se reunesc pentru a infrunta un pericol extern pentru a-si satisface nevoia de hrana si de securitate. In aceasta faza apare diferentierea in functie de sex.

- eterogenitatea in care indivizi si grupuri de pe teritorii mai intinse se reunesc in uniuni de triburi pentru a derula diferite actiuni de razboi. Se instituie un conducator care trebuie sa stapaneasca insa o eterogenitate ireversibila.

- coerenta este faza in care indivizii sunt tot mai diferiti unii de altii, insa tocmai aceste diferente ii fac sa fie necesari unii altora si deci sa ramana impreuna

- identitatea este faza in care se dezvolta o anumita organizare a activitatii de control social si a activitatii economice. In relatiile sociale cunosc o anumita tipizare in derularea lor, ceea ce confera indivizilor o anumita identitate.

3. Tipologia societatilorIn clasificarea societatilor, Spencer foloseste 2 criterii:

- criteriul structural, in raport de acest criteriu distingem: o societati simple, in care diferentierile sunt foarte mici, diviziunea muncii e

aproape inexistenta, conducerea se realizeaza direct, neexistand institutii intermediare. In plus, conducatorul trebuie singur sa se preocupe pentru a-si asigura cele necesare traiului.

o societatile compuse reunesc 2 categorii: supusi si conducatori, acestia din urma, dezvoltand institutii pentru a realiza conducerea.

11

o societatile dublu compuse cunosc o adancire a diferentierilor sociale, a diviziunii muncii, separarea puterilor, fixarea intr-un teritoriu.

o societatile triplu compuse se dezvolta in mari imperii si civilizatii infloritoare. Au o conducere centralizata, dar in realitate rolul cel mai important apartine conducerii locale.

- criteriul functional, in raport de acest criteriu Spencer distinge 2 societati: o societatea militarilor in care exista 2 categorii: militarii si nemilitarii, toate

onorurile, functiile si intreaga putere de decizie apartinand militarilor. In acest tip de societate se incearca instituirea unui control absolut asupra indivizilor, punerea in acord a dorintelor si vointei individuale cu vointa colectiva.

o societatea individuala/industriala in care indivizii sunt diferiti, mozaicati si tocmai de aceea se percep ca fiind necesari unii altora. Indivizii sunt consultati in procesul decizional, creandu-se impresia unei conduceri colective.

Prin prisma celor aratate justificam incadrarea lui Spencer in categoria pozitivistilor, modelul sau de analiza bazat pe analogia organism social – organism biologic, fiind in masura sa permita o cunoastere de certitudinea si precizia stiintelor naturii.

Vilfredo Pareto1. Teoria privind actiunea sociala2. Legea circulatiei elitelor

1. Pareto este recunoscut ca fiind initiatorul modelului logico-experimental in sociologie bazat pe observatie, inductie si analiza a cazurilor particulare pentru a ajunge apoi la sinteza si deductie, la generalizari. In felul acesta se evidentiaza pe de o parte importanta cazului particular, iar pe de alta parte rationalitatea care strabate sistemul social. Daca privim ansamblul social, observam ca elementul care il exprima cel mai bine este actiunea sociala, pe care el o defineste drept unitatea activ-volitionala, rationala si atitudinala pe care o exprima indivizii atunci cand se manifesta. El nu face diferenta intre actiunea sociala si actiunea umana, considerand ca orice actiune este in acelasi timp sintetica (adica rezultatul unei presiuni a socialului asupra individului) si concreta (adica realizata de indivizi concreti, particulari). In orice actiune sociala regasim o anumita rationalitate, dar si elemente situate in afara rationalitatii, cum ar fi: instincte, impulsuri, sentimente, stari de spirit, emotii. De asemenea, in orice actiune sociala sunt prezenti un agent (cel care o realizeaza), un scop si un mijloc. In functie de relatia dintre scop si mijloc, actiunile pot fi:

- logice- non-logice

Actiunile logice coreleaza mijloacele cu scopul pe criteriul eficientei maxime, fiind deci strabatute de o rationalitate interna. Tipul clasic de actiune logica il regasim in domeniul economic. Adecvarea mijlocului la scop trebuie sa fie perceputa drept corecta, logica, nu doar de catre agentul in cauza, ci de catre oricare alt individ.Actiunile non-logice sunt definite prin excludere (adica toate celelalte actiuni care nu sunt logice). In strucura lor gasim 2 elemente:

o derivatiile o reziduurile

12

Derivatiile reprezinta cantitatea minima de rationalitate prezenta intr-o actiune non-logica. Ele pot lua forma unor cuvinte rostite doar pentru a nu tacea, a unor sloganuri utilizate in procesul manipularii, a argumentului autoritatii etc. Atunci cand derivatiile cuprind un numar mare de oameni ele dau nastere unor idelogii, doctrine sau chiar teologii.

20-04-2010Cursul nr.6 – Drăguşin Petru Vilfredo Pareto (continuare…)Rezidurile reprezinta impulsul, sentimente, emotii, instincte care constitutie in fapt substratul ultim al actiunilor non-logice. Actiunile non-logice nu sunt actiuni ilogice (care nu pot fi decat absurde) intrucat ele sunt guvernate de o rationalitate simbolica. In opinia lui Talcott Parsons rezidurile din cuprinsul actiunilor non-logice nu sunt altceva decat norme, valori atat de adanc interiorizate de indivizi incat actioneaza asemenea instinctelor.Vilfredo Pareto propune si o tipologie a rezidurilor:

- rezidul persistentei agregatelor, care se exprima prin tendinta spre conservare, spre mentinere a unei stari de fapt

- rezidul instinctul combinatiilor, care se exprima prin tendinta spre schimbare, spre evolutie, spre nou

- rezidul integritatii/teritorialitatii exprima tendinta spre egoism - rezidul socializarii, care se exprima prin nevoia de a dezvolta relatii sociale- rezidul exteriorizarii, care exprima nevoia de a comunica trairile pe care le avem - rezidul sexualitatii (la baza actiunilor non-logice uneori se gasesc instincte sexuale,

care pe diferite trepte ale civilizatiei au devenit tot mai controlate)Cele mai importante sunt primele 2 reziduri, in raport de care se produce si alternanta elitelor in societate. In evolutia unei societati sunt perioade in care domina rezidul persistentei agregatelor, cand societatea se bucura de stabilitate fara a vorbi insa si de un progres continuu, in alte etape domina rezidul instinctul combinatiilor asociat cu instabilitate, cu schimbari sociale, dar si cu progres. Societatea se prezinta in ansamblul ei ca fiind strabatuta de rationalitate de tipul celei economice (care coreleaza mijloacele la scop pe criteriul eficientei), dar si de rationalitate simbolica (ritualuri); regasim deopotriva actiuni logice, dar si actiuni non-logice, actiuni generate de rezidul persistentei agregatelor, dar si de rezidul instinctul combinatiilor.

2. Teoria circulatiei elitelorPareto observa ca orice schimbare sociala, orice actiune care coaguleaza o societate data este fie expresia intamplarii, fie a unei anumite subiectivitati, fie a unei anumite legitati. O astfel de lege este legea circulatiei elitelor. Elitele pot fi:

- guvernamentale (aflate la putere)- neguvernamentale

sau in functie de modul in care acced la putere:- elite leu (care ajung prin forta)- elite vulpe (care ajung prin viclenie)

In spatele fiecarei elite se afla un anumite reziduu, respectiv elita leu este condusa de rezidul persistentei agregatelor, iar elita vulpe de rezidul instinctul combinatiilor. In orice societate gasim o dispunere piramidala a populatiei. In varf se afla elitele, urmeaza clasa de mijloc si la

13

baza masele. Pe masura ce coboram spre baza piramidei, constatam ca numarul indivizilor creste la fel si importanta rezidurilor in raport cu derivatii lor.Intr-o societate putem identifica la un moment dat 3 categorii:

A. indivizii aflati la putereB. indivizii care au calitatile necesare si vointa pentru a prelua puterea C. indivizii lipsiti de calitatile necesare pentru a guverna

Pentru Vilfredo Pareto printre calitatile esentiale ale clasei A se numara inteligenta si forta. De altfel, sociologul italian aduce in atentie numeroase exemple din istorie pentru a ilustra importanta fortei: „Nici un teritoriu nu a fost cucerit fara folosirea fortei, iar daca unii se afla si acum pe acel teritoriu este doar pentru ca prin forta au reusit sa si-l pastreze.” Inlocuirea clasei A de catre B devine posibila atunci cand forta acesteia slabeste. Cauzele care favorizeaza inlocuirea elitei guvernamentale tin de slabirea calitatilor care i-au permis acestora sa ajunga la putere. In acest sens, Pareto incrimineaza asa-zisele sentimente umaniste de tipul milei. In realitate, mila slabeste elita guvernamentala, o face vulnerabila, ii taie elanul vital („Oaia a gasit intotdeauna un lup gata sa o devoreze, iar daca ea a scapat pana acum este doar pentru ca omul a pastrat-o pentru hrana lui.”), cu alte cuvinte Pareto se aproprie de filosoful german Fredrich Nietzsche, care aduce acuzatii asemanatoare crestinismului, religie a milei incapabila sa creeze valori. Decaderea elitei fundamentale, slabirea calitatilor ei fizice si psihice este pusa in relatie cu procesele demografice. Analizand situatia din Suedia, el constata ca in randul elitei suedeze a crescut numarul deviantelor de tipul bolilor ereditare, alcolismului. El propune in acest sens revitalizarea elitei cu ajutorul claselor de jos, in special a clasei taraniste. Argumentul sau este urmatorul familiile din elita guvernamentala au copii putini, care datorita posibilitatilor reusesc sa supravietuiasca in ciuda unor posibile deficiente. Familiile taranesti au un numar mult mai mare de copii, unii dintre acestia pierind, iar cei care raman sunt rezultatul unei selectii naturale, care atesta o anumita vigoare, forta, putere. Elita guvernamentala incepe sa fie contestata de catre elita non-guvernamentala, care va folosi clasa C, manipulandu-le in scopul rasturnarii ei. Este posibil ca la randul ei, elita guvernamentala sa atraga pe unii dintre membrii elitei neguvernamentale, lipsind-o pe aceasta de lideri si totodata sa faca unele concesii indivizilor clasei C. Modelul de circulatie a elitelor propus de Pareto evidentiaza alternanta elitei leu cu elita vulpe. Situatia 1 – elita leu detine puterea. La un moment dat in interiorul acestei elite se produce o sciziune intre 2 tendinte: tendinta ultraconservatoare si o tendinta progresista. Aceasta din urma este dornica de afirmare si isi propune inlocuirea ultraconservatorilor. In acest scop, se aliaza cu elita vulpe, ceea ce semnifica totodata slabirea elitei leu. Odata infiltrata in elita guvernamentala, elita vulpe prin viclenie va prelua controlul, in plus, nefiind inca la guvernare va putea promite orice maselor pentru a castiga sustinerea lor.Situatia 2 – elita vulpe se afla la guvernare. Indivizii apartinand acestei elite fiind extrem de speculanti recurg la santaj, la manevre de culise generand o stare de instabilitate resimtita de mase ca insecuritate. Pe fondul unei asemenea nemultumiri, elita leu recurge la forta pentru a inlatura elita vulpe.

14

23-04-2010Cursul nr.7 – Drăguşin Petru Emile Durkheim

1. Faptul social2. Solidaritatea sociala

Este un sociolog de factura pozitivista, intrucat este preocupat de problema metodei, de investigare a socialului, a regulilor de observare care sa permita o cunoastere obiectiva. El considera ca putem studia societatea ca pe o realitate materiala. Elementul definitoriu al societatii este in conceptia sa factorul social care trebuie inteles si studiat ca lucru. In felul acesta, diferentele dintre realitatea sociala si realitatea fizica nu mai sunt atat de dificile atunci cand se pune problema cunoasterii. In lucrarea „Regulile metodei sociologice”, Emile Durkheim defineste faptul social: „un fel de a face fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului constrangere sau care este general pentru o intreaga comunitate data, avand totusi o existenta autonoma, independenta de manifestarile indivizilor.Faptul social trimite asadar la modalitati de a fi, de a face care se impun individului in calitatea acestuia de membru al comunitatii. Putem identifica 2 caracteristici ale faptului social:

- coercitia - exterioritatea

Coercitia se refera la faptul ca faptele sociale il constrang pe individ in sensul ca numai in masura in care individul se supune acestor fapte sociale, societatea il accepta. Exterioritatea se refera la faptul ca faptele sociale preexista individului, acesta neputandu-le influenta, neinventandu-le. Spre exemplu, individul indeplineste rolul de copil, de parinte, de frate, de sot, iar acestea nu sunt inventate de el, sunt modalitati prin care socialul isi integreaza individul, normandu-i intr-un anumit sens conduita.Prin cunoasterea faptului social, sociologul accede la obiectivitate. Faptul social are o existenta obiectiva in sensul ca este independent de vointa lui, iar individul nu il poate influenta, la fel cum un privitor nu poate elimina geamul prin care priveste in interiorul unei case de moda.Caracterul coercitiv, exterior, obiectiv al factorului social este exemplificat de Emile Durkheim astfel:

- „Pot vorbi semenilor mei intr-o alta limba decat franceza, dar asta inseamna ca nu voi fi inteles”.

- „Pot utiliza in activitatea mea productiva metode traditionale, dar asta inseamna ca ma condamn la faliment”.

Elementul cheie al vietii sociale este constiinta colectiva, care reuneste reprezentari cu intelesuri impartasite si care ii tine pe indivizi in comun. Durkheim evidentiaza incercarile de a gasi elementul ultim/cheie al vietii sociale, care au sustinut elemente precum limba sau unealta. Totusi, el este de parere ca nu factorul tehnologic a permis constituirea societatii, ci religia. El face o distinctie intre sacru si profan. Sacru este ceea ce ramane neschimbator de la o etapa la alta, in timp ce profanul este lipsit de continuitate, marcat de schimbare, inconsistent. Intrucat religia valorizeaza sacrul, ea permite coagularea indivizilor si formarea societatii. Religia in opinia lui Durkheim reprezinta idei, trairi, sentimente, obiecte legate de cult, credinte, corelate in cadrul institutiei numita biserica. In cele din urma, spune el, adevaratul obiect de cult al indivizilor este insasi societatea. Divinitatea este identificata cu

15

societatea ca o realitate ce premerge individului si subzista acestuia. Prin practicile religioase sunt fixate credinte, obiceiuri, ritualuri care ii angajeaza pe indivizi in convietuire.Analizand opera lui Durkheim, sociologul John Gurvitch identifica urmatoarele paliere de profunzime ale socialului:

- baza morfologica a societatii (fundamentul geografic, demografic, climateric)- institutiile sociale care premerg individului si il constrang pe acesta- simbolurile sociale prin care individul isi exprima si afirma identitatea (simboluri

economice, juridice, religoase)- valorile sociale, orice actiune se deruleaza in vederea a ceva pentru atingerea unui

scop care este corelativ unei anumite valori sociale- diversele grade de cristalizare ale constiintei colective (credintele religioase)

Chiar daca individul are iluzia unei libertati a conduitei, in realitate el exprima o modelare sub presiunea socialului. Pentru a intelege in mod obiectiv realitatea sociala trebuie sa urmam un set de reguli:

- regula de observare a faptului social presupune detasarea pe cat posibil de prejudecati, de conditionari care ar putea afecta prin subiectivitatea cercetatorului rezultatul cunoasterii. Este necesara situarea in exteriorul realitatii de observat.

- regula distingerii intre normal si patologic, normalul se defineste in plan social, sustine Durkheim prin majoritate, ceea ce majoritatea accepta si desfasoara. Patologicul dimpotriva, este expresia unei minoritati, iar intotdeauna minoritatea este supusa presiunii majoritatii, inclusiv prin diverse metode de excludere sociala.

- regula de explicare a faptului social. Un fapt social are drept cauza un alt fapt social si este la randul lui cauza pentru un fapt social. Viata sociala este deci supusa cauzalitatii, ceea ce ar insemna ca pot fi identificate legi explicative.

- regula constituirii care ne cere sa destructuram realul pana la ultimele elemente pentru a-l recompune si deci, pentru a-l explica.

Mergand pe firul vietii sociale ajungem la primul element, care este hoarda. Intr-o alta lucrare intitulata „Sinuciderea”, sociologul francez incearca o aplicare a acestor reguli la studiul unui fapt social, si anume al sinuciderii. El identifica astfel mai multe cauze economice, psihologice, care sunt de regula sociale si religioase. Religia, spune el, a devenit prea abstracta, ceea ce poate insemna inaccesibila, deci Dumnezeu nu mai poate fi invocat. Durkheim propune si o tipologie a sinuciderii: - sinuciderea altruista specifica celor care nu vor sa fie o povara pentru altii, celor care

sunt atasati afectiv sau statutar de o persoana decedata; - sinuciderea egoista, specifica celor care nu reusesc sa adapteze realist mijloace la

scopuri, sa-si propuna obiective tangibile, sa se adapteze ; - sinuciderea anomica specifica perioadelor de anomie (a+nomos = fara norma), adica

in acele perioade in care apar tulburari sociale, rastunari ale valorilor si normelor specifice unei epoci, unei societati, fara ca altele noi sa se cristalizeze suficient si sa se sedimenteze.

Sinuciderea, desi apare individului ca fiind cel mai personal act, este potrivit lui Durkheim doar rezultatul presiunii faptelor sociale.

16

04-05-2010Cursul nr.8 – Drăguşin Petru Emil Durkheim - Solidaritatea sociala

In lucrarea „Diviziunea sociala a muncii” Emil Durkheim propune o analiza a raportului dintreindivid si societate. El considera ca in ciuda diferentelor dintre indivizi, acestia manifesta si anumite puncte de osmoza care permit construirea solidaritatii sociale. El distinge 2 tipuri de solidaritate:

1. solidaritate mecanica 2. solidaritate organica

Solidaritatea mecanica este generata de asemanarile indivizilor, de faptul ca acestia au valori, interese, atitudini asemanatoare, fiind asemanatori ei ajung sa traiasca in comunitati.Solidaritatea organica se explica tocmai prin deosebirile dintre indivizi, intrucat sunt diferiti, indivizii ajung sa-si fie necesari unii altora, deci sa constituie comunitati. In cazul solidaritatii mecanice, statul si contractul social au o importanta redusa. Dimpotriva, in cazul solidaritatii organice, statul este cel care are rolul de a compatibiliza diversele interese. Solidaritatea organica poate fi inteleasa cu ajutorul diviziunii muncii. Diviziunea muncii poate fi:

- diviziune tehnica, in sensul impartirii procesului de realizare a unui produs finit in mai multe operatii, fiecare dintre acestea fiind realizata de catre un anumit individ.

- diviziune naturala, in sensul impartirii activitatilor de munca in functie de varsta si sex.

- diviziune sociala, in sensul impartirii muncii pe categorii si clase sociale.

Solidaritatea organica isi asociaza un anumit tip de drept, in sensul de ansamblu al normelor juridice. Este vorba despre dreptul de tip restitutiv, care isi propune nu doar sanctionarea celui care savarseste o abatere/ o incalcare a legii, ci si reinsertia lui sociala. Solidaritatea mecanica se baza pe dreptul represiv, accentuand sanctiunea individului, fie prin excludere, fie prin violente, torturi sau chiar moarte. Intre cele 2 tipuri de solidaritate exista o serie de diferente. Astfel, din punctul de vedere al integrarii individului in societate, solidaritatea mecanica integreaza individul in mod direct, iar solidaritatea organica il integreaza mai intai de subgrup, apoi de grup si abia apoi in societate. Din punctul de vedere al religiei, solidaritatea mecanica vehiculeaza un ansamblu de reguli, de norme relative la sacru care se impun ca obligatorii tuturor indivizilor. A nu le respecta poate atrage sanctiunea in forma excluderii sau oricare alta. Solidaritatea organica accepta individului posibilitatea formularii de obtiuni in ceea ce priveste trairea sacrului. Din punctul de vedere al ierarhiei sociale, solidaritatea mecanica cunoaste o ierarhie data, fixa, rigida de natura divina, in sensul in care ascensiunea individului este limitata (spre exemplu, prin faptul ca apartinem unei anumite clase sociale). In solidaritatea organica ierarhia este dinamica, individul avand posibilitatea unei evolutii, in sensul ascensiunii.Opera sociologului Emil Durkheim reprezinta un moment al cristalizarii sociologiei ca stiinta prin preocuparile pe care acesta le manifesta fata de metoda de investigare a socialului, de identificarea unor reguli pe baza carora cercetarea sa capete consistenta, coerenta si obiectivitate.

17

Max WeberEste un sociolog german (1864 -1920). Formatia sa este pluridisciplinara, avand studii de drept, filozofie si sociologie, fapt ce se reflecta si in complexitatea operei sale, care reuneste titluri precum „Economie si societate”, „Sociologia religiei”, „Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Una dintre problemele pe care le are in vedere Max Weber este cea a actiunii sociale, el face distinctie intre actiunea individuala, care tine de realizarea unor obiective, atingerea unor scopuri de catre un individ si actiunea sociala, care presupune interactiune. Realitatea sociala devine astfel o realitate construita intersubiectiv. In ceea ce priveste actiunea sociala, Max Weber cauta sa identifice determinatiile lor. In raport cu aceste determinatii el distinge intre urmatoarele tipuri de actiuni:

1. actiunea rationala in raport cu un scop, presupune corelarea a 3 elemente: mijloace, scopuri si consecinte. Rationalitatea acestei actiuni se exprima prin adecvarea mijloacelor la scopuri, prin raportarea reciproca a diverselor scopuri alternative si prin corelarea cu consecintele.

2. actiunea rationala in raport cu o valoare isi gaseste justificare in insusi faptul realizarii ei.

3. actiunea rationala in raport cu o traditie isi gaseste rationalitatea in faptul ca exprima o practica temeinic consacrata de-a lungul timpului.

Intelegerea actiunii sociale trece prin intelegerea celuilalt, de aceea metoda pe care o propune Weber este metoda comprehensiva. Ea presupune delimitarea actiunii sociale si stabilirea identitatii ei prin raportare la alte tipuri de actiuni sociale si transpunerea in situatia celuilalt printr-un fel de empatie care sa ne permita intelegerea mobilurilor actiunii lui profunde. Aceasta transpunere nu trebuie sa fie totala pentru ca altfel cunoasterea ar fi afectata de subiectivitatea individului. In acest sens se exprima si Weber: „Nu trebuie sa fi Caesar pentru a-l intelege pe Caesar.”, aceasta pentru ca sociologia trebuie sa fie capabila de obiectivitate. Sociologul german avanseaza teza neutralitatii axiologice, potrivit careia sociologul trebuie sa evite formularea de judecati de valoare atunci cand investigheaza socialul. El face o distinctie intre judecata de valoare (care este o afirmare morala) si raportare la valori (care este un procedeu de selectie). In acest sens, ideea de libertate poate permite un decupaj in realitatea sociala in raport de care sa fie orientata cercetarea sociala, fara a fi afectata obiectivitatea. Weber introduce in acest punct un nou concept, si anume cel de ideal – tip, rezultat al unor procese de abstractizare, de esentializare pornind de la cazuri concrete. Ideal-tipul nu este finit, el se prezinta ca un instrument cu ajutorul caruia se fac raportari la realitatea de studiat. Vorbim in acest sens de ideal-tipul de meserie, constituit prin analizarea diferitelor activitati desfasurate de catre indivizi. Insa, intrucat noi nu cunoastem si nu putem cunoaste toate meseriile si intrucat este posibil sa apara si meserii noi, ideal-tipul nu poate fi decat aproximativ.Concluzia pe care o desprinde Max Weber prin teoria ideal-tipului este aceea ca sociologia nu poate identifica legi, ci probabilitati.

O alta problema pe care o abordeaza Max Weber este cea a legitimitatii. Fiecare individ ocupa in cadrul societatii o anumita pozitie sociala careia ii este asociata o anumita putere. In masura in care puterea este acceptata de catre ceilalti, ea se transforma in autoritate. Transformarea puterii in autoritate se realizeaza prin procesul de legitimare. Weber distinge 3 tipuri de legitimitate:

18

1) legitimitatea traditionala, care se instituie in virtutea unei practici indelungate, a unui mod de a fi si de a face transmis din generatie in generatie (spre exemplu, monarhia ereditara);

2) legitimitatea carismatica, care deriva din insusirile, calitatile extraordinare sau percepute ca fiind astfel ale unei anumite persoane. Esential pentru perpetuarea autoritatii carismatice este ca individul sa o transfere unei institutii.

3) autoritatea rationala se intemeiaza pe convingerea indivizilor ca este bine sa existe norme, reguli si ca acestea trebuie respectate.

In concluzie, sociologia lui Max Weber il defineste pe individul uman drept fiinta rationalizatoare caruia nu-i este accesibila in intregime o ratiune atotcunoscatoare, ceea ce poate el sa faca este sa rationalizeze datul, fapt vizibil spre exemplu in fenomenul birocratiei.

18-05-2010Cursul nr.9 – Drăguşin Petru tematica pentru examen joi 20 mai 2010

Elemente de metodologie a investigatiei sociologice1. Regulile investigatiei sociologice 2. Ancheta sociologica

Dupa clarificarea rolului si a statutului sociologiei ca stiinta, eforturile cercetatorilor s-au concentrat asupra problemelor de metoda. Daca sociologia este stiinta faptului social, problema care se pune este aceea de a-si gasi instrumentele care sa permita, sa asigure o cunoastere obiectiva. Metoda sociologica trebuia asadar riguros subordonata unor reguli.

1. O prima regula ne impune o distinctie clara intre opinii si fapte. Sociologia nu este o metafizica a societatii, ci o stiinta experimentala a faptelor sociale. Aceasta inseamna ca sociologul trebuie sa evite speculatiile si sa se intereseze de lucrurile concrete, de ceea ce este.

2. Regula unitatii dintre teoretic si empiric. Nici un demers sociologic nu poate face abstractie de o cunoastere prealabila, care sa permita formularea unei ipoteze in raport cu care faptele sociale, datele empirice capata semnificatie. Nu se poate pleca intr-o cercetare sociologica fara o foarte buna pregatire teoretica, dupa cum si o buna practica permite cristalizarea unei conceptii teoretice.

3. Regula setului de tehnici – orice metoda de cercetare, orice tehnica sociologica are avantaje si dezavantaje, in sensul ca lasa loc unui grad mai mare sau mai mic de obiectivitate. Imperfectiunea unei metode se cere astfel a fi suplinita prin recursul la alte metode. Spre exemplu, tehnica interviului poate fi completata cu tehnica observatiei participative sau a chestionarului. Prin setul de tehnici se asigura inlaturarea elementelor de subiectivitate, a elementelor conjuncturale, validandu-se astfel rezultatul cercetarii.

4. Regula echipei interdisciplinare – in conditiile unei dinamici extrem de accentuate a lumii contemporane sub aspect politic, economic, demografic este foarte greu pentru un singur cercetator sa deruleze o cercetare sociologica. Aceasta pentru ca intr-o lume a specializarilor, fiecare individ dispune de un set redus de competente. Tocmai de aceea, sociologul trebuie sa integreze in echipa de cercetare specialisti in raport cu problema investigata.

19

5. Regula ignorantei constiente – isi are originea in metoda filosofului Descartes. Acesta a propus ca la baza cunoasterii sa stea indoiala: „Ma indoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” Este important din punct de vedere metodologic ca sociologul sa renunte la opiniile sale, la orice pre-judecata legata de problema pe care intentioneaza sa o cerceteze. Dupa detasarea de stereotipuri, prejudecati, idei prefabricate se poate incerca un demers de cunoastere obiectiva.

6. Regula obiectivitatii – a fost fundamentata de catre Emil Durkheim in lucrarea „Regulile metodei sociologice”, in care sustine imperativul tratarii faptelor sociale ca lucruri, adica supuse unor inlantuiri cauzale si care pot fi astfel explicate. O astfel de regula este contestata de catre adeptii distinctiei propuse de catre Wilhelm Dilthey intre explicatie si intelegere: „natura o explica, pe om il intelegem.” In realitate, chiar daca ma transpun in situatia celuilalt, chiar daca parcurg pas cu pas experientele si trairile acestuia nu accept la o mai buna cunoastere a sa.

7. Regula totalitatii solidare – se refera la faptul ca viata sociala are o organizare sistemica, adica reprezinta mai mult decat suma componentelor, fiecare aspect cercetat fiind corelat cu intregul. In acest sens, sociologul francez Marcel Mauss considera ca faptele sociale sunt fapte totale.

8. Regula subordonarii obiectivelor cercetarii obiectivelor colectivitatii, comunitatii. Aceasta regula subliniaza necesitatea utilitatii oricarui demers sociologic. Sociologia nu este o stiinta de dragul stiintei, ci o stiinta care se revendica prin utilitatea rezultatelor sale. In acest sens, putem spune ca sociologia este stiinta problemelor sociale.

9. Regula evitarii sociologiei spontane – faptul ca un proces, un fenomen ne este familiar nu inseamna ca detinem cu adevarat o cunoastere a acestuia. Dupa cum afirma si Hegel, „ceea ce este familiar, nu este prin aceasta si cunoscut”.

2) Ancheta sociologicaPresupune derularea unor operatii incepand de la operationalizarea conceptelor, desfasurarea anchetei si pana la conceptualizarea datelor.Ancheta sociologica este diferita de cercetarea sociologica sub aspect teoretico-epistemologic. Astfel, ancheta sociologica accentueaza latura practica in detrimentul celei teoretice. Anchetele sociologice pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

1) dupa obiectivul anchetei putem avea anchete:- culturale- industriale 2) dupa natura problemei cercetate putem avea:- anchete de atitudini- anchete de aptitudini- anchete cu privire la conceptia asupra vietii3) dupa scopul urmarit putem avea:- anchete de explorare - anchete de diagnostic- anchete experimentale

Anchetele de explorare se realizeaza atunci cand nu dispunem de informatii asupra problemei de cercetat, astfel ca nu avem nici macar o ipoteza pentru directionarea anchetei. In cazul acestui tip de ancheta, care utilizeaza de cele mai multe ori observatia participativa, accentul cade pe culegerea de informatii, inregistrarea lor putin selectiva.

20

Anchetele de diagnostic – dispun de o cunoastere prealabila in orizontul careia se structureaza o ipoteza care pe parcursul anchetei va fi validata sau invalidata.Anchetele experimentale – sunt mult mai complexe si mai riguroase si presupun implicarea cercetatorului, a sociologului in realitatea de studiat, manipularea diverselor variabile, crearea artificiala a situatiei. Desfasurarea unei anchete sociologice presupune urmatoarele etape:

- organizarea anchetei - culegerea si inregistrarea informatiilor - analiza informatiilor - stabilirea si valorificarea concluziilor

Toate aceste 4 etape sunt la fel de importante, intrucat esecul uneia atrage esecul intregii anchete.

25-05-2010Cursul nr.10 – Drăguşin Petru Etape:Prima etapa a anchetei sociologice este organizarea acesteia, iar importanta ei deriva din faptul ca ea ne da posibilitatea de a economisi timp si resurse materiale. La randul ei, organizarea presupune:

- stabilirea temei si a problemelor de investigat - redactarea metodologiei - stabilirea populatiei sau a esantionului pe care se va face cercetarea

Planul tematic va fi dublat de un plan calendaristic (impartirea cercetarii pe etape) si de o organigrama (stabilirea responsabilitatilor pentru fiecare membru al echipei de cercetare). De asemenea, este foarte importanta stabilirea modelului conceptual prin prisma caruia vor fi inregistrate si interpretate informatiile din teren. Modelul conceptual trebuie sa satisfaca urmatoarele criterii:

- criteriul pertinentei (sa fie adecvat tipului de informatii care urmeaza a fi culese)- criteriul exhaustivitatii (adica sa permita valorificarea tuturor informatiilor

inregistrate)- criteriul amplitudinii (adica modelul conceptual sa permita abordari alternative)- criteriul utilitatii

Din acest din urma punct de vedere, al utilitatii, modelul conceptual trebuie inteles ca o ipoteza, iar o ipoteza pentru a fi utila trebuie sa permita inlantuiri cauzale intre diversele variabile implicate in realitatea investigata. Organizarea anchetei se incheie cu stabilirea populatiei si a esantionului. Acesta va fi testat sub aspectul reprezentativitatii. De asemenea, instrumentele cu care se va realiza investigarea spatiului social vor fi testate si ele sub aspectul validitatii si al fidelitatii.Validitatea se refera la capacitatea instrumentului respectiv de a masura ceea ce i se da sa masoare, iar fidelitatea se refera la capacitatea de a obtine rezultate constante atunci cand masoara procese constante. Spre exemplu, un instrument de investigare este valid si fidel daca indiferent cine il aplica, rezultatele obtinute sunt aceleasi sau comparabile.

21

A doua etapa – culegerea si inregistrarea informatiei Este o etapa deosebit de importanta intrucat de calitatea si cantitatea informatiilor culese depinde calitatea cercetarii sociologice. Pentru a putea inregistra informatiile este foarte important sa dispunem de o ipoteza, de o teorie in raport cu care realitatea inconjuratoare capata semnificatie. In acelasi timp, este foarte important ca sociologul sa manifeste deschidere, in sensul disponibilitatii de a-si reformula ipotezele atunci cand acestea sunt insuficient de fertile pentru cercetare. Se poate intampla ca sociologul sa ramana tributar unui punct de vedere si acest lucru sa-l impiedice sa retina esentialul. Nu trebuie uitat ca sociologul apartine de cele mai multe ori lumii pe care o investigheaza si ca, deci va ramane intotdeauna un risc de subiectivitate. Diminuarea subiectivitatii este posibila prin folosirea mai multor tehnici de investigare si coroborarea rezultatelor astfel obtinute. Pe langa diversificarea tehnicilor este deosebit de importanta experienta cercetatorului. Vor fi avute in vedere inaintea investigatiei urmatoarele:

- explicarea obiectivelor cercetarii - realizarea de demonstratii practice cu privire la modul in care se aplica tehnicile

respective - prezentarea modului de solutionare a situatiilor atipice care pot interveni - avertizarea asupra riscului de distorsionare a rezultatelor, inclusiv ca urmare a

persoanei operatorului (faptul ca vor introduse in chestionar intrebari albe, al caror raspuns este dinainte cunoscut), faptul ca vor fi realizate ulterior aplicari ale chestionarelor acelorasi persoane pentru a compara raspunsurile.

Realizarea unei cercetari sociologice presupune participarea unui sociolog responsabil, a unei echipe sau a mai multor echipe. In interiorul acestora sociologul poate fi simplu operator sau responsabil pe o secventa a cercetarii sau pe echipa. De asemenea sunt implicati si tehnicieni si personal auxiliar. Inregistrarea informatiilor presupune transformarea unui document intr-un alt tip de document, mai usor de manipulat, de interpretat. Informatiile astfel culese pot fi informatii orale, scrise, fotografice sau animate.

A treia etapa – analiza informatiilorSe realizeaza cu ajutorul a 2 procedee:

- calitative - cantitative

Procedeele calitative sunt cele mai vechi si cele mai importante, intrucat ele permit operationalizarea conceptelor din concluzie. Procedeele cantitative sunt un mijloc in raport cu cele calitative si presupun o detasare, chiar o destructurare a realitatii studiate. Orice analiza a informatiilor presupune o cuantificare in sensul transformarii datelor calitative in date cantitative, apoi impartirea acestora pe categorii pentru a facilita prelucrarea lor. Urmeaza apoi tabelarea, etapa in care are loc inscrierea valorii diverselor variabile in tabele. Cea mai utilizata forma este cea a unui tabel cu 2 variabile, dintre care una independenta si alta dependenta. Impartirea variabilelor in dependenta si independenta se poate modifica in functie de scopul cercetarii. Dupa corelarea variabilelor trebuie sa raspundem la intrebarea „in ce masura relatia dintre acestea poate fi sustinuta si in ce masura poate fi extrapolata si la alte cazuri?”.

22

A patra etapa – formularea si valorificarea concluziilorRegula de baza a oricarei cercetari sociologice este cea a utilitatii ei. Intotdeauna o cercetare are la baza un protocol sau un contract de cercetare. In baza acestuia, la finalul cercetarii va fi redactat un raport care va cuprinde:

- precizarea temei si a obiectivelor cercetarii - o scurta istorie a cercetarilor anterioare asupra temei respective - o prezentare justificativa a ipotezelor, tehnicilor si metodelor de investigare- o prezentare a masurilor luate pentru reducerea riscului de alterare a rezultatelor

cercetarili- concluziile cercetarii

23